Ciocoii vechi si noi

de Nicolae Filimon

Dacă proza noastră literară începe la 1840 o dată cu "Alexandru

Lăpuşneanu" al lui Costache Negruzzi, punctul de plecare al romanului trebuie
căutat abia în "Ciocoii vechi şi noi" ai lui Nicolae Filimon. O dată cu apariţia
lui, literatura română capătă primul ei roman autentic, valoros din toate
punctele de vedere, Nicolae Filimon intrând în posteritate drept creatorul
adevărat al genului.
La lumina perspectivei proprii a întâiului romancier român realist-critic,
"Ciocoii vechi şi noi" reprezintă procesul unei categorii sociale caracterizate
prin absenţa conştiinţei morale, care deosebeşte între bine şi rău, Filimon
fiind un judecător etic intransigent. Oamenii se împart în buni şi răi, ba chiar
în specimene care potenţează la maximum bunătatea sau răutatea, în monştri
şi în îngeri.
Cu toate acestea, în cazul "Ciocoilor vechi şi noi", antiteza este, practic,
exterioară conflictului. De aceea, nici nu joacă vreun rol deosebit în
desfăşurarea lui, căci conflictul romanului nu se materializează prin ciocnirea
directă dintre partizanii binelui şi partizanii răului (cele două forţe
mărginindu-se să coexiste), deşi cei dintâi vor provoca, oarecum,
deznodământul celorlalţi, ci în efortul savant dozat pe care Dinu Păturică îl
depune pentru a parveni, ruinându-l treptat pe propriul său stăpân,
Andronache Tuzluc. Dinu Păturică nu intră, astfel, în opoziţie cu
reprezentanţii virtuţii (Banu C., Maria, Gheorghe), ci cu un al ciocoi care, la
rândul său, trecuse cândva prin avataruri asemănătoare.
Romanul, de altminteri, se menţine în limitele interesului atâta timp cât
urmăreşte această relaţie cu toate implicaţiile ei sociale şi morale,
înregistrând urcuşul lui Dinu Păturică şi prăbuşirea progresivă, aproape
inconştientă a postelnicului. Dar conflictul, chiar astfel înţeles, nu aduce
confruntări făţişe, la Filimon ciocnirile fiind subterane, surde, unul dintre
protagonişti (Tuzluc) nesesizând decât târziu uneltirile deposesive ale lui
Dinu Păturică. În asemenea condiţii, unul din poli fiind conceput ca element
pasiv, prozatorul îşi concentrează toată atenţia asupra personajului sau a
grupului de personaje care acţionează conjugat pentru doborârea
principalului său adversar. Acest grup e format, în romanul lui Nicolae
Filimon, de cuplul Dinu Păturică - Chera Duduca, avându-l ca asociat şi
istrument pe Costea Chiorul. La început, fiecare asediază pe cont propriu
averea postelnicului, ulterior unindu-se sub bagheta celui mai intrepid şi mai
capabil, Dinu Păturică, izbutind să-l aducă pe Tuzluc la sapă de lemn şi să-şi
însuşească bunurile sale materiale.
Asupra acestui Dinu Păturică îşi va fixa atenţia, în principal, romancierul,
conturându-ni-l nu ca pe un personaj oarecare, ci ca expresie tipologică a
unei întregi categorii sociale, denumită generic ciocoi.
Totuşi, un mare merit al lui Nicolae Filimon este acela că a surprins cu un
desăvârşit realism culoarea locală, atmosfera specifică. De la prezentarea
aspectului vestimentar al personajelor şi până la descrierea Bucureştiului cu
grădinile şi edificiile publice, cu ambianţa şi decorul sălilor de spectacol, cu
mahalalele lui, totul este notat cu precizie, cu un fin spirit de observaţie, cu
un remarcabil talent descriptiv. Fixând topografia oraşului, Nicolae Filimon
nu se mulţumeşte să evoce, însă, numai denumiri sau să consemneze
itinerarii. El umple spaţiile cu oameni, tinzând să dea peisajului culoarea
istorică necesară, pentru a sugera şi astfel autenticitatea faptelor
înfăţişate.
Aşadar, scriitorul descriptiv e un vizual căruia nu-i scapă nici un amănunt
fiziognomic, vestimentar, de mobilier sau de arhitectură şi care consemnează
ceea ce vede cu o justeţe unică, în completarea viziunii sale istorice de epoca
recurgând la informaţia arhivistică. Cu deosebire, atrag atenţia pasajele în
care Filimon descrie starea tragică a maselor ţărăneşti spoliate cu cruzime,
începând cu domnitorul şi sfârşind cu cel din urmă vătaf boieresc.
Impresionantă este, de pildă, scena în care este înfăţişată venirea ţăranilor
cu jalba la domnie: "Era o privelişte jalnică pentru un om cu inimă a vedea pe
nenorociţii ţărani în număr de patru-cinci sute, îmbrăcaţi în trenţe, desculţi,
veştezi la faţă şi cu ochii stinşi de sărăcie şi alte suferinţi [...]".
Romanul nu ne-a dat, însă, numai fresca unei epoci, ci ne-a oferit şi un erou
reprezentativ epocilor de formare. Mai neruşinat, mai bogat în resurse, Dinu
Păturică e actual şi astăzi: băiat al tretilogofătului Ghinea Păturică, iată-l
strecurat ciubucciu în casa postelnicului Andronache Tuzluc, neînsemnat în
aparenţă, dar aproape de urechea stăpânului. Harnic, credincios la început,
cuviincios cu cei mai mari, umilit, linguşitor, ascuns, Dinu Păturică se aruncă în
cariera ciocoismului minunat pregătit sufleteşte pentru a parveni. Din
serviciul ciubucciului boierului el trece, aşadar, treptat la paza iubitei lui
Andronache, Chera Duduca, cu care se înţelege din ochi pentru a-l stoarce pe
grec în tovărăşia lui Chir Costea Chiorul, cămătarul evreu ascuns sub nume
grecesc.
Concentrat cu deosebire asupra figurii umane, portretul la Filimon caută
mai puţin să surprindă nuanţa particulară de compoziţie sau de culoare.
Autorul "Ciocoilor vechi şi noi" insistă asupra aspectului fizic doar în măsura
în care acesta materializează, la modul sugestiei, o trăsătură morală pozitivă
sau negativă dominantă. De exemplu, Filimon vede în nasul "drept şi cu vârful
cam ridicat în sus" al lui Dinu un semn "ce indică ambiţiunea şi mândria
grosolană". Totodată, la Filimon, caracterizarea personajelor suferă de
satanismul propriu romanelor populare. Eroii infernali îşi strigă intenţiile şi
se bucură teatral de izbândă. Abia sosit în casa postelnicului, Păturică se
întoarce spre public şi-i împărtăşeşte planul: "Iată-mă, în sfârşit, ajuns în
pământul făgăduinţei; am pus mâna pe pâne şi pe cuţit; curagiu şi răbdare,
prefăcătorie şi iuşchiuzarlic, şi ca mâne voi avea şi eu case mari şi bogăţii ca
ale acestui fanariot."
Un rol important în caracterizarea personajelor îl joacă şi onomastica, bine
manevrată de autor, care a oferit prin Dinu Păturică nu numai întâia creaţie
tipică în romanul nostru, ci şi un nume metaforic deosebit de sugestiv.
Trebuie spus, aşadar, că Nicolae Filimon, ca portretist, excelează în
prezentarea aspectelor exterioare. El surprinde cu fineţe mai ales gesturile,
mimica, modul propriu de a se exprima, dezvăluind prin acestea structura
morală a personajelor, gândurile şi sentimentele de care sunt stăpânite. Însă,
oricâtă preferinţă ar fi arătat omului văzut dinlăuntru, în alcătuirea lui
morală şi în deprinderile lui, Filimon zăreşte, din când în când, şi chipul lui
fizic. Astfel Niculăiţă, vătaful de curte al armaşului, este pentru scriitorul
nostru "un omuleţ cu statură scurtă şi groasă, cu faţa rotundă, întocmai ca o
lună plină desemnată pe pereţi, cu ochi mici ca de tătar, cu nasul turtit şi cu
gura largă, armată cu nişte dinţi mici stricaţi."
Caracterele romanului popular sunt, prin urmare, încă de la primele pagini
evidente în "Ciocoii vechi şi noi". Scriitorul are un ideal social şi etic, vrea să
reformeze societatea, s-o moralizeze. O dedicaţie, un prolog şi numeroase
dizertaţii vorbesc despre onoare şi virtuţile cetăţeneşti, despre amorul de
patrie, libertate, egalitate şi devotament, despre independenţa presei şi
adevărata civilizaţie, precum şi alte de acestea, cu indignare pentru cine
dispreţuieşte astfel de bunuri sau le ia în deşert. Romancierul are pretenţia
de a face un roman social, căci eroul, Dinu Păturică, este exponentul clasei
ciocoilor, adică al parveniţilor. Virtutea este răsplătită şi nelegiuirea
sancţionată, cititorul având satisfacţia de a asista la restabilirea dreptăţii.
Cu toate acestea, realismul profund al romanului nu stă în construcţie şi
nici în imaginile vieţii trecute pe care le reînvie, ci în limbajul personajelor
sale şi, mai ales, în raporturile dintre personajele secundare, care nu sunt
afectate de structura intenţionala, etică a romanului. Realist este dialogul lui
Păturică pe care-l are cu ţăranii de pe moşia Răsucitele, veniţi să se jeluiască
de asuprirea arendaşului, realistă şi poetică este convorbirea femeilor
despre dragostea Mariei pentru tânărul Gheorghe, amintind izbitor nu numai
tema "Zburătorului" lui Heliade, ci şi de dialogul femeilor de acolo.
Cunoaşterea şi valorificarea stilistică a limbajului popular, cu toate
atributele lui implicite, oferă romanului o autenticitate şi o savoare
nemaiîtâlnită la alte creaţii din epocă. Filimon este unul din puţinii scriitori
din secolul al XIX-lea care diferenţează stilistic vorbirea eroilor săi, prin
intuiţia exactă a diferenţelor de lexic, de sintaxă, de stil în general, care
separă diferite categorii sociale cu diferite nivele de cultură şi cu diferite
mentalităţi. Spre exemplu, ţăranii de pe moşia Răsucitele, care vin să se
jeluiască de samavolniciile arendaşului, se plâng într-o limbă colorată, dar
directă; suferinţa lor este prea mare şi veche pentru a lăsa loc unor
dezvoltări metaforice: "Bine că te-a adus Dumnezeu la noi, să vezi şi să crezi
urgia în care am căzut. Ne-a sărăcit, cucoane, hoţul de grec, ne-a lăsat în
sapă de lemn." În schimb, Niculăiţă, vătaful de curte, foloseşte un limbaj
înflorat, căutând cu preţiozitate expresiile care evidenţează înţelepciunea şi
experienţă sa.
Un roman popular şi senzaţional ca factură, istoric şi de moravuri ca temă,
acesta are şi norocul primului personaj excepţional din istoria genului la noi:
Dinu Păturică, pe care George Călinescu l-a caracterizat superb - "Dinu
Păturică e un Julien Sorel valah... Oricât de enormă ar fi comparaţia,
Păturică nu e un simplu şi vulgar vânător de avere, ci un însetat de toate
senzaţiile vieţii..." . Există, într-adevăr, la eroul lui Filimon o poftă de a trăi,
o capacitate de adaptare şi un spirit inventiv, care fac din el simbolul unei
întregi clase în ascensiune şi, totodată, un individ în sine memorabil. E ticălos,
dar ticăloşia lui închide în ea o lume. Şi cu toate că "Ciocoii vechi şi noi"
conţine, de fapt, două naraţiuni: un "roman" al parvenirii pe căi odioase şi un
"romanţ" al înălţării prin mijloace oneste (pe cât e Păturică de infam, pe atât
e Gheorghe de curat sufleteşte şi leal, pe cât de oribil sfârşeşte cel dintâi,
pe atât de reconfortat şi încurajator termină cel din urmă), truda
scriitorului de a-şi purifica opera printr-un sfârşit moral, aruncându-l pe
Dinu în ocnă, prin intervenţia domnului pământean restatornicit şi prin fuga
Cherei peste Dunăre cu un turc, eşuează, romanul rămânând, în realitate,
apoteoza ciocoiului, a parvenitului naţional.
Bibliografie: Eugen Lovinescu (Cincuantenarul
romanului român. Articol scris în 1913 şi reprodus în Critice, III,
Bucureşti, Editura "Flacăra", 1915)
George Călinescu (Proza şi teatrul după
1859. Nicolae Filimon, în Istoria literaturii române de la origini
până în prezent, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă,
1941)
Tudor Vianu (Studiu introductiv la Nicolae
Filimon: Ciocoii vechi şi noi, Bucureşti, Editura de stat pentru
literatură şi artă, 1959)
Teodor Vârgolici (Nicolae Filimon, în
Istoria literaturii române, II, Bucureşti, Editura Academiei
R.S.R., 1968)
Aurel Martin (Introducere în opera lui N.
Filimon, Bucureşti, Editura Minerva, 1973)
Mircea Anghelescu (Studiu introductiv la N.
Filimon: Opere, I, Bucureşti, Editura Minerva , 1975)
Nicolae Manolescu (Arca lui Noe. Eseu
despre romanul românesc, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva, seria
"Momente şi sinteze", 1980)
Paul Cornea ("Ciocoii vechi şi noi" sau arta
romanului e altceva decât romanul ca artă, în vol. Itinerar printre
clasici, Bucureşti, Editura Eminescu, 1984)