Iulia Huluta

Deşerturile din emisfera nordicǎ

Deşerturile sunt regiuni (însumând peste 20 mil. km2 pe Glob) cu un climat

arid şi semiarid, lipsa precipitaţiilor (care foarte rar ajung la 300 mm/an),
temperaturile foarte aride, uneori cu diferenţe foarte mari între noapte şi zi, şi
vânturile foarte puternice, condiţionând o anumitǎ florǎ si faunǎ.
Deşerturile sunt rǎspândite pe toate continentele, în afarǎ de Antarctida, în
care dominǎ landşafturile polare şi sunt întinse pe trei zone naturale: temperatǎ,
subtropicalǎ şi tropicalǎ.

Zona temperatǎ-7,0 mil. Km2

Eurasia-5,9 mil. Km2
America de Nord-0,6 mil. Km2
America de Sud-0,5 mil. Km2

Zona subtropicalǎ-7,4 mil. Km2

Eurasia-4,7 mil. Km2
Africa-1,1 mil. Km2
Australia-0,2 mil. Km2
America de Nord-0,9 mil. Km2
America de Sud-0,5 mil. Km2

Zona tropicalǎ-7,0 mil. Km2

Eurasia-3,7 mil. Km2
Africa-8,9 mil. Km2
Australia-3,2 mil. Km2
America de Nord-0,4 mil. Km2
America de Sud-0,8 mil. Km2

În emisfera nordicǎ deşerturile se întind pe patru continente: Europa, Asia,

Africa şi America de Nord. În Africa ele sunt cuprinse între aproximativ 15 şi
300 latitudine nordicǎ; în Asia: între 15 – 350 latitudine nordicǎ în Peninsula
Arabicǎ, între 22 – 480 latitudine nordicǎ în Orientul Apropiat şi Asia mijlocie şi
între 36 şi 460 latitudine nordicǎ în Asia centralǎ.
Deşerturile din partea centralǎ şi nordicǎ a Asiei mijlocii fac parte din zona
temperatǎ, deşerturile Orientului Apropiat, cele din sudul Asiei mijlocii, ale
Podişului Iranian, ale Africii de nord şi ale Peninsulei Arabice fac parte din
zonele tropicalǎ şi subtropicalǎ. În America de Nord, deşerturile sunt cuprinse

1
 Iulia Huluta

în zonele temperate şi subtropicale, între 22 şi 440 latitudine nordicǎ.

Deşerturile şi semideşerturile Asiei şi Africii de nord formeazǎ un brâu care se
întinde pe aproximativ 11 000 km. Pe continental Americii de Nord deşerturile
nu formeazǎ un asemenea brâu ci ocupǎ platouri intramontane, podişuri sau
depresiuni intramontane.

Deşerturile Americii de Nord

Deşerturile Americii de Nord se întind în limitele zonei temperate şi ale celei

tropicale, aproximativ între 22 – 440 latitudine nordicǎ. Ele nu ocupǎ teritorii
întinse, fiind rǎspândite sub formǎ de masive nu prea mari în largile depresiuni
intramontane în partea de sud a Munţilor Stâncoşi şi a Podişului Mexican,
divizate de crestele ondulate ale munţilor precum şi în valea şi delta fluviului
Colorado.
Deşerturile Americii de Nord pot fi împǎrţite în patru grupe: Chihuahua,
Sonoran, Mojave şi deşerturile Marelui Bazin.
Trǎsǎtura caracteristicǎ a structurii geomorfologice a teritoriilor aride ale
Americii de Nord o constituie faptul cǎ morfostructurile monotipice nu se întind
pe spaţii mari. De regulǎ, predominǎ morfostructurile complexe unde în relief
existǎ o succesiune de creste muntoase de micǎ înǎlţime şi cǎldǎri intramontane
largi, cu depuneri aluviale, lacustre şi proluviale. Aceste cǎldǎri pot avea un
diametru de câţiva zeci de km. Printre acestea se aflǎ destul de multe
depresiuni închise, cu terase lacustre bine conservate, care indicǎ niveluri mult
mai ridicate ale lacurilor, din perioada proluvialǎ. Pe lângǎ aceasta, pentru
deşerturile şi semideşerturile Americii de Nord sunt caracteristice podişurile
cu şesuri structurale, puternic divizate prin erodare, cu canioane adânci (Marele
Canion).
Platourile şi podişurile înalte sunt şesturi structurale, de vârstǎ cretacicǎ sau
terţiarǎ, parţial erodate. Relieful depresiunilor este aplatizat datoritǎ
proceselor intensive de dezagregare şi acumulǎrii de produse de deflaţie. Numai
pe alocuri, printre spaţiile nivelate s-au conservat creşte în formǎ de ciupercǎ –
munţii insulari.
Zonele mai secetoase se aflǎ în lungul Golfului Californiei şi în Valea Morţii
(Deşertul Mojave). Media sumei anuale a precipitaţiilor ajunge pe alocuri pânǎ la
50 mm (Greenland-Ranch, în Deşertul Mojave). În cea mai mare parte a
deşerturilor Americii de Nord, suma precipitaţiilor se aflǎ între 100 şi 200 mm.
Cantitatea acestora creşte în zonele premontane şi în munţii care înconjoarǎ
deşerturile, precum şi în zona de trecere înspre câmpiile Marelui Bazin şi ale

2
 Iulia Huluta

Marilor Şesuri. Astfel, deşerturile Americii de Nord primesc, cu rare excepţii, o

cantitate destul de mare de precipitaţii atmosferice.
Precipitaţiile cad neuniform în decursul anului. În deşerturile apusene ale
Nevadei şi Californiei, precipitaţiile maxime cad iarna, iar în cele estice şi sudice
ale deşerurilor mexicane cad vara. Ele sunt aduse de vânturile umede din
golfurile Mexicului şi Californiei. Limita dintre aceste regiuni trece în lungul
Munţilor Stâncoşi.
Deşerturile Americii de Nord primesc o cantitate mare de cǎldurǎ si în
aceastǎ privinţǎ cedeazǎ numai îm faţa Saharei. În limitele deşerturilor Marelui
Bazin, existǎ zone în care iernile sunt mai reci, iar la sud, în deşerturile
Californiei, iernile sunt foarte calde, iar verile foarte fierbinţi.
Insolaţia diurnǎ intensǎ duce la o supraîncǎlzire puternicǎ a solului şi a
aerului, iar ardiaţia nocturnǎ la rǎcire. Aceasta dǎ naştere la contraste de
temperaturǎ de la zi la noapte, caracteristicǎ pentru perioada de varǎ. În special
în depresiunile continentale închise, vara este foarte fierbinte şi secetoasǎ. În
zonele litorale ale deşerturilor californiene se produce o atenuare a climei în
apropierea mǎrii, stare ce se manifestǎ printr-o umiditate crescutǎ a aerului şi
printr-o climǎ cu un grad de continentalism mai scǎzut.
Pentru deşerturile Americii de Nord sunt caracteristice furtunile de praf şi
uraganele. Acestea sunt de douǎ tipuri: tipul Nordic care ţine de Oceanul Pacific
şi tipul tropical. Cea mai puternicǎ dintre ele este “giubascosa” din deşerturile
fierbinţi din sud, care suflǎ cu o vitezǎ de 120-150 km/orǎ. În afarǎ de aceasta,
în toate deşerturile, apar adesea vǎnturi locale, însoţite de tornade.
Deşerturile Americii de Nord fac parte, în general, din tipul arid, cu iarnǎ
caldǎ şi cu maximul de precipitaţii iarna (Nevada şi California) sau vara (Mexic).
Fac excepţie, parţial, Deşertul Mojave unde în depresiunile adânci clima este
extraaridǎ.
Deşerturile nord-americane sunt foarte sǎrace în ape de suprafaţǎ. Aici nu
existǎ râuri permanente; doar în perioada ploilor, pe versanţii munţilor curg
şuvoaie temporare. Numai regiunea deşerturilor californiene este traversatǎ de
apele fluviului Colorado. Din cauza orografiei destul de complicate, multe din
deşerturi sunt lipsite de scurgeri de apǎ. Aşa sunt zonele de deşert ce se întind
între Munţii Stâncoşi şi lanţul de munţi de pe coasta Oceanului Pacific.
O cantitate mare de precipitaţii, ce cad peste deşerturile Americii de Nord
se împart în douǎ tipuri – de deşert tropical şi subtropical. Solurile de deşert
subtropical sunt caracteristice deşerturilor sudice (Mojave şi altele), cât şi
pentru zonele din cursul mijlociu al fluviului Rio Grande şi mai departe, la sud,
pentru Podişul Mexicului. În pǎrţile apusene ale zonei subtropicale, caracterul

3
 Iulia Huluta

arid al acestor soluri este mult mai bine exprimat. Printre rocile pedogenetice
sunt larg rǎspândite nisipurile, pe alocuri mobile, depunerile aluviale şi câmpurile
de bolovani produşi prin dezagregarea fizicǎ a rocilor parentale de pe culmile
munţilor insulari şi a înǎlţimilor mai mici. În regiunile vestice sunt mai puţine
nisipuri; acolo predominǎ rocile parentale sub formǎ de bolovani de piatrǎ şi de
piatrǎ spartǎ.
Solurile de deşert tropicale sunt cartacteristice pentru partea de nord-vest
a Mexicului şi a Californiei (Colorado, Sonoran şi altele). Complexitatea
structurilor geomorfologice şi geologice a teritoriilor acestor deşerturi a
determinat, în condiţii de climǎ identice, un caracter neuniform al distribuţiei
rocilor pedogenetice. Aici, alǎturi de depozitele aluviale şi litorale, sunt
rǎspândite produse aluvial-deluviale de piatrǎ spartǎ rezultate din dezagregarea
fizicǎ a rocilor parentale. Acestea din urmǎ sunt predominante. Toate solurile
sunt carbonatice într-o mǎsurǎ sau alta. În depresiunile sǎrǎturoase sunt comune
solonceacurile şi solurile se solonceac.
Astfel, în rǎspândirea solurilor se manifestǎ destul de clar zonalitatea
acestora.
Acelaşi lucru apare şi în cazul vegetaţiei. Deşerturile de la nord sunt populate
de semiarbuşti de deşerturi: Artemisia tridentata, Artemisia nova, Artemisia
rigida, Artemisia spinescens, pe alocuri de desişuri de Eurotia lanata şi de
Atriplex canescens, Artiplex confertifolia.
Pentru zonele sudice sunt caracteristice deşerturile cu arbuşti şi plante
suculente. Astfel, în deşerturile Arizonei dominǎ tufele de Larrea tridentata cu
participarea unor arbori nu prea mari din familia Leguminoase (Prosopis
juliflora), Foqueria splendes, Yucca enohavensis şi altele, a cactuşilor (Carnegia
gigantea, Ferocactus visliczenii, Opuntia ramossima, Opuntia imbricata ş.a. În
limitele acestor zone caracterul vegetaţiei este determinat în mare mǎsurǎ de
diferenţele în gradul de umiditate. Astfel teritoriile cu cel mai puţine
precipitaţii au o vegetaţie mai xeromorfǎ, pe alocuri aceasta lipsind aproape
complet (Valea Morţii). Deşerturile cu umiditate mai ridicatǎ prezintǎ o
vegetaţie arbustivǎ sǎrǎcǎcioasǎ (deşerturile cu Larrea tridentata).
Umiditatea relativ ridicatǎ a zonelor aride ale Americii de Nord a determinat
fixarea nisipurilor din deşerturile sale.

4
 Iulia Huluta

Bibliografie:
Deşerturile Terrei – M.P. Petrov, Edit. Ştiinţificǎ şi Enciclopedicǎ, Bucureşti
1986
Biogeografie – A. Lupaşcu, Edit. Terra Nostra, Iaşi 2004
Ioan Donisa, Geografie fizicǎ generalǎ , Ed Al. I. Cuza
Mihai Mititiuc, Biogeografie, vol I , Ed Universitǎţii 1974
Ioan Pop, Biogeografie, 1987
Sursa Britanica. World Data 1996 (prelucrare)