Sunteți pe pagina 1din 85

Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Divortul ca disfunctie a familiei si consecintele acestuia asupra


evolutiei adolescentului

INTRODUCERE

Viaţa unui adolescent poate fi perturbată şi influenţată în sens pozitiv sau negativ,
într-un moment sau altul, de evenimentele care se petrec în cadrul familiei. Unele dintre
aceste evenimente pot trece aproape neobservate prin viaţa adolescentului fără a-i marca
existenţa, în schimb altele pot provoca traume profunde afectându-i în profunzime propriile
trăiri. Un astfel de eveniment care aduce transformări majore în viaţa adolescentului îl
reprezintă divorţul părinţilor.
Am optat pentru această temă în virtutea importanţei pe care o au consecinţele
divorţului asupra evoluţiei adolescentului ca viitor adult. Mai mult decât atât, divorţul în sine
îl afectează, conflictele şi tensiunea permanentă existente în familie în perioada pre-
divorţului, precum şi în perioada post-divorţului (în anumite cazuri), neînţelegerile dintre
părinţi, lipsa de comunicare, toate acestea au un efect nefast asupra dezvoltării
psihocomportamentale a adolescentului. Şoaptele, privirile celor din jur, plânsul, tăcerile, pe
parcursul divorţului, furia si cuvintele dure schimbate între părinţi îl pot traumatiza pe
adolescent în aşa măsură, încât el se poate simţi responsabil de destrămarea familiei.
Dezorganizarea familiei prin divorţ reprezintă unul dintre cele mai dramatice
evenimente care intervin în viaţa unui cuplu, un moment fundamental de criză şi de ruptură,
datorat acumulării treptate a unor frustrări si a unor conflicte care nu şi-au putut găsi
rezolvarea decât prin separarea definitivă a celor doi soţi.
Indiferent de vârsta partenerilor de cuplu, divorţul reprezintă un “moment de
răscruce” al existenţei lor, care afectează atât resursele economice, proiectele de viitor sau
stilul de viaţă, cât mai ales determină schimbări drastice în plan spiritual şi afectiv, cu
consecinţe traumatice pentru toţi membrii familiei, dar în primul rând pentru copii provenţi
din familia respectivă. Divorţul reprezintă rezultatul unor conflicte sau inadaptări maritale
atât de puternice, astfel încât separarea de partener/ă apare ca o alternativă la legatura
maritală iremediabil compromisă.

Pagina 1 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În ceea ce priveşte motivele care determină desfacerea căsătoriei, acestea pot fi


extrem de diferite în raport cu vârsta partenerilor, status-ul lor economic si socio-profesional,
resursele lor spirituale, precum şi experienţa şi durata vieţii lor de cuplu. În marea majoritate
a cazurilor, aceste motive au la bază resentimente puternice, conştientizarea faptului că
relaţiile maritale au ajuns într-un punct critic, au devenit stresante, intolerabile şi degradante,
încât divorţul devine unica soluţie posibilă pentru ambii soţi. Ca eveniment familial, divorţul
nu reprezintă începutul unui conflict, ci dimpotrivă finalizarea şi calmarea unor conflicte
manifeste şi latente care au erodat treptat viaţa maritală, constrângând, cel puţin pe unul
dintre parteneri sa ia o decizie în acest sens. Pentru ambii soţi divorţul oferă anumite
recompense, dar va solicita totodată şi anumite costuri. De exemplu, amândoi se vor intreba
dacă copiii vor evolua mai bine în noile condiţii decât în vechile condiţii de ostilitate şi
frustrare. Există însă multe cazuri în care nici unul dintre cei doi părinţi nu se gândeşte la
adevaratele repercursiuni ale divorţului, ale modificării structurii familiale asupra vieţii
adolescentului.
Adolescenţa este o perioadă marcată de multiple transformări atât în plan fizic, cât şi
în plan afectiv şi comportamental a tânărului. El are nevoie în această etapă a maturizării lui
interioare şi exterioare de prezenţa ambilor părinţi şi de un climat familial echilibrat. În
condiţiile în care cei doi părinţi nu-i pot asigura un mediu propice pentru evoluţia şi
dezvoltarea sa armonioasă, divorţul reprezintă o soluţie la conflictele existente în cadrul
familiei. Adolescentul este mai ataşat de părinţi decât de alţi membrii ai societăţii cu care
intră în contact şi este înclinat, în mod firesc să se lase influenţat într-o mai mare măsură de
familie decât de cei din afara ei; atâta vreme cât influenţa exercitată de familie este pozitivă,
totul este bine. În schimb, dezmembrarea familiei afectează în mod evident comportamentul
adolescentului într-un sens negativ.
Relaţiile dintre soţi au un rol important: armonia si înţelegerea dintre părinţi se vor
răsfrânge într-un mod benefic asupra formării adolescentului ca viitor adult, în vreme ce
neînţelegerile urmate de certuri şi insulte îl vor marca în mod negativ în experienţele sale
viitoare.
În consecinţă problematica divorţului este o temă de interes major la nivelul societăţii
actuale, cu repercursiuni multiple atât asupra întregului climat familial per ansamblu, cât şi
asupra fiecărui membru în parte, în special asupra copiilor care sunt profund marcaţi de
ruptura dintre părinţii lor.

Pagina 2 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

CAPITOLUL I

FAMILIA – cadru de socializare şi dezvoltare a adolescentului

I.1. Definirea conceptului şi caracteristici ale acestuia

Conceptul de familie are mai multe sensuri menite să sugereze multitudinea tipurilor
de familii şi a conduitelor in care se manifestă funcţiile ei.
Familia reprezintă cea mai veche şi mai stabilă formă de comuniune umană, grupul ce
asigură perpetuarea speciei, evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.
Familia constituie un subiect de studiu a multor discipline: sociologie, psihologie,
psihopedagogie, demografie, filosofie, ştiinţele juridice.
Sub aspect psihologic, familia reprezintă un grup social care îşi are originea în
căsătorie, fiind alcătuită din soţ, soţie şi copii născuţi din unirea lor (grup ce poate include şi
alte rude) pe care îi unesc drepturi şi obligaţii morale, juridice, sociale, economice (inclusiv
drepturi sau interdicţii sexuale).1
Psihopedagogia defineşte familia ca pe “un grup primar caracterizat prin puternice
relaţii de tipul face to face, prin asocierea şi colaborarea intimă a tuturor membrilor ei”.2
Din punct de vedere sociologic, familia se defineşte ca fiind un “grup de persoane
unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, ce se caracterizează prin comuniune de viaţă, de
sentimente, interese”.3
Într-un sens juridic, familia reprezintă “grupul de persoane între care există drepturi şi
obligaţii, care îşi au originea în acte juridice precum căsătoria, înfierea, rudenia sau
raporturile asimilate relaţiei de familie”.4
Reputatul antropolog G. P. Murdock(1949), definea familia în sens larg, ca fiind “un
grup social ai cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţie şi care
trăiesc împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii”.
Într-un sens restrâns, familia reprezintă grupul format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii
acestora.5

1
Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”,Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991, p. 144
2
Voinea Maria, “Psihosociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1996, p.23
3
idem, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p.15
4
I. Filipescu apud. Voinea Maria, “Sociologia generală şi juridică”, Ed. Sylvi, Bucureşti, 2000, p.74
5
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu Lazăr, “Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, Bucureşti, 1999, p.232

Pagina 3 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Familia, ca grup natural fundamental al societăţii, are ca specific sentimentele de


dragoste care îi uneşte pe soţi, ataşamentul emoţional al acestora, solidaritate şi coeziunea
grupului. Familia este locul în care individul îşi creează şi dezvoltă personalitatea, facilitând
relaţiile acestuia cu celelalte sfere ale vieţii sociale.
În analiza sociologică asupra familiei sunt utilizate mai multe noţiuni, ceea ce
determină o diferenţiere a sensurilor familiei; şi anume: familia nucleară, familia de origine,
familia conjugală, familia de rezidenţă, familia de interacţiune, familia cu probleme.6

Familia nucleară – este familia alcătuită din două generaţii; generaţia soţilor şi cea a
copiilor, altfel spus, familia nucleară este compusă din părinţii şi copiii lor. Acest tip de
familie se deosebeşte de familia lărgită sau extinsă, prin structura sa (familia lărgită reuneşte
mai multe generaţii, având o descendenţă numeroasă).

Familia de origine - desemnează familia în care se naşte şi creşte un individ. Este


compusă din părinţi, copii şi eventual alte persoane, rude. În cadrul acestui tip de familie
individul se naşte, creşte, evoluează, îşi formează şi modelează personalitatea, se orientează,
se formează şi se pregăteşte pentru viaţă. Relaţiile din cadrul familiei sunt fundamentale
pentru devenirea şi evoluţia individului.
Familia conjugală – reprezintă forma de familie întemeiată prin căsătorie, prin
alegerea proprie a partenerului de viaţă. Are la bază o relaţie de dragoste între un bărbat şi o
femeie. Se mai numeşte şi familie de procreare sau proprie.

Familia de rezidenţă – defineşte grupul de persoane care locuiesc împreună în aceeaşi


casă, se gospodăresc şi desfăşoară activităţi în comun, fiind soţi sau rude.

Familia de interacţiune - această sintagmă include rudele unui individ indiferent de


domiciliul acestora, persoanele cu care individul se află in relaţii de schimb de produse, se
vizitează, participă la evenimente familiale, au sentimentul apartenenţei la acelaşi neam.

Familia cu probleme – se referă în general la familiile cu deficit de structură (lipsa


unui membru, în principal părinte), sau cu probleme funcţionale (carenţe materiale şi de
socializare).

6
Op. cit, p.4

Pagina 4 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Caracteristici ale familiei sub aspectul relaţiilor stabilite la nivelul cuplului conjugal7:
existenţa unui anumit număr de persoane;
reuniunea lor este urmarea actului căsătoriei;
între membrii grupului familial există un ansamblu de drepturi şi de obligaţii garantate
juridic;
relaţii interpersonale, de ordin biologic, psihologic şi moral dintre membri;
climatul sau atmosfera psihosocială
ansamblul de norme şi reguli privind conduita membrilor grupului familial;
organizarea structurală cu o anumită distribuţie a rolurilor şi a sarcinilor familiale;
îndeplinirea unor funcţii în raport cu societatea.
Familia este mediul social în care nevoia de relaţionare specifică individului este
reglată şi structurată atât de părinţi, dar în acelaşi timp şi de copii, ea intruchipând modelul
primar de manifestare legitimă a afectelor şi acordarea gratificaţiilor într-o stuctură socială.
Mai mult decât atât, familia este un grup care pregăteşte pe membrii săi pentu preluarea
rolurilor extrafamiliale în care interesele individuale cedează în faţa celor generale.
Este cunoscut faptul că familia joacă un rol deosebit în socializarea primară, datorită
valenţelor sale de model de structură socială, care face să se atribuie valori specifice şi de
neînlocuit fiecărei persoane care intră în componenţa sa. În funcţie de sex, familia realizează
o structură pe orizontală, împărţind rolurile în cadrul familiei în: expresive şi intrumentale.
Relaţiile dintre generaţii relizează structura verticală, ierarhică a familiei. Se înţelege prin
aceasta, importanţa pe care fiecare dintre membrii familiei îl are în relizarea deplină a
funcţiilor ei.
Krober şi Kluckholn au definit familia fiind “un grup format din două sau mai multe
persoane, legate prin legături de sânge, căsătorie sau adopţie care locuiesc într-un cămin
comun, interacţionând şi comunicând unele cu altele în rolurile lor familiale respective,
creând şi menţinând un mod de viaţă comun.”
Familia îşi capătă individualitatea în raport cu alte grupuri sociale prin stilul său
propriu de viaţă, prin normele, valorile, principiile, obiceiurile, tradiţiile poporului căruia îi
aparţine, asigurând astfel transmiterea moştenirii culturale a acestuia.

I.2. Structura familiei

7
Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991

Pagina 5 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Structura familiei reprezină conceptul cheie în definirea şi analiza familiei şi totodată


în înţelegera evoluţiei formelor istorice de organizare.
Acest concept defineşte caracteristicile permanente ale familiei considerată în
ansamblul ei. Structura familiei reuneşte astfel două semnificaţii, care la rândul lor, cuprind
mai multe elemente componente :

a) Componenta numerică
b) Structura pe generaţii
c) Status-uri şi roluri conjugale
a) Diviziunea rolurilor în cadrul familiei
b) Exercitarea autorităţii.
a) Componenta numerică sau talia a variat de la tipul larg al familiei extinse, unde
erau reunite într-o singură unitate familială chiar şi 30-40 de persoane, la tipul restrâns sau
nuclear de familie, alcătuit din 3-4 persoane.
Societăţile şi-au format propriile modele despre mărimea optimă a populaţiei în
funcţie de tradiţie, aspiraţii, cutume, specific naţional şi cultural. În cadrul societăţilor
moderne s-a generalizat modelul familiei nucleare, iar pe de altă parte au apărut anumite
modele incomplete de structuri familiale. Unul dintre aceste modele, tot mai frecvent, este
modelul familiei monoparentale şi cel fără descendenţi. Alte structuri familiale atipice: mamă
cu copil/copii (structură monoparentală maternă), tată cu copil/copii (structură monoparentală
paternă), cupluri maritale fără descendenţi, fraţi orfani neinstituţionalizaţi.
În perioada preindustrială a dezvoltării sociale, în România, familia se caracterizează
printr-un număr mare de descendenţi, acest lucru fiind apreciat pozitiv ca braţe de muncă
necesare unei economii casnice închise. Cu trecerea timpului însă, viaţa de familie a suferit
schimbări prin antrenarea masivă a femeilor în producţie, mobilitatea socială, creşterea
duratei de instruire, au contribuit la scăderea natalitaţii.
b) Cu privire la structura pe generaţii, se poate afirma că într-o familie pot exista 4-5
generaţii, dacă se iau în calcul factorii biologici: durata medie de viaţă, vârsta la căsătorie,
perioada necesară procreerii. Convieţuirea mai multor generaţii poate avea drept efect apariţia
mai multor probleme specifice de ordin material, psihic şi social care la rândul lor pot da
naştere unor conflicte. Aceste divergenţe pot fi explicate prin niveluri diferite de experienţă,
instrucţie, convingeri, atitudini, între generaţia tânără şi celelalte generaţii.

Pagina 6 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Familia extinsă, caracteristică mai ales societăţilor tradiţionale, are o serie de


particularităţii care îi conferă o serie de avantaje:
capacitate sporită de oferire a serviciilor pentru membrii ei;
posibilitatea de acumulare a mai multor resurse materiale sau finaciare;
continuitatea şi durabilitatea acestei forme de asociere în cazul dispariţiei unuia dintre
membri;
influenţa mai mare pe care o poate avea asupra comunităţii locale, mai ales în mediul
rural.
Pe lângă avantaje, forma extinsă a familiei, prezintă şi unele dezavantaje:
dificultăţi în conducera familiei;
satisfacerea limitată a cerinţelor materiale ale tinerilor;
surse sporite de conflict.
Familiei nucleare îi este caracteristică coexistenţa a două generaţii, cea a adulţilor
căsătoriţi şi cea a copiilor descendenţi.
Acest tip de structură familială constituie emergenţa procesului de modernizare a
societăţii. Una dintre implicaţiile şi consecinţele procesului de modernizare, a fost aceea a
dislocării unor mase mari de oameni, migraţia acestora dintr-un mediu social în altul. Aceasta
a condus la nuclearizarea familiei.
c) Status-uri şi roluri. Asemenea altor grupuri sociale, familia se prezintă ca o reţea
complexă de poziţii, status-uri şi roluri sociale care dau specificitate familiei. Status-ul
exprimă poziţia de bază a unei persoane în cadrul unui grup şi comportamente aşteptate în
mod legitim de la cei din jur în funcţie de care se defineşte persoana respectivă.
Pe de altă parte, rolul reprezintă o formaţiune complexă de atitudini, comportamente,
comunicări, verbale şi expresive, orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea
relaţiilor familiale aşteptate legitim de fiecare din cei doi parteneri şi copii lor.
În familie, status-urile şi rolurile existente sunt urmatoarele: soţ, soţie, tată, mamă, fiu,
fiică, bunic, nepot, frate, soră.
2. a) Diviziunea rolurilor reprezintă o componentă foarte importantă a familiei. Ea
presupune o complexă reţea de relaţii sociale.Această reţea de relaţii asigură coeziunea şi
unitatea familiei.
Din perspectiva rolurilor conjugale, se disting două tipuri de familii:
familii în care rolurile sunt corespunzător asumate, conform cerinţelor şi exigenţelor
funcţionării normale a cuplului. Aceasta constituie pentru indivizi condiţiile necesare
adaptării şi integrării sociale optime, reprezentând o sursă de satisfacţii cu sine şi cu viaţa.

Pagina 7 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familii în care rolurile conjugale sunt îndeplinite parţial sau necorespunzător. Aceste
disfuncţionalităţii în îndeplinirea rolurilor apar datorită unei stări de indiferenţă şi tensiune. În
cadrul acestei familii, relaţionarea interpersonală este deficitară, antrenând şi agravând
conflictele, manifestările violente ale căror efecte se resimt în viaţa profesională şi socială a
partenerilor, în dezechilibre şi lacune de socializare a copiilor.
O relaţie maritală armonioasă, reuşită, este dependentă în mare măsură de îndeplinirea
corespunzătoare a rolurilor conjugale, de capacitatea partenerilor de a satisface aspiraţiile si
trebuinţele specifice.
b) Structura de autoritate se referă la capacitatea familiei de a elabora norme şi valori
necesare funcţionării ei prin impunere sau consens. Se disting două tipuri de autoritate :
Autoritatea ascendenţilor asupra descendenţilor, care impune respect şi supunere din
partea tinerilor, participare la sarcinile stabilite de adulţi, preluarea unor responsabilităţii în
cadrul familiei;
Forme secundare de autoritate, întâlnite în societatea modernă, în care are loc un
accentuat proces de emancipare socială a tinerilor pe baza căruia se pot exprima poziţii de
acest gen.
În istoria formelor de viaţă familială, s-au conturat două forme de autoritate: autoritar
(dominat de regulă de bărbat) şi egalitar (autoritatea este dispusă între cei doi parteneri –
întâlnit mai des în comunităţile urbane în perioada modernă).
Structura familiei diferă de la o comunitate la alta, de la o epocă la alta, în funcţie de
condiţiile istorice, economice, sociale, culturale, morale, de tradiţii

I.3. Funcţiile familiei

Funcţiile familiei reprezintă totalitatea responsabilităţilor ce revin familiei în cadrul


arhitectonicii de ansamblu a activităţii economico-sociale într-o anumită perioadă istoriceşte
determinată8
Familia, în calitatea ei de instituţie, îndeplineşte o serie de funcţii. De-a lungul
timpului s-au formulat mai multe opinii cu privire la funcţiile familiei. În stabilirea acestora
s-a ţinut cont de mai multe criterii, de mai mulţi factori, dar toate clasificările au fost
convergente.
8
Mitrofan Iolanda, “Familia de la A la Z – mic dicţionar al familiei”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,1991
11
Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993

Pagina 8 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

T. Parsons consideră că funcţiile esenţiale ale familiei sunt cea de socializare primară
a descendenţilor pentru ca aceştia să fie integraţi corespunzător în societate, şi cea de
asigurare a securităţii emoţionale a adulţilor.
G. P. Murdock, pornind de la caracterul universal universal al familiei, considera că
aceasta îndeplineşte patru funcţii9:

sexuală
reproductivă
economică
educaţională sau socializatoare

W. F. Ogburn apreciază că în societăţile tradiţionale, familia îndeplinea funcţiile de:


reproducere, economică, educaţională, religioasă şi social-psihologică.
Institutul canadian pentru familie Vanier, consideră că familia performează funcţii
vitale pentru societate şi membrii ei. Cercetătoarea Shirley Zimmerman (1988) a elaborat o
listă ce cuprinde şase funcţii de bază ale familiei10
Susţinerea fizică şi grija faţă de membrii familiei. Într-o familiei sănătoasă copiii,
adulţii şi cei în vârstă primesc cu toţii îngrijirea şi sprijinul de care au nevoie: mâncare,
adăpost, îmbrăcăminte, protecţie. Acolo unde familiile sunt incapabile să furnizeze aceste
sevicii, membrii lor suferă şi îşi găsesc substitute în relitatea imediată, refugii care nu de
puţine ori sunt periculoase.
Creşterea numărului de membrii prin naştere sau adopţie. Societatea renaşte prin
familii. Pentru această funcţie nu există substitut
Socializarea copiilor pentru rolurilor de adulţi. Familiile îşi pregãtesc copiii pentru
viaţă. Multe dintre acestea reuşesc foarte bine să le insufle deprinderi, valori şi atitudini care
să le fie utile pentu a-şi întemeia prietenii, pentru a obţine o slujbă mai bună, pentru a
contribui la progresul social.
Controlul social al membrilor – menţinerea ordinii în cadrul familiei şi în grupurile
exterioare acesteie. În familii indivizii îşi însuşesc valori şi comportamente pozitive şi sunt
criticaţi pentru cele negative.

10
Băran-Pescaru Adina, “Familia astăzi. O perspectivă sociopedagogică”, Ed. Aramis, Bucureşti, 2004, p.43

Pagina 9 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Păstrarea moralităţii familiei şi a motivaţiei de a face performanţă în familie şi în alte


grupuri. Din acest punct de vedere, familiile sunt cele ce menţin indivizii împreună şi îi
permit societăţii să funcţioneze.
Producerea şi consumul de bunuri şi servicii. Familiile se pot întreţine singure, prin
producerea de hrană, asigurarea sănătăţii membrilor ei. Ele joacă un rol vital în economia
naţională, prin faptul că se străduiesc să răspundă nevoilor membrilor lor.
O clasificare a funcţiilor familiei a fost făcută de sociologul Henri Sthal, membru al
Şcolii sociologice de la Bucureşti, în două mari categorii11 :
Funcţii interne, care contribuie la crearea unui regim de viaţă intim menit să asigure
tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune.
Funcţii externe, care asigură în principal dezvoltarea firească a personalităţii fiecărui
membru al familiei, socializarea şi integrarea corespunzătoare în societate.
În categoria funcţiilor interne sunt incluse următoarele funcţii:

Funcţia biologică şi sanitară, care constă în satisfacerea trebuinţelor, a instinctului


sexual. Relaţiile sexuale sunt o componentă a relaţiilor interpersonale, însă ele trebuie
integrate în contextul cerinţelor şi normelor morale specifice societăţii noastre. Satisfacera
trebuinţelor sexuale nu constituie un scop în sine, ci trebuie să capete valenţe şi sensuri noi în
raport cu cerinţele de ordin social. Comportamentul sexual este mijloc şi nu scop pentru
împlinirea personalităţii, pentru creşterea gradului de armonie al relaţionării dintre soţi, al
coeziunii grupului conjugal şi familial. În plus, aceste funcţii ţin de procrearea copiilor şi
asigurarea necesităţilor igienico-sanitare de dezvoltare biologică normală a tuturor membrilor
familiei;

Funcţia economică pentru buna desfăşurare a vieţii şi activităţii familiale, soţilor le


revine sarcina de a asigura, prin contribuţia lor, o serie de condiţii de ordin material. De
asemenea, această funcţie vizează comportamentul membrilor grupului la locul de muncă.
Randamentul calitativ şi cantitativ al unei persoanecăsătorite poate fi influenţat în mare
măsură de climatul familial, precum şi de sistemul de relaţionare interpersonală conjugală.
Un climat pozitiv, bazat pe relaţii armonioase influenţează pozitiv randamentul în muncă şi
gradul de integrare socio-profesională, pe când un climat negativ, bazat pe frecvente stări
conflictuale, influenţează negativ ansamblul factorilor motivaţionali care stau la baza
conduitei de muncă, ducând deseori la instalarea unor stări de inadaptare;
11
Op. cit.

Pagina 10 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Funcţiile de solidaritate familială include ajutorul bazat pe afectivitate şi respect în


relaţiile familiale. Un cadru familial pozitiv asigură membrilor săi posibilitatea recreerii şi
reconfortării. Relaţiile interpersonale, fiind informale, favorizează comunicarea şi
detensionarea, recompensarea şi susţinerea afectivă în cadrul actului interpersonal. Prin
intermediul acestui climat, individul îşi satisface trebuinţele de siguranţă şi apartenenţă, fiind
astfel ferit de solidaritate;

Funcţiile pedagogico-educative şi morale, vizează socializarea primară a copiilor.


Părinţii exercită influenţe educaţionale asupra copiilor în mod direct, prin acţiuni mai mult
sau mai puţin organizate, şi în mod indirect prin modelele de conduită oferite, precum şi prin
climatul psihosocial existent în grupul familial. Influenţele exercitate se văd într-o serie de
efecte asupra personalităţii copiilor. Aceştia primesc în cadrul familiei o amplă informaţie în
legătură cu utilizarea diferitelor obiecte, formându-şi o serie de deprinderi, priceperi şi chiar
aptitudini. Modalităţile de comunicare şi posibilităţile intelectuale sunt determinate în mare
măsură de influenţele exercitate de către părinţi, care determină de asemenea şi nivelul de
adaptare şi integrare în raport cu sistemul cerinţelor vieţii şi activităţii sociale, modul de
raportare la diferite norme şi valori sociale, modul de implicare în viaţa şi activitatea grupală.
Familia poate avea un rol important în formarea şi cultivarea cultural-spirituală, a atitudinilor
şi sentimentelor estetice, a spiritului critic în receptarea unor produse artistice, în dezvoltarea
unor capacităţi cratoare, în cultivarea atitudinilor şi simţămintelor religioase etc.
Educaţia în familie nu se rezumă doar la simpla influenţă a mediului familial asupra
copilului şi la simpla receptare şi asimilare de către acesta a ceea ce vede şi ce aude în
familie. Aşa cum aprecia şi C. Dumitriu, funcţia educativă a familiei are un caracter
internaţional, îşi propune dezvoltarea personalităţii individului în vederea integrării lui
optime în societate, tinde să dezvolte la copil atitudini şi comportamente în conformitate cu
normele sociale.
Realizarea optimă a funcţiei educative a familiei implică:
- acţiunea conştientă a tuturor membrilor familiei;
- adecvarea acţiunilor educaţionale la specificul personalităţii adolescentului;
- o concordanţă între acţiunile educaţionale şi necesităţile sociale, la normele şi
valorile sociale acceptate.
Pentru a realiza cu succes educaţia copilului, părinţii trebuie să aibe conştiinţa
necesităţii acţiunii educative, să aibe dorinţa desfăşurării unei astfel de activităţi, să aibe nişte

Pagina 11 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

scopuri cu privire la acţiunea educaţională, şi nu în ultimul rând, să aibe capacităţile necesare


desfăşurării unei astfel de activităţi.

Se poate aprecia să existe cel puţin trei tipuri de familii:


familii înalt educogene, care sprijină educaţia tinerilor, le asigură condiţiile necesare
pregătirii profesionale şi culturale, pentru petrecerea timpului liber, realizând legătura cu
şcoalapentru a asigura controlul activităţilor din această sferă;
familii satisfăcător educogene, asigură copiilor condiţiile de educaţie familială, dar nu
organizează şi controlează sistematic activitatea în această direcţie;
familii nesatisfăcător educogene, caracterizate prin climat psihic necorespunzător,
relaţii reci, de indiferenţă, slab control parental, insuccese profesionale ale copiilor.
Cea mai mare greşeală o constituie aceea a considerării copilului ca fiind o fiinţă
pasivă, socializabilă după voia fiecăruia, ignorându-se faptul că el este un subiect care
gândeşte şi acţionează, care intervine constant şi direct în procesul propriei sale dezvoltări.

Funcţiile externe reprezintă o continuare a celor interne, efectele pe termen lung ale
instituţiei familiei. Sunt incluse în această categorie următoarele funcţii:

Funcţii strict specializate ale familiei ca grup social, nerealizate de alte instituţii, cum
sunt funcţia biologico-sanitară, cea de solidaritate familială şi cea educativă;
În raport cu membrii grupului, asigurarea socializarii primare, securitatea emoţională
şi trebuinţa de apartenenţă la grup a membrilor ei;
În raport cu sine ca grup social, familia are funcţia de a se afirma ca grup unitar,
capabil să asigure bunăstarea şi dezvoltarea normală a personalităţii fiecărui membru;
În raport cu societatea externă, sub aspect numeric şi calitativ asigură forţa de muncă
a societăţii.

Deşi mulţi sociologi clasifică diferit , în funcţie de anumiţi factori funcţiile familiei, ei
au totuşi aceeaşi opinie privind existenţa acestora. Astfel, principalele funcţii ale familiei în
opinia acestora sunt:

Funcţia sexuală şi reproductivă

Pagina 12 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Funcţia economică
Funcţia de solidaritate
Funcţia de socializare

Funcţia sexuală şi reproductivă

Această funcţie include două componente: sexualitatea şi reproducerea, procreerea.


Fiinţa umană se diferenţiază de celelalte specii în ceea ce priveşte comportamentul
sexual , prin aceea că la om acesta are anumite particularităţi. Satisfacerea instinctelor
sexuale la om este însoţită de sentimemte precum, afecţiunea, dragostea, încrederea
reciprocă. Aceste sentimente asigură omului siguranţa, confortul emoţional, elemente
importante pentru menţinerea armoniei în cuplu şi familie. Dragostea dintre parteneri,
însoţind comportamentul sexual, reprezintă o formă de comunicare, de intercunoaştere.
Realitatea zilelor noastre ne dovedeşte că se acordă o importanţă deosebită
performanţelor sexuale. Până acum nu s-a vorbit despre “satisfacţie sexuală”, “potenţial
orgasmic”, “apetit sexual”.12

Viaţa sexuală a partenerilor a căpătat o importanţă deosebită, devenind uneori factor


de menţinere a coeziunii cuplului. Tendinţa actuală este aceea a minimalizării fertilităţii şi a
maximalizării sexualităţii.
Procrearea sau funcţia demografică a familiei, reprezintă o consecinţă firească a
comportamentului sexual. Aceasta are o importanţă deosebită atât pentru individ, cât şi pentru
societate.
Comportamentul procreativ poate fi influenţat la nivelul cuplului de13:
vârsta soţiei;
durata căsătoriei;
starea de sănătate a cuplului (în special a soţiei);
utilizarea mijloacelor contraceptive;
dorinţa cuplului de a avea copii;
nivelul de instrucţie al partenerilor;
angajarea profesională a soţilor;
distribuţia rolurilor şi autorităţii, comunicarea între parteneri.
12
Mitrofan Iolanda, Cristian Ciupercă, “Psihologia relaţiilor dintre sexe”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1997, p.
180
13
Voinea Maria, “Psihosociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1996, p. 44

Pagina 13 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

La nivelul societăţii comportamentul procreativ este influenţat de:


nivelul de dezvoltare economică şi socială;
politicile sociale în sfera familiei;
legislaţia familiei

Funcţia economică

Pentru a putea exista, familia trebuie să-şi asigure venituri suficiente pentru
satisfacera cel puţin a nevoilor primare, de bază. De îndeplinirea acestor funcţii, depinde
concentrarea asupra îndeplinirii celorlalte funcţii.
Funcţiile economice ale familiei rezidă în principal în14:
realizarea unor venituri suficiente pentru satisfacerea nevoilor familiei;
organizarea unei gospodării pe baza unui buget comun de venituri şi cheltuieli.
Îndeplinirea acestor funcţii asigură fundamentarea unei baze materiale indispensabile
vieţii. În această privinţă, responsabilităţile familiei sunt acelea de satisfacere
corespunzătoare a tuturor nevoilor şi trebuinţelor membrilor familiei.
De-a lungul timpului s-au înregistrat o serie de schimbări importante la nivelul acestor
funcţii. În societatea tradiţională, aceasta cuprindea trei componente:
componenta productivă, adică producerea bunurilor şi serviciilor necesare triului
familiei;
componenta profesională, constând în transmiterea ocupaţiilor de la părinţi la copii;
componenta financiară, reprezentând administrarea unui buget de venituri şi
cheltuieli.
Trecerea de la familia extinsă la cea nucleară sau la alte forme atipice de familie, au
determinat o serie de modificări a componentelor funcţiei economice atât în ceea ce priveşte
producţia de bunuri, cât şi în administrarea bugetului de venituri şi cheltuieli.
Componenta privind pregătirea profesională s-a modificat şi ea. Astfel, ocupaţiile
părinţilor nu mai sunt transmise descendenţilor, sau acest lucru se întâlneşte din ce în ce mai
rar. Acest fapt este rezultatul mutării activităţii profesionale din interiorul gospodăriei, în
exteriorul ei, în sistemul de servicii sociale, în întreprinderea ei etc.

Nu în ultimul rând, latura financiară a cunoscut importante modificări. Familia


contemporană se caracterizează prin surse sporadice de venit (de cele mai multe ori venitul
14
idem, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p. 51

Pagina 14 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

fiind asigurat numai din salariile părinţilor), şi cheltuieli exagerate într-o anumită direcţie (de
obicei referitoare la subzistenţă).
Modificările care au intervenit în familia modernă în ceea ce priveşte funcţia
economică, au condus la apariţia unor cauze care au determinat reducerea rolului familiei
moderne în instrucţia copiilor. Aceste cauze sunt următoarele15:
părinţii lucrează în afara familiei şi sunt mai puţin timp împreună cu copiii lor, care
sunt duşi adesea în creşe şi grădiniţe;
munca părinţilor în domenii diferite de activitate, diversificarea ocupaţiilor nu mai
determină obligativitatea transmiterii “meseriei familiei”;
copiii trebuie să înveţe mai multe lucruri decât în trecut, iar părinţii lor nu le mai pot
satisface nevoile de instruire la aceste exigenţe.

Funcţia de solidaritate

Solidaritatea este o funcţie complexă ce antrenează toate momentele vieţii familiei şi


pe toţi membrii acesteia. Ea asigură unitatea, intimitatea, coeziunea securitatea emoţională,
protecţia şi încrederea grupului familial16.
Familia reprezintă mediul socio-afectiv în care copilul creşte. Este locul în care
copilul beneficiază de linişte, securitate, bucurie, confort. Aici, el învaţă de timpuriu normele
etice, morale, diferenţa dintre bine şi rău, informaţiile necesare formării şi integrării sociale.
Asigurând coeziunea grupului, succesul căsniciei, funcţia de solidaritate este
fundamentală din două motive17:
asigură indivizilor securitate emoţională, încredere, sprijin, protecţie, şi posibilitatea
dezvoltării armonioase a personalităţii;
orice dereglare în această funcţie duce la subminarea unităţii grupului, antrenează
perturbări în celelalte funcţii, reprezentând un indiciu al începutului dezagregării familiei.
Funcţia de solidaritate se realizează pe trei niveluri18:
Nivelul relaţiilor conjugale. Relaţia conjugală se conturează şi se consolidează treptat
pe parcursul interacţiunii şi intercunoaşterii reciproce între parteneri. Satisfacerea reciprocă a

15
ibidem, p.53
16
Mitrofan Iolanda, Cristian Ciupercă, “Incursiune în psihosociologia familiei”, E. Press Mihaela, Bucureşti,
1998
17
Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993, p.70
18
Op. cit.

Pagina 15 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

trebuimţelor poate conferi căsătoriei durabilitate şi sens, asigurând echilibrul fizic şi psihic al
partenerilor.
Solidaritatea cuplului conjugal este influenţată de anumiţi factori19:
Factori anteriori mariajului:
reuşita căsătoriei părinţilor;
durata logodnei;
informaţia sexuală adecvată;
fericirea persoanei în timpul copilăriei;
aprobarea căsătoriei de către părinţi;
similitudinea etnică şi religioasă;
nivelul ridicat de educaţie şi instrucţie al partenerilor;
concordanţa vârstelor;
gradului de maturitate

Factori prezenţi în cursul căsătoriei:


aptitudinea precoce a femeii în relaţia erotică;
încrederea în satisfacţia de tip egalitar;
sănătatea fizică şi mentală;
interese comune şi atitudni favorabile faţă de partener;
atitudinea faţă de căsătorie;
existenţa copiilor.

Nivelul relaţiilor parentale. Acest nivel vizează modul de relaţionare între părinţi şi
copii, strategiile educaţionale adoptate de către părinţi, metodele şi mijloacele utilizate în
creştereaşi educarea copiilor.
E. M. Duvall a evidenţiat două tipuri de modele privind relaţia parentală:
Modelul mamei tradiţionale (ce se impune prin perseverenţă şi rigiditate);
Modelul mamei moderne (care este axat pe dezvoltarea capacităţilor instructiv-
fomative ale copiilor, şi mai puţin pe constrângere)
În cadrul familiei moderne, se constată că şi bărbaţii devin din ce în ce mai implicaţi
în viaţa de familie, în îngrijirea copiilor şi în cadrul activităţilor casnice. A fi părinte în
familia modernă, reprezintă o alegere, o opţiune asumată din proprie convingere şi nu o

19
Op. cit., p. 75

Pagina 16 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obligaţie, precum în familia tradiţională. De aici rezultă că, relaţia parentală este mai bună,
fiind orientată mai mult spre dezvoltarea copilului, a personalităţii sale.

Nivelul relaţiilor fraternale. Acest nivel implică ansamblul relaţiilor dintre copiii ce
aparţin aceleiaşi familii. Relaţiile dintre fraţi deţin un rol important în dezvoltarea
personalităţii, în formarea sistemului de atitudini şi valori, în stabilirea relaţiilor
interpersonale viitoare.
Relaţiile între fraţi sunt foarte complexe şi din această cauză, relaţia parentală joacă
un rol important în cadrul relaţiei fraternale. Atunci când apare un conflict, o divergenţă între
fraţi, părinţii sunt cei care aplanează conflictul, cei care au rol de tampon al divergenţelor.

Funcţia de socializare

Socializarea este un proces de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor,


concepţiilor sau modelelor de comportare specifice nui grup, în vederea formării, adaptării şi
integrării sociale a unei persoane.20
Prin procesul de socializare se transmit normele, valorile, cultura unei societăţi,
asigurându-i acesteia continuitatea.
În cadrul acestui proces, părinţii deţin un rol fundamental. Părinţii sunt cei care oferă
copiilor şansa formării lor sociale, integrării în viaţa socială, dobândirea echilibrului
emoţional. Procesul de socializare este un proces continuu, ce se manifestă pe tot parcursul
vieţii individului implicând însă forme şi mijloace diferite, specifice vârstei.
Cele mai importante aspecte pe care le cuprinde procesul socializării sunt
următoarele21 :
socializarea formează educaţia, stăpânirea instinctelor şi nevoilor, satisfacerea lor într-
un mod prevăzut de societate;
socializarea insuflă aspiraţii şi năzuinţe în vederea obţinerii unor lucruri sau calităţi, a
unui prestigiu;
socializarea permite transmiterea unor cunoştinţe şi posibilitatea satisfacerii unor
roluri;
socializarea asigură o calificare profesională şi alte calităţi necesare în viaţă.

20
Zamfir Cătălin, Vlăsceanu L., “Dicţionar de sociologie”, Ed. Babel, 1998
21
Voinea Maria, “Sociologia familiei”, Ed. Universitatea Bucureşti, 1993

Pagina 17 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Familia prin structura şi scopurile sale, influenţează personalitatea copilului, o


modelează şi determină trecerea de la un comportament nomativ, reglat din exterior, la unul
normal, bazat pe autonomie morală şi autoreglare.
Atât procesul socializării, cât şi componenta sa fundamentală, educaţia, prezintă o
serie de particularităţi şi exigenţe specifice vârstei copiilor. Socializarea se realizează în
funcţie de vârsta copiilor. Din perspectiva acestui indicator, putem vorbi de familii cu copii
preşcolari, cu copii şcolari şi cu adolescenţi. Pentru fiecare din aceste vârste, sunt specifice
acţiuni legate de îngrijire, protecţie şi educaţie. Astfel, în primele etape, părinţii se
concentreazămai mult asupra îngrijirii, ocrotirii şi protecţiei copiilor; la vârsta şcolarităţii,
părinţii îndrumă, sugerează şi controlează activităţile copiilor, în timp ce, la vârsta
adolescenţei, se preocupă de probleme legate de educaţia sexuală, pregătirea tânărului pentru
viaţă, pentru o profesie.
De modul în care se realizează această socializare primară, de calitatea şi conţinutul ei
depinde într-o măsură importantă întreaga dezvoltare ulterioară a personalităţii individului.
În familie copilul vede primele modele de comportament. Încă de la cea mai fragedă
vârstă, copilul îşi imită părinţii atât în vorbire, comportament, cât şi în realizarea unor
activităţii. Aşadar, încă din primii ani de viaţă, copilul învaţă anumite reguli de convieţuire,
anumite norme de comportament, îşi însuşeşte în formă incipientă valorile morale
fundamentale(bine-rău, drept-nedrept, cinstit-necinstit).
Atmosfera familială de linişte, calm, bună-dispoziţie, contribuie semnificativ la
dezvoltarea normală a copilului. Cercetările sociologice au demonstrat că tulburările
psihomotorii, tulburările de comportament sau comportamentele pre-delincvente, apar mai
ales la copiii proveniţi din familii în care mediul este caracterizat de tensiune, conflicte,
neînţelegeri, violenţă, etc.
Există şi o aşa numită socializare negativă. Ea se relizează în grupurile marginale, şi
urmăreşte promovarea altor norme decât cele acceptate de societate. S-a constatat că există
numeroşi infractori, minori şi tineri, cu tendinţe către înfăptuirea unor acte antisociale, ce
provin din familii legal constituite. În cadrul acestor familii, influenţele negative asupra
educaţiei şi dezvoltării copiilor, au fost reprezentate de: lipsa de afectivitate şi solidaritate
dintre părinţi, lipsa de comunicare, conflicte intrafamiliale, toate acestea conducând la
relizarea unei socializări imperfecte şi discordante ale copilului. Toate acestea influenţează
structurarea şi formarea personalităţii copilului, conducând adesea la apariţia sentimentelor
de nelinişte, singurătate, la scăderea toleranţei, la frustrare, la creşterea predispoziţiilor
copilului spre izolare, vagabondaj, agresivitate, la aceste situaţii se adaugă şi indiferenţa

Pagina 18 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

părinţilor în raport cu activităţile zilnice ale copilului, în raport cu grupul său de prieteni şi de
modalităţile de petrecere a timpului liber. În sfârşit, apariţia unor manifestări delincvente în
rândul minorilor este sensibil influenţată de modelul şi stilul educaţional al familiei, de
modelele de comportament parental în familie şi societate, de atitudinea şi respectarea de
către părinţi a unor norme şi valori dezirabile din punct de vedere social(Banciu, Rădulescu,
Voicu, 1985).

I.4. Modelele familiale

De-a lungul istoriei familia a cunoscut modificări majore. Acest concept a ocupat un
loc important în cadrul literaturii sociologice. Un loc aparte l-a ocupat evoluţia familiei,
vorbindu-se chiar de o “criză a familiei”. Această temă s-a impus la sfârşitul secolului al XIX
şi începutul secolului XX, ca urmare a modernizării, industrializării şi urbanizării accelerate
din societăţile occidentale, însoţind atunci trecerea de la familia extinsă la cea nucleară.
Familiile contemporane au suferit o serie de schimbări importante, astfel încât termenul de
“familie” tinde în prezent să acopere realităţi diferite de cele ale generaţiilor anterioare.
Schimbările de structură apărute în sfera familiei privesc atât dimensiunile, cât şi
valorile implicate în comportamentul familial.
Schimbările survenite în modelele familiale şi în comportamentul familial nu privesc
doar pe cei implicaţi în relaţiile familiale, ci ele prezintă interes pentru întreaga societate.
Relaţia dintre familie şi societate a rămas aceeaşi, indiferent de schimbările care au intervenit
în plan economic şi social. Familia este condiţionată de schimbările economice şi sociale, dar
în acelaşi timp ea influenţează situaţia economică, socială, culturală şi politică a unei
societăţi.

Trecerea de la tradiţionalitate la modernitate şi postmodernitate

Modelul tradiţional (până spre sfârşitul secolului XIX în Europa Occidentală) are ca
referinţă principiul familiei extinse;
Modelul modern este caracterizat prin forma nucleară (soţ, soţie, copii), rata de
fertilitate reducându-se treptat, odată cu creşterea continuă a nivelului de trai şi a emancipării
femeii;

Pagina 19 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Modelul postmodern sau modelul diversităţii, a început să se dezvolte prin anii


‘60-’70 în Occident, odată cu “criza” familiei nucleare şi cu proliferarea modelelor familiale
alternative (între care familia comasată, coabitarea informală, celibatul definitiv, cuplurile
homosexuale etc.)

Modelul tradiţional al familiei apare în formă extinsă, având un rol important de


sprijin şi suport pentru copil. Copilul beneficia de suport emoţional şi îngrijire din partea
părinţilor şi rudelor. În acest tip de familie, solidaritatea între membrii ei este foarte ridicată,
ceea ce reprezintă un factor pozitiv pentru familie şi membri ei. Pe lângă talia largă, familia
tradiţională este caracterizată şi prin stabilirea clară şi precisă a rolurilor pentru fiecare
membru. În cadrul acestui model, familia dezvoltă relaţii strânse cu vecinătatea, ceea ce
conferea coeziune şi stabilitate comunităţii.
Modelul familiei moderne sparge tiparele tradiţionale, fiind caracterizat prin tendinţe
de restrângere a numărului de membri, reducându-se de cele mai multe ori la tipul nuclear sau
la păstrarea bunicilor alături de părinţi şi copii. Aceste schimbări sunt percepute şi în relaţiile
dintre părinţi şi copii. Odată cu emanciparea femeii, aceasta a intrat în sfera muncii
profesionale, păstrându-şi totodată şi responsabilităţile casnice legate de gospodărie şi
creşterea copiilor. Acest lucru a avut efect negativ asupra copiilor. Mama nu mai petrece
suficient timp cu copiii, recurgând adesea la instituţii pentru copii (creşe cu program
prelungit) sau la “instituţia bunicilor”, copilul fiind lăsat temporar în grija acestora. Apar
astfel schimbări majore în relaţia părinţi-copii, în comportamentul copiilor, care nu mai
beneficiază de supravegherea şi controlul unei singure persoane.
Postmodernitatea familiei este legată de schimbările valorice survenite,
caracterizându-se prin primatul intereselor individuale, prin înmulţirea modelelor familiale
alternative familiei nucleare, căsătoria fiind tot mai mult considerată un parteneriat. Analizele
demografice indică tot mai mult scăderea nupţialităţii, creşterea vârstei medii la căsătorie,
scăderea natalităţii, creşterea fertilităţii ilegitime. Se proliferează modelele monoparentale,
familiile comasate sau reconstituite, uniunile consensuale, căsătoriile homosexuale.
Se constată însă, că modelul familiei nucleare predomină încă, proporţia
comportamentelor familiilor tradiţionale se păstrează la un nivel ridicat. Ceea ce a dus la
această creştere este toleranţa la aceste modele familiale şi comportamente.

CAPITOLUL II

Pagina 20 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

ADOLESCENŢA – perioadă caracterizată de mari transformări

II.1. Criterii conjugate în definirea conceptului de “adolescenţă”

Termenul de adolescenţă provine de la verbul latin “adolescere”, care înseamnă a


creşte spre maturitate. Această perioadă este delimitată ca o perioadă de creştere, între
copilărie şi tinereţe. Există însă un dezacord total în ceea ce priveşte momentul când începe şi
când se sfârşeşte această perioadă. Oricum, pentru cei mai mulţi adolescenţa este o stare
intermediară între a fi copil şi a fi adult. Trecerea de la un stadiu la altul este graduală şi
nesigură. Începutul şi sfârşitul acestei perioade sunt într-un fel voalate, neputând fi
determinate concret şi mai mult decât atât, nepetrecându-se în acelaşi timp la toate
persoanele. În acest sens, adolescenţa se aseamănă cu o punte între copilărie şi tinereţe pe
care trebuie să o treacă fiecare şi la capătul căreia individul devine matur şi responsabil.
Prin trăsăturile sale principale de natură biologică, psihică şi socială, adolescenţa este
etapa de vârstă care implică schimbările cele mai dramatice în evoluţia personalităţii
tânărului. Având la bază ideea elaborată pentru prima dată de către J. J. Rousseau, conform
căreia pubertatea reprezintă o “a doua naştere”, majoritatea psihologilor şi sociologilor s-au
ocupat de investigarea caracterelor acestei etape de vârstă, menţionând faptul că esenţa ei este
dată de starea de criză profundă, care însoţeşte procesul de creştere şi maturizare şi care se
concretizează într-o serie de tulburări fiziologice şi afective, dezechilibre ale proceselor
volitive şi tendinţe de inadaptare socială. “Constituită din multiple anomalii afective şi
deviaţii comportamentale, criza adolescenţei se referă, pe de o parte, la revendicarea unei noi
identităţi, care sa-l plaseze în lumea adultului”22
O altă definiţie a adolescenţei în care este luată spre analiză dezvoltarea fizică, o
întâlnim în “Dicţionarul de termeni psihologici şi psihanalitici”. Aici, adolescenţa este văzută
drept “perioada de la începutul pubertăţii până la ajungerea la maturitate; epoca de traziţie în
cursul căreia tânărul devine un adult (bărbat sau femeie)”.
Există autori care definesc adolescenţa atât în termeni fiziologici, cât şi în termeni
psihologici. Astfel, J. E. Horrocks, defineşte începutul adolescenţei “în termeni fiziologici, în
timp ce durata şi încetarea ei , în termeni psihologici […] Din punct de vedere fiziologic, un

22
Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., “Adolescenţii şi familia”, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1987, p.86

Pagina 21 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

individ devine adolescent odată cu ajungerea la pubertate şi cu putinţa de a reproduce specia


[…] Din punct de vedere psihologic şi cronologic, adolescenţa ia sfârşit odată cu atingerea
unui nivel de maturitate consistent şi comparativ destul de întins.”
C. D. Fredenberg este de părere că “adolescenţa este mult mai mult decât maturizarea
sexuală, ea este în primul rând un proces social care duce la autoidentificare”. Procesul este
un fel de “luptă cu societatea”23.
Şcoala românească are o viziune cuprinzătoare şi sintetică totodată asupra perioadei
adolescenţei. Adolescenţa este o etapă a vieţii care se situează între copilărie şi vârsta adultă
(12, 13 – 18, 20 ani), detaşându-se preadolescenţa (12 – 15 ani) şi postadolescenţa (18 – 22
ani).
Adolescenţa este un fenomen complex, cu aspecte atât biologice cât şi psihologice şi
sociale, care trebuie cercetate împreună şi nu separat.
Din punct de vedere biologic, adolescenţa este echivalentă cu pubertatea, adică
dobândirea capacităţii de reproducere sexuală. Definirea adolescenţei prin intermediul
pubertăţii nu reuşeşte să evidenţieze în mod complet şi exact caracterele fundamentale ale
acestei perioade de vârstă, întrucât ia ca baza un singur criteriu care indică debutul biologic al
adolescenţei, dar nu poate delimita între începutul şi sfârşitul adolescenţei şi nici între
diferenţele existente între băieţi şi fete, în ceea ce priveşte procesul de maturizare sexuală.
Din punct de vedere psihologic, adolescenţa semnifică o perioadă de viaţă
caracterizată de o serie de schimbări cu caracter cognitiv, afectiv şi comportamental. Aceste
schimbări sunt dificil de determinat într-un moment precis al evoluţiei adolescentine, fiind
imposibil ca şi în cazul aplicării criteriului biologic, delimitarea între debutul şi finalizarea
lor.
Din punct de vedere social, adolescenţa constituie o perioadă de tranziţie de la o stare
dependentă în întregime de adult, la o alta de independenţă relativă, marcată de începutul
maturităţii. O altă asemenea definiţie, deşi sugerează schimbarea socială fundamentală ce
însoţeşte perioada adolescenţei, nu reuşeşte nici ea să epuizeze totalitatea caracteristicilor
adolescentine. Pe de altă parte, nu există un caracter “universal” al crizei adolescentine,
gradele de dependenţă şi independenţă faţă de adult fiind determinate de trăsăturile
economice şi culturale ale unei societăţi aflată într-o anumită perioadă de dezvoltare istorică.
Dobândirea unui grad mai mare de independenţă a adolescenţilor în societăţile contemporane,
nu semnifică în mod automat, înlăturarea dependenţei sale economice faţă de adult, ci doar o
delimitare a sistemului normativ şi a modelelor culturale ale acestuia.
23
Stoian I., “Educaţie şi sociologie”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p.14

Pagina 22 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

L. C. Jensen oferă o definiţie a adolescenţei bazându-se pe criteriul cronologic,


definiţie ce face posibilă cooperarea între diferite discipline care se ocupă cu studiul
adolescenţei. Adolescenţa, subliniază el, este o “diviziune internaţională a aspectelor
psihologice, psihiatrice, sociale şi educaţionale care caracterizează cel de-al doilea deceniu al
vieţii”.24
Ceea ce remarcă majoritatea cercetătorilor care s-au ocupat cu studiul acestui stadiu,
este caracterul esenţial contradictoriu al conduitei adolescentine, devierile caracteriale,
oscilaţia lor la graniţa între normal şi “patologic”, tendinţele conflictuale, adeseori deviante,
care marchează “ruptura” faţă de perioada copilăriei. Deşi există şi cazuri de adolescenţi fără
manifestări dramatice, criza adolescentină este cel mai des invocată, adeseori fără a ţine
seama decât de criteriile evaluative, cu caracter paternalist ale adultului. Alături de alţi autori,
D. Widlocher observa, în acest sens că această criză nu este o stare ca atare a adolescenţei, ci
reprezintă mai degrabă o etichetare din exterior, care încearcă să surprindă trecerea de la
psihologia copilului la accea a adultului. Pentru alţi autori, criza adolescentină nu este altceva
decât o prelungire a minoratului social al tinerilor, datorată prelungirii duratei de şcolarizare,
continuării dependenţei economice faţă de părinţi şi absenţei unui status social bine definit,
ceea ce face ca adolescenţa să nu mai aparţină lumii copilăriei, dar nici universului adulţilor.
De aici rezultă şi sentimentele sale de ostilitate faţă de adult, încercările sale de a se sustrage
tutelei acestuia, tendinţele de emancipare şi independenţă, şi solidaritate cu membrii grupului
său generaţional.

II.2. Periodicizarea acestei etape. Caracteristici

Adolescenţa, ca etapă din viaţa umană, face trecerea de la copilărie la etapele adulte.
La nivelul ei se produc o serie de transformări biosomatice şi mai ales psihologice, de un
complex efort de adaptare a fiinţei umane la caracteristicile exigenţilor şi diversităţii structurii
vieţii sociale, profesionale, culturale, politice.
Caracteristici ce definesc această etapă:
Schimbări de mare intensitate şi cu efecte vizibile în înfăţişare, comportament şi
relaţionare internă cu lumea externă. În acest context se conturează “sinele” imaginar şi
percepţia de sine drept componentă a “identităţii” care, la rândul său constituie nucleul
personalităţii.
24
Rădulescu S., “Sociologia vârstelor”, Ed. Hyperion, Bucureşti, 1994, p.91

Pagina 23 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Se dezvoltă interese şi aspiraţii, idealuri şi aşteptări, dar şi tentative de autocunoaştere


şi autodezvoltare (pe la 12-14 ani, tânărul îşi încearcă forţa muşchilor făcând mici
antrenamente de ridicare de greutăţi). Pe acest fond are loc autoantrenarea şi dorinţa de
perfecţionare.
Cunoştinţele şcolare, presiunea revoluţiei informaţionale prin nenumărate canale
(mass-media) creează cadrul integrării sociale largi în care acţionează constituirea propriei
identităţi sociale reale ce dezvoltă simţul de apartenenţă, de la cel familial şi apoi şcolar la cel
legat de ţară, de caracteristicile şi idealurile pe care acesta le zămisleşte şi care devin ale
adolescentului.
Imaginaţia, afectivitatea şi interrelaţiile de toate felurile încep să cuprindă identitatea
sexuală socializatoare şi integrarea ei în sinele corporal.
Este perioada în care se formează sentimentul de resposabilitate şi de datorie, ca
expresie a sinelui social.
Adolescentul se caracterizează printr-o organizare a capacităţilor creative în diverse
domenii. Mulţi elevi, care erau până la un moment dat mediocrii, surprind pe neaşteptate prin
lucrări de excepţie ân diferite domenii sau prin obţinerea de premii remarcabile la competiţii
ale tineretului.

Au fost făcute numeroase clasificări de către psihologi pentru perioada adolescenţei,


însă cea mai semnificativă este cea care aparţine Ursulei Şchiopu care, împarte adolescenţa în
trei sub-etape:

Preadolescenţa (10, 11-14, 15 ani)

Este perioada în care au loc modificări fizio-biologice, dintre care cele mai importante
sunt: intensificarea creşterii naturale, modificări ale parţii faciale a craniului, amplificarea
masei şi volumului inimii, precum şi începutul maturizării sexuale, dezvoltarea caracterelor
secundare. Un loc important îl ocupă dezvoltarea psihică, care se dovedeşte a fi mai
complexă decât creşterea şi maturizarea fizică. Este o perioadă dominată de conflicte
interioare manifestate prin: impulsivitate, agitaţie şi dorinţă de afirmare personală.
În comportament apar tendinţe de autonomie, independenţă, originalitate,
excentricitate. Este faza cea mai gălăgioasă a adolescenţei, cea mai ofensivă. Relaţiile între
fete şi băieţi se consumă într-un grup deschis, mobil, dar egocentrismul este foarte pronunţat.

Pagina 24 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Din punct de vedere afectiv, preadolescenţa este hipersensibilă, iar acest lucru îl face
să fie inconştient în manifestări, să întâmpine unele dificultăţi în reglarea actelor voluntare,
deliberarea şi decizia făcându-se sub influenţa factorilor emoţionali.
Spiritul critic mai dezvoltat decât cel autocritic, asociat cu radicalismul moral, toate
alimentate de nevoia de independenţă, sporesc tensiunile dintre adolescent şi adult, generând
manifestări tipice: susceptibilitate crescută, refuzul supunerii faţă de norme sau orice fel de
autoritate, zâmbetul batjocoritor, privirile lungi şi grele.
Unii preadolescenţi au o atitudine negativă faţă de familie şi tradiţii, atitudine împinsă
până la revoltă.
Astfel, un aspect al conflictului cu familia se manifestă la unii preadolescenţi prin
fuga de acasă. După cercetările lui Debesse, cazurile cele mai numeroase de fugă s-ar plasa
între 12-18 ani, fiind determinate de existenţa unor condiţii socio-familiale
necorespunzătoare.
În perioada preadolescenţei există o schimbare pe care n-o putem numi criză. Această
schimbare în comportamentul copilului respectiv ar putea avea următoarea explicaţie: până la
această epocă, cunoştinţele părinţilor în majoritatea cazurilor, au fost suficiente pentru
lămurirea diferitelor probleme întâlnite în viaţă la nivelul vârstei copilăriei, iar capacitatea
intelectuală a copilului era încă prea puţin dezvoltată pentru a-şi putea da seama de unele
insuficienţe ale părinţilor. Acum însă adolescentul, venind în contact cu cunoştinţele
profesorilor şi ale altor persoane din mediul ambiant, şi de asemenea cu literatura, iar
gândirea dezvoltându-se până la un grad care le permite să facă deosebirea dintre ideal şi
fictiv, insuficienţele părinteşti nu mai trec neobservate.
Preadolescenţa ne oferă imaginea unui tânăr vioi, gălăgios, plin de viaţă, dornic de a
şti cât mai multe lucruri, de a fi activ, participând la cât mai multe acţiuni, cu interese
multiple pentru tot ceea ce este nou.

Adolescenţa propriu-zisă (16-18 ani)

Este perioada în care, din punct de vedere fizio-biologic adolescentul se apropie de


chipul şi înfăţişarea viitorului adult. Creşterea în înălţime scade vizibil după 13-14 ani la fete,
şi 15-16 ani la băieţi, în timp ce dezvoltarea musculaturii este mai intensă, provocând
modificări sub aspectul forţei fizice, a mişcărilor de mare fineţe. Dispar disproporţiile fizice
dintre membre, torace şi abdomen, adolescentul devenind, ca aspect fizic, relativ armonios şi
cu o înfăţişare plăcută.

Pagina 25 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Debutul sexual din perioada precedentă duce acum la maturizarea sexuală, în sensul
că este posibil actul procreaţiei, chiar dacă maturizarea sexuală va continua până la 22-24 ani.
Viaţa culturală, deşi efervescentă, tinde spre selectivitate şi originalitate, fără a se elibera total
de fenomenul imitaţiei. Viaţa sentimentală este acum intensă, dar relativ instabilă. Foarte
mulţi tineri învaţă rolul sexual şi se implică matrimonial, angajându-se în constituirea unei
familii, ceea ce va crea condiţia intimităţii ca formă nouă de trăire; intimitatea “nu se referă
numai la sexualitate, ci şi la prietenie şi implicare”25
În ceea ce priveşte dezvoltarea psihică, perioada adolescenţei se caracterizează printr-
o serie de trăsături: dezvoltarea conştiinţei şi a conştiinţei de sine, în care sunt implicate
identitatea ego-ului şi plasarea subiectului în realitate
Apartenenţa la o anumită familie şi la un anumit grup presupune adaptarea şi
depăşirea situaţiilor infantile, frustrante, de nesiguranţă şi de dependenţă. Identitatea
vocaţională se cuplează la acestea şi se bazează pe stabilitate trăsăturilor de personalitate, în
care cerinţa de exprimare aptitudinală şi atitudinală devine condiţie a afirmării.
Dezvoltarea identităţii este mai puţin spectaculoasă în condiţii de dependenţă sau în
situaţiile în care se menţin forme infantile ale independenţei. Formele dependenţei materiale,
emoţionale (de confort şi apartenenţă) şi de mentalitate (valori), pot provoca frustrări şi
conflicte între adolescenţi şi părinţi, estompând exprimarea disponibilităţilor tânărului.
Datorită acestora, se ajunge la comportamente rigide sau lejere, care îşi pun pecetea asupra
modului cum evoluează personalitatea.
Dezvoltarea intelectuală a adolescentului reflectă aviditatea pentru achiziţia de
cunoştinţe şi disponibilitatea pentru confruntarea de idei, când se apelează la forme verbale
precise şi elevate.
Adolescentul conştientizează şi o serie de situaţii care sunt mai puţin plăcute,
conflictuale şi tensionale. Spre exemplu, pierderea unei persoane apropiate (părinţi, bunici,
prieteni) sau divorţul părinţilor săi, determină stări anxioase din care îşi dă seama de
ireversibilul situaţiei, fapt care îi provoacă o depresie în plan interior. Cumulate, aceste trăiri
cu alte şocuri, insuccese profesionale, şcolare, sentimentale, creează crize intense şi
fragilizări ale personalităţii cu compotamente de incertitudine.
Bianka Zazzo vorbeşte de “vârsta integrată” a adolescenţilor din perspectiva
transformărilor biologice şi psihologice în relaţie cu unele atitudini rigide din partea adulţilor,
cu neînţelegerea comportamentului acestora, ceea ce poate duce la conflict şi comportamente
inadaptate.
25
Erikson E., “Childhood and Society”, New York, Norton, 1953, p.245

Pagina 26 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Din fericire, adolescentul depăşeşte relativ uşor asemenea stări şi învinge obstacole
prin antrenarea în activităţi ce îi aduc momente de fericire. Expansiunea interrelaţiilor
personale şi sociale îl antrenează pe adolescent într-un context mai larg al integrării în
activitate şi a adoptării unor stategii compensatorii care duc la echilibrarea personalităţii.
Integrarea în grup constituie o latură a satisfacerii dorinţei de comunicare, de relaţionare şi
adaptare la formele de activitate specifice pentru aceasta perioadă. În acest context, se
formeză calităţi de demnitate şi responsabilitate, de erodare a mentalităţilor infantile cu
privire la aportul social şi profesional în care îl implică cerinţele vieţii. În confruntarea cu
aceste opţiuni profesionale şi sociale, adolescentul îşi clarifică condiţiile în care trăieşte şi
eventualele roluri prospective spre care aspiră.
Pe lângă conduitele normale, care denotă dimensionarea echilibrului şi adaptării
adolescentului, pot apărea conduite anormale, ce se caracterizează prin exprimarea ostilităţii,
negativismul, nonconformismul bazat pe ignoranţă, pe încălcarea unor reguli din
necunoaşterea lor sau din nerealizarea implicaţiilor cu care se pot solda asemenea atitudini,
şi, în fine conduite imorale când încălcarea normelor şi regulilor sociale se face în cunoştinţă
de cauză sau în mod deliberat. Ca urmare a desfăşurării unor astfel de conduite, se constituie
acceptorii morali, care pot duce la conflict şi frustrare ce se evidenţiază în roluri şi statute
sociale. Când conflictul şi frustrarea îmbracă forme acute şi când se prelungesc în timp, încât
tânărul trăieşte anxios şi dramatic,iar în relaţiile sale cu cei din jur intervin o serie de
manifestări ce cad sub incidenţa unor comportamente structurate după următoarela tipuri de
personalitate:
a imaturităţii psihice, când adaptarea este dificilă, greoaie, lipsită parţial de realism şi
cu acţiuni infantile;
a dezvoltării dizarmonice dominate de acţiuni instabile, labilitate afectivă,
impulsivitate, brutalitate, negativism, atitudini nonconformiste, egoism, nesociabilitate,
ostilitate faţă de cei din jur;
a evoluţiei astenice ce poate fi de natură cerebrală, somatogenă sau psihogenă în care
domină forme de handicap cu caracter reactiv, prin vulnerabilitatea persoanei la diferite
situaţii;
a evoluţiei psihopatice sub fomă epileptoidă, schizoidă, isterică, ce conţine o mare
doză de labilitate afectivă şi tendinţe spre manifestări delincventuale şi infracţionale.
Din punct de vedere psihologic, adolescenţii traversează următoarele etape principale
ale identificării personalităţii şi comportamentului:

Pagina 27 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

cristalizarea vieţii interioare şi a conştiinţei propriei identităţii, prin tendinţe de


interiorizare şi introspecţie, de analiză şi autoanaliză a stărilor trăite;
instalarea conştiinţei maturizărilor şi a aspiraţiilor de a fi adult, printr-o raportare
pertinentă a însuşirilor proprii la conduitele celor din jur;
menţinerea şi chiar accentuarea, în unele împrejurări, a conduitelor de opoziţie, de
teamă, de conflict şi frustrare, prin zbaterea spre câştigarea independenţei şi autonomiei
personale;
creşterea simţului de responsabilitate, de datorie şi proiecţia personalităţii în devenirea
şi afirmarea socială, culturală şi profesională;
maturizarea personalităţii şi elaborarea de comportamente integrative, bazate pe
creşterea forţei intelectuale, volitive şi motivaţionale, prin trăirea experienţelor afective şi
cognitive care fac posibilă integrarea cultural-socială şi circumscrierea în cadrul originalităţii
atât de râvnite;
dezvoltarea capacităţii de autocontrol şi stăpânire de sine, prin exercitarea unor
conduite de sacrificiu şi proiectarea aspiraţiilor pentru servirea cauzelor generoase.

Adolescenţa prelungită (20, 21- 24, 25)

Este etapa în care procesul dezvoltării psihice şi al formării personalităţii tinde spre
echilibrare, ca posibilitate de adaptare la cerinţele vieţii. Acum, adolescentul îşi îndreaptă
atenţia spre domeniul profesional, încercând să se informeze cât mai mult. Această etapă
marchează integrarea adolescenţilor prin aspiraţiile lor “prenupţiale”, la care se referea
psihologul Rene Hubert. Probleme ca “prietenia, dragostea, viaţa de familie, profesiunea de
viitor”, devin dominante, ele constituind tot atâtea căutări ale tinerilor.

II.3. Teorii psihologice şi sociologice cu privire la adolescenţă

Teoria “anxietăţii socializate” (Allison Davies)

Allison Davies consideră că procesul de socializare a adolescentului apare ca fiind


modelat şi influenţat de normele, valorile şi atitudinile culturale ale societăţii. Asemenea
adulţilor, adolescenţii sunt motivaţi de controlul social şi normativ al societăţii care este
exercitat prin intermediul sistemului de sancţiuni şi pedepse. Davies numeşte această

Pagina 28 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

motivaţie socială impusă – anxietate socializată, caracterizând variaţiile de conduită


adolescentină între atitudinile de autonomie şi atitudinile motivate social ce conduc la
realizarea actelor de responsabilitate şi la inhibarea predispoziţiilor hedoniste.
Anxietatea nevrotică apare în momentul în care anxietatea este prea puternică,
destabilizând formarea personalităţii tânărului.
Valorile clasei sociale din care provin adolescenţii exercită un rol substanţial în
procesul de socializare a tinerilor.
Davies prezintă principalele trăsături valorice care diferenţiază clar clasa “mijlocie”,
de clasa “de jos”. Astfel, în vreme ce prestigiul, succesul, dobândirea unui status socio-
economic ridicat, respectarea principiilor moralităţii convenţionale sunt valori ale clasei
“mijlocii”, valorile clasei “de jos” se referă la satisfacerea plăcerilor sexuale, recreative, la
trăi prezentul. Nepunându-şi probleme de perspectivă şi neurmărind realizarea unor obiective
pe termen lung, tinerii aparţinând clasei “de jos” nu resimt virulent anxietatea aşa cum este ea
receptată de către adolescenţii care provin din clasa mijlocie, aceştia fiind obligaţi să se
conformeze presiunilor execitate de modelul valoric al clasei lor.
Aşadar, teoria lui Allison Davies surprinde în eseţialitatea ei legătura dintre
adolescenţă şi modelele cultural-normative, legătura sau relaţia fundamentală între procesul
de socializare al adolescentului şi poziţia de clasă.
Sociologul A. Cohen valorifică concluziile acestei teorii, explicând mecanismele
socio-relaţionale ce pun în mişcare comportamentele delincvente ale tinerilor proveniţi din
clasele cu statut economic scăzut, dependenţi fiind de valorile acestui tip de clasă.
În acepţia sociologului Sorin Rădulescu, “dificultăţile inerente ale perioadei
adolescentine nu rezultă numai din factori psihici sau biologici, cât mai ales din determinante
de ordin social şi cultural, din forme de socializare neadecvate, din carenţe educative sau din
comportamente contradictorii exercitate asupra adolescentilor”.
Educaţia cu caracter paternalist, prejudecăţile cu privire la superioritatea adultului faţă
de tineri însoţesc nu în puţine cazuri procesul de socializare şi de educaţie morală.
Principalii factori negativi care distorsionează procesul de socializare a adolescenţilor,
sunt următorii:
accentul pus pe conformismul conduitei;
nestimularea creativităţii şi imaginaţiei;
etichetarea din exterior a comportamentelor adolescentine;
incapacitatea de înţelegere a universului hedonist adolescentin;

Pagina 29 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

punerea semnului egalităţii între câmpul moral-nomativ adolescentin şi imperativele


morale ale adultului.
Lipsa unui sistem educaţional integrativ, a unor instituţii aflate în relaţii de cooperare
educaţională îngreunează realizarea obiectivelor specifice formării personalităţii
adolescentului.

Teoria “sarcinilor de dezvoltare” (Robert Havinghurst)

Aceastã teorie are la baza ei un caracter mixt: psihologic şi sociologic. Orice proces
de dezvoltare adolescentină implică stabilirea unui echilibru relativ între complexul de
trebuinţe individuale ale tânărului şi diversele exigenţe sociale.
Pentru a răspunde viabil aşteptărilor societăţii în ceea ce priveşte acceptarea şi
respectarea cerinţelor normativ-valorice ale adultului, mai întâi, adolescentul trebuie să-şi
dezvolte propriile capacităţi cognitive, afective şi comportamentale.
În momentul în care una sau mai multe din aceste sarcini de dezvoltare eşuează, încep
să se prolifereze efectele negative, în special creşterea anxietăţii şi agresivităţii, lipsa de
adaptare şi integrare socială, incapacitatea de a îndeplini anumite sarcini sociale.
Aflându-se în relaţie permanentă cu mediu socio-normativ, adolescentul trebuie să fie
capabil să compare şi să discearnă în funcţie de sistemul său valoric, precum şi de cel al
societăţii.
Asemenea teoriei lui Davies, şi această teorie apare influenţată de interpretările cu
caracter psihologic, dar are meritul de a evidenţia faptul că sarcinile de dezvoltare sunt
comune pentru adolescenţii din toate tipurile de societăţi, care diferă numai din punct de
vedere al modalităţilor concrete prin care sunt dobândite aceste capacităţi.

Societatea adolescentină şi “subcultura” tineretului (James Coleman)

Noţiunea de subcultură a tineretului reprezintă ansamblul de norme şi valori care


caracterizează esenţial modul de viaţă al adolescenţilor conturând principalele trăsături ale
societăţii adolescentine.
Acestă subcultură care este desprinsă de canoanele şi exigenţele instituţionale ale
societăţii adulţilor, oferă tinerilor sprijin, sens, orientare, aprobare şi criterii evaluative pentru
sistemul comportamental adolescentin.

Pagina 30 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Subcultura adolescentină include o serie de seturi de valori şi norme care


reglementeză raporturile dintre tineri ca membri egali ai societăţii sub aspectul statut-ului
social şi al vârstei, şi oferă totodată afecţiune reciprocă, prestigiu, secuirtate, în opozanţă cu
lumea adulţilor care i-a marginalizat social.
James Coleman evidenţiază faptul că adolescenţii privesc cu mult respect următoarele
performanţe la nivelul subculturii lor specifice: independenţă personală, identificarea cu
modele eroice, confruntarea frontală cu valorile şi normele adulţilor.
Din cercetările efectuate de către acesta, a reieşit faptul că popularitatea şi acceptarea
în interiorul grupului de egali ca vârstă, datorită diverselor calităţi apreciate (“atlet de
renume”, pentru băieţi; “cea mai simpatică”, pentru fete) din perspectiva criteriilor fixate de
grup, constituie forţe motivaţionale mult mai importante decât rezultatele sau performanţa
şcolară pe care le pot influenţa în ambele sensuri.
În acelaşi timp, J. Coleman recunoaşte că un rol esenţial în dobândirea performanţelor
şcolare îl deţine poziţia socială a părinţilor.
Una dintre ideile principale pe care le subliniază Coleman, se referă la situaţia în care
dată fiind existenţa prelungirii perioadei de şcolarizare, socializarea prin intermediul
grupului, a anturajului, are un rol foarte important în societatea actuală, decât socializarea
realizată prin familie sau prin grupul de muncă, aşa cum avea loc la nivelul societăţii
tradiţionale.
Această concluzie ar putea orienta sistematic şi integrativ efortul concentrat al tuturor
factorilor edeucaţionali în direcţia stimulării resurselor creative ale subculturii adolescentine
“care fac din tineri un subiect activ al educaţiei definit de valori şi produse culturale proprii”.
Teoria lui Coleman are ca principală calitate faptul că, adolescenţa este privită chiar
din punctul de vedere al adolescenţilor înşişi şi nu în baza unor criterii preponderent
paternaliste.
Pe de altă parte, noţiunea de subcultura adolescentină explică, mult mai adecvat decât
decât au făcut-o teoriile anteriore, conflictele care pot să apară între tineri şi adulţi, între
aspiraţiile de creativitate ale adolescenţilor şi exigenţele de conformitate ale societăţii celor
maturi. Recunoşterea unui status particular al adolescentului implică identificarea unor
scopuri, norme şi valori, specifice unei subculturi diferită calitativ de cultura adulţilor şi
caracterizată de o experienţă generaţională distinctă.

Ambivalenţa atitudinală adolescentină (Talcott Parsons)

Pagina 31 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

T. Parsons înţelege prin noţiunea de “cultură a tineretului” procesul de socializare a


tânărului, constând în internalizarea unui sistem de valori propriu, care facilitează realizarea
unor scopuri pozitiv orientate. Cele mai importante sunt acele scopuri care se referă la
integrarea în “subsocietăţile” alcătuite din adolescenţi egali ca vârstă şi la asocierile ce
satisfac interesele reciproce ale adolescenţilor.
T. Parsons consideră că o experienţă determinantă în declanşarea conflictului între
tendinţele de revoltă contra şcolii şi necesitatea de a accede la un statut social mai înalt cu
ajutorul performanţei şcolare, o are poziţia de clasă a adolescenţilor, a acelora proveniţi din
clasele cu status socio-economic scăzut.
Existenţa acestui conflict adaugă culturii adolescentine o nouă dimensiune –
ambivalenţa atitudinală care în anumite contexte favorizante poate genera acte de devianţă
juvenilă.

II.4. Criza adolescenţei

“Criza” de dezvoltare, care însoţeşte perioada adolescenţei şi care presupune apariţia


unor trăsături psihice contradictorii şi a unor probleme de adaptare, se manifestă adesea
printr-un ansamblu de conduite şi acţiuni contrastante între ele, ce frizează patologicul.
Definit de o instabilitate pronunţată şi de modificări ale ariei afective, atitudinale şi
comportamentale; tipul de adolescent care se confruntă cu problemele crizei şi adaptării,
determinate de procesul malnutriţional, se caracterizează printr-un profil psihologic distinct,
dominat de nesiguranţă, anxietate, insecuritate, ambivalenţă atitudinală şi labilitate
comportamentală.
“Criza” adolescenţei este cea mai controversată temă în ceea ce priveşte problematica
adolescenţei; aceasta deoarece există păreri diametral opuse cu privire la existenţa acestui
fenomen. Sub un alt aspect, există tendinţa dea minimaliza sau chiar ignora problemele pe
care le implică această “criză” a adolescenţei, considerându-se că, atunci când apar, sunt doar
situaţii de excepţie, iar pe de altă parte, există tendinţa de a absolutiza, concluzionându-se că
există o opoziţie permanentă între adolescent şi lumea în care trăieşte.
În lucrarea “Adolescenţii şi familia”26 autorii afirmă că este extrem de dificil de
descifrat “din afară” întregul univers de semnificaţii şi motivaţii al adolescenţilor, întrucât

26
Banciu D., Rădulescu S., Voicu M., “Adolescenţii şi familia”, Ed. Enciclopedică şi Ştiinţifică, Bucureşti,
1987, p.168-180

Pagina 32 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

sensul şi direcţia conduitelor nu pot fi apreciate în general, ci doar cunoscându-se specificul


particularităţilor individuale, de natură psiho-fiziologică, şi întreg ansamblul de condiţii
sociale şi familiale ce caracterizează mediul de viaţă al fiecărui adolescent în parte. Evaluarea
comportamentelor adolescentine presupune aplicarea unor norme de evaluare, iar aceste
norme au limite de toleranţă şi criterii variabile de la o societate la alta, de la un mediu social
la altul sau de la un grup familial la altul.
Cu referire la adolescenţă M. Debesse afirma “Nu există perioadă a creşterii în care
evoluţia să fie mai sensibilă decât în timpul adolescenţei. Această evoluţie nu se produce
numai în domeniul corporal şi afectiv, aşa cum se crede de obicei. Ea se manifestă în toate
domeniile vieţii mentale, ca şi în cel al personalităţii sociale. Are loc o transformare a
ansamblului conduitei”27
Aristotel, mai târziu F. Bacon, Rousseau şi încheind S. Hall, consideră criza ca fiind “
de natură psihologică” şi se caracterizează prin intensitatea trăirilor afective, lipsa echilibrului
dintre mecanismele corticale şi subcorticale.
G. Compayre şi P. Mendousse au însă concepţii diferite, la ambii autori “criza” nu
mai este în exclusivitate de natură psihologică, ci cuprinde şi “evoluţia fizică”, caracterizată
prin acceleraţie şi aritmie, precum şi influenţele exercitate de mediul social asupra
fenomenului de criză.
Şt. Zisulescu consideră criza drept un fenomen ce are la bază “grave deficienţe ale
unei familii sau şcoli”
Sensul cel mai frecvent acordat crizei adolescentine este cel de dezechilibru, de
modificare profundă a vitezei şi ritmului evoluţiei diferitelor laturi ale personalităţii. Există
un acord foarte larg în ceea ce priveşte abordarea crizei ca fiind de natură socială, ca fiind
stâns legată de mediul social.
Noţiunii de criză i s-au oferit numeroase interpretări, teorii, cel mai adesea biologiste.
Cea mai importantă observaţie, semnalată cu mare pregnanţă, constă în faptul că “cu cât
mediul social este mai complex, intersectat de o morală ambiguă şi bazat pe o structură socio-
morală, de inegalitate, cu atât fenomenul pubertăţii are caracteristici mai dramatice.”28
Vârsta medie de apariţie a acestei crize este de 12-14 ani la fete şi 14-16 ani la băieţi.
Cauzele care determină apariţia acestei crize sunt multiple: o emotivitate puternică, o cultură
intelectuală mai bogată sau o repetare a unor “şocuri afective”. Există posibilitatea ca această

27
Debesse M.(coord.), “Psihologia copilului de la naştere la adolescenţă”, Ed. Didactică, Bucureşti, 1970, p.87
28
Şchiopu U., Verza E., “Adolescenţă. Personalitate. Limbaj”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1989

Pagina 33 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

criză adolescentină să apară mult mai târziu, pe la 16-18 ani, datorită climatului familial rigid,
închis, sufocant, iar crizele deşi sunt violente, nu conduc neaparat la o deficienţă mentală.
J. Rousselet (1969) a identificat trei etape succesive ale acestei crize adolescentine,
care însă sunt diferite între ele: “perioada revoltei”, “perioada închiderii în sine” şi “perioada
exaltării, afirmării”.
a) Perioada revoltei – în cadrul acestei etape se poate vorbi despre: refuzul de a se
supune; revolta împotriva părinţilor; revolta împotriva şcolii; revolta împotriva moralei,
politeţii. Refuzul de a se supune apare înaintea împlinirii vârstei de 18 ani şi se manifestă prin
nesupunerea copilului din “zăpăceală”, sau din dorinţa de a nu face un lucru care-i displace.
La vârsta de 14 ani, el se revoltă împotriva autorităţii părinţilor, care constă în refuzul de a se
mai supune cerinţelor părinţilor, cerinţe pe care le consideră învechite.
În această perioadă, din dorinţa de a se împotrivi ideii de subordonare, refuză să ofere
orice ajutor care i se cere în ceea ce priveşte “munca în casă”. Aceasta este vârsta
“zâmbetului batjocoritor”, iar demnitatea afişată constituie o lecţie pentru părinţii duri. În
acest context începe să scadă încrederea pe care adolescentul o manifestă faţă de părinţi şi
respectiv profesori, considerându-se o victimă a lor, încă din copilărie. Teama de a nu fi
păcălit îl determină pe adolescent să acorde o importanţă minoră afectivităţii părinţilor,
încrederii şi atenţiei profesorilor.
Revolta împotriva părinţilor, familiei este etapa cea mai frecventă în rândul
adolescenţilor, lucru datorat faptului că tutela părintească li se pare insuportabilă, apăsătoare
şi demodată. În acest caz tânărul nu se limitează la “refuzul de a se supune” sau “zâmbete
batjocoritoare”, ci apelează la aspectul retrograd al generaţiei vârstnice, relaţiile strânse dintre
ei şi părinţi constituind un motiv de ruşine. Obiceiurile care până atunci erau absolut normale,
sau se mândreau cu ele (plimbările familiale, vacanţele petrecute împreună, îmbrăcămintea
părinţilor), devin ridicole, insuportabile. Cea mai des întâlnită formă de revoltă împotriva
familiei o reprezintă fuga de acasă, care constituie, mai curând o dovadă a conflictului între
generaţii decât severitatea părinţilor sau lipsa de afecţiune a copilului.
Revolta împotriva şcolii se referă la acelaşi refuz de a accepta autoritatea, care până
atunci i s-a părut normală. La vârsta de 14 ani, pentru adolescenţi, profesorii constituie
persoane ignorante, care au pretenţii prea mari, sunt inflexibile, neînţelegătoare, motiv pentru
care ei pândesc orice greşeală a acestora care să justifice atitudinea lor critică.
Revolta împotriva moralei, politeţei este acelaşi tip de revoltă prezent în cadrul
familiei sau şcolii, singura diferenţă constituind-o faptul că, tânărul încearcă să se elibereze
de toate constângerile sociale, neagă valoarea principiilor, refuză să se supună modului

Pagina 34 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obişnuit de viaţă al adulţilor, li se pare că sunt sever pedepsiţi de către părinţi pentru greşelile
din trecut.

b) Perioada scandalului se manifestă în momentul în care, adolescentul se crede


definitiv eliberat de perioada copilăriei şi caută să-şi afirme noua poziţie independenţă. Din
dorinţa de a fi remarcat, recurge la excentricităţi prin vestimentaţie (haine viu colorate), prin
fizic (păr lung sau capul complet ras) sau prin argoul menit să sporească atracţia
conversaţiilor dintre ei şi să uimească persoanele adulte. Adolescenţii vor să fie remarcaţi cu
orice preţ, să şocheze şi recurg astfel la manifestări violente, participă la petreceri unde se
consumă cantităţi însemnate de alcool, tutun, au loc relaţii sexuale neprotejate. Înclinaţia spre
scandal o întâlnim aproape la fiecare adolescent şi capătă proporţii la nivelul grupurilor de
prieteni.

c) Perioada de exaltare şi afirmare. După parcurgerea acestei etape şi mai ales după un
îndelungat examen de conştiinţă, adolescentul se simte pregătit să înfrunte atât persoanele
adulte, cât şi viaţa în general. Examenul de conştiinţă are o durată între 1-3 ani, dispare în
jurul vârstei de 17 ani şi constă în convingerea că a dovedit celor din jur, faptul că s-a sfârşit
copilăria, că este stăpân şi responsabil pentru faptele sale.

În sens psihologic Ursula Şchiopu identifică 3 etape ale crizei adolescenţei:


etapa preadolescenţei echivalează cu etapa pubertăţii (10,11-14 ani) şi este dominată
de fenomene de maturizare biologică. Această etapă coincide cu cea mai intensă formă de
manifestare a crizei de originalitate (dominant opozabilă) ce se exprimă în atitudinile şi
comportamentele care se încarcă de stări conflictuale şi sunt dominate de o motivaţie iritată,
parţial legată şi de incertitudinea status-ului şi rolul crizei se manifestă mai întâi în familie şi
apoi în şcoala.
etapa marii adolescenţe (14,18-19 ani) – etapa de intensificare a laturilor creatoare ale
crizei de originalitate şi de construcţie intensă a concepţiei despre lume şi viaţă, a
caracteristicilor etico-morale ale acestuia, concomitent cu o intensă autoevaluare vocaţională,
pregătire profesională, independenţă şi atitudini deschise faţă de problemele vieţii sociale în
care tânărul este implicat nemijlocit. Domină conflictele de autoafirmare (afirmare de sine) ,
apoi conflicte de status şi rol, aspiraţie vocaţională.

Pagina 35 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

etapă adolescenţei prelungite (18,19 - 24,25ani) în care criza de originalitate se


încarcă de responsibilităţi sociale şi cetăţeneşti mai ample, apropiind tânărul de integrarea
activă în viaţa socio-economică actuală. În situaţiile de opozabilitate şi stări tensionale,
domină în continuare conflictul de rol , statut, şi se ascut conflictele privind incertitudinea de
adaptare profesională.
Afirmaţia că „adolescenţa este o problemă socială”, nu este absolutizată. Factorul
social nu poate explica singur întreaga problematică a adolescenţei , dimensiunea socialului
nu este decât una dintre componentele fundamentale ale personalităţii.
Se impune precizarea că adolescenţa nu este o perioadă de tensiune constantă şi
obligatorie, iar problemele adolescenţei nu sunt aceleaşi în toate societăţile. În societatea
contemporană, au crescut posibilităţile de a se crea „stări tensionale”. Societatea
contemporană nu mai poate rezolva aşa simplu problema inserţiunii sociale, cum o rezolvau
societăţile anterioare, fie cea primitivă, antică sau medievală. Nu „ceremonialul” cu care se
făcea inserţiunea tânărului în lumea adultă rezolvă problema tensiunilor, ci şi simplitatea
procesului însuşi în condiţiile respective (indiferent că era vorba de a participa la viaţa
societăţii cu „ drepturi egale”, de a îmbraca toga virilă sau de investirea cu drepturi de
cavaler).
În societatea contemporană problema este mult mai complexă, prelungirea duratei de
şcolarizare, împiedică dorinţa adolescentului către un nou statut şi rol, creând posibilităile
sporite de apariti a unor stari conflictuale.
Societatea contemporană, cu toate instituţiile sale, mai ales prin intermediul familiei,
trebuie să acorde o atenţie deosebită formării capacităţii adolescentului de a exercita o
anumită autoritate, de a prelua responsibilităţi, de a-şi afirma propria adolescenţă. În felul
acesta, nevoia adolescenţilor de a obţine un nou statut şi rol social va lua alte forme de
manifestare decât „marginalitatea”, „contestaţia” sau „revolta”.

Părinţii în faţa crizei de originalitate a adolescenţilor

Desigur toate manifestările crizei menţionate anterior nu angajează doar pe adolescent


şi pe cei din jurul său, mai ales pe părinţi. Se poate spune că aceştia devin componentele
relaţionale de bază ale crizei adolescenţilor. Fără voia lor ei pot să influenţeze desfăşurarea
crizei şi pot în acelaşi timp să contribuie la dezvoltarea personalităţii celor care parcurg acest

Pagina 36 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

proces. De aceea este necesar să ne oprim pe scurt la atitudinile şi reacţiile părinţilor faţă de
fenomenul crizei de originalitate a adolescentului.
Cercetările efectuate în acest domeniu au dus la evidenţierea câtorva tipuri de reacţii
parentale în faţa schimbîrilor care se produc în timpul crizei, şi anume:

sunt părinţi care devin foarte nemultumiţi de comportamentul copiilor lor precum şi
de contrastul între cum au fost şi cum sunt, şi cred că totul se datorează slăbiciunilor lor şi de
aceea ajung la concluzia că trebuie restabilită ordinea prin creşterea exigenţelor şi formularea
drastică a interdicţiilor. Ei apelează astfel, la o moralizare continuă şi la o adevarată pândă a
greşelilor şi a nerealizărilor adolescenţilor, care vin să întemeieze interdicţiile formulate de
aceştia.
De cele mai multe ori, orgoliul lor de educători exigenţi este pus în joc şi ei consideră
că pot rezolva totul mai bine, ocolind orice ajutor din partea specialiştilor, dar în cele din
urmă sunt nevoiţi să apeleze la aceştia. În aceste condiţii opoziţia adolescenţilor tinde să
crească şi să încheie adesea cu fuga de acasă sau cu alte forme grave de a-i pedepsi pe aceşti
părinţi neîntelegători.

b) Alţi părinti se simt jigniţi profund de atitudinile adolescenţilor şi sunt


descurajaţi de faptul că încercările lor nu au dus la nici un rezultat şi atunci se retrag răniţi
moral şi chiar se îndepărtează de proprii lor copii pe o lungă perioadă de timp. Nu mai pot
comunica, nu mai găsesc ce anume să le spună. Este adevarat că, în aceste condiţii, criza pare
să se atenueze şi calmul familial este aparent normal , dar adolescentului îi lipseste defapt
această confruntare care să-l facă să se autodefinească şi să se maturizeze.Totul este amânat
dar nu rezolvat.

c) O a treia categorie este cea a părinţilor diferenţi care-şi continuă defapt


atitudinile din stadiile anterioare faţă de copii lor, şi se întamplă, ca nici să nu ştie că viaţa
acestora este marcată de astfel de evenimente (unii nu mai ţin minte nici data exactă a naşterii
copiilor, în ce clasă sunt sau cu cine se întalnesc, etc). De multe ori, în aceste cazuri, criza
poate să fie mai estompată în relaţia cu părinţii şi mult mai intensă faţă de societate în general
şi de normele morale în special. Părinţii aceştia sunt cei care se miră cel mai tare dacă li se
aduce la cunoştinţă vreo abatere a propriilor copii şi işi afirmă mereu neputinţa de a-i stăpâni.

Pagina 37 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Se găsesc şi părinţi care conservă atitudinile ce se potriveau copilăriei dar nu se


acordă cu noua personalitate a adolescentului. Ei nu ştiu şi nu pot încă să se transforme din
părinţi pentru copii, în părinţi pentru adolescenţi. Din aceasta cauză sunt total dezarmaţi faţă
de situaţiile cu care se confruntă şi sunt nedumeriţi de contrastul între iubirea lor mare faţă de
tineri şi reacţia acestora adesea brutala. Adolescenţii le resping toate încercările de a-i mai
face să fie cum au fost.

e) O parte a părinţilor, mai ales din mediile rurale care sunt în general mai
conservatoare, tind să reediteze concepţia educaţională pe care au manifestat-o proprii lor
părinţi la vremea în care ei au fost adolescenţi ignorând marile diferenţe între generaţia de
acum şi cea de atunci. De aceea ei nu reuşesc să înţeleagă dorinţele şi preferinţele propriilor
lor copii cu privire la un alt standard de viaţă, la achiziţia de aparatură electronică, la
achiziţionarea de vestimenţatie modernă, la aspiraţii de viitor, etc. Ei sunt fie nedumeriţi de
eşecul stilului lor educaţional, fie nemulţumiti şi furioşi pe copiii neascultători.

f) O mică parte a famiilor reuşeşte să învingă dificultăţile legate, pe de o parte,


de depăşirea modelelor educaţionale, tradiţionale şi pe de altă parte, cele legate de înţelegerea
şi comunicarea cu proprii lor copii care au crescut. Aceştia au o concepţie democratică asupra
relaţiei dintre educat şi educator, reuşesc să se transpună mai bine în situaţia adolescentului
de acum, găsind o formă potrivită de dialog şi mai mult, sau mai puţin intuitiv, ajung să
îmbine într-o formă corectă rolurile de părinţi cu cele de consilieri. Ei sunt cei care reuşesc
cel mai bine să-şi asume rolurile de părinţi şi totuşi şi ei au nevoie de sprijinul specialiştilor.

Din ansamblul cercetărilor asupra problemelor generale ale adolescentului sau asupra
celor speciale legate de fenomenul crizei, rezultă câteva concluzii care pot să ghideze modul
real de interacţiune cu adolescenţii aflaţi în criză de originalitate, şi anume:
părinţii să fie mai bine informaţi cu privire la procesul dezvoltării fizice şi psihice a
adolescentului pentru a le înţelege mai bine nevoile;
chiar informaţiile generale referitoare la fenomenul crizei şi la manifestarea ei în
rândul adolescenţilor îi poate elibera pe părinţi de tensiuni şi de culpabilizări privind
insuficienţele concepţiei lor educaţionale;
lămurirea clară a efectelor negative atât ale severităţii excesive cât şi a toleranţei
nemăsurate;

Pagina 38 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

părinţii să ia în considerare faptul că începând cu 14 ani adolescentul este capabil să


gândească toate ideile şi valorile care se cer a fi respectate şi prin urmare, să se adreseze
minţii şi inteligenţei lui pentru a-l face să adere la cerinţele lor raţionale;
posibilitatea dialogului să fie oricând luată în calcul şi părintele să fie un interlocutor
care nu caută să-şi impună cu orice preţ punctul propriu de vedere, ci încearcă să-l respecte
pe celălalt ca persoană şi ca fiinţă care deja ştie să se conduca şi în acelaşi timp îşi susţine
argumentat ideile şi principiile. Adolescenţii sunt dezamăgiţi dacă văd că adulţii, din dorinţa
de a salva liniştea familiei, capitulează şi işi reneagă propriile idei. Pe de altă parte subliniază
J.Roussellet „numai un adult poate să-i ajute să capete constiinţa piedicilor care îi pândesc, şi
numai afecţiunea părinţilor ii poate feri de ele”.
dar chiar părinţii trebuie să se schimbe şi să devină ei înşişi cei care să se adapteze la
fiinţa adolescentului „în prima şi în cea de-a doua copilărie, răspunderile lor erau destul de
simple” (J. Rousselet). Cele mai multe probleme se rezolvau cu a da ordine şi a cere ascultare
necondiţionată. Obţineau deci, cu multă uşurinţă de la copii lor o sănătate bună, succes scolar
şi dragoste deplină. După 14 ani, afirmă acelaşi autor, „părinţii sunt cei care trebuie să înveţe
să-şi adapteze atitudinea pedagogică în funcţie de tendinţele caracteriale şi sociale pe care
tânărul începe să le manifeste”, şi mai departe „pentru a fi eficace, comportarea lor trebuie să
fie în primul rând elastică”;
înainte de a proba, înainte de a sancţiona, trebuie să analizeze cauzele conduitelor
adolescenţilor şi cu deosebire nevoile noi care au apărut şi care i-au impulsionat să facă ceva
anume. Poate că nu le-a reuşit ce-au dorit şi a reprezentat o greşeală, o încălcare a normelor şi
valorilor dar pentru care nu trebuie să fie sancţionaţi drastic;
atunci când adolescentul are de luat o decizie importantă este mai indicat ca părintele
să-l ajute să identifice toate faţetele situatiei, să întrevadă toate consecinţele ca apoi să decidă
şi să aibă sentimentul că este rezultatul efortului lui de gândire, a voinţei lui.

Modalităţi de reacţionare a adolescenţilor în faţa situaţiilor problematice

Construirea unui zid psihologic între ei şi cei din jur, zid ce le permite să se retragă, să
pretindă că nu le pasă de ceea ce se întâmplă cu cei din jur , de consecinţele problemelor cu
care se confruntă. Mai mult decât atât, ei preferă să considere problemele reale ca fiind
inexistente, tocmai pentru a nu fi implicate în rezolvarea lor sau pentru a-şi afirma deplina

Pagina 39 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

independenţă faţă de persoanele din jur. Această strategie s-a dovedit a fi inadecvată deoarece
nu face altceva decât să amplifice trăirile de tensiune, de izolare, de insatisfacţie.
Consumul de alcool, tutun sau alte substante cu efecte nocive asupra organismului. Ei
apelează la această modalitate de reacţionare numai după ce a eşuat strategia construirii
zidului psihologic şi este frecvent influentaţă de normele grupului de referinţă. Şi această
metodă s-a dovedit a fi inadecvată. Cercetările realizate au sugerat faptul că, între consumul
unor asemenea substanţe şi performanţele academice, nivelul dezvoltării morale, religioase,
există o corelaţie negativă.,
Suicidul , constituie la ora actuală cu mici diferenţe de la o ţară la altă, a doua sau a
treia cauză de deces din perioada adolescenţei. Cele mai frecvente tentative de suicid se
semnalează la fete, în timp ce, în cazul băieţilor, „reuşitele” sunt mai frecvente. Declanşarea
comportamentului suicidar pare a fi frecvent determinat de nepăsarea faţă de viaţă, mai
degrabă decât de hotărârea neclintită de a muri.

Capitolul III

DIVORŢUL – ca disfuncţie a familiei şi consecinţele acestuia asupra adolescentului

III.1. Definirea divorţului

Divorţul prezintă o modalitate juridică prin care se desface căsătoria. Prin divorţ ia
sfârşit cuplul conjugal, întrucât căsătoriei celor doi parteneri îi lipsesc elementele de fond în
baza cărora ea a fost încheiată: sentimentele reciproce de natură afectiva, relaţiile de
apropiere şi prietenie, sprijinul moral şi material acordat. 29
Divorţul este un fenomen psihic şi social complex, determinat de o multitudine de
factori economici, sociali, culturali şi religiosi care acţionează la nivelul indivizilor, în
interiorul cuplurilor şi în afara acestora.30

Printre cauzele cele mai importante ale creşterii ratei divorţului sociologul Cseh
Szombathy Laszlo menţionează:

29
Mitrofan I. şi Mitrofan N. , “Familia de la A la Z”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1991
30
Mihăescu I., “Familia în societăţile europene”, Ed. Universitatea, Bucureşti, 1999

Pagina 40 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

activitatea profesională a femeilor


creşterea nivelului de trai
problema locuinţelor
mobilitatea socială
urbanizarea
transformările culturale

Caracteristic pentru cazurile de divorţ existente în societatea noastră este faptul că, în
marea lor majoritate, partenerii invocă drept motive, factorii de ordin psihologic şi psiho-
social:
nepotrivirea de caracter
incompatibilitatea modului de raportare la diferite valori
imposibibilitatea de a stabili un punct de vedere comun în raport cu un anumit criteriu
de referinţă
infidelitatea partenerului
Conform datelor unor cercetări sociologice (Ioan Mihăescu), căsătoriile desfăcute prin
divorţ au o durată relativ scurtă: vârsta medie la divorţ a soţiei în perioada ultimilor 30 de ani
a fost de 30-35 ani, iar a soţului de 34-38 ani; în totalul divorţurilor, ponderea cea mai mare o
deţin soţii din grupa de vârstă 25-34 ani şi soţiile din grupa de vârstă de 20-29 ani. Rata
divorţialităţii este mai mare în mediul urban decât în cel rural. Stabilitatea şi funcţionalitatea
cuplurilor maritale depind în primul rând nu numai de factorii economici ci şi de
compatibilitatea sau incompatibilitatea dintre „formulele” de personalitate ale partenerilor,
ceea ce înseamnă că, în cadrul societăţii noastre, printr-o intervenţie social-educaţională
intensificată se pot crea condiţii pentru limitarea maximală a cazurilor de divorţ.
Acţiunea judecatorească pentru desfacerea oficială a căsătoriei, cu întreg ansamblul
de evenimente premergătoare (certuri, neînţelegeri, scandaluri) poate duce la unele consecinţe
directe, imediate, cât şi la unele indirecte care se conturează după o anumită perioadă de timp
de la pronunţarea divorţului.

În cadrul ansamblului de urmări imediate, pot fi incluse:

psihotraumatizarea partenerilor în urma şirului neîntrerupt de neînţelegeri dintre ei,


precum şi în urma „divulgarii” publice a unor aspecte ale vieţii lor conjugale;

Pagina 41 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

psihotraumatizarea copiilor în perioada premergătoare divorţului când pot fi solicitaţi


de unul dintre părinţi să coalizeze împotriva celuilalt părinte; de asemenea, dacă a depăşit 10
ani, trebuie să-şi exprime opţiunea în faţa instanţei, în vederea alegerii a unuia dintre părinţi;
îndepărtarea efectivă a copiilor de unul dintre părinţi şi chiar de amândoi;
separarea de unele bunuri comune, care aveau o anumită rezonanţă emoţional-afectivă
pentru parteneri.

Printre consecinţele indirecte pot fi menţionate următoarele:

comportamentul deviant al copiilor; studiile asupra delincvenţei juvenile au arătat că


în mare măsură, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autorităţii părinteşti, a
controlului precum şi a afecţiunii acestora ca urmare a divorţului, i-au determinat pe copii să
comită unele acte antisociale. Divorţul care duce la dezorganizarea familiei, poate favoriza
apariţia unor serioase tulburări afective şi comportamentale ce conduc la neadaptarea socială
(V. Szruuski, 1971). Uneori, poate duce chiar la anumite tulburări psihiatrice (F.John,
Mc.Dermott, 1970).
aversiunea faţă de partenerul de sex opus şi faţă de viaţa de familie; climatul tensionat
şi conflictual din cadrul familie dezorganizate poate afecta atât de profund psihologia şi
comportamentul copiilor, încât aceştia ajung să perceapă deformat locul şi rolul căsătoriei în
viaţa socială: familia e locul chinurilor prelungite, al certurilor şi neînţelegerilor, al încălcarii
demnităţii, al manifestării brutale. Unii tineri, care trăiesc într-un asemenea climat, ajung
printr-un proces de generalizare negativă, la manifestarea unei aversiuni faţă de viaţa
conjugală şi familială precum şi faţă de reprezentanţii sexului opus.
cazul „părinţilor multipli”; în urma unor divorţuri succesive, unii copii pot să fie
crescuţi şi educaţi consecutiv de mai multe „mame” sau mai multi „taţi”, sau ca urmare a
„jocului” nesfârşit de-a căsătoria să ajungă pe mână unor persoane care îi înlocuiesc pe ambii
părinţi fireşti. Lipsa de afecţiune părintească, de grijă atentă şi control echilibrat, brutalitatea
şi indiferenţa, climatul relaţional rece şi neprimitor, nu numai că provoacă mari modificări de
ordin psihologic şi afectiv, în modul lor de a vedea lumea şi de a se raporta la ea, ci fac din ei
adesea, victimele delincvenţei. Nu întotdeauna când este vorba de recăsătorirea părinţilor
divorţaţi sau rămaşi văduvi, automat se conturează o atmosferă negativă. „Fizionomia” noului
climat familial depinde pentru copil de mijloacele de ordin psihologic şi afectiv folosite de
înlocuitorii părinţilor lui fireşti în a-l atrage şi a-l integra în noul sistem intrafamilial.
instalarea tendinţei de a divorţa a unor copii când devin adulţi şi se căsătoresc.

Pagina 42 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

III.2. Factorii care acţionează asupra disoluţiei solidarităţii familiale şi asupra


divorţului

Funcţiile clasice ale familiei pot cunoaşte în unele cazuri o serie de abateri de la
exigenţele funcţionalităţii normale, unele lacune şi fisuri, deficienţe şi deformări.
Normalitatea vieţii de familie este o expresie care desemnează întregirea funcţiilor,
manifestarea lor în direcţia asigurării armoniei conjugale, a integrării indivizilor în viaţa
socială, a stabilităţii şi coeziunii. Normalitatea priveşte ansamblu al funcţiilor, atât interne cât
şi externe. În literatura de specialitate întâlnim diferite concepte care se referă la aceeaşi
problemă: lipsa de funcţionalitate. Expresiile folosite sunt: familie dezorganizată, carenţată,
deficitară, dezbinată, descompletată, vulnerabilă, cu probleme. Problematica pe care o
comportă aceste familii este complexă, antrenând o serie de consecinţe negative asupra
individului şi a colectivităţii din care face parte acesta.
M. J. de Lauwe, a studiat corespondenţa dintre familie şi tulburările de comportament
la copii. Utilizând expresia familii dezbinate, autoarea pune în evidenţă frecvenţa tulburărilor
de comportament la copii care aparţin unor astfel de familii cu părinţi alcoolici, nervoşi,
dezechilibraţi, violenţi. Aceste tulburări de comportament concretizate în furt, fugă de acasă,
vagabondaj, reprezintă de cele mai multe ori, conduite predelincvente. Conduitele care
încalcă normele morale ale grupului, ale societăţii se încadrează în ceea ce se numeşte
predelincvenţă juvenilă.
Într-un studiu consacrat acestei problematici a fost avansat un model explicativ care
testează relaţia dezorganizare familială – conduite predelincvente ale minorilor.

Testarea acestui model teoretic a permis formularea următoarelor observaţii:

1. Situaţia socio-economică precară datorată insuficienţei veniturilor, administrării


deficitare a bugetului familiei, orientări prioritare a veniturilor spre acapararea unor bunuri
materiale şi consumul excesiv de alcool sunt deficienţe grave în organizarea familială, surse
ale carenţei copiilor de o serie de facilităţi necesare;

Pagina 43 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

2. Deficienţele datorate relaţiei intrafamiliale tensionate, conflictuale, determină


minorilor sentimente de insecuritate. Absenţele îndelungate din cămin ale unuia dintre
părinţi, separarea, abandonul, divorţul, decesul reduc considerabil sentimentul securităţii
afective, privează minorul de posibilităţile identificării lui cu părinţii.
Un cuplu armonios, o familie unită, un climat moral-afectiv adecvat, ca şi
responsabilităţile împărţite în mod echitabil între părinţi, constituie premise obligatorii ale
desfăşurării bune a socializării şi educării morale a copilului;

3. Familiile dezorganizate în privinţa sarcinilor de socializare a copiilor, promovează


un stil educativ carenţat, definit fie prin indiferenţă, fie prin răsfăţ excesiv.
Familiile dezorganizate perturbând procesul normal al dezvoltării personalităţii
tinerilor creează grave carenţe în conduita acestora. La rândul lor adolescenţii utilizează
următoarele reacţii de apărare faţă de deficienţele structurale sau organizatorice ale acestor
familii:

afective: anxietate, depresie, stări de excitaţie şi stări hipomaniacale, fenomene


ipohondrice, reacţii psihosomatice, obsesii, fobii, senzaţii de insecuritate fizică şi psihică;

caracteriologice: exacerbarea trăsăturilor de tip schizoid, imaturitatea proceselor


afective, agresivitate, ascetism, detaşare, perfecţionare, suprasensibilitate;

cognitive: eşecuri ale performaţei şcolare;

psihosociale: conflicte cu familia, comunitatea, identificarea negativă (revoltă contra


părinţilor, efortul brutal pentru a stabili legături de dependenţă faţă de părinţi);
Prevenirea manifestărilor delincvenţei ca şi profilaxia lor, se pot realiza prin măsuri şi
acţiuni de revigorare a instituţiei familiei. Cele mai multe orientări în materie de sancţionare
şi readaptare a tinerilor cu comportamente deviante insistă asupra importanţei contextului
familial sau social în care are loc resocializarea lor, reintegrarea în structurile sociale
protectoare.
Dezorganizarea familială, carenţele şi problemele funcţionale nu duc în mod automat
şi obligatoriu la manifestări antisociale ale minorilor. Familiile dezorganizate în sine, nu sunt
neaparat criminogene, chiar dacă 80% din actualii delincvenţi provin din asemenea familii,
totuşi nu orice familie dezorganizată prin orfenaj, divorţ, abandon aduce după sine în mod

Pagina 44 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

automat delincvenţa copiilor. Dezorganizarea familială poate determina de regulă, un


comportament deviant, când se asociată cu alţi factori negativi extrafaniliali (un anturaj
negativ, dezinteres pentru cariera şcolară şi profesională, consum de alcool).

Factorii externi care acţionează asupra disoluţiei solidarităţii familiale şi asupra


divorţului:

apariţia şi menţinerea unor dezechilibre demografice ăntre numărul femeilor şi


bărbaţilor dintr-o anumită zonă sau colectivitate;
creşterea volumului migraţiilor poate constitui un factor de creştere a divorţialităţii,
mai ales când migraţia este însoţită de scăderea controlului social asupra comportamentelor şi
produce dezechilibre sociale;
urbanizarea poate produce efecte similare când are loc în aceleaşi condiţii;
diminuarea controlului social asupra comportamentelor familiale este un factor ce
acţioneaza indirect asupra divorţialităţii prin nesancţionarea unor comportamente care
diminueaza solidaritatea familială;
condiţiile economice generale pot fi, în anumite societăţi, şi în anumite situaţii
(perioade de crize puternice, şomaj, instabilitate economică, etc.), factori ce favorizează
indirect disoluţia unor cupluri cu deficienţe de solidaritate.

Factori interni care acţionează asupra solidarităţii familiale şi divorţului sunt:

experienţa premaritală a partenerilor şi atitudinea lor reciprocă faţă de aceasta;


motivaţia căsătoriei şi modul de încheiere a acesteia;
vârsta la căsătorie şi diferenţele de vârstă dintre soţi;
heterogenitatea cuplului familial în raport cu mediul de provenienţă al soţilor, nivelul
de instrucţie, profesiunea, trăsăturile psihice şi temperamentale, pot duce la instabilitate
familială şi la divorţ când diferenţele dintre soţi sunt mari şi provoacă „şocuri” culturale sau
temperamentale;
poziţia femeii în societate şi familie;
nerealizarea aşteptărilor din perioada premaritală faţă de viitorul partener şi faţă de
viaţa de familie
atitudinile persoanei faţă de familie, căsătorie şi divorţ. În perioada premaritală, tinerii
dobândesc o anumită atitudine faţă de instituţia căsătoriei, faţă de stabilitatea cuplului

Pagina 45 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familial şi faţă de divorţ. Aceste atitudini se modelează în procesul de socializare în cadrul


familiei părinţilor şi sub influenţa exercitată de diverşi factori educaţionali;
prezenţa copiilor minori în familie nu mai contituie un motiv suficient de puternic
pentru a menţine unitatea cuplului. Desigur, divorţialitatea este mult mai scăzuta în cadrul
famiilor cu copii minori;
legislaţia divorţului – sancţiunea prevede în mod express că disoluţia căsătoriilor nu
poate avea loc decât în urma stabilirii culpei unuia dintre soţi;
evoluţia relaţiilor dintre soţi. Insatisfacţia emoţională şi afectivă, inadaptarea sexuală,
infidelitatea sunt în mod frecvent factori ce determină în mod direct divorţul;
evenimentele familiale care provoacă nemulţumirea unuia dintre parteneri: refuzul de
a avea copii (sau sterilitatea unuia dintre soţi, când acesta intervine sau este cunoscută după
încheierea casatoriei), afecţiuni grave ale unuia dintre soţi (boli prelungite), sancţiuni sociale
sau juridice aplicate unuia dintre soţi (pierderea locului de muncă, comiterea unor acţiuni
dezaprobate social, condamnări penale).

III.3. Alte disfuncţii care pot să apară la nivelul structurii famiale

Relaţiile dintre un bărbat şi o femeie, ca şi relaţiile dintre părinţii şi copii sunt extrem
de complexe. Mai mult, evenimentele lumii contemporane relevă existenţa unei game variate
de opţiuni în materie de releţii matrimoniale, diversitatea prezentului impunându-se în faţa
uniformităţii trecutului. Astfel, dacă societatea tradiţională era relativ rigidă în ceea ce
priveşte stabilitatea valorilor, tipul de familie sau stilul de viaţă, societatea modernă modifică
fundamentul solid al familiei, conferindu-i noi roluri şi destinaţii.
Prezentul impune şi tinde să generalizeze variate tipuri de relaţii bărbat-femeie, şi
anume: căsătorie, divorţ, văduvie, celibatul, persoane care trăiesc “împreună cu cineva”, “pe
lângă cineva” sau “printre relaţiile cuiva”. De aici rezultă că societatea contemporană
favorizează declinul familiei nucleare, oferind în loc o largă varietate de alternative, care mai
de care mai deosebite şi puternic diferenţiate şi, totodată aduce cu sine şi proliferarea fără
precedent a stilurilor de viaţă nenucleare, a neo-formaţiilor familiare, substituite maritale sau
simulacre, anticipând un viitor din ce în ce mai incert.
Din această perspectivă,dacă familia nucleară a dominat contemporaneitatea, viitorul
nu va mai aduce dominaţia unei singure forme de convieţuire, ci o pluralitate de configuraţii

Pagina 46 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familiale, adaptate realităţii sociale impuse da secolul XXI. În cadrul acestor noi configuraţii
familiale31 intră:
Celibatul, care reprezintă un model de menaj în care individualitatea se afirmă în
deplină libertate. El a crescut foarte mult în ultima perioadă, mai ales în S.U.A., Franţa,
Germania etc.
Cauzele extinderii acestui fenomen sunt atât de natură obiectivă , cât şi subiectivă.
Cele de natură obiectivă pot fi grupate astfel:
cauze de ordin sexual (impotanţa sexuală, vaginism, infantilism genital etc.);
cauze de ordin psiho-relaţional (lipsa unor aptitudini pentru parteneriat, stări
depresive, complexe de inferioritate, sociofobie etc.)
cauze de ordin material (constrângeri economice, lipsa locuinţei etc.)
Cele de natură subiectivă ar putea fi:
existenţa unor imagini deformate asupra familiei şi a sarcinilor ei;
lipsa de curaj în asumarea responsabilităţilor familiale şi parentale;
psihotraume, datorate conflictelor conjugale grave din familia de origine etc.
Cuplul fără descendenţi reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre
care se orintează o parte semnificativă a populaţiei tinere. Din statistici a reieşit că, în ţările
dezvoltate procente variind între 10-20% din populaţia adultă căsătorită sunt reprezentate de
familii fără copii. Ponderea cea mai ridicată a familiilor fără copii este întâlnită la cuplurile
urbane şi la cele în care soţia urmează o carieră profesională (Mihăilescu, 1993).
În societatea tradiţională, cuplurile fără descendenţi erau frecvente, şi în mod obişnuit,
erau fie obiectul compătimirii (când nu puteau să aibă copii), fie al dezaprobării (când nu
doreau să aibă copii).
În societatea modernă, cuplurile fără descendenţi au depăşit stadiul dezaprobării
deoarece s-a schimbat însăşi filosofia asupra rolului copiilor în cadrul vieţii de familie.
Astfel, copiii nu mai reprezintă axul central al vieţii familiale, ci cuplul soţ-soţie a devenit
centrul de greutate în jurul căruia graviteză dorinţele, aşteptările, speranţele, plăcerile.
Principalele motive invocate de parteneri pentru a motiva refuzul de a avea copii sunt :
dorinţa de a fi independenţi în relaţia lor faţă de copil, emanciparea femeii, dificultăţile
economice cu care aceştia se confruntă în societate, lipsa unei politici sociale de încurajare şi
sprijinire a tinerilor căsătoriţi.

31
Mitrofan Iolanda, Ciuperca Cristian, “Incursiune in psihosociologia si psihosexologia familiei”, Ed. Press
Mihaela S. R. L., Bucuresti, 1998

Pagina 47 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Concubinajul (uniunea liberă) reprezintă un model de asociere, un mod de a trăi


împreună al cuplurilor heterosexuale, în afara căsătoriei. Nu se deosebeşte prea mult de
familia nucleară deoarece realizează majoritatea funcţiilor şi se confruntă cu aceleaşi
probleme cu care se confruntă cuplurile căsătorite (Mihăilescu, 1993).
Popularitatea unei astfel de relaţii are la bază o multitudine de cauze ce pleacă, fie de
la conştientizarea faptului că uniunea liberă este un mod mai economic, mai plăcut şi mai
confortabil de a trăi împreună, fie de la dorinţa unei relaţii intime emoţionale nesubordonate
vreunui contract legal. La acestea se adaugă, fireşte, satisfacerea trebuinţelor sexuale la un
nivel superior.
Opţiunea pentru concubinaj încearcă să satisfacă prin conjugare nevoia de dependenţă
şi identificare cu cea de autonomie, angajând implicarea afectivă plenară, negând aspectul
contractual al relaţiei şi accentuându-l pe cel al libertăţii şi plenarităţii de manifestare, pe
masura satisfacţiei mutuale şi a nevoilor autentice de a fi împreună.
Uniunea liberă poate fi doar o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau poate fi un
stil de viaţă rezultat dintr-o opţiune de lungă durată sau definitivă. Realitatea socială ne arată,
însă că uniunea liberă se impune tot mai mult ca un model de convieţuire susceptibil de a se
extinde asupra întregii vieţi şi de a înlocui mariajul în toate fazele sale. (Roussel, 1989).
Familiile monoparentale se referă la menajele formate dintr-un singur părinte şi copiii
acestuia, menaje ce pot să apară fie în urma divorţului sau abanbonului familial, fie în urma
decesului unui părinte, a adopţiei realizate de o persoană singură sau a creşterii copiilor în
afara căsătoriei.
Societatea tradiţională bazată pe familia extinsă, dezaproba monoparentalitatea şi
încuraja tendinţele de stigmatizare şi etichetare faţă de cei ce alegeau, voit sau nu, acest “stil
de viaţă”.
Pe de altă parte, în societatea modernă, datorită generalizării familiei nucleare (fomată
din ambii părinţi şi copii), s-a putut realiza mai uşor ruptura faţă de comunitate,
schimbându.se şi viziunea asupra acestui tip de menaj. Cu alte cuvinte, a fost înlocuită
concepţia conform căreia este dezavatajos pentru copii să fie crescuţi doar de mamă sau doar
de tată.
Mai mult decât atât, cercetări recente au demonstrat că familia clasică, din care fac
parte doi părinţi, nu este atât de importantă pentru evoluţia copiilor pe cât s-a crezut până
acum.

Pagina 48 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Căsătoria deschisă este un model de convieţuire aflat între concubinaj şi familia


nucleară. Ea se supapune peste valorile şi stilul de viaţă al concubinajului, dar în acelaşi timp,
se aseamănă cu familia nucleară prin oficializare şi structură.
Această formulă nouă încearcă să înlocuiască o configuraţie depăşită sub aspectul
stilului de viaţă (familia nucleară), şi să preia ceea ce este mai bun din modelul coabitării
(calitatea întâlniri şi fericirii partenerilor şi nu stabilitatea relaţiei lor cu orice preţ). Scopul
declarat al acestei legături este reprezentat de împlinirea şi satisfacţia personală, aspecte
dificil de măsurat , dar care constituie singura miză demnă de a fi luată în considerare.
Căsătoriei deschisă nu constituie o soluţie definitivă, ci doar speranţa redimensionării
pozitive a relaţiilor de cuplu. Prin acest tip de căsătorie, cuplul conjugal – atât de otrăvit de
propriile stereotipii şi prejudecăţi – redevine cuplu, iar legalitatea îl apară de stigmatele şi
etichetările ce-l pot înconjura. Conştientizarea acestui stil de viaţă poate avea efecte benefice
asupra indivizilor, dacă luăm în considerare faptul că această formă de căsătorie reduce
stresul cotidia, căruia îi suntem supuşi inevitabil cu toţii.
Apariţia căsătoriei deschise constituie o necesitate pentru individ, iar rolul societăţii
este de a o proteja, pentru a nu deveni disfuncţională şi anomică. Chiar dacă nu reprezintă o
soluţie definitivă, acest tip de familie rămâne o alternativă dezirabilă între nenumăratele
variante de convieţuire impuse de societatea actuală.
Familiile reconstituite (Stahl, 1968) sau comasate (Voinea M., 1993) reprezintă
modele de convieţuire în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi au descendenţi din mariajele
anterioare. Cuplul reconstituit reuneşte, astfel, copiii din mai multe uniuni familiale, la aceştia
adăugându-se, deseori, proprii descendenţi.
Printre posibilele explicaţii ale apariţiei familiei reconstituite ar fi acelea legate de
“nevoia de celălat”, de nevoia de dragoste şi solidaritate. Doar o pasiune puternică pentru
partener şi o protecţie materială şi afectivă ar putea justifica unirea a două configuraţii
monoparentale, bântuite de greutăţi socio-economice.
Familiile reconstituite care valorizează şi au la bază viaţa sexuală şi componenta
afectiv-emoţională (în absenţa bunăstării materiale), vor fi nevoite să facă faţă cu greu
dificultăţilor economice la care vor fi supuse. De cealaltă parte, familiile reconstituite care îşi
au temeiul doar în raţiuni economice (partenerii căsătorindu-se pentru a oferi o viaţă mai
uşoară a copiilor lor), vor neglija latura afectivă şi sexuală a relaţiei lor, ceea ce – în timp – va
induce tensiuni, frustrări, conflicte.
Familiile reconstituite reprezintă o alternativă, un mod de convieţuire care, deşi va
continua să existe, nu va atinge proporţii statistic semnificative, deoarece numărul copiilor va

Pagina 49 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

scădea continuu, iar vârsta mamelor la naştere va fi tot mai înaintată, apropiată de perioada
maturizării.
Familiile reorganizate se aseamănă cu cele reconstituite, dar acoperă o arie mai întinsă
de configuraţii. Acest tip de familie se referă la configuraţiile alcătuite din doi parteneri
divorţaţi sau văduvi, fără copii, fie la acelea în care unul dintre parteneri are descendenţi din
mariajele anterioare, fie acelea în care doar un partener a mai cunoscut experienţa unei relaţii
legal constituite.
Familia reorganizată îşi găseşte justificarea în valorizarea înaltă a instituţiei familiei,
în faptul că unul din parteneri (fie şi părinte) îşi caută perechea, în scopul îndepărtării
decepţiilor provocate de mariajele anterioare. Întrucât divorţialitate este în creştere, iar
monoparentalitatea cunoaşte o pantă ascendentă, premisele proliferării familiei reorganizate
sunt accentuat conturate.
Proliferarea familiei restructurate justifică utilitatea acesteia, ceea ce înseamnă că
acest tip de familie răspunde cel mai bine actualei realităţi sociale. Societatea – care a
determinat modificarea familiei nucleare (atât în formă, cât şi în conţinut) – nu are argumente
cu ajutorul cărora să susţină contrariul şi să condamne nefuncţionalitatea familiei
reorganizate.
În concluzie, familia restructurată – dincolo de efectele sale pe care le induce – va
trebui luată în atenţie cât mai serios, pentru că numai astfel se va putea da un sens
comportamentelor viitoare, fie ele conjugate sau nu.

III.4. Influenţele divorţului asupra relaţiilor în cadrul familiei

Familia monoparentală (ca disfuncţie ce poate să apară în cadrul familiei) ridică o


serie de probleme mai ales sub aspectul exercitării rolului parental şi al relaţionării
interpersonale dintre membri. Dacă în cazul unei familii cu ambii părinţi există o distribuire a
responsabilităţilor, rolurile parentale exercitându-se în direcţie complementară şi
compensatorie, în cazul familiei conduse numai de către mamă, tensiunea şi încordarea cu
privire la adoptarea rolului parental cresc, întrucât responsabilităţile ce reveneau până acum
ambilor părinţi, cad acum doar în sarcina mamei. Deoarece ea trebuie să fie şi mamă şi tată
pentru copil, apar elemente adiţionale tensive pentru rolul său matern obişnuit. Încercarea de
exercitare corespunzătoare a ambelor roluri parentale duce frecvent fie la restrângerea sferei
coportamentale specifice pentru fiecare rol, fie la exagerarea unor tipuri de conduită ce intră
în sfera de acţiune a rolului matern. Spre exemplu, pentru ca să nu simtă tatălui, mai exact a

Pagina 50 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

autorităţii acestuia, mama se poartă mai puţin afectiv şi mai mult sever în sancţionarea
copilului.
Studiile arată că, în ceea ce priveşte relaţionarea cu copilul, apar serioase schimbări
comportamentale (mai ales în cazul mamelor divorţate). Este posibil ca limitele dintre rolul
parental şi cel al copilului să se estompeze în sensul că, pe de o parte mama, în special dacă
are mulţi copii, poate manifesta tendinţa de a abdica de la rolului ei ca părinte, devenind un
fel de partener al celui mai în vârstă dintre copii şi, pe de altă parte, de a pretinde copiilor de a
fi mult mai maturi decât sunt ei în realitate (Glenwick et Mowrey, 1986). În consecinţă,
mama începe să sporească raporturile de comunicare privitoare la diferite aspecte legate de
viaţa cu copilul care, în mod crescător îşi asumă rolul de confident. În multe privinţe, mama
în această situaţie tinde să se sprijine pe copil considerându-l un suport emoţional şi, în felul
acesta, copilul este implicat în structuri interacţionale ce reclamă un anumit grad de
maturitate în raport cu care el nu este suficient pregătit. Dacă, treptat mama tinde să confere
copilului rolul părintelui absent, conflictele care apar între ei tind a imita vechile conflicte
maritale. Copilul este presat să preia acest rol şi totodată, poate fi pedepsit deoarece se
“comportă” ca fostul soţ. Fiind implicaţi în asemenea situaţii de către mamă, copii nu pot să-
şi exprime sentimentele şi trăirile lor tensional-confictuale însă, pot să apară în timp diferite
forme “mascate” de reacţie, cum ar fi cazul unor somatizări sau conduite nevrotice.
Spre deosebire de mamă, tatăl în calitate de singur părinte prezintă caracteristici
diferite pe linia adoptării şi exercitării rolului parental, deşi şi în acest caz apar elemente
tensive adiţionale rol-status-ului specific tatălui. El este conştient de faptul că trebuie să fie
pentru copil şi tată şi mamă. În acest sens, apar noi responsabilităţi cum ar fi, mai ales, cele
legate de menaj şi de treburile casnice şi gospodăreşti. Unii sunt total lipsiţi de asemenea
expeienţe în momentul în care îşi asumă “dublul” rol de părinte. De aceea, frecvent tatăl
manifestă tendinţa de a împărţi asemenea gen de sarcină cu copii (Greif, G. L. , 1985). Fetele,
desigur sunt de mai mare ajutor în această direcţie. Totuşi, comparând cele două tipuri de
familie, tatăl ca singur părinte primeşte, de regulă, un sprijin mai redus din partea copiilor
decât mama ca singur părinte. Această situaţie este determinată de mai mulţi factori, dar mai
ales de:
neimplicarea voluntară a copiilor de către tatăl lor pentru ca el să poată oferi dovezi
privind “competenţa” lui în legătură cu trebuirle casnico-menajere;
încercarea de a uşura tranziţia copiilor spre noul stil de viaţă din cadrul familiei cu un
singur părinte (tatăl);

Pagina 51 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

dificultatea în planificarea muncilor casnice datorită implicării în două categorii de


solicitări: cele spacifice tatălui, şi cele specifice mamei (Hanson, 1986).
În adoptarea şi exercitarea noului său rol şi anume de singur părinte, taţii întâmpină
dificultăţi şi ei se plâng mai ales de faptul că nu pot sincroniza multiplele categorii de
solicitări legate de creşterea şi educarea copiilor, de îndatoririle casnico-menajere şi de
activitatea sa socio-profesională – sursa mijloacelor de subzistenţă. Cele mai mari dificultăţi
apar, desigur, în cazul în care copii sunt foarte mici, necesitând măsuri de îngrijire speciale.
Privind în ansamblu, după cum arată rezultatele diferitelor investigaţii efectuate, taţii,
în calitate de singur părinte, îşi adoptă şi-şi exercită rolul parental într-o măsură competentă,
cu efecte pozitive asupra profilului psiho-comportamental al copilului (Ambert, A. M. , 1982;
Hanson, S., 1986; Mendes, H., 1976; Orthmer, Brown, Ferguson, 1976; Riseman, 1986;
Smith et Smith, 1981). Astfel, de exemplu, ei satisfac în mare măsură nevoile emoţionaole ale
copiilor, oferindu-le în manieră compensatorie, răspunsuri comportamentale specifice rolului
matern.
Dupã cum evidenţiază unele cercetări efectuate, copiii ce aparţin familiei numai cu
tatăl ca singur părinte, apreciază şi evaluează gradul de investiţie afectivă a acestora într-un
mod superior faţă de cei ce aparţin familiilor cu ambii parinţi. Cu toate acestea, există şi unele
deosebiri:
tatăl ca singur părinte solicită mult mai mult independenţa copilului;
în asumarea noului rol parental (ca singur părinte al copilului), tatăl, de regulă, îşi
schimbă unele atitudini şi practici folosite în creşterea şi educarea copilului. Ei mai “slăbesc”
din spiritul autoritar, devin mai protectivi şi mai grijulii, acordând o mai mare atenţie nu atât
aspectelor disciplinare, cât mai ales celor educaţionale;
apelul la diferite forme de sprijin extrafamilial (bunici, rude, cadre medicale etc.) este
mai frecvent;
se produc mai dese şi mai ample modificări ale stilului comportamental relaţionaol
existent înaintea preluării noului rol parental;
tendinţa mai accentuată de “măsurare” şi evaluare a noului stil de viaţă.
Desigur, familia cu un singur părinte prezintă particularităţile organizatorice şi
funcţionale diferite faţă de modelul de familie cu ambii părinţi. Pentru fiecare dintre cei doi
părinţi apar noi tipuri de solicitări care determină schimbări în plan comportamental.
Relaţionarea cu copiii capătă înfăţişări diferite, iar efectele asupra procesului de creştare şi
maturizare psihologică şi psihosocială a acestora sunt diferite. Fiind însă tot mai prezentă,
această formă de familie în cadrul arhitectonicii sociale, ea trebuie să intre tot mai mult în

Pagina 52 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

atenţia cercetătorilor în vederea conturării unui ansamblu de recomandări destinate a ajuta la


creşterea eficienţei preluării, adoptării şi exercitării acestui tip specific de rol parental în
cadrul familiei conduse de un singur părinte.

CAPITOLUL IV

CONSECINŢELE DISOLUŢIEI FAMILIALE ASUPRA EVOLUŢIEI


ADOLESCENTULUI

IV.1. Influenţa divorţului asupra educaţiei adolescentului

Efectul devastator al conflictelor parentale se repetă şi în cazul divorţului, uneori mai


accentuat, mai ales sub aspectul dezvoltării bio-psiho-socio-culturale a adolescentului.
Este indicat ca în momentul ajungerii la o situaţie extremă în care adolescentul nu mai
poate să rămână în cadrul familiei, să i se explice ce anume se petrece, trebuie informat în
legătură cu hotărârile luate şi trebuie asigurat că, indiferent de modul în care se comportă
părinţii între ei, atitudinea acestora faţă de el va rămâne neschimbată.Unii cercetători
apreciază că această măsură este dură, totuşi este infinit mai puţin crudă decât aceea care
constă în a organiza în chestiunea divorţului o “conspiraţie a tăcerii” şi a-l lăsa pe adolescent
pradă suspiciunilor cele mai îngrozitoare pentru el, până când în mod tragic va descoperi
singur sau va afle de la un străin, câteodată de la rude, cumplitul adevăr. În această situaţie se
ridică următoarea întrebare: Ce încredere mai poate avea el în părinţi, şi mai ales în cel care îl
are în îngrijire? O astfel de problemă atât de esenţială, vitală pentru adolescent, care modifică
întreaga structură familială, trebuie să fie prezentată clar, astfel încât adolescentul să aibă
posibilitatea să-şi exprime sentimentele pentru a nu se simţi respins şi exclus.
Pentru a nu-i întina imaginea pe care adolescentul şi-o face despre celălalt părinte,
este important ca fiecare dintre soţi să fie atenţi în a nu-l defăima pe celălalt. Această
observaţie este întărită de identificarea unor sentimente şi manifestări agresive ale
adolescenţilor faţă de aceia care îi distrug securitatea fizică şi afectivă; agresivitatea
provocată aduce cu sine culpabilităţii şi accentuează profund tulburarea. Este absolut necesar
ca fiecare părinte să continue să-şi îndeplinească rolul ce îi revine de drept. Problema cea mai
mare care se ridică, este aceea că părinţii divoţaţi uită să-şi păstreze rolul, să exercite o unitate
de vedere în materie de educaţie şi o oarecare coerenţă în acţiunile lor. Aspectul prezentat îl

Pagina 53 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

determină pe adolescent să dezvolte un anumit ataşament faţă de cel care oferă mai mult sau
într-un mod degradant, va alterna între două atitudini divergente.
Emilia Stănciulescu afirma că: “reacţia copiilor la destrămarea familiei diferă în
funcţie de vârstă, sex, calitatea relaţiilor cu părinţii, climatul din familie”.32
În funcţie de vârstă, pe termen scurt, copiii mici sunt cei mai afectaţi de divorţ.
Dezvoltarea lor generală este bulversată pe de o parte devenind neascultători, chiar agresivi,
iar pe de altă parte, par a deveni mai dependenţi. Adolescenţii la rândul lor sunt foarte afectaţi
de divorţul părinţilor (chiar dacă în cazul unora această trăire este interiorizată), însă spre
deosebire de copiii mici ei tind să devină mai independenţi, ca urmare a dezamăgirii suferite
în mediul familial.
Divorţul parental are de cele mai multe ori efecte negative asupra minorului, afectând
echilibrul psihic al acestuia. Astfel, un număr semnificativ de copii au avut sănătatea
psihologică serios afectată, nu numai pe termen scurt, dar şi în adolescenţă. Pentru cei mai
mulţi dintre copii, schimbările aduse prin despărţire şi divorţ nu au fost cu nimic mai puţin
stresante decât conflictele maritale anterioare. Chiar şi atunci când erau certuri extrem de
dese şi se manifesta o lipsă acută de armonie la nivelul familiei, foarte puţini copii reacţionau
la despărţirea părinţilor cu uşurare sau o considerau o soluţie la probema familială. Ulterior,
când creşteau, unii dintre aceştia ajungeau la concluzia că divorţul a fost necesar, sau chiar a
constituit un pas ce trebuia făcut, un lucru constructiv pentru unul sau ambii părinţi, dar din
păcate o asemenea înţelegere nu este de obicei accesibilă copiilor tocmai când au mai multă
nevoie de ea.
La şocul dispariţiei adesea inexplicabile a unuia dintre părinţi, se adaugă suferinţa
provocată de diminuarea grijii şi atenţiei părintelui care a rămas, de vreme ce acest părinte
este adesea prea preocupat de a procura copiilor siguranţa şi sprijinul de care au atâta nevoie.
Putem deduce astfel că, în absenţa unui părinte, securitatea afectivă a minorului este
periclitată, acest fapt concretizându-se în adoptarea unor conduite specifice bazate pe
hipersensibilitate, irascibilitate, izolare, performanţe şcolare scăzute sau chiar săvârşirea de
acte deviante şi delincvente.
Divorţul are efecte negative asupra socializării morale a copiilor, ducând la apariţia
unor deprinderi deviante ale acestuia. Este de la sine înţeles că, lipsa de supraveghere şi
controlul din partea ambilor părinţi, absenţa autorităţii, frustrarea afectivă, îl determină pe
adolescent să comită şi să reediteze acte imorale sau deviante. Divorţul nu induce automat
manifestări anti-sociale ale tinerilor. Se apreciază de către specialişti că, în urma cercetărilor,
32
Emilia Stănciulescu, “Sociologia educaţiei familiale”, Ed. Polirom, Iaşi, 1997, p. 28

Pagina 54 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

familiile dezorganizate nu sunt în mod obligatoriu criminogene, deşi 80% din delincvenţii
minori provin din astfel de familii.
Există cazuri în care divorţul are efecte pozitive asupra socializării morale a
adolescenţilor astfel că, uneori un copil se oferă, inconştient (iar alteori conştient), drept “ţap
ispăşitor”, care atrage asupra sa mânia părinţilor, ca un mod de a reduce ostilitatea dintre ei.
Delincvenţa tinerilor, lipsa de la şcoală, sau comportamentul agresiv pot provoca certuri între
părinţi, menţinându-i implicaţi emoţional cu adolescentul şi între ei, într-o oarecare măsură.
Continuarea acestor probleme poate fi necesară pentru că împiedică retragerea unuia dintre
părinţi. Este de aceea important să nu se presupună că părinţii sau copii vor să se termine cu
aceste problemesau simptome de care se plâng. Comportamentele deviante sau tulburările de
comportament pot avea o funcţie pozitivă în meţinerea relaţiilor de familie, iar unul sau mai
mulţi membrii ai familiei vor menţine asemenea comportamente, până când ating scopuri mai
profunde.
Divorţul parental provoacă o slăbire a relaţiilor dintre părintele plecat şi copil, mai
mult decât atât, determină pentru membrii familiei importante consecinţe pe plan economic,
social, psihic şi juridic.

IV.2. Schimbările majore care intervin în planul psiho-social al adolescentului în


urma divorţului

Existenţa unor carenţe puternice la nivelul relaţiilor între membrii familiei şi în cadrul
desfăşurării normale a vieţii familiale, poate exercita o influenţă sporită asupra conduitelor
tinerilor, instabilitatea căminului şi climatul conjugal tensionat afectând sentimentele de
securitate ale adolescenţilor, precum şi finalitatea adecvată a proceselor de socializare şi
educaţie. Factori cum ar fi: absenţele îndelungate din cămin ale unuia sau altuia dintre părinţi,
abandonul, divorţul, separarea în fapt sau decesul, îi privează pe tineri de posibilitatea de a se
identifica moral şi afectiv cu tatăl sau cu mama, determinând multiple consecinţe negative
asupra psihicului adolescenţilor, şi totodată existenţa unui sentiment de “dependenţă
protectivă” cu efecte benefice în procesul de dezvoltare a personalităţii acestora. Posibilitatea
de apariţie a unei conduite delincvente se corelează pozitiv cu deficitul sau, dimpotrivă, cu
excesul autorităţii parentale şi cu eforturile insuficiente ale părintelui rămas lângă copil (de
obicei, mama) de a suplini absenţa partenerului. Din acest punct de vedere, armonia şi
unitatea grupului familial, climatul moral şi afectiv adecvat, responsabilităţile cu caracter

Pagina 55 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

educativ împărţite în mod echitabil între părinţi, reprezintă premise absolut obligatorii ale
desfăşurării, în bune condiţii a socializării şi educării morale a tânărului. O mare parte dintre
delincvenţii minori provin din familii dezorganizate ori din familii “problemă”, caracterizate
prin atitudini antisociale, parazitism, antecedente penale ale unuia dintre părinţi,
comportamente agresive faţă de partenere şi copil şi alte conduite care influenţează negativ
dezvoltarea personalităţii morale. În asemenea tipuri de familii definite, în acelaşi timp, de
lipsa de supraveghere şi control al vieţii şi relaţiilor copiilor, influenţa anturajului tinde să fie
maximă, adeseori într-un sens exclusiv negativ, favorizând comportamentele delincvente din
cadrul cărora se vor recruta ulterior cazurile penale. Familiile caracterizate prin disfuncţii în
ceea ce priveşte desfăşurarea adecvată a procesului de socializare morală, promovează în
mare măsură un stil educaţional deficitar, definit fie prin indiferenţă, fie prin răsfăţ excesiv,
facilitând dezvoltarea unor relaţii ale adolescenţilor cu persoane (egali ca vârstă sau adulţi)
care au un comportament antisocial, definit de antecedente penale, şi de multiple carenţe
educaţionale (corijenţe, repetenţii, absenţe nemotivate de la şcoală etc.), determinat, într-un
grad înalt, de atitudini de indolenţă ale părinţilor şi de absenţa legăturilor acestora cu şcoala.
Divorţul prin complexitatea sa antrenează o serie de modificări majore la nivelul
tuturor funcţiilor familiei. Divorţul are ca efect pierderea funcţiei psiho-afective a familiei, iar
responsabilităţile paterne sunt redistribuite şi preluate în totalitate de părintele căruia i s-a
încredinţat copilul.
Consecinţele psihologice ale divorţului se resfrâng atât asupra părinţilor, cât şi asupra
adolescenţilor, dar chiar dacă ele ar afecta doar pe părinţi, tot ar influenţa dezvoltarea psihică,
afectivă, şi cognitivă a adolescenţilor. Acest lucru se întâmplă pentru că, fundamental pentru
dezvoltarea şi evoluţia adolescentului pe toate planurile, este climatul şi mediul familial.
Inegala valorizare a maternităţii şi paternităţii are profunde implicaţii pentru
restructurarea familiilor după dirvoţ. Aceasta poate explica, în parte, de ce “o treime din
copiii implicaţi în divorţuri, pierd contactul cu unul dintre părinţi – de obicei tatăl – curând
după ce părinţii se despart”.33 Se presupune adesea că taţii sunt mai puţin devotaţi decât
mamele în îngrijirea copiilor şi că e nevoie ca ei să dovedească că au competenţele unui
părinte, în timp ce competenţa maternă este presupusă ca existentă dacă nu se dovedeşte lipsa
ei. Dorinţa unui tată de a juca un rol activ în îngrijirea copiilor săi poate fi adesea considerată
ca o ameninţare a rolului central al mamei, mai degrabă, decât o sursă de forţă şi sprijin
pentru ea, ca şi pentru copii.

33
Mitchell A., “Children in the Middle – Living Trough Divorce”, Ed. Tavistock, London, p. 149

Pagina 56 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Când părinţii se separă, ruptura dintre ei poate fi adesea adâncită de credinţa că, de
obicei, părintele “bun”, cel care îngrijeşte, este cel care rămâne cu copiii, în vreme ce
părintele “rău”, sau nepotrivit, este cel care părăseşte casa. Deşi termenul de “părinte singur”
ar putea să descrie corect mai multe situaţii în care tatăl (sau mult mai rar, mama) s-a retras
sau a dispărut complet, aceasta nu este o situaţie reală pentru toate familiile divorţate.
Adesea, părinţii presupun despre adolescenţi că ei sunt doar victime pasive ale
destrămării familiale şi este posibil ca ei să fie spectatorii care privesc cu tristeţe cum lumea
lor familială se dezintegrează în fragmente de evenimente neexplicite.
S-au efectuat nenumărate studii cu privire la efectele pe care le are divorţul asupra
copiilor, respectiv adolescenţilor şi s-au depistat o multitudine de urmări şi reacţii, atât
imediate, cât şi pe termen lung. Deşi unii specialişti în sănătate mintală sunt de părere că
divorţul (şi privarea concomitentă a adolescenţilor de prezenţa zilnică a unuia dintre părinţi)
este mai traumatizant la anumite vârste decât la altele, este însă cert că nu există o vârstă
potrivită la care un tânăr poate îndura cel mai bine divorţul părinţilor săi.
Copiii, respectiv adolescenţii pot reacţiona în diferite feluri la aflarea veştii că părinţii
lor urmează să divorţeze, şi anume, prin negare, ruşine sau jenă, acuzându-se sau simţindu-se
vinovaţi, prin mânie, teamă, uşurare, prin nesiguranţă sau prin pierderea respectului faţă de
sine, prin durere, depresie, alienare sau singurătate, şi în multe alte feluri.

Sentimentul de vinovăţie

Adolescenţii ataşează de cele mai multe ori o semnificaţie uriaşă unui eveniment în
încercarea lor imatură de a determina cauza divorţului părinţilor săi. Poate că îşi amintesc de
o ceartă zgomotoasă pe care au avut-o părinţii şi se gândesc că acesta trebuie să fie motivul
pentru care ei divorţează. Este cert că evenimentele care rămân cel mai viu întipărite în
mintea unui adolescent sunt acelea care l-au implicat în mod direct pe el. În consecinţă, ei
ajung să se învinovăţească pentru divorţul părinţilor. Psihologul Neil Kalter a descoperit că
“aproape trei pătrimi dintre copiii de şase ani examinaţi, se învinovăţeau pentru divorţ”.
Un lucru similar se petrece şi în cazul adolescenţilor. Ei pot crede că certurile lor cu
ceilalţi fraţi sau surori i-au determinat pe părinţi să divorţeze. Cred de asemenea că,
răzvrătirea şi capriciile lor au contribuit la destrămarea familiei. Ei pot să se simtă
responsabili din cauza notelor slabe, a dispoziţiilor lor necontrolate sau a eşecului lor de a-şi
arăta dragostea faţă de unul sau de ambii părinţi.
Negarea

Pagina 57 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

O reacţie frecventă la durere (în special la durerea mentală şi emoţională) o reprezintă


negarea.
Unii adolescenţi reacţionează la divorţul părinţilor comportându-se ca şi cum nu s-ar
fi întâmplat nimic sau încercând să se convingă singuri că părinţii lor nu vor merge până la
capăt cu divorţul. Există posibilitatea ca ei să nu mărturisească nimic prietenilor lor sau să
susţină pur şi simplu că tatăl lor este plecat pentru o perioadă de timp nedeterminată. Această
formă de negare este menţinută de multe ori timp îndelungat, continuând şi după ce sentinţa
de divorţ a fost pronunţată, ei păstrând astfel cu încăpăţânare speranţa că părinţii săi se vor
împăca în curând.
O altă formă răspândită de negare o reprezintă refuzul adolescenţilor de a recunoaşte,
chiar şi în sinea lor, că divorţul i-ar fi produs vreo supărare. Această reacţie se caracterizează
adeseori prin încercarea de ignora divorţul sau prin refuzul de a vorbi despre el.
Negarea poate lua şi alte forme, cum ar fi idealizarea părintelui absent sau chiar
bravarea cu voce tare în legătură cu despărţirea părinţilor, făcută cu scopul de a masca
anxietatea. Adultul trebuie să înţeleagă că negarea este un mecanism de apărare: “Copiii,
respectiv adolescenţii care recurg la negare o fac (de cele mai multe ori inconştient) pentru a
se proteja singuri şi pentru a păstra singuri un anumit grad de stabilitate”.34

Mânia şi teama

Mânia se numără printre reacţiile cele mai frecvente provocate de divorţul părinţilor.
Un adolescent se poate mânia pentru că divorţul distruge mediul său familial, provocând
dezordine acolo unde până nu de mult fusese ordine. De asemenea, poate fi supărat deoarece
detestă să fie despărţit de unul dintre părinţi. Sentimentul că a fost abandonat poate duce la
mânie, el neputând să suporte gândul că se află într-o situaţie diferită de cea a prietenilor lui
care trăiesc în familii normale.
Adolescenţii pot fi victimele resentimentelor unuia dintre părinţi faţă de celălalt, chiar
şi în situaţiile cele mai amicale, turbulenţa şi mişcarea care însoţesc divorţul pot diminua
cantitatea de timp şi de atenţie pe care părinţii o acordă familiei. Acest fapt stârneşte în
adolescenţi reacţii de frustrare şi mânie. Şi fără îndoială, “un divorţ va provoca o mulţime de

34
Parkinson Lisa, “Separarea, divorţul şi familia”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p. 91

Pagina 58 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

resentimente şi frustrări noi între părinţii care divorţează, ceea ce, alături de lipsa de
afectivitate deja existentă le va face adolescenţilor viaţa chiar mai stresantă”.35
Mânia poate fi determinată şi de circumstanţele fizice şi financiare. Dacă în urma
divorţului familia este nevoită să părăsească vecinătatea, şcoala sau să ajungă să trăiască în
condiţii mai puţin bune, adolescentul poate reacţiona cu furie întrucât el risca să-şi piardă
grupul de prieteni cu care era obişnuit.
Încercarea adolescenţilor de a-şi trata sentimentele de mânie, poate cunoaşte multe
forme. Ei pot să-şi reprime sau să nege aceste sentimente sau chiar să se simtă vinovaţi pentru
că sunt nervoşi. Se pot elibera de această mânie identificându-se cu alte persoane (cu
personajele din filmele violente), sau în mod simbolic, printr-un comportament pasiv-agresiv
(precum rănirea “accidentală” a propriei persoane sau a altora, urmată de tentativa de a repara
răul făcut).
Adolescenţii care îşi reprimă mânia pot ajunge să sufere de un grad ridicat de stres.
Pot suferi de asemenea de atacuri de anxietate, de toane în timpul zilei şi de depresie gravă.
La fel ca şi mânia, tema este o reacţie obişnuită şi elementară la divorţul părinţilor. S-
a constatat că orice pierdere a unei persoane de care este legat copilul provoacă o reacţie
instinctivă de teamă. O asemenea pierdere, cum este cea a echilibrului familial prin divorţ, va
produce teamă şi la adolescenţi. Acestora le poate fi teamă să nu fie părăsiţi de unul sau de
amândoi părinţii. Adolescenţii care răspund în felul acesta la divorţul părinţilor, vor deveni
mai retraşi şi mai puţin comunicativi cu părinţii şi cu prietenii lor.

Imaginea de sine

Adolescenţii ai căror părinţi divorţează sunt mai vlnerabili la sentimentul de


nesiguraţă şi pierdere a respectului de sine. Circumstanţele care au condus la divorţ, procesul
de divorţ în sine şi condiţiile care apar de obicei în urma divorţului, constituie de multe ori o
lovitură cu efect triplu la adresa sentimentului de valoare personală a acestuia.
Adolescenţii care sunt martorii unui divorţ se gândesc adesea că tocmai existenţa lor a
provocat divorţul părinţilor: “dacă nu m-aş fi născut” îşi spun unii, “poate mama şi tata ar fi
încă împreună”. Sau pot să creadă că dacă mama ar fi avut cumva un alt copil – unul mai bun
– căsătoria ar fi fost salvată. Aceaste atitudini, de neconceput totuşi pentru o gândire

35
Kalter Neil, “Young children of Divorce: Depressed York, 1987, p.54

Pagina 59 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

obiectivă, adultă, sunt foarte reale – şi par rezonabile – pentru mulţi adolescenţi ai căror
părinţi divoţează.
Chiar dacă nu se învinovăţesc pentru divorţul părinţilor, adolescenţii se pot simţi
diferiţi şi mai puţin merituoşi decât prietenii lor ai căror familii sunt întregi. De asemenea, ei
simt stigmatizaţi de către cei din jur pentru că familia lor s-a destrămat. Stigmatizarea poate
să apară şi ca urmare a comportamentului părinţilor lor (alcoolism, abuzuri) ceea ce poate
anihila respectul de sine al unui adolescent.
Circumstanţele care rezultă în urma divorţului pot reprezenta o ameninţare la adresa
siguranţei şi a respectului de sine al unui adolescent. Dacă părinţii se străduiesc să “aranjeze”
îngrijirea şi supravegherea adolescenţilor, dacă un părinte nu-şi vizitează prea des copilul sau
dacă nu-şi achită la timp cheltuielile de întreţinere, dacă adolescentul este privit ca o povară
atât pentru mamă, cât şi pentru tată, el el poate ajunge să creadă că “nu sunt decât o pricină de
necaz, nu valorez prea mult în ochii lor”. Aceste situaţii, pentru că provoacă de multe ori
nesiguranţă şi o imagine săracă de sine, pot duce la apariţia unei multitudini de simptome
psihologice.

Înstăinarea şi singurătatea

Adolescenţii ai căror părinţi au divorţat, experimentează adesea un sentiment de


alienare ca şi consecinţă a deciziei părinţilor lor. Ei se simt înstrăinaţi într-un fel sau altul de
unul sau de amândoi părinţii. Ei se pot simţi brusc depărtaţi de prietenii lor. În urma
cercetărilor efectuate de Smilanski şi Weisman (1981), adolescenţii proveniţi din familii
divorţate sunt din în ce mai lipsiţi de popularitate şi sunt respinşi de ceilalţi adolescenţi de
vârsta lor.
Unii dintre ei se adresează prietenilor de aceeaşi vârstă pentru sprijin emoţional şi
relaţional, pe măsură ce se adaptează divorţului părinţilor. Datorită acestei alienări, mulţi
adolescenţi vor trece prin criza de singurătate extremă. Se vor simţi lipsiţi de prieteni,
neajutoraţi, singuri; se vor gândi că poate nimeni nu înţelege prin ce trec şi ce simt. Este
posibil ca ei să se izoleze fizic, retrăgându-se în camera lor, sau emoţional, alegând să
trăiască într-o lume de fantasme şi melancolie, sau le vor face pe amândouă.

Durere şi depresie

Pagina 60 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

După divorţ, adolescenţii şi părinţii lor traversează o perioadă de durere, aşa cum ar
face-o după moartea cuiva drag. Desigur că durerea resimţită în urma divorţului nu este, în
general, la fel de intensă ca şi durerea provocată de dispariţia cuiva drag pentru totdeauna.
Acest lucru se întâmplă din câteva motive: despărţirea (chiar şi în cazul în care unul dintre
părinţi se mută departe) nu este irevocabilă, divorţul nu se petrece la fel de brusc ca şi
moartea, şi (chiar dacă este extrem de serios şi tulburător) nu produce un nivel egal de
răsturnare (emoţională sau de altă natură) ca şi moartea.
Cu toate acestea, durerea pe care o încearcă adolescenţii care au fost martorii
divorţului nu este mai puţin reală sau severă. Suferinţa este un proces binevenit, care aduce o
perioadă de depăşire şi acomodare cu o pierdere. Procesul de suferinţă include de obicei cinci
faze, aşa cum le-a identificat Elisabeth Kubler Ross: negarea, mânia, învoiala, depresia şi
acceptarea.36 În cazul unui divorţ, aceste faze sunt mai puţin pronunţate, dar rămân totuşi
prezente.
Deşi adolescenţii care suferă în mod deschis sunt relativ puţini, majoritatea vor
traversa perioade de tristeţe, melancolie şi apatie. Temperamentul şi emoţiile lor pot fi
neobişnuit de instabile. Pot fi copleşiţi de sentimente intense în cele mai neaşteptate momente
şi nu reuşesc decât cu greutate să depisteze de unde vin. S-ar putea să nu-şi coreleze durerea
cu divorţul părinţilor lor, şi să reclame sprijin pentru depistarea motivelor transformărilor
care se petrec în sentimentele şi comportamentele lor.
Cu excepţia cazurilor în care divorţul prilejuieşte sentimente de uşurare din pricina
conflictelor anterioare şi a schimbării situaţiei familiale pe care o aduce divorţul, majoritatea
adolescenţilor primesc cu tristeţe vestea că părinţii lor plănuiesc să divorţeze. Ei suferă
ocazional de tristeţe în procesul de adaptare la noua stare de lucruri.
Depresia este o stare prelungită de linişte, foarte intensă în general. Ea este invariabil
caracterizată de: apatie, pierderea poftei de mâncare, pierderea interesului şi a concentrării
faţă de studiu, pierderea disponibilităţii de a se bucura de relaţiile cu prietenii, neajutorare,
deznădejde, iritabilitate, izolare.
Alte simptome ale depresiei sunt şi perioadele de plictis extrem şi de rezistenţă
scăzută la frustrare. Această depresie poate dura câteva săptămâni sau luni. Dacă alte
circumstanţe decât divorţul în sine (cum sunt mânia reprimată, sentimentul de vinovăţie sau
neplăcerea prelungită de a sta în custodia unui părinte) contribuie la depresie, aceasta poate
dura mai mai mult. Deşi într-o anumită măsură depresia este firească şi de înţeles la
36
Kubler-Ross, Elisabeth, “On Death and Dying”, Ed. Mac Millan, New York, 1969, p.97

Pagina 61 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

adolescenţii ai căror părinţi au divorţat, depresia de durată nu este o reacţie benefică pentru
evoluţia viitoare a acestora.

Eşecul şcolar

Multitudinea de sentimente prin care poate treceun adolescent în urma divorţului


părinţilor lui, poate provoca pe termen lung rezultate care, într-o măsură mai mare sau mai
mică, sunt înrădăcinate în emoţiile şo reacţiile prezentate anteriro. Printre acestea se află şi
eşecul şcolar.
Există numeroase anchete care indică, ca şi în cazul dezvoltării cognitive şi afective, o
dependenţă a reuşitei şcolare de stilul parental. Performanţa şcolară pare a fi legată de un
control parental uneori omniprezent şi hiper-autoritar, corelat cu autonomia instrumentală şi
funcţională a adolescentului. Unii autori asociază reuşita şcolară cu stilul “autorizat”, adică,
cu atitudinea încurajatoare a părinţilor dublată de formulare unor norme clare şi ferme de
conduită în interiorul şi în afara familiei, de supraveghere strictă a orarului zilnic şi a
contactelor cu exteriorul, de dialogul continuu între părinţi şi adolescenţi.
O condiţie importantă a reuşitei şcolare este şi afecţiunea maternă, însă aceasta nu este
mecanică. Afecţiunea maternă pare conducă mai degrabă la insucces atunci când este dublată
de permisivitate în domeniul activităţii şcolare. Mamele adolescenţilor cu performanţe
şcolare, sunt mai autoritare şi impun mai multe restricţii decât cele ale adolescenţilor care
eşuează şi care le descriu ca permisive, credule, apropiate şi aprobatoare. Referitor la modul
în care autoritatea parentală este exercitată, mulţi autori, insistă pentru îmbinarea afecţiunii cu
raţionamentul, ceea ce facilitează interiorizarea normelor şi construirea unei motivaţii
interioare pentru reuşită. Pe lângă acestea, comportamentele şi atitudinile paterne,
caracteristicile interacţionale şi dinamice ale sistemului familial în întregul său, traiectoria
familială sunt foarte importante pentru a preveni eşecul şcolar.
Unii cercetători au arătat că, acei adolescenţi care au fost crescuţi numai de mamă,
demonstrează o o apreciere mai scăzută a “potenţialului academic” decât adolescenţii care
trăiesc împreună cu amândoi părinţii lor biologici. Alţii au ajuns în urma cercetărilor la
concluzia că, majoritatea adolescenţilor care provin din familii cu doi părinţi obţin note mai
bune decât adolescenţii care provin din familii cu un singur părinte. Această diferenţă poate fi
rezultatul mai multor factori: adolescenţilor le este mai greu să se concentreze asupra
activităţii şcolare şi a temelor în perioada de zbucium familial, notele slabe pot fi un mijloc

Pagina 62 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

de a atrage atenţia sau pot exprima răzvrătire, iar părinţilor singuri le va fi mai greu să
controleze temele de acasă ale adolescenţilor. Evaluând mediul familial prin caracteristicile
culturale şi sociale şi prin stilul său educativ, se afirmă că “familia este direct responsabilă de
variaţia în dezvoltarea intelectuală a adolescentului”

IV. 3. Intervenţia asistentului social în ameliorarea efectelor negative ale divorţului


asupra adolescentului

Divorţul continuă să antreneze tulburări emoţionale puternice având consecinţe


negative, mai ales asupra copiilor, respectiv adolescenţilor. Absenţa unui părinte (de obicei, a
tatălui) are efecte negative asupra socializării adolescenţilor.
Winnicott (1977) subliniează importanţa comunicării directe a asistenţilor sociali cu
adolescenţii, nu doar lucrul pentru ei. “Prezenţa reală a asistentului social reduce izolarea şi
singurătatea şi comunică adolescenţilor preocupare şi sprijin”.37 Asistentul social poate fi
singura persoană, în afară de adolescent, care să fie în contact direct cu ambele jumătăţi ale
familiei divizate.
Adolescenţii trebuie să ştie că nu ei sunt responsabili pentru separarea părinţilor şi că
nu au pierdut dragostea părintelui absent. Această cunoaştere îi ajută să-şi menţină încrederea
în soliditatea relaţiei şi le conservă capacitatea de a realiza ei înşişi , în viaţa adultă, relaţii
durabile. Dacă adolescenţii se simt respinşi, ei pot reacţiona prin respingerea părintelui care i-
a rănit. Această respingere poate fi încurajată, pe faţă sau pe ascuns, de către părintele care a
rămas şi adolescenţii pot învăţa să folosească respingerea ca un mod de a rezolva conflictele
personale. “Adolescenţii au nevoie de informaţii despre originea lor, ca modalitate de a-şi
stabili propria identitate şi de a evita fantazările că un părinte abesnt (cu care ar putea să
semene din punct de vedere fizic) este rău, sau preocupat sau mai important pentru a se ocupa
de ei”.
Adolescenţii pot deveni anxioşi în legătură cu un părinte despre care se spune că este
bolnav sau la închisoare, şi pe măsură ce se maturizează au nevoie să înţeleagă de ce părinţii
lor nu au fost în stare să trăiască împreună. Dacă sunt ajutaţi să înţeleagă de ce şi cum s-a
produs ruptura dintre părinţi, adolescenţii sunt mai bine pregătiţi pentru problemele pe care le
pot întâlni ca viitori adulţi. Asistenţii sociali au astfel un rol deosebit de important pentru că
în lipsa lor, aceste ocazii de învăţare sunt adesea ratate.

37
Winnicott, C., “Communicating with Children”, New York, Social Work Today, vol. 8, 1977, p. 8

Pagina 63 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

“Pentru adulţi este adesea foarte dificil să-i ajute pe adolescenţi să facă faţă durerii
provocate divorţ. Părinţii pot evita discutarea deciziilor lor cu adolescenţii pentru că ei înşişi
sunt atât de confuzi şi de nervoşi. De asemenea, mai pot crede că îi protejează nespunându-le
ce se întâmplă, ca să nu-i necăjească”. Asistenţii sociali pot discuta problemele divorţului atât
cu părinţii, cât şi cu adolescenţii. Astfel, adolescenţii se vor izola dacă se vorbeşte despre ei
în loc să se vorbească cu ei. Ei au nevoie să primească informaţii şi asigurări în legătură cu
deciziile care îi privesc. Chiar şi copiii mici pot avea o înţelegere a consecinţelor emoţionale
ale separării, mai mare decât îşi imginează adulţii. Dar cum să se consulte adolescenţii fără să
li se acorde o influenţă şi o responsabilitate adecvată şi cum să se selecteze priorităţile în
munca cu familiile divorţate? Poate că accentul ar trebui să cadă pe ajutorarea adolescenţilor
să facă faţă acestei perioade dificile şi marcante din viaţa lor. Părintele este de obicei prea
preocupat de problemele sale pentru a mai răspunde la durerea adolescenţilor.
Nu pot exista prescripţii rigide pentru munca cu adolescenţii, pentru că fiecare
adolescent şi fiecare situaţie de familie este unică. Asistenţii sociali trebuie să dispună de o
multitudine de metode de lucru pe care să le adapteze la situaţii particulare. Unii adolescenţi
sunt foarte tulburaţi şi necesită sprijin pe termen lung care poate implica o terapie pentru
adolescenţi pentru o perioadă de timp. Până către sfârşitul anului 1970, terapia post-divorţ cu
întreaga familie era o raritate. Totuşi, terapia familială prelungită după divorţpoate sugera
adolescenţilor că părinţii lor se vor reuni din nou, făcând şi mai greu pentru ei cât şi pentru
părinţi să accepte că de fapt căsnicia lor este terminată.
Unii autori consideră că, deşi unii dintre adolescenţi au nevoie de tratament de
specialitate extins pentru tulburări grave, uriaşul număr de adolescenţi care trec prin
experienţa divorţului, face ca ajutorul individual în fiecare caz să fie o imposibilitate practică.
Experienţa britanică şi americană de lucru cu grupuri de adolescenţi ale căror familii au fost
afectate de divorţ sau despărţite, sugerează că aceste grupuri pot fi foarte folositoare.
Adolescenţii şi părinţii lor pot câştiga un sprijin important unul din partea celorlalţi.
Presiunile asupra asistenţilor sociali sunt astfel încât, rareori ei lucrează cu oamenii luni sau
ani, perioade în care ei continuă să regrete pierderea căsătoriei
Lisa Parkinson considera că acest concept de “dorinţe ale adolescentului/copilului”
este simplist, înşelător, şi chiar dăunător pentru ei. Ea sugerează că este mult mai adecvat a
gândi în termenii “nevoilor, percepţiilor şi ataşamentului adolescenţilor, recunoscându-se
nevoia de a lua în considerare un întreg set de factori, pentru a se stabili conţinutul reacţiei

Pagina 64 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

unui adolescent atunci când exprimă un anumit punct de vedere sau, dimpotrivă, ezită să o
facă”.38
Părinţii trebuie să se centreze pe adolescenţi ca pe nişte indivizi concreţi, în loc să-i
folosească ca pe mijloace de târguială. Indiferent de vârstă, adolescenţii pot asculta şi
participa într-un fel sau altul, fără să fie obligaţi să vorbească. Mulţi adolescenţi îşi manifestă
bucuria la vederea părintelui absent, făcând astfel imposibil pentru părintele căruia îi este
încredinţat să se opună la accesul acestuia la adolescent. Alţi adolescenţi sunt trişti şi confuzi,
plâng şi devin foarte tulburaţi atunci când intră în contact cu părinţii absenţi. Asistentul social
poate să fie atunci confruntat cu doi părinţi furioşi şi adolescenţi tăcuţi, care sunt incapabili să
confirme sau să contrazică afirmaţiile părinţilor cu privire la sentimentele lor.
Asistenţii sociali îi pot ajuta prin oferirea unei punţi, atât emoţionale, cât şi practice,
cu ajutorul căreia membrii familiei divizate se pot întâlni pe un teritoriu neutru pentru a vorbi
despre problemele lor şi pentru a încerca să le soluţioneze.

CAPITOLUL V

CERCETAREA METODOLOGICĂ

1. TEMA

Divorţul reprezintă o problemă socială cu multiple repercursiuni la nivelul societăţii


actuale. Complexitatea acestui fenomen determină modificări majore la nivelul structurii
familiale şi în primul rând asupra copiilor, respectiv adolescenţilor proveniţi din aceste
familii.

2. OBIECTIVE

Descrierea fenomenului de divorţialitate;


Identificarea cauzelor care duc la apariţia divorţului;
Efectele destrămării familiale atât asupra celor doi soţi, şi în primul rând asupra
adolescentului;

38
Parkinson, Lisa, “Separarea, divorţul şi familia”, Ed. Alternative, Bucureşti, 1993, p.75

Pagina 65 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Evoluţia ulterioară a adolescentului cât şi a părintelui căruia i-a fost încredintat după
producerea divorţului.

3. DOCUMENTARE

Livrească
De teren: discuţii cu adolescenţii (în cadrul Liceului Teoretic “Gheorghe Asachi”
Galaţi şi a Liceului Teoretic “Sfânta Maria” Galaţi)

UNIVERSUL CERCETĂRII

Universul cercetării este reprezentat de tineri cu vârste cuprinse între 15-19 ani care
provin din familii în care a avut loc divorţul părinţilor.

5. UNITATEA DE ANALIZĂ

Este reprezentată de adolescenţi care provin din familii destrămate în urma divorţului
părinţilor.

6. IPOTEZE DE CERCETARE

Dacă divorţul părinţilor este precedat de conflicte şi tensiuni între aceştia, atunci
consecinţele asupra evoluţiei şi comportamentului viitor ale adolescenţilor vor fi mai grave;
Dacă resursele educaţionale şi emoţionale ale părinţilor care divorţează sunt scăzute,
atunci există un risc crescut de apariţie a unor tulburări psihice şi de comportament la
adolescent;
Cu cât ambii părinţi manifestă afecţiune şi încearcă să asigure securitate
adolescentului în perioada pre si post divorţ, cu atât acesta va reuşi să-şi accepte situaţia
familială şi să se adapteze mai uşor noului său statut;
Cu cât gradul de comunicare din cadrul familiei dezorganizate în urma divorţului este
mai scăzut, cu atât probabilitatea săvârşirii unor acte delincvente la tineri este mai mare;

Pagina 66 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

7. OPERAŢIONALIZAREA CONCEPTELOR

FAMILIE – Forma socială de bază, intemeiată prin căsătorie, şi care constă din soţ,
soţie şi descendenţii acestora.
Familia dezorganizată prin divorţ este familia care şi-a pierdut organizarea,
funcţionarea normală în urma despărţirii celor doi soţi.
Indicatori : - numărul de membrii;
statutul socio-economic al familiei;
ocupaţia părinţilor;
profesia părinţilor;
menţinerea legăturilor familiale după divorţ.

DIVORŢ - Divorţul este un fenomen psihic şi social complex, determinat de o


multitudine de factori economici, sociali, culturali şi religioşi care acţionează la nivelul
indivizilor, în interiorul cuplurilor şi în afara acestora.
Indicatori: - cauze care au determinat divorţul părinţilor;
evoluţia situaţiei familiale după divorţ;
relaţia dintre părinţi şi copii după divorţ;
predispoziţia adolescenţilor de a comite acte infracţionale datorită divorţului
părinţilor.

COMUNICARE – Proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o


manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar în vederea receptării.
Indicatori : - tipul relaţiilor dintre adolescenţi şi părinţi înainte şi după divorţ;
timpul petrecut împreună de către adolescenţi şi părinţii lor;
implicarea părinţilor în viaţa socială a adolescentului după divorţ.

ANTURAJ – Totalitatea persoanelor ce constituie mediul social al cuiva, care


înconjoară în mod obişnuit pe cineva; mediul, compania, societatea în care trăieşte cineva.
Indicatori : - numărul de prieteni ai adolescentului;
reacţia prietenilor la situaţia familială (divorţul părinţilor) prin care trece un
adolescent;

Pagina 67 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

modelele de comportament adoptate în grup faţă de tânărul care se confruntă cu


divorţul părinţilor: susţinere sau respingere, îndepartare.

NIVEL DE EDUCAŢIE – Ansamblul de acţiuni sociale de transmitere a culturii, de


generare şi conducere a învăţării individuale sau colective.
Indicatori : - gradul de şcolarizare a adolescentului;
rezultate şcolare ale adolescentului înainte şi dupa divorţ;
atitudinea colectivului şcolar (colegi de clasa şi profesori) cu privire la problema cu
care se confruntă adolescentul.

COMPORTAMENT DELINCVENT – Totalitatea delictelor săvârşite la un moment


dat, într-un anumit mediu sau de către persoane de o anumită vârstă.
Indicatori : - predispoziţia tânărului de a comite acte infracţionale înainte sau după
divorţul părinţilor, pentru a atrage atenţia acestora;
debutul infracţional al adolescentului;
infracţiunea săvârşită de către acesta;
consecinţele acestei infracţiuni asupra relaţiei adolescent-părinte dupa comiterea
infracţiunii (o mai bună comunicare).

8. PREZENTAREA METODELOR ŞI TEHNICILOR DE CERCETARE

Pentru a valida ipotezele prezentate anterior, am utilizat ca metode de cercetare


studiul de caz, interviul şi observaţia.
Studiul de caz – este o tehnică specială a culegerii, a punerii în formă şi a prelucrării
informaţiilor care încearcă să evidenţieze caracterul evolutiv şi complex al fenomenului
studiat, raportat la un sistem social. Acestea sunt folosite în situaţia abordării în profunzime a
unui fenomen sau a scoaterii în evidenţă a efectelor anumitor tipuri de intervenţii. Studiile de
caz sunt utile pentru studiera aprofundată şi detaliată a unei “unităţi”.
Cazurile aparţin unor contexte multiple din punct de vedere social, economic,
financiar şi personal.
Caracteristic studiilor de caz este faptul ca se pot folosi o multitudine de surse de date
(individuale, familiale, organizaţionale) şi diferite metode de a colecţiona aceste date, pentru
a obţine informaţii cât mai detaliate despre caz. Aceste date pot fi calitative si/sau cantitative.

Pagina 68 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Măsurătorile pot fi efectuate pe loc, într-o singură forma sau pe o perioadă îndelungata de
timp folosindu-se mai multe metode. Studiile de caz utilizează mai multe instrumente decât
cele specifice metodelor tradiţionale de cercetare şi de aceea pot transforma datele explorate
în aplicaţii detaliate.
Studiile de caz au fost folosite şi în cadrul cercetărilor. Cazul fiind baza pe care s-au
dezvoltat ulterior diferite teorii: teorii ale comportamentului uman, psihoterapia, teoria
familială, dezvoltarea cognitivă.
În practica asistenţei sociale, studiul de caz analizează variabilele multiple care se
referă la intervenţie şi care afectează unitatea de studiu în propriul său context.
Pentru realizarea studiilor de caz sunt necesare multiple surse de informare: persoane,
grupuri, organizaţii şi se utilizează metode diferite de colectare a acelor informaţii: anchetă,
interviu, observaţie, analiza documentară.
Există două tipuri de studii de caz, şi anume: studiile de caz care sunt folosite pentru
dezvoltarea teoriei şi cele care urmăresc verificarea unor ipoteze formulate. În asistenţa
socială, în funcţie de componentele practicii, exista trei tipuri de studii de caz:
1. studii care asigură informaţiile despre cei asistaţi şi despre situatiile lor – studii
centrate pe estimare;
2. studii care evaluează intervenţia asistentului social sau evaluează procesul
terapeutic – studii centrate pe intervenţie:
3. studii care evaluează rezultatele la nivelul persoanei asistate – studii centrate pe
rezultate.
Informaţiile cuprinse în studiile de caz au fost obţinute în urma discuţiilor purtate cu
adolescenţii şi cu părinţii acestora care au trecut prin experienţa traumatică a divorţului.
Pentru colectarea informaţiilor am folosit de asemenea, interviul (ghidul de interviu) şi
observaţia.
Interviul – reprezintă “tehnica de obţinere, prin întrebări şi răspunsuri, a informaţiilor
verbale de la indivizi şi grupuri umane în vederea verificării ipotezelor sau pentru descrierea
stiinţifică a fenomenelor socio-umane”. Interviul se bazează pe comunicarea verbală şi
presupune întrebări şi răspunsuri. Elementul fundamental în tehnica interviului îl reprezintă
convorbirea, iar întrevederea este o condiţie care facilitează transmiterea informaţiilor uni-
direcţionale de la persoana intervievată spre operatorul de interviu.
Pentru obţinerea informaţiilor am folosit interviul semi-structurat, pe baza ghidului de
interviu.

Pagina 69 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Am utilizat interviul semi-structurat, deoarece discuţia cu adolescenţii s-a purtat în


jurul temelor avute în vedere. În cadrul interviului semi-structurat întrebarile şi ordinea lor nu
sunt prestabilite.
Ghidul de interviu asigură respondenţilor o anume libertate în abordarea unor teme.
L-am utilizat pentru a obţine informaţii de la mai multe persoane cu privire la aceste teme de
interes pentru cercetarea mea. Ghidul de interviu oferă temele sau subiectele ce urmează a fi
abordate, dar lasă intervievatorului posibilitatea de a explora infomaţiile stematice asupra
unor teme prestabilite.
Întrebările din interviu s-au grupat pe doua secţiuni:
1. întrebări pentru investigaţia initială
Aceste întrebări au urmărit:
- descrierea situaţiei familiale a adolescentului înainte şi după divorţul părinţilor săi;
- aprecierea gradului de vulnerabilitate emotională a tânărului după despărţirea
părinţilor;
- informaţii despre istoria vieţii părinţilor lui şi atitudinile lor actuale în ceea ce îl
priveşte pe adolescent.

2. întrebări pentru investigaţia detaliată


Întrebările din interviurile avute au urmărit în această etapă a investigaţiilor, obţinerea
unor informaţii cât mai delicate despre:
- atitudinea părinţilor faţă de adolescent, caracterizată în: obiceiurile zilnice actuale,
atitudinea pre si post natală, aprecierea dezvoltării timpurii a adolescentului, perceperea
nivelului de dezvoltare intelectuală a adolescentului şi a problemelor sale, relaţionarea faţă de
adolescent dupa divorţ şi de modalitaţile folosite de părinte pentru a regla comportamentul
adolescentului;
- modul de percepere a divortialitţtii atât a adolescenţilor, cât şi a părintilor lor;
- relaţia adolescentului cu fiecare dintre părinţii săi înainte şi după divorţ;
- responsabilităţile adolescentului înainte şi după divorţ;
- responsabilităţile părintelui singur după divorţ;
- manifestarea autorităţii în cadrul familiei înainte şi după divorţ;
- interacţiuni specifice familiei: relaţiile dintre părinţii divorţaţi, precum şi cele dintre
părinţi şi adolescenţi, alianţele care se formează între membrii familiei după divorţ;
- timpul liber în familie şi modul de petrecere a lui înainte şi după divorţ;
- cunoaşterea situaţiei şcolare a adolescentului înainte şi dupa divorţ;

Pagina 70 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

- nivelul veniturilor familiale înainte şi după divorţ;


- statutul socio-profesional al părintelui singur.

Pentru o bună desfăsurare a interviurilor am încercat să acord suficient timp şi o


atenţie specială fiecarui adolescent în parte. De asemenea, nu am continuat cu intrebările
atunci când subiecţii intervievaţi erau prea obosiţi sau aveau o dispoziţie nefavorabilă. Am
asigurat pe cei intervievaţi de confidenţialitatea datelor furnizate şi totodată de păstrarea
anonimatului lor. Am intâmpinat dificultăţi în realizarea interviurilor cu părinţii
adolescenţilor din cauza statutului puţin cunoscut de asistent social, dar şi pentru că aceştia
nu erau obisnuiţi cu discuţiile libere privind problemele lor familiale intime.
Am utilizat această tehnică datorită posibilităţii de a obţine răspunsuri specifice la
întrebările pe care le-am adresat; pe de altă parte am putut observa comportamentele non-
verbale, fapt ce a sporit cantitatea şi calitatea informaţiilor. De asemenea, spontaneitatea
răspunsurilor şi asigurarea răspunsurilor la fiecare întrebare, au sporit volumul informaţiilor
adunate.
Observaţia – este în ştiinţele socio-umane, înainte de orice, observarea omului de
către om, fiind vorba de un raport între două persoane. A observa înseamnă a cunoaşte, a
examina un obiect, o persoană, a face constatări şi remarci (critice) cu privire la ceea ce s-a
privit cu atenţie. Observaţia umana, ştiinţifică, sociologică şi psihologică sunt doar câteva din
multitudinea de tipuri de observaţii existente.
Observaţia a permis sesizarea comportamentelor non-verbale, a reactivităţii motrice, a
posturii, îndeosebi a expresivităţii emoţionale şi verbale, toate având indicii sugestive asupra
trăirilor şi trăsăturilor de personalitate. Observaţia se desfaşoară în mediul cotidian de
manifestare a subiectului, astfel încât probabilitatea unei manifestări obişnuite, cu un grad
mare de semnificaţie este ridicată. Un rol important al observaţiei este acela că ea permite
surprinderea comportamentelor spontane ale subiecţilor, comportamente care prin auto-
analiză ar fi interpretate şi denaturate subiectiv.
Luând în considerare toate aceste caracteristici ale observaţiei, am considerat-o un
instrument de lucru absolut necesar în evaluarea situaţiei adolescenţilor cu care am lucrat –
atât în discuţiile individuale cât şi în confruntarea directă cu părinţii lor. Adolescenţii spun
foarte multe prin comportamentul lor non-verbal. Gesturile, acţiunile lor, expresivitatea
emoţională şi verbală, comportamentul în grup sau în familie au fost surprinse prin
intermediul observaţiei. Prin observaţie am urmărit atitudinea adolescenţilor faţă de noul lor

Pagina 71 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

statut, impactul divorţului asupra comportamentului actual, la care se pot adauga informaţii
despre tonul sau expresia facială în cadrul comunicării. Ca metodă ştiinţifică, observaţia
constă în înregistrarea sistematică prin simţuri a caracterelor şi transformărilor subiectului
observat. Prin gesturi, expresie emoţională, comportament în grup sau în familie sunt
surprinse atitudini şi manifestări ale tânărului.
Observaţia participativă are un caracter descriptiv şi adesea un scop explorativ.
Această este metoda pe care am utilizat-o pentru a surpinde şi înregistra anumite
comportamente în momentul desfăşurării lor.

STUDIU DE CAZ 1
Date anamnezice:
Iniţiale: G.L.
Sex: masculin
Vârsta: 16 ani
Nivel de şcolarizare: clasa a X-a
Mediul de provenienţă: urban
Mama: 36 ani, vânzătoare
Tatăl: 38 ani, şofer de tir

Istoricul cazului: Părinţii au divorţat în urmă cu aproximativ un an , adolescentul


rămânând în custodia mamei. Aceasta nu primeşte în prezent pensie alimentară, deoarece
tatăl refuză să o plătească motivând că nu are venituri suficiente. Motivele invocate în cadrul
procesului de divorţ au fost consumul de alcool al soţului, precum şi violenţa fizică şi verbală
a acestuia faţă de soţia sa. Şi înainte şi după desfacerea căsătoriei tatăl adolescentului
consuma destul de des alcool, iar când ajungea acasă îşi agresa soţia. De cele mai multe ori
G. L. asista la aceste scene, fapt care l-a marcat profund.
Din discuţiile avute cu mama am aflat că soţul nu o ajuta în nici o problemă legată de
casă şi familie, singura lui sarcină fiind aceea de a aduce bani în casă (dar acest lucru se
întâmpla destul de rar).
Când părinţii săi se certau, G. L. afirmă că mama îi reproşa tatălui că numai ea se
ocupă de problemele casei şi de educaţia tânărului. Datorită atmosferei conflictuale din cadrul
familiei, adolescentul s-a apropiat de un grup de tineri din cartier care erau recunoscuţi ca
fiind delincvenţi. Acest lucru s-a datorat dorinţei tânărului de a atrage atenţia părinţilor săi.

Pagina 72 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Mai mult decât atât, el a fost implicat într-un conflict care s-a iscat între grupul din care făcea
parte şi un alt grup de tineri din alt cartier.
Într-un final G. L. s-a ales cu o mustrare din partea autorităţilor.Tatăl şi-a manifestat
dezinteresul faţă de cele întamplate, doar mama sa a înteles gravitatea actului delincvent al
adolescentului şi a încercat să se apropie mai mult de el şi să-i înteleagă problemele.
În prezent relaţia dintre G. L. şi tatăl său este foarte distantă. Acesta îşi vizitează fiul
foarte rar (o dată la 3-4 luni). Relaţia cu mama sa s-a mai ameliorat, ei reuşind să comunice
mai mult, adolescentul regretând incidentul în care a fost implicat.
Acest caz confirmă cea de-a patra ipoteză enunţată anterior.

Efectele divorţului
în plan psiho-comportamental: Adolescentul a săvârşit acel act delincvent în urmă cu
8 luni în perioda în care neînţelegerile dintre părinţii săi se acutizaseră. Actualmente
comportamentul său a cunoscut îmbunătăţiri, relaţia cu mama începând să se remedieze. Cu
tatăl sau insa, relaţia este distantă, adolescentul considernâdu-l vinovat pe acesta de situaţia
familiala actuală.
în plan social: G. L. s-a apropiat de acel grup în primă fază dorind să-i determine pe
părinţi să-i acorde mai multă atenţie şi negândindu-se la consecinţele faptelor sale. După cele
întamplate adolescentul şi-a asumat responsabilitatea faptelor comise şi a început să-şi
schimbe comportamentul . Imediat după divorţ rezultatele lui şcolare s-au înrăutăţit, dar acum
el încearcă să-şi remedieze situaţia şcolara, mai ales că în gimnaziu a avut rezultate bune la
învăţătură.

Propuneri:
îmbunătăţirea relaţiei adolescentului cu tatăl sau;
consilierea tânărului pentru a preveni pericolul săvârşirii de noi acte delincvente;
consilierea mamei în vederea menţinerii unei relaţii apropiate între ea şi fiul ei;
meditaţii pentru ca tânărul să-şi îmbunătăţească situaţia şcolara actuală.

STUDIU DE CAZ 2
Date anamnezice:
Iniţiale:D. V.
Sex: feminin

Pagina 73 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Vârsta: 18 ani
Nivel de şcolarizare: clasa a XI-a
Mediul de provenienţă: urban
Mama: 40 ani, economistă
Tatăl: 44 ani, agent vânzări

Istoricul cazului: Cei doi soţi au divorţat în urmă cu doi ani, D. V. rămânâd în grija
mamei sale. Părinţii au hotărât de comun acord să divorţeze întrucât relaţia dintre ei se
deteriorase. Mama tânărului a fost foarte bolnavă, fiind internată şase luni în spital. Acest fapt
a dus la apariţia unei rupturi între cei doi soţi. D. V. a fost crescut mai mult de bunicii din
partea mamei, având o relaţie foarte bună cu aceştia.
Relaţia adolescentei cu mama sa a fost apropiată şi înainte şi după pronunţarea
divorţului, cele doua comunicând foarte mult, iar D. V. a fost un sprijin pentru mama ei în
momentele de cumpănă prin care a trecut. În ce priveşte relaţia cu tatal său, D. V. povesteşte
că acesta este o persoană mai rece, însă relaţia dintre ei s-a bazat întotdeauna pe respect. D.
V. afirmă că tatăl ei a păstrat o relaţie bună cu mama ei şi după divorţ, cei doi consultându-se
în privinţa viitorului fiicei lor.
În ce priveşte grupul de prieteni, adolescenta a simţit sprijinul acestora, ei fiindu-i
alături în perioada divorţului şi în perioada în care mama ei a fost internată în spital.
D. V. mărturiseşte că divorţul părinţilor nu a afectat-o foarte mult, întrucât a
comunicat nu ambii parinţi despre acest lucru. Ea a înţeles că prin hotărârea acestora de a
divorţa relaţia ei cu părinţii nu va avea de suferit.
Tatăl îşi vizitează des fiica şi vorbesc mereu la telefon.
Acest caz confirmă cea de-a treia ipoteză enunţată anterior.

Efectele divorţului
în plan psiho-comportamental: D. V. a menţinut o relaţie bazată pe comunicare cu
tatăl ei chiar şi după divorţ. Comportamentul ei faţă de cei doi părinţi nu s-a modificat în
urma divorţului.
în plan social: D. V. este o elevă cu rezultate bune la învăţatură şi are ambiţii mari în
ce priveşte viitorul ei. Ea îşi doreşte să urmeze cursurile unei facultăţi şi în acest sens
beneficiază de sprijinul părinţi ei.

Pagina 74 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Propuneri:
menţinerea unei relaţii bune între adolescentă şi parinţii ei;
menţinerea unei relaţii bazate pe comunicare între cei doi părinţi;
încurajarea şi susţinerea tinerei de a urma cursurile facultăţii pe care şi-o doreşte.

STUDIU DE CAZ 3
Date anamnezice:
Iniţiale: M. N.
Sex: feminin
Vârsta: 17 ani
Nivel de şcolarizare: clasa a XI-a
Mediul de provenienţă: urban
Mama: 41 ani, coafeză
Tatăl: 45 ani, mecanic auto

Istoricul cazului: Părinţii minorei M. N. s-au despărţit în urmă cu şapte ani. Ei nu sunt
însă divorţaţi cu acte. M.N. a fost foarte marcată de relaţia dintre părinţii ei. Ea mărturiseşte
că ei nu s-au înţeles niciodată, ci mai tot timpul se certau din diverse motive. Mai mult decât
atât, în urmă cu trei ani mama ei a plecat în străinătate să muncească. M.N a aflat acest lucru
de la o rudă, nicidecum de la mama ei. Cea care s-a ocupat de creşterea şi educarea ei a fost
bunica din partea mamei. Aceasta mi-a spus că atât fiica ei, cât şi ginerele ei nu s-au interesat
de nevoile nepoatei ei. Ea a fost singura care a înţeles problemele cu care se confrunta M. N.
şi a încercat sa-i fie aproape.
În ce priveşte relaţia cu tatăl ei, M.N. susţine că acesta nu a fost niciodată dispus să
comunice cu ea. El s-a mutat într-un alt oras în urmă cu un an şi de atunci şi-a mai căutat fiica
doar o singură dată pentru a-i cere bani trimişi de mama ei.
Cu mama ei M.N. vorbeşte rar la telefon. În plus, aceasta o finanţează foarte rar pe
fiica sa, ceea ce dovedeşte ca ea nu este interesată de soarta ei. Datorită relaţiei distante cu
părinţii, adolescenta a trecut printr-o perioadă de depresie. A reuşit să depăşească această
etapă cu sprijinul prietenei ei şi al bunicii de care este extrem de ataşată.
Acest caz confirmă cea de-a doua ipoteză enunţată anterior.

Pagina 75 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Efectele divorţului
în plan psihocomportamental: M. N. a suferit foarte mult datorită lipsei de afecţiune şi
de comunicare din partea părinţilor. Ea a suferit o depresie puternică necesitând îngrijire
medicală. În prezent ea reuşit să accepte situaţia şi încearcă să se preocupe de propriul viitor
şi de cel al bunicii, care este pensionată pe caz de boală.
în plan social: M. N. are o situaţie şcolară destul de bună, ea dorindu-şi să încerce să
urmeze cursurile unei facultăţi (în limita posibilităţilor de care dispune). Am discutat cu
diriginta ei şi am aflat că este o elevă retrasă, destul de studioasă şi că prezintă aptitudini în
domeniul artelor plastice (ea a participat la multe concursuri de desen unde a obţinut premii).

Propuneri:
îmbunătăţirea relaţiilor cu ambii părinţi;
consilierea adolescentei pentru a preveni apariţia unei noi stări depresive;
susţinere financiară pentru ca M. N. să-şi poată cultiva talentul;
consilierea părinţilor pentru ca aceştia să acorde o mai mare importanţă relaţiei cu
fiica lor.

STUDIU DE CAZ 4
Date anamnezice:
Iniţiale:P. V.
Sex: masculin
Vârsta: 17 ani
Nivel de şcolarizare: clasa a X-a
Mediul de provenienţă: urban
Mama: 39 ani, asistentă medicală
Tatăl: 46 ani, tâmplar

Istoricul cazului: Părinţii adolescentului s-au despărţit când acesta avea patru ani. Cei
doi soţi au divorţat de comun acord, motivul invocat fiind neîntelegerile dese şi nepotrivirea
de caracter. După divorţ, tatăl lui P. V. şi-a refăcut viaţa recăsătorindu-se. Din această nouă
căsătorie au rezultat doi copii.
P. V. a resimţit foarte mult absenţa tatălui, ceea ce l-a determinat să-şi respingă mama.
Acest lucru şi-a pus amprenta asupra comportamentului său. În urmă cu doi ani el a devenit

Pagina 76 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

violent, prezenta tulburări de comportament şi a început chiar să consume droguri. Mama lui
a încercat să discute cu el, să-l înteleagă însa nu a reuşit, tocmai datorită atitudinii ostile pe
care fiul ei o manifesta faţă de ea. Mai mult decât atât P. V. îşi învinovaţea mama pentru
absenţa tatălui şi pentru situaţia financiară precară a familiei.
Într-un final, constatând că situaţia fiului ei se înrăutăţea, începuse să fure din casă
pentru a face rost de bani pentru a-şi cumpăra droguri, l-a convins să meargă la spital. Acolo
a stat internat două săptămâni la secţia de dezintoxicare. Perioada imediat următoare a fost
însă critică atât pentru mama sa (care trebuia să-l supravegheze în permanenţă), cât şi pentru
adolescent, întrucât tentaţia de a consuma droguri din nou era foarte mare. P. V. a mers şi la
şedinţe de terapie, lucru care l-a ajutat foarte mult.
În prezent relaţia cu tatăl este la fel de distantă.
Relaţia cu mama s-a mai ameliorat datorită şedinţelor de terapie.
Am observat că P. V. este încă marcat de faptul că nu reuşeşte să stabilească o relaţie
cu tatăl său, acest lucru având implicaţii şi asupra relaţiei cu mama.
Acest caz confirmă cea de-a doua ipoteză.
Efectele divorţului
în plan psihocomportamental: P. V. a avut tulburări de comportament, a devenit
violent, a consumat droguri ca urmare a absenţei tatălui. S-a închis în el şi cu greu a reuşit
mama lui să-l determine să comunice (în ultima perioadă relaţia dintre ei s-a mai
îmbunătăţit).
Datorită problemelor sale, adolescentul este o persoană introvertită şi nu are mulţi
prieteni, iar cu colegii de clasă nu se înţelege bine.
în plan social: În urma celor relatate mai sus, situaţia şcolara a adolescentului a fost
afectată, el nereuşind să promoveze examenul de capacitate în prima sesiune.
În prezent situaţia lui şcolară este destul de bună, iar el încearcă să recupereze
pierderile rezultate în urma internărilor în spital.

Propuneri:
îmbunătăţirea relaţiei cu tatăl său;
consilierea tatălui pentru ca acesta să înţeleagă importanţa stabilirii unei relaţii cu fiul
sau;
continuarea şedintelor de terapie a tânărului pentru a se preveni recidiva acestuia;
consilierea şcolară a adolescentului pentru a-şi îmbunătăţi situaţia.

Pagina 77 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

STUDIU DE CAZ 5
Date anamnezice:
Iniţiale: T. L.
Sex: feminin
Vârsta: 18 ani
Nivel de şcolarizare: clasa a XII-a
Mediul de provenienţă: urban
Mama: 40 ani, manager
Tatăl: 49 ani, director al unei firme de construcţii

Istoricul cazului: Părinţii au divorţat în urmă cu trei ani, dar au trăit separat cu un an
mai înainte de pronunţarea sentinţei de divorţ. Familia avea o situaţie financiară foarte bună,
T. L. facând meditaţii la mai multe obiecte de studiu. Mama sa este o persoană foarte
autoritară şi încearcă să-i impună adolescentei propriile ei aspiraţii nerealizate. Acest lucru a
facut ca relaţia dintre ea şi fiica ei să fie afectată într-un sens negativ, ele nereuşind să
comunice foarte bine.
Nici relaţia cu tatal ei nu este foarte apropiată, întrucât el este foarte ocupat şi nu
reuşeşte să acorde suficient timp fiicei lui.
Înainte de divorţ relaţia dintre părinţii ei era una formală, în societate ei reuşind să
pastreze aparenţele unui cuplu fericit. T. L. a fost marcată când a aflat că tatal ei are o
amantă, refuzând să-l mai vadă pe acesta o perioadă.
În momentul în care situaţia familială a ajuns în punctul în care cei doi soţi îşi vorbeau
foarte rar, iar când o faceau era sub formă de certuri şi ţipete groaznice au hotărât să
divorţeze.
Pe T. L. divorţul părinţilor a traumatizat-o şi cu greu a reuşit să accepte situaţia.
În prezent adolescenta menţine o relaţie cu tatăl ei, însă superficială, întrucât şi-a
pierdut încrederea în el şi nu poate accepta relaţia acestuia cu o altă femeie.
Relaţia cu mama sa este de asemenea distantă, aceasta având un program extrem de
încărcat. Adolescenta mi-a mărturisit că discută foarte des cu mama ei în contradictoriu în
legatură cu viitorul ei, aceasta dorind ca fiica ei să urmeze o profesie fără a ţine cont de
dorinţa ei.
Nu am reuşit să discut cu mama adolescentei, ea nefiind dispusă să vorbească despre
consecinţele divorţului asupra relaţiei cu fiica ei.

Pagina 78 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Acest caz confirmă prima ipoteză mentionată anterior.

Efectele divorţului
în plan psihocomportamental: Răcirea relaţiei dintre T. L. şi tatăl ei de care era foarte
apropiată înainte de divorţ a marcat-o.
Adolescenta a devenit mai introvertită în urma divorţului părinţilor ei, nedorind să dea
prea multe detalii în legatură cu acest aspect. T. L. are un grup de prieteni restrâns care au
înteles-o şi i-au fost alături.
în plan social: Situaţia ei şcolară este bună. Ea îşi doreşte să urmeze cursurile
Facultăţii de Jurnalism, iar mama ei încearcă să o determine să urmeze cursurile Facultăţii de
Drept.

Propuneri:
îmbunătăţirea relaţiilor dintre adolescentă şi ambii părinţi;
consilierea părinţilor în sensul acordării unei perioade de timp mai îndelungate
comunicării cu fiica lor;
consilierea adolescentei pentru a se ameliora relaţia ei cu tatăl, respectiv cu mama sa;
consilierea mamei adolescentei pentru ca aceasta să comunice mai bine cu fiica ei.

STUDIU DE CAZ 6
Date anamnezice:
Iniţiale: L. C.
Sex: masculin
Vârsta: 19 ani
Nivel de şcolarizare: clasa a XII-a
Mediul de provenienţă: urban
Mama: 41 ani, someră
Tatăl: 46 ani, muncitor necalificat

Istoricul cazului: Părinţii adolescentului au divorţat în urmă cu doi ani. Motivul


divorţului a fost faptul că tatăl era alcoolic. Mai mult decât atât, el cheltuia banii din casă
pentru a-şi procura băutură alcoolică sau la pariuri sportive. Cei doi soţi se certau des, iar
atunci când era beat soţul devenea violent şi îşi lovea soţia.

Pagina 79 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Datorită consumului excesiv de alcool tatăl a schimbat multe locuri de muncă, iar în
prezent lucrează ca zidar.
El a fost de asemenea internat într-un spital la secţia de dezalcoolizare de două ori.
După prima internare el a reuşit să nu mai bea o perioadă de doi ani (timp în care situaţia
familială se îmbunătăţise), dar apoi a reînceput viciul. La insisentele soţiei s-a reinternat, dar
de data aceasta perioada de abstinenţă a fost mult mai mică (doar patru luni).
Ca urmare a acestor probleme mama adolescntului a suferit crize de nervi si totodată
stări depresive.
De asemenea, viciul tatălui a afectat dezvoltarea psihocomportamentală a
adolescentului. El s-a îndepărtat de grupul de prieteni, a devenit introvertit şi depresiv.
Mama a hotărât în acel moment să divorţeze considerând că divorţul nu poate dăuna
mai mult stării actuale a adolescentului şi a sa.
La început adolescentul a fost profund marcat de despărţirea părinţilor, dar pe parcurs
a reuşit să se acomodeze cu noua situaţie familială.
Relaţia cu mama lui a jucat un rol important în depăşirea stării depresive a tânărului.
Faptul că cei doi au comunicat i-a ajutat pe amândoi să depăşească momentele dificile prin
care au trecut.
În prezent relaţia lui L. C. cu tatăl sau este destul de distantă. Adolescentul îşi vede
tatăl cam o dată pe lună. La început a fost afectat de acest lucru, dar acum s-a obişnuit cu
ideea mai ales că tatăl nu este interesat de problemele sale.
Acest caz confirmă prima ipoteză menţionată.

Efectele divorţului
în plan psihocomportamental: Iniţial, adolescentul a fost profund marcat, acest lucru
reflectându-se în comportamentul său faţă de cei din jur: s-a îndepartat de prietenii lui, nu a
manifestat interes în ceea ce priveşte şcoala, devenise apatic, depresiv. În timp, lucrurile s-au
schimbat, el reuşind să accepte divorţul părinţilor şi faptul că tatăl său nu reuşeşte să scape de
patima băuturii.
în plan social: Rezultatele lui şcolare au fost influenţate negativ de divorţul părinţilor.
În ultimul an situaţia s-a remediat, iar în prezent tânărul este hotărât să-şi termine studiile şi
să încerce să urmeze cursurile unei facultăţi sau să se angajeze pentru a-şi câştiga
independenţa financiară şi pentru a-şi ajuta totodată mama.

Propuneri:

Pagina 80 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

reinternarea tatălui în spital la secţia de dezalcoolizare;


şedinţe de terapie pentru tatăl adolescentului pentru ca acesta să renunţe la consumul
de alcool;
consiliere pentru mama tânărului pentru a depăşi stările depresive sau pentru a se
preveni reapariţia acestora;
consilierea adolescentului pentru a face faţă situaţiei familiale actuale;
susţinerea tânărului în a-şi găsi un loc de muncă după ce îşi termină studiile.

9. ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR

În cercetare de faţă am realizat şase studii de caz prin intermediul metodelor şi


tehnicilor prezentate anterior (ghidul de interviu şi respectiv observaţia individuală a fiecărui
adolescent în parte). Am aplicat aceste metode şi tehnici pe un grup de adolescenţi ce provin
din familii unde a avut loc divorţul părinţilor. Media de vârstă a adolescenţilor este de 14-19
ani, mediul de provenienţă al acestora este urban, ei fiind elevi în cadrul Liceului Teoretic
“Gheorghe Asachi” Galaţi si ai Liceului Teoretic “Sfânta Maria” Galaţi.
Din analiza datelor am constatat ca în urma divorţului adolescenţii au fost încredinţaţi
mamei, iar în majoritatea cazurilor tatăl nu şi-a manifestat interesul în ceea ce priveşte
educaţia acestora.
Relaţiile adolescentului cu tatal sau (care ulterior s-a recăsătorit) s-au deteriorat după
divorţ, acesta fiind mai interesat de noua familie si de copiii proveniţi din cea de-a doua
căsătorie.
Neglijarea adolescenţilor, precum şi abuzul emoţional sunt situaţii adesea întalnite
dupa divorţul parinţilor. În mod frecvent mama este coplesita de problemele cu care se
confruntă ca părinte singur: venituri insuficiente, lipsa sprijinului celorlalţi membri ai familiei
extinse, sensibilitate emoţionala datorită perioadei de stres specifică procesului de divorţ.
Toate aceste aspecte îşi pun amprenta asupra conduitelor adolescenţilor si generează o serie
de tulburări la nivelul vieţii acestora: eşec scolar, izolare, sentimente de vinovaţie datorită
rupturii dintre părinţii lor, neîncredere în propria persoană, sentimente de manie si teamă faţă
de părinţii săi, imagine de sine scazută, stări depresive, tulburări de comportament
materializate în acte delincvente.
Lipsa de comunicare dintre adolescenţi şi părinţi privind problemele existente la
nivelul structurii familiale, îi determina pe aceştia să săvârseasca anumite acte delincvente

Pagina 81 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

(consum de droguri, mici infracţiuni) pentru a le atrage atentia şi a-i determina să îşi îndrepte
mai mult atentia asupra lor.
O influenţă pozitivă asupra evoluţiei adolescentului o are de cele mai multe ori
sprijinul oferit de membrii familiei extinse (de obicei bunicii), în perioadele pre si post-divorţ
ale parinţilor.
Odată cu divorţul părinţilor are loc o diminuare a nivelului de venituri, ceea ce
determină o satisfacere insuficientă a nevoilor şi o stare de frustrare a adolescentului care se
confruntă cu o modificare a rolurilor şi status-rilor în cadrul familiei (în unele cazuri, dacă
este băiat, el poate prelua rolul de “cap de familie” – rol deţinut până atunci de tatăl sau, îşi
va găsi astfel un loc de muncă pentru a aduce venituri în casă şi pentru a-şi întreţine familia).
Supravegherea adolescenţilor după divorţ este de cele mai multe ori superficială,
întrucât de cele mai multe ori părinţii sunt preocupaţi de propriile probleme, iar aceştia rămân
de cele mai multe ori în grija bunicilor.
Mai mult decât atât, o parte dintre părinţi devin preocupaţi doar să asigure necesarul
de nevoi materiale ale tinerilor şi ajung să neglijeze aproape în totalitate o dimensiune
esenţială, primordială pentru dezvoltarea normală a adolescentului şi anume, cea afectivă.
Suportul financiar nu reprezintă aspectul cel mai important pentru evoluţia adolescentului în
contextul în care situaţia lui familială suferă modificări majore. În aceste momente el are
nevoie în primul rând de sprijinul afectiv al ambilor părinţi pentru a depăşi trauma resimţită
în urma divorţului şi pentru a se acomoda noii sale vieţi.

CONCLUZII FINALE

Absenţa funcţiilor de bază ale familiei determină mutiple perturbări ale conduitei şi
personalităţii în formare a adolescentului. Eşecul înregistrat la nivelul grupului familial este
echivalent de fapt, cu eşecul procesului de socializare a adolescentului care, în condiţiile
absenţei unuia sau altuia dintre cei doi părinţi, se va identifica numai cu un singur model
parental. În felul acesta, adolescentul tinde să asimileze adesea o identitate sexuală eronată.
Existenţa conflictelor şi tensiunilor permanente, ignorarea sarcinilor primare ale familiei şi
dezangajarea părinţilor de rolurile parentale ce le revin, pot marca profund evoluţia
adolescentului, determinându-l să trăiască sentimentul profund al insecurităţii şi abandonului.
Acest sentiment poate la rândul său să genereze numeroase tulburări de comportament la
nivelul structurii interioare a adolescentului.

Pagina 82 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

În unele situaţii, divorţul reprezintă soluţia cea mai bună, o evadare la o viaţă nouă,
mai bună, după ani întregi de suferinţe şi conflicte, uneori chiar şi violenţă fizică sau verbală.
Este firesc ca părinţii să încerce să-i protejeze pe copii de astfel de evenimente sau
pericole; există un instinct natural are îi îndeamnă să-i ferească de trauma psihică sau fizică a
unui divorţ. Sunt însă situaţii cărora părinţii nu ştiu cum să le facă faţă, în care nu ştiu cum
este mai bine să procedeze astfel încât nici adolescentul şi nici relaţia cu el să nu aibă de
suferit. Adolescenţii percep într-un mod diferit situaţiile create de divorţul părinţilor şi tocmai
de aceea părinţii ar trebui să-i pregătească pentru acest eveniment, atenţionându-i şi încercând
să-i îndemne până la un anumit punct.
Pentru ca relaţia dintre adolescent şi părinte să nu fie afectată în sens negativ în urma
divorţului, este indicat ca părintele să fie sincer, să-i spună adevărul adolescentului fără a-l
încărca de detalii de neînţeles. Mai mult decât atât, părintele trebuie sa-l ajute să înţeleagă
faptul că dacă el va trăi în altă parte, adolescentul nu va pierde dragostea şi suportul afectiv
de care are nevoie.
Părintele trebuie totodată să-l convingă pe adolescent că nu el poartă vina destrămării
familiale, ci că acest lucru este o consecinţă a neînţelegerilor la nivelul cuplului conjugal.
Chiar dacă unul dintre părinţi este responsabil într-o mai mare măsură de divorţ, nu
este indicat ca celălat părinte să-l denigreze în faţa adolescentului. Astfel, relaţia dintre cei
doi soţi nu trebuie să influenţeze relaţia adolescent-părinte.
În condiţiile în care adolescentul este profund marcat de modificarea înregistrată la
nivelul structurii familiale, părintele trebuie să-l ajute să-şi exprime propriile sentimente, fie
ele şi de furie şi suferinţă, să-l asculte şi să-l provoace la discuţii.
Adolescentul trebuie să fie informat în legătură cu modificările care rezultă în urma
divorţului pentru a se preveni apariţia unor stări depresive ca raspuns la şocul acestei veşti.
Dacă din punct de vedere personal divorţul este un eveniment traumatic, experimentat
individual de toţi membrii familiei, din punct de vedere familial el este un fel de imagine
răsturnată şi distorsionată a “beneficiilor” căsătoriei, iar din punct de vedere social, este un
fenomen cu numeroase implicaţii economice şi spirituale.

ANEXA NR. 1

Ghid de interviu

Pagina 83 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

Date privind subiectul

iniţiale;
sex ;
vârsta;
nivel de şcolarizare;
mediul de provenienţă;
vârsta şi ocupaţia părinţilor.

Relaţia între membrii familiei

relaţia dintre părinţi pre si post-divorţ;


relaţia adolescent-părinte înainte şi după divorţ;
relaţia adolescentului cu ceilalţi membri ai familiei extinse (bunici şi alte rude
apropiate);
relaţia adolescentului cu grupul de prieteni.

3. Impactul divorţului asupra adolescentului

predispoziţia adoptarii unor comportamente deviante pentru a atrage atenţia părinţilor;


tulburări de comportament ale adolescenţilor;
manifestarea autorităţii în familie;
nivelul veniturilor familiei înainte şi după divorţ.

Comportamentul adolescentului în mediul de învăţământ şi în grupul de prieteni

situaţia şcolară a adolescentului înainte şi după divorţul părinţilor;


modificări ale atitudinii adolescentului faţă de grupul de prieteni;
modificări ale comportamentului faţă de colegii de clasă şi faţă de profesori după
divorţ.

Percepţia situaţiei actuale şi perspective viitoare

Pagina 84 din 85
Vizitati www.tocilar.ro ! Arhiva online cu diplome, cursuri si referate postate de utilizatori.

planuri de viitor ale adolescentului şi ale părintelui în grija căruia a fost încredinţat.

ANEXA NR. 2

Fişa de observaţie individuală a adolescentului

profilul psihologic al adolescentului care provine dintr-o familie în cadrul căreia a


avut loc divorţul părinţilor;
starea de sănătate a adolescentului (după divorţ);
starea psiho-emoţională a adolescentului (după divorţ);
nivelul de studii al adolescentului în perioada post-divorţ;
nivel de studii al părinţilor;
evoluţia adolescentului în perioada post-divorţ;
relaţionarea adolescentului cu părinţii după divorţul acestora;
bariere în procesul de comunicare adolescent-parinte;
relaţia adolescentului cu grupul de prieteni şi cu rudele apropiate (bunici);
indicatori ai traumei resimţite de adolescent în urma divorţului.

Pagina 85 din 85