Uniunea economică şi monetară

Uniunea economică şi monetară (UEM) reprezintă un pas major în procesul de

integrare a economiilor UE. UEM presupune coordonarea politicilor economice şi
fiscale, o politică monetară comună şi o monedă comună - euro. Cu toate că toate
cele 27 state membre UE participă la uniunea economică, unele ţări au dus
integrarea mai departe prin adoptarea monedei unice. Împreună, aceste ţări
formează zona euro.

Decizia de a forma o Uniune economică şi monetară a fost luată de Consiliul European în

oraşul olandez Maastricht, în decembrie 1991, fiind mai târziu prevăzută în Tratatul
privind Uniunea Europeană (Tratatul de la Maastricht). Uniunea economică şi monetară
reprezintă un pas înainte pentru UE în procesul de integrare economică, început în 1957,
odată cu crearea Uniunii. Integrarea economică aduce beneficii mai mari, eficienţă
internă şi soliditate economiei UE, în general şi economiilor statelor membre, în
particular. Acest lucru oferă şi oportunităţi pentru stabilitate economică, pentru
intensificarea creşterii economice şi pentru un grad mai mare de ocupare a forţei de
muncă – de care beneficiază direct cetăţenii UE. În termeni practici, UEM înseamnă:

• Coordonarea elaborării politicilor economice între statele membre

• Coordonarea politicilor fiscale, în special prin stabilirea de limite pentru datoria şi
deficitul public
• O politică monetară independentă coordonată de Banca Centrală Europeană
(BCE)
• Moneda unică şi piaţa unică

Guvernanţa economică în temeiul UEM

În cadrul UEM, nu există o singură instituţie responsabilă de politica economică. În

schimb, responsabilitatea este împărţită între statele membre şi instituţiile UE.
Principalele părţi implicate în UEM sunt:

• Consiliul European – stabileşte principalele orientări ale politicii economice şi

monetare
• Consiliul UE („Consiliul”) – coordonează elaborarea politicii economice a UE şi
decide dacă un stat membru poate sau nu să adopte moneda unică
• „Eurogrupul” – coordonează politicile de interes comun pentru statele membre
din zona euro
• Statele membre – fixează bugetele naţionale între limitele stabilite pentru deficitul
şi datoria publică şi stabilesc politici structurale proprii cu privire la pieţele
muncii, pensiilor şi capitalurilor
• Comisia Europeană – monitorizează performanţa şi conformitatea
• Banca Centrală Europeană (BCE) – stabileşte politica monetară, având drept
obiectiv principal stabilitatea preţurilor .
Ce se înţelege prin „integrare economică”?

În termeni generali, Uniunea economică şi monetară reprezintă un pas înainte în procesul

de integrare economică. Gradele de integrare economică pot fi împărţite în şase paşi:

1. Zona de comerţ preferenţial (cu taxe vamale reduse între anumite state)
2. Zona de liber schimb (fără taxe vamale pentru anumite bunuri sau pentru toate
bunurile între ţările participante)
3. Uniunea vamală (cu aceleaşi taxe vamale externe pentru ţările terţe şi o politică
comercială comună)
4. Piaţa unică (cu norme comune privind produsele şi cu libera circulaţie a
mărfurilor, a capitalurilor, a persoanelor şi a serviciilor)
5. Uniunea economică şi monetară (o piaţă unică cu o monedă şi o politică monetară
comune)
6. Integrarea economică completă (toate elementele enumerate mai sus la care se
adaugă politici fiscale şi alte tipuri de politici economice armonizate).

La data creării Uniunii Europene , în 1958, sub forma Comunităţii Economice Europene,
scopul a fost acela de a realiza o uniune vamală şi o piaţă comună pentru agricultură.
Ulterior, această piaţă comună limitată a fost extinsă pentru a se crea o piaţă unică şi
pentru bunuri şi servicii, piaţă care a fost realizată, în mare măsură, până în 1993. În
prezent, Uniunea Europeană se află la pasul al cincilea al acestui model. Integrarea
economică progresivă nu a început odată cu decizia de a crea moneda unică: este vorba
despre un proces de lungă durată, care face parte din istoria UE şi constituie una dintre
cele mai mari realizări ale acesteia.