c




 ?

Modelele de comerţ au subliniat, de-a lungul vremii, importanţa liberului schimb între naţiuni, având ca bază
diviziunea internaţională a muncii. Naţiunile trebuie să-şi concentreze eforturile în direcţia producerii acelor bunuri pe
care le pot obţine cu costurile cele mai reduse şi apoi să le schimbe între ele. O ţară poate să fie mai eficientă în
producerea unor bunuri şi mai puţin eficientă, raportată la o altă ţară, în realizarea altor bunuri. Teoria avantajului
absolut explică mişcarea bunurilor între ţări prin prisma diferenţelor înregistrate în costurile de producţie. La baza
acestor diferenţe stau deosebirile în productivitatea factorilor de producţie utilizaţi şi, la rândul lor, productivităţile
diferă datorită existenţei unor avantaje de ordin natural-specific, sau căpătate de-a lungul vremii. Avantajele natural-
specifice sunt legate de: climat, bogăţia solului şi a subsolului, iar cele obţinute de-a lungul timpului, se bazează pe
tehnicile, talentul şi abilităţile specifice fiecărei naţiuni.

În demonstrarea principiului avantajului absolut pornim de la următoarele premise:

- presupunem existenţa a doar două naţiuni care produc doar două bunuri; specializarea şi schimbul internaţional
sunt benefice atunci când o naţiune deţine un avantaj absolut în ceea ce priveşte costurile de producţie ale unui bun
(foloseşte mai puţină muncă pentru o unitate de output) faţă de cealaltă naţiune, iar, aceasta din urmă, deţine un
avantaj absolut în materie de cel de-al doilea bun. Una dintre naţiuni va importa acel produs în care deţine un
dezavantaj absolut şi va exporta partenerului produsul în care deţine avantajul absolut.

De exemplu, Statele Unite ale Americii este mai eficientă decât Brazilia în producţia de computere, în timp ce Brazilia
obţine cu o eficienţă mai mare cafeaua. În acest fel, S.U.A. poate exporta avantajos în Brazilia surplusul de
computere, în schimbul surplusului de cafea obţinut de Brazilia.

Un asemenea model al specializării şi schimbului internaţional conduce, prin prisma teoriei avantajului absolut, la
creşterea rezultatelor producţiei în ambele ţări. Esenţa câştigurilor în urma schimbului constă în faptul că ambele ţări,
prin creşterea output-ului, pot determina creşterea bunăstării. În timp ce mercantiliştii considerau că o ţară poate
beneficia de pe urma schimbului internaţional doar în detrimentul altora, acest model susţine faptul că toţi participanţii
la schimburi pot obţine câştiguri în urma acestora. Astfel, liberul schimb duce la cea mai eficientă alocare a
resurselor, pe plan internaţional, generând câştiguri pentru fiecare dintre naţiunile care participă la el.

c






Modelul avantajului comparativ a făcut obiectul studiilor şi cercetărilor specialiştilor timp îndelungat şi persistă
încă între preocupările cercetătorilor din domeniul relaţiilor economice internaţionale, deoarece are numeroase
implicaţii practice. De asemenea, o serie de concepte lansate de acest model fac astăzi parte din limbajul de
specialitate al experţilor economişti, iar concluziile sale au consecinţe profunde asupra modului în care sunt receptate
de către factorii de decizie din domeniul comerţului exterior avantajele rezultate din schimburile internaţionale cu
mărfuri obiectuale şi servicii.

Premisele de bază ale modelului avantajului comparativ sunt menite a izola fenomenele pe care intenţionăm să le
urmărim de o serie întreagă de influenţe care ar îngreuna, de la început, buna percepere a acestor fenomene
economice. Mai apoi, vom extinde aria de cuprindere a modelului, tocmai pentru a releva implicaţiile acestuia pentru
practica economică din domeniu. Deşi, după cum subliniază unii cercetători, multe din aceste premise sunt, la
început, restrictive, totuşi, conţinutul logic al modelului nu este invalidat, iar concluziile esenţiale îşi vor menţine
valabilitatea.

Scopul studierii modelului avantajului comparativ este, în esenţă, de a demonstra că schimburile comerciale
internaţionale reprezintă, într-adevăr, un ³joc al sumelor pozitive´, toţi participanţii la acestea înregistrând avantaje în
urma lor.

În esenţă, prin prisma argumentelor aduse de modelul avantajului comparativ, pentru a câştiga prin participarea
la schimburile comerciale internaţionale, o ţară, nu este strict necesar să deţină avantajul absolut ci, câştigurile se pot
obţine din deţinerea avantajului comparativ. Avantajul comparativ există ori de câte ori necesarul relativ de factor
muncă este diferit între ţări, aceasta determinând costuri diferite de oportunitate pe plan intern. Dacă fiecare ţară se
specializează în producţia acelui bun pentru care deţine avantajul comparativ, atunci producţia totală din acest bun
sporeşte şi, prin comerţ internaţional, toţi participanţii obţin avantaje importante.

c




 








În continuare, păstrând alte premise neschimbate, vom introduce în analiză posibilitatea ca ţările S1 şi S2 să
producă şi să consume un număr mai mare de categorii de bunuri diferite, notate de la 1 la M. Posibilităţile tehnice de
producţie ale fiecărei ţări sunt determinate, în modelul nostru, de numărul de ore de muncă necesare pentru
obţinerea unei unităţi din fiecare tip de bun în parte. Vom nota cu mS1 i numărul de ore de muncă necesare pentru
producerea unei unităţi din bunul m, în ţara S1 , unde i este numărul pe care îl atribuim categoriei respective de
produs. Pentru fiecare categorie de produs în parte vom putea calcula raportul mS1i/ mS2i, iar apoi ordonăm bunurile
(renumerotându-le) de la cea mai mică valoare a raportului la cea mai mare, după cum urmează:

mS1 1/ mS21 < mS1 2/ mS22 < mS13/ mS23 < « < mS1 M/ mS2M.

Ceea ce rezultă reprezintă un ³clasamentul´ al avantajului comparativ în materie de diferite categorii de bunuri
produse şi consumate de cele două ţări, pe baza căruia se vor putea oferi posibile explicaţii pentru fluxurile
schimburilor comerciale care au loc între acestea. Pentru a putea determina exact configuraţia comerţului între
cele două state, este nevoie să observăm influenţa mărimii ratei salariului şi a cursului valutar.?

[






 

 ?

Vom adăuga dimensiunea monetară modelului, considerând rata salariilor fiecăreia dintre cele două state.
Valoarea internă a unui bun va fi apoi lesne de determinat înmulţind necesarul de muncă per unitatea de produs cu
rata salariilor corespunzătoare. Această procedură de evaluare nu va modifica mărimea preţurilor în condiţii de
autarhie, deoarece conţinutul relativ de muncă ± adică baza constituirii valorii relative a bunurilor ± nu se schimbă. În
schimb, se va obţine un set de preţuri, în fiecare ţară, care poate fi folosit la determinarea atractivităţii schimburilor
internaţionale. Este important, totodată, să subliniem că, din moment ce preţul va fi precizat în moneda fiecărei ţări
(aşa cum se întâmplă şi în practică), analiza nu va putea fi concludentă până când nu se va stabili o legătură directă
între cele două monede. Această legătură este reprezentată de cursul de schimb valutar, care reprezintă numărul de
unităţi dintr-o anumită monedă care este oferită pentru o unitate dintr-o altă monedă. O dată ce s-a stabilit cursul de
schimb valutar, valoarea tuturor bunurilor, indiferent de ţară, se poate exprima într-o singură monedă.

Condiţia de export, sau condiţia privind nivelul costurilor, necesară pentru ca o ţară să poată exporta un bun,
este statuată prin formula următoare:

m1jW1e < m2jW2 , unde:

m1j = consum de muncă/unitatea de produs, în ţara 1, pentru bunul j,

W1 = rata salariului în ţara 1, exprimată în moneda acestei ţări,

e = cursul de schimb al monedei ţării 2/moneda ţării 1,

m2j = consum de muncă/unitatea de produs în ţara 2, pentru bunul j,

W2 = rata salariului în ţara 2, exprimată în moneda ţării 2.

Dacă luăm în considerare şi costurile de transport, acestea nu modifică principiile de bază ale modelului avantajului
comparativ, ci îl apropie şi mai mult de realitate. Însă, uneori, costurile de transport la nivel internaţional se constituie
practic într-un obstacol în calea deplasării bunurilor şi serviciilor şi, de aceea, ele au implicaţii importante asupra
configuraţiei fluxurilor de comerţ internaţional. Dacă considerăm cazul mai multor categorii de bunuri produse şi
comercializate, în practică, specializarea în producţie este limitată de o serie de factor, dintre care menţionăm:

- protecţia vamală în faţa concurenţei externe,

- existenţa mai multor factori de producţie,

- costurile de transport internaţional şi alţi factori.

De asemenea, este necesar a face câteva precizări, care sunt menite a uşura cercetarea influenţelor pe care le au
costurile de transport şi anume:

- este necesar a se stabili cu exactitate cine îşi asumă cheltuielile de transport, mai precis, importatorul sau
exportatorul;

- se admite faptul că cheltuielile de transport pot să fie exprimate într-o formă care să respecte restricţia iniţială cu
privire la existenţa unui singur factor de producţie (munca). Astfel, costurile de transport sunt reflectate, momentan,
prin creşterea necesarului relativ de muncă per unitatea de produs.

Astfel, condiţia de export devine:

 (m1j + trj)/m2j < W 2/(W 1 x e),

iar cea de import va fi: W 2/(W1 x e) < m1j/(m2j + trj), unde trj reprezintă costul de transport unitar pentru bunul j
(măsurat în ore de muncă).

În aceste condiţii, datorită influenţei lor, costurile de transport fac uneori comercializarea anumitor produse
ineficientă la nivel internaţional.

??

??

? ?? 

?? 


??

c

  






Să presupunem că se iveşte posibilitatea de a efectua comerţ internaţional cu bunurile X sau Y. Cel mai important
aspect al acestei situaţii este faptul că, în acest caz, ţara (să zicem, ţara A) a cărei economie se deschide
schimburilor comerciale internaţionale se expune unui nou set de preţuri relative. În această situaţie, atât
producătorii, cât şi consumatorii ţării A se vor adapta la aceste noi preţuri, realocându-şi resursele în mod adecvat.
Modificările care se petrec sunt reflectate în figura 1. În autarhie, punctul optim al economiei este E, unde se produce
şi se consumă cantităţile Ox1 din bunul X şi Oy1, din bunul Y. Nivelul de optim al consumatorului este reprezentat de
curba de indiferenţă CI1, iar dreapta preţurilor relative, în autarhie, este (PX/PY)1. Să presupunem, acum, că ţara A se
confruntă cu nivelul preţurilor internaţionale, situat pe dreapta (PX/PY)2. Acest nou set de preţuri alcătuiesc o dreaptă
a cărei pantă este mai accentuată decât cea a preţurilor din autarhie, ceea ce reflectă prezumţia că preţurile relative
din ţara A sunt relativ mai scăzute pentru X şi mai mari pentru Y, în comparaţie cu piaţa internaţională. Deci, ţara A
deţine un avantaj comparativ în materie de produs X şi un dezavantaj comparativ în produsul Y. Diferenţa dintre
preţurile de pe piaţa internaţională şi cea internă a ţării A semnifică, deci, faptul că ţara respectivă este mai eficientă,
în mod relativ, în producerea bunului X şi mai puţin eficientă, în mod relativ (faţă de piaţa internaţională) în
producerea bunului Y. În condiţii de comerţ liber, producătorii din ţara A se vor confrunta cu preţul mai mare al
bunului X, provenit de pe piaţa internaţională, şi îşi vor orienta mai mult capacităţile de producţie către acest bun. De
aceea, producţia se va deplasa din punctul E în punctul E¶. Cauza acestei creşteri a interesului producătorilor pentru
bunul X constă în faptul că, în punctul E¶, noul raport al preţurilor (PX/PY)2 este mai mare decât raportul costurilor
marginale CMX/CMY din E şi va continua să fie mai mare până în momentul în care cele două raporturi vor fi din nou
egale, în punctul E¶. În acest din urmă punct, producţia din bunul X a crescut, fiind acum Ox2 , iar producţia din Y a
scăzut, fiind situată la Oy2.
Dar, ce se întâmplă cu nivelul consumului din ţara A? Pentru a înţelege mai bine evoluţia acestuia, trebuie să
subliniem faptul că dreapta preţurilor relative tangentă în E¶ reprezintă, totodată, şi ³linia de comerţ´ din această ţară,
sau frontiera posibilităţilor de consum. Cu producţia stabilită în E¶, ţara A va putea schimba cantităţi din bunul X pe Y
la noul nivel al preţurilor relative dat de (PX/PY)2, în orice punct de pe această dreaptă. Însă, consumatorii vor alege
(conform teoriei consumatorului) un ³punct al consumului´ în care o curbă de indiferenţă este tangentă la linia
preţului, ea fiind, totodată, superioară vechii curbe de indiferenţă (CI1). În condiţii de comerţ liber, acest punct va fi C¶.
În acest punct se va atinge optimul consumatorului, iar cantităţile consumate vor fi Ox3 şi Oy3. Astfel, în condiţii de
comerţ liber, vor fi îndeplinite următoarele egalităţi:

rata marginală de transformare (RMT) = CMX/CMY = (PX/PY)2 =?

= UMX/UMY = rata marginală de substituţie (RMS).

Se observă cum punctul C¶ este superior curbei posibilităţilor de producţie, ceea ce relevă faptul că, în condiţii
de comerţ, consumatorii pot să obţină cantităţi mai mari din anumite produse, de pe piaţa internaţională, deasupra
limitei posibilităţilor de producţie din propria ţară. Comerţul internaţional face ca frontiera posibilităţilor de consum să
fie diferită de frontiera posibilităţilor de producţie, permiţând combinaţii ale consumului din cele două produse care nu
se pot obţine din producţia internă. În acest mod, ţara A poate să obţină un nivel mai înalt de bunăstare, care nu era
posibil în autarhie. Figura 1 reflectă şi nivelul la care se desfăşoară comerţul internaţional. De vreme ce producţia
bunului X este situată la Ox2, iar consumul, la Ox3, diferenţa, adică segmentul x3 x2 , reprezintă mărimea cantitativă a
exporturilor ţării A din bunul X. În mod similar, Oy2 este nivelul producţiei din bunul Y, iar Oy3, consumul intern,
diferenţa - y2 y3 ± reprezintă importul ţării A din bunul Y. Modelul comerţului desfăşurat de această ţară este
reprezentat, astfel, de triunghiul comerţului - FC¶E¶. Acest triunghi are următoarea semnificaţie economică:

a) baza sa, adică distanţa FE¶, reprezintă exportu rile ţării A (FE¶ = x 3x2),

b) înălţimea triunghiului, adică latura FC¶, reprezintă importurile (FC¶ = y 2y3),

?
? 
?? ?
?? ?
?

?
? ?
?
?

??
?
?? ?

??????

?
?


?? ?

 
??
?  ?
 
 ?

Efectele pe care le produce înzestrarea cu factori asupra structurii şi dinamicii comerţului internaţional au fost
analizate în detaliu de mulţi economişti de prestigiu, pe plan mondial. Dintre aceştia, contribuţii deosebite au avut
economiştii suedezi Eli Heckscher şi Bertil Ohlin. În timp, s-au cristalizat câteva dintre premisele modelului, care fac
posibilă analiza, pe o nouă bază.

£



 

 


 

 

 

 
 

 
 

 




 









  
 
 


2) Tehnologia folosită în ambele ţări este identică, ceea ce înseamnă că ambele economii au aceeaşi funcţie de
producţie.

3) Producţia ambelor state este caracterizată prin randamente proporţionale de scară, pentru ambele bunuri.



 





 

 


 
  








 

5) Preferinţele consumatorilor sunt aceleaşi în ambele ţări, iar curbele de indiferenţă nu se modifică o dată cu
modificarea distribuţiei veniturilor.

6) În ambele ţări se manifestă concurenţa perfectă.

7) Factorii de producţie prezintă o mobilitate perfectă în interiorul fiecărei ţări, fiind imobili pe plan internaţional.

8) Se face abstracţie de influenţa costurilor de transport.

9) Nu există politici economice care să restrângă mişcarea liberă a bunurilor între ţări, sau care să stea în calea
formării libere a preţului bunurilor pe piaţă.
Pentru dezvoltarea acestui model, o atenţie deosebită se cere a fi acordată premiselor 1 şi 4, pe care le vom analiza
mai în detaliu în continuare.

Când afirmăm că înzestrarea factorială diferă, între ţări, înţelegem prin aceasta că înzestrarea este relativ diferită în
factori de producţie şi nu că există deosebiri absolute în această privinţă. Abundenţa factorială relativă poate să fie
surprinsă în două moduri: într-o formă fizică şi într-una reflectată pe baza preţului factorilor. În formă fizică,
abundenţa factorială se reflectă în unităţi fizice existente din doi factori de producţie, de exemplu, muncă şi capital,
disponibile în fiecare dintre cele două ţări. Ţara A va fi ţara relativ abundentă în factorul capital, dacă raportul
capital/muncă propriu economiei acestei ţări este mai mare decât acelaşi raport propriu celeilalte ţări, adică este
valabilă relaţia:

(K/L)A > (K/L)B, unde,

(K/L)A ± raportul capital / muncă în economia ţării A;

(K/L)B ± raportul capital / muncă în economia ţării B.

Trebuie subliniat în mod special faptul că, în acest caz, este esenţială mărimea relativă a raportului celor doi
factori şi nu puterea economiilor naţionale, în ansamblu. O ţară care poate fi catalogată drept ³ţară mică´, adică
având o economie relativ ³mai slabă´, poate fi în schimb considerată relativ mai abundentă în capital, în comparaţie
cu o altă economie ³puternică´, dacă raportul capital/muncă este mai mare decât raportul aferent celei din urmă ţări.

Abundenţa factorială reflectată pe baza preţului factorilor ia în considerare preţurile relative ale muncii şi capitalului,
factori consideraţi pentru început de model. În conformitate cu aceasta, ţara A va fi mai abundentă în capital dacă
raportul dintre preţul capitalului (r) şi preţul forţei de muncă (w) este mai mic decât acelaşi raport aferent ţării B,
adică, putem scrie:

(r/w) A < (r/w) B.

Astfel, se reflectă regula conform căreia, cu cât unul dintre factorii de producţie este în mod relativ mai abundent, cu
atât preţul respectivului factor este relativ mai scăzut. Un produs este considerat intensiv într-un anumit factor ³f1´, ori
de câte ori raportul dintre f1 şi un alt factor f2 este mai mare în comparaţie cu acelaşi raport, propriu altui produs. De
exemplu, putem considera oţelul relativ mai intensiv în capital, în comparaţie cu textilele, doar dacă, pentru oţel,
raportul K/L este mai mare decât K/L propriu textilelor. Modelul Heckscher-Ohlin nu presupune numai că cele două
mărfuri prezintă intensităţi factoriale diferite, la aceleaşi preţ al factorilor, dar că aceste diferenţe se generalizează
pentru toate raporturile posibile dintre preţul factorilor, în cele două ţări.

Setul de prezumţii făcute la începutul acestei secţiuni conduc, în cele din urmă, la concluzia că frontiera
posibilităţilor de producţie va fi diferită de la o ţară la alta ca rezultat al diferenţelor înregistrate în înzestrarea
factorială. În condiţiile în care tehnologia utilizată se consideră a fi identică între ţări, există randamente proporţionale
de scară şi un anumit raport stabilit între intensităţile factoriale ale produselor finale realizate, atunci, în concepţia
teoriei Heckscher-Ohlin, o ţară mai bine dotată în capital este capabilă să producă relativ mai multe bunuri intensive
în capital, în timp ce o altă ţară, mai bine dotată în factorul muncă, este în stare să realizeze relativ mai multe
produse intensive în muncă. De aici rezultă că forma şi poziţia frontierei posibilităţilor de producţie este determinată
de intensităţile factoriale ale bunurilor produse şi de cantitatea disponibilă din fiecare factor de producţie utilizat.

Analiza desfăşurată până aici conduce la una dintre cele mai importante concluzii ale modelului Heckscher-
Ohlin, şi anume:

o ţară va exporta marfa în a cărei producţie se utilizează relativ intensiv factorul de producţie care este relativ
abundent în această ţară şi va importa acea marfă în al cărei proces de producţie se foloseşte relativ intensiv factorul
de producţie care este relativ sărac în ţara respectivă.

Dacă, însă, prezumţiile îşi pierd valabilitatea, atunci pot să apară o serie de modificări în structura şi volumul
mărfurilor exportate şi importate de o naţiune. De aceea, într-o secţiune următoare, vom urmări diferite extensii ale
modelului Heckscher-Ohlin, ca şi câteva dintre testele făcute acestuia pe baza datelor provenite din practică.

^





Primul test major al modelului Heckscher-Ohlin a fost realizat de un colectiv de cercetare condus de renumitul
economist Wassili W. Leontief şi mai apoi publicat în reviste de specialitate. Acest test a influenţat profund cercetarea
practică din domeniu, deoarece analiza lui Leontief s-a axat tocmai pe aplicarea tabelei sale ³imput/output´, în scopul
de a testa practic valabilitatea cadrului explicativ al modelului Heckscher-Ohlin. După cum este cunoscut, tabela
³input/output´ oferă o privire de ansamblu asupra tuturor fluxurilor economice care au loc la nivelul ramurilor şi
subramurilor unei economii. Această tabelă furnizează date cu privire la fluxul ieşirilor (output-ul) aparţinând fiecărei
ramuri economice, orientate înspre toate celelalte ramuri şi intrările ramurii respective (input-uri) din direcţia altor
ramuri ale economiei. În tabelă este cuprinsă şi mişcarea factorilor de producţie în cadrul economiei naţionale.
Tabela reflectă o multitudine de aspecte, printre care şi necesarul total de factori de producţie al economiei.

Pentru a putea testa cât mai exact valabilitatea modelului Heckscher-Ohlin pe economia unei anumite ţări
(Statele Unite ale Americii), folosind date statistice exacte privind comerţul exterior al ţării, Leontief a considerat
situaţia în care aceasta şi-ar reduce simultan exporturile şi importurile cu un milion de dolari (SUA). Astfel, prin
intermediul tabelei ³input/output´, s-a putut determina ce cantitate de factor capital (K) şi cât factor muncă (L) ar putea
să fie eliberaţi, în acest fel, din ramurile exportatoare şi, de asemenea, ce cantitate din aceşti factori de producţie ar
trebui mobilizată pentru a produce pe plan intern bunurile, valorând respectivul milion de dolari, care nu ar mai fi
importate. În acest scop, Leontief a luat în considerare produse pe care S.U.A. putea să le producă în interior.

În urma estimării cantităţilor de factori K şi L eliberate din ramurile exportatoare şi a celor cerute de înlocuirea
importurilor prin producţia internă, s-a putut realiza o comparaţie între respectivele cantităţi de factori de producţie.
Pentru că, pe bună dreptate, Statele Unite ale Americii era considerată o economie intensivă în capital, orice
cercetător s-ar fi aşteptat ca valoarea raportului K/L, corespunzător factorilor de producţie eliberaţi prin reducerea
exporturilor, să fie mai mare decât valoarea aceluiaşi raport, cerut de producţia internă din ramurile ce obţineau
bunurile înlocuitoare ale importurilor. Pentru realizarea acestei comparaţii, Leontief a recomandat indicatorul statistic
care îi poartă numele şi care este menţionat de unele lucrări în domeniul economiei internaţionale:

unde:

- (K/L)M ± reprezintă raportul dintre factorii capital şi muncă necesari în economie pentru a produce bunuri care să
înlocuiască importurile, la care se renunţă;

- (K/L)X ± este raportul dintre factorii capital şi muncă ce au fost eliberaţi din acele ramuri care produceau bunuri
destinate exporturilor la care s-a renunţat.

^








 

 





După cum am mai avut prilejul să observăm într-o secţiune anterioară, deosebirile în materie de cerere existente
între economiile naţionale pot să vicieze rezultatele presupuse de modelul Heckscher-Ohlin. Preferinţa accentuată a
consumatorilor dintr-o ţară pentru produsele obţinute cu ajutorul factorului de producţie fizic abundent, poate oferi o
explicaţie paradoxului lui Leontief. Se poate face supoziţia că, în Statele Unite ale Americii, consumatorii manifestă o
preferinţă relativ accentuată pentru bunurile intensive în factorul capital, în timp ce partenerii de comerţ preferă bunuri
intensive în factorul muncă. Cererea de bunuri intensive în capital din S.U.A. ridică treptat preţul acestor produse,
până când S.U.A. ajunge să obţină avantaj comparativ în materie de bunuri intensive în factorul muncă. Pentru
partenerii de comerţ, lucrurile ajung să se petreacă invers.

O asemenea explicaţie pentru paradoxul lui Leontief trebuie, însă, fundamentată pe bază de observaţii practice. Or,
tocmai de aici provin problemele:

pentru ca situaţia de mai sus să modifice raţionamentul modelului Heckscher-Ohlin este nevoie ca deosebirile în
natura cererii să fie importante şi de durată. Datele statistice nu semnalează, însă, asemenea deosebiri;

în prezenţa unor deosebiri importante în ceea ce priveşte preferinţele consumatorilor, în S.U.A cererea pentru
bunurile intensive în muncă ar trebui să fie relativ scăzută, de aceea şi salariile lucrătorilor din acele ramuri ar trebui
să fie relativ mai mici, ceea ce nu se confirmă în practică, comparând datele oferite de economia internaţională.


!



 

Aşa cum s-a putut observa deja din analiza realizată în capitolul anterior, în situaţia în care într-o ţară un anumit bun
este obţinut folosind intensiv factorul capital, iar în altă ţară acesta se produce prin procedee care solicită relativ
intensiv factorul muncă, atunci se manifestă fenomenul de inversare a intensităţii factoriale. Dacă are loc acest
fenomen, atunci modelul Heckscher-Ohlin nu mai este aplicabil comerţului exterior al ambelor ţări. În contextul
paradoxului lui Leontief, inversarea intensităţii factoriale conduce, în practică, la următorul raţionament: deşi S.U.A.
importă preponderent bunuri care în ţările de origine au fost obţinute folosindu-se intensiv factorul muncă, totuşi,
dacă aceste bunuri ar fi produse pe teritoriul S.U.A., atunci ele s-ar dovedi intensive în capital. În această situaţie,
ţările partenere de comerţ ale S.U.A. (abundente în factor muncă) confirmă modelul Heckscher-Ohlin, dar S.U.A. nu.
Explicarea paradoxului pe această cale nu se poate, însă, realiza într-un mod convingător, deoarece datele statistice
privind fenomenul de inversare a intensităţii factoriale arată că acesta nu se produce foarte frecvent şi nu cuprinde
îndeajuns de multe categorii de bunuri ce fac obiectul comerţului pentru a se constitui într-o cauză exclusivă a
acestui paradox.


 


Alte explicaţii ale paradoxului lui Leontief iau în considerare efectul produs de protecţia vamală asupra structurii şi
dinamicii comerţului exterior. În unele cazuri, cum ar fi cel al S.U.A., protecţia vamală este mai puternică pentru
bunurile care solicită intensiv factorul muncă, de unde rezultă că importul de astfel de bunuri devine mai puţin
eficient, în structura comerţului având o pondere mai mare unele bunuri intensive în capital. Astfel, cauza apariţiei
paradoxului lui Leontief pare a fi tocmai caracterul politicii vamale. Printr-un studiu întreprins în S.U.A., în scopul de a
testa gradul în care protecţia vamală este cauza paradoxului, s-a observat că, prin considerarea influenţei impunerilor
vamale, raportul K/L este cu 5% mai scăzut. De aceea, valoarea obţinută a determinat specialiştii să tragă concluzia
că nici efectele protecţiei vamale nu explică decât în mică măsură paradoxul.


"









  

Baza acestei explicaţii date paradoxului lui Leontief o constituie diferenţierea factorului muncă pe grupe de calitate (în
funcţie de abilităţile şi talentele diferitelor grupe de lucrători, de la savanţi, până la lucrătorii necalificaţi). Astfel, unele
studii făcute pe economia americană au demonstrat că exporturile S.U.A. încorporează o mare cantitate de factor
muncă înalt calificată şi o proporţie mică de factor muncă necalificată, în comparaţie cu multe alte ţări. În schimb,
importurile acestei ţări încorporează o foarte mică cantitate de factor muncă de calificare superioară, datele relevând
importul de produse care conţin preponderent muncă slab calificată.

În concluzie, prin prisma acestui punct de vedere, paradoxul lui Leontief se produce datorită faptului că raţionamentul
nu ţine cont decât de existenţa a doi factori de producţie şi nu de mai mulţi (fiecare categorie calitativă a forţei de
muncă poate fi considerat un factor de producţie distinct). Astfel, S.U.A. este o economie abundentă în factor muncă
înalt calificată, precum şi în factorul capital, fiind săracă în factor muncă slab calificată. Dacă lucrurile stau aşa, atunci
cazul S.U.A., luat în considerare în analiză de către Leontief, este unul care nu contrazice deloc modelul Heckscher-
Ohlin, deoarece această economie exportă bunuri relativ intensive în factor muncă înalt calificată şi importă bunuri
relativ intensive în factor muncă slab calificată.


# 


 


Alte teste au încercat să demonstreze limitele paradoxului lui Leontief pornind de la premisa că luarea în considerare
a doi factori de producţie este prea restrictivă pentru a putea reflecta situaţia concretă prezentă în comerţul
internaţional. Astfel, s-a pus accentul pe rolul de factor de producţie îndeplinit de resursele naturale. În contextul
paradoxului, multe produse exportate erau catalogate drept intensive în factorul capital, când, în realitate, acestea
erau intensive în factorul resurse naturale. De fapt, Leontief, estimând necesarul de factori pentru producerea în ţara
de referinţă a bunurilor din import, a observat că era necesar mai mult factor capital pentru aceasta. Dar, în ramuri
cum sunt cele ale prelucrării ţiţeiului, produselor din cărbune, sau în industria oţelului, sunt necesare, în primul rând,
cantităţi mari de resurse naturale şi, abia mai apoi, de capital. Luând în considerare doar doi factori, Leontief a
observat că prin înlocuirea importurilor de astfel de produse cu bunuri executate în ţară, raportul (K/L)M creşte. Dar,
adevărata intensitate factorială este concentrată, de fapt, pe resursele naturale şi nu pe capital.

??


? 


? 

?
?
 ?? ??

Una dintre premisele considerate până acum a fost cea conform căreia factorii de producţie sunt mobili în
interiorul unei ţări, dar imobili la nivel internaţional. În realitate, această prezumţie nu se confirmă, în condiţiile în care
deplasarea internaţională a forţei de muncă şi capitalului sunt fenomene omniprezente în economia internaţională
contemporană. În acest capitol, ne propunem să analizăm, mai întâi, specificul deplasării internaţionale a factorilor de
producţie, iar apoi principalele efecte ale acestei deplasări internaţionale a factorilor de producţie asupra economiilor
naţionale.

 








 ?

 În practică, atunci când se discută despre deplasarea internaţională a capitalului, se face distincţia între două
importante tipuri de mişcări ale capitalului: investiţiile directe de capital în străinătate şi investiţiile de portofoliu.
Noţiunea de investiţie directă de capital în străinătate este asociată, în cele mai multe dintre situaţii, cu acţiunea
corporaţiilor multinaţionale peste hotarele statului lor de origine. Conform unei definiţii date de Fondul Monetar
Internaţional, investiţia directă de capital reprezintă un plasament de capital pe termen lung în străinătate făcut în
scopul de a dobândi un interes permanent într-o întreprindere care operează într-o anumită ţară, alta decât cea a
investitorului propriu-zis, astfel încât, acesta din urmă să exercite un nivel semnificativ de influenţă, să obţină un
anumit grad de control asupra managementului întreprinderii, să participe efectiv la gestiunea şi conducerea firmei,
filialei, sucursalei, unde investitorul are acest interes durabil. Principalele criterii care delimitează investiţia directă
peste hotare de investiţiile de portofoliu sunt cel puţin următoarele:

a) investiţia directă reprezintă un plasament de capital în străinătate pe termen mai lung, neputând fi asociată unor
tranzacţii punctuale, limitative, imediate, aşa cum se petrec lucrurile în comerţul internaţional cu mărfuri;

b) de cele mai multe ori acest plasament urmăreşte constituirea unui obiectiv economic nou, sau achiziţionarea
activelor unor întreprinderi deja existente;

c) de regulă, investiţia directă se materializează într-un transfer de maşini, utilaje, instalaţii, aparatură de măsură,
care contribuie la majorarea valorii capitalului fix aflat în funcţiune, precum şi tehnologie, know-how în domeniul
managementului şi marketingului;

d) cea mai mare parte a acestui transfer de resurse constă în capital real (productiv), ceea ce permite firmei
investitoare să obţină dreptul de control, total sau parţial, respectiv de participare la decizii, în cazul în care aportul
său depăşeşte 10% din totalul activelor;

e) structura internă a investiţiei directe este alcătuită din aportul net în capital, profituri obţinute în filialele din
străinătate şi reinvestite, precum şi împrumuturi efectuate pe piaţa locală sau internaţională a capitalului;

f) cea mai importantă caracteristică şi, totodată, forţa efectivă a investiţiei directe de capital în străinătate constă în
posibilitatea firmei investitoare de a influenţa deciziile, dar mai ales în participarea ei efectivă la gestiunea firmei,
filialei sau sucursalei aflată pe teritoriul altui stat, unde investitorul manifestă un interes de durată.

Spre deosebire de precedentele, investiţiile de portofoliu în străinătate se încadrează în categoria supranumită a

³capitalului financiar´ şi nu a ³capitalului real´. Este făcută din interese speculative, de obicei pe termen scurt, sau
foarte scurt, fără a urmări participarea la gestiunea efectivă a firmei. Acestea au impact mai curând asupra balanţei
de plăţi externe şi a cursurilor valutare şi nu direct asupra producţiei.

Õ
?? ? ?? 


?

9



 ?

Această concepţie despre comerţul internaţional a fost introdusă în cercetarea din domeniul economiei
internaţionale către Michael V. Posner, în anul 1961. Ea va fi analizată în acest context doar pentru a ³deschide
drumul´ către un model mult mai cunoscut ± cel al ciclului de viaţă internaţional al produsului (modelul lui Vernon).

Modelul ecartului tehnologic porneşte tocmai de la relaxarea unei premise esenţiale a modelului Heckscher-
Ohlin, şi anume cea conform căreia tehnologiile folosite sunt identice în economiile tuturor ţărilor partenere de
comerţ. Modelul Posner presupune că o anumită tehnologie de producţie nu este valabilă, în acelaşi timp, în toate
ţările participante la schimburile comerciale, existând o anumită întârziere în transmiterea sau difuzarea noilor
tehnologii de la o ţară la alta.

Să considerăm, din nou, ţările A şi B şi să presupunem că în ţara A apare un produs nou, datorită eforturilor depuse
în această ţară în munca de cercetare-dezvoltare. Conform modelului ecartului tehnologic, noul produs nu va putea fi
obţinut imediat de diferite firme din ţara B. Astfel, ecartul tehnologic este determinat de perioada de timp (de
exemplu, 15 luni) care survine între momentul introducerii noului produs pe piaţa ţării A şi apariţia unei versiuni a
acestuia, obţinute de firme din ţara B. Decalajul existent se datorează perioadei de învăţare, în care producătorii din
ţara B îşi formează abilitatea de a asimila noua tehnologie de producţie, know-how-ul şi un anumit nivel de eficienţă
în producţia noului bun. De asemenea, procurarea materiilor prime şi materialelor, instalarea echipamentelor,
introducerea produsului pe piaţă implică şi ele trecerea unei perioade de timp.
Un al doilea decalaj este determinat de ecartul cererii, concretizat în perioada de timp dintre momentul apariţiei
produsului nou, în ţara A, şi momentul acceptării lui de către consumatorii din ţara B, ca bun substitut al celor
existente şi pe care le găseau pe piaţă în mod curent. Acest ecart se datorează în mare măsură loialităţii faţă de
produsele existente, inerţie, sau unor întârzieri în fluxurile de informaţii cu privire la piaţă.

Un element esenţial al modelului Posner este efectuarea comparaţiei între mărimea ecartului tehnologic şi a ecartului
cererii. În cele mai multe situaţii, ecartul tehnologic implică perioade de timp mai lungi decât ecartul cererii. De
exemplu, dacă ecartul tehnologic măsoară 15 luni, iar ecartul cererii, 4 luni, atunci ecartul net va măsura 11 luni. În
cele 11 luni, ţara A va exporta noul produs ţării B. Înainte de intrarea în intervalul de 11 luni, ţara B nu manifestă o
cerere reală pentru acest produs, iar după trecerea perioadei, firmele specializate din ţara B produc şi ele bunul
respectiv, oferindu-l consumatorilor interni, cererea din import scăzând treptat. Astfel, elementul de maximă
importanţă a modelului Posner este legătura ce se creează între existenţa diferenţelor în tehnologie şi caracteristicile
fluxurilor comerciale cu noile bunuri, rezultat al acelor tehnologii. Se naşte, astfel, întrebarea: cum poate o ţară să
exporte cu succes, în mod continuu, noi produse? Răspunsul este evident: inovând continuu, investind permanent în
activităţile de cercetare şi dezvoltare, obţinând noi produse superioare celor precedente. Acest model are o relevanţă
foarte mare pentru economia internaţională actuală, în condiţiile concurenţei dintre firmele mari şi foarte mari,
amplasate preponderent în ţări ale ³Triadei´ (America de Nord, Asia de Sud-Est şi Europa Occidentală), confruntate
cu problema competitivităţii la nivel global. În plus, deşi ignoră multe elemente importante ale economiei mondiale,
oferă o explicaţie simplă şi ingenioasă a dinamicii avantajului comparativ. ?

Prin intermediul figurii 2, oferim o reprezentare grafică a evoluţiei fluxurilor de comerţ internaţional prin prisma
modelului analizat.

În această diagramă s-a simbolizat situaţia balanţei comerciale a ţării A, în funcţie de timp. Până în momentul
t1 s-a presupus că nu există operaţiuni comerciale între ţările A şi B noul produs (acesta este momentul în care ţara A
îl introduce pe piaţă). Pe măsură ce consumatorii din ţara B ajung să cunoască proprietăţile noului produs, încep să îl
caute, ceea ce va determina creşterea treptată a exporturilor ţării A. Dacă ţara B nu va putea să adopte rapid noua
tehnologie, exporturile ţării A vor continua să crească, până când vor atinge o valoare maximă în momentul t4 .
Intervalul t1t4 reprezintă, astfel, ecartul cererii. Dacă producătorii din ţara B ar fi putut să introducă noua tehnologie de
fabricaţie în momentul t2, atunci ei ar fi reuşit să oprească extinderea importului înainte ca acesta să atingă valoarea
sa maximă, comerţul încetând în momentul t3. Dacă, însă, ecartul tehnologic implică o perioadă mai mare de timp,
adică până în momentul t5, exporturile ţării A în B continuă la valoarea lor maximă (până în acel moment) şi nu pot fi
eliminate până în t7. Dar, figura 2 mai ilustrează două posibilităţi. În situaţia în care producătorii din ţara A reuşesc să
inoveze iar, în momentul t6, atunci ei vor putea relua procesul de ³cucerire´ a pieţei ţării B, cu noile produse rezultate,
extinzându-şi din nou exporturile. Observăm că menţinerea unui flux continuu de inovaţii permite ţării A să exporte în
continuare noi produse, admiţând, bineînţeles, că intervalul dintre inovaţii este mai scurt decât însuşi ecartul
tehnologic. Pe de altă parte, însă, dacă producătorii din ţara A nu reuşesc să inoveze îndeajuns de rapid, iar
introducerea noilor tehnologii în ţara B determină apariţia progresului tehnic, atunci s-ar putea întâmpla ca noi
produse din această din urmă ţară să pătrundă pe piaţa ţării A (situaţia comerţului inversându-se treptat).

9
 
 
 

 

 
 

Acest model îşi clădeşte raţionamentul pe teoria ecartului tehnologic, dar extinde analiza conformaţiei
schimburilor comerciale internaţionale, modificând mai multe premise restrictive ale modelului Heckscher-Ohlin şi
fiind mult mai bogat în semnificaţii prin faptul că ia în considerare, de la început, o serie de aspecte reale din practica
schimburilor şi specializării internaţionale. Această teorie, mult mai cunoscută decât precedenta, a fost dezvoltată
iniţial de către Raymond Vernon, începând cu anul 1966.
 Astfel, se analizează implicaţiile pe care le are ciclul de viaţă a produselor asupra particularităţilor fluxurilor
comerţului internaţional. Vernon a dezvoltat acest model ca o reacţie la testele, cu rezultate contradictorii, realizate
modelului Heckscher-Ohlin, extinzând analiza sa asupra mai multor regiuni ale lumii şi preluând date proprii unei
diversităţi de economii naţionale. Modelul axat pe ciclul de viaţă a produsului vizează în special comerţul cu
manufacturate, afirmând că, în general, noile produse au două caracteristici:

a) la început, prin intermediul lor, producătorii caută să satisfacă cererea categoriilor de consumatori cu venituri
înalte;

b) în procesul său de fabricaţie se economiseşte factorul muncă, recurgându-se mai mult la factorul capital.

Motivul pentru care în unele ţări (de exemplu, S.U.A.) se produc bunuri pentru a căror obţinere se utilizează metode
ce economisesc factorul muncă, afirmă Vernon, îl constituie tocmai faptul că aceste state sunt relativ sărace în
respectivul factor de producţie.

Modelul pune în evidenţă trei etape principale tipice relaţiilor comerciale dintre ţări, suprapunându-le peste
etapele ciclului de viaţă a produsului. Astfel, într-o primă etapă, bunurile noi sunt produse şi consumate în interiorul
statelor bogate sau foarte bogate, deoarece acolo este localizată cererea consumatorilor de astfel de mărfuri, iar
firmele producătoare doresc să fie aproape de pieţele de desfacere pentru a observa cât mai atent răspunsul
consumatorilor şi a minimiza costurile. În această etapă, caracteristicile procesului de producţie şi ale bunurilor se
modifică încet, dar sigur, pe măsură ce producătorii se familiarizează cu procedeele specifice de obţinere a bunului şi
cu piaţa de desfacere. În această etapă, aceste bunuri nu formează obiectul comerţului internaţional, aceasta fiind
totodată şi etapa de introducere a bunului pe piaţă.

Pe cea de a doua etapă Vernon o numeşte etapa de maturizare a produsului. În cadrul acesteia, începe să se
manifeste fenomenul standardizării proceselor de producţie, apare producţia de masă. Standardizarea reprezintă una
dintre condiţiile obţinerii economilor de scară. Manifestarea economiilor de scară se constituie într-o condiţie a
obţinerii randamentelor crescătoare de scară. Or, această premisă vine în contradicţie cu premisa modelului
Heckscher-Ohlin, care statua existenţa randamentelor proporţionale de scară. Mai mult decât atât, cererea externă
pentru respectivul produs începe să crească, dar creşterea se datorează, în cea mai mare parte, creşterii cererii din
alte ţări dezvoltate, în condiţiile în care produsul este încă scump. Cererea externă, asociată cu obţinerea economiilor
de scară, conduc la exporturi orientate către alte state dezvoltate (de exemplu, din S.U.A. către Uniunea Europeană).

În acelaşi timp, însă, au loc şi alte transformări importante. Datorită faptului că firmele din S.U.A. reuşesc să
vândă profitabil în Europa Occidentală, ele încep să ia în considerare posibilitatea extinderii producţiei peste hotare,
cât mai aproape de pieţele de desfacere în creştere. Dacă costurile le îngăduie să facă acest lucru (adică, dacă
costurile producţiei peste hotare sunt mai mici decât cele ale producţiei din ţara de origine plus cheltuielile de
transport), atunci firmele americane vor începe să investească în obiective de producţie din alte state dezvoltate. O
dată cu creşterea investiţiilor peste hotare, începe să se manifeste procesul de deplasare a producţiei de export din
S.U.A., în străinătate. Având filiale implantate, de exemplu, în Franţa, firmele americane vor putea să vândă în
continuare produsul şi pe pieţele altor state europene. În acest mod, exporturile iniţiale din S.U.A. se diminuează
treptat, scăzând proporţional şi producţia respectivului bun din S.U.A. Evidenţierea procesului de relocalizare a
producţiei se constituie într-un nou pas înainte realizat de acest model, în comparaţie cu cele anterioare, deoarece
acestea nu admiteau mobilitatea internaţională a managementului şi capitalului. Este, de fapt, un pas înainte în
sensul adaptării modelului la realităţile economiei internaţionale. Investiţiile americane în străinătate au avut o
dinamică deosebită în anii ¶60, ¶70, urmate de firmele japoneze care au procedat într-un mod asemănător, atât în
Asia, cât şi în Europa şi S.U.A., în anii care au urmat.

Vernon a sugerat de asemenea că, în etapa maturizării, produsul obţinut în Europa va ajunge să fie exportat,
din nou, de aici în S.U.A. Aceasta, deoarece factorul capital prezintă o mobilitate internaţională mult mai accentuată
în comparaţie cu cea a factorului muncă, deci, egalizarea preţurilor factorului capital producându-se mult mai rapid
decât a preţurilor factorului muncă, între cele două regiuni. Astfel, localizarea producţiei va ajunge să fie determinată
de diferenţele în costurile cu forţa de muncă. Acestea, fiind mai coborâte în Europa, bunul va fi obţinut mai eficient
aici (fapt care astăzi nu mai este adevărat, dar este perfect real în cazul comerţului cu alte regiuni ale lumii).

Ultima etapă în ciclul de viaţă al produsului este cea a standardizării acestuia. În decursul acestei etape, atât
caracteristicile produsului, cât şi cele ale procesului de producţie sunt, deja, mult mai bine cunoscute într-o serie
întreagă de state. Consumatorii sunt familiarizaţi cu produsul, iar producătorii cu modul de obţinere al său. De aceea,
se consideră că bunul s-a ³banalizat´ pe plan internaţional. Producţia va fi din nou deplasată, de data aceasta în ţări
în curs de dezvoltare din punct de vedere economic, unde costul forţei de muncă este mult mai coborât decât în
statele dezvoltate. În acest timp, ţările dezvoltate sunt interesate în introducerea în fabricaţie a noi produse.
Trăsăturile comerţului internaţional se modifică din nou, produsul fiind exportat din ţările în curs de dezvoltare şi
importat de cele dezvoltate.

În concluzie, teoria ciclului de viaţă al produsului postulează existenţa dinamicii avantajului comparativ, pe măsură ce
produsul traversează cele trei etape specifice, în cadrul ciclului său specific de viaţă. Ţara inovatoare parcurge ciclul
de viaţă al produsului, traversând, totodată, un ³ciclu´ comercial, începând cu exporturi, în primele etape şi terminând
cu importuri din alte ţări. În consecinţă, ţările dezvoltate sunt obligate să inoveze permanent şi să introducă pe piaţă
noi produse, pentru a-şi menţine poziţia în ceea ce priveşte câştigurile din comerţ.



 
 




 




În prezent, peste 25% din comerţul internaţional cuprinde schimburi reciproce realizate cu produse din aceeaşi
categorie conform clasificării lor după sistemul internaţional standard de catalogare a bunurilor industriale.
Schimburile intraramură joacă un rol deosebit de important mai ales în comerţul internaţional cu bunuri manufacturate
aparţinând ţărilor dezvoltate, care deţin ponderea cea mai mare în acest gen de schimburi, dar astăzi ponderea
ţărilor în curs de dezvoltare în acest tip de schimburi comerciale tinde să crească. Treptat, multe ţări, sau chiar
grupări de state, au ajuns să deţină niveluri asemănătoare de tehnologie ca şi proporţii asemănătoare de capital şi
muncă calificată. De aceea, este tot mai greu să se facă o distincţie clară între diferite ramuri în privinţa eficienţei cu
care una sau alta dintre state produce şi comercializează anumite categorii de bunuri prin prisma avantajului
comparativ, creşterea ponderii schimburilor intraramură în total comerţ mondial este o dovadă practică a acestui
lucru, comerţul şi specializarea fiind tot mai mult influenţate de manifestarea economiilor de scară.

Schimburile comerciale intraramură sunt incompatibile cu modelul Heckscher-Ohlin, deoarece, prin prisma acestuia,
două state partenere ar trebui să deţină avantajul comparativ în aceeaşi ramură (situaţie prin care nu s-ar mai
justifica specializarea şi schimbul internaţional), a ridicat o serie de semne de întrebare cercetării care şi-a propus să
izoleze şi să explice principalele cauze care determină existenţa lor.

Conform unei prime categorii de explicaţii, existenţa simultană a exporturilor şi importurilor de produse aparţinând
aceleiaşi ramuri se datorează fenomenului diferenţierii produselor. Bunurile obţinute de diverşi producători sunt
individualizate, personalizate, existând diferenţe, uneori marcante, în privinţa calităţii acestora, fapt care influenţează
decizia consumatorului. În aceste condiţii, importurile urmăresc să satisfacă cererea consumatorilor interni de bunuri
cu caracteristici care lipsesc produselor autohtone. Ţările care prezintă niveluri comparabile din punctul de vedere al
dezvoltării economice, prezintă niveluri sensibil asemănătoare ale cererii reprezentative, având surplusuri la aceleaşi
categorii de produse. De aceea, în cazul acestor state, fiecare produs exportabil este în aceeaşi măsură şi un bun
importabil, iar gradul de complexitate al produselor de export este, de asemenea, comparabil. Cererea din fiecare
stat exprimă o corelaţie puternică între veniturile per locuitor şi calitatea bunurilor solicitate. Ţărilor cu acelaşi nivel al
veniturilor per locuitor le este propriu aproximativ acelaşi raport între nivelul de acoperire a cererii interne de produse
de o anumită calitate şi produsele destinate pieţelor externe.

Un al doilea set de explicaţii atribuie comerţul intraramură unei aşa-numite ³cereri de diferenţă´ prezentă pe piaţa
internă. În conformitate cu aceasta, produsele străine comparabile cu bunurile autohtone vor fi, totuşi, cerute şi
consumate ca urmare a preferinţelor unor consumatori pentru produse străine. Astfel, prin intermediul cererii de
diferenţă, se pot explica schimburi comerciale care există chiar dacă avantajul comparativ este absent.

În paragraful precedent am arătat cum schimburile intra-ramură apar ca urmare a caracteristicilor ofertei, de pe urma
existenţei concurenţei imperfecte şi a economiilor de scară. Aceasta poate fi o altă explicaţie a respectivei categorii
de schimburi.

Schimburile intraramură au mai fost explicate şi prin prisma diferenţelor existente în ceea ce priveşte mărimea
cheltuielilor de transport şi comercializare între diverse regiuni, în condiţiile în care nu se interpun bariere comerciale
semnificative între state. Au mai existat şi opinii care atribuiau aceste schimburi gradului de agregare a produselor în
clasificarea standard a mărfurilor care fac obiectul comerţului internaţional.

În practică, măsurarea intensităţii schimburilor comerciale intraramură este deosebit de utilă pentru determinarea
locului pe care acestea îl ocupă în comerţul exterior al unui stat, precum şi în scopul realizării unei comparaţii între
diferite ţări, la un anumit moment dat.

Indicatorul cel mai semnificativ, în acest sens, a fost elaborat de Grubel şi Lloyd şi are următoarea formulă de calcul:

unde:

- xi, mi reprezintă exporturile, respectiv importurile unei ţări, din categoria de produse i,

- X, M reprezintă exporturile, respectiv importurile totale ale ţării.

Dacă indicatorul GL ia valoarea 1, atunci exporturile şi importurile dintr-o anumită categorie de bunuri sunt egale, ţara
respectivă prezintă schimburi comerciale intraramură ³perfecte´ sau ³totale´. Similar, dacă GL este egal cu 0, atunci
înseamnă că nu există schimburi intraramură din respectiva categorie de bunuri. Acest indicator poate lua orice
valoare între cele două valori extreme, dar cu cât el este mai apropiat de valoarea 1, cu atât comerţul intraramură
este considerat mai intens.

Pentru a face posibilă o includere mai concludentă în calcul a realităţilor pieţelor, s-a realizat următoarea clasificare a
produselor care fac obiectul schimburilor intraramură:

- produse omogene aparţinând comerţului de frontieră, din zonele libere sau comerţului sezonier;

- produse eterogene, sau diferite, dar care au substitute apropiate în producţie şi consum. Această categorie se
subdivide în:

ü???????bunuri cu intrări diferite, dar care sunt foarte uşor substituibile în consum (de exemplu textilele
sintetice şi cele naturale),

ü???????bunuri cu intrări identice, dar care au utilizări finale diferite (de exemplu industria metalurgică),

ü???????bunuri asemănătoare, fabricate din materiale asemănătoare (de exemplu industria automobilelor);

- produse eterogene pe verticală, dar aparţinând aceluiaşi tip de proces de producţie.