Sunteți pe pagina 1din 3

Educația în Atena

Este interesantă și edificatoare prezentarea educației în lumea greacă pe care o face Ovidiu
Drâmba în Istoria culurii și civilizației,vol.III,apărută la București,1997.
Autorul înfățișează 2 sisteme educaționale diferite în cele 2 state grecești,Atena și
Sparta,fundamental opuse.
În continuare vom vorbi despre cel specific Atenei.
Cu totul diferită era educaţia copiilor şi a tinerilor în Atena. Tatăl dispunea de educaţia copiilor
până la vârsta de 18 ani. Mamele, secondate uneori de sclavele casei, se îngrijeau de creşterea
lor. La vârsta de 7 ani începeau şcoala. La Atena, dar nu şi în alte părţi ale lumii greceşti, legile
prevedeau obligaţia statului de a se ocupa de instrucţiunea copiilor ca de o esenţială problemă
civică. Dar aici, chiar dacă n-ar fi obligaţi părinţii să-şi dea copiii la şcoală, această obligativitate
deriva dintr-un obicei. Fapt este ca încă de la începutul secolului al V-lea î.Hr. puţini ţărani din
statul atenian mai rămăseseră analfabeţi.
Statul atenian suporta cheltuielile şcolare numai pentru copiii orfani de război. Părinţii îşi
trimiteau copiii la şcoala particulară, singura formă existentă, ţinută de un învăţător. Acesta le
preda- în casa lui sau sub porticele oraşului – noţiuni de scris-citit, de aritmetică şi de muzică,
timp de cinci, şase sau şapte ani; nu mai mult pentru că după vârsta de 14 ani educaţia fizică lua
aproape complet locul educaţiei intelectuale. Elevii scriau pe tăbliţe cerate (în epoca elenistică –
pe foi de papirus) texte literare şi elemente de aritmetică, limitate la cele patru operaţiuni (tabla
înmulţirii exista încă din timpul lui Pitagora).
Locul principal în programa şcolară îl deţineau poeţii Solon, Hesiod şi, în primul rând, Homer,
pentru că aceştia puteau influenţa asupra formării morale şi politice a viitorului cetăţean. Studiul
muzicii corale şi instrumentale (lira înaintea tuturor, dar şi harpa sau flautul) dezvoltau în tineri
simţul auto-controlului, al moderaţiei, al măsurii şi, prin formaţia corală, de pildă, al participării
la viaţa colectivităţii. Imnurile şi cântecele dedicate zeilor, eroilor sau învingătorilor la Jocurile
Olimpice contribuiau de asemenea la formarea şi cultivarea sentimentelor cetăţeneşti. Iar
educaţia fizică le fortifica corpul în vederea fie a îndeplinirii îndatoririlor militare, fie a oricărei
alte activităţi din viaţa civilă, mai ales manuale.
Școala din Atena
Cei ce dispun de mijloace îşi continuau studiile la şcolile sofiştilor şi ale retorilor. Această unică
formă de învăţământ superior avea un scop eminamente practic: să-i înveţe pe tineri arta elocinţei
şi tehnica convingerii publicului printr-un bine studiat sistem şi un întreg arsenal de argumente şi
de formulări abile. Aceasta era un lucru indispensabil celui care se pregătea pentru viaţa politică
sau pentru activitatea din tribunale. În schimb, alte discipline nu erau considerate indispensabile:
celebrul profesor de retorică Isocrate (436-338 î.Hr.) susţinea că, de exemplu, geometria,
astronomia sau ştiinţele naturale n-au nici o valoare educativă, întrucât nu au nici un efect asupra
vieţii practice, sociale, şi nici asupra destinului oamenilor; dimpotrivă, forma filozofică de
învăţământ are prin excelenţă acest caracter practic, întrucât dă tânărului pregatirea şi îi formează
capacitatea de a judeca şi de a-i conduce pe ceilalţi.
Toate aceste forme de învăţământ erau rezervate numai băieţilor; educaţia fetelor, care se făcea
exclusiv în familie, se reducea la gospodărie, la tors şi la ţesut. Abia mai târziu, în perioada
elenistică, femeia va putea primi o oarecare cultură. În epoca clasică, o femeie care ar fi urmărit
să-şi facă o educaţie culturală şi artistică ar fi fost bănuită că este de o moralitate foarte dubioasă.
Palestre.Gimnazii.Sporturi.
Când tânărul atenian-la fel ca și cel din majoritatea statelor grecești-împlinea vârstade 18 ani
începea stagiul militar (efebia),care dura doi ani.După ce adunarea demei sale și Senatul (bule) îi
verificau vârsta și controlau dacă aparținea unei familii de cetățeni liberi,tânărul depunea
jurământul în cadrul unei ceremonii religioase.Primul an,tânărul efeb îl petrecea în
cantonament,practicând intens exercițiile gimnastice și sporturi,și antrenându-se în gimnazii la
mânuirea armelor.La Atena efebii erau cantonați în portul Pireu și instruiți de șase ofițeri.Tânărul
era tuns scurt,purta o pălărie cu boruri lungi și îmbrăca o hlamidă,mantaua militară.-În anul al
doilea după ce în cadrul unei alte ceremonii publice i se încredințau armele (o lance și un
scut),era trimis în unele din garnizoanele-fortărețe unde continua instrucția militară.Pe lângă
aceasta primea și o oarecare instrucțiune sub îndrumarea unor retori și filosofi,studiind legile și
funcțiunile statului.În timpul efebiei tinerii primeau și soldă.La sfârșitul serviciului militar statul
îi dăruia scutul și lancea-și din acel moment tânărul devenea un cetățean.
Educația fizică a băieților și efebilor se făcea în palestre și gimnazii,sub conducerea unui
instructor (pedotrib).
Palestrele erau terenuri de sport,publice sau particulare,având alături clădiri sau vestiare,săli de
odihnă,băi,magazine de untdelemn și nisip.Tinerii-atleții luau parte la antrenamente și concursuri
complet goi-mai întâi se spălau,apoi își ungeau tot corpul cu untelemn și cu nisip pe care,după
antrenament îl răzuiau cu o spatulă,apoi din nou se spălau.În tot timpul exercițiilor fizice un
cântăreț cânta din oboi ritmând exercițiile.-Gimnaziile erau complexe sportive de dimensiuni mai
mari,cu bazine,cu piscină pentru înot,cu portice,fântâni,statui ș.a.-Totul situat în afara
orașului,într-un mare parc,o gradină publică pe aleile căreia cetățenii petreceau câteva ore
plimbându-se în zilele prea călduroase.Fiecare oraș,oricât de mic,ținea să aibă un teatru și un
gimnaziu.La Atena erau trei gimnazii mai importante:Academia,unde Platon și-a întemeiat
ulterior școala sa filosofică ce a funcționat timp de 40 de ani („devenind astfel prima
universitate”-R.Flaceliere);Liceul (Lykeion)-în crângul sacru închinat lui Appolo,unde Aristotel
ținea prelegeri de știință și filosofie;și Cinosarges-probabil un gimnaziu rezarvat metecilor
și,într-o vreme,locul de întrunire al cinicilor (școala filosofilor care își trăgeau numele tocmai de
la acest gimnaziu).
Exercițiile atletice și sporturile practicate încă din școală erau variate.Principala combinație de
exerciții era pentatlonul,cuprinzând-cum arată și numele-cinci probe;alergări,sărituri,aruncarea
discului,aruncarea suliței și lupta.Alergările aveau loc pe stadioane.O altă probă era alergarea în
care atletul concura echipat cu tot echipamentul greu de război.-De o imensă popularitate se
bucurau cursele de cai și mai ales alergările de care.Aceste curse aveau loc pe hipodrom.Atelajul
unui car era de un cal ,doi sau patru cai;ultima categorie,cursele de cvadrige (la cursele de care
participau concomitent mai multe care,până la 40) erau cele mai spectaculoase dar și cele mai
periculoase pentru conducătorii carelor.Era întrecerea de mare prestigiu-atât pentru
conducători,cât și pentru marii bogătași proprietari de grajduri,cărora le reveneau de fapt laurii
unei victorii (iar nu conducătorilor de care).
O altă combinație de probe era cea în care lupta cu pumnii (precursorul boxului de azi) și lupta
liberă-asemănătoare luptei greco-romane,în care victorios era declarat cel care punea la pământ
adversarul de trei ori.Pugilistul avea pumnul și antebrațul înfășurate în fâșii de piele care atenuau
duritatea lovitirilor,dar începând din sec. IV î.e.n. pugiliștii luptau fie cu pumnul liber,fie că
adoptau un fel de mănuși de box,dar atât de dure,încât loviturile puteau provoca moartea
adversarului,pe loc sau mai târziu.Înfruntarea era continuă,fără reprize (întâlnirea dura de obicei
4 ore),și pe un podium mai lung decât ringul de azi,-condiții care făceau ca lupta să se desfășoare
într-un ritm mai lent.Nici aici nu se ținea seama de greutatea,de „categoria” boxerilor.-În
fine,lupta liberă,pancrațiul cum era numită,era sportul cel mai brutal,mai periculos și de-a
dreptul devastator.Lovituri cu pumnul și cu picioarele,răsucirea membrelor,apucarea de gat-orice
era permis,afară de înfigerea degetelor în ochii adversarului...Un spectacol respingător,în totală
neconcordanță cu imaginea prea idealizată pe care suntem înclinați să ne-o facem citind versurile
poeților sau privind statuile și basoreliefurile sculptorilor care glorificau pe atleții greci ai epocii
clasice.
Bibliografie
Drâmba Ovidiu,Istoria culturii și civilizației,Editira SAECULUM I.O.,București,1997