Sunteți pe pagina 1din 30

Universitatea “Dunărea de Jos”

din Galați
Facultatea de Litere

Specializarea:
Limba și literatura română

Lectură și receptare
Prof.univ.dr. Nicolae Ioana

Anul II, Semestrul II

D.I.D.F.R.
UDJG
Facultatea de Litere

LECTURĂ ŞI
RECEPTARE

An II, sem. 2

Prof.univ.dr. Nicolae Ioana

Gala i
2010
Cuprins

1. O privire asupra termenilor 5


1.1. Lectură 5
1.2. A citi sau a lectura? 8
1.3. Ce este textul? 10
1.4. Cititorul 12
1.5. Condi ionările lecturii 18
1.6. Prelectura 20
1.7. Relectura 22
1.8. Câteva tipuri de lectură 24

Test de evaluare 29
Recomandări bibliografice 30

Lectură i receptare 3
Prezentare

Acest curs se derulează pe durata a două semestre şi are ca


obiect prezentarea, clasificarea şi explicarea principalelor concepte
operaţionale pentru înţelegerea actului lecturii şi al receptării,
activităţi esenţiale ale studentului filolog.
De aici rezultă repartizarea materiei în două secvenţe.
Prima, cea de faţă, este destinată prezentării şi clarificării
termenilor generaţi de noţiunea de „lectură” (lectură, relectură,
prelectură, lector etc.)
Cea de a doua se va concentra cu precădere asupra problemelor
receptării textului.

Obiective şi competenţe

Obiectivul cursului este ca la sfârşitul parcurgerii sale, într-un


mod rapid şi intensiv, să poţi dobândi, în principal, următoarele
competenţe: uşurinţa de a opera cu conceptele proprii teoriilor
lecturii şi ale receptării; familiarizarea cu modalităţile lecturii şi ale
receptării specializate (critice) ; formarea şi perfecţionarea
capacităţii de a situa textul, pe baza rezultatelor lecturii, într-o
scară de valori.

4 Lectură i receptare
1. O Privire asupra termenilor
1.1. Lectură

1. O privire asupra termenilor

1.1. Lectură
Poate nu s-ar părea că e necesar să aruncăm fie şi o privire
sumară asupra termenilor-cheie care dau denumirea acestei
discipline.
Înţelesul lor de strictă utilitate se află la îndemâna oricui. Mai
ales primul, lectură, intră destul de timpuriu în inventarul lexical al
copilului de vârstă şcolară, de obicei prin sinonimul său mai
frecvent uzitat de vorbitorii de limbă română: citire. O disciplină de
studiu din orarul elevului mic chiar aşa se şi numeşte (sau, mă rog,
se numea până în urmă cu nişte ani). E ora când învăţăceii deprind
„buchea” cărţii, unii nu cu foarte mare plăcere. Tot cam atunci, se
familiarizează şi cu celălalt termen (în sintagma lectură
suplimentară), care fie îl face să se simtă mai important, pentru că i
se pare mai „savant”, fie îl îndepărtează cu totul de sensul,
conţinutul şi de îndeletnicirea pe care o sugerează.
Evident, nu am a mă teme că măcar vreunul dintre
destinatarii acestui curs s-a situat în a doua ipostază.
Ei ştiu cu siguranţă că vocabula lectură vine, la noi şi în alte
spaţii culturale, din latină, unde verbul (lego, legere) care a condus
la această formă se asocia cu înţelesul principal de „a strânge, a
aduna, a reuni”1. Adică a percepe ca un ansamblu o succesiune de
litere care, reunite, participă la comunicarea unui sens.
Este unul din frumoasele mistere, dar şi miracole ale ale
comunicării, scrise sau vorbite: cum se face că, deşi necesită
parcurgerea literelor/sunetelor în succesivitatea lor, cuvintele
scrise/rostite transmit aproape instantaneu înţelesul pe care îl
transportă!?
Desigur, un decalaj, chiar şi imperceptibil, există.
Pentru un poet atent la forţa semantică a cuvintelor, cum e
Nichita Stănescu, această desincronizare este privită ca o dramă a
neputinţei de a de a pune în acord deplin şi în totală simultaneitate,
starea sufletului cu rostirea (scrierea) ei şi, imediat, cu perceperea
acesteia de către destinatar. E trist, dramatizează admirabil
Nichita, că fatalitatea succesivităţii (scrierea, în succesiune a
literelor, tot astfel şi perceperea sensului, prin lectură) afectează
însăşi autenticitatea comunicării. Pentru că între momentul trăirii
(al rostirii, al scrierii) şi cel al receptării (al lecturii) este un decalaj
temporal şi e posibil ca în acest răstimp starea/revelaţia care se
voia comunicată să se fi volatilizat sau să nu mai aibă aceeaşi
intesitate. Când citeşti/receptezi cuvintele „te iubesc” (prozaizez un
exemplu venit dintr-o superbă poezie nichitiană), s-ar putea ca cel
care le-a scris/rostit să nu te mai iubească demult. Este, desigur,
un mod poetic de a vedea lucrurile, dar nu mai puţin adevărat.
Revenind la „proză”, să consemnăm că, derivat din verbul
latinesc amintit, cuvântul lectură presupune actualizarea unui sens

1
Apud Pul Cornea, Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva, Bucureşti, 1988
Lectură i receptare 5
1. O Privire asupra termenilor
1.1. Lectură
rezultat din „strângerea” laolaltă a elementelor componente ale
unei comunicări verbale.
În înţelesul prim cu care folsim cuvântul aici, actul lecturii
presupune cu obligativitate situarea lectorului în interiorul aceluiaşi
cod lingvistic care a condus la alcătuirea textului.
În înţeles foarte larg însă (un fel de „lectură” poate fi şi actul
interpretării unei imagini, a unui film mut etc) e aproape la fel de
necesar ca lectorul (receptorul) să aibă aceeaşi structură mentală
(şi cod cultural) care a determinat producerea imaginii.
O situaţie interesantă de neadecvare a acestor coduri
relatează McLuhan2, în „Galaxia Gutenberg”. Locuitorilor unui sat
izolat şi primitiv din jungla amazoniană, bântuit de malarie, li se
proiectează un film de câteva minute care, prin imagini, neînsoţite
de vreun comentariu, e menit să-i înveţe pe băştinaşi cum să
elimine cauzele maladiei. În film este înfăţişat un bărbat care trece
printr-un sat asemănător şi astupă o groapă în care s-a strâns apa,
goleşte un vas şi altele sugerând astfel că trebuie evitată băltirea
apei. Sugestia, simplă de altfel, nu ajunge şi la oamenii tribali.
Întrebaţi, la final, ce au au văzut în film, ei au răspuns fără
excepţie: „Un pui de găină”. Mirare mare între iniţiatori care, la
revizionare au putut vedea ceea ce nu ştiuseră: într-adevăr, timp
de o secundă-două, putea fi zărit un pui de găină care trecea în
fugă printr-un colţ al ecranului. Esenţialul scăpase.
Nu e nevoie de comentarii. Sunt convins că destinatarii
acestor rînduri au văzut în întâmplarea de mai sus altceva decât
un pui de găină.
Prin lectură se stabileşte, deci, o relaţie între un text (sau un
semn) şi un lector. Această relaţie se bazează pe capacitatea
textului de produce sensuri, în funcţie de natura şi anvergura
cărora ea putând fi simplă sau complexă. Dacă universul perceptiv
al unui dintre termeni e diferit, relaţia nu se poate stabili, sau se
stabileşte eronat.
Definiţia pe care o dă Paul Cornea lecturii este de preluat ca
lămuritoare şi rezumativ tehnică: „ansamblul activităţilor
perceptive şi cognitive vizând identificarea şi comprehensiunea
mesajelor transmise scriptic”.3
Actul lecturii nu este şi nu trebie să fie, însă, un simplu
proces de transmitere a semnificaţiilor sau exclusiv de
descoperire de către cititor a adevărurilor conţinute în text, ci
unul de elaborare a acestora.
Parcurgând un text, cititorul pune în acţiune o mulţime de
alte texte din care se compune fiinţa sa experienţială, le inter-
acţionează şi construieşte sensuri. Este de la sine de înţeles că
această „construcţie” de sens este diferită de la un cititor la
altul, în funcţie de structura, de anvergura şi natura experienţei
sale.
Pe de altă parte, prin acest proces care ecuaţionează
termenii esenţiali ai actului lecturii (text – cititor – lectură) se
câştigă o nouă experienţă care se adaugă celei anterioare,

2
Marshall McLuhan, Galaxia Gutenberg (Omul şi era tiparului), Editura politică, Bucureşti, 1975
3
Paul Cornea, op.cit.
6 Lectură i receptare
1. O Privire asupra termenilor
1.1. Lectură
pregătindu-l pe cititor să interacţioneze cu alte texte, printr-o
lectură mai performantă destinată unei noi construcţii de
sensuri.
Deşi în cercetările româneşti dedicate acestui fenomen se
fac uneori delimitări între termenii lectură şi citire, vom prefera, în
expunerea de faţă să-i situăm în sinonimie, ignorând nuanţele care
fac ca aceasta să fie imperfectă. Trecând peste detalii „tehnice”,
pentru vorbitorul de limba română lectura sau citirea unui text
înseamnă acelaşi lucru.

Lectură i receptare 7
1. 2. A citi sau a lectura?

1. 2. A citi sau a lectura?


Fără îndoială, e recomandabilă folosirea verbului a citi. A
lectura sună încă pretenţios în limba română, chiar dacă sunt
destui care, tocmai pentru că au citit probabil puţin, se laudă cu
ceea ce „lecturează”.
A citi e perceput mai firesc, chiar dacă are foarte largi
disponibilităţi polisemantice.
Obişnuim să folosim verbul în multe dintre împrejurările
când luăm act de o informaţie prin interpretarea unui semn.
„Citim” contorul (de gaz, de curent) şi nu e niciodată o
„lectură” entuziasmantă.
Ilie Turculeţ (personaj sadovenian din romanul „Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi-vodă”), citeşte stricarea vremii în
zborul graurilor laolaltă cu stăncuţele, la fel citeşte argatul Vitoriei
Lipan venirea iernii într-un nor negru apărut de după Ceahlău.
Unii citesc în palmă, alţii în stele. Lecturi foarte fanteziste,
dar cu (încă) o mare forţă de seducţie pentru destui oameni.
În definiţia seacă a Dicţionarului explicativ, a citi înseamnă:
„1. A parcurge un text (pronunţând cuvintele sau nu) pentru a lua
cunoştinţă de cele scrise * A rosti, a urmări un text cu glas tare
pentru a comunica cuiva conţinutul lui * A descifra o partitură
muzicală, urmărind cu ochii sunetele reprezentate şi valorile lor (şi
a le reproduce cu vocea sau cu un instrument) * A interpreta
indicaţiile topografice ale unei hărţi sau ale unui plan şi a
reconstitui după ele configuraţia terenului * A înregistra, a desluşi
indicaţiile date de un contor, de un barometru, de un indicator etc. *
2. Fig. A descoperi, a sesiza gândul, sentimentele ascunse etc. ale
cuiva din atitudinea sau expresia figurii sale 3. A învăţa, a studia
(parcurgând izvoare, scrieri etc) * A se instrui, a se cultiva 4. (În
superstiţii, în expr.) A citi în stele = a prezice cuiva viitorul după
poziţia stelelor. A citi (cuiva) în palmă = a prezice cuiva viitorul şi
caracterul, examinându-i liniile din palmă”.
Sunt consemnate aici, după cum se poate observa, destule
arii de interes şi de preocupări în care se poate actualiza, cu
sensuri nu foarte mult diferite, conţinutul verbului „a citi”, considerat
ca acţiune care presupune decodarea unui semn/sistem de semne
şi obţinerea unei informaţii sau a unei emoţii.
Asta înseamnă că, într-un fel sau altul, mai tot timpul citim,
indiferent ce. Sigur este că nu totdeauna citim literatură. Trebuie să
admitem însă că, pe măsură ce civilizaţia tehnică evoluează,
tehnologiile moderne de comunicare şi de divertisment încep să
„muşte” din ce în ce mai adânc din spaţiul tradiţional de procurare
a informaţiei şi a plăcerii estetice. Literatura (cartea, în general)
este supusă şi ea aceloraşi pericole, la care se adaugă şi
comoditatea naturală a potenţialilor consumatori siliţi de
dinamismul vieţii cotidiene să-şi restrângă timpul dedicat relaxării
la unităţi din ce în ce mai mici şi mai târzii.
Puţinul disponibil rezervat lecturii (literare) tinde să fie
deturnat spre alte moduri de a citi: „citim” telenovele (de fapt
„romanţuri sentimentale” transpuse filmic), „citim” emisiuni de
divertisment (dramatizări, uneori verite-uri mai mult sau mai puţin
aranjate, ale unor poveşti amoroase, trădări în dragoste, nefericiri
8 Lectură i receptare
1. 2. A citi sau a lectura?
patetizate etc). Literatura se mută în forme consumiste conforme
cu omul modern, conceput ca un consumator lenevos.
E de la sine înţeles că cerinţele autentice ale spiritului nu
pot fi satisfăcute prin asemenea moduri de „lectură”. Iar pentru
profesionistul filolog lectura tradiţională având ca obiect cartea
rămâne o condiţie cu caracter de obligativitate. Trebuie „citit” în
această frază un avertisment şi, deopotrivă, un sfat. Amândouă la
fel de prietenoase.
Evident, în discuţia noastră operaţionale sunt definiţiile
verbului a citi constituite prin apelul la text. Este relativ uşor de
observat, totuşi, că şi explicaţiile date pentru celelalte utilizări sunt
de preluat şi pentru relaţia cu textul.
Este timpul să ne întrebăm, deci

Lectură i receptare 9
1. 3. Ce este textul?

1.3. Ce este textul?


În acest punct, trebuie să participi şi tu la lămurirea termenilor:

Exerciţiu: Consemnează în acest chenar definiţiile


cuvântul „text” din DEX şi din DN (Dicţionarul de
neologisme)

După cum vezi, definiţiile textului nu sunt foarte complicate.


În general, se admite că textul este un ansamblu de
enunţuri verbale, (sau unităţi enunţiative) – scrise sau rostite – care
se caracterizează printr-o anume coerenţă aptă să determine, la
nivelul întregului, o reţea posibilă de semnificaţii.
Desigur, văzut din perspectiva diferitelor discipline care, mai
cu seamă de-a lungul secolului al XX – lea, s-au ocupat de acest
aspect, noţiunea de text cunoaşte abordări diverse şi complexe, ca
şi definirile care rezultă din aceste abordări. În „Introducere în
teoria lecturii”, Paul Cornea face o expunere pertinentă a acestor
perspective, pe care nu le enumerăm aici. Cartea citată rămâne
însă în seama studiului tău individual, ca piesă bibliografică
obligatorie pentru susţinerea pregătirii la această disciplină.
Voi face, totuşi, câteva precizări în legătură cu nuanţările
autorului amintit.
Paul Cornea opinează că din unghiul teoriei lecturii textul
trebuie văzut ca o „structură secvenţială, cu un prag minimal de cel
puţin două fraze”.
Aparent, lucrurile aşa ar trebui să stea.
Dacă admitem, însă, că fraza poate fi calificată ca un enunţ
desfăşurat între două semne de punctuaţie care indică pauze
„mari” (punctul, semnul exclamării, al întrebării etc), chestiunea nu
mai este atât de simplă când vorbim de textul literar. În cuprinsul
acestei unităţi specifice, semnele de punctuaţie au de multe ori o
existenă atipică, în răspăr cu cerinţele comunicării strict normate.
Îndeosebi în textele poetice moderne, care, prin specificul lor, au
un grad mai ridicat de ambiguizare, situaţia amintită îşi găseşte
destule exemplificări.

10 Lectură i receptare
1. 3. Ce este textul?
Nici în proza experimentalistă posibilitatea de a delimita
construcţiile frastice în raport cu semnele de punctuaţie nu există
totdeauna. Există prozatori care desfăşoară o singură frază pe
parcursul mai multor pagini, fiind de presupus că „opera” literară
însăşi s-ar putea reduce la o singură frază.
Sigur, pericolul prolixităţii e destul de mare în aceste situaţii,
dar numai acest fapt nu ne poate determina să scoatem producţia
cu pricina în afara noţiunii de „text”. Oricum, din aceste exemple
rezultă că una dintre trăsăturile de definişie ale textului literar este
abaterea cu diferite grade de la sistemul de norme care
guvernează comunicarea într-o limbă
Pe de altă parte, autorul „Introducerii în teoria lecturii” acuză
„estomparea diferenţei dintre oral şi scriptic” în înţelegerea noţiunii
de text, excluzând manifestările orale din zona preocupărilor sale.
Atitudinea este corectă în raport cu intenţia pe care şi-a propus-o:
aceea de a analiza aspectele lecturii considerate ca act de
„identificare şi comprehensiune a mesajelor scrise”.
În intenţia noastră lectura devine un act mai diversificat de
identificare şi comprehensiune a mesajelor, indiferent de suportul
care face posibilă transmiterea lor: scriptic (literal), auditiv sau
chiar vizual.
În această înţelegere, o secvenţă filmică nedublată verbal
(sau un reportaj TV de timpul „no coment”) poate fi considerată un
text, pentru că şi în aceste cazuri intenţia de a comunica un mesaj
există, iar unităţile secvenţiale („enunţiative”) care le compun sunt
astfel elaborate, juxtapuse, ordonate, relaţionate, „montate”,
intensificate, încât să corespundă acestei intenţii.
Această extindere, cel puţin teoretică, deşi pare abuzivă,
este cu atât mai justificată cu cât, cum am văzut, literatura însăşi
pare nevoită de timpurile moderne să supravieţuiască şi prin alte
forme de comunicare decât cea tradiţională a „textului scris”.

Lectură i receptare 11
1. 4. Cititorul

1.4. Cititorul
1.4.1. Generalităţi
Este, fără îndoială, un element indispensabil al oricărei
discuţii despre lectură şi receptare. Ele este însuşi agentul actului
de lectură prin care un text se actualizează şi statutul său de
importanţă nu este în niciun caz mai puţin important decât acela al
creatorului de text.
Din nou la limita abuzului, am putea spune că textul (ca şi
autorul său) nu există în afara existenţei unui cititor care să-l
concretizeze prin performarea unui act de lectură.
Nimeni nu scrie pentru el însuşi, ci pentru ca textul său să
fie citit sau ca şi cum va fi citit de cineva. Totdeauna, deasupra
umărului celui care scrie este ochiul cuiva care participă într-o
măsură greu de definit şi într-un chip ciudat la elaborarea textului.
Nu trebuie să ne facem iluzii. Nici măcar textele destinate
sertarului sau incinerării nu scapă acestei colaborări a unui lector
ipotetic. Jurnalele intime, de pildă, oricât ar fi ele de intime şi, deci,
de secrete, sunt în bună măsură „citite” de un lector virtual care
contribuie la constituirea literei dar mai ales a spiritului lor.
Romanele cu tentă politică concepute sub regimurile
autoritariste sunt scrise şi cu „contribuţia” cenzorului. Este limpede
că acest control „lectorial” funcţionează, într-un mod sau altul, în
elaborarea oricărui text (literar ori de altă factură) determinând o
anumită organizare a elementelor sale consituente.
Uneori lectorul poate avea o identitate precisă (individuală:
iubita, tatăl etc), alteori mai genarală (categorială: publicul ţintă).
De altfel, proliferarea literaturii de consum şi în acest fel se poate
explica.
Pentru că, e lucru cert, scriitorul creează pentru a fi citit,
pentru public, pentru succes şi pentru prestigiu. (Un exmplu poate
fi cazul lui Kafka, autorul romanelor Procesul şi Castelul, care l-a
mandatat pe legatarul său testamentar, poetul Max Brod, să-i ardă
manuscrisele, deşi, înainte ca boala să-l răpună avusese
posibilitatea să o facă şi singur. A fost, desigur, o binecuvântare că
nu a făcut-o, iar prietenul său nu i-a îndeplinit rugăminţile
testamentare).
E un mic orgoliu în afara căruia este greu de presupus că ar
exista creaţia în zilele noastre. Îndeosebi în vremurile noi, factorul
pecuniar nu trebuie exclus nici el din această enumeraţie.
Sigur, afirmaţia nu trebuie luată în sensurile ei excesive.
Sunt, au fost, în literatura română destule exemple de scriitori care
nu au vizat un succes masiv de public. Ion Barbu, de pildă,
mărturisea că se adresează prin poeziile sale hermetice unui cititor
avizat, apt de trăiri intelectuale superioare, de mare rafinament ; o
categorie cu destul de puţine reprezentări, fără îndoială.
La fel s-a întâmplat, înaintea poetului „geometric”, cu Urmuz
care pare a nu fi avut nicio intenţie de a-şi publica textele. De altfel,
opara acestuia poate fi un bun prilej de a-ţi testa tu însuţi/însăţi
calităţile de cititor. Spre a-ţi facilita exerciţiul, reproduc aici, integral
unul dintre textele sale, cu titlul „Plecarea în străinătate”. E un act
de generozitate pe care nu-l voi repeta:

12 Lectură i receptare
1. 4. Cititorul

Din toate preparativele voiajului, cea mai mare parte erau


îndeplinite; în cele din urmă, reuşi să plătească şi chiria, ajutat fiind
de cele două bătrîne raţe ale sale, şi care nici de astă dată nu-l
lăsară să alerge la mila vecinilor. Singurul lucru ce îi cereau în
schimb era să fie şi ele primite, cel puţin o oră pe zi, în camera sa
de lucru, care exala un aşa de dulce şi îmbătător miros de
ciurciuvele. Se sui în corabie. Sentimentul puternic şi neînvins de
tată îl trase însă înapoi la ţărm, unde, cu o mişcare distrată şi
nervoasă şi în mijlocul poporului iubit, îşi cusu două tampoane de
sugătoare pe căptuşala mucegăită a smokingului său, şi imediat
după aceasta, fără a mai pierde timpul, se furişă, neobservat de
nimeni, în camera scundă din fundul curţii, trecînd la religiunea
mozaică.
Nu mai avea nici un moment de pierdut. Intrase în al şaptezecelea
an al existenţei sale, lăsînd în urmă un trecut glorios, şi acuma
zilele îi erau numprate. Singura dorinţă ce mai avea era să-şi
serbeze nunta de argint. În acest scop chemă pe toţi argaţii şi,
după ce îi invită mai întîi să ciugulească din nişte sămînţă de
cînepă, îi aruncă în o cristelniţă de var. Urmară apoi trei impiegaţi
definitivi de clasa treia şi un arhiereu! El însuşi, ca să poată linişti
mulţimea, care începuse să cîrtească, îşi ciunti trei degete de la
mîna stîngă şi se sui apoi pe un scaun de cizmărie cu trei picioare,
de unde, în sfîrşit, spre satisfacţia tuturor, ciocul său mătăsos
putea să atîrne, plutind liber şi nesupărat de nimeni pe apa rece şi
proaspătă a părăiaşului cristalin. După aceea se sui din nou în
corabie. Bătrîna sa soţie refuză însă să-l urmeze, roasă fiind de
viermele geloziei din cauza legăturilor de inimă ce bănui că el ar fi
avut cu o focă. Totuşi, conştientă de îndatoririle ei de soţie şi
pentru a nu se arăta prost crescută, îi oferi la plecare ouă lipii, un
caiet de desen de Borgovanu şi un zmeu cu speteze “din patru”, pe
cari el le refuză, cu indignare, scuturînd nişte alune într-un sac.
Ambiţioasă ca orice femeie şi neputînd suporta afrontul unui
asemenea refuz, netrebnica soţie îl legă atunci cu o frînghie de
umerii obrazului şi, după ce îl tîrî în mod barbar pînă la marginea
corabiei, îl luă şi îl depuse fără nicio formalitate pe uscat.
Dezgustat de viaţă şi încărcat de glorie şi ani, îşi scoase căciula şi
luă tot atunci ultimele dispoziţiuni cari erau şi ultima voinţă.
Renunţă la toate titlurile şi întreaga sa avere, se dezbrăcă în pielea
goală, rămânînd încins numai cu o funie de tei şi, după ce în
această stare mai privi încă o dată marea nemărginită, se sui în
prima căruţăcu arcuri ce întîlni în cale şi, ajungînd în goana cailor
la oraşul cel mai mare din apropriere, merse de se înscrise în
barou...
Concluziune şi morală:
De vreţi cu toţi, în timpul nopţii, un somn în tihnă să gustaţi,
Nu faceţi schimb de ilustrate cu cel primar din Cîrligaţi.”

Nu am dorit să-ţi provoc doar o experienţă de lectură, ci şi una de


participare la actul lecturii. De aceea se cuvine să-ţi mobilizezi
capacităţile receptoare şi să le dovedeşti în rezolvarea următorului
exerciţiu:

Lectură i receptare 13
1. 4. Cititorul
Exerciţiu: Expune-ţi, în cinci fraze, impresiile despre
textul urmuzian

Nu ştiu, deocamdată, care ţi-au fost impresiile. Nu aş putea,


pentru că nu e rostul acestui curs, nici să le ajut printr-o analiză
aplicată. Dar sper că ţi-ai putut da seama că unele texte,
consacrate demult în rândul valorilor literare, au nevoie de un
cititor bazat pe un număr mare de informaţii teoretice şi de alte
lecturi. Fiindcă, de pildă, în afara cunoaşterii temeinice al
modelulului canonic al prozei realiste, textele urmuziene nu-şi lasă
cu prea mare uşurinţă desluşite semnificaţiile.
Se poate folosi acest prilej pentru a face o primă clasificare
a categoriei cititorului.

1.4.2. Cititorul profesionist


Funcţia cititorului profesionist este îndeplinită, în principal de
criticul literar.
Ea se actualizează printr-o lectură performantă a textului,
întemeiată pe o solidă formaţie teoretică, pe cunoaşterea istoriei
literare – obligatorie pentru situarea operei într-o succesiune
evolutivă a fenomenelor, a literaturii universale – pentru stabilirea
modelelor, a influenţelor, a circulaţiei motivelor şi procedeelor etc.
Funcţia cea mai iportantă a criticului literar este aceea de a
evalua, de a separa valoarea de non-valoare şi de a axiologiza,
adică de a situa creaţia într-o scară a valorilor.
Desigur, criticul literar autentic reprezintă o instituţie de
autoritate, dar acest lucru nu înseamnă că el este infailibil. Nu sunt
puţine situaţiile în care criticii literari s-au înşelat în judecăţile de
valoare emise asupra unor scriitori, fie în sens pozitiv, fie în sens
negativ.
Eugen Lovinescu, critic cu merite strălucite, căruia literatura
română dintre cele două războaie mondiale îi datorează în mare
14 Lectură i receptare
1. 4. Cititorul
măsură afirmarea şi confirmarea valorică, s-a înşelat şi el, în
ambele sensuri. Susţinând „mutaţia valorilor estetice” o dată cu
modificarea contextului care le-a generat producţia, Eugen
Lovinescu a presupus, de pildă, că opera lui caragiale nu poate
avea un viitor estetic notabil, din moment ce realităţile pe care le
reflecta (formele fără fond) au încetat să mai existe. Că opera lui
Caragiale e încă autentică astăzi e un adevăr la îndemâna oricui.
Pe de altă parte, un scriitor ca Gheorghe Brăescu („Vine domnul şi
doamna general”), pe a cărui valoare criticul a mizat într-o anume
măsură, nu mai înseamnă astăzi aproape nimic.
Înregistrând astfel de erori, justificabile de altfel, trevuie să
evidenţiem faptul că literatura română a beneficiat de acţiunea
unor critici străluciţi care au imprimat creaţiei direcţii norocoase de
dezvoltare, au cernut valorile şi au contribuit la alcătuirea unei
ierarhii greu de contestat a acestora. Ar fi nedrept să nu amintim
numele lui Titu Maiorescu, George Călinescu, iar pentru perioada
postbelică, al lui Eugen Simion şi Nicolae Manolescu.
Vorbind despre necesitatea valorizării textului de către
criticul literar, Jean Starobinski spunea că acesta (textul) „trebuie
ales, «restituit», comentat. (...) Textul este un obiect viguros; el
cere, în schimb, din partea noastră, un răspuns viguros, perfect
distinct şi independent, chiar dacă dorinţa noastră este de a
umple distanţa şi de a ne apropia de ceea ce se vorbeşte în
operă”4.
Ar rezulta de aici că atitudinea specifică a „cititorului
profesionist” trebuie să fie refuzul de a se lăsa prins în
capcanele emoţionale ale textului pe care ar urma să-l supună
unei disecţii reci, cerebrale, ştiinţifice. Răspunsul „distinct şi
independent” de care vorbea Jean Starobinski nu poate fi are
valabilitate într-o singură arie a desluşirilor. Acest răspuns,
textul critic, devine la rânsul său creaţie, o creaţie secundă,
specifică, generată de creaţia primă care îi este obiect de
analiză.
Este limpede, pe de altă parte, că nefiind o maşinărie
analitică nu e posibil (nici necesar) să-şi interzică trăirile
furnizate de elementele cognitive şi afective ale textului.
Fără a putea înceta să participe emoţional la citirea
textului, criticul are menirea de a-l supune unei lecturi
profesioniste, destinate să afle sensul intenţional în jurul căruia
scriitorul îşi construieşte textul, dar şi sensul (sensurile)
neintenţional(e) pe care scriitorul nu le-a programat şi care au
surse generatoare autonome în spaţiul textual însuşi.
După Umberto Eco (scriitor, teoretician literar,
semiotician italian) sensul intenţional contribuie la închiderea
textului (şi, implicit, a interpretării lui), în vreme ce sensul
neintenţional îi asigură deschiderile şi permite re-crearea lui
prin interpretare.
Misiunea cititorului profesionist (critic literar sau nu) este
de a afla atât sensul intenţional cât şi pe acelea neintenţionale

4
Jean Starobinski, Textul şi interpretul, traducere şi prefaţă de Ion Pop, Editura Univers,
Bucureşti, 1985,

Lectură i receptare 15
1. 4. Cititorul
şi de a se solidariza cu ele într-o atitudine şi un discurs
specific.

1.4.3. Cititorul diletant (de plăcere)


Calificativul „diletant” nu trebuie să fie perceput ca ca
insultător pentru că nu are, în această utilizare, nimic peiorativ.
Toţi avem predispoziţii naturale care să justifice o astfel de
calificare.
Chiar şi lectorul profesionist (pe care l-am identificat în
instituţia criticului) se dedă lecturilor de plăcere, de delectare a
spiritului. Pentru că, la urma urmei, aceasta este şi funcţia
esenţială a textului literar: aceea de a provoca o plăcere
estetică. Titu Maiorescu spunea că emoţia estetică determinată
de contemplarea operei de artă sau de lectura unei poezii (un
text literar) îl face pe om să se depersonalizeze (să-şi
abandoneze preocupările care-l fixează în contingent) şi să se
înalţe în sfera ficţiunii ideale.
Aceasta şi nu alta este, de fapt, după Maiorescu şi
singura influenţă morală pe care o exercită opera artistică
asupra individului, pentru că atâta vreme cât emoţia (plăcerea
estetică) persistă el îşi abandonează egoismul văzut, în
descendenţă schopenhaueriană, ca origine a răului în lume:
„Orice emoţiune estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin
poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stapânit de ea, pe câta
vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe
în lumea ficţiunii ideale.Dacă izvorul a tot ce este rau este
egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care
egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale
sunt uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înalţare
morală. Şi cu cât cineva va fi mai capabil prin dispoziţia sa naturală
sau prin educaţie a avea asemenea momente de emoţiune
impersonală, cu atât va fi mai întarită în el partea cea bună a
naturei omeneşti”.5
Cu sau fără abandonarea egoismului de care vorbea
Maiorescu, motivaţia cea mai intensă care determină, la cei mai
mulţi dintre noi, actul lecturii este dorinţa de abstragere din real,
prin pătrunderea într-o lume ficţională, şi de obţinere a unei
satisfacţii spirituale, relaxantă şi binefăcătoare.
Natura surselor „plăcerii” fiind diferite de la un cititor la altul,
de aici provine şi selecţia pe care acesta o operează între textele
pe care le poate supune lecturii. Romanele de dragoste, de
aventuri, „policier”-urile etc. au frecvenţa cea mai mare în
preferinţele de lecură obişnuite. Nicidecum, sau în foarte rare
cazuri, textele care antrenează complicate chestiuni filosofice ori
cele care experimentează noi procedee de construcţie,
neconforme cu tiparele textuale cu care este obişnuit cititorul.
Între romanele în care se relatează întâmplări numeroase şi
dinamice şi cele cu mişcare epică puţină, cititorul de plăcere le va
prefera pe cele dintâi.

5
Titu Maioerscu, Comediile domnului caragiale, în volumul Titu Maiorescu, Opere (I-II), Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005
16 Lectură i receptare
1. 4. Cititorul
Din această cauză, romanele Hortensiei Papadat-Bengescu
pot fi considerate „greoaie”, nespectaculoase şi nu se numără
printre preferinţele multora. Poate nici ale dumneavoastră. Nu
protestaţi, ştiu bine acest lucru, deşi admit că există excepţii şi vă
felicit dacă vă aflaţi printre ele.
Faptul este explicabil şi deloc ruşinos pentru cititorul
obişnuit, care nu se supune unui proces de formare specializată în
domeniu.
Când cititorul supune un text lecturii, el răsfrânge asupra
acestuia experienţa sa personală (intelectuală, afectivă), ideologiile
(şi fantasmele) depozitate în subconştientul său ca şi propriul său
mod de „a citi” lumea. Dacă sunt în corespondenţă cu strategiile şi
intenţiile posibile ale textului, el obţine prin actul lecturii satisfacţia
(plăcerea) dorită.

Lectură i receptare 17
1. 5. Condi ionările lecturii

1.5. Condiţionările lecturii


În absenţa corespondenţei de care vorbeam mai sus, actul
lecturii nu poate miza pe „colaborarea” cititorului.
Un bun exemplu pentru înţelegerea acestui fapt de
neparticipare îl oferă Umberto Eco, care compară situaţia
resăectivă cu aceea a unei persoane care ar merge la cinema
pentru a vedea o comedie, fiind şi rămânând sub imperiul unei
tristeţi profunde.6
Dacă asimilăm filmul cu textul am arătat mai sus acest
lucru), toate secvenţele acestuia nu vor reuşi altceva decât să-i
sporească tendinţele meditative asupra acestei tristeţi şi, astfel, să
o intensifice.
E posibil ca chiar peste ani, dacă va revedea filmul
persistenţa amintirilor legate de prima vizionare să nu-i permită
colaborarea la concretizarea intenţionalităţii comice a acestuia,
oricât de bine şi de igenios ar fi ea susţinută.
Efectul contrar obţinut nu se datorează, deci, în acest caz,
regizorului, ci faptului că intenţiile sale nu şi-au aflat destinatarul
potrivit. El a mizat mental pe un spectator (lector) dispus să râdă,
să se elibereze de stres şi de preocupările cotidiene. Acesta ar fi,
în terminologia aceluiaşi Umberto Eco, lectorul model, entitate
abstractă imaginată de autor în momentul compoziţiei textuale,
înzestrată cu calităţile potrivite colaborării cu textul.
De aici rezultă că performarea unui text prin actul lecturii
depinde în foarte mare măsură de statutul cititorului. În funţie de
adecvarea/inadecvarea lui la vectorii de intenţionalitate a textului,
acesta poate beneficia sau nu de colaborarea sa.
Actul lecturii şi concretizarea intenţiilor textului sunt
condiţionate, de pildă, de tipul de sensibilitate al lectorului, diferit
de la o epocă la alta, de la o categorie socio-profesională la alta,
de la un spaţiu cultural la alt spaţiu cultural, de la un individ la altul.
E posibil, de exmplu, ca (deşi acceptate ca făcând parte
dintr-un sistem de valori aproape unanim acceptat) textele
antichităţii să nu mai pună în vibraţie structurile de sensibilitate ale
lectorului modern. E o realitate semnalată la noi, mai în glumă mai
în serios, de Eugen Lovinescu care spunea că operele antichităţii
sunt acele texte pe care le admiră toată lumea, dar nu le mai
citeşte aproape nimeni.
Starea de spirit pe care lectorul o are în momentul lecturii
(am văzut deja prin exemplul dat de Umberto Eco) influenţează şi
ea modul şi gradul de revelare a intenţionalităţii textului. Două (sau
mai multe) lecturi ale aceluiaşi text realizate sub influenţa unor stări
de spiriti diferite pot conduce la obţinerea unor emoţii şi la
revelarea unor înţelesuri diferite la rândul lor.
Mentalităţile, educaţia moral-religioasă a lectorului sunt şi
ele elemente care influenţează concretizarea textului prin lectură.
Nu am întâlnit încă persoane mai habotnice care să nu-şi reprime
oroarea în faţa unor texte mai îndrăzneţe ale avangardei şi să nu le
refuze acestora dreptul de a fi acceptate ca literatură.

6
Umberto Eco, Şase plimbări în pădurea narativă, Editura Pontica, 1997
18 Lectură i receptare
1. 5. Condi ionările lecturii
Deloc de ignorat este snobismul, trăsătură care-l poate
determina pe cititor să se instaleze în actul lecturii unui text
(scriitor) la modă (sau chiar în mare vogă) cu convingeri „pozitive”
şi entuziasme deja formate. Pe la începutul anilor nouăzeci erau
citite pe nerăsuflate cărţile Sandrei Brown. Cam tot atunci volumele
lui Pavel Coruţ. Foarte numeroase şi unele şi celelalte. Nu altul
este statutul unor texte ale lui Mircea Cărtărescu. În destule cazuri
de acest fel, lectorul se alege cu orgoliul de a fi în pas cu moda, iar
autorul cu conturi din ce în ce „mai substanţiale”.
Exerciţiu: Numiţi alte două posibile elemente de condiţionare a
lecturii şi explicaţi-le în cîteva fraze.

După cum se vede, există o serie de elemente, atât


intrinseci cititorului, cât şi exterioare acestuia, care pot influenţa,
uneori decisiv, receptarea textului, circulaţia lui în diferite medii de
lectură şi situarea acestuia într-un sistem de valori, după criterii
mai mult sau mai puţin amatoristice.
În legătură cu unele date ale acestui aspect, Paul Cornea,
în studiul citat, vorbeşte de prelectură.

Lectură i receptare 19
1.6. Prelectura

1.6. Prelectura
În concepţia lui Paul Cornea, prelectura este o etapă în care un
potenţial cititor primeşte, voluntar sau nu, informaţii despre un text,
adică „opinii, impresii, puncte de vedere sugerate de Ceilalţi ori
induse prin observarea nemijlocită a ambalajului (titlu, copertă,
semnalmente de gen etc.) şi a vecinătăţilor (locul textului în
raport cu altele)”7. Autorul citat grupează aceste informaţii „sub
denumirea de rumoare, continuând cu informaţiile directe
induse de cititor din examenul ambalajului, titlului, discursurilor
de escortă.”8
Cu alte cuvinte, prelectura reprezintă un precontact cu
textul şi îşi merită numele numai în condiţiile în care actul
lecturii se şi concretizează.
Evident, elementele din care se compune această etapă
a prelecturii au determinarea lor, deloc lipsită de consistenţă,
asupra lecturii propriu zise. Informaţia prealabilă în legătură cu
textul se poate uşor transforma în idee preconcepută şi de aici
se poate ivi pericolul ca actul lecturii să nu fie destinat decât
ilustrării acestor preconcepţii.
Pe de altă parte se vede de aici cât de importante sunt
elementele exterioare textului, în procesul de insinuare a
acestuia în orizontul de aşteptare, de preferinţe şi de dorinţe
ale potenţialului lector.
Atractivitatea „ambalajului” poate fi un atu important între
modalităţile de insinuare a textului în conştiinţa aşteptândă a
viitorului „cititor”. O copertă colorată, cu un carton de bună
calitate incită ochiul, sugerează adecvări cu conţinutul şi
contribuie la dorinţa de a achiziţiona şi a „consuma” (citi)
produsul astfel ambalat. Strategia de incitare la lectură este
identică celei de marketing folosită în prezentarea unei creme
de mâini sau a unei conserve de peşte, pentru că textul devine
marfă şi beneficiază de toate procedeele menite să-i sporească
vandabilitatea. Este inutil să spunem că şi într-un caz şi în
celălalt ambalajul poate fi înşelător.
La rândul său, titlul poate fi cu atât mai atractiv (şi,
astfel, mai comercial), cu cât trimite mai intens la spaţiile de
aşteptare cele mai reverberante ale prezumtivului lector
(dragostea, sentimentalitatea în general, aspiraţiile aventuriste,
dorinţa de senzaţional, de misterios etc.). Este bine cunoscut
cazul romanului călinescian „Enigma Otiliei”, căruia scriitorul îi
gândise iniţial alt titlu: „Părinţii Otiliei”. Mai bun cunoscător al
mecanismelor pieţei, editorul a modificat titlul şi este foarte
posibil ca această transformare să fie responsabilă măcar
pentru o parte din notorietatea romanului.
„Discursurile de escortă”, despre care vorbeşte Paul
Cornea, sunt, desigur, discursurile critice colportate de diferite
publicaţii de gen sau de suplimentele unor cotidiane, dar şi
impresiile care circul în mediile „neinstituţionalizate” (grupurile
de prieteni, de cunoscuţi, colegii de serviciu etc.).
7
Paul Cornea, op. cit
8
Ibidem.
20 Lectură i receptare
1.6. Prelectura
Ar trebui, fără îndoială, adăugate „discursurile
publicitare”, fie în forme specifice şi directe (spoturi, clipuri
etc.), fie în forme voalate, deghizate. Recomandarea făcută de
un critic cu o anumită credibilitate la public, prezenţa insistentă
a autorului la unele emisiuni TV, evocarea lui frecventă în
diferite dezbateri sunt exemple ale unor astfel de modalităţi
publicitare.
În sfârşit, starea prelecturii poate fi determinată şi de
lectura precedentă a unuia dintre textele autorului vizat. Dacă
acea lectură a satisfăcut aşteptările cititorului, el se va simţi
provocat şi motivat să repete experienţa prin lectura altui text
de la care speră satisfacţii similare.
Sau prin recitirea aceluiaşi text, situaţie pe care o
denumeşte re-lectura.

Lectură i receptare 21
1.7. Relectura

1.7. Relectura
Motivele care pot determina actul relecturii sun diferite.
Şi aici trebuie exploatată diferenţa dintre cititorul
profesionist şi cel diletant.
Cel dintâi revine de obicei asupra unui text, recitindu-l
pentru a-l reîmprospăta din necesităţi exegetice sau pentru a-l
supune unei alte grile de lectură.
În discuţia de faţă interseul se dirijează, însă, către
cititorul neprofesionalizat.
Acesta poate reveni la un text din dorinţa de a retrăi, în
date identice sau cel puţin similare, plăcerea primei lecturi a
acestuia. Sau cu intenţia de a elucida unele aspecte textuale
pe care prima experienţă a lecturii le-a lăsat nelămurite, ori
poate chiar ascunse.
E limpede, însă, că oricare ar fi timpul trecut între cele
două lecturi (nimeni nu se dedă relecturii într-un timp imediat),
statutul intelectual şi afectiv al lectorului nu maipoate fi acelaşi.
Orizontul său de aşteptare, inventarul achiziţiilor sale cognitive,
starea ca şi gustul suportă, cu diferite măsuri, modificări. În
funcţie de aceste mutaţii, rezultatele relecturii pot fi şi ele
diferite, în sensul unei satisfacţii sporite sau, dimpotrivă, al unei
dezamăgiri.
Prin relectură, textul trăieşte o altă viaţă, mai opulentă
sau mai săracă.
Un caz interesant de „sărăcire” prin relectură se
înregistrează când satisfacţia primei lecturi a fost obţinută nu
atât prin funcţia estetică, ci îndeosebi prin aceea defulatoare a
textului.
În această situaţie se află un număr considerabil de
romane româneşti anterioare anului 1989. Unele au mizat
exclusiv pe efectul compensator asupra unui public sufocat de
constrângerile şi teroarea politică, de cultul personalităţii, de
înfometare şi frig. Cum disponibilitatea masei cititoare la astfel
de oferte era foarte mare (justificat de mare) funcţia lor
defulatoare a fost, la rându-i, cât se poate de intensă şi de
eficientă.
Odată depăşit contextul politic care a creat acest tip
special de colaborare între lector şi text, funcţia defulatoare în
plan politic a rămas fără obiect şi, supuse unei noi lecturi, e
posibil ca destule romane ale epocii să nu mai spună absolut
nimic aceluiaşi cititor, eliberat acum de frustrări politice.
La fel se întâmplă cu textele specifice unei vârste, a
adolescenţei, de pildă.
După părerea mea, poate fi înregistrat aici şi un alt caz
de relectură, pe care am putea să o numim relectura modelului.
La maturitate, nu mai citim, de obicei basme. Dar, mulţi dintre
noi, dacă nu chiar toţi, rămânem, ataşaţi de modelele binelui
pe care le ilustrează basmele. Fie cele care arată un Făt-
Frumos triumfător asupra forţelor răului (şi bine recompensat
pentru acest triumf), fie cele care vorbesc despre împlinirea
dragostei unei frumoase fete, în ciuda tuturor obstacolelor care
o dificultează. Modelul (în forme, situări şi cu o recuzită venită
22 Lectură i receptare
1.7. Relectura
din realitatea contemporană) este de regăsit într-o mulţime de
texte epice de factură poliţistă sau sentimentală. Nu
întâmplător, acestea sunt şi cele mai citite. Modelul basmului
cunoaşte astfel un număr nesfârşit de relecturi.

Lectură i receptare 23
1.8. Câteva tipuri de lectură

1.8. Câteva tipuri de lectură


Există numeroase teorii care îşi propun să elucideze
diferitele aspecte ale acestui act şi ale relaţiilor care se stabilesc
între text şi lector. Fie că accentuează pimul termen, fie pe cel de
al doilea (autorul şi intenţiile sale e prezent şi el cumva în această
relaţie), toate dau la iveală elemente complexe ale uneia dintre
cele mai importante activităţi omeneşti.
Există diferite clasificări ale modurilor lecturii, rezultate din
identificarea funcţiei principale în jurul căreia se derulează acest
act. Cu precizarea că fiecare lectură mobilizează o mulţime de alte
funcţii şi nuanţe, desfăşurându-se ca un proces complex care
implică şi modifică diferite componente ale fiinţei cititoare,
rezumăm în cele ce urmează câteva tipuri (modele) de lectură
reprezentative. În mod real, ele nu există însă în stare pură, fiecare
grilă fiind obligatoriu interferentă cu altele.

1.8.1.Lectura empirică
Este actul lecturii corespunzător cititorului diletant. Acela
pentru care lectura este o activitate de divertisment, de
agreabilitate, de relaxare. Lipsit de presiunea grijilor, a
preocupărilor şi a intenţiilor evaluative ale criticului, lectorul empiric
exploatează virtuţile reconfortante ale textului.
Prin lectura de plăcere, cititorul caută să îşi procure
confortul psihic, degajându-se de constrângerile şi dinamica
obligaţiilor cotidiene, sustrăgându-se realului şi, aşa cum spunea
Maiorescu, „depersonalizându-se” prin pătrunderea într-o lume a
ficţiunii ideale.
Funcţia lecturii de acest tip este cathartică.

1.8.2. Lectura profesionistă


Este lectura critică, desfăşurată sub semnul funcţiei
interpretative şi evaluative.
Lectura profesiunistă presupune filtrarea textului printr-o
grilă, corespunzătoare unei metode critice (tematistă, istoristă,
biografistă, psihanalitică, sociologistă, impresionistă etc.)
Trebuie să precizăm că aplicarea exclusivă a unei grile
(metode) de lectură nu poate conduce dcât la revelări parţiale ale
substanţei textului literar.
Direcţiile prime ale criticii lierare româneşti au fost trasate, la
noi, de Titu Maiorescu şi Constantin Dobrogeanu-Gherea, în a
doua jumătate a secolului al XIX – lea.
Nu e lipsit de interes să rezumăm aici principiile celor două
metode critice, de fapt, două grile de lectură.
Concluzia intensă degajată primul studiu maiorescian
important („O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867”)
reprezintă, totodată, unul dintre principiile esenţiale ale literaturii,
valabil atât pentru actul creaţiei, cât şi pentru cel critic destinat
valorizării ei: e vorba de primatul esteticului asupra
ideologicului, adică al formei artistice asupra conţinutului. E un
principiu estetic, fără îndoială, dar el are caracter orientativ
fundamental pentru critica literară. Reiese limpede de aici că
încercarea criticului de a identifica valoarea a unei opere trebuie
24 Lectură i receptare
1.8. Câteva tipuri de lectură
direcţionată asupra expresiei ei artistice, a particularităţilor de
limbaj care fac ca un mesaj, oricare ar fi el, să fie comunicat într-o
formă nouă şi originală. În termeni ceva mai recenţi, semnificantul
e purtător al valorii şi mai puţin semnificatul.
În cel de al doilea studiu esenţial al său („Comediile d-lui I.L.
Caragiale”) vizează confuzia dintre moralitate şi valoarea operei.
Într-o secvenţă următoare, Maiorescu evocă inspirat, spre o
mult mai clară înţelegere, două opere de artă (plastică) celebre:
Venus din Milo şi Venera de Medici. Prima e “pe jumătate nudă”
cealaltă “e nudă de tot”. Exemplele sunt copleşitoare şi nici nu ar
mai avea nevoie de prea multe comentarii, fiindcă, e de la sine
înţeles, nimeni nu percepe cele două creaţii artistice sub
suspiciunea de imoralitate. Înseamnă, deci, că receptarea artistică
se întemeiază şi se constituie din alte reacţii, prilejuite de un cu
totul alt gen de principii decât cele care funcţionează în existenţa
socială curentă. Ceea ce privitorul apreciază la statuia lui Venus
din Milo nu este impudoarea goliciunii, ci frumuseţea formelor,
armonia lor, atitudinea pe care o degajă, expresivitatea. Cu alte
cuvinte, realizarea artistică. Rezultă de aici că opera de artă, ca
produs ficţional, are alt regim de existenţă decât faptul real de
viaţă. Ea nu are o finalitate practică, nici educaţională, nici morală,
nici politică, obiective pe care sunt chemate să le vizeze
disciplinele specifice lor.
Se poate vorbi, totuşi, de o moralitate a operei de artă?
Răspunsul e afirmativ, cu precizarea că el nu trebuie căutat în
planul înţelesurilor comune pe care le are termenul. Maiorescu îl
formulează pe temeiurile esteticii aristotelice şi, mai ales,
schopenhaueriene, într-un pasaj care merită citat în extensie:
“Orice emoţie estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie,
fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit de ea, pe câtă vreme
este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în
lumea ficţiunii ideale. Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul
şi egoismul exagerat, atunci o stare sufletească în care egoismul
este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt
uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare
morală. (…) Înălţarea impersonală este (…) o condiţie aşa de
absolută a oricărei impresii artistice, încât tot ce o împiedică şi o
abate este un duşman al artei, îndeosebi al poeziei şi al artei
dramatice. De aceea poeziile cu intenţii politice actuale, odele la
zile solemne, compoziţiile teatrale pentru glorificări dinastice etc.
sunt o simulare a artei, dar nu artă adevărată. Esenţa acesteia
este de a fi o ficţiune, care scoate pe omul impresionabil în afară şi
mai presus de interesele lumii zilnice (…). Prin urmare, o piesă de
teatru cu directă tendinţă morală, adică cu punerea intenţionată a
unor învăţături morale în gura unei persoane spre a le propaga în
public ca învăţături, este imorală în înţelesul artei, fiindcă aruncă
pe spectatori din emoţiunea impersonală a ficţiunii artistice în
lumea reală cu cerinţele ei, şi prin chiar aceasta îi coboară în sfera
zilnică a egoismului”.
Maiorescu reia aici un principiu estetic lămurit în “O
cercetare critică…” (primatul esteticului asupra ideologicului) şi
evidenţiază strălucit alte două: autonomia esteticului şi gratuitatea
operei artistice. Primul vizează caracterul ficţional al operei de artă

Lectură i receptare 25
1.8. Câteva tipuri de lectură
care nu poate şi nu trebuie să fie evaluată cu criterii străine
specificului ei. Cel de al doilea indică absenţa oricărei finalităţi
practice a produsului artistic: principiul artă pentru artă.
Deşi nu pe de-a-ntregul inamendabile, aceste două studii
maioresciene au spulberat o bună parte a confuziilor epocii, au
statuat principiile estetice ale şi au creat temeiurile pentru o critică
literară avizată asupra specificităţii artistice a operei literare.
Una dintre „învăţăturile” aproape obligatorii cu care ar trebui
să te alegi din aceste texte maioresciene este că în actul lecturii,
dar mai ales al evaluării textului literar criteriile de altă natură decât
estetică nu sunt funcţionale.
În rezumat, gândirea gheristă asupra lecturii profesioniste
(critice) se alcătuieşte în jurul ideii că opera de artă trebuie
considerată un “product” şi că, având acest statut, ea trebuie
cercetată ca orice producţie omenească, în relaţie cu cauzele care
au determinat-o. Cum “producătorul” operei este scriitorul,
investigarea biografiei acestuia poate oferi lămuriri asupra naturii
creaţiei. Argumentele preluate, în principal, de la Taine şi puse în
mişcare de Gherea nu sunt cu totul neîntemeiate. El porneşte de la
convingerea, corectă în esenţa ei, că fiecare individ suportă o serie
de determinări, de influenţe din parte mediului în care se naşte, se
formează şi trăieşte. El îşi va însuşi, deci, involuntar, o sumă de
mentalităţi, idei, atitudini – o viziune asupra lumii proprie spaţiului
social în care vieţuieşte. Psihologia artistului se datorează, deci, în
bună măsură, mediului. Ca urmare, în opera literară pe care o
creează, lumea fictivă va avea înfăţişarea reflectată a acestei
concepţii: “Critica, analizând viaţa artistului, sufletul lui, ne explică
de ce şi cum a făcut el această operă artistică, ne arată cum, luând
în seamă temperamentul artistului, psihicul lui, opera artistică a
trebuit să fie tocmai aşa cum ester şi nu altfel ; ne explică pricinile
care au hotărât caracterul operei artistice, sau, cum am zis, arată
legătura dintre artist şi creaţiunea sa. (…) Aşadar, temelia criticei,
când e vorba de a statornici legătura dintre artist şi operă, va fi o
analiză psihică a artistului.” (Asupra criticei).
Din această direcţie consideră criticul că trebuie abordată
opera literară şi, în opoziţie cu Maiorescu, cu care de altfel şi
polemizează, trasează o altă desfăşurare a demersului
investigator şi evaluator al creaţiei. O lucrare critică “perfectă,
ideală” ar trebui, în concepţia gheristă, să parcurgă o cercetare
jalonată de răspunsurile cerute de patru întrebări esenţiale: “de
unde vine creaţiunea artistică, ce influenţă va avea ea, cât de
sigură şi de vastă va fi acea influenţă şi în sfârşit prin ce mijloace
această creaţiune artistică lucrează asupra noastră?”
Trecând peste caracterul oarecum simplificator al unui
asemenea proiect critic, e de recunoscut că întrebările gândite de
Gherea nu sunt lipsite de importanţă în tentativa de a lămuri
adevărurile operei literare. Psihologia artistului, fie în componenta
ei individuală, fie în aceea socială, poate explica nu numai
semnificaţiile unei opere, ci, fapt mai important, structura ei,
“figurile” purtătoare de sens, modul cum acestea se constiuie şi se
distribuie în text etc. Există încă astăzi, vii şi dinamice, o metoda
critică biografică, aşa cum există o metodă critică psihanalitică, iar
rezultatele aplicării lor sunt deseori dintre cele mai interesante.
26 Lectură i receptare
1.8. Câteva tipuri de lectură
Pe de altă parte, însă, Constantine Dobrogeanu-Gherea
comite o eroare care constă chiar în ignorarea regimului
fundamental estetic al operei literare. Cum se observă din
fragmentele citate, el orientează atenţia, interesul şi investigaţia
criticului prioritar spre chestiunile ce ţin de conţinutul operei (mesaj,
idee, semnificaţie, temă etc.). Din cele patru întrebări pe care le
formulează, trei aşteaptă răspunsuri la astfel de probleme şi abia
una, ultima, vizează forma artistică. Dacă pentru Titu Maiorescu
problema conţinutului era aorecum indiferentă (cu excluziunile pe
care le-am semnalat deja), pentru Gherea ea devine decisivă în
aprecierea critică a creaţiei. Această inversare a importanţei celor
două dimensiuni ale operei devine cu deosebire dăunătoare,
pentru că, aşa cum am mai observat, semnificantul ester în primul
rând purtător al valorii şi nu semnificatul. Uzitată în exces, fără
discernământ şi fără nuanţări, metoda gheristă a dat naştere,
îndeosebi în deceniul al şaselea postbelic, unor grave confuzionări
în planul receptării şi al axiologiei literare. Pus la loc de cinste,
mesajul “partinic” al operei devenise atunci criteriu unic de stabilire
a valorii. De aici se trage, desigur, o anumită aversiune faţă de
concepţia critică a lui Gherea, pentru care, e de spus, criticul nu e
foarte vinovat.
Mai e de spus că actul lecturii empirice se desfăşoară de
regulă în termenii grilei propuse de Gherea, prea puţini lectori
acordând importanţă, scriiturii în sine.

1.8.3. Lectura psihanalitică


Lectura solicită de ficare dată sinele lectorial, făcându-l să
se recunoască în elementele textuale, cu experienţele sale
personale, uneori uitate, cu tensiunile sale lăuntrice şi, ceea ce
este foarte important pentru această grilă de lectură, cu dorinţele
sale de multe ori subconştiente, la fel de frecvent refulate.
Lectura îndeplineşte, în acest caz, cu prioritate o funcţie
defulatoare, mai cu seamă în planul sexualităţii frustrate. Iar actul
lecturii va da o mai mare relevanţă secvenţelor, episoadelor,
sistemului de simboluri corespunzătoare acestor interese ale
lectorului.
Cu sau fără intenţionalitatea autorului, lectorul „psihanalitic”
(fără conştientizarea acestei calităţi) investeşte în text propriile sale
fantasme, interpretează simbolurile în direcţia intereselor sale şi
desfăşoară un proces de re-simbolizare a acestuia în
corespondenţă cu dorinţele, obsesiile şi frustrările lui.
Evident, există şi o grilă de lectură psihanalitică
profesionistă, utilizată de critica literară pentru identificarea unei
reţele subterane se de sensuri şi pentru identificarea figurii
spiritului creator a autorului. Metoda psiho-critică este astăzi
frecvent folosită şi duce de multe ori la interpretări dintre cele mai
spectaculoase.
Sigmund Freud însuşi şi-a construit teoriile servindu-se şi de
texte literare, analizându-le şi interpretându-le cu mare folos pentru
cunoaşterea inconştientului.

Lectură i receptare 27
1.8. Câteva tipuri de lectură
Exerciţiu: Citeşte studiul „Introducere în teoria lecturii”.
Enumeră şi notează succint trăsăturile altor modele de
lectură.

28 Lectură i receptare
Test de evaluare

Test de evaluare

1. Reciteşte un text literar care ţi-a marcat adolescenţa.


Consemnează diferenţele emoţionale şi intelectuale pe care le-ai
constatat pe parcursul relecturii.
2. Comentează deosebirile dintre grila de lectură estetică şi
grila de lectură sociologică propuse de Maiorescu şi Gherea.

Lectură i receptare 29
Recomandări bibliografice

Recomandări bibliografice

BARTHES, Roland, Plăcerea textului, traducere de Marian


Papahagi, postfaţă de Ion Pop, Editura Echinox, Cluj, 1994
CĂLINESCU, Matei, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii,
traducere de Virgil Stanciu, Editura Polirom, Iaşi, 2003
CORNEA, Paul, Introducere în teoria lecturii, Editura Minerva,
Bucureşti, 1988

ECO, Umberto, Şase plimbări prin pădurea narativă, traducere


de Leonte Ivanov, Editura Pontică, Constanţa, 1997
ECO, Umberto, Lector in fabula. Cooperarea interpretativă în
textele
narative, traducere de Maria Spalas, Editura Univers, Bucureşti, 1991

30 Lectură i receptare