TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL
1. ASPECTE DEFINITORII Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos, „vorbire”). Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare? C: nu prea ↓ da spuneţi. B: ne uitam aici la chestiile astea. A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane? C: probabil. (IVLRA, 70). Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat, pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.

Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu. Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori. Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11

exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea” acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin clişee, citate, simboluri etc.). În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională: vorbire între mai multe persoane.

Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă. Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional). Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii: (a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste preocupare pentru aceeaşi temă). Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra alocutorului / alocutorilor. Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12

situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul). Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea, frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii adecvate. Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor, a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc. Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog, asimetriile privind comportamentele comunicative).

Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse. Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare: cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată, gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare). Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte, aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context, pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului. Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare nouă contribuţie comunicativă. Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe. Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13

alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile „implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii, implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul cooperării şi principiul politeţii. Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din particularităţile procesului de comunicare. 2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are consecinţe în planul textului dialogal. 2.1. Numărul participanţilor la dialog În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi. 2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt; „coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor) sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă? C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓ A: [în general TOŢI sunt aşa. +C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [de ce? +C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [TOŢI sunt aşa A: se face coafeză ((râde)) (C îşi desface codiţele împletite de fiica ei) F: STAI ma:mi:↓ nu┴ (D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14

petit pois). altele care preferă tăcerea. Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul. 2. psihologică. o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare). se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor. aceeaşi realitate este conceptualizată ca substantiv masiv (rom. timpuri verbale) reflectă conceptualizări diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză. abilităţi de comunicare etc. De obicei. distanţele mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune. Identitatea culturală a interlocutorilor Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă. cu resurse personale (predispoziţii cognitive. trăsături de personalitate. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0 pentru un anumit destinatar. culturi în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj. O scrisoare pierdută).2.2. Identitatea participanţilor la dialog Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală.2. soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul conceperii scrisorii. cu credinţe şi valori personale. vorbitor) şi receptor (sinonim cu alocutor. ascultător). socială. prin urmare vino tu [destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea. Sunt gramaticalizate în limbă diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite.L. 2. la cocoşelul tău [sursa scrisorii] (adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. într-o mai mare măsură gramaticalizată 15 . Există însă situaţii în care t0 şi t1 sunt diferite. respectiv destinatarul şi alocutorul. sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate de sursă]. respectiv destinatarul şi alocutorul: Trahanache [în momentul vorbirii. de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea între cele două momente de referinţă. de asemenea coincid sursa şi locutorul. Emiţător – receptor De obicei. afective. emiţătorul şi receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă – destinatar. Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar.). mazăre). engleză. peas. sistemul deicticelor (pronume.1. Caragiale.1. Joiţica). cunoştinţe lingvistice. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un alocutor la momentul t1 al discursului. locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în momentul vorbirii. vorbitor – ascultător).2. comunicative. sunt culturi care preferă atingerea. mijloacele prin care se realizează modalizarea. identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă. sunt culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială. fr. Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. cunoştinţe despre interlocutor. (I. Detaliind analiza. ca şi sursa şi locutorul. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe enciclopedice. Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta. caracteristici fizice şi psihice. În acelaşi timp. t0 şi t1 coincid. în altele ca substantiv numărabil (engl.

au expresivitate comunicativă. folosirea negaţiei în acest tip de întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). au o activitate nonverbală intensă (mimică. în timp ce în engleză. au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple. împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului. încearcă să obţină vizibilitate prin limbaj. Identitatea socială a interlocutorilor Statutul socioeconomic al vorbitorului. folosesc frecvent modalizatori de certitudine. folosesc limba literară (deci corectă). prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă. au intervenţii bine proporţionate în comunicare. vorbesc mai mult şi mai repede. cu un repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările emoţionale. produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false. manifestă anxietate discursivă. manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor nonverbale. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac multe repetiţii. particularităţile fizice ale interlocutorilor Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra schimbului verbal în ansamblu. vorbesc mult. morfologice. la neînţelegeri. indivizii educaţi recurg la coduri elaborate. Pentru evitarea acestora. pe care le tratează relativ superficial fără a le focaliza. îşi întrerup frecvent interlocutorii.2. de pildă. se bâlbâie. manifestă preferinţă pentru limbajul standard. unde un loc important în modalizare îl deţine intonaţia etc. preferă distanţele mai mari de interacţiune.2. pun multe întrebări de confirmare (nu-i aşa?. iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie. au activitate nonverbală redusă. de pildă. apelează la argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii. gesturi). sunt puţin expresivi. au încredere de sine. persoanele cu înalt nivel de automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat. De exemplu. comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată. apartenenţa la o anumită clasă socială. au ezitări. pun mai multe întrebări. Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice. atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai văzut (cumva) pe Ion?. Identitatea psihologică. Persoanele extrovertite. 2. Femeile. false începuturi. strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română. îşi privesc partenerii de dialog cu relativă intensitate. da?). sunt mai productivi în scris. repetă cuvinte şi enunţuri. în schimb.în engleză. manifestă interes pentru teme cu caracter general. rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine teme în discuţie. comparativ cu introvertiţii. interlocutorii adoptă adesea strategii de negociere a codului.2. Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema prin aproximări şi lipsă de focalizare. De exemplu. gradul de cultură se reflectă în limbă. au intensitate vocală ridicată. îşi întrerup frecvent interlocutorii. Pe fundalul diferenţelor dintre culturi. cu pauze scurte.3. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt asertive. manifestă preferinţă pentru anumite subiecte. influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie metacomunicativă. sintactice şi lexicale în plan textual. 16 . 2. fac pauze mari. sexul. au o intensitate vocală ridicată. comparativ cu bărbaţii. faţă de română. fac pauze în comunicare mai scurte. corect gramatical. au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine tema.). ele conduc la amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică. preferă distanţele mai mari de interacţiune. sunt critice şi asertive.

resping etc. 2. iniţiativele verbale (introducerea temelor. Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie. strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului. fac corecţii şi autocorecţii. procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant. infirmă. numărul şi lungimea pauzelor în comunicare. sunt mai puţin argumentative decât bărbaţii. privilegiază comunicarea nonverbală. le completează. 17 . manifestă preferinţă pentru actele de vorbire indirecte. participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent. Ca alocutori. Locutor – alocutor Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor. timpul cât vorbeşte fiecare. recurg frecvent la atenuatori de expresie.manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele. preferinţa pentru acte de vorbire directe sau indirecte. 2. îşi cer frecvent scuze. acceptă. Personalitatea Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. gradul de dezvoltare şi elaborare a lor. atent / neatent. Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus. stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului. tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu interlocutorul. semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ. îşi întrerup interlocutorii relativ rar. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului atât în ipostaza de locutori. lexicul folosit (termeni neutri / încărcaţi afectiv). comportamentele comunicative adoptate (vezi infra). Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune. folosesc frecvent calificări adjectivale şi adverbiale.2. 2. epistemici / deontici / afectivi). lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc. respectiv de ascultător / alocutor. carismă etc. ocurenţa unor modalizatori (de certitudine / incertitudine. prin contextualizări şi recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii. deschis / închis. confirmă. recurenţe lexicale. histrionic / rezervat.).3. conflictual / nonconflictual. participă activ. tipul de argumentare (argumente logice. noutatea expresiei lingvistice (originalitate / clişeu).).1. puterea de persuasiune etc. au gesturi şi mişcări discrete. schimbările de teme). expresiv / inexpresiv.4. conţinuturile vehiculate (noi / banale).3. debitul verbal. Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme). Ca locutori. zâmbesc mai mult. Dialogul este o construcţie intersubiectivă a participanţilor la interacţiunea verbală. structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative / interogative / exclamative / imperative). intensitatea vocală şi accentele afective. prietenos / ostil. afective etc. calm / frenetic. ei îşi adaptează discursul la alocutor şi se orientează spre acesta. Relaţiile dintre participanţii la dialog Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în organizarea interacţiunii verbale. cuvinte de umplutură. cât şi în cea de alocutori.

dimpotrivă. Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş). da. 18 . şi cu: ochii verzi? B: cu ochii verzi CE. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării. (b) [Dialog între prieteni. B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta.3.2. 67). uite↓ gândeşte un dar de bani. poziţia corpului şi distanţele de interacţiune. formulele de salut şi de adresare. garantat. (IVLRA. A↓ aici e dorin. deschiderea interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni). când participanţii se percep ca având scopuri opuse. A „îi dă în cărţi” lui B] A: da. iar comunicarea evoluează în sensul accentuării diferenţelor dintre ei. A: nu ştiu.3. lexicul folosit. se poate distinge între relaţii de colaborare. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate. Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe: (a) [Discuţie într-un birou. la un drum scurt. ba da. mimica şi gesturile. cunoştinţele contextuale mutuale care permit asocieri de idei. respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului. predicţiile în legătură cu interlocutorul. A: A:↓ atunci e MAma. mama care face-un drum scurt? B: e MAma. B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑ A: ce ↑ B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă A: aşa ↓ B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e = A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓ (IVLRA. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate. da. A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓ B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract A: CE. 114). între colegi de serviciu] A: DOmnu marian ↓ B: zi. având ca scop negocierea unei soluţii pentru a o face acceptată de ambele părţi sau. neglijenţele comunicative îngăduite. ba da. A: da.2. (râde) B: nu? e mama. relaţii conflictuale. A: face un drum scurt? B: mama fa:ce drumuri↓ CUM. şi mama MEA are ochii verzi garantat. respectiv relaţii conflictuale.3. dacă se şi ceartă cu cineva:↑ A: n:u. nu? B: TOni are ochii verzi. ba da. 2. Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare. prezenţa / absenţa elementelor afective.

19 . are fermitate vocală etc.> B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta? A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia B: da:↓ A: mi-ai sp. Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi. B: şi tu te sacrifici A: exA:CT. umor / ironie. nume. foloseşte modalizatori de certitudine. la apelative. atunci când A influenţează comportamentele comunicative ale lui B. pune întrebări şi îşi constrânge interlocutorii să răspundă. 2. egalitate asumată / inegalitate asumată. A: <Jnu POT să fiu↑> B: nu poţi să fii [preşedinte A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am spus că # nu am încoTRO şi va trebui să: B: [ruDE:le deci ştii A: [<Psă accept demisia ta. exercitate (şi) prin limbă.┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul conCRET B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici> A: exact. B: [şi-o vei conduce tu. 191). foloseşte intensificatori de expresie. exA:CT. strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale desolidarizării de interlocutor. A: [exA:ct. A îi reproşează lui B conducerea ineficientă a Federaţiei Române de Box] B: nu-i adevărat.3. B: [hai să <Znu A: [exA:CT.susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea comunicativă a celuilalt. sarcasm etc. întrerupe frecvent interlocutorii. recurge frecvent la structuri sintactice enunţiative şi imperative. folosirea unor mărci de identitate (apelative. B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA. Se spune că A are putere discursivă asupra lui B. A: # <Jde ce↑> B: o┴ HAI să-ncerci. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală dintre interlocutori: [Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi. făcându-l pe B să acţioneze în modul dorit de A.. onorifice) adecvate / inadecvate. Relaţii de putere Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere.4. A: CUM adică nu-i adevărat? B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii.

A: hepatită↑ B: nu A: / tebece/ ↑ B: nu (IVLRA. (a) [La medic] A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere B: (trei chile) A: sarcina a fost normală↑ B: da. cine pe cine poate întrerupe). Rolul social Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient. Cu ce vă putem servi? Ce vă doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare….3. poliţist-contravenient etc.). în schimb sunt specifice actele de vorbire declarative. Rolul social limitează temele ce pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic. ## cu: lapte praf A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă: A: aşa. Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente. A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑ B: nu. (B clatină din cap) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ (B aduce o sticluţă) A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon.5. (b) [La farmacie] A: bună ziua. anchetatorii pun întrebări. constrânge progresia tematică (de obicei liniară. afectează formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic predeterminat. pacienţii. B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă: cele: ă normale la copil mic. (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑ B: da. predarea-învăţarea-evaluarea. actele expresive apar rar în relaţiile de rol. vânzătorii satisfac solicitările. sancţionarea contravenientului etc. clienţii. A: faşă. cumpărătorii solicită mărfuri. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑ B: [comprese sterile sau faşă. apar clişee verbale – Ce doriţi?. participanţii la dialog performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii. 20 . spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a lungu vieţii pân-acum. vânzătorcumpărător. profesor-elev. 107). reglează accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte. anchetaţii răspund. fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului.2. efectuarea unei tranzacţii comerciale.). replicile sunt de obicei scurte). faşă. A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑ B: da da ↓ şi calciu şi fier A: naştere normală ↑ B: normală. fără divagaţii).

> C: cu plăcere. laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de teme.A: daţi-mi DOuă vă rog. dă zece mii. C: trei sute de [mii în plus. 137). B: încă trei sute de mii. 131). Dialog formal vs dialog informal Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog formal vs dialog informal. Dialogul formal este ritualizat. Dialogul informal presupune relaţii informale. afectivitate reţinută. structuri sintactice laxe). urmează un protocol cvasiprecis. modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii. (a) Dialog formal [la agenţia CFR] B: patru milioane opt sute= C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓ C: [da↓ da↓ A: ştiu că există# [astea C: [da C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑ C: [nu. îşi permit treceri rapide de la o temă la alta. structuri sintactice elaborate). dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare. 2. B: douăzeci de mii şi faşa A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA. biletu şi cuşeta. participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat. A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @ mulţumesc. B: alceva↑ A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva 21 . temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit. nu au roluri discursive prealocate. (b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri] A: le-aţi încurcat ((râde)) B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic A: da B: de la treijnouă la treişapte A: (xxx) B: treişapte cinci sute candi A: candi↑ B: da# dă zece mii? A: da. relaţiile dintre ei sunt formalizate.3.6. A: aha C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta. A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă. loc clasă. (IVLRA. formele de adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate.

etnice) şi nu ca indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri.B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?> A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă. „scurtături în percepţie”. nemţii sunt exacţi.).). americanii sunt bogaţi etc. mă aştept să mă placă şi ea pe mine. „profeţia autorealizării” (predicţiile pe care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune „n-o să mă descurc”. mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe prietenii mei).4. 22 . Forme scrise vs forme orale Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie.3. Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor stereotipuri pozitive sau negative. frumoasă sau urâtă. (IVLRA. chestionarele de marketing. cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen astfel încât să îşi confirme predicţia). 2. deci e neserioasă). examenele scrise etc. În unele forme de comunicare (e-mailul). Percepţia Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la dialog se percep reciproc.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui. în timp ce altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă. italienii sunt vorbăreţi. Canalul de comunicare Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral. efectul Pygmalion (dacă o persoană ne este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă fără a verifica acest atribut). deducerea şi generalizarea unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă. rea sau bună).134). slabă sau grasă. simpatică sau antipatică. morocănos şi antipatic etc). în virtutea primei percepţii). puterea primei impresii (indivizii tind să fie consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de exemplu. interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare. consecvenţa (dacă îmi place o persoană. conferinţele de presă.7. Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de factori socioculturali.4. examenele orale etc. deci e bogată. tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţia.). a întârziat. 2. reducerea atributelor la categorii binare (prost sau deştept. în baza cărora indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale.1. sondajele de opinie. Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită). dialogul pe e-mail.biscuiţi digestivi B: alceva↑ A: atât. Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor: frumos şi deştept.. vesel şi simpatic. 2.

focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc. repetiţii. dezinteres etc.). corecţii. Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse raporturi: – elementele nonverbale însoţesc elementele verbale. <R dacă noi i-l dăm>↑ eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil. Mediile de transmitere a dialogului Prototipic. ă rezultatul este# invers proporţional. nerăbdare. accentuare. gesturi. ((A chicoteşte. A: ((luând pachetul)) mulţumesc. atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă. 2. zâmbet. coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţiotemporale frecvente. elemente paraverbale (debit verbal. local (selecţia formelor de expresie). false începuturi. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. 23 . păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA. intenţii comunicative. B – 30 de ani] A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege vocea)) B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi. autocorecţii. de UNde ştie copilu ăsta să facă MOAţe. Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psihofizice (enervare. limbaj afectiv.) şi elemente nonverbale (mimică. OK?). în care informaţia este transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente verbale. vezi infra). Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând sintaxa mixtă. bucurie. privire. da?. întreruperi. 2. intensitate vocală. râs etc. formule de adresare. corecţii. caracterul tematic / rematic. autoîntreruperi). sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale. permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative.). le dublează B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>. interjecţii. distanţe spaţiale etc. oboseală etc. ezitări. simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli. întrebări retorice. B se uită spre F)) B: de la MAma. sensuri contextuale speciale. salturi logice.4. preferinţa pentru coordonare. anacolut. dialogul este asociat cu registrul oral. întrebări de confirmare etc. ezitări.32). elipse etc.4.) adaptarea la interlocutor (reveniri.particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale. agresivitate.).3.). (vezi Limba română vorbită).2. Astfel. <Z adică face şi fiica mai– maică-sii> A: are multe sufeRINţe B: păi da doamnă↓ ((A râde)) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. grabă. Dialogul oral Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual. secvenţe fatice – ai înţeles. Exemplele care urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog: [Convorbire în tren între A – 71 de ani. enunţuri eliptice. reveniri.

B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci. frecvent în această situaţie sunt deicticele pronominale şi adverbiale: A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑ B: pe coloane este AŞA ((arată)) A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓ B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓ A: aici zice? B: nu # nu. folosirea deicticelor spaţiale şi personale se restrânge. dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se interpune un suport tehnic.135). întreruperile sunt mai puţin frecvente. – elementele nonverbale substituie elementele verbale A: bună ziua. prin care este verificat canalul de comunicare (alo!. care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul elementelor nonverbale este limitat.69) A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta? A: mi-ajunge↓ (IVLRA. – elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal) A: mă↑ n-am auzit. vorbitorii recurg la coduri mai elaborate. Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate: 24 .133). apar elemente cu funcţie fatică. mediată tehnic. A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua. mă auzi?. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să dau un telefon. B: a: deci astea sînt singurele practic? A: da (IVLRA. – elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate prin unităţile lexicale. B: (ce) dracului te-am răsturnat A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să iasă la joacă (IVLRA. (IVLRA. În dialogul faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă. ((B clatină din cap)) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ ((B aduce o sticluţă)) (IVLRA. fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. mai sunteţi pe fir?).135). În dialogul mediat (conversaţiile telefonice.76). transmit informaţii suplimentare C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină.132). (IVLRA. sau într-o situaţie de interacţiune indirectă. faţăîn-faţă. – elementele nonverbale completează elementele verbale. care amplifică intervenţia verbală.

25 . folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real: – Ce uneltiţi acolo? – Nuni mă roagă să cânt. A: păi şi chiar sună. pauza între replici. În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”. 169). Dialogul în literatură O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în literatură. păi AIA e. care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un anume fel dialogul. A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul. ironic)) B: [DA:. 2. fraze). Locul şi momentul desfăşurării dialogului Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment.5. BUN. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog. de obicei. în dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii. (I. într-un fel vorbesc candidaţii cu alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs. cum ar fi: alternanţa de replici. B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu mine↓ # # [şi când A: [da.[Convorbire telefonică între mamă şi fiică] A: saluta::re::↓ B: hehe↓ [salut. 2. Sonia? Cu soborul nu poţi lupta! – Mă supun… cu o condiţie! – S-o auzim! – Cântăm împreună. Uliţa copilăriei). # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓ B: asta e_dracu să-l ia. NU NU NU. # mai BIne nu ziceam_nimic.[auzi? B: [DA↑ A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost.4. cât de mare. Teodoreanu. prototipuri situaţionale. şi eu! – Ce te faci.(IVLRA. altfel într-o sală de spectacol. Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului cotidian. A: [m-auzi? B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă sună teleFO:nu. la piaţă ne angajăm în tipuri specifice de dialog. # [aha↓ B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ # A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ # B: îm↑ A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor. la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi exemplele supra) etc. unele suprapuneri şi întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie.4. A: m-a sunat DOINA ş. elipse dialogale. Suzica izbucni: – Şi eu.

în justiţie. În funcţie de rolul structural pe care îl au. vei primi o notă mică. vor să se autoexprime (compun poezii. în consultaţia medicală. se duc la un interviu de angajare. iar al ranforsărilor negative este de a împiedica repetarea comportamentului respectiv. Cauza şi scopul Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog. vor să se însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc. Scopul în care comunică este de a acţiona asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi. vorbesc despre ei şi fac confesiuni etc. Modul de comunicare Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat. Alegerile comunicative determinate de anumite cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor. iar. În cadrul unui dialog.). în psihoterapie. în interogatoriul poliţiei. vor să intre în relaţie cu alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten. 2. Comportamentul euristic Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării. 2. 2. / Nu mi-a plăcut deloc cum ai lucrat azi.6. prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia concretă de comunicare.2.).) etc.7. expresive (Foarte bine! Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!). în anchetele de marketing şi sondajele de opinie. 5). vor să obţină un împrumut şi atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa.iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte componentă a competenţei dialogale a individului. acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri. a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative (Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. vor să obţină un loc de muncă şi atunci. diverse tipuri de comportamente comunicative coexistă în diverse proporţii. fac glume etc). fac complimente.7. se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns (vezi infra). în interviul de angajare etc. în interviul mass-media.). de a-i determina să acţioneze într-un anumit fel. unde perechea de adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în discursul didactic. încurajare sau interdicţie). Comportamentul de ranforsare Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului. se concretizează în forma unor acte de vorbire tipice (laude sau critici. Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă. din punct de vedere dialogic. 26 . întrebările sunt de două tipuri: (i) întrebări ad-hoc. 2.7. Ranforsările au semnificaţie socială şi emoţională pentru interlocutor.1. în forma răsplăţii verbale sau a sancţiunilor. de a-i convinge etc.

şi?.. Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări.. A: [E:xtraordinar↓ +B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute.4. interjecţiile (aha. prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul. îl lasă să continue. de aprobare. da. deicticele textuale (aşa. se concentrează pe anumite porţiuni din discursul interlocutorului). În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia (locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte. da…. Ranforsările apar în conversaţia cotidiană. deci.7. oferindu-i sentimentul apartenenţei la grup. Comportamentul explicativ Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o face înţeleasă de un public determinat..). discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii. relaţional şi emoţional. folosirea unor strategii ale politeţii pozitive (vezi infra). A: <@ E:xtraordinar. reformulări.. Este un comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane. mhh…). 2. (c) încheie conversaţia (locutorul reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul). satisfăcându-i nevoia de cooperare. secvenţe prin care se introduc reformulări (adică. oferindu-i sprijin informaţional.. 2. conectori pragmatici (ei.3..7. da.). deci).> B: s-a stricat locomotiva. este interesat de ceea ce spune)... îl susţine. asta a fost. 2. / Patru. empatizarea cu acesta: A: <@da’ CE s-a-ntâmplat. empatizarea cu celălalt sunt concretizări ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului. îl acceptă. secvenţe concluzive (bun. Comportamentul reflexiv Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă ceea ce a spus alocutorul. Te las corigent.declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru întreaga sa activitate la catedră.45). discursul publicitar în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc. Comportamentul de susţinere (de sprijin) Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe. dacă înţeleg bine. dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul didactic.5.).. A: u:::↑ B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA. (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul îi solicită alocutorului clarificări. acum înţeleg... marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv asumat. vrei să zici. aprofundări. Explicaţiile sunt implicate în anumite 27 . ne oprim aici. următorul). era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.).> B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere A: [m:::↑ +B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. a. În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin.. de apreciere.. Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale).7.

discursul avocaţilor. (iv) locutorul creează un context comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual ca formă de marcare a identităţii de grup. în timp ce refuzul de a răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei. 2. (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă la umorul alocutorului este o formă de recompensă. întâi… apoi).6. Printre mărcile discursive specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I.7. demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…. cred că). Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie alocutorului).. autodezvăluirea este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei relaţii (stadiu iniţial. de cordialitate. (vi) locutorul participă la fixarea 28 . poate funcţiona ca formă de obţinere a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi). enunţurile metadiscursive (dacă mi-aduc aminte. stadiu final. glumele dinaintea unui examen etc. frecvenţa deicticelor. Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi specii literare / jurnalistice (memorialistica. 2. modalizatorii subiectivi (părerea mea. stadiu avansat. Printre mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără: structurile explicative.7. (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate. să-ţi spun un secret). Comportamentul ludic (umorul) Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul). (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de acceptare. continuare. discursul ştiinţific de popularizare etc). glosările apozitive. Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii verbale. relaţie pozitivă / negativă). constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii. semnalizează o atitudine pozitivă. ieşirea dintr-o situaţie neplăcută. dorinţa de afiliere. de acord). poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema în discuţie. zic că.7. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale. până aici am văzut cum…. cv-urile etc). conectorii (în primul rând… în al doilea rând. Comportamentul autocentrat Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind despre ei înşişi. Când atitudinea ludică este substituită de intenţii ofensatoare. repararea relaţiei). mărci ale afectivităţii. Elementul distinctiv îl constituie atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. pe de o parte… pe de altă parte. ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la dentist.. discursurile din ghidurile turistice. o altă întrebare care se naşte este.profesii (discursul didactic.). interviurile.). enunţurile asertive. structurile enumerative etc. gradul de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire. prin umor se pot umple golurile comunicative. metaforele cu funcţii concretizatoare. determinările adjectivale şi adverbiale. se poate anunţa schimbarea temei. umorul se transformă în ironie. disoluţie. discursul asistenţilor sociali.

delimitează replicile interlocutorilor. relaţiile dintre ei. producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative. nu la alte secvenţe textuale. Relaţia dintre context şi cotext Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra.). Astfel. anxietate). 50). 1. indicator al gradului de implicare comunicativă. respingere) etc. mai multe schimburi formează o tranzacţie. 2.8. două sau mai multe intervenţii formează un schimb. de pildă. 3.7. transmite emoţii (admiraţie. reproş. UNITĂŢILE DIALOGULUI Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri. exprimă acordul / dezacordul cu interlocutorul. 29 . cunoştinţele comune împărtăşite etc. este o strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire. este indice al lipsei de cunoştinţe.tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi. glumele pe seama grupurilor etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie).8. 2. secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context. în care unităţile de rang inferior se combină.8) face posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată: interlocutorii. vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală.1 – 1. neexprimate ca atare): faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la obzeci de ani [au un (IVLRA. tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii. mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor. semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate. Tăcerea (absenţa vorbirii) Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează începutul şi sfârşitul dialogului.

prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice: B: de CE. care configurează textul dialogal în mod particular. un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire). cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său. producând schimbări în lumea înconjurătoare. două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură unitate intonaţională. fraze). Când regulile de bună formare sunt încălcate. [ACT ASERTIV]. aşa cum se manifestă ele în textul narativ / descriptiv. în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului. morfemelor. într-un context determinat. vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie. Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice. oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă. ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi 30 .1.1. cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică. atât pe orizontală.Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală). din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). numită forţă ilocuţionară. din propoziţii eliptice. Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticalăsemantică. atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil. „Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice. ca unitate comunicativă. Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii. Structura actelor de vorbire Într-o situaţie de comunicare dată. (IVLRA. ataşând deci enunţului o forţă convenţională. Alteori. cât şi pe verticală. enunţul În clădire sunt doi oameni. 122). Astfel. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor. Actul de vorbire. 123). A: pentru că l-a disperat nu ştiu. Dialogul apare ca o succesiune ordonată de acte de vorbire: A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE] B: CUM să nu. poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii. 3. gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni. poate funcţiona. Actul de vorbire În procesul comunicării. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă. C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA. componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. 3. urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire).1.

El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede / o prezintă ca adevărată. rugăminte etc. dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului.dea afară pe cei doi intruşi din clădire). real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10. actul de vorbire este reuşit. îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). conţinutul propoziţional al actului de vorbire. Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. reproş etc. presupunere. un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins). deducţie. 3. ca un reproş indirect (vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în clădire). interogare.) actele de vorbire se clasifică în: acte reprezentative (asertive). acte directive. dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa. acte expresive. acte declarative. este performat cu succes. Există diverse subclase de acte directive: ordin. Din acest punct de vedere. Prin actele de vorbire expresive 31 . Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire. Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional. informare etc. îi umple un gol cognitiv. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”). locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire. El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. îl determină să facă anumite acţiuni motorii. insistenţă. Clasificarea actelor de vorbire În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar. starea psihologică exprimată de locutor. acte comisive (promisive).1. Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire („a închide geamul”).. angajament etc. condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc. Prin actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv (de diverse tipuri. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive): afirmaţie. atunci actul de vorbire este nereuşit. ca o ameninţare indirectă (vorbitorul. relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală. Subtipuri de promisive: promisiune. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare. Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent. interlocutorii deduc intenţia comunicativă a vorbitorului. îi induce teama etc. Pe baza unor inferenţe pe care le fac.2. în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC. întrebări. sugestie. relaţia dintre interlocutori. Prin actele de vorbire comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii. poruncă. un bandit. chestionare. plângere. jurăminte. eşuat.

ofiţerul stării civile instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului. În comunicare. instituţionale. te rog. 2 lei până mâine?). vârsta. Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire indirecte).3. Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile. locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra. interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. să fie satisfăcute. sexul. locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi. vă rog. Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice. performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect. (ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul. Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere între locutor şi alocutor. „A declara căsătoriţi”.. (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe locutor de alocutor. „a declara război”. devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). condoleanţele etc. entuziasm. al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!).locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie. al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?). (ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor. Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire). cu atât actul de vorbire este. prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici. (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie percepută ca relativ mare (v. tristeţe. compasiune.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită interlocutorului „a fi frumoasă”).). Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. Prin actele de vorbire declarative. 3. indirect. într-un grad mai mare. 32 . puteţi să-mi deschideţi uşa să cobor aici la semafor?). „a boteza”. Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare.). (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer. admiraţie etc. discursive etc. Astfel. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale. rolul social al alocutorului). scuzele. felicitările. Pentru ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice. „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt acte de vorbire declarative.1. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie. Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe.

Îţi mulţumesc pentru ajutor.1. nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc. elemente paraverbale. deschide fereastra!). un reproş etc. ea vorbeşte cu mine. În funcţie de mimică. o ameninţare.). Mărci ale forţei ilocuţionare Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe performative. persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor: Afirm că aşa stau lucrurile. în anumite contexte. o ameninţare. (verb performativ. – Verbele performative sunt verbe care. o promisiune. în mod prototipic. te rog marchează un act de vorbire directiv (rugăminte). debitul verbal. (verb performativ. 33 . moduri şi timpuri verbale. elemente nonverbale (mimică. marcă a unui act de vorbire directiv). dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. gesturi etc. unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra. în mod prototipic.). unui act de vorbire directiv (Ion. deci răspunsul este „da”. marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv). 3. despre mine crede că sunt „o persoană drăguţă”. interlocutorul deduce. – Elementele nonverbale (gesturi. marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv). deci probabil se referă la mine. elemente implicate în situaţia de comunicare. Vă declar căsătoriţi. marcă a unui act de vorbire expresiv). – Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată. poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine. marcă a unui act de vorbire declarativ). convenţionalizat prin uz. negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!). că răspunsul este „da”. (verb performativ. tonul vocii. – Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde. eu fiind persoana drăguţă. – Elementele paraverbale (intonaţia.). înseamnă că nu va refuza invitaţia. de exemplu. elemente lexicale.4. modalizatorul sigur. poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul). emfaza) pot distinge. poate exprima un reproş. – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. – Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. marcă a unui act de vorbire întrebare). enunţul Maria pleacă mâine. poate funcţiona ca aserţiune. elemente suprasegmentale (intonaţia). Te rog să stai acolo. în baza convenţiilor cunoscute. De exemplu. folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ prezent. (verb performativ. Întreb dacă va veni toată lumea. (verb performativ. de exemplu. (verb performativ. Promit să nu te mai întrerup. între o aserţiune. mimică) modifică forţa ilocuţionară.Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire indirect. modul imperativ corespunde. activ.

}ACT1 [ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI] A: {mulţumim. alcătuită dintr-un singur act de vorbire.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3 A: {da.}ACT1 A: {orice troleu. prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul.}ACT1 C: {mulţumim.. prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…. vocative. mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor: [DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi întrebare] A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2 [MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri.).}ACT1 B: {aşa-nţelegeţi. sau complexă. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare). formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre. 34 .. locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană.}ACT2 C: {CE troleibuz. mulţumim.}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1 B: {nu. mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei. întrebări] B: {CUM să nu. Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei (formule de salut. 3.}ACT1 (IVLRA. prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. atenţie!.}ACT2 B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu. alcătuită din mai multe acte de vorbire. Mişcarea conversaţională Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia.– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: de exemplu. prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului. ce ar fi de spus despre…. aş vrea o părere sinceră de la tine…). }ACT1 B: {ORce troleu. 92). pentru a-l menţine. pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia. mişcarea de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri. Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate fi simplă.}ACT1 {e compliCAT. formule de adresare).}ACT1 +B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1 A: {AM înţeles. hei!.}ACT1 A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale. fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire.2.

În mod ideal. vorbitorul B lasă neîncheiate primele două replici. aha. există însă şi situaţii în care. 2. înţeleg. nu îşi elaborează până la capăt ideile în cadrul unei intervenţii. Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt. intervine un eveniment exterior care întrerupe comunicarea).. care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional. de menţinere. dar şi nonverbală / paraverbală) a unui locutor.. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta orientare a locutorului spre alocutor. o intervenţie conţine o unitate informaţională. În textele scrise fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific. oferte etc. o altă problemă este.. imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A. bun…). în realitate. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură mişcare conversaţională (de iniţiere. sensul fiind recuperat contextual.. Intervenţia (replica) Contribuţia conversaţională (de obicei verbală..2).. A: păi pos_să:↑ B: păi NU poţi să.). 2. Ideea fie este abandonată.). dar. să trecem acum la altceva.Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări. al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii: A: a↓ şi-o să meargă? B: da. urmată de intervenţia (replica) lui A etc. ● Intervenţii eliptice. Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut). 93). intervenţiile pot fi eliptice. o propoziţie. uneori locutorul nu îşi încheie enunţul.. prin corectarea unor replici anterioare.3... de încheiere a conversaţiei). în cadrul unei intervenţii. Din diverse motive interne (uită. fie este recuperată din contextul extralingvistic. fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul să-şi fi terminat intervenţia. linia de dialog. prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm. ● Intervenţii incomplete. prin secvenţe de ratificare (da. deşi tema nu este abandonată.. Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice. nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi unităţile de informaţie. al unor intenţii glumeţe. 3. se răzgândesc. prin răspunsuri. fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei.. Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere. În dialogul care urmează. urmată de intervenţia (replica) lui B. o frază. prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt. prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului. Intervenţia (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra.2). prin tăcere. cât şi sub aspectul participării interlocutorilor la schimbul verbal).. vorbitorul încheie o secvenţă conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra. nu se poate reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate: 35 .# (IVLRA. mai multe fraze. prin poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor).. o sintagmă. Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei.

● Intervenţii fragmentate prin pauze. 49). alo? A: [STAI puţin↓ CE faci. B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. +B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani. de mai multe ori)). care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile conversaţionale ale interlocutorilor. poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru ocazii speciale): A: aşa: camelia↓ hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare # care a intrat în direct. vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut. B: ((deschizând uşa)) da_da↓ 36 . B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu. În alt dialog. ezitarea. la pătrat. ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca: A: îhî: +B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult # A: da. a doua intervenţie a lui A este incompletă. imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul. B: [da. În dialogul următor. că TU de_obicei ieşeai mai des. 175). 226). # soţul tău la pătrat↑da:? B: da. 50). obţinerea unui timp de gândire. la revedere # camelia.A: vai [da’# B:[mie A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. A: şi soţul tău de două ori. vă mulţumim tuturor # (IVLRA. A: da. dar poate fi reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic (de ce închizi?). în linii mari. A: ((sună insistent la uşă. A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA. incertitudini. Pauzele se pot concretiza prin tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete. NU aşa. B: da:a↑ A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru. A: bine. (IVLRA. B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑ A: nu: (IVLRA. pa. vocale de umplutură). B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi # A: o:h↓ B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA. Mecanisme psihologice precum necesitatea planificării mesajului. crearea suspansului se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. 170). de CEB: [credeam [c-ai închis.

deci io n-am luat banii din# iu– iul– E: iulie B: iu– iu– IUlie.4. (IVLRA. şi NU pot s-o las.ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓ A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA. dorinţa de accentuare a stării afective. (IVLRA. B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. şi n-am luat banii dă trei luni. Ezitările. B: nu-i adevărat. Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade: A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am reuşit să ne-nţelegem. n-am luat de:– deLOC (IVLRA. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA. dar ea a decăzut foarte mult. adică: lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. D: fra. însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte. deseori fragmente de enunţ izolate. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P. 29). A: [ă în favoarea ta. bâlbâielile produc enunţuri incomplete. ori dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie. precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă. Schimbul (de replici) 37 . bucuria). 191). (IVLRA. indecizia. ● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. stările mentale (confuzia. io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani.ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA. nu-i [adevărat. 136). 3.foarte: îm:# CUM să sp. B: io vă spun ALTĂ chestie. odată cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. lapsusul). enervarea. ezitare. A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴ B: [NU-I adevărat. A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î: nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. emoţiile (teama. 50). dorinţa de corectare a unui enunţ. 136). reformulări. 54). 50). am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă. A: [bună ziua. dorinţa de a câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia): A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere. ● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii. Diverse intenţii de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei. (IVLRA. intenţia de păstrare a cuvântului). falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii). ea fiind şi singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓ nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro.A: să citesc. A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑ aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. 135).R să nu iau>.

proverbele (verbul a face). două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului) sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal: C: deci nici unu n-are şină A: proba[bil# C: [au numai clape A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele (IVLRA. 3. de ce?. având diverse consecinţe în plan textual. din două intervenţii (replici) formează un schimb de replici. formată. ci o continuă într-o intervenţie ulterioară. B: la declinarea a treia C: de CE crezi (IVLRA. pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice. Enunţurile rezultate sunt asintactice. B: ă:: C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑ sau din┴ la cele care provin din B: în NIci un caz de la declinarea întâi. fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă. nu). B: la paisprezece mii. simplu.4. după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia. B: ă rolă↓ nu? A: da. (IVLRA. Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de repetiţii. ● Enunţuri eliptice. Principiul alternanţei la cuvânt Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt. deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt.Cea mai mică unitate interactivă. În mod ideal. frecvent apar pro-frazele (da. de obicei. cu rivanol sau fără? A: fără. 96). neanalizabile. Deoarece se întrerup reciproc. B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓ A: seara↓ (IVLRA. În următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi vorbitori pentru evitarea redundanţei. separate. A: leucoplast aveţi? B: da. Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive. O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul schimbului de replici. În aceste situaţii.1. când?. Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii. adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. 133). de obicei. C: da’ la CAre. cum?): C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i. cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ (ce?. ● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor. 131). locutorul nu abandonează ideea. nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi 38 . 44). prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. Uneori.

50). imperceptibile. apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie. 127). ● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. Apar astfel două enunţuri paralele. C enunţă o propoziţie circumstanţială de scop. cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită: B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa: A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA. (IVLRA. încercând să o termine în intervenţia următoare: B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva. Astfel. în timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea dezvoltată de A în cele două replici anterioare. B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. alocutorul îl poate întrerupe preluându-i ideea. (IVLRA. 128). 39 . B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA. 130). B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt= A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că de UNDE să ştii. (IVLRA. astfel încât enunţurile apar sudate. Pauzele dintre intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici. A: [aşa că e:şti: B: [asear_a:mA: eşti greşit B: [aseară+A: [toTAL aicea.termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii. unitatea sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori: B: şi cu urechile [mai: A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑ B: aha. Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului. Există situaţii când două sau mai multe dintre fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două intervenţii sunt paralele. ● Enunţuri complexe. cu (parţial) acelaşi conţinut informativ. B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA. a cărei regentă nu este explicită. incluse în aceeaşi unitate intonaţională. transmiţând aceeaşi informaţie. 56). 190). succesiv. în intervenţia fiecărui interlocutor. ● Enunţuri paralele. rezultată din coparticiparea lui A şi B: A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce: B: [îţi fac îţi scot A: din nou spate[le B: [sigur că da C: că să vi[nă aşa A: [că văd că asta-i destul de lungă↓ B: este↓ da A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica C: îhî (IVLRA. ci implicită. 75). fiecare dintre ei reia însă ideea.

95). de marcare a coeziunii textuale: C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea. dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure intervenţii (frază / propoziţie). • Enunţuri izolate. A: aici.● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile ambilor interlocutori. B: litere↓ anu anu patru. A: nu vă e teamă de nimic. B: cu domnu profesor b***. (IVLRA. B: [TOŢI sunt aşa. C: de un singur lucru A: <F nu vă e teamă de nimic>. B: poftim? A: UNde aţi terminat. C: mie nu mi-e teamă de nimic>. neintegrate sintactic. C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [<P. Regenta poate fi reconstituită de interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie anterioară. iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare: A: UNde aţi terminat. de insistenţă. 95). 30).R de ce>? C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [<P TOŢI sunt aşa> A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA. 40 . B: am terminat: aici. CÂND. (IVLRA. (IVLRA. 205). 37). pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv: A: [<P în general TOŢI sunt aşa>. C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română. C: despre ce? B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română. Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a ideii exprimate de locutor: +A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑ C: <F mie nu mi-e tea[mă A: [CE vă sperie.

elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii corporale. (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative. îşi relaxează brusc muşchii feţei etc. taci tu să spun eu!). (ii) să recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să abandoneze cuvântul. întrebări de confirmare). ascultă. privirea îndreptată spre interlocutor.2. determinând apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate. îm. din elemente de relaţie. (iv) să tacă. (iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal. „cedează cuvântul”. 167). 41 . Pentru a lua cuvântul locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă. aş vrea să adaug ceva. În exemplul următor parantezele drepte marchează porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea: B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL C: [dumneavoastră B: dumneavoastră sunteţi [în +C: [dumneavoastră ac[ţionaţi +B: [afara cadrului legal +C: [actio[naţi +B: [la aceasta oră C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA. alternanţa la cuvânt. lasă-mă să spun ceva. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările. intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la suprapuneri între intervenţii. directivele. folosind cuvinte de „alertă” (hei. oh. Contururile intonaţionale nonterminale.Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei. fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină. dar.). îl invită prin mimică şi / sau gesturi să preia cuvântul. scuzele. producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul). vorbitorul poate: (i) să îşi continue pur şi simplu ideea. ● Suprapunerile. daţi-mi voie. semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. vă rog. ofertele cer. 3. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a răspunde. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau cuvântul”. iar pe de altă parte. gesturile. ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi.4. (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul. „păstrează cuvântul”. Pentru a păstra cuvântul. deci). da. presupune accesul la cuvânt al interlocutorilor. dintr-un singur cuvânt etc. invitaţiile. Accesul la cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte. conform principiului perechilor de adiacenţă. pe de o parte. Accesul la cuvânt Actualizarea schimbului de replici. De aici rezultă o serie de fenomene textuale. debitul verbal) sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a păstra cuvântul. o clipă. (ii) să preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului anterior (ah. uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o clipă. (v) să îi ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix. mimica. pentru că.

● Pauzele. se vorbeşte de schimburi de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. al indeciziei acestuia. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mică. (IVLRA. Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) – reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2).). aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. B: aşa-nţelegeţi. apar sudate: ● B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. Tranzacţia Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie.92).5. (IVLRA. O temă poate fi alcătuită din mai multe subteme. 56). Primul element al perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului. G: ((râd)) A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc. Acest cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a enunţului). Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mare.4. 3. al refuzului de a reacţiona etc. al ezitării în privinţa reacţiei. Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns. cele două replici apar ca o singură unitate. A: orice troleu. 92). trebui să mergeţi pân la uNIrea↓ A: da. astfel încât coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată. (IVLRA. imperceptibilă.Sudările. pauza este semnalul neatenţiei alocutorului. ordin-îndeplinirea ordinului. cu metroul se poate? B: nu. +B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑ A: AM înţeles. Când alocutorul nu intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici. vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau să-ţi aduc cursurile. / – Vin. al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia. De obicei. există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul). A: hi: mi-am agăţat ciorapii. e compliCAT.) şi schimburi de replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. fiind refăcută ulterior: B: CINE-a citit volpone. (IVLRA.3. Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens 42 . 76). Există însă şi situaţii în care scopul conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent. vii mâine la bibliotecă? / – Vin. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici. invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei. 3.

pauză) şi nonverbale (mimică. da. În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema. emfază. a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent): A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu? B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA. acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat. pauză. de ezitare (ăă. non-verbale (mimică. întrebări sau indirect. Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a conectorilor pragmatici folosiţi între replici: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA.5). elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat. expresive. paralingvistice (intonaţie descendentă.). Există conectori specifici de continuitate (da. repetiţie. 2. Reluarea unei teme anterioare este de 43 . conectorii transfrastici (vezi Conectori frastici şi transfrastici). emoţii provocate de temă. (IVLRA. prin anunţarea schimbării (Altceva?. dislocare la stânga. apropo. solicitând detalii. o susţin. Aş vrea să vă întreb ceva. prin elemente cu caracter pregătitor (anunţarea temei. gesturi). Susţinerea temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini. pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice. păi). (Pentru anaforă. fac digresiuni. Focalizarea unui element particular al temei se face prin tematizare... Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis). elipsa (vezi Elipsa). Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire reprezentative / asertive. repetiţii (vezi Repetiţia). elemente paraverbale (râs. alunecă spre altă temă. atât am avut de spus). anafore (vezi Anafora).într-un context dat. râs). Tema poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme. mărci intonaţionale şi prozodice (vezi Organizarea prozodică a enunţului). anunţarea intenţiei de a introduce o temă). elipsă vezi supra. 37). în cadrul schimbului. ba da). iar alocutorul. de. o abandonează. 104). 93) şi a deicticelor interreplici: B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n arhivă A: CÂND mi l-a adus în arhivă. o reiau. Abandonarea temei se poate face prin întreruperea schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine. asta e. Presupune adoptarea unor strategii prin care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii pentru schimbul verbal. suspendă tema. acordă atenţie specială un aspect particular al ei. gesturi). prin structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga. Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor. însoţesc tema de comentarii asupra acţiunilor exterioare. de gradul de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. Apropo…. Specifică dialogului este folosirea acestor mărci ale coeziunii între replici. accentuându-l prin acte de vorbire expresive. ei) sau de discontinuitate (dar. Ţi-am spus?. învesteşte mesajul cu coerenţă. coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului: locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului.

În planul expresiei lingvistice.. ora didactică. între prieteni. este semnalizată prin elemente lexicale (apropo. înălţimea tonului). se desfăşoară fără un protocol de interacţiune prestabilit. recurente (Ce doriţi?.. un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element dintr-o temă anterioară. scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere.6.). Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri imperceptibile. Întrerupem puţin.3. comparaţii. depărtarea temporară de o temă curentă. participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale.1. chiar aşa. consultaţia medicală. cunoaşterea celuilalt.. de obicei.). bazate pe legături asociative. 3. bun. era să cad. necunoscuţi pe stradă. să revenim la oile noastre).6. Doriţi puţină apă?. Tema poate fi suspendată temporar când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie / conversaţie. circumscrişi unor câmpuri lexico-semantice particulare).2. în mod ideal. conversaţia este.. are ca scop socializarea. Ia uite. prin elemente paraverbale (pauză mai lungă. Discuţia Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat (şedinţa de redacţie. de obicei. deci. sigur. 3.). dobândirea de informaţii. are grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în contextul de comunicare dat. Elemente parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi..). domnule profesor etc. Discuţia are. se desfăşoară conform unui protocol de interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat. incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director.). are grad mare de structurare tematică şi. 3. 3. informală. Discuţia Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie. formule de adresare specifice. solicitarea de informaţii la ghişee specializate etc. colegi de serviciu în pauză. autoexprimarea etc. procesele în instanţă. de fapt. analogii. Digresiunea.obicei marcată în plan lexical (bine. suspendarea temei poate fi semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă. Pe agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc. OK. semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol. De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme de interacţiune hibride. are grad mic de structurare tematică. structuri sintactice fixe. nu cumva să uit) şi prozodice (ritmul vorbirii.6. pe o temă nelegată de tema curentă..6. contrast etc.. schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale (orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie). Conversaţia este considerată forma prototipică de comunicare în cadrul societăţii. interpelările parlamentare.. o paranteză. Conversaţia. acum. Structura conversaţiei / discuţiei Atât conversaţia. cât şi discuţia au următoarea structură: 44 . are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional... Conversaţia Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între membrii unei familii. caracter formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă..

vorbitorii folosesc limba strategic. respectele mele). În ciuda structurii comune. Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului” (Mmm.. abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi ani au?). iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente. nu mare lucru.) şi felicitări pentru realizări personale. însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna. bărbaţii sărută mâna femeilor). uneori pot fi chiar omise. Pe curând. Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa. politică.Deschiderea conversaţiei / discuţiei: Negocierea temei / temelor: Încheierea conversaţiei: – Salut de iniţiere – Prelungirea salutului prin complimente – Secvenţe fatice – tema1: subtemă…subtemă…subtemă…. bună ziua etc. pa). Alegerile discursive ale 45 .). înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi. sub influenţa unor modele străine. specializate pentru adresarea către bărbaţi. discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum. complimente – Salutul de încheiere Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai ample sau mai reduse. altele doar implicate.) sau marcate ca deferente (să trăiţi. Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit.)... Te sun eu. 4. de formulele specifice folosite etc. Unele semnificaţii sunt transmise literal.. femeile se sărută pe obraz de două ori. L-ai mai văzut pe.?). focalizează sentimente împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate. Conversaţia. Mmm.subtemă – tema n: subtemă…subtemă…subtemă…. între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe legate de amploarea fiecărei secvenţe. realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică. Eşti foarte elegantă astăzi. conţin promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim. Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate.subtemă – Discuţie fatică de despărţire – Remarci politicoase. salutul este de obicei scurt.subtemă – tema 2: subtemă…subtemă…subtemă…. amicale (salutare. prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?.. Formulele de salut au caracter convenţionalizat. discuţia presupune folosirea acelor formule de salut instituite prin protocolul instituţional.. Faţă de conversaţie. Discuţia. mai rar vreme. dom’director. este tot mai frecvent comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc mult.). în funcţie de situaţia concretă de comunicare. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI Pentru a-şi atinge scopurile comunicative. nu arăt grozav…. Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine arăţi!.) subordonat maximei modestiei.. „noutăţi” (Ce mai e nou?).. respectiv femei (să trăiţi / sărut mâna).

Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale. Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi în raport cu scopul curent al conversaţiei. sintactice. nonambiguu. se justifică doar în condiţiile în care „Există cineva pe nume Maria”. aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de presupoziţii. verbe. a pune. În cadrul dialogului. dar. implicaţiilor. Principiul cooperării În mod ideal. – presupoziţia: „ai venit”). se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali. adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente.locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul presupoziţiilor şi al implicaţiilor. implicaturilor. aserţiunea A revenit. să nu fie obscură. nici prea mică). constrânse de principiul cooperării şi de principiul politeţii. maximele cooperării. a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt balerină. se justifică în condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”. intonaţionale din enunţ.1. ştiu să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent al conversaţiei. Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional. a visa. de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare. reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care este presupoziţia întrebării). regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (Mă bucur că ai venit. verbele factitive a face. Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire (substantive. 4. să nu fie prolixă. de valoarea de adevăr. a 46 . Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată (vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru care nu are dovezi). Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă. Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare. – presupoziţie: „nu sunt balerină”). care funcţionează ca puncte de reper pentru alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ. Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie formulată clar.1. – presupoziţia: „există o fată / o fată numită Maria”). 4. capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal. mă bucur. verbe ca a-şi imagina. Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale. odată cu fiecare nou act de enunţare. mai ales. tipuri de acte de vorbire.1. presupoziţiile suferă procese permanente de modificare. aserţiunea A venit Maria. (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice (îmi pare bine. diverse tipuri de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale). O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă prin intermediul presupoziţiilor. Presupoziţiile Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs.

(vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a pleca. faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un teritoriu privat. – presupoziţie: „am plâns”. a continua.3.1.2. de a se distanţa de ceilalţi.). În aparenţă. Alteori. Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi. verbe de opinie – a acuza. Dar interlocutorul interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la florărie închide la ora 6”).1. din nou. – presupoziţie: „covorul este acum galben”). răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. a lăuda (M-a lăudat că am venit. 4. care învaţă mult. Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe sunt veseli”). Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc. 4. De exemplu. ca Este ora 6. (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar. i-am dat telefon. re-: a revenit / a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”). respectiv strategii ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor). Implicaţiile Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ: Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”). a critica (M-a criticat că am venit. verbele implicative – a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”). A îngălbenit covorul cu iod. atracţia faţă de ceilalţi. (vii) circumstanţialele condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director. – presupoziţie: „Maria învaţă mult. neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog.. (iv) structuri sintactice comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este brunet”.. a termina (Minerii continuă greva. ).”). la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E ora şase. sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie. (v) atributivele explicative (Maria. având un caracter mai mare de generalitate: structurile interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai sarea? = „Dă-mi sarea!”. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”). presupoziţie: „Nu sunt director”). (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?– presupoziţie: „coletul soseşte”).îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să plâng. a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis la florărie. 4. Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul). presupoziţie: „Eu am plecat”). Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”. a reuşi (presupune că „a încercat”). verbe aspectuale – a începe. implicaturile sunt mai puţin dependente de contextul concret.2. Alegerea 47 . Principiul politeţii Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. l-aş fi sancţionat. adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. e premiantă. Implicaturile Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată pozitivă de locutor”).

pot să te ajut. mimică). te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / – Aş veni. pluralul solidarităţii. unde substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei). atenţie la scări. (vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator.). (iii) atenuarea expresiei lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred. Strategiile politeţii negative Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de vorbire expresive (a cere scuze. pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum.). (iv) empatizarea cu interlocutorul (Te înţeleg foarte bine. prin adverbe.2. Aş fi onorat să…). acolo?. cam. (v) reducerea la minimum a tuturor presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale. adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci.. Când te hotărăşti. nu mai mult. regula este să…. flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!). sper). Fără îndoială că ai dreptate. Păi bine. diminutive (Mi-ar trebui şi mie o foicică de hârtie. vă rog să îmi acordaţi un interviu. prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da. (vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe. colectivul nostru). replici scurte. (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la grup: persoana I plural la verb. trebuie să merg în altă parte. substantive (grupul nostru.2. (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu). Ştiu ce simţi. a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale (trebuie. Întotdeauna ai fost cel mai bun!). a pluralului. (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea. frate.). (v) exprimarea prin modalizatori a optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!. aşa se vorbeşte?). pronumele personale şi posesive de persoana I plural. vin să facem ordine în bibliotecă. Strategiile politeţii pozitive Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de vorbire expresive de tipul complimentelor. sunt extrem de alunecoase!.). 4. folosirea desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci.1. îhm). prin volubilitate (debit verbal. acolo?. a titlurilor academice (Domnule academician. soro. (ii) performarea de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului asupra interlocutorului. cuantificatorul toţi. cineva) sau prin condiţional (Aş zice să mai aşteptăm. (viii) exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice..uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat. (ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de alocutor (Te rog. într-un fel.).). (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un răspuns cât mai repede.). pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi geamul. Prin strategiile politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul. temporale: Dacă vrei. dar. a cere iertare). a exprima regretul. imobilitate).2. din păcate. 48 .). ni se cere să…). menit să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase. bănuiesc. prin strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor. gestică. (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea verbelor impersonale.. prin litotă. mamă. 4.

contur melodic descendent terminal ↓ contur melodic descendent nonterminal ? contur melodic ascendent terminal ↑ contur melodic ascendent nonterminal ! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent. 2002. fără a se utiliza apostroful ς stop glotal # pauză. semnalează reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente) Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii <J > înălţime scăzută a vocii Tempo <L > tempo lent al vorbirii <R > tempo rapid al vorbirii Intensitate <F > intensitate forte a vocii <P > intensitate slabă a vocii – (linie jos. în mod aproximativ. “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă <@ > râs concomitent cu rostirea <Z > zâmbet concomitent cu rostirea á 49 . Interacţiunea verbală în limba română actuală. Accent TEXT Intonaţie se notează numai când diferă de cel curent accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) . / niiorc / pentru New York). numărul de semne (u: / m:) indică. Corpus (selectiv). Editura Universităţii din Bucureşti. în mod aproximativ. durata fenomenului ’ apocopa unor sunete. cât şi în intervenţia suprapusă +A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia suprapusă text ┴ construcţie abandonată .ANEXĂ Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord. asociat cu înălţimea scăzută a vocii. ibid. p. fără pauză. se marchează atât în intervenţia în curs.. numărul de semne indică. majuscula notează emfaza. între bare oblice (ex. omiterea curentă a lui l final articol definit este marcată sistematic. între cuvinte) rostire legato – (linie de dialog ) cuvânt neterminat : lungire a unui sunet.. Cuvintele în limbi străine sunt notate conform audiţiei. durata pauzei text = = text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată. 22–23). Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor (apud Ruxăndoiu. de altul [text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive. NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază. cât şi la iniţiala numelor proprii.). Schiţă de tipologie.

în mod aproximativ. numărul de semne (x) indică.<OF > <MARC > <IM > <CIT > (( )) () (xxx) […] secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar silabisită) şi apăsată imitarea modului de a vorbi al unei persoane emiţătorul citeşte un text indicaţii .scenice” (ex..) transcriere probabilă text neclar. îşi drege vocea etc. tuşeşte. lungimea secvenţei neclare secvenţă netranscrisă 50 .

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful