TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL
1. ASPECTE DEFINITORII Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos, „vorbire”). Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare? C: nu prea ↓ da spuneţi. B: ne uitam aici la chestiile astea. A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane? C: probabil. (IVLRA, 70). Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat, pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.

Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu. Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori. Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11

exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea” acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin clişee, citate, simboluri etc.). În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională: vorbire între mai multe persoane.

Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă. Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional). Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii: (a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste preocupare pentru aceeaşi temă). Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra alocutorului / alocutorilor. Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12

situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul). Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea, frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii adecvate. Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor, a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc. Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog, asimetriile privind comportamentele comunicative).

Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse. Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare: cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată, gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare). Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte, aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context, pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului. Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare nouă contribuţie comunicativă. Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe. Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13

alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile „implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii, implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul cooperării şi principiul politeţii. Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din particularităţile procesului de comunicare. 2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are consecinţe în planul textului dialogal. 2.1. Numărul participanţilor la dialog În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi. 2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt; „coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor) sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă? C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓ A: [în general TOŢI sunt aşa. +C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [de ce? +C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [TOŢI sunt aşa A: se face coafeză ((râde)) (C îşi desface codiţele împletite de fiica ei) F: STAI ma:mi:↓ nu┴ (D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14

cunoştinţe lingvistice. Joiţica). distanţele mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune. altele care preferă tăcerea.2. de asemenea coincid sursa şi locutorul. în altele ca substantiv numărabil (engl. locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în momentul vorbirii.2. sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate de sursă]. prin urmare vino tu [destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe enciclopedice. la cocoşelul tău [sursa scrisorii] (adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. culturi în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj. Identitatea culturală a interlocutorilor Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă. Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul. În acelaşi timp. peas.1. socială. sunt culturi care preferă atingerea. ca şi sursa şi locutorul.2. 2. afective. soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. respectiv destinatarul şi alocutorul. Există însă situaţii în care t0 şi t1 sunt diferite. Detaliind analiza. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0 pentru un anumit destinatar. sistemul deicticelor (pronume. mazăre).). aceeaşi realitate este conceptualizată ca substantiv masiv (rom. engleză. Sunt gramaticalizate în limbă diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite. caracteristici fizice şi psihice. comunicative. alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul conceperii scrisorii. vorbitor) şi receptor (sinonim cu alocutor. Emiţător – receptor De obicei. Identitatea participanţilor la dialog Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală. sunt culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială. psihologică. Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. cu credinţe şi valori personale. De obicei. Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar. de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea între cele două momente de referinţă.2. respectiv destinatarul şi alocutorul: Trahanache [în momentul vorbirii. O scrisoare pierdută). trăsături de personalitate. petit pois). 2.1. t0 şi t1 coincid. cu resurse personale (predispoziţii cognitive. cunoştinţe despre interlocutor. ascultător). o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare). fr. într-o mai mare măsură gramaticalizată 15 . emiţătorul şi receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă – destinatar. Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta. Caragiale.L. identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă. mijloacele prin care se realizează modalizarea. timpuri verbale) reflectă conceptualizări diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză. abilităţi de comunicare etc. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un alocutor la momentul t1 al discursului. vorbitor – ascultător). se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor. (I.

sintactice şi lexicale în plan textual. comparativ cu bărbaţii. au activitate nonverbală redusă. produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false. pun mai multe întrebări. fac pauze în comunicare mai scurte.2. manifestă anxietate discursivă. manifestă preferinţă pentru limbajul standard. corect gramatical. gesturi). comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată. 16 . vorbesc mult. în schimb. au o activitate nonverbală intensă (mimică. împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului. prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă. Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema prin aproximări şi lipsă de focalizare. preferă distanţele mai mari de interacţiune. de pildă. manifestă preferinţă pentru anumite subiecte.3. apelează la argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii. sexul. au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple. au intervenţii bine proporţionate în comunicare. false începuturi. influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie metacomunicativă. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac multe repetiţii. preferă distanţele mai mari de interacţiune. interlocutorii adoptă adesea strategii de negociere a codului. pun multe întrebări de confirmare (nu-i aşa?. indivizii educaţi recurg la coduri elaborate. comparativ cu introvertiţii. apartenenţa la o anumită clasă socială. cu pauze scurte. De exemplu.). au încredere de sine. au o intensitate vocală ridicată. sunt critice şi asertive. au ezitări. Pentru evitarea acestora. sunt puţin expresivi. fac pauze mari. strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română. au intensitate vocală ridicată. folosesc frecvent modalizatori de certitudine. gradul de cultură se reflectă în limbă. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt asertive. în timp ce în engleză. atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai văzut (cumva) pe Ion?. de pildă. ele conduc la amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică. Persoanele extrovertite. morfologice. au expresivitate comunicativă. Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice. cu un repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările emoţionale. manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor nonverbale. Femeile. Identitatea psihologică. îşi întrerup frecvent interlocutorii.în engleză. sunt mai productivi în scris. repetă cuvinte şi enunţuri. folosirea negaţiei în acest tip de întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). încearcă să obţină vizibilitate prin limbaj. se bâlbâie. rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine teme în discuţie. îşi întrerup frecvent interlocutorii. 2. au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine tema. îşi privesc partenerii de dialog cu relativă intensitate. vorbesc mai mult şi mai repede. particularităţile fizice ale interlocutorilor Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra schimbului verbal în ansamblu. folosesc limba literară (deci corectă). unde un loc important în modalizare îl deţine intonaţia etc. 2.2. la neînţelegeri. persoanele cu înalt nivel de automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat. iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie. faţă de română. pe care le tratează relativ superficial fără a le focaliza. De exemplu. da?). Identitatea socială a interlocutorilor Statutul socioeconomic al vorbitorului. Pe fundalul diferenţelor dintre culturi. manifestă interes pentru teme cu caracter general.2.

3. acceptă. semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ. Dialogul este o construcţie intersubiectivă a participanţilor la interacţiunea verbală. fac corecţii şi autocorecţii. resping etc. manifestă preferinţă pentru actele de vorbire indirecte. puterea de persuasiune etc. Relaţiile dintre participanţii la dialog Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în organizarea interacţiunii verbale. 2. ei îşi adaptează discursul la alocutor şi se orientează spre acesta. privilegiază comunicarea nonverbală.manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele. respectiv de ascultător / alocutor. recurg frecvent la atenuatori de expresie. debitul verbal. cuvinte de umplutură. deschis / închis. intensitatea vocală şi accentele afective.3. Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie.2. prin contextualizări şi recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii. noutatea expresiei lingvistice (originalitate / clişeu).1. comportamentele comunicative adoptate (vezi infra). le completează. participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent. histrionic / rezervat. recurenţe lexicale. zâmbesc mai mult. confirmă. expresiv / inexpresiv. cât şi în cea de alocutori. atent / neatent. timpul cât vorbeşte fiecare. ocurenţa unor modalizatori (de certitudine / incertitudine.). preferinţa pentru acte de vorbire directe sau indirecte. sunt mai puţin argumentative decât bărbaţii. structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative / interogative / exclamative / imperative). Locutor – alocutor Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor. conflictual / nonconflictual. Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune. 2. calm / frenetic. numărul şi lungimea pauzelor în comunicare. folosesc frecvent calificări adjectivale şi adverbiale.4. strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului. Personalitatea Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. au gesturi şi mişcări discrete. îşi întrerup interlocutorii relativ rar. participă activ. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului atât în ipostaza de locutori. afective etc. gradul de dezvoltare şi elaborare a lor.). conţinuturile vehiculate (noi / banale). schimbările de teme). lexicul folosit (termeni neutri / încărcaţi afectiv). procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant. epistemici / deontici / afectivi). tipul de argumentare (argumente logice. Ca locutori. iniţiativele verbale (introducerea temelor. Ca alocutori. prietenos / ostil. Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme). infirmă. tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu interlocutorul. carismă etc. 17 . Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus. lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc. stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului. 2. îşi cer frecvent scuze.

Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare.2. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării. da.3. ba da. poziţia corpului şi distanţele de interacţiune. deschiderea interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni). respectiv relaţii conflictuale. dacă se şi ceartă cu cineva:↑ A: n:u. 67). respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului. dimpotrivă. când participanţii se percep ca având scopuri opuse. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate. A: A:↓ atunci e MAma. între colegi de serviciu] A: DOmnu marian ↓ B: zi. predicţiile în legătură cu interlocutorul. A↓ aici e dorin. garantat.3. A: nu ştiu. ba da. având ca scop negocierea unei soluţii pentru a o face acceptată de ambele părţi sau. (b) [Dialog între prieteni. 114).3. B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta. relaţii conflictuale. nu? B: TOni are ochii verzi. şi cu: ochii verzi? B: cu ochii verzi CE. cunoştinţele contextuale mutuale care permit asocieri de idei. (IVLRA. neglijenţele comunicative îngăduite. Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe: (a) [Discuţie într-un birou. da. B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑ A: ce ↑ B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă A: aşa ↓ B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e = A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓ (IVLRA. mama care face-un drum scurt? B: e MAma. se poate distinge între relaţii de colaborare. 2. mimica şi gesturile. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate. la un drum scurt. A: da. formulele de salut şi de adresare. uite↓ gândeşte un dar de bani. A: face un drum scurt? B: mama fa:ce drumuri↓ CUM. (râde) B: nu? e mama. iar comunicarea evoluează în sensul accentuării diferenţelor dintre ei. 18 . lexicul folosit. A „îi dă în cărţi” lui B] A: da.2. Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş). ba da. şi mama MEA are ochii verzi garantat. prezenţa / absenţa elementelor afective. A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓ B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract A: CE.

egalitate asumată / inegalitate asumată. întrerupe frecvent interlocutorii. are fermitate vocală etc. la apelative. 2. A îi reproşează lui B conducerea ineficientă a Federaţiei Române de Box] B: nu-i adevărat. A: [exA:ct. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală dintre interlocutori: [Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi. 191). făcându-l pe B să acţioneze în modul dorit de A. recurge frecvent la structuri sintactice enunţiative şi imperative. strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale desolidarizării de interlocutor. exA:CT. sarcasm etc. B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA. Se spune că A are putere discursivă asupra lui B. atunci când A influenţează comportamentele comunicative ale lui B.4. foloseşte modalizatori de certitudine. pune întrebări şi îşi constrânge interlocutorii să răspundă. B: şi tu te sacrifici A: exA:CT. A: <Jnu POT să fiu↑> B: nu poţi să fii [preşedinte A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am spus că # nu am încoTRO şi va trebui să: B: [ruDE:le deci ştii A: [<Psă accept demisia ta. Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi.. exercitate (şi) prin limbă. onorifice) adecvate / inadecvate. B: [şi-o vei conduce tu. 19 .susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea comunicativă a celuilalt. A: # <Jde ce↑> B: o┴ HAI să-ncerci. folosirea unor mărci de identitate (apelative.3. B: [hai să <Znu A: [exA:CT. A: CUM adică nu-i adevărat? B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii. foloseşte intensificatori de expresie.> B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta? A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia B: da:↓ A: mi-ai sp.┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul conCRET B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici> A: exact. nume. Relaţii de putere Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere. umor / ironie.

5. poliţist-contravenient etc. fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. vânzătorcumpărător. în schimb sunt specifice actele de vorbire declarative. Rolul social Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient. anchetaţii răspund. apar clişee verbale – Ce doriţi?. A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑ B: da da ↓ şi calciu şi fier A: naştere normală ↑ B: normală. Cu ce vă putem servi? Ce vă doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare…. vânzătorii satisfac solicitările. spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a lungu vieţii pân-acum. Rolul social limitează temele ce pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic. ## cu: lapte praf A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă: A: aşa. replicile sunt de obicei scurte). pacienţii. A: faşă. predarea-învăţarea-evaluarea. constrânge progresia tematică (de obicei liniară. 20 . (a) [La medic] A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere B: (trei chile) A: sarcina a fost normală↑ B: da.3. sancţionarea contravenientului etc.).). A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑ B: nu. faşă. clienţii. profesor-elev. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑ B: [comprese sterile sau faşă. (B clatină din cap) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ (B aduce o sticluţă) A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon. afectează formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic predeterminat. cine pe cine poate întrerupe).2. 107). (b) [La farmacie] A: bună ziua. reglează accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte. cumpărătorii solicită mărfuri. fără divagaţii). actele expresive apar rar în relaţiile de rol. anchetatorii pun întrebări. B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă: cele: ă normale la copil mic. (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑ B: da. Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente. A: hepatită↑ B: nu A: / tebece/ ↑ B: nu (IVLRA. participanţii la dialog performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii. efectuarea unei tranzacţii comerciale.

B: încă trei sute de mii.6. 131). B: alceva↑ A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva 21 . A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @ mulţumesc. (IVLRA. laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de teme. temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit. C: trei sute de [mii în plus.A: daţi-mi DOuă vă rog. (b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri] A: le-aţi încurcat ((râde)) B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic A: da B: de la treijnouă la treişapte A: (xxx) B: treişapte cinci sute candi A: candi↑ B: da# dă zece mii? A: da. B: douăzeci de mii şi faşa A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA. dă zece mii. loc clasă. formele de adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate. Dialog formal vs dialog informal Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog formal vs dialog informal. structuri sintactice laxe). A: aha C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta. modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii. afectivitate reţinută. 137). dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare. Dialogul informal presupune relaţii informale. A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă.3. îşi permit treceri rapide de la o temă la alta. urmează un protocol cvasiprecis. (a) Dialog formal [la agenţia CFR] B: patru milioane opt sute= C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓ C: [da↓ da↓ A: ştiu că există# [astea C: [da C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑ C: [nu. structuri sintactice elaborate). 2. participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat. relaţiile dintre ei sunt formalizate. Dialogul formal este ritualizat. biletu şi cuşeta.> C: cu plăcere. nu au roluri discursive prealocate.

Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de factori socioculturali.3. Canalul de comunicare Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral. etnice) şi nu ca indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri.biscuiţi digestivi B: alceva↑ A: atât. 2.). mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe prietenii mei). Forme scrise vs forme orale Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie. în virtutea primei percepţii).1. chestionarele de marketing.4. „scurtături în percepţie”. simpatică sau antipatică.. vesel şi simpatic. cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen astfel încât să îşi confirme predicţia). italienii sunt vorbăreţi. „profeţia autorealizării” (predicţiile pe care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune „n-o să mă descurc”.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui. nemţii sunt exacţi. Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor stereotipuri pozitive sau negative.134). în baza cărora indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale. efectul Pygmalion (dacă o persoană ne este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă fără a verifica acest atribut). americanii sunt bogaţi etc. deducerea şi generalizarea unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă. 2. Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor: frumos şi deştept. Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită). 22 . examenele orale etc. 2. puterea primei impresii (indivizii tind să fie consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de exemplu. (IVLRA. a întârziat. În unele forme de comunicare (e-mailul).B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?> A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă. slabă sau grasă. deci e neserioasă).4. morocănos şi antipatic etc). dialogul pe e-mail.). tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţia. conferinţele de presă. mă aştept să mă placă şi ea pe mine. sondajele de opinie.). reducerea atributelor la categorii binare (prost sau deştept.7. rea sau bună). deci e bogată. consecvenţa (dacă îmi place o persoană. Percepţia Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la dialog se percep reciproc. frumoasă sau urâtă. examenele scrise etc. în timp ce altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă. interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare.

2. corecţii.2. preferinţa pentru coordonare. sensuri contextuale speciale. Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse raporturi: – elementele nonverbale însoţesc elementele verbale.).) adaptarea la interlocutor (reveniri. păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA. local (selecţia formelor de expresie). agresivitate. 2. de UNde ştie copilu ăsta să facă MOAţe. zâmbet. elipse etc. B – 30 de ani] A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege vocea)) B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi. reveniri.particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale. corecţii. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psihofizice (enervare. secvenţe fatice – ai înţeles. întrebări retorice. focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc. Astfel.4. interjecţii. enunţuri eliptice. în care informaţia este transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente verbale. da?. Exemplele care urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog: [Convorbire în tren între A – 71 de ani. limbaj afectiv. ă rezultatul este# invers proporţional. ((A chicoteşte. elemente paraverbale (debit verbal.3. anacolut. autocorecţii. dialogul este asociat cu registrul oral.4. B se uită spre F)) B: de la MAma. privire. salturi logice. A: ((luând pachetul)) mulţumesc. distanţe spaţiale etc. întreruperi. autoîntreruperi). atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă. dezinteres etc.). nerăbdare. false începuturi. ezitări. intensitate vocală. gesturi. OK?). le dublează B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>. coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţiotemporale frecvente. simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli.). 23 . sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale. permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative. oboseală etc. râs etc. repetiţii. vezi infra). ezitări. întrebări de confirmare etc. (vezi Limba română vorbită). Dialogul oral Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual. <Z adică face şi fiica mai– maică-sii> A: are multe sufeRINţe B: păi da doamnă↓ ((A râde)) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. accentuare. <R dacă noi i-l dăm>↑ eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil.). intenţii comunicative. grabă. caracterul tematic / rematic.32). formule de adresare. Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând sintaxa mixtă. Mediile de transmitere a dialogului Prototipic.) şi elemente nonverbale (mimică. bucurie.

B: (ce) dracului te-am răsturnat A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să iasă la joacă (IVLRA. mă auzi?.B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci. În dialogul faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. vorbitorii recurg la coduri mai elaborate. prin care este verificat canalul de comunicare (alo!. (IVLRA. ((B clatină din cap)) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ ((B aduce o sticluţă)) (IVLRA. dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se interpune un suport tehnic. folosirea deicticelor spaţiale şi personale se restrânge. – elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal) A: mă↑ n-am auzit. apar elemente cu funcţie fatică. transmit informaţii suplimentare C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină. mai sunteţi pe fir?).69) A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta? A: mi-ajunge↓ (IVLRA.135).132). fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. frecvent în această situaţie sunt deicticele pronominale şi adverbiale: A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑ B: pe coloane este AŞA ((arată)) A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓ B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓ A: aici zice? B: nu # nu.135). – elementele nonverbale completează elementele verbale. întreruperile sunt mai puţin frecvente. Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate: 24 . A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua. sau într-o situaţie de interacţiune indirectă.76). B: a: deci astea sînt singurele practic? A: da (IVLRA. (IVLRA. – elementele nonverbale substituie elementele verbale A: bună ziua. care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul elementelor nonverbale este limitat. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să dau un telefon. Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă. – elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate prin unităţile lexicale. faţăîn-faţă.133). În dialogul mediat (conversaţiile telefonice. care amplifică intervenţia verbală. mediată tehnic.

cât de mare. A: păi şi chiar sună. Sonia? Cu soborul nu poţi lupta! – Mă supun… cu o condiţie! – S-o auzim! – Cântăm împreună. 25 . la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi exemplele supra) etc. În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”.[auzi? B: [DA↑ A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost. care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un anume fel dialogul. Uliţa copilăriei). la piaţă ne angajăm în tipuri specifice de dialog. fraze). Teodoreanu. ironic)) B: [DA:. Dialogul în literatură O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în literatură. păi AIA e. A: [m-auzi? B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă sună teleFO:nu. BUN.[Convorbire telefonică între mamă şi fiică] A: saluta::re::↓ B: hehe↓ [salut.(IVLRA. 2.4. NU NU NU. # [aha↓ B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ # A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ # B: îm↑ A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor. B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu mine↓ # # [şi când A: [da. # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓ B: asta e_dracu să-l ia. Suzica izbucni: – Şi eu. de obicei. elipse dialogale. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog. şi eu! – Ce te faci. # mai BIne nu ziceam_nimic. 2. folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real: – Ce uneltiţi acolo? – Nuni mă roagă să cânt. altfel într-o sală de spectacol. (I. pauza între replici. 169). cum ar fi: alternanţa de replici.5. Locul şi momentul desfăşurării dialogului Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment. unele suprapuneri şi întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie. A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul. prototipuri situaţionale. în dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii. într-un fel vorbesc candidaţii cu alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs.4. A: m-a sunat DOINA ş. Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului cotidian.

1. vei primi o notă mică. vorbesc despre ei şi fac confesiuni etc. încurajare sau interdicţie). în anchetele de marketing şi sondajele de opinie. 2. În funcţie de rolul structural pe care îl au. / Nu mi-a plăcut deloc cum ai lucrat azi. vor să obţină un împrumut şi atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa. de a-i convinge etc. a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative (Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. din punct de vedere dialogic. acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri. în consultaţia medicală.). prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia concretă de comunicare. 26 . Cauza şi scopul Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat. vor să obţină un loc de muncă şi atunci.7. 2.iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte componentă a competenţei dialogale a individului. în interviul mass-media. Ranforsările au semnificaţie socială şi emoţională pentru interlocutor. În cadrul unui dialog. Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă. întrebările sunt de două tipuri: (i) întrebări ad-hoc. de a-i determina să acţioneze într-un anumit fel. fac complimente. iar al ranforsărilor negative este de a împiedica repetarea comportamentului respectiv. Modul de comunicare Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative. Comportamentul euristic Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării. vor să se autoexprime (compun poezii. se duc la un interviu de angajare. iar.7. vor să intre în relaţie cu alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten. se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns (vezi infra). Scopul în care comunică este de a acţiona asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi.). în interogatoriul poliţiei. Comportamentul de ranforsare Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului.6. 2. în psihoterapie.). diverse tipuri de comportamente comunicative coexistă în diverse proporţii. vor să se însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc. se concretizează în forma unor acte de vorbire tipice (laude sau critici. expresive (Foarte bine! Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!). fac glume etc).) etc. unde perechea de adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în discursul didactic. în forma răsplăţii verbale sau a sancţiunilor. 2. în interviul de angajare etc. 5).2. Alegerile comunicative determinate de anumite cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor.7. în justiţie.

... dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul didactic. oferindu-i sprijin informaţional. empatizarea cu celălalt sunt concretizări ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului. 2.). îl acceptă.7. (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul îi solicită alocutorului clarificări. A: u:::↑ B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA. 2. satisfăcându-i nevoia de cooperare. / Patru. vrei să zici.> B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere A: [m:::↑ +B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale). a. îl lasă să continue.45). A: [E:xtraordinar↓ +B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute.. conectori pragmatici (ei. mhh…). se concentrează pe anumite porţiuni din discursul interlocutorului).. Te las corigent. asta a fost. următorul). folosirea unor strategii ale politeţii pozitive (vezi infra). da….. Este un comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane.. În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia (locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte. (c) încheie conversaţia (locutorul reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul). Ranforsările apar în conversaţia cotidiană.3. A: <@ E:xtraordinar..4.7. interjecţiile (aha. ne oprim aici. acum înţeleg. empatizarea cu acesta: A: <@da’ CE s-a-ntâmplat. relaţional şi emoţional. 2. de aprobare. oferindu-i sentimentul apartenenţei la grup. prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul. marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv asumat. da. Comportamentul reflexiv Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă ceea ce a spus alocutorul. deicticele textuale (aşa. este interesat de ceea ce spune). aprofundări.5. discursul publicitar în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc. În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin.). de apreciere. îl susţine. Explicaţiile sunt implicate în anumite 27 . dacă înţeleg bine. da. discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii. deci. Comportamentul explicativ Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o face înţeleasă de un public determinat. şi?. secvenţe prin care se introduc reformulări (adică. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru întreaga sa activitate la catedră.> B: s-a stricat locomotiva.). deci).... reformulări.. Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări. secvenţe concluzive (bun.). Comportamentul de susţinere (de sprijin) Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe.7..

Comportamentul autocentrat Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind despre ei înşişi. (vi) locutorul participă la fixarea 28 .profesii (discursul didactic. zic că. continuare. să-ţi spun un secret). enunţurile asertive. modalizatorii subiectivi (părerea mea. Comportamentul ludic (umorul) Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul)..7. Când atitudinea ludică este substituită de intenţii ofensatoare. de cordialitate. stadiu avansat. enunţurile metadiscursive (dacă mi-aduc aminte. 2. Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi specii literare / jurnalistice (memorialistica. 2. poate funcţiona ca formă de obţinere a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi).). Printre mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără: structurile explicative. ieşirea dintr-o situaţie neplăcută. disoluţie. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale. pe de o parte… pe de altă parte. ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la dentist. Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii verbale. prin umor se pot umple golurile comunicative. discursul ştiinţific de popularizare etc). până aici am văzut cum….7. mărci ale afectivităţii. glumele dinaintea unui examen etc. (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă la umorul alocutorului este o formă de recompensă.7. poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema în discuţie. determinările adjectivale şi adverbiale. discursurile din ghidurile turistice. (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate. discursul asistenţilor sociali. gradul de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire. de acord). glosările apozitive. autodezvăluirea este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei relaţii (stadiu iniţial.). cred că). semnalizează o atitudine pozitivă.. (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de acceptare. Elementul distinctiv îl constituie atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…. (iv) locutorul creează un context comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual ca formă de marcare a identităţii de grup. cv-urile etc). dorinţa de afiliere. constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii.6. interviurile. repararea relaţiei). metaforele cu funcţii concretizatoare. Printre mărcile discursive specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I. relaţie pozitivă / negativă). în timp ce refuzul de a răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei. structurile enumerative etc. conectorii (în primul rând… în al doilea rând. Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie alocutorului). întâi… apoi). stadiu final. o altă întrebare care se naşte este. se poate anunţa schimbarea temei. discursul avocaţilor. umorul se transformă în ironie. frecvenţa deicticelor.

secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context. respingere) etc.1 – 1. semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate. Tăcerea (absenţa vorbirii) Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează începutul şi sfârşitul dialogului.). nu la alte secvenţe textuale. reproş. 2. glumele pe seama grupurilor etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie). Astfel. două sau mai multe intervenţii formează un schimb. 3. este indice al lipsei de cunoştinţe. tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii. Relaţia dintre context şi cotext Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra.8. 50). 1. transmite emoţii (admiraţie.tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi. cunoştinţele comune împărtăşite etc. indicator al gradului de implicare comunicativă.8) face posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată: interlocutorii. de pildă. în care unităţile de rang inferior se combină. relaţiile dintre ei. este o strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire. 29 .7. anxietate). mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor. neexprimate ca atare): faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la obzeci de ani [au un (IVLRA. 2. producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative. vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală. delimitează replicile interlocutorilor. UNITĂŢILE DIALOGULUI Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri. exprimă acordul / dezacordul cu interlocutorul. mai multe schimburi formează o tranzacţie.8.

Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară. Dialogul apare ca o succesiune ordonată de acte de vorbire: A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE] B: CUM să nu. Actul de vorbire În procesul comunicării. (IVLRA. morfemelor. A: pentru că l-a disperat nu ştiu. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. [ACT ASERTIV]. cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său. componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice: B: de CE. 3. „Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice. ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală). atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil. Când regulile de bună formare sunt încălcate. 3. care configurează textul dialogal în mod particular. vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie. din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii. numită forţă ilocuţionară. din propoziţii eliptice.1. cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică.1. enunţul În clădire sunt doi oameni. ca unitate comunicativă. cât şi pe verticală.Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice. producând schimbări în lumea înconjurătoare. aşa cum se manifestă ele în textul narativ / descriptiv. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă. Astfel. ataşând deci enunţului o forţă convenţională. oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă. fraze). Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului.1. un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire). Structura actelor de vorbire Într-o situaţie de comunicare dată. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor. atât pe orizontală. Actul de vorbire. Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice. 122). Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii. poate funcţiona. într-un context determinat. Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticalăsemantică. Alteori. C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA. gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni. 123). ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi 30 . urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire). două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură unitate intonaţională.

Subtipuri de promisive: promisiune. Prin actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv (de diverse tipuri. acte comisive (promisive). Prin actele de vorbire expresive 31 . Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional. 3. insistenţă. chestionare.) actele de vorbire se clasifică în: acte reprezentative (asertive). Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent. un bandit. poruncă. dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului. ca un reproş indirect (vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în clădire). angajament etc. starea psihologică exprimată de locutor.1. Există diverse subclase de acte directive: ordin. Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire („a închide geamul”). presupunere. real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10. jurăminte. Clasificarea actelor de vorbire În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar. Prin actele de vorbire comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii. întrebări. acte declarative. reproş etc. dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa. actul de vorbire este reuşit. eşuat. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive): afirmaţie. Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. plângere..2. acte directive. acte expresive. interlocutorii deduc intenţia comunicativă a vorbitorului. îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire. sugestie. deducţie. este performat cu succes. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare. în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC. El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede / o prezintă ca adevărată. un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins). îi induce teama etc. îi umple un gol cognitiv. conţinutul propoziţional al actului de vorbire. Pe baza unor inferenţe pe care le fac. rugăminte etc. relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală. Din acest punct de vedere. ca o ameninţare indirectă (vorbitorul. interogare. condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc. relaţia dintre interlocutori.dea afară pe cei doi intruşi din clădire). Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire. informare etc. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”). atunci actul de vorbire este nereuşit. îl determină să facă anumite acţiuni motorii.

al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?). Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie.. 32 . Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare. (ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul.3.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită interlocutorului „a fi frumoasă”). Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe. cu atât actul de vorbire este. interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. discursive etc. entuziasm. locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi. Prin actele de vorbire declarative. performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect. „a boteza”. devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). rolul social al alocutorului). „A declara căsătoriţi”. felicitările. Pentru ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice. indirect. „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt acte de vorbire declarative. (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie percepută ca relativ mare (v. scuzele. puteţi să-mi deschideţi uşa să cobor aici la semafor?).). Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere între locutor şi alocutor. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale. „a declara război”. vă rog. (ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor. compasiune. într-un grad mai mare.). al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe locutor de alocutor. Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile. instituţionale. te rog. locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra. condoleanţele etc. (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului. 2 lei până mâine?). (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer. Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire). Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire indirecte).1.locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie. ofiţerul stării civile instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. să fie satisfăcute. În comunicare. Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice. tristeţe. vârsta. sexul. Astfel. 3. admiraţie etc. prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici.

convenţionalizat prin uz. Te rog să stai acolo.Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire indirect. tonul vocii. poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine. Întreb dacă va veni toată lumea. elemente nonverbale (mimică.1. modalizatorul sigur. În funcţie de mimică.). de exemplu. interlocutorul deduce. Promit să nu te mai întrerup. persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor: Afirm că aşa stau lucrurile. între o aserţiune. debitul verbal. marcă a unui act de vorbire directiv).). (verb performativ. o ameninţare. deci probabil se referă la mine. – Elementele nonverbale (gesturi. (verb performativ. elemente lexicale. poate funcţiona ca aserţiune. Îţi mulţumesc pentru ajutor. un reproş etc. modul imperativ corespunde. o ameninţare. în anumite contexte. ea vorbeşte cu mine. de exemplu. despre mine crede că sunt „o persoană drăguţă”. (verb performativ. elemente suprasegmentale (intonaţia). Vă declar căsătoriţi. elemente paraverbale. marcă a unui act de vorbire expresiv).4. mimică) modifică forţa ilocuţionară. înseamnă că nu va refuza invitaţia. unui act de vorbire directiv (Ion. (verb performativ. elemente implicate în situaţia de comunicare. – Verbele performative sunt verbe care. folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ prezent. te rog marchează un act de vorbire directiv (rugăminte). poate exprima un reproş. marcă a unui act de vorbire declarativ). în mod prototipic. poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul). – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc. în mod prototipic. (verb performativ. deschide fereastra!). unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra. că răspunsul este „da”. 33 . – Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. eu fiind persoana drăguţă. De exemplu. negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!). (verb performativ. – Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde.). marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv). moduri şi timpuri verbale. 3. – Elementele paraverbale (intonaţia. deci răspunsul este „da”. – Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată. Mărci ale forţei ilocuţionare Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe performative. o promisiune. gesturi etc. dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv). enunţul Maria pleacă mâine. activ. emfaza) pot distinge. în baza convenţiilor cunoscute. marcă a unui act de vorbire întrebare).

.).2.}ACT1 A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3 A: {da.}ACT1 (IVLRA. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare). formule de adresare). alcătuită din mai multe acte de vorbire.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. mişcarea de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri.}ACT1 A: {orice troleu. întrebări] B: {CUM să nu. formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre.}ACT1 [ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI] A: {mulţumim. fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire. prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…. Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate fi simplă. aş vrea o părere sinceră de la tine…). atenţie!. locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană. pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia.}ACT1 {e compliCAT. vocative. Mişcarea conversaţională Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia. 34 .}ACT1 C: {mulţumim.. mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei.}ACT2 C: {CE troleibuz. 92). alcătuită dintr-un singur act de vorbire.– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: de exemplu. sau complexă.}ACT1 B: {aşa-nţelegeţi. pentru a-l menţine. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale. mulţumim. mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor: [DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi întrebare] A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2 [MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri. hei!. prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului. 3. prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul. ce ar fi de spus despre….}ACT1 +B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1 A: {AM înţeles. prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!. Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei (formule de salut. }ACT1 B: {ORce troleu.}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1 B: {nu.}ACT2 B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu.

Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut). se răzgândesc. 3. În mod ideal. În textele scrise fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific. bun…). 2. o intervenţie conţine o unitate informaţională. imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A.. o propoziţie.2). aha... Din diverse motive interne (uită. Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei. vorbitorul B lasă neîncheiate primele două replici.# (IVLRA. prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură mişcare conversaţională (de iniţiere.. Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere. dar. dar şi nonverbală / paraverbală) a unui locutor.. fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei. există însă şi situaţii în care...Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări. fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul să-şi fi terminat intervenţia. nu se poate reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate: 35 . linia de dialog. al unor intenţii glumeţe.. mai multe fraze. nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi unităţile de informaţie. să trecem acum la altceva.. A: păi pos_să:↑ B: păi NU poţi să. uneori locutorul nu îşi încheie enunţul. prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului. prin răspunsuri. intervenţiile pot fi eliptice. urmată de intervenţia (replica) lui B.2).. 2. ● Intervenţii eliptice. al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii: A: a↓ şi-o să meargă? B: da. Intervenţia (replica) Contribuţia conversaţională (de obicei verbală.3. deşi tema nu este abandonată. în cadrul unei intervenţii..). prin secvenţe de ratificare (da.. cât şi sub aspectul participării interlocutorilor la schimbul verbal). prin poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor). prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt. vorbitorul încheie o secvenţă conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra. intervine un eveniment exterior care întrerupe comunicarea). sensul fiind recuperat contextual. de menţinere. prin tăcere. în realitate. înţeleg. Ideea fie este abandonată. o frază. 93). fie este recuperată din contextul extralingvistic. Intervenţia (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta orientare a locutorului spre alocutor.). care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional. Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt.. de încheiere a conversaţiei). o altă problemă este. o sintagmă. În dialogul care urmează. oferte etc. Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice. nu îşi elaborează până la capăt ideile în cadrul unei intervenţii. urmată de intervenţia (replica) lui A etc. prin corectarea unor replici anterioare. ● Intervenţii incomplete.

crearea suspansului se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. În dialogul următor. în linii mari. (IVLRA. B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu. vă mulţumim tuturor # (IVLRA. NU aşa. obţinerea unui timp de gândire. B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑ A: nu: (IVLRA. la revedere # camelia. 49). În alt dialog. B: da:a↑ A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru. ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca: A: îhî: +B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult # A: da. A: da. vocale de umplutură). de mai multe ori)). care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile conversaţionale ale interlocutorilor. # soţul tău la pătrat↑da:? B: da. B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA. B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi # A: o:h↓ B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA. dar poate fi reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic (de ce închizi?). ● Intervenţii fragmentate prin pauze. pa. 226). ezitarea. Pauzele se pot concretiza prin tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete. 170). Mecanisme psihologice precum necesitatea planificării mesajului. 175). A: bine. la pătrat. că TU de_obicei ieşeai mai des.A: vai [da’# B:[mie A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. incertitudini. alo? A: [STAI puţin↓ CE faci. a doua intervenţie a lui A este incompletă. A: ((sună insistent la uşă. de CEB: [credeam [c-ai închis. B: [da. A: şi soţul tău de două ori. vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut. imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul. poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru ocazii speciale): A: aşa: camelia↓ hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare # care a intrat în direct. +B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani. B: ((deschizând uşa)) da_da↓ 36 . 50).

bâlbâielile produc enunţuri incomplete. 50). B: io vă spun ALTĂ chestie. A: [bună ziua. dorinţa de a câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia): A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere. precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă. ori dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie. B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi.ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓ A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA.4. şi n-am luat banii dă trei luni.R să nu iau>. 50). ● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii. reformulări. 54). şi NU pot s-o las. deci io n-am luat banii din# iu– iul– E: iulie B: iu– iu– IUlie. însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte. A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑ aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. deseori fragmente de enunţ izolate.A: să citesc. stările mentale (confuzia. falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii). emoţiile (teama. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA. 135). nu-i [adevărat. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. dorinţa de accentuare a stării afective. 136). 3. lapsusul). enervarea.ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA. Ezitările. 136).foarte: îm:# CUM să sp. adică: lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. 191). Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade: A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am reuşit să ne-nţelegem. bucuria). n-am luat de:– deLOC (IVLRA. A: [ă în favoarea ta. (IVLRA. ezitare. (IVLRA. io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani. ● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. B: nu-i adevărat. intenţia de păstrare a cuvântului). Diverse intenţii de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei. A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴ B: [NU-I adevărat. (IVLRA. am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă. ea fiind şi singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓ nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro. Schimbul (de replici) 37 . (IVLRA. indecizia. D: fra. dar ea a decăzut foarte mult. A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î: nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P. 29). odată cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. dorinţa de corectare a unui enunţ.

B: la paisprezece mii. O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul schimbului de replici. după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia. 96). 44). ● Enunţuri eliptice. având diverse consecinţe în plan textual. locutorul nu abandonează ideea. În aceste situaţii. ● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor. 133). Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii.4. nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi 38 . prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. ci o continuă într-o intervenţie ulterioară. proverbele (verbul a face). 131). de ce?. B: ă:: C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑ sau din┴ la cele care provin din B: în NIci un caz de la declinarea întâi.1. de obicei. Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive. A: leucoplast aveţi? B: da. C: da’ la CAre. 3. neanalizabile. Enunţurile rezultate sunt asintactice. simplu.Cea mai mică unitate interactivă. B: ă rolă↓ nu? A: da. separate. două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului) sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal: C: deci nici unu n-are şină A: proba[bil# C: [au numai clape A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele (IVLRA. pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice. adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. de obicei. În următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi vorbitori pentru evitarea redundanţei. cu rivanol sau fără? A: fără. cum?): C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i. B: la declinarea a treia C: de CE crezi (IVLRA. Principiul alternanţei la cuvânt Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt. B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓ A: seara↓ (IVLRA. Deoarece se întrerup reciproc. În mod ideal. Uneori. frecvent apar pro-frazele (da. nu). când?. cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ (ce?. din două intervenţii (replici) formează un schimb de replici. Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de repetiţii. (IVLRA. fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă. formată. deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt.

imperceptibile. ● Enunţuri complexe. B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA. Pauzele dintre intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici. ● Enunţuri paralele. (IVLRA. (IVLRA.termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii. B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. unitatea sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori: B: şi cu urechile [mai: A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑ B: aha. transmiţând aceeaşi informaţie. 128). încercând să o termine în intervenţia următoare: B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva. succesiv. ● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. rezultată din coparticiparea lui A şi B: A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce: B: [îţi fac îţi scot A: din nou spate[le B: [sigur că da C: că să vi[nă aşa A: [că văd că asta-i destul de lungă↓ B: este↓ da A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica C: îhî (IVLRA. apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie. ci implicită. Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului. în intervenţia fiecărui interlocutor. cu (parţial) acelaşi conţinut informativ. 50). 190). Astfel. 56). alocutorul îl poate întrerupe preluându-i ideea. 39 . A: [aşa că e:şti: B: [asear_a:mA: eşti greşit B: [aseară+A: [toTAL aicea. incluse în aceeaşi unitate intonaţională. a cărei regentă nu este explicită. B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt= A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că de UNDE să ştii. B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA. 127). 75). C enunţă o propoziţie circumstanţială de scop. astfel încât enunţurile apar sudate. cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită: B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa: A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA. Există situaţii când două sau mai multe dintre fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două intervenţii sunt paralele. Apar astfel două enunţuri paralele. (IVLRA. 130). în timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea dezvoltată de A în cele două replici anterioare. fiecare dintre ei reia însă ideea.

B: am terminat: aici. B: litere↓ anu anu patru. 40 . (IVLRA. 205). 30). Regenta poate fi reconstituită de interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie anterioară. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [<P TOŢI sunt aşa> A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA. B: poftim? A: UNde aţi terminat. 95). (IVLRA. 95).R de ce>? C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: de un singur lucru A: <F nu vă e teamă de nimic>. C: mie nu mi-e teamă de nimic>. de insistenţă. CÂND. C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română. • Enunţuri izolate.● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile ambilor interlocutori. B: cu domnu profesor b***. C: despre ce? B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română. neintegrate sintactic. pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv: A: [<P în general TOŢI sunt aşa>. de marcare a coeziunii textuale: C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea. de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare: A: UNde aţi terminat. 37). dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure intervenţii (frază / propoziţie). A: aici. Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a ideii exprimate de locutor: +A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑ C: <F mie nu mi-e tea[mă A: [CE vă sperie. iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [<P. A: nu vă e teamă de nimic. (IVLRA.

elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii corporale.4. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau cuvântul”. daţi-mi voie. îl invită prin mimică şi / sau gesturi să preia cuvântul. dintr-un singur cuvânt etc. dar. „păstrează cuvântul”.). (v) să îi ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix. 3. directivele. În exemplul următor parantezele drepte marchează porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea: B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL C: [dumneavoastră B: dumneavoastră sunteţi [în +C: [dumneavoastră ac[ţionaţi +B: [afara cadrului legal +C: [actio[naţi +B: [la aceasta oră C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA. „cedează cuvântul”. ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi. oh. mimica. De aici rezultă o serie de fenomene textuale. lasă-mă să spun ceva. invitaţiile. semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. da. Pentru a păstra cuvântul. taci tu să spun eu!). o clipă. (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul. 167). (iv) să tacă. îşi relaxează brusc muşchii feţei etc. ascultă. conform principiului perechilor de adiacenţă. pe de o parte.2. îm. deci). uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o clipă. vă rog. aş vrea să adaug ceva. ● Suprapunerile. folosind cuvinte de „alertă” (hei. pentru că. Pentru a lua cuvântul locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă. determinând apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate. Contururile intonaţionale nonterminale. iar pe de altă parte. din elemente de relaţie. ofertele cer. Accesul la cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte. presupune accesul la cuvânt al interlocutorilor. intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la suprapuneri între intervenţii. fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările. (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. 41 . alternanţa la cuvânt. debitul verbal) sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a păstra cuvântul. (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative. (iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal. Accesul la cuvânt Actualizarea schimbului de replici. (ii) să recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să abandoneze cuvântul. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a răspunde. producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul). privirea îndreptată spre interlocutor. vorbitorul poate: (i) să îşi continue pur şi simplu ideea. (ii) să preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului anterior (ah. gesturile. întrebări de confirmare). scuzele.Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei.

cu metroul se poate? B: nu. apar sudate: ● B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. Există însă şi situaţii în care scopul conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent. există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul).3. Acest cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. Primul element al perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului. fiind refăcută ulterior: B: CINE-a citit volpone. B: aşa-nţelegeţi. Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) – reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2). e compliCAT. (IVLRA. ordin-îndeplinirea ordinului.4. G: ((râd)) A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. trebui să mergeţi pân la uNIrea↓ A: da. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mică. al ezitării în privinţa reacţiei. 56).5. 3. vii mâine la bibliotecă? / – Vin. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici.Sudările. invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei. 92).) şi schimburi de replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. De obicei. Când alocutorul nu intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici. Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens 42 . (IVLRA. 76). (IVLRA. vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau să-ţi aduc cursurile. Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns. se vorbeşte de schimburi de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. al indeciziei acestuia. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mare. cele două replici apar ca o singură unitate. pauza este semnalul neatenţiei alocutorului. ● Pauzele. 3.). A: orice troleu. O temă poate fi alcătuită din mai multe subteme. astfel încât coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată. (IVLRA. / – Vin.92). +B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑ A: AM înţeles. al refuzului de a reacţiona etc. Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a enunţului). scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc. imperceptibilă. aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. Tranzacţia Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie. al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia. A: hi: mi-am agăţat ciorapii.

într-un context dat. Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis).5). Aş vrea să vă întreb ceva. Presupune adoptarea unor strategii prin care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii pentru schimbul verbal. alunecă spre altă temă. mărci intonaţionale şi prozodice (vezi Organizarea prozodică a enunţului). Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a conectorilor pragmatici folosiţi între replici: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor. Există conectori specifici de continuitate (da. Abandonarea temei se poate face prin întreruperea schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine. apropo. în cadrul schimbului. non-verbale (mimică. prin anunţarea schimbării (Altceva?. ba da). Tema poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme. acordă atenţie specială un aspect particular al ei. o susţin. Specifică dialogului este folosirea acestor mărci ale coeziunii între replici. elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat. Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire reprezentative / asertive. Ţi-am spus?. însoţesc tema de comentarii asupra acţiunilor exterioare. da. accentuându-l prin acte de vorbire expresive. pauză. pauză) şi nonverbale (mimică. repetiţii (vezi Repetiţia). atât am avut de spus). În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema. emoţii provocate de temă. solicitând detalii. 2. ei) sau de discontinuitate (dar. asta e. de ezitare (ăă. Reluarea unei teme anterioare este de 43 . întrebări sau indirect. prin elemente cu caracter pregătitor (anunţarea temei. paralingvistice (intonaţie descendentă. elemente paraverbale (râs. anunţarea intenţiei de a introduce o temă). repetiţie. a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent): A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu? B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA. expresive. dislocare la stânga.).. Focalizarea unui element particular al temei se face prin tematizare. 104). coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului: locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului. 37).. (Pentru anaforă. Apropo…. conectorii transfrastici (vezi Conectori frastici şi transfrastici). gesturi). de. acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat. iar alocutorul. fac digresiuni. Susţinerea temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini. râs). pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice. anafore (vezi Anafora). o reiau. de gradul de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. prin structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga. elipsă vezi supra. păi). gesturi). 93) şi a deicticelor interreplici: B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n arhivă A: CÂND mi l-a adus în arhivă. elipsa (vezi Elipsa). (IVLRA. suspendă tema. o abandonează. emfază. învesteşte mesajul cu coerenţă.

colegi de serviciu în pauză. un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element dintr-o temă anterioară. 3. de obicei. 3. are grad mic de structurare tematică.obicei marcată în plan lexical (bine. structuri sintactice fixe. de obicei.. între prieteni. are grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în contextul de comunicare dat. domnule profesor etc.6. sigur.. este semnalizată prin elemente lexicale (apropo. analogii. se desfăşoară fără un protocol de interacţiune prestabilit.6.. scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere. depărtarea temporară de o temă curentă. comparaţii. are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional. Conversaţia este considerată forma prototipică de comunicare în cadrul societăţii. 3. Elemente parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi. contrast etc.). Discuţia Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat (şedinţa de redacţie. caracter formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă. Ia uite. procesele în instanţă.. Discuţia are. interpelările parlamentare.. semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol. formule de adresare specifice.). circumscrişi unor câmpuri lexico-semantice particulare). autoexprimarea etc. De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme de interacţiune hibride.. o paranteză. informală. are grad mare de structurare tematică şi. Pe agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc. Discuţia Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie. Doriţi puţină apă?.). bun. Structura conversaţiei / discuţiei Atât conversaţia.. în mod ideal.2. În planul expresiei lingvistice.. OK.6. era să cad.. incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director.. conversaţia este. acum. recurente (Ce doriţi?. cât şi discuţia au următoarea structură: 44 . schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale (orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie). prin elemente paraverbale (pauză mai lungă. bazate pe legături asociative. consultaţia medicală. nu cumva să uit) şi prozodice (ritmul vorbirii.3. participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale.6. are ca scop socializarea. se desfăşoară conform unui protocol de interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat.). ora didactică. deci. înălţimea tonului).. cunoaşterea celuilalt. Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri imperceptibile. chiar aşa. dobândirea de informaţii.1. Conversaţia Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între membrii unei familii. Tema poate fi suspendată temporar când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie / conversaţie. de fapt. solicitarea de informaţii la ghişee specializate etc. Conversaţia. necunoscuţi pe stradă. Întrerupem puţin. Digresiunea. 3. pe o temă nelegată de tema curentă. suspendarea temei poate fi semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă. să revenim la oile noastre).).

sub influenţa unor modele străine. Mmm.?). vorbitorii folosesc limba strategic. înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi.. Faţă de conversaţie. Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine arăţi!.subtemă – Discuţie fatică de despărţire – Remarci politicoase. de formulele specifice folosite etc. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI Pentru a-şi atinge scopurile comunicative. bărbaţii sărută mâna femeilor).. dom’director. Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului” (Mmm. uneori pot fi chiar omise.subtemă – tema 2: subtemă…subtemă…subtemă….Deschiderea conversaţiei / discuţiei: Negocierea temei / temelor: Încheierea conversaţiei: – Salut de iniţiere – Prelungirea salutului prin complimente – Secvenţe fatice – tema1: subtemă…subtemă…subtemă….) subordonat maximei modestiei. Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate. nu mare lucru. Pe curând. prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?.. 4.) sau marcate ca deferente (să trăiţi. respectele mele).. discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum. Te sun eu. Eşti foarte elegantă astăzi. Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa. în funcţie de situaţia concretă de comunicare. „noutăţi” (Ce mai e nou?). abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi ani au?). respectiv femei (să trăiţi / sărut mâna). realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică. L-ai mai văzut pe. mai rar vreme. este tot mai frecvent comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc mult. În ciuda structurii comune. specializate pentru adresarea către bărbaţi. Alegerile discursive ale 45 . salutul este de obicei scurt. între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe legate de amploarea fiecărei secvenţe. conţin promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim.. nu arăt grozav…. Formulele de salut au caracter convenţionalizat. politică.. femeile se sărută pe obraz de două ori.) şi felicitări pentru realizări personale.). altele doar implicate.). Conversaţia. Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit.subtemă – tema n: subtemă…subtemă…subtemă…. iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente. Unele semnificaţii sunt transmise literal. Discuţia.). însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna.. complimente – Salutul de încheiere Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai ample sau mai reduse. amicale (salutare. focalizează sentimente împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate. discuţia presupune folosirea acelor formule de salut instituite prin protocolul instituţional.. pa). bună ziua etc.

regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (Mă bucur că ai venit. capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal. a visa. a pune. Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare.locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul presupoziţiilor şi al implicaţiilor. maximele cooperării. ştiu să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent al conversaţiei. – presupoziţia: „există o fată / o fată numită Maria”). Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire (substantive. nonambiguu. Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă. se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali. diverse tipuri de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale). Presupoziţiile Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs. În cadrul dialogului. să nu fie obscură. să nu fie prolixă. – presupoziţia: „ai venit”). care funcţionează ca puncte de reper pentru alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ. intonaţionale din enunţ. sintactice. aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de presupoziţii. adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente. Principiul cooperării În mod ideal. de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare. a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt balerină. presupoziţiile suferă procese permanente de modificare. dar. verbe ca a-şi imagina. Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale. se justifică în condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”. aserţiunea A venit Maria. se justifică doar în condiţiile în care „Există cineva pe nume Maria”. Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional. 4. O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă prin intermediul presupoziţiilor.1. 4. – presupoziţie: „nu sunt balerină”). constrânse de principiul cooperării şi de principiul politeţii. implicaturilor.1. verbe. verbele factitive a face.1. (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice (îmi pare bine. mă bucur. de valoarea de adevăr. aserţiunea A revenit. odată cu fiecare nou act de enunţare. Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale. Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie formulată clar. Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi în raport cu scopul curent al conversaţiei. nici prea mică). reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care este presupoziţia întrebării). Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată (vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru care nu are dovezi). tipuri de acte de vorbire. implicaţiilor. a 46 . mai ales.

presupoziţie: „Eu am plecat”). (vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a pleca.2. Alegerea 47 . (vii) circumstanţialele condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director.3. la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E ora şase.îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să plâng. ca Este ora 6. În aparenţă. sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie.1. a reuşi (presupune că „a încercat”). 4. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”). De exemplu. a critica (M-a criticat că am venit. Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi.. neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog.”). a lăuda (M-a lăudat că am venit. răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. (v) atributivele explicative (Maria. presupoziţie: „Nu sunt director”). – presupoziţie: „covorul este acum galben”). – presupoziţie: „am plâns”. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”). 4. Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc. care învaţă mult. din nou. e premiantă. Implicaţiile Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ: Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”. ). Alteori. 4. respectiv strategii ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor). verbe de opinie – a acuza. a continua.2. re-: a revenit / a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”). având un caracter mai mare de generalitate: structurile interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai sarea? = „Dă-mi sarea!”.1. – presupoziţie: „Maria învaţă mult. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată pozitivă de locutor”). (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?– presupoziţie: „coletul soseşte”). adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar. i-am dat telefon. Dar interlocutorul interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la florărie închide la ora 6”). faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un teritoriu privat. verbele implicative – a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”). a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis la florărie. Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”. A îngălbenit covorul cu iod. (iv) structuri sintactice comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este brunet”. atracţia faţă de ceilalţi.). a termina (Minerii continuă greva. l-aş fi sancţionat. Principiul politeţii Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe sunt veseli”). Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul). verbe aspectuale – a începe. Implicaturile Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi. implicaturile sunt mai puţin dependente de contextul concret. de a se distanţa de ceilalţi..

).).2. (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu). flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!).2. soro.). frate. mamă. (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la grup: persoana I plural la verb. nu mai mult. a cere iertare). prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da. cam. bănuiesc. într-un fel. pluralul solidarităţii. diminutive (Mi-ar trebui şi mie o foicică de hârtie. cuantificatorul toţi. prin strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor.. pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum. (iii) atenuarea expresiei lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred. temporale: Dacă vrei. (iv) empatizarea cu interlocutorul (Te înţeleg foarte bine. prin adverbe. prin litotă.2..uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat.). (viii) exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice. Fără îndoială că ai dreptate.). ni se cere să…). cineva) sau prin condiţional (Aş zice să mai aşteptăm. Strategiile politeţii negative Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de vorbire expresive (a cere scuze. vin să facem ordine în bibliotecă. Ştiu ce simţi. 48 . Când te hotărăşti. mimică). folosirea desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci. (vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe. substantive (grupul nostru. (ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de alocutor (Te rog. acolo?. (v) exprimarea prin modalizatori a optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!. trebuie să merg în altă parte. vă rog să îmi acordaţi un interviu. (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un răspuns cât mai repede. gestică. adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci. Aş fi onorat să…). (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea. Strategiile politeţii pozitive Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de vorbire expresive de tipul complimentelor.. dar. atenţie la scări. Păi bine.). pronumele personale şi posesive de persoana I plural. regula este să…. replici scurte. îhm). prin volubilitate (debit verbal. Întotdeauna ai fost cel mai bun!). sper). pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi geamul. 4. din păcate. aşa se vorbeşte?).). Prin strategiile politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul. 4. unde substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei). pot să te ajut. acolo?. (v) reducerea la minimum a tuturor presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale.). colectivul nostru). menit să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase. (ii) performarea de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului asupra interlocutorului.1. a titlurilor academice (Domnule academician. a exprima regretul. (vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator. (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea verbelor impersonale. a pluralului. a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale (trebuie. sunt extrem de alunecoase!. te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / – Aş veni. imobilitate).

cât şi în intervenţia suprapusă +A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia suprapusă text ┴ construcţie abandonată . majuscula notează emfaza. fără pauză. între cuvinte) rostire legato – (linie de dialog ) cuvânt neterminat : lungire a unui sunet. cât şi la iniţiala numelor proprii. durata pauzei text = = text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată. asociat cu înălţimea scăzută a vocii. fără a se utiliza apostroful ς stop glotal # pauză.). Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor (apud Ruxăndoiu. 2002. semnalează reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente) Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii <J > înălţime scăzută a vocii Tempo <L > tempo lent al vorbirii <R > tempo rapid al vorbirii Intensitate <F > intensitate forte a vocii <P > intensitate slabă a vocii – (linie jos. Schiţă de tipologie. durata fenomenului ’ apocopa unor sunete. în mod aproximativ. Accent TEXT Intonaţie se notează numai când diferă de cel curent accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) . Editura Universităţii din Bucureşti. se marchează atât în intervenţia în curs.. 22–23). între bare oblice (ex. în mod aproximativ. Corpus (selectiv). numărul de semne (u: / m:) indică. numărul de semne indică. ibid.. omiterea curentă a lui l final articol definit este marcată sistematic.ANEXĂ Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord. de altul [text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive. Cuvintele în limbi străine sunt notate conform audiţiei. Interacţiunea verbală în limba română actuală. contur melodic descendent terminal ↓ contur melodic descendent nonterminal ? contur melodic ascendent terminal ↑ contur melodic ascendent nonterminal ! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent. / niiorc / pentru New York). NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază. “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă <@ > râs concomitent cu rostirea <Z > zâmbet concomitent cu rostirea á 49 . p.

) transcriere probabilă text neclar.<OF > <MARC > <IM > <CIT > (( )) () (xxx) […] secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar silabisită) şi apăsată imitarea modului de a vorbi al unei persoane emiţătorul citeşte un text indicaţii . lungimea secvenţei neclare secvenţă netranscrisă 50 . în mod aproximativ. îşi drege vocea etc. numărul de semne (x) indică.scenice” (ex. tuşeşte..

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful