TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL

1. ASPECTE DEFINITORII

Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de

comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos,
„vorbire”).
Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul
societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate
în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare?
C: nu prea ↓ da spuneţi.
B: ne uitam aici la chestiile astea.
A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane?
C: probabil. (IVLRA, 70).
Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog
real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii
grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive
relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În
citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat,
pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.
Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană
care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat
de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu.
Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori.
Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice
monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi
plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva
destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate
monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă
mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a
discursului monologal poartă numele de dialogism.
Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi
imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale
pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11
 exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte
de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte
limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el
nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea”
acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai
societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse
circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal
poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este
intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin
clişee, citate, simboluri etc.).
În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională:
vorbire între mai multe persoane.
Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă),
pe de altă parte, de principii de eficienţă.
Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli
constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare;
(b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă
sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să
le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente
paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc
(locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a
comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât
locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive
care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie
să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe
contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional).
Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii:
(a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să
permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie
sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o
replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii
la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă
contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii
coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste
preocupare pentru aceeaşi temă).
Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale
reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune
control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare
dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea
locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale
alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi
formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin
intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra
alocutorului / alocutorilor.
Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de
comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12
 situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a
produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul).
Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în
mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse
tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea
dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative
care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea,
frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi
integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în
unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate
de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a
unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii
adecvate.
Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor,
a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc.
Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care
participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile
informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog,
asimetriile privind comportamentele comunicative).
Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt
înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente
adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse.
Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea
dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în
interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare:
cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi
cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul
elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi
momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de
interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori
psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată,
gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit
şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare).
Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte,
aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context,
pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie
de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor
comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului.
Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare
nouă contribuţie comunicativă.
Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de
replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică
de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu
unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative
şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe.
Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune
ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13
alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile
„implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii,
implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul
cooperării şi principiul politeţii.
Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct
în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile
etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din
particularităţile procesului de comunicare.

2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL

Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are

consecinţe în planul textului dialogal.

2.1. Numărul participanţilor la dialog

În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog
cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi.
2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi
Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea
lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se
manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia
tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt;
„coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine
interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere
comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la
cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor)
sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără
perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care
urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii
mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă?
C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în
părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓
A: [în general TOŢI sunt aşa.
+C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai
A: [de ce?
+C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place.
B: [TOŢI sunt aşa.
C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură
B: [TOŢI sunt aşa
A: se face coafeză ((râde))
(C îşi desface codiţele împletite de fiica ei)
F: STAI ma:mi:↓ nu┴
(D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14
 2.1.2. Emiţător – receptor
De obicei, se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor, vorbitor) şi
receptor (sinonim cu alocutor, ascultător). Detaliind analiza, emiţătorul şi
receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă –
destinatar. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0
pentru un anumit destinatar. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un
alocutor la momentul t1 al discursului. De obicei, t0 şi t1 coincid, de asemenea
coincid sursa şi locutorul, respectiv destinatarul şi alocutorul. Există însă situaţii în
care t0 şi t1 sunt diferite, ca şi sursa şi locutorul, respectiv destinatarul şi alocutorul:
Trahanache [în momentul vorbirii, locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în
momentul vorbirii, alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul
conceperii scrisorii, sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate
de sursă], soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul
vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul
în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta, prin urmare vino tu
[destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea, Joiţica), la cocoşelul tău [sursa scrisorii]
(adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. (I.L. Caragiale,
O scrisoare pierdută).
Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în
discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar; vorbitor –
ascultător), de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea
între cele două momente de referinţă.

2.2. Identitatea participanţilor la dialog

Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală, socială,
psihologică. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe
enciclopedice, cunoştinţe lingvistice, cunoştinţe despre interlocutor, abilităţi de
comunicare etc.), cu credinţe şi valori personale, cu resurse personale (predispoziţii
cognitive, afective, comunicative, trăsături de personalitate, caracteristici fizice şi
psihice, o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de
automonitorizare). Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile
reciproce. În acelaşi timp, identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă.
2.2.1. Identitatea culturală a interlocutorilor
Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii
pe care o vehiculează limba respectivă.
Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă
cuvântul, altele care preferă tăcerea; sunt culturi care preferă atingerea, distanţele
mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune; sunt
culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială; culturi
în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi
în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj. Sunt gramaticalizate în limbă
diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite, aceeaşi realitate este conceptualizată
ca substantiv masiv (rom. mazăre), în altele ca substantiv numărabil (engl. peas, fr.
petit pois); sistemul deicticelor (pronume, timpuri verbale) reflectă conceptualizări
diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă
diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză, engleză;
mijloacele prin care se realizează modalizarea, într-o mai mare măsură gramaticalizată

15
în engleză, de pildă, faţă de română, unde un loc important în modalizare îl deţine
intonaţia etc.); strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română, de
pildă, atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai
văzut (cumva) pe Ion?, în timp ce în engleză, folosirea negaţiei în acest tip de
întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). Pe
fundalul diferenţelor dintre culturi, comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi
diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată, la
neînţelegeri. Pentru evitarea acestora, interlocutorii adoptă adesea strategii de
negociere a codului, prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă; ele conduc la
amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică,
influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie
metacomunicativă.
Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice,
morfologice, sintactice şi lexicale în plan textual.
2.2.2. Identitatea socială a interlocutorilor
Statutul socioeconomic al vorbitorului, apartenenţa la o anumită clasă
socială, gradul de cultură se reflectă în limbă. De exemplu, indivizii educaţi recurg
la coduri elaborate, folosesc limba literară (deci corectă), încearcă să obţină
vizibilitate prin limbaj.
2.2.3. Identitatea psihologică, sexul, particularităţile fizice ale interlocutorilor
Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra
schimbului verbal în ansamblu. De exemplu, persoanele cu înalt nivel de
automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat, cu un
repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările
emoţionale, au intervenţii bine proporţionate în comunicare, îşi întrerup frecvent
interlocutorii, iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie,
împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului, apelează la
argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii, sunt critice şi asertive.
Persoanele extrovertite, comparativ cu introvertiţii, fac pauze în comunicare mai
scurte, vorbesc mai mult şi mai repede, au o intensitate vocală ridicată, au
expresivitate comunicativă, manifestă interes pentru teme cu caracter general, pe
care le tratează relativ superficial fără a le focaliza, au o activitate nonverbală
intensă (mimică, gesturi), manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor
nonverbale, preferă distanţele mai mari de interacţiune, îşi privesc partenerii de
dialog cu relativă intensitate. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt
asertive, au încredere de sine, îşi întrerup frecvent interlocutorii, vorbesc mult, cu
pauze scurte, folosesc frecvent modalizatori de certitudine, au intensitate vocală
ridicată. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac
multe repetiţii, au ezitări, false începuturi, rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine
teme în discuţie, au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple, au activitate
nonverbală redusă, manifestă anxietate discursivă, sunt puţin expresivi; în schimb,
sunt mai productivi în scris, au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine
tema. Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema
prin aproximări şi lipsă de focalizare, preferă distanţele mai mari de interacţiune,
fac pauze mari, produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false, se bâlbâie, repetă
cuvinte şi enunţuri. Femeile, comparativ cu bărbaţii, manifestă preferinţă pentru
limbajul standard, corect gramatical, pun mai multe întrebări, pun multe întrebări
de confirmare (nu-i aşa?, da?), manifestă preferinţă pentru anumite subiecte,

16
manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele, au gesturi şi mişcări discrete,
zâmbesc mai mult, privilegiază comunicarea nonverbală, manifestă preferinţă
pentru actele de vorbire indirecte, folosesc frecvent calificări adjectivale şi
adverbiale, recurg frecvent la atenuatori de expresie, cuvinte de umplutură, îşi cer
frecvent scuze, îşi întrerup interlocutorii relativ rar, sunt mai puţin argumentative
decât bărbaţii.
2.2.4. Personalitatea
Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. Stilul
comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile
prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus,
histrionic / rezervat, conflictual / nonconflictual, expresiv / inexpresiv, calm /
frenetic, atent / neatent, semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ,
deschis / închis, prietenos / ostil. Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai
mari sau mai mici de interacţiune, intensitatea vocală şi accentele afective, debitul
verbal, comportamentele comunicative adoptate (vezi infra), iniţiativele verbale
(introducerea temelor, gradul de dezvoltare şi elaborare a lor, schimbările de teme),
conţinuturile vehiculate (noi / banale), tipul de argumentare (argumente logice,
afective etc.), strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de
menţinere a cuvântului, numărul şi lungimea pauzelor în comunicare, tipurile de
acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu
interlocutorul, lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc.), structurile
lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire
(enunţiative / interogative / exclamative / imperative), preferinţa pentru acte de
vorbire directe sau indirecte, ocurenţa unor modalizatori (de certitudine /
incertitudine, epistemici / deontici / afectivi), lexicul folosit (termeni neutri /
încărcaţi afectiv), recurenţe lexicale, noutatea expresiei lingvistice (originalitate /
clişeu). Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care
limba este doar unul dintre subsisteme), stilul comunicativ se corelează şi cu
aspecte legate de aspectul fizic al individului, carismă etc.

2.3. Relaţiile dintre participanţii la dialog

Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în
organizarea interacţiunii verbale.
2.3.1. Locutor – alocutor
Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor,
respectiv de ascultător / alocutor. Dialogul este o construcţie intersubiectivă a
participanţilor la interacţiunea verbală. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului
atât în ipostaza de locutori, cât şi în cea de alocutori. Ca locutori, ei îşi adaptează
discursul la alocutor şi se orientează spre acesta, prin contextualizări şi
recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii, le
completează, fac corecţii şi autocorecţii, confirmă, infirmă, acceptă, resping etc. Ca
alocutori, participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent, participă activ,
procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant.
Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce
priveşte cantitatea de informaţie, timpul cât vorbeşte fiecare, puterea de
persuasiune etc.

17
 2.3.2. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate
Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere
reciprocă şi de intimitate. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme
comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate, deschiderea
interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni), cunoştinţele contextuale
mutuale care permit asocieri de idei, neglijenţele comunicative îngăduite,
predicţiile în legătură cu interlocutorul, lexicul folosit, formulele de salut şi de
adresare, prezenţa / absenţa elementelor afective, mimica şi gesturile, poziţia corpului
şi distanţele de interacţiune. Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe:
(a) [Discuţie într-un birou, între colegi de serviciu]
A: DOmnu marian ↓
B: zi.
A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru
de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓
B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract
A: CE.
B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑
A: ce ↑
B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă
A: aşa ↓
B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi
acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e =
A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓
(IVLRA, 114);
(b) [Dialog între prieteni; A „îi dă în cărţi” lui B]
A: da. ba da. ba da. ba da. da. şi cu: ochii verzi?
B: cu ochii verzi CE.
A: nu ştiu. A↓ aici e dorin. nu?
B: TOni are ochii verzi. garantat. şi mama MEA are ochii verzi garantat.
A: A:↓ atunci e MAma. mama care face-un drum scurt?
B: e MAma. dacă se şi ceartă cu cineva:↑
A: n:u. (râde)
B: nu? e mama.
A: face un drum scurt?
B: mama fa:ce drumuri↓ CUM.
A: da. da. la un drum scurt. uite↓ gândeşte un dar de bani.
B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta. (IVLRA, 67).
2.3.3. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale
În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării, se
poate distinge între relaţii de colaborare, respectiv relaţii conflictuale.
Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare, având ca scop negocierea unei soluţii
pentru a o face acceptată de ambele părţi sau, dimpotrivă, relaţii conflictuale, când
participanţii se percep ca având scopuri opuse, iar comunicarea evoluează în sensul
accentuării diferenţelor dintre ei. Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în
frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş),
respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului,

18
susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea
comunicativă a celuilalt, strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale
desolidarizării de interlocutor, umor / ironie, sarcasm etc., folosirea unor mărci de
identitate (apelative, nume, onorifice) adecvate / inadecvate, egalitate asumată /
inegalitate asumată. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală
dintre interlocutori:
[Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi; A îi reproşează lui B conducerea
ineficientă a Federaţiei Române de Box]
B: nu-i adevărat.
A: CUM adică nu-i adevărat?
B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii.
A: # <Jde ce↑>
B: o┴ HAI să-ncerci.
A: <Jnu POT să fiu↑>
B: nu poţi să fii [preşedinte
A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am
spus că # nu am încoTRO şi va trebui să:
B: [ruDE:le deci ştii
A: [<Psă accept demisia ta.>
B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta?
A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia
B: da:↓
A: mi-ai sp- ┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am
spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în
momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că
SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul
conCRET
B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici>
A: exact.
B: şi tu te sacrifici
A: exA:CT.
B: [şi-o vei conduce tu.
A: [exA:ct. exA:CT.
B: [hai să <Znu
A: [exA:CT.
B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA, 191).
2.3.4. Relaţii de putere
Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere, exercitate (şi) prin
limbă. Se spune că A are putere discursivă asupra lui B, atunci când A influenţează
comportamentele comunicative ale lui B, făcându-l pe B să acţioneze în modul
dorit de A. Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui
participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are
intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi, întrerupe frecvent
interlocutorii, foloseşte intensificatori de expresie, recurge frecvent la structuri
sintactice enunţiative şi imperative, la apelative, pune întrebări şi îşi constrânge
interlocutorii să răspundă, foloseşte modalizatori de certitudine, are fermitate
vocală etc.

19
 2.3.5. Rolul social
Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri
comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient, vânzător-
cumpărător, profesor-elev, poliţist-contravenient etc.). Rolul social limitează temele ce
pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic, efectuarea unei
tranzacţii comerciale, predarea-învăţarea-evaluarea, sancţionarea contravenientului
etc.), constrânge progresia tematică (de obicei liniară, fără divagaţii), reglează
accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte; cine pe cine poate întrerupe), afectează
formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic
predeterminat; apar clişee verbale – Ce doriţi?, Cu ce vă putem servi? Ce vă
doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare…; participanţii la dialog
performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii, anchetatorii pun
întrebări, clienţii, pacienţii, anchetaţii răspund; cumpărătorii solicită mărfuri,
vânzătorii satisfac solicitările; actele expresive apar rar în relaţiile de rol, în schimb
sunt specifice actele de vorbire declarative, replicile sunt de obicei scurte).
Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu
expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente.
(a) [La medic]
A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere
B: (trei chile)
A: sarcina a fost normală↑
B: da.
A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑
B: da da ↓ şi calciu şi fier
A: naştere normală ↑
B: normală.
A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑
B: nu. ## cu: lapte praf
A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă:
A: aşa. spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a
lungu vieţii pân-acum.
B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă:
cele: ă normale la copil mic.
A: hepatită↑
B: nu
A: / tebece/ ↑
B: nu (IVLRA, 107);
(b) [La farmacie]
A: bună ziua. fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea
părului.
(B clatină din cap)
A: nu↓ atunci ulei de ricin↑
(B aduce o sticluţă)
A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑
B: [comprese sterile sau faşă.
A: faşă. faşă. (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑
B: da.

20
 A: daţi-mi DOuă vă rog.
B: douăzeci de mii şi faşa
A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA, 131).
2.3.6. Dialog formal vs dialog informal
Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog
formal vs dialog informal. Dialogul formal este ritualizat, urmează un protocol
cvasiprecis, participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat, relaţiile dintre ei
sunt formalizate, temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit, formele de
adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate, afectivitate
reţinută, structuri sintactice elaborate). Dialogul informal presupune relaţii
informale, laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de
teme, îşi permit treceri rapide de la o temă la alta, nu au roluri discursive
prealocate, dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare,
modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii, structuri sintactice laxe).
(a) Dialog formal [la agenţia CFR]
B: patru milioane opt sute=
C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii
A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓
C: [da↓ da↓
A: ştiu că există# [astea
C: [da
C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot
A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑
C: [nu. loc clasă.
A: aha
C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta.
B: încă trei sute de mii.
C: trei sute de [mii în plus.
A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda
C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă. biletu şi cuşeta.
A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @
mulţumesc.>
C: cu plăcere. (IVLRA, 137);
(b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri]
A: le-aţi încurcat ((râde))
B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie
ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic
A: da
B: de la treijnouă la treişapte
A: (xxx)
B: treişapte cinci sute candi
A: candi↑
B: da# dă zece mii?
A: da. dă zece mii.
B: alceva↑
A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca
să pun pă ceva

21
 B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?>
A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru
sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui- biscuiţi digestivi
B: alceva↑
A: atât.. (IVLRA,134).
2.3.7. Percepţia
Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la
dialog se percep reciproc. Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de
factori socioculturali.
Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără
asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază
atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor:
frumos şi deştept, vesel şi simpatic, morocănos şi antipatic etc); reducerea
atributelor la categorii binare (prost sau deştept, slabă sau grasă, frumoasă
sau urâtă, simpatică sau antipatică, rea sau bună); deducerea şi generalizarea
unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă, deci e
bogată; a întârziat, deci e neserioasă); „profeţia autorealizării” (predicţiile pe
care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se
comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune
„n-o să mă descurc”, tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme
predicţia; cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen
astfel încât să îşi confirme predicţia); efectul Pygmalion (dacă o persoană ne
este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă
fără a verifica acest atribut); puterea primei impresii (indivizii tind să fie
consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de
exemplu, interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi
vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare, în virtutea primei
percepţii); consecvenţa (dacă îmi place o persoană, mă aştept să mă placă şi
ea pe mine; mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe
prietenii mei).
Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor
stereotipuri pozitive sau negative, „scurtături în percepţie”, în baza cărora
indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale, etnice) şi nu ca
indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri, italienii sunt vorbăreţi,
nemţii sunt exacţi, americanii sunt bogaţi etc.).

2.4. Canalul de comunicare

Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral.
Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de
comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită).
2.4.1. Forme scrise vs forme orale
Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de
formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie, dialogul pe e-mail,
chestionarele de marketing, sondajele de opinie, examenele scrise etc.), în timp ce
altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă, conferinţele de
presă, examenele orale etc.). În unele forme de comunicare (e-mailul),

22
particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale.
(vezi Limba română vorbită).
2.4.2. Dialogul oral
Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual
(organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual, local (selecţia
formelor de expresie). Astfel, simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui
determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli, false începuturi, enunţuri
eliptice, anacolut, preferinţa pentru coordonare, reveniri, corecţii, autocorecţii,
ezitări, întreruperi, autoîntreruperi); coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor
determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţio-
temporale frecvente, limbaj afectiv, sensuri contextuale speciale, salturi logice,
elipse etc.), permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative, interjecţii,
formule de adresare, întrebări retorice, întrebări de confirmare etc.) adaptarea la
interlocutor (reveniri, corecţii, repetiţii, ezitări, secvenţe fatice – ai înţeles, da?,
OK?), sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale, vezi infra).
2.4.3. Mediile de transmitere a dialogului
Prototipic, dialogul este asociat cu registrul oral, în care informaţia este
transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente
verbale, elemente paraverbale (debit verbal, intensitate vocală, accentuare, râs etc.)
şi elemente nonverbale (mimică, gesturi, privire, zâmbet, distanţe spaţiale etc.).
Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psiho-
fizice (enervare, bucurie, nerăbdare, grabă, oboseală etc.), intenţii comunicative,
atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă, agresivitate, dezinteres etc.), caracterul
tematic / rematic, focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc. Exemplele care
urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog:
[Convorbire în tren între A – 71 de ani; B – 30 de ani]
A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege
vocea))
B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi.
<R dacă noi i-l dăm>↑
eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil. de UNde ştie copilu ăsta să
facă MOAţe.
((A chicoteşte; B se uită spre F))
B: de la MAma. ă rezultatul este# invers proporţional. <Z adică face şi fiica
mai– maică-sii>
A: are multe sufeRINţe
B: păi da doamnă↓
((A râde))
B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi
facă şi-un doctor. păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA,32).
Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând
sintaxa mixtă. Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse
raporturi:
– elementele nonverbale însoţesc elementele verbale, le dublează
B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>.
A: ((luând pachetul)) mulţumesc.

23
 B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci.
A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua. (IVLRA,135);
– elementele nonverbale completează elementele verbale, transmit informaţii
suplimentare
C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină.
B: a: deci astea sînt singurele practic?
A: da (IVLRA,133);
– elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate
prin unităţile lexicale; frecvent în această situaţie sunt deicticele
pronominale şi adverbiale:
A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑
B: pe coloane este AŞA ((arată))
A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓
B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓
A: aici zice?
B: nu # nu. (IVLRA,69)
A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea
ca să pun pă ceva
B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta?
A: mi-ajunge↓ (IVLRA,135);
– elementele nonverbale substituie elementele verbale
A: bună ziua. fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea
părului.
((B clatină din cap))
A: nu↓ atunci ulei de ricin↑
((B aduce o sticluţă)) (IVLRA,132);
– elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă
activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal)
A: mă↑ n-am auzit. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să
dau un telefon.
B: (ce) dracului te-am răsturnat
A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să
iasă la joacă (IVLRA,76).
Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă, faţă-
în-faţă, sau într-o situaţie de interacţiune indirectă, mediată tehnic. În dialogul
faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. În dialogul mediat
(conversaţiile telefonice, dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se
interpune un suport tehnic, care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul
elementelor nonverbale este limitat; folosirea deicticelor spaţiale şi personale se
restrânge; vorbitorii recurg la coduri mai elaborate, care amplifică intervenţia
verbală, întreruperile sunt mai puţin frecvente; apar elemente cu funcţie fatică, prin
care este verificat canalul de comunicare (alo!, mă auzi?, mai sunteţi pe fir?).
Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate:

24
 [Convorbire telefonică între mamă şi fiică]
A: saluta::re::↓
B: hehe↓ [salut.
A: [m-auzi?
B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă
sună teleFO:nu.
A: păi şi chiar sună. # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓
B: asta e_dracu să-l ia. BUN.
A: m-a sunat DOINA ş- [auzi?
B: [DA↑
A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost. cât de mare.
B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN
niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu
mine↓ # # [şi când
A: [da. # [aha↓
B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ #
A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ #
B: îm↑
A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor, ironic))
B: [DA:. păi AIA e. # mai BIne nu ziceam_nimic. NU NU NU.
A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul- (IVLRA, 169).

2.4.4. Dialogul în literatură

O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în
literatură, folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real:
– Ce uneltiţi acolo?
– Nuni mă roagă să cânt.
Suzica izbucni:
– Şi eu, şi eu!
– Ce te faci, Sonia? Cu soborul nu poţi lupta!
– Mă supun… cu o condiţie!
– S-o auzim!
– Cântăm împreună. (I. Teodoreanu, Uliţa copilăriei).
Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului
cotidian, cum ar fi: alternanţa de replici, pauza între replici, unele suprapuneri şi
întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie, elipse dialogale; de obicei, în
dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii, fraze).

2.5. Locul şi momentul desfăşurării dialogului

Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment.

În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”, prototipuri
situaţionale, care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un
anume fel dialogul, altfel într-o sală de spectacol, într-un fel vorbesc candidaţii cu
alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs, la piaţă ne angajăm
în tipuri specifice de dialog, la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi
exemplele supra) etc. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog,

25
iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte
componentă a competenţei dialogale a individului.

2.6. Cauza şi scopul

Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog.
Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă, vor să obţină un loc de
muncă şi atunci, se duc la un interviu de angajare, vor să obţină un împrumut şi
atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa, vor să se
însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc.); vor să intre în relaţie cu
alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten,
fac complimente, fac glume etc); vor să se autoexprime (compun poezii, vorbesc
despre ei şi fac confesiuni etc.) etc. Scopul în care comunică este de a acţiona
asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi, de a-i determina să acţioneze într-un
anumit fel, de a-i convinge etc. Alegerile comunicative determinate de anumite
cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor.

2.7. Modul de comunicare

Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative,

prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia
concretă de comunicare. În cadrul unui dialog, diverse tipuri de comportamente
comunicative coexistă în diverse proporţii.
2.7.1. Comportamentul euristic
Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor
interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării, 5), iar,
din punct de vedere dialogic, se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare –
răspuns (vezi infra). În funcţie de rolul structural pe care îl au, întrebările sunt de
două tipuri: (i) întrebări ad-hoc, acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii
prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu
funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri, unde perechea de
adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în
discursul didactic, în justiţie, în consultaţia medicală, în psihoterapie, în interviul
mass-media, în interogatoriul poliţiei, în anchetele de marketing şi sondajele de
opinie, în interviul de angajare etc.).
2.7.2. Comportamentul de ranforsare
Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau
negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului. Scopul
ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu
comportamentul ranforsat, iar al ranforsărilor negative este de a împiedica
repetarea comportamentului respectiv. Ranforsările au semnificaţie socială şi
emoţională pentru interlocutor; se concretizează în forma unor acte de vorbire
tipice (laude sau critici, încurajare sau interdicţie), în forma răsplăţii verbale sau a
sancţiunilor, a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative
(Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. / Nu mi-a
plăcut deloc cum ai lucrat azi, vei primi o notă mică.), expresive (Foarte bine!
Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!),

26
declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru
întreaga sa activitate la catedră. / Patru. Te las corigent.). Ranforsările apar în
conversaţia cotidiană, dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul
didactic, discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii, discursul publicitar
în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc.).
2.7.3. Comportamentul de susţinere (de sprijin)
Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care
locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe, îl acceptă,
îl susţine, oferindu-i sprijin informaţional, relaţional şi emoţional. Este un
comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane.
Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări, folosirea unor
strategii ale politeţii pozitive (vezi infra), empatizarea cu celălalt sunt concretizări
ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului, oferindu-i
sentimentul apartenenţei la grup, satisfăcându-i nevoia de cooperare, de aprobare,
de apreciere. În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin,
prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul,
empatizarea cu acesta:
A: <@da’ CE s-a-ntâmplat.>
B: s-a stricat locomotiva.
A: <@ E:xtraordinar.>
B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere
A: [m:::↑
+B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. era
la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti.
A: [E:xtraordinar↓
+B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute.
A: u:::↑
B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două
ore
A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA,45).
2.7.4. Comportamentul reflexiv
Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă
ceea ce a spus alocutorul, marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv
asumat. În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia
(locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte, îl lasă să continue, este
interesat de ceea ce spune); (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul
îi solicită alocutorului clarificări, reformulări, aprofundări, se concentrează pe
anumite porţiuni din discursul interlocutorului); (c) încheie conversaţia (locutorul
reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul).
Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale), interjecţiile
(aha; da, da, da…; şi?, mhh…), deicticele textuale (aşa..., a, acum înţeleg...),
secvenţe prin care se introduc reformulări (adică, vrei să zici..., dacă înţeleg
bine..., deci), conectori pragmatici (ei, deci...), secvenţe concluzive (bun, asta a
fost, ne oprim aici, următorul).
2.7.5. Comportamentul explicativ
Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o
face înţeleasă de un public determinat. Explicaţiile sunt implicate în anumite

27
profesii (discursul didactic, discursul avocaţilor, discursul asistenţilor sociali,
discursurile din ghidurile turistice, discursul ştiinţific de popularizare etc). Printre
mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără:
structurile explicative, glosările apozitive, metaforele cu funcţii concretizatoare,
enunţurile asertive, conectorii (în primul rând… în al doilea rând; pe de o parte…
pe de altă parte; întâi… apoi), demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…,
până aici am văzut cum…, o altă întrebare care se naşte este...), structurile
enumerative etc.
2.7.6. Comportamentul autocentrat
Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind
despre ei înşişi. Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi
specii literare / jurnalistice (memorialistica, interviurile, cv-urile etc), autodezvăluirea
este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei
relaţii (stadiu iniţial, stadiu avansat, stadiu final; relaţie pozitivă / negativă), gradul
de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra
direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire, continuare, disoluţie, repararea
relaţiei). Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune
interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii
verbale. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de
riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale. Printre mărcile discursive
specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I, determinările
adjectivale şi adverbiale, modalizatorii subiectivi (părerea mea, zic că, cred că),
frecvenţa deicticelor, constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii, enunţurile
metadiscursive (dacă mi-aduc aminte, să-ţi spun un secret), mărci ale afectivităţii.
2.7.7. Comportamentul ludic (umorul)
Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ
prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente
paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul). Elementul distinctiv îl constituie
atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. Când atitudinea
ludică este substituită de intenţii ofensatoare, umorul se transformă în ironie.
Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului
informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al
atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie
alocutorului); (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de
acceptare, de cordialitate, semnalizează o atitudine pozitivă, dorinţa de afiliere, de
acord); (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă
la umorul alocutorului este o formă de recompensă, în timp ce refuzul de a
răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei; prin umor se pot
umple golurile comunicative, poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema
în discuţie, se poate anunţa schimbarea temei; poate funcţiona ca formă de obţinere
a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi); (iv) locutorul creează un context
comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual
ca formă de marcare a identităţii de grup; (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în
cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate, ieşirea dintr-o situaţie
neplăcută, ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la
dentist, glumele dinaintea unui examen etc.); (vi) locutorul participă la fixarea

28
tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi, de pildă, glumele pe seama grupurilor
etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie).
2.7.8. Tăcerea (absenţa vorbirii)
Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează
începutul şi sfârşitul dialogului, delimitează replicile interlocutorilor, este o
strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire, exprimă acordul /
dezacordul cu interlocutorul, transmite emoţii (admiraţie, reproş, anxietate), este
indice al lipsei de cunoştinţe, indicator al gradului de implicare comunicativă,
semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate, respingere) etc.
2.8. Relaţia dintre context şi cotext
Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra, 1.1 – 1.8) face
posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe
date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată:
interlocutorii, relaţiile dintre ei, cunoştinţele comune împărtăşite etc.). Astfel,
secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context, nu la
alte secvenţe textuale; vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente
în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală,
neexprimate ca atare):
faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia
asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la
obzeci de ani [au un (IVLRA, 50).

3. UNITĂŢILE DIALOGULUI

Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de

niveluri, în care unităţile de rang inferior se combină, producând unităţi ale
nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor
comunicative, mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor,
două sau mai multe intervenţii formează un schimb, mai multe schimburi formează
o tranzacţie, tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii.

29
 Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice, aşa cum se
manifestă ele în textul narativ / descriptiv. „Linearitatea” este afectată de o serie de
fenomene specifice, care configurează textul dialogal în mod particular, atât pe
orizontală, cât şi pe verticală.

3.1. Actul de vorbire

În procesul comunicării, oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă,
producând schimbări în lumea înconjurătoare. Unitatea comunicativă minimală
este actul de vorbire. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în
situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie
comunicativă, într-un context determinat. Dialogul apare ca o succesiune ordonată
de acte de vorbire:
A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem
ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE]
B: CUM să nu. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu.
[ACT ASERTIV].
Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice
(propoziţii, fraze). Actul de vorbire, ca unitate comunicativă, poate fi format dintr-una
sau mai multe propoziţii, din propoziţii eliptice, din porţiuni de propoziţii (vezi
exemplul supra). Alteori, două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură
unitate intonaţională, prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice:
B: de CE.
A: pentru că l-a disperat nu ştiu. (IVLRA, 123);
C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi#
înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA, 122).
3.1.1. Structura actelor de vorbire
Într-o situaţie de comunicare dată, un vorbitor produce o secvenţă lingvistică
(aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie
(componenta ilocuţionară a actului de vorbire), urmărind producerea unor efecte
asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire).
Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară,
componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. Componenta
locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu
regulile fonetice, gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt
doi oameni. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor,
morfemelor, cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare
semantică. Când regulile de bună formare sunt încălcate, atunci enunţul nu
este gramatical / acceptabil.
Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticală-
semantică; vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie, cu scopul de
a acţiona asupra interlocutorului său, ataşând deci enunţului o forţă
convenţională, numită forţă ilocuţionară. Astfel, enunţul În clădire sunt doi
oameni. poate funcţiona, în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a
vorbitorului, ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt
din lumea reală), ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi

30
 dea afară pe cei doi intruşi din clădire), ca un reproş indirect (vorbitorul îi
sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin
în clădire), ca o ameninţare indirectă (vorbitorul, un bandit, îl ameninţă pe
interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). Pe baza
unor inferenţe pe care le fac, interlocutorii deduc intenţia comunicativă a
vorbitorului; dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel
încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului, actul de vorbire
este reuşit, este performat cu succes; dacă locutorul nu a reuşit să transmită
mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa, atunci actul de vorbire
este nereuşit, eşuat.
Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent, îi umple un
gol cognitiv, îl determină să facă anumite acţiuni motorii, îi induce teama etc.
Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire.
Din acest punct de vedere, un act de vorbire poate să fie eficient (când actul
de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient
(când scopul perlocuţionar nu este atins).

3.1.2. Clasificarea actelor de vorbire

În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este
performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar; relaţia dintre cuvinte şi starea de
fapte din lumea reală; starea psihologică exprimată de locutor; relaţia dintre
interlocutori; conţinutul propoziţional al actului de vorbire; condiţionarea actului
de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc.) actele de vorbire se clasifică
în: acte reprezentative (asertive), acte directive, întrebări, acte comisive
(promisive), acte expresive, acte declarative.
Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă
conţinutul propoziţional, în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC.,
locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire.
El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede /
o prezintă ca adevărată. Există diverse subclase de acte reprezentative
(asertive): afirmaţie, sugestie, insistenţă, presupunere, deducţie, plângere,
reproş etc. Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine
pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul
doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional
al actului de vorbire („a închide geamul”). El vrea / doreşte să schimbe o
stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. Există diverse subclase de
acte directive: ordin, poruncă, rugăminte etc. Prin actele de vorbire
întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i
umple un gol cognitiv (de diverse tipuri; real sau pretins): La ce oră te
întorci? / – La ora 10. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare,
interogare, chestionare, informare etc. Prin actele de vorbire comisive
(promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de
conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii.
(vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”).
Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din
lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. Subtipuri de promisive:
promisiune, jurăminte, angajament etc. Prin actele de vorbire expresive

31
 locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie, entuziasm, tristeţe, compasiune,
admiraţie etc.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce
frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită
interlocutorului „a fi frumoasă”). Subtipuri de acte de vorbire expresive:
mulţumirile, felicitările, scuzele, condoleanţele etc. Prin actele de vorbire
declarative, locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt
în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi., ofiţerul stării civile instituie
starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de
vorbire. Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. Pentru
ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca
anumite condiţii extralingvistice, instituţionale, să fie satisfăcute. „A declara
căsătoriţi”, „a boteza”, „a declara război”, „a declara şedinţa închisă /
deschisă” sunt acte de vorbire declarative.
Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite
structuri lingvistice; devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de
enunţuri în funcţie de scopul comunicării).
3.1.3. Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte
Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau
indirect (acte de vorbire indirecte). Actele de vorbire indirecte sunt actele de
vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale
ale altor acte de vorbire). Astfel, locutorul poate să-i solicite alocutorului să
deschidă fereastra, performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa
imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect, prin intermediul unui act de vorbire
reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici.), al unei
întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?), al unui act de
vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). În comunicare,
interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. Actele de vorbire indirecte
sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a
competenţelor comune de comunicare.
Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt
(i) relaţia de putere între locutor şi alocutor, (ii) distanţa socială dintre locutor
şi alocutor, (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o
obligaţie alocutorului, (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe
locutor de alocutor. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire
indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai
puterii (instituţionale, discursive etc.); (ii) când se percep la o distanţă
socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul, vârsta, sexul, rolul
social al alocutorului); (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o
obligaţie percepută ca relativ mare (v. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai
putea să-mi împrumuţi şi mie, te rog, 2 lei până mâine?); (iv) când actul de
vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii
dintre interlocutori (– Domnu’ şofer, vă rog, puteţi să-mi deschideţi uşa să
cobor aici la semafor?).
Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe, cu atât actul de
vorbire este, într-un grad mai mare, indirect.

32
 Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică
este un act de vorbire indirect, convenţionalizat prin uz; interlocutorul
deduce, în baza convenţiilor cunoscute, că răspunsul este „da”.
– Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi
refuzată. – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule
inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”; ea
vorbeşte cu mine, deci probabil se referă la mine, despre mine crede că sunt
„o persoană drăguţă”; dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi
refuzată”, eu fiind persoana drăguţă, înseamnă că nu va refuza invitaţia; deci
răspunsul este „da”.
3.1.4. Mărci ale forţei ilocuţionare
Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse
elemente lingvistice: verbe performative, moduri şi timpuri verbale, elemente
lexicale, elemente suprasegmentale (intonaţia), elemente paraverbale, elemente
implicate în situaţia de comunicare, elemente nonverbale (mimică, gesturi etc.).
– Verbele performative sunt verbe care, folosite în anumite condiţii
gramaticale – indicativ prezent, activ, persoana I singular – numesc actul de vorbire
performat de locutor:
Afirm că aşa stau lucrurile. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire
reprezentativ / asertiv);
Te rog să stai acolo. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire directiv);
Întreb dacă va veni toată lumea. (verb performativ, marcă a unui act de
vorbire întrebare);
Promit să nu te mai întrerup. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire
comisiv / promisiv);
Îţi mulţumesc pentru ajutor. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire
expresiv);
Vă declar căsătoriţi. (verb performativ, marcă a unui act de vorbire
declarativ).
– Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul
indicativ corespunde, în mod prototipic, unui act de vorbire reprezentativ / asertiv
(Ion deschide fereastra.); modul imperativ corespunde, în mod prototipic, unui act
de vorbire directiv (Ion, deschide fereastra!).
– Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. De exemplu,
negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca
de aici!); modalizatorul sigur, în anumite contexte, poate funcţiona ca
intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine.); te rog marchează un act de
vorbire directiv (rugăminte); nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de
confirmare etc.
– Elementele paraverbale (intonaţia, tonul vocii, debitul verbal, emfaza) pot
distinge, de exemplu, între o aserţiune, o promisiune, o ameninţare, un reproş etc.
– Elementele nonverbale (gesturi, mimică) modifică forţa ilocuţionară. În
funcţie de mimică, de exemplu, enunţul Maria pleacă mâine. poate funcţiona ca
aserţiune, poate exprima un reproş, o ameninţare, poate fi un act de vorbire
expresiv (exprimă regretul).

33
 – Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea
forţei ilocuţionare: de exemplu, locul în care se produce schimbul verbal poate face
ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu
funcţie de apel în conversaţia cotidiană.

3.2. Mişcarea conversaţională

Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal:
pentru a-l iniţia, pentru a-l menţine, pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau
pentru a-l încheia. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale.
Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate
fi simplă, alcătuită dintr-un singur act de vorbire, sau complexă, alcătuită din mai
multe acte de vorbire. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este
alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare), mişcarea
de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări
şi răspunsuri, fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire, mişcarea de
trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi
intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei, mişcarea de
încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de
fiecare interlocutor:
[DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către
interlocutor şi întrebare]
A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2
[MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri, întrebări]
B: {CUM să nu.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu.}ACT2
C: {CE troleibuz. }ACT1
B: {ORce troleu.}ACT1
A: {orice troleu.}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul
se poate? }ACT1
B: {nu.}ACT1 {e compliCAT.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3
A: {da.}ACT1
+B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1
A: {AM înţeles.}ACT1
B: {aşa-nţelegeţi.}ACT1
A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da.}ACT2
B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑
ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu.}ACT1
[ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI]
A: {mulţumim. mulţumim.}ACT1
C: {mulţumim.}ACT1 (IVLRA, 92).
Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de
deschidere a conversaţiei (formule de salut, formule introductive de tipul vreau să
discutăm astăzi despre...), prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului
(interjecţii de adresare – uite!; hei!; atenţie!; vocative; formule de adresare), prin
focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…; ce ar fi de spus
despre…; aş vrea o părere sinceră de la tine…), prin întrebări care îşi aşteaptă
răspunsul, prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului.

34
Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări, prin răspunsuri, prin
corectarea unor replici anterioare, prin secvenţe de ratificare (da, dar...; înţeleg;
bun…), prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor
alocutorului său (îhm; aha...), prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului,
oferte etc. Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de
redeschidere, care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea
verbală (atât sub aspect informaţional, cât şi sub aspectul participării
interlocutorilor la schimbul verbal). Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi
marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei...; să trecem acum la
altceva...; o altă problemă este...), prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot
realiza abrupt, fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei.
Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut), prin
poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor), prin tăcere.

3.3. Intervenţia (replica)

Contribuţia conversaţională (de obicei verbală, dar şi nonverbală /
paraverbală) a unui locutor, imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui
locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A, urmată de
intervenţia (replica) lui B, urmată de intervenţia (replica) lui A etc. În textele scrise
fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific,
linia de dialog. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură
mişcare conversaţională (de iniţiere, de menţinere, de încheiere a conversaţiei);
există însă şi situaţii în care, în cadrul unei intervenţii, vorbitorul încheie o secvenţă
conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra, 2.2). Intervenţia (replica) unui
vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire
(vezi exemplul supra, 2.2). Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt, o
sintagmă, o propoziţie, o frază, mai multe fraze. În mod ideal, o intervenţie conţine
o unitate informaţională; în realitate, nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi
unităţile de informaţie.
● Intervenţii eliptice. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta
orientare a locutorului spre alocutor, intervenţiile pot fi eliptice, sensul fiind
recuperat contextual. Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice, al unor
intenţii glumeţe, al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii:
A: a↓ şi-o să meargă?
B: da.
A: păi pos_să:↑
B: păi NU poţi să.# (IVLRA, 93).
● Intervenţii incomplete. Din diverse motive interne (uită, se răzgândesc,
fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea
semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul
să-şi fi terminat intervenţia, intervine un eveniment exterior care întrerupe
comunicarea), uneori locutorul nu îşi încheie enunţul, nu îşi elaborează până la
capăt ideile în cadrul unei intervenţii. Ideea fie este abandonată, fie este recuperată
din contextul extralingvistic. În dialogul care urmează, vorbitorul B lasă
neîncheiate primele două replici; deşi tema nu este abandonată, nu se poate
reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate:

35
 A: vai [da’#
B:[mie
A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. că TU de_obicei ieşeai mai
des. NU aşa.
B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi #
A: o:h↓
B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA, 175).
În alt dialog, vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut,
în linii mari, poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru
ocazii speciale):
A: aşa: camelia↓# hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare
care a intrat în direct.
B: [da. ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca:
A: îhî:
+B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult #
A: da.
+B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani.
A: da.
B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu.
A: şi soţul tău de două ori. la pătrat. # soţul tău la pătrat↑da:?
B: da.
A: bine. la revedere # camelia. vă mulţumim tuturor # (IVLRA, 226).
În dialogul următor, a doua intervenţie a lui A este incompletă, dar poate fi
reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic
(de ce închizi?), care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile
conversaţionale ale interlocutorilor.
B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. pa.
alo?
A: [STAI puţin↓ CE faci. de CE-
B: [credeam [c-ai închis. (IVLRA, 170).
● Intervenţii fragmentate prin pauze. Mecanisme psihologice precum
necesitatea planificării mesajului, obţinerea unui timp de gândire, incertitudini,
imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul, ezitarea, crearea suspansului
se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. Pauzele se pot concretiza prin
tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete, vocale de
umplutură).
A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la
noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA, 49);
B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi
intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑
A: nu: (IVLRA, 50);
A: ((sună insistent la uşă, de mai multe ori)).
B: da:a↑
A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru.
B: ((deschizând uşa)) da_da↓

36
 A: să citesc.
B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi.
A: [bună ziua. am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă. (IVLRA, 136).
● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. Ezitările, emoţiile (teama,
enervarea, bucuria), falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă
enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii), stările
mentale (confuzia, indecizia, lapsusul), bâlbâielile produc enunţuri incomplete,
deseori fragmente de enunţ izolate, însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte.
Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade:
A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am
reuşit să ne-nţelegem. (IVLRA, 135);
A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î:
nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. odată
cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. ea fiind şi
singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓
nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro- foarte:
îm:# CUM să sp- ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA,
136);
D: fra- ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓
A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA, 54);
A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴
B: [NU-I adevărat. nu-i [adevărat.
A: [ă în favoarea ta.
B: nu-i adevărat. (IVLRA, 191);
B: io vă spun ALTĂ chestie. io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani. adică:
lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. şi n-am luat banii dă trei luni. ori
dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie. deci io
n-am luat banii din# iu– iul–
E: iulie
B: iu– iu– IUlie. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P,R să nu
iau>. n-am luat de:– deLOC (IVLRA, 29).
● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii, reformulări. Diverse intenţii
de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei, dorinţa de
corectare a unui enunţ, dorinţa de accentuare a stării afective, intenţia de păstrare a
cuvântului), precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă, ezitare, dorinţa de a
câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către
locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia):
A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere. dar ea a decăzut foarte mult. şi NU
pot s-o las. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA, 50);
A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două
camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU
mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑
aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu
ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. (IVLRA, 50).

3.4. Schimbul (de replici)

37
 Cea mai mică unitate interactivă, formată, de obicei, din două intervenţii
(replici) formează un schimb de replici.
3.4.1. Principiul alternanţei la cuvânt
Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt.
Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive, separate, de obicei,
prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. În
mod ideal, fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă.
Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii, având
diverse consecinţe în plan textual.
● Enunţuri eliptice. O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul
schimbului de replici, adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. În
următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi
vorbitori pentru evitarea redundanţei. Enunţurile rezultate sunt asintactice,
neanalizabile; pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând
golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice; frecvent apar pro-frazele (da,
nu), proverbele (verbul a face), cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ
(ce?, când?, de ce?, cum?):
C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i.
B: ă::
C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑
sau din┴ la cele care provin din
B: în NIci un caz de la declinarea întâi.
C: da’ la CAre.
B: la declinarea a treia
C: de CE crezi (IVLRA, 96);
A: leucoplast aveţi?
B: da. cu rivanol sau fără?
A: fără. simplu.
B: ă rolă↓ nu?
A: da.
B: la paisprezece mii. (IVLRA, 131);
B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓
A: seara↓ (IVLRA, 44).
● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor.
Uneori, deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt, locutorul nu abandonează ideea, ci o
continuă într-o intervenţie ulterioară, după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia.
În aceste situaţii, două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului)
sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal:
C: deci nici unu n-are şină
A: proba[bil#
C: [au numai clape
A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele
(IVLRA, 133).
Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de
repetiţii. Deoarece se întrerup reciproc, nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi

38
termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii; fiecare dintre ei reia însă ideea,
încercând să o termine în intervenţia următoare:
B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva.
A: [aşa că e:şti:
B: [asear_a:m-
A: eşti greşit
B: [aseară-
+A: [toTAL aicea.
B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA, 190).
● Enunţuri paralele, transmiţând aceeaşi informaţie, succesiv, în intervenţia
fiecărui interlocutor. Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului, alocutorul
îl poate întrerupe preluându-i ideea. Apar astfel două enunţuri paralele, cu (parţial)
acelaşi conţinut informativ, cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită:
B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa:
A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA, 127);
B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui
A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA, 130).
● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. Pauzele dintre
intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici, imperceptibile, astfel încât
enunţurile apar sudate, incluse în aceeaşi unitate intonaţională. Astfel, unitatea
sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori:
B: şi cu urechile [mai:
A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑
B: aha. (IVLRA, 75);
B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă=
A: = ar fi chiar un absurd. (IVLRA, 56);
B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt=
A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că
de UNDE să ştii. (IVLRA, 50).
● Enunţuri complexe. Există situaţii când două sau mai multe dintre
fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două
intervenţii sunt paralele, apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie, în
timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea
dezvoltată de A în cele două replici anterioare. C enunţă o propoziţie circumstanţială
de scop, a cărei regentă nu este explicită, ci implicită, rezultată din coparticiparea
lui A şi B:
A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce:
B: [îţi fac îţi scot
A: din nou spate[le
B: [sigur că da
C: că să vi[nă aşa
A: [că văd că asta-i destul de lungă↓
B: este↓ da
A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica
C: îhî (IVLRA, 128).

39
 ● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile
ambilor interlocutori. Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în
cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a
ideii exprimate de locutor:
+A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑
C: <F mie nu mi-e tea[mă
A: [CE vă sperie.
C: mie nu mi-e teamă de nimic>.
A: nu vă e teamă de nimic.
C: de un singur lucru
A: <F nu vă e teamă de nimic>. (IVLRA, 205),
de insistenţă, pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv:
A: [<P în general TOŢI sunt aşa>.
C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai
A: [<P,R de ce>?
C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place.
B: [TOŢI sunt aşa.
C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură
B: [<P TOŢI sunt aşa>
A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA, 30),
de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare:
A: UNde aţi terminat.
B: poftim?
A: UNde aţi terminat.
B: am terminat: aici.
A: aici. CÂND.
B: litere↓ anu anu patru. (IVLRA, 95),
de marcare a coeziunii textuale:
C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea.
B: cu domnu profesor b***.
C: despre ce?
B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română.
C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română. (IVLRA, 95).
• Enunţuri izolate, neintegrate sintactic. Regenta poate fi reconstituită de
interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie
anterioară, dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure
intervenţii (frază / propoziţie), iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare
se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi:
A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/?
B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode
A: aha# păi mâine mă duc
B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓
A: (păi) şi eu am (IVLRA, 37).

40
Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei, determinând
apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate, din elemente de
relaţie, dintr-un singur cuvânt etc.
3.4.2. Accesul la cuvânt
Actualizarea schimbului de replici, alternanţa la cuvânt, presupune accesul la
cuvânt al interlocutorilor. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau
cuvântul”, „păstrează cuvântul”, „cedează cuvântul”. Pentru a lua cuvântul
locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă; (ii) să
preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului
anterior (ah, oh, îm, da, ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi, dar, pentru
că, deci); (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul, folosind cuvinte de „alertă”
(hei, ascultă, uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o
clipă; aş vrea să adaug ceva; lasă-mă să spun ceva; daţi-mi voie; o clipă, vă rog;
taci tu să spun eu!). Pentru a păstra cuvântul, vorbitorul poate: (i) să îşi continue
pur şi simplu ideea, fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină; (ii) să
recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să
abandoneze cuvântul; (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi
permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. Contururile
intonaţionale nonterminale, elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii
corporale, privirea îndreptată spre interlocutor, mimica, gesturile, debitul verbal)
sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a
păstra cuvântul. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite
acte de vorbire (întrebările, directivele, scuzele, invitaţiile, ofertele cer, conform
principiului perechilor de adiacenţă, producerea de către interlocutor a unui răspuns
la stimul); (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul
(secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative, întrebări de confirmare);
(iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal; (iv) să tacă; (v) să îi ofere
interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix, îl invită prin mimică şi /
sau gesturi să preia cuvântul, îşi relaxează brusc muşchii feţei etc.). Accesul la
cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte, pe de o parte, iar pe de altă
parte, semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. De aici
rezultă o serie de fenomene textuale.
● Suprapunerile. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a
răspunde, intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la
suprapuneri între intervenţii. În exemplul următor parantezele drepte marchează
porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea:
B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL
C: [dumneavoastră
B: dumneavoastră sunteţi [în
+C: [dumneavoastră ac[ţionaţi
+B: [afara cadrului legal
+C: [actio[naţi
+B: [la aceasta oră
C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi
M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor
C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi
M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA, 167).

41
 ● Sudările. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este
foarte mică, imperceptibilă, cele două replici apar ca o singură unitate, apar sudate:
B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă=
A: = ar fi chiar un absurd. (IVLRA, 56).
● Pauzele. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este
foarte mare, aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. Când alocutorul nu
intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici, pauza este
semnalul neatenţiei alocutorului, al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia, al
indeciziei acestuia, al ezitării în privinţa reacţiei, al refuzului de a reacţiona etc.
Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi
reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns, invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei,
ordin-îndeplinirea ordinului, scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc. Acest
cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. Primul element al
perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului.
Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) –
reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2).
A: orice troleu. cu metroul se poate?
B: nu. e compliCAT. trebui să mergeţi pân la uNIrea↓
A: da. (IVLRA, 92);
+B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑
A: AM înţeles.
B: aşa-nţelegeţi. (IVLRA,92).
3.4.3. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă
În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici, se vorbeşte de schimburi
de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport
cu replica locutorului: – Dana, vii mâine la bibliotecă? / – Vin.) şi schimburi de
replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport
cu replica locutorului: – Dana, vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau
să-ţi aduc cursurile. / – Vin.).
De obicei, există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi
reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul). Există însă şi situaţii în care scopul
conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent, astfel încât
coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată, fiind refăcută
ulterior:
B: CINE-a citit volpone.
A: hi: mi-am agăţat ciorapii.
G: ((râd))
A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. (IVLRA, 76).

3.5. Tranzacţia
Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie. O temă
poate fi alcătuită din mai multe subteme. Tema se organizează după două principii:
principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a
enunţului). Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens

42
într-un context dat; coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului:
locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului, iar
alocutorul, pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice, învesteşte
mesajul cu coerenţă. Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care
marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis), anafore
(vezi Anafora), repetiţii (vezi Repetiţia), mărci intonaţionale şi prozodice (vezi
Organizarea prozodică a enunţului), elipsa (vezi Elipsa), conectorii transfrastici
(vezi Conectori frastici şi transfrastici). Specifică dialogului este folosirea
acestor mărci ale coeziunii între replici, în cadrul schimbului. (Pentru anaforă,
repetiţie, elipsă vezi supra, 2.5). Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a
conectorilor pragmatici folosiţi între replici:
A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/?
B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode
A: aha# păi mâine mă duc
B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓
A: (păi) şi eu am (IVLRA, 37),
a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent):
A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu?
B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA, 93)
şi a deicticelor interreplici:
B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n
arhivă
A: CÂND mi l-a adus în arhivă. (IVLRA, 104).
În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema, o
susţin, acordă atenţie specială un aspect particular al ei, o abandonează, o reiau,
alunecă spre altă temă, fac digresiuni, suspendă tema, însoţesc tema de comentarii
asupra acţiunilor exterioare.
Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor, de gradul
de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. Presupune adoptarea unor strategii prin
care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii
pentru schimbul verbal. Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire
reprezentative / asertive, expresive, întrebări sau indirect, prin elemente cu caracter
pregătitor (anunţarea temei, anunţarea intenţiei de a introduce o temă). Susţinerea
temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini,
emoţii provocate de temă. Abandonarea temei se poate face prin întreruperea
schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine, da, asta e, atât am avut
de spus), paralingvistice (intonaţie descendentă, pauză, râs), non-verbale (mimică,
gesturi). Există conectori specifici de continuitate (da, apropo, de, ei) sau de
discontinuitate (dar, ba da), de ezitare (ăă, păi). Focalizarea unui element
particular al temei se face prin tematizare, dislocare la stânga, emfază, solicitând
detalii, elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat, accentuându-l prin acte de
vorbire expresive, acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat. Tema
poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme, prin anunţarea
schimbării (Altceva?; Ţi-am spus?; Apropo…; Aş vrea să vă întreb ceva...), prin
structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga, elemente paraverbale (râs,
pauză) şi nonverbale (mimică, gesturi). Reluarea unei teme anterioare este de

43
obicei marcată în plan lexical (bine, sigur, OK, bun, acum, deci, să revenim la oile
noastre); un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element
dintr-o temă anterioară. Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri
imperceptibile, bazate pe legături asociative, analogii, comparaţii, contrast etc.
Digresiunea, depărtarea temporară de o temă curentă, este semnalizată prin
elemente lexicale (apropo, chiar aşa, de fapt, o paranteză, nu cumva să uit) şi
prozodice (ritmul vorbirii, înălţimea tonului). Tema poate fi suspendată temporar
când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie /
conversaţie, pe o temă nelegată de tema curentă; suspendarea temei poate fi
semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă...; Întrerupem puţin...), prin elemente
paraverbale (pauză mai lungă, schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale
(orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie). Elemente
parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare
temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi...;
Doriţi puţină apă?; Ia uite, era să cad...).

3.6. Conversaţia. Discuţia

Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie.
3.6.1. Conversaţia
Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între
membrii unei familii, între prieteni, colegi de serviciu în pauză, necunoscuţi pe
stradă; are ca scop socializarea, cunoaşterea celuilalt, dobândirea de informaţii,
autoexprimarea etc.; scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere;
participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale;
are grad mic de structurare tematică; se desfăşoară fără un protocol de interacţiune
prestabilit. În planul expresiei lingvistice, conversaţia este, de obicei, informală, are
grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în
contextul de comunicare dat. Conversaţia este considerată forma prototipică de
comunicare în cadrul societăţii.
3.6.2. Discuţia
Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru
instituţionalizat (şedinţa de redacţie, consultaţia medicală, ora didactică,
interpelările parlamentare, procesele în instanţă, solicitarea de informaţii la ghişee
specializate etc.); are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip
instituţional; semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol; are grad mare de
structurare tematică şi, în mod ideal, se desfăşoară conform unui protocol de
interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat. Discuţia are, de obicei, caracter
formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu
accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă, circumscrişi unor câmpuri
lexico-semantice particulare), structuri sintactice fixe, recurente (Ce doriţi?; Pe
agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc.); formule de adresare
specifice, incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director, domnule
profesor etc.). De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme
de interacţiune hibride.
3.6.3. Structura conversaţiei / discuţiei
Atât conversaţia, cât şi discuţia au următoarea structură:

44
Deschiderea conversaţiei / discuţiei: – Salut de iniţiere
– Prelungirea salutului prin complimente
– Secvenţe fatice
Negocierea temei / temelor: – tema1: subtemă…subtemă…subtemă….subtemă
– tema 2: subtemă…subtemă…subtemă….subtemă
– tema n: subtemă…subtemă…subtemă….subtemă
Încheierea conversaţiei: – Discuţie fatică de despărţire
– Remarci politicoase, complimente
– Salutul de încheiere
Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai
ample sau mai reduse, uneori pot fi chiar omise.
În ciuda structurii comune, între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe
legate de amploarea fiecărei secvenţe, de formulele specifice folosite etc.
Conversaţia. Formulele de salut au caracter convenţionalizat,
înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi.
Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa, bună ziua etc.) sau
marcate ca deferente (să trăiţi, dom’director, respectele mele), amicale
(salutare, pa), specializate pentru adresarea către bărbaţi, respectiv femei
(să trăiţi / sărut mâna), însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna,
femeile se sărută pe obraz de două ori, bărbaţii sărută mâna femeilor).
Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de
încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine
arăţi!, Eşti foarte elegantă astăzi...) şi felicitări pentru realizări personale.
Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului”
(Mmm, nu arăt grozav…; Mmm, nu mare lucru...) subordonat maximei
modestiei; sub influenţa unor modele străine, este tot mai frecvent
comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc
mult.). Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia
vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit.), conţin
promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim., Pe curând., Te sun eu.);
abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi
ani au?), prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?; L-ai mai văzut pe...?),
„noutăţi” (Ce mai e nou?), mai rar vreme, politică, focalizează sentimente
împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate.
Discuţia. Faţă de conversaţie, discuţia presupune folosirea acelor
formule de salut instituite prin protocolul instituţional; salutul este de obicei
scurt, iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente,
discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum.
Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate, în
funcţie de situaţia concretă de comunicare.

4. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI

Pentru a-şi atinge scopurile comunicative, vorbitorii folosesc limba strategic,

realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică. Unele
semnificaţii sunt transmise literal, altele doar implicate. Alegerile discursive ale

45
locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul
presupoziţiilor şi al implicaţiilor, constrânse de principiul cooperării şi de
principiul politeţii.

4.1. Principiul cooperării

În mod ideal, se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali,
capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal, ştiu
să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent
al conversaţiei. Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de
maxime ideale, maximele cooperării, care funcţionează ca puncte de reper pentru
alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ.
Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să
satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare, nici prea mică).
Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată
(vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru
care nu are dovezi).
Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie
relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi
în raport cu scopul curent al conversaţiei.
Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie
formulată clar, nonambiguu, să nu fie obscură, să nu fie prolixă.
O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă
prin intermediul presupoziţiilor, implicaţiilor, implicaturilor.
4.1.1. Presupoziţiile
Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs,
reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum
ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care
este presupoziţia întrebării); aserţiunea A venit Maria. se justifică doar în condiţiile
în care „Există cineva pe nume Maria”; aserţiunea A revenit. se justifică în
condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”.
Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional, de valoarea de adevăr, dar, mai
ales, de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare. În cadrul
dialogului, presupoziţiile suferă procese permanente de modificare, odată cu
fiecare nou act de enunţare.
Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale, sintactice, intonaţionale
din enunţ; aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de
presupoziţii. Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire
(substantive, verbe, adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente, diverse tipuri
de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale), tipuri de acte de
vorbire. Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât
sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă. – presupoziţia: „există o fată / o
fată numită Maria”); (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice
(îmi pare bine, mă bucur, regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca
adevărată (Mă bucur că ai venit. – presupoziţia: „ai venit”); verbe ca a-şi imagina,
a visa, a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt
balerină. – presupoziţie: „nu sunt balerină”); verbele factitive a face, a pune, a

46
îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să
plâng. – presupoziţie: „am plâns”; A îngălbenit covorul cu iod. – presupoziţie:
„covorul este acum galben”); verbe aspectuale – a începe, a continua, a termina
(Minerii continuă greva. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”); verbele implicative –
a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”), a reuşi (presupune că „a
încercat”); verbe de opinie – a acuza, a critica (M-a criticat că am venit. –
presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”), a lăuda
(M-a lăudat că am venit. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată
pozitivă de locutor”); (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar, din nou, re-: a revenit /
a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”); (iv) structuri sintactice
comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este
brunet”; Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe
sunt veseli”); (v) atributivele explicative (Maria, care învaţă mult, e premiantă. –
presupoziţie: „Maria învaţă mult.”); (vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a
pleca, i-am dat telefon; presupoziţie: „Eu am plecat”); (vii) circumstanţialele
condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director, l-aş fi sancţionat.; presupoziţie: „Nu
sunt director”); (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?–
presupoziţie: „coletul soseşte”).
4.1.2. Implicaţiile
Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ:
Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”; Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”.
4.1.3. Implicaturile
Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi, adică sensuri
contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe
făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. De exemplu, la întrebarea Cât e
ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E
ora şase., sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie.
În aparenţă, răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. Dar interlocutorul
interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la
florărie închide la ora 6”), a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se
comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la
maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis
la florărie. ca Este ora 6. ). Alteori, implicaturile sunt mai puţin dependente de
contextul concret, având un caracter mai mare de generalitate: structurile
interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai
sarea? = „Dă-mi sarea!”; Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc.).

4.2. Principiul politeţii

Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini
publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa
vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi, atracţia faţă
de ceilalţi; faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un
teritoriu privat, neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog, de a se distanţa de
ceilalţi. Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale
politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul), respectiv strategii
ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor). Alegerea

47
uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat, menit
să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase. Prin strategiile
politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul, prin
strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de
vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor.
4.2.1. Strategiile politeţii negative
Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de
vorbire expresive (a cere scuze, a exprima regretul, a cere iertare); (ii) performarea
de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului
asupra interlocutorului, pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi
geamul, te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / –
Aş veni, dar, din păcate, trebuie să merg în altă parte.); (iii) atenuarea expresiei
lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred, bănuiesc, sper), prin adverbe,
pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum, într-un fel, cam, cineva) sau prin
condiţional (Aş zice să mai aşteptăm.), prin litotă, diminutive (Mi-ar trebui şi mie o
foicică de hârtie, nu mai mult.); (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea
verbelor impersonale, a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale
(trebuie, regula este să…; ni se cere să…); (v) reducerea la minimum a tuturor
presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale, temporale: Dacă
vrei, pot să te ajut., Când te hotărăşti, vin să facem ordine în bibliotecă.);
(vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe, a pluralului, a
titlurilor academice (Domnule academician, vă rog să îmi acordaţi un interviu.);
(vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator.; Aş fi onorat
să…); (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea, replici scurte, imobilitate).
4.2.2. Strategiile politeţii pozitive
Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de
vorbire expresive de tipul complimentelor, flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!);
(ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de
alocutor (Te rog, atenţie la scări, sunt extrem de alunecoase!; Întotdeauna ai fost
cel mai bun!); (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la
grup: persoana I plural la verb; pronumele personale şi posesive de persoana I
plural; cuantificatorul toţi; substantive (grupul nostru, colectivul nostru); pluralul
solidarităţii; adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de
aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci, mamă, acolo?, unde
substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei); folosirea
desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci, soro,
acolo?; Păi bine, frate, aşa se vorbeşte?); (iv) empatizarea cu interlocutorul
(Te înţeleg foarte bine.; Ştiu ce simţi.); (v) exprimarea prin modalizatori a
optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!; Fără îndoială
că ai dreptate.); (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor
aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un
răspuns cât mai repede.); (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea
discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu); (viii) exprimarea
interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice, prin operatori
discursivi care îl încurajează să continue (da, îhm), prin volubilitate (debit verbal,
gestică, mimică).

48
 ANEXĂ

Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana

Ionescu-Ruxăndoiu (coord.), Interacţiunea verbală în limba română actuală.
Corpus (selectiv). Schiţă de tipologie, Editura Universităţii din Bucureşti, 2002.
Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor
(apud Ruxăndoiu, ibid., p. 22–23).

NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR

Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază, cât şi la

iniţiala numelor proprii; majuscula notează emfaza. Cuvintele în limbi străine sunt
notate conform audiţiei, între bare oblice (ex. / niiorc / pentru New York).
Accent á se notează numai când diferă de cel curent
TEXT accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe)
Intonaţie . contur melodic descendent terminal
↓ contur melodic descendent nonterminal
? contur melodic ascendent terminal
↑ contur melodic ascendent nonterminal
! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent,
asociat cu înălţimea scăzută a vocii; semnalează
reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente)
Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii
<J > înălţime scăzută a vocii
Tempo <L > tempo lent al vorbirii
<R > tempo rapid al vorbirii
Intensitate <F > intensitate forte a vocii
<P > intensitate slabă a vocii
– (linie jos, între cuvinte) rostire legato
– (linie de dialog ) cuvânt neterminat
: lungire a unui sunet; numărul de semne (u: / m:) indică, în mod
aproximativ, durata fenomenului
’ apocopa unor sunete; omiterea curentă a lui l final articol definit
este marcată sistematic, fără a se utiliza apostroful
ς stop glotal
# pauză; numărul de semne indică, în mod aproximativ, durata pauzei
text =
= text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată, fără pauză, de
altul
[text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive; se marchează
atât în intervenţia în curs, cât şi în intervenţia suprapusă
+A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia
suprapusă
text ┴ construcţie abandonată
,, “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă
<@ > râs concomitent cu rostirea
<Z > zâmbet concomitent cu rostirea

49
 <OF > secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului
<MARC > secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar
silabisită) şi apăsată
<IM > imitarea modului de a vorbi al unei persoane
<CIT > emiţătorul citeşte un text
(( )) indicaţii ,,scenice” (ex. tuşeşte; îşi drege vocea etc.)
() transcriere probabilă
(xxx) text neclar; numărul de semne (x) indică, în mod aproximativ,
lungimea secvenţei neclare
[…] secvenţă netranscrisă

50