TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL
1. ASPECTE DEFINITORII Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos, „vorbire”). Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare? C: nu prea ↓ da spuneţi. B: ne uitam aici la chestiile astea. A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane? C: probabil. (IVLRA, 70). Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat, pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.

Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu. Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori. Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11

exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea” acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin clişee, citate, simboluri etc.). În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională: vorbire între mai multe persoane.

Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă. Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional). Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii: (a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste preocupare pentru aceeaşi temă). Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra alocutorului / alocutorilor. Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12

situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul). Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea, frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii adecvate. Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor, a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc. Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog, asimetriile privind comportamentele comunicative).

Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse. Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare: cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată, gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare). Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte, aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context, pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului. Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare nouă contribuţie comunicativă. Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe. Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13

alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile „implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii, implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul cooperării şi principiul politeţii. Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din particularităţile procesului de comunicare. 2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are consecinţe în planul textului dialogal. 2.1. Numărul participanţilor la dialog În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi. 2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt; „coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor) sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă? C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓ A: [în general TOŢI sunt aşa. +C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [de ce? +C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [TOŢI sunt aşa A: se face coafeză ((râde)) (C îşi desface codiţele împletite de fiica ei) F: STAI ma:mi:↓ nu┴ (D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14

ascultător).2. Joiţica). Detaliind analiza. locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în momentul vorbirii. abilităţi de comunicare etc. trăsături de personalitate. Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un alocutor la momentul t1 al discursului. ca şi sursa şi locutorul. Sunt gramaticalizate în limbă diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite. de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea între cele două momente de referinţă.2. distanţele mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune. O scrisoare pierdută). respectiv destinatarul şi alocutorul: Trahanache [în momentul vorbirii. Există însă situaţii în care t0 şi t1 sunt diferite. se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor. Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta. emiţătorul şi receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă – destinatar. mijloacele prin care se realizează modalizarea. petit pois). altele care preferă tăcerea. caracteristici fizice şi psihice. respectiv destinatarul şi alocutorul. prin urmare vino tu [destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea. de asemenea coincid sursa şi locutorul. aceeaşi realitate este conceptualizată ca substantiv masiv (rom. sistemul deicticelor (pronume.). la cocoşelul tău [sursa scrisorii] (adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. Caragiale. identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă. comunicative. afective. soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. vorbitor) şi receptor (sinonim cu alocutor. cu credinţe şi valori personale.2. 2. cunoştinţe despre interlocutor. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe enciclopedice. vorbitor – ascultător). mazăre). sunt culturi care preferă atingerea. engleză.2. într-o mai mare măsură gramaticalizată 15 . fr. peas. sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate de sursă]. t0 şi t1 coincid. (I. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0 pentru un anumit destinatar. în altele ca substantiv numărabil (engl. Identitatea culturală a interlocutorilor Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă. cu resurse personale (predispoziţii cognitive. sunt culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială. Identitatea participanţilor la dialog Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală.1. o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare). Emiţător – receptor De obicei. De obicei. culturi în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj.L. socială. 2. timpuri verbale) reflectă conceptualizări diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză.1. psihologică. Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar. În acelaşi timp. Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul. cunoştinţe lingvistice. alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul conceperii scrisorii.

2. 16 . sexul. cu pauze scurte.în engleză. pun mai multe întrebări.). Identitatea psihologică. da?). la neînţelegeri. pe care le tratează relativ superficial fără a le focaliza. au activitate nonverbală redusă. Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema prin aproximări şi lipsă de focalizare. manifestă interes pentru teme cu caracter general. manifestă anxietate discursivă. morfologice. au expresivitate comunicativă.3. au o intensitate vocală ridicată. faţă de română. 2. Femeile. De exemplu.2. Identitatea socială a interlocutorilor Statutul socioeconomic al vorbitorului. influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie metacomunicativă. au intensitate vocală ridicată. au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine tema. se bâlbâie. persoanele cu înalt nivel de automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat. De exemplu. îşi întrerup frecvent interlocutorii. pun multe întrebări de confirmare (nu-i aşa?. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt asertive. manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor nonverbale. cu un repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările emoţionale. comparativ cu introvertiţii. produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false. în schimb. au încredere de sine. corect gramatical. de pildă. îşi privesc partenerii de dialog cu relativă intensitate. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac multe repetiţii. particularităţile fizice ale interlocutorilor Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra schimbului verbal în ansamblu. au ezitări. Pentru evitarea acestora. vorbesc mai mult şi mai repede. fac pauze mari. sintactice şi lexicale în plan textual. Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice. preferă distanţele mai mari de interacţiune. ele conduc la amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică. comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată. sunt critice şi asertive. indivizii educaţi recurg la coduri elaborate. apelează la argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii. preferă distanţele mai mari de interacţiune. în timp ce în engleză. au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple.2. împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului. rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine teme în discuţie. vorbesc mult. unde un loc important în modalizare îl deţine intonaţia etc. comparativ cu bărbaţii. gesturi). repetă cuvinte şi enunţuri. false începuturi. au intervenţii bine proporţionate în comunicare. îşi întrerup frecvent interlocutorii. atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai văzut (cumva) pe Ion?.2. folosirea negaţiei în acest tip de întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). folosesc limba literară (deci corectă). folosesc frecvent modalizatori de certitudine. Pe fundalul diferenţelor dintre culturi. sunt mai productivi în scris. prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă. gradul de cultură se reflectă în limbă. Persoanele extrovertite. au o activitate nonverbală intensă (mimică. sunt puţin expresivi. de pildă. manifestă preferinţă pentru anumite subiecte. interlocutorii adoptă adesea strategii de negociere a codului. manifestă preferinţă pentru limbajul standard. fac pauze în comunicare mai scurte. iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie. apartenenţa la o anumită clasă socială. strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română. încearcă să obţină vizibilitate prin limbaj.

calm / frenetic. structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative / interogative / exclamative / imperative). cât şi în cea de alocutori. lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc. carismă etc. recurg frecvent la atenuatori de expresie. zâmbesc mai mult. recurenţe lexicale. fac corecţii şi autocorecţii. prietenos / ostil.1.3. 17 . noutatea expresiei lingvistice (originalitate / clişeu). Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme). manifestă preferinţă pentru actele de vorbire indirecte. le completează. îşi întrerup interlocutorii relativ rar. iniţiativele verbale (introducerea temelor. histrionic / rezervat. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului atât în ipostaza de locutori. privilegiază comunicarea nonverbală. acceptă.). prin contextualizări şi recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii. semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ. sunt mai puţin argumentative decât bărbaţii. gradul de dezvoltare şi elaborare a lor. preferinţa pentru acte de vorbire directe sau indirecte. participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent. Dialogul este o construcţie intersubiectivă a participanţilor la interacţiunea verbală. tipul de argumentare (argumente logice. numărul şi lungimea pauzelor în comunicare. Personalitatea Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. atent / neatent. folosesc frecvent calificări adjectivale şi adverbiale. Locutor – alocutor Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor. Relaţiile dintre participanţii la dialog Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în organizarea interacţiunii verbale. schimbările de teme). debitul verbal. participă activ. intensitatea vocală şi accentele afective. Ca alocutori. conţinuturile vehiculate (noi / banale). epistemici / deontici / afectivi). infirmă. 2. Ca locutori. deschis / închis. 2. tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu interlocutorul. respectiv de ascultător / alocutor. conflictual / nonconflictual. resping etc. expresiv / inexpresiv. confirmă. strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului. Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie. lexicul folosit (termeni neutri / încărcaţi afectiv). procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant. cuvinte de umplutură. ei îşi adaptează discursul la alocutor şi se orientează spre acesta. afective etc. ocurenţa unor modalizatori (de certitudine / incertitudine.manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele. comportamentele comunicative adoptate (vezi infra). puterea de persuasiune etc.4. Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus.2. stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului. timpul cât vorbeşte fiecare.). Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune. 2. îşi cer frecvent scuze.3. au gesturi şi mişcări discrete.

Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş). (b) [Dialog între prieteni. formulele de salut şi de adresare. dimpotrivă. A: face un drum scurt? B: mama fa:ce drumuri↓ CUM.2. (râde) B: nu? e mama.3. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării. când participanţii se percep ca având scopuri opuse. lexicul folosit. Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe: (a) [Discuţie într-un birou. dacă se şi ceartă cu cineva:↑ A: n:u. având ca scop negocierea unei soluţii pentru a o face acceptată de ambele părţi sau. da. B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta.3. mama care face-un drum scurt? B: e MAma. neglijenţele comunicative îngăduite. ba da. se poate distinge între relaţii de colaborare. predicţiile în legătură cu interlocutorul. A: A:↓ atunci e MAma. (IVLRA. da. la un drum scurt. şi mama MEA are ochii verzi garantat. uite↓ gândeşte un dar de bani. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate. 114). respectiv relaţii conflictuale. poziţia corpului şi distanţele de interacţiune. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate. A: nu ştiu. nu? B: TOni are ochii verzi. cunoştinţele contextuale mutuale care permit asocieri de idei. şi cu: ochii verzi? B: cu ochii verzi CE. A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓ B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract A: CE. prezenţa / absenţa elementelor afective. 2. deschiderea interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni).2. Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare. A „îi dă în cărţi” lui B] A: da. mimica şi gesturile. 18 . ba da.3. B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑ A: ce ↑ B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă A: aşa ↓ B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e = A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓ (IVLRA. garantat. A: da. ba da. iar comunicarea evoluează în sensul accentuării diferenţelor dintre ei. respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului. A↓ aici e dorin. 67). relaţii conflictuale. între colegi de serviciu] A: DOmnu marian ↓ B: zi.

Se spune că A are putere discursivă asupra lui B. are fermitate vocală etc. A: [exA:ct. umor / ironie. atunci când A influenţează comportamentele comunicative ale lui B. nume.4.┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul conCRET B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici> A: exact. egalitate asumată / inegalitate asumată. A îi reproşează lui B conducerea ineficientă a Federaţiei Române de Box] B: nu-i adevărat.. sarcasm etc. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală dintre interlocutori: [Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi. strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale desolidarizării de interlocutor. recurge frecvent la structuri sintactice enunţiative şi imperative. foloseşte intensificatori de expresie.susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea comunicativă a celuilalt. B: [hai să <Znu A: [exA:CT. făcându-l pe B să acţioneze în modul dorit de A. onorifice) adecvate / inadecvate. Relaţii de putere Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere.> B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta? A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia B: da:↓ A: mi-ai sp.3. B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA. Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi. A: <Jnu POT să fiu↑> B: nu poţi să fii [preşedinte A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am spus că # nu am încoTRO şi va trebui să: B: [ruDE:le deci ştii A: [<Psă accept demisia ta. la apelative. foloseşte modalizatori de certitudine. B: şi tu te sacrifici A: exA:CT. pune întrebări şi îşi constrânge interlocutorii să răspundă. B: [şi-o vei conduce tu. folosirea unor mărci de identitate (apelative. A: # <Jde ce↑> B: o┴ HAI să-ncerci. exA:CT. exercitate (şi) prin limbă. 191). 2. întrerupe frecvent interlocutorii. 19 . A: CUM adică nu-i adevărat? B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii.

Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente. vânzătorcumpărător. poliţist-contravenient etc. fără divagaţii). anchetaţii răspund. Rolul social Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient. anchetatorii pun întrebări. profesor-elev.2. 20 . (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑ B: da. efectuarea unei tranzacţii comerciale. (B clatină din cap) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ (B aduce o sticluţă) A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon. pacienţii. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑ B: [comprese sterile sau faşă. vânzătorii satisfac solicitările. 107). actele expresive apar rar în relaţiile de rol. Rolul social limitează temele ce pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic.3. constrânge progresia tematică (de obicei liniară. afectează formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic predeterminat. A: faşă. ## cu: lapte praf A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă: A: aşa. A: hepatită↑ B: nu A: / tebece/ ↑ B: nu (IVLRA. replicile sunt de obicei scurte). faşă.5. fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. participanţii la dialog performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii. A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑ B: da da ↓ şi calciu şi fier A: naştere normală ↑ B: normală. A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑ B: nu. (a) [La medic] A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere B: (trei chile) A: sarcina a fost normală↑ B: da. cumpărătorii solicită mărfuri. predarea-învăţarea-evaluarea.). apar clişee verbale – Ce doriţi?. cine pe cine poate întrerupe). clienţii.). sancţionarea contravenientului etc. Cu ce vă putem servi? Ce vă doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare…. spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a lungu vieţii pân-acum. B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă: cele: ă normale la copil mic. în schimb sunt specifice actele de vorbire declarative. (b) [La farmacie] A: bună ziua. reglează accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte.

loc clasă. biletu şi cuşeta.> C: cu plăcere. urmează un protocol cvasiprecis. C: trei sute de [mii în plus. modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii.A: daţi-mi DOuă vă rog. 131). structuri sintactice laxe). (b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri] A: le-aţi încurcat ((râde)) B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic A: da B: de la treijnouă la treişapte A: (xxx) B: treişapte cinci sute candi A: candi↑ B: da# dă zece mii? A: da. afectivitate reţinută. dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare. B: alceva↑ A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva 21 . temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit. A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @ mulţumesc. (a) Dialog formal [la agenţia CFR] B: patru milioane opt sute= C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓ C: [da↓ da↓ A: ştiu că există# [astea C: [da C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑ C: [nu. A: aha C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta. B: încă trei sute de mii. participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat. 2.3. laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de teme. structuri sintactice elaborate). Dialogul informal presupune relaţii informale. Dialog formal vs dialog informal Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog formal vs dialog informal. relaţiile dintre ei sunt formalizate. (IVLRA. A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă.6. dă zece mii. nu au roluri discursive prealocate. îşi permit treceri rapide de la o temă la alta. B: douăzeci de mii şi faşa A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA. formele de adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate. 137). Dialogul formal este ritualizat.

deci e bogată. dialogul pe e-mail. Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită). (IVLRA. conferinţele de presă. 2.1. 22 . sondajele de opinie. mă aştept să mă placă şi ea pe mine. „scurtături în percepţie”. 2. 2. chestionarele de marketing. efectul Pygmalion (dacă o persoană ne este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă fără a verifica acest atribut). În unele forme de comunicare (e-mailul). Forme scrise vs forme orale Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie. interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare. cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen astfel încât să îşi confirme predicţia). morocănos şi antipatic etc). în baza cărora indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale. Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor stereotipuri pozitive sau negative. simpatică sau antipatică.biscuiţi digestivi B: alceva↑ A: atât.. examenele scrise etc. rea sau bună). italienii sunt vorbăreţi. Percepţia Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la dialog se percep reciproc.4. reducerea atributelor la categorii binare (prost sau deştept.134).4. mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe prietenii mei). frumoasă sau urâtă. consecvenţa (dacă îmi place o persoană. Canalul de comunicare Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral.). deducerea şi generalizarea unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui.3.). Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor: frumos şi deştept. tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţia. a întârziat. slabă sau grasă. în timp ce altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă. Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de factori socioculturali.7. deci e neserioasă).). puterea primei impresii (indivizii tind să fie consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de exemplu. americanii sunt bogaţi etc. „profeţia autorealizării” (predicţiile pe care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune „n-o să mă descurc”.B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?> A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă. etnice) şi nu ca indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri. vesel şi simpatic. în virtutea primei percepţii). examenele orale etc. nemţii sunt exacţi.

privire. Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psihofizice (enervare. păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA. preferinţa pentru coordonare.). local (selecţia formelor de expresie). (vezi Limba română vorbită).). gesturi. ezitări. întrebări retorice. Dialogul oral Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual.). autocorecţii. distanţe spaţiale etc. elemente paraverbale (debit verbal. salturi logice. false începuturi. zâmbet. permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative.particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale. ezitări. Exemplele care urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog: [Convorbire în tren între A – 71 de ani. întrebări de confirmare etc. grabă. Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând sintaxa mixtă. dialogul este asociat cu registrul oral. secvenţe fatice – ai înţeles. sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale. accentuare. 23 .4. oboseală etc. corecţii. repetiţii. limbaj afectiv. 2. dezinteres etc. sensuri contextuale speciale.).3. focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc.) şi elemente nonverbale (mimică. în care informaţia este transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente verbale. Mediile de transmitere a dialogului Prototipic. întreruperi. <R dacă noi i-l dăm>↑ eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil. <Z adică face şi fiica mai– maică-sii> A: are multe sufeRINţe B: păi da doamnă↓ ((A râde)) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. caracterul tematic / rematic. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor.2. anacolut. 2.32). ă rezultatul este# invers proporţional. B se uită spre F)) B: de la MAma. Astfel. râs etc. interjecţii. B – 30 de ani] A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege vocea)) B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi. simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli. formule de adresare. bucurie. da?. vezi infra). A: ((luând pachetul)) mulţumesc. reveniri.) adaptarea la interlocutor (reveniri. enunţuri eliptice. Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse raporturi: – elementele nonverbale însoţesc elementele verbale. nerăbdare. ((A chicoteşte. corecţii. intensitate vocală. atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă. autoîntreruperi). coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţiotemporale frecvente.4. de UNde ştie copilu ăsta să facă MOAţe. agresivitate. le dublează B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>. intenţii comunicative. OK?). elipse etc.

mă auzi?. mai sunteţi pe fir?).135). care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul elementelor nonverbale este limitat. B: (ce) dracului te-am răsturnat A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să iasă la joacă (IVLRA. mediată tehnic. Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate: 24 . B: a: deci astea sînt singurele practic? A: da (IVLRA. – elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate prin unităţile lexicale. apar elemente cu funcţie fatică. Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă.135). În dialogul mediat (conversaţiile telefonice. dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se interpune un suport tehnic. – elementele nonverbale substituie elementele verbale A: bună ziua. (IVLRA.133). folosirea deicticelor spaţiale şi personale se restrânge. – elementele nonverbale completează elementele verbale. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să dau un telefon. ((B clatină din cap)) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ ((B aduce o sticluţă)) (IVLRA. faţăîn-faţă. (IVLRA. fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului.B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci. întreruperile sunt mai puţin frecvente. sau într-o situaţie de interacţiune indirectă. În dialogul faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. care amplifică intervenţia verbală. prin care este verificat canalul de comunicare (alo!. transmit informaţii suplimentare C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină.76). frecvent în această situaţie sunt deicticele pronominale şi adverbiale: A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑ B: pe coloane este AŞA ((arată)) A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓ B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓ A: aici zice? B: nu # nu. vorbitorii recurg la coduri mai elaborate.69) A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta? A: mi-ajunge↓ (IVLRA. A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua.132). – elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal) A: mă↑ n-am auzit.

ironic)) B: [DA:. într-un fel vorbesc candidaţii cu alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs. folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real: – Ce uneltiţi acolo? – Nuni mă roagă să cânt. pauza între replici. cum ar fi: alternanţa de replici. prototipuri situaţionale. Teodoreanu. BUN. care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un anume fel dialogul. unele suprapuneri şi întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie. Suzica izbucni: – Şi eu. Sonia? Cu soborul nu poţi lupta! – Mă supun… cu o condiţie! – S-o auzim! – Cântăm împreună.(IVLRA. 169).5. cât de mare. În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”.4. B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu mine↓ # # [şi când A: [da. A: păi şi chiar sună. Uliţa copilăriei). de obicei. în dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii. şi eu! – Ce te faci. fraze). altfel într-o sală de spectacol. # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓ B: asta e_dracu să-l ia. Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului cotidian. Locul şi momentul desfăşurării dialogului Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment. # mai BIne nu ziceam_nimic.4. A: m-a sunat DOINA ş.[Convorbire telefonică între mamă şi fiică] A: saluta::re::↓ B: hehe↓ [salut. 25 . (I. 2. la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi exemplele supra) etc. Dialogul în literatură O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în literatură. NU NU NU. elipse dialogale. la piaţă ne angajăm în tipuri specifice de dialog. A: [m-auzi? B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă sună teleFO:nu.[auzi? B: [DA↑ A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog. păi AIA e. # [aha↓ B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ # A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ # B: îm↑ A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor. 2. A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul.

se concretizează în forma unor acte de vorbire tipice (laude sau critici. vor să intre în relaţie cu alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten. fac complimente. prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia concretă de comunicare. În funcţie de rolul structural pe care îl au. 2.) etc. întrebările sunt de două tipuri: (i) întrebări ad-hoc. în interogatoriul poliţiei. se duc la un interviu de angajare. în interviul de angajare etc. vorbesc despre ei şi fac confesiuni etc.6. în consultaţia medicală. unde perechea de adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în discursul didactic. Scopul în care comunică este de a acţiona asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi. a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative (Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. vor să obţină un împrumut şi atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa. în forma răsplăţii verbale sau a sancţiunilor. Ranforsările au semnificaţie socială şi emoţională pentru interlocutor.). în psihoterapie.1.2.7. fac glume etc). 2. acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri. Alegerile comunicative determinate de anumite cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor. de a-i determina să acţioneze într-un anumit fel. iar. Cauza şi scopul Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog. Comportamentul euristic Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării. vor să se autoexprime (compun poezii.). 26 . iar al ranforsărilor negative este de a împiedica repetarea comportamentului respectiv. În cadrul unui dialog. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat. de a-i convinge etc. 5). în anchetele de marketing şi sondajele de opinie. vor să obţină un loc de muncă şi atunci.7. vei primi o notă mică. încurajare sau interdicţie). 2. diverse tipuri de comportamente comunicative coexistă în diverse proporţii. Modul de comunicare Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative.iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte componentă a competenţei dialogale a individului. Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă.7. în interviul mass-media. în justiţie. Comportamentul de ranforsare Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului.). din punct de vedere dialogic. 2. expresive (Foarte bine! Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!). vor să se însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc. se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns (vezi infra). / Nu mi-a plăcut deloc cum ai lucrat azi.

. Explicaţiile sunt implicate în anumite 27 . În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin. A: <@ E:xtraordinar. îl susţine. mhh…).. 2. 2. de apreciere. şi?. da... asta a fost.. (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul îi solicită alocutorului clarificări.. Te las corigent... discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii. discursul publicitar în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc.7. folosirea unor strategii ale politeţii pozitive (vezi infra).. marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv asumat. de aprobare.> B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere A: [m:::↑ +B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti.7. conectori pragmatici (ei. aprofundări.7.> B: s-a stricat locomotiva.4. oferindu-i sentimentul apartenenţei la grup. deci). empatizarea cu acesta: A: <@da’ CE s-a-ntâmplat. / Patru.. acum înţeleg.declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru întreaga sa activitate la catedră. (c) încheie conversaţia (locutorul reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul). interjecţiile (aha. În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia (locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte. satisfăcându-i nevoia de cooperare. da….5. Comportamentul reflexiv Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă ceea ce a spus alocutorul. Este un comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane.3.). îl acceptă.45).. 2. Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări. A: [E:xtraordinar↓ +B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute. următorul). reformulări.. secvenţe prin care se introduc reformulări (adică. A: u:::↑ B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA. Comportamentul explicativ Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o face înţeleasă de un public determinat. se concentrează pe anumite porţiuni din discursul interlocutorului). Comportamentul de susţinere (de sprijin) Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe. îl lasă să continue.). deicticele textuale (aşa. ne oprim aici. prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul. da. vrei să zici. Ranforsările apar în conversaţia cotidiană.). dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul didactic.. empatizarea cu celălalt sunt concretizări ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului. dacă înţeleg bine. este interesat de ceea ce spune). a.). secvenţe concluzive (bun. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti. deci. Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale). oferindu-i sprijin informaţional. relaţional şi emoţional.

glumele dinaintea unui examen etc. interviurile. prin umor se pot umple golurile comunicative. zic că. (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate.. cv-urile etc). în timp ce refuzul de a răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei.. (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de acceptare.). autodezvăluirea este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei relaţii (stadiu iniţial. glosările apozitive.7. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale. Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii verbale. gradul de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire. de cordialitate. Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi specii literare / jurnalistice (memorialistica.7. o altă întrebare care se naşte este. pe de o parte… pe de altă parte. stadiu avansat. determinările adjectivale şi adverbiale. 2.7. poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema în discuţie. Când atitudinea ludică este substituită de intenţii ofensatoare. discursurile din ghidurile turistice. (iv) locutorul creează un context comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual ca formă de marcare a identităţii de grup.6. discursul ştiinţific de popularizare etc).). semnalizează o atitudine pozitivă. se poate anunţa schimbarea temei. Elementul distinctiv îl constituie atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. (vi) locutorul participă la fixarea 28 . metaforele cu funcţii concretizatoare. disoluţie. relaţie pozitivă / negativă). enunţurile asertive. constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii. întâi… apoi). mărci ale afectivităţii. dorinţa de afiliere. Comportamentul autocentrat Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind despre ei înşişi. continuare. poate funcţiona ca formă de obţinere a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi). (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă la umorul alocutorului este o formă de recompensă. modalizatorii subiectivi (părerea mea. conectorii (în primul rând… în al doilea rând. repararea relaţiei). demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…. discursul asistenţilor sociali. umorul se transformă în ironie. Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie alocutorului). să-ţi spun un secret). structurile enumerative etc. Printre mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără: structurile explicative. Comportamentul ludic (umorul) Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul). ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la dentist. 2. de acord). frecvenţa deicticelor. discursul avocaţilor. stadiu final. enunţurile metadiscursive (dacă mi-aduc aminte.profesii (discursul didactic. până aici am văzut cum…. cred că). ieşirea dintr-o situaţie neplăcută. Printre mărcile discursive specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I.

glumele pe seama grupurilor etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie). mai multe schimburi formează o tranzacţie.8) face posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată: interlocutorii. nu la alte secvenţe textuale. neexprimate ca atare): faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la obzeci de ani [au un (IVLRA. 1. 3. vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală. producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative. două sau mai multe intervenţii formează un schimb. secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context. 2. Astfel.1 – 1. 29 . 50). în care unităţile de rang inferior se combină. cunoştinţele comune împărtăşite etc. UNITĂŢILE DIALOGULUI Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri.). exprimă acordul / dezacordul cu interlocutorul. Tăcerea (absenţa vorbirii) Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează începutul şi sfârşitul dialogului. reproş. delimitează replicile interlocutorilor. de pildă. transmite emoţii (admiraţie. este indice al lipsei de cunoştinţe. anxietate). Relaţia dintre context şi cotext Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra. indicator al gradului de implicare comunicativă. respingere) etc. este o strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire.8.7. 2. tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii. mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor. semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate. relaţiile dintre ei.8.tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi.

din propoziţii eliptice. (IVLRA. două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură unitate intonaţională. componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. 3. Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticalăsemantică. Alteori. cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său. în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului. poate funcţiona. din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). Actul de vorbire. cât şi pe verticală. ca unitate comunicativă. producând schimbări în lumea înconjurătoare. Actul de vorbire În procesul comunicării. atât pe orizontală. 122). [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie. Structura actelor de vorbire Într-o situaţie de comunicare dată. Când regulile de bună formare sunt încălcate. care configurează textul dialogal în mod particular. Astfel. A: pentru că l-a disperat nu ştiu. cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică. morfemelor. gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni. aşa cum se manifestă ele în textul narativ / descriptiv. prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice: B: de CE. atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil. Dialogul apare ca o succesiune ordonată de acte de vorbire: A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE] B: CUM să nu. Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară. într-un context determinat. ataşând deci enunţului o forţă convenţională.1. numită forţă ilocuţionară. C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă. Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii.1. ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală). urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire). oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă. Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. „Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice. ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi 30 . un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire). 3. poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor. 123).1. enunţul În clădire sunt doi oameni. [ACT ASERTIV]. fraze).Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice.

poruncă. ca un reproş indirect (vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în clădire). Prin actele de vorbire comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii. El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede / o prezintă ca adevărată. jurăminte. Pe baza unor inferenţe pe care le fac.dea afară pe cei doi intruşi din clădire). rugăminte etc. Clasificarea actelor de vorbire În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare. acte declarative. îi induce teama etc. Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional. El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. un bandit. actul de vorbire este reuşit. plângere. presupunere. un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins). interlocutorii deduc intenţia comunicativă a vorbitorului. locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire. real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive): afirmaţie. Subtipuri de promisive: promisiune. angajament etc. condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc. acte expresive. îi umple un gol cognitiv. interogare. starea psihologică exprimată de locutor. Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire.) actele de vorbire se clasifică în: acte reprezentative (asertive). 3. eşuat. chestionare. Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire („a închide geamul”). insistenţă. Prin actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv (de diverse tipuri. în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC. Există diverse subclase de acte directive: ordin. ca o ameninţare indirectă (vorbitorul. dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului.. Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent. informare etc. relaţia dintre interlocutori.1. acte directive. deducţie. sugestie. dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa. reproş etc. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”). Prin actele de vorbire expresive 31 . întrebări. acte comisive (promisive). îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). este performat cu succes.2. atunci actul de vorbire este nereuşit. îl determină să facă anumite acţiuni motorii. relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală. Din acest punct de vedere. conţinutul propoziţional al actului de vorbire.

(ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor. Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe. vârsta. într-un grad mai mare. al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi. (ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul. devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice.3. sexul.1. instituţionale. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie. (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe locutor de alocutor. entuziasm.). ofiţerul stării civile instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. condoleanţele etc. „A declara căsătoriţi”. scuzele. felicitările. prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită interlocutorului „a fi frumoasă”). Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare. „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt acte de vorbire declarative. compasiune. rolul social al alocutorului). puteţi să-mi deschideţi uşa să cobor aici la semafor?). Pentru ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice. să fie satisfăcute. indirect. vă rog.locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie. „a boteza”. interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. tristeţe. admiraţie etc. „a declara război”. (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului. Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile. În comunicare. 2 lei până mâine?). te rog. (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie percepută ca relativ mare (v. Prin actele de vorbire declarative. (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer. Astfel. performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect. Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere între locutor şi alocutor. 3. al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?).. locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra.). Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire indirecte). discursive etc. cu atât actul de vorbire este. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale. 32 . Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire).

un reproş etc. deci probabil se referă la mine. înseamnă că nu va refuza invitaţia. debitul verbal. negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!). în anumite contexte. o ameninţare. de exemplu. elemente lexicale. elemente paraverbale. de exemplu.1. – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. 3. deschide fereastra!). – Elementele paraverbale (intonaţia. marcă a unui act de vorbire întrebare).Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire indirect. interlocutorul deduce. moduri şi timpuri verbale. În funcţie de mimică. – Verbele performative sunt verbe care. emfaza) pot distinge. marcă a unui act de vorbire expresiv). unui act de vorbire directiv (Ion. marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv). enunţul Maria pleacă mâine. – Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată. persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor: Afirm că aşa stau lucrurile. elemente implicate în situaţia de comunicare. modalizatorul sigur. marcă a unui act de vorbire declarativ). o ameninţare. eu fiind persoana drăguţă. De exemplu. poate funcţiona ca aserţiune. folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ prezent. marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv). activ. elemente suprasegmentale (intonaţia).). (verb performativ. te rog marchează un act de vorbire directiv (rugăminte). unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra. modul imperativ corespunde. în mod prototipic. între o aserţiune. Îţi mulţumesc pentru ajutor. tonul vocii. elemente nonverbale (mimică. poate exprima un reproş. (verb performativ. în mod prototipic. nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc. Mărci ale forţei ilocuţionare Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe performative. – Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde. convenţionalizat prin uz.). 33 . (verb performativ. poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul). gesturi etc. marcă a unui act de vorbire directiv). despre mine crede că sunt „o persoană drăguţă”. Te rog să stai acolo. că răspunsul este „da”. o promisiune. ea vorbeşte cu mine. – Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. Promit să nu te mai întrerup. deci răspunsul este „da”.). poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine. (verb performativ. – Elementele nonverbale (gesturi. în baza convenţiilor cunoscute. (verb performativ. dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. Întreb dacă va veni toată lumea. mimică) modifică forţa ilocuţionară.4. Vă declar căsătoriţi. (verb performativ.

}ACT1 (IVLRA. întrebări] B: {CUM să nu. pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3 A: {da.– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: de exemplu..}ACT1 A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da. pentru a-l menţine. atenţie!. 92).2. formule de adresare).}ACT1 C: {mulţumim. aş vrea o părere sinceră de la tine…).}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1 B: {nu. Mişcarea conversaţională Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia.}ACT1 [ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI] A: {mulţumim. prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul. alcătuită din mai multe acte de vorbire. fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire. formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre. prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!. mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei. ce ar fi de spus despre….}ACT2 B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu. 34 .). mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor: [DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi întrebare] A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2 [MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri.}ACT2 C: {CE troleibuz. }ACT1 B: {ORce troleu. vocative.}ACT1 A: {orice troleu. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale. prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…. prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului.}ACT1 {e compliCAT. locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană. sau complexă.}ACT1 B: {aşa-nţelegeţi. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare). hei!. 3..}ACT1 +B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1 A: {AM înţeles. Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate fi simplă.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. alcătuită dintr-un singur act de vorbire. mulţumim. Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei (formule de salut. mişcarea de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri.

deşi tema nu este abandonată. cât şi sub aspectul participării interlocutorilor la schimbul verbal).). Ideea fie este abandonată. prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului. nu îşi elaborează până la capăt ideile în cadrul unei intervenţii. o intervenţie conţine o unitate informaţională..... o frază. oferte etc. dar.. al unor intenţii glumeţe. prin corectarea unor replici anterioare. În mod ideal. fie este recuperată din contextul extralingvistic. intervenţiile pot fi eliptice. vorbitorul B lasă neîncheiate primele două replici. să trecem acum la altceva.. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta orientare a locutorului spre alocutor. prin răspunsuri. nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi unităţile de informaţie. de încheiere a conversaţiei). aha. o sintagmă.. linia de dialog. 2.2). o propoziţie. care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional.... Intervenţia (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra.2). prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm. în realitate. prin poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor). ● Intervenţii incomplete.# (IVLRA. fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei.. În dialogul care urmează. 2.. ● Intervenţii eliptice. urmată de intervenţia (replica) lui B. dar şi nonverbală / paraverbală) a unui locutor. Din diverse motive interne (uită. prin tăcere. intervine un eveniment exterior care întrerupe comunicarea). Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt. nu se poate reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate: 35 . urmată de intervenţia (replica) lui A etc. Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice. bun…).). prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt.3. În textele scrise fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific. există însă şi situaţii în care. mai multe fraze. Intervenţia (replica) Contribuţia conversaţională (de obicei verbală. Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei. A: păi pos_să:↑ B: păi NU poţi să.Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări. se răzgândesc. 93). Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere. în cadrul unei intervenţii. Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut). 3. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură mişcare conversaţională (de iniţiere. prin secvenţe de ratificare (da. fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul să-şi fi terminat intervenţia. o altă problemă este. de menţinere. imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A.. vorbitorul încheie o secvenţă conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra. înţeleg. al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii: A: a↓ şi-o să meargă? B: da. sensul fiind recuperat contextual. uneori locutorul nu îşi încheie enunţul.

B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi # A: o:h↓ B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA. Mecanisme psihologice precum necesitatea planificării mesajului. ● Intervenţii fragmentate prin pauze. că TU de_obicei ieşeai mai des. ezitarea. A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA. A: da. poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru ocazii speciale): A: aşa: camelia↓ hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare # care a intrat în direct. dar poate fi reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic (de ce închizi?). la pătrat. de CEB: [credeam [c-ai închis. B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu. În alt dialog. 226). vocale de umplutură). care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile conversaţionale ale interlocutorilor.A: vai [da’# B:[mie A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. # soţul tău la pătrat↑da:? B: da. A: ((sună insistent la uşă. incertitudini. (IVLRA. B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. B: ((deschizând uşa)) da_da↓ 36 . vă mulţumim tuturor # (IVLRA. B: da:a↑ A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru. 170). la revedere # camelia. ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca: A: îhî: +B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult # A: da. alo? A: [STAI puţin↓ CE faci. vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut. În dialogul următor. B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑ A: nu: (IVLRA. 50). B: [da. de mai multe ori)). 175). în linii mari. A: bine. 49). crearea suspansului se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. a doua intervenţie a lui A este incompletă. NU aşa. A: şi soţul tău de două ori. +B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani. pa. Pauzele se pot concretiza prin tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete. obţinerea unui timp de gândire. imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul.

emoţiile (teama. precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă. dorinţa de corectare a unui enunţ. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P. B: io vă spun ALTĂ chestie. A: [ă în favoarea ta. şi NU pot s-o las. 135). 54). şi n-am luat banii dă trei luni. falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii). 29).ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA. Diverse intenţii de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei. ● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii.foarte: îm:# CUM să sp. 50). ● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. enervarea. Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade: A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am reuşit să ne-nţelegem. reformulări. Schimbul (de replici) 37 . dorinţa de accentuare a stării afective.R să nu iau>.ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓ A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA. 136). A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴ B: [NU-I adevărat. lapsusul). intenţia de păstrare a cuvântului). ezitare. nu-i [adevărat. indecizia. A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î: nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. (IVLRA. (IVLRA.4. 3. dorinţa de a câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia): A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. n-am luat de:– deLOC (IVLRA. D: fra. bucuria).A: să citesc. A: [bună ziua. (IVLRA. odată cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. dar ea a decăzut foarte mult. A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑ aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. bâlbâielile produc enunţuri incomplete. Ezitările. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA. 191). (IVLRA. ori dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie. 136). B: nu-i adevărat. însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte. 50). deci io n-am luat banii din# iu– iul– E: iulie B: iu– iu– IUlie. adică: lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. stările mentale (confuzia. io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani. B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi. ea fiind şi singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓ nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro. deseori fragmente de enunţ izolate. am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă.

44). Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive. A: leucoplast aveţi? B: da. Principiul alternanţei la cuvânt Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt. simplu. 96). Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii.1. nu). când?. nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi 38 . formată. ● Enunţuri eliptice. B: la paisprezece mii. cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ (ce?. separate. cu rivanol sau fără? A: fără. frecvent apar pro-frazele (da. 133). O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul schimbului de replici. (IVLRA. de ce?. ● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor. Uneori. În următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi vorbitori pentru evitarea redundanţei. având diverse consecinţe în plan textual. adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. neanalizabile. 131). 3. din două intervenţii (replici) formează un schimb de replici.4. B: ă rolă↓ nu? A: da. B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓ A: seara↓ (IVLRA. după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia. fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă. prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului) sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal: C: deci nici unu n-are şină A: proba[bil# C: [au numai clape A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele (IVLRA. În aceste situaţii. Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de repetiţii. B: la declinarea a treia C: de CE crezi (IVLRA.Cea mai mică unitate interactivă. ci o continuă într-o intervenţie ulterioară. Enunţurile rezultate sunt asintactice. cum?): C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i. pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice. proverbele (verbul a face). locutorul nu abandonează ideea. B: ă:: C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑ sau din┴ la cele care provin din B: în NIci un caz de la declinarea întâi. de obicei. În mod ideal. deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt. C: da’ la CAre. de obicei. Deoarece se întrerup reciproc.

apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie. incluse în aceeaşi unitate intonaţională. încercând să o termine în intervenţia următoare: B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva. 130). 190). 128). 56). ● Enunţuri complexe. (IVLRA. cu (parţial) acelaşi conţinut informativ. cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită: B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa: A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA. unitatea sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori: B: şi cu urechile [mai: A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑ B: aha. imperceptibile. 127). B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt= A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că de UNDE să ştii. (IVLRA. 39 . ● Enunţuri paralele. Pauzele dintre intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici. B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA. ci implicită. succesiv. 50).termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii. Apar astfel două enunţuri paralele. transmiţând aceeaşi informaţie. Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului. în intervenţia fiecărui interlocutor. fiecare dintre ei reia însă ideea. (IVLRA. B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. Există situaţii când două sau mai multe dintre fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două intervenţii sunt paralele. B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA. Astfel. rezultată din coparticiparea lui A şi B: A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce: B: [îţi fac îţi scot A: din nou spate[le B: [sigur că da C: că să vi[nă aşa A: [că văd că asta-i destul de lungă↓ B: este↓ da A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica C: îhî (IVLRA. C enunţă o propoziţie circumstanţială de scop. ● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. A: [aşa că e:şti: B: [asear_a:mA: eşti greşit B: [aseară+A: [toTAL aicea. astfel încât enunţurile apar sudate. a cărei regentă nu este explicită. 75). în timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea dezvoltată de A în cele două replici anterioare. alocutorul îl poate întrerupe preluându-i ideea.

205). Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a ideii exprimate de locutor: +A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑ C: <F mie nu mi-e tea[mă A: [CE vă sperie. A: aici. C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [<P. Regenta poate fi reconstituită de interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie anterioară. C: mie nu mi-e teamă de nimic>. C: de un singur lucru A: <F nu vă e teamă de nimic>. neintegrate sintactic. 37). • Enunţuri izolate. B: cu domnu profesor b***.R de ce>? C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: poftim? A: UNde aţi terminat. dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure intervenţii (frază / propoziţie). iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA.● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile ambilor interlocutori. 30). B: am terminat: aici. C: despre ce? B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română. (IVLRA. de marcare a coeziunii textuale: C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea. pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv: A: [<P în general TOŢI sunt aşa>. CÂND. B: [TOŢI sunt aşa. 95). (IVLRA. A: nu vă e teamă de nimic. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [<P TOŢI sunt aşa> A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA. (IVLRA. de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare: A: UNde aţi terminat. 40 . de insistenţă. C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română. B: litere↓ anu anu patru. 95).

3. taci tu să spun eu!). vorbitorul poate: (i) să îşi continue pur şi simplu ideea. alternanţa la cuvânt. 41 . iar pe de altă parte. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a răspunde. (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. dintr-un singur cuvânt etc. directivele. producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul). din elemente de relaţie. fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină. ● Suprapunerile. îşi relaxează brusc muşchii feţei etc. (ii) să recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să abandoneze cuvântul. dar. semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. lasă-mă să spun ceva. uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o clipă. Contururile intonaţionale nonterminale. elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii corporale. (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative. conform principiului perechilor de adiacenţă. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau cuvântul”. scuzele.4. o clipă. 167). intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la suprapuneri între intervenţii. (iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal. oh. îm. Pentru a păstra cuvântul. pe de o parte.). De aici rezultă o serie de fenomene textuale. folosind cuvinte de „alertă” (hei. (ii) să preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului anterior (ah. deci). gesturile. ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi. (v) să îi ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix. (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul. Accesul la cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte. vă rog. Accesul la cuvânt Actualizarea schimbului de replici. presupune accesul la cuvânt al interlocutorilor. da. „păstrează cuvântul”. În exemplul următor parantezele drepte marchează porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea: B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL C: [dumneavoastră B: dumneavoastră sunteţi [în +C: [dumneavoastră ac[ţionaţi +B: [afara cadrului legal +C: [actio[naţi +B: [la aceasta oră C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA.Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei. ascultă.2. mimica. Pentru a lua cuvântul locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă. aş vrea să adaug ceva. „cedează cuvântul”. întrebări de confirmare). pentru că. îl invită prin mimică şi / sau gesturi să preia cuvântul. invitaţiile. ofertele cer. daţi-mi voie. determinând apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate. debitul verbal) sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a păstra cuvântul. privirea îndreptată spre interlocutor. (iv) să tacă. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările.

+B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑ A: AM înţeles. Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens 42 . aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. / – Vin. imperceptibilă. fiind refăcută ulterior: B: CINE-a citit volpone. A: orice troleu. Acest cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. 3. al ezitării în privinţa reacţiei. e compliCAT. al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia. 3. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mică. vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau să-ţi aduc cursurile. Există însă şi situaţii în care scopul conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent. invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei. (IVLRA. ● Pauzele. al refuzului de a reacţiona etc. Când alocutorul nu intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici. vii mâine la bibliotecă? / – Vin.Sudările. există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul). Primul element al perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului.4. Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns. se vorbeşte de schimburi de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mare. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici. O temă poate fi alcătuită din mai multe subteme. trebui să mergeţi pân la uNIrea↓ A: da. B: aşa-nţelegeţi. cele două replici apar ca o singură unitate. ordin-îndeplinirea ordinului. astfel încât coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată. A: hi: mi-am agăţat ciorapii.5. apar sudate: ● B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. 92). al indeciziei acestuia. De obicei.). (IVLRA. Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) – reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2). pauza este semnalul neatenţiei alocutorului.92). Tranzacţia Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie. 56).) şi schimburi de replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. cu metroul se poate? B: nu. scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc. (IVLRA. (IVLRA. G: ((râd)) A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. 76).3. Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a enunţului).

conectorii transfrastici (vezi Conectori frastici şi transfrastici). asta e. emfază. prin anunţarea schimbării (Altceva?. ei) sau de discontinuitate (dar. prin structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga. pauză) şi nonverbale (mimică. Există conectori specifici de continuitate (da. În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema. non-verbale (mimică. iar alocutorul. paralingvistice (intonaţie descendentă. întrebări sau indirect. de. mărci intonaţionale şi prozodice (vezi Organizarea prozodică a enunţului). râs). pauză. emoţii provocate de temă. alunecă spre altă temă. elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat. Abandonarea temei se poate face prin întreruperea schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine. anunţarea intenţiei de a introduce o temă). gesturi). elipsa (vezi Elipsa). dislocare la stânga.într-un context dat.). Specifică dialogului este folosirea acestor mărci ale coeziunii între replici. acordă atenţie specială un aspect particular al ei. 2. accentuându-l prin acte de vorbire expresive. Aş vrea să vă întreb ceva. elipsă vezi supra. acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat. Tema poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme. 93) şi a deicticelor interreplici: B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n arhivă A: CÂND mi l-a adus în arhivă. suspendă tema. Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a conectorilor pragmatici folosiţi între replici: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. solicitând detalii. o susţin. da. de gradul de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. Presupune adoptarea unor strategii prin care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii pentru schimbul verbal. învesteşte mesajul cu coerenţă. Focalizarea unui element particular al temei se face prin tematizare. de ezitare (ăă. Reluarea unei teme anterioare este de 43 . (Pentru anaforă. repetiţie. Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis).. în cadrul schimbului. însoţesc tema de comentarii asupra acţiunilor exterioare. expresive. atât am avut de spus). (IVLRA. păi).5). Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor. o reiau. Susţinerea temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini. elemente paraverbale (râs. Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire reprezentative / asertive. 37). ba da). coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului: locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului. o abandonează. repetiţii (vezi Repetiţia). a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent): A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu? B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA. prin elemente cu caracter pregătitor (anunţarea temei. apropo. pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice. fac digresiuni.. gesturi). Ţi-am spus?. Apropo…. anafore (vezi Anafora). 104).

Tema poate fi suspendată temporar când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie / conversaţie. bazate pe legături asociative.).. în mod ideal. chiar aşa. structuri sintactice fixe. În planul expresiei lingvistice.. prin elemente paraverbale (pauză mai lungă. colegi de serviciu în pauză. OK. Întrerupem puţin.6.3. o paranteză. 3. procesele în instanţă. contrast etc. Discuţia Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie. are grad mic de structurare tematică. Elemente parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi. conversaţia este. domnule profesor etc.). se desfăşoară fără un protocol de interacţiune prestabilit. cât şi discuţia au următoarea structură: 44 . Discuţia are. semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol. depărtarea temporară de o temă curentă. participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale.obicei marcată în plan lexical (bine. De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme de interacţiune hibride. Doriţi puţină apă?... ora didactică. are grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în contextul de comunicare dat.2. nu cumva să uit) şi prozodice (ritmul vorbirii. acum. Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri imperceptibile. interpelările parlamentare. să revenim la oile noastre). caracter formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă. Structura conversaţiei / discuţiei Atât conversaţia. incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director. Conversaţia Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între membrii unei familii. Pe agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc. necunoscuţi pe stradă. consultaţia medicală. Conversaţia.).. Ia uite. de obicei. are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional. circumscrişi unor câmpuri lexico-semantice particulare). formule de adresare specifice. 3. între prieteni. de fapt. comparaţii... era să cad.. autoexprimarea etc.. este semnalizată prin elemente lexicale (apropo. înălţimea tonului). scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere. 3. suspendarea temei poate fi semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă. un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element dintr-o temă anterioară. analogii. recurente (Ce doriţi?. de obicei. schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale (orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie).6. solicitarea de informaţii la ghişee specializate etc.6. Digresiunea. bun. are grad mare de structurare tematică şi. dobândirea de informaţii.). Discuţia Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat (şedinţa de redacţie.1.. sigur. are ca scop socializarea.). cunoaşterea celuilalt. se desfăşoară conform unui protocol de interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat.6. deci. informală. pe o temă nelegată de tema curentă. 3. Conversaţia este considerată forma prototipică de comunicare în cadrul societăţii..

înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi. Mmm. Formulele de salut au caracter convenţionalizat. salutul este de obicei scurt.subtemă – tema 2: subtemă…subtemă…subtemă…. Pe curând... politică. focalizează sentimente împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate. este tot mai frecvent comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc mult. Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate. vorbitorii folosesc limba strategic. mai rar vreme.subtemă – tema n: subtemă…subtemă…subtemă…. Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa. sub influenţa unor modele străine.) subordonat maximei modestiei. însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna. de formulele specifice folosite etc. respectele mele). pa). iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente.) sau marcate ca deferente (să trăiţi. bună ziua etc. realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI Pentru a-şi atinge scopurile comunicative.Deschiderea conversaţiei / discuţiei: Negocierea temei / temelor: Încheierea conversaţiei: – Salut de iniţiere – Prelungirea salutului prin complimente – Secvenţe fatice – tema1: subtemă…subtemă…subtemă….). Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului” (Mmm. Unele semnificaţii sunt transmise literal..).) şi felicitări pentru realizări personale. Discuţia. conţin promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim. L-ai mai văzut pe. prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?. discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum. Alegerile discursive ale 45 . nu mare lucru.subtemă – Discuţie fatică de despărţire – Remarci politicoase. amicale (salutare. între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe legate de amploarea fiecărei secvenţe. specializate pentru adresarea către bărbaţi. Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit. abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi ani au?).?).. 4. Te sun eu. complimente – Salutul de încheiere Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai ample sau mai reduse. femeile se sărută pe obraz de două ori. bărbaţii sărută mâna femeilor). uneori pot fi chiar omise. discuţia presupune folosirea acelor formule de salut instituite prin protocolul instituţional.. altele doar implicate. În ciuda structurii comune. Faţă de conversaţie. Conversaţia. dom’director. „noutăţi” (Ce mai e nou?). respectiv femei (să trăiţi / sărut mâna). nu arăt grozav….).. în funcţie de situaţia concretă de comunicare.. Eşti foarte elegantă astăzi.. Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine arăţi!.

În cadrul dialogului. să nu fie obscură. (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice (îmi pare bine. regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (Mă bucur că ai venit. O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă prin intermediul presupoziţiilor.1. verbele factitive a face. – presupoziţia: „există o fată / o fată numită Maria”).locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul presupoziţiilor şi al implicaţiilor. aserţiunea A venit Maria. capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal.1. presupoziţiile suferă procese permanente de modificare. a visa. de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare. Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată (vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru care nu are dovezi). intonaţionale din enunţ. nonambiguu. Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare. Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale. diverse tipuri de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale). maximele cooperării. aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de presupoziţii. a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt balerină. se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali. odată cu fiecare nou act de enunţare. mă bucur. Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă. a 46 . – presupoziţie: „nu sunt balerină”). 4. Presupoziţiile Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs. se justifică în condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”. constrânse de principiul cooperării şi de principiul politeţii. de valoarea de adevăr. a pune. aserţiunea A revenit. mai ales. verbe ca a-şi imagina. verbe. Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire (substantive. nici prea mică). sintactice. implicaţiilor. implicaturilor. adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente. dar. se justifică doar în condiţiile în care „Există cineva pe nume Maria”. 4. Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie formulată clar. Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi în raport cu scopul curent al conversaţiei. Principiul cooperării În mod ideal. ştiu să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent al conversaţiei. – presupoziţia: „ai venit”).1. reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care este presupoziţia întrebării). să nu fie prolixă. care funcţionează ca puncte de reper pentru alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ. tipuri de acte de vorbire. Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale. Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional.

presupoziţie: „Nu sunt director”). a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis la florărie. Alteori. Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul). Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc. care învaţă mult.îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să plâng. verbe de opinie – a acuza. Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”. implicaturile sunt mai puţin dependente de contextul concret. – presupoziţie: „am plâns”. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”). (v) atributivele explicative (Maria. ). a termina (Minerii continuă greva. adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi. având un caracter mai mare de generalitate: structurile interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai sarea? = „Dă-mi sarea!”.1. l-aş fi sancţionat. A îngălbenit covorul cu iod. În aparenţă. (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar. ca Este ora 6. respectiv strategii ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor). e premiantă. a continua. Implicaturile Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi.2. (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?– presupoziţie: „coletul soseşte”). neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog. atracţia faţă de ceilalţi. 4. verbele implicative – a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”). a reuşi (presupune că „a încercat”). – presupoziţie: „Maria învaţă mult. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată pozitivă de locutor”). (vii) circumstanţialele condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director.2.1. i-am dat telefon. verbe aspectuale – a începe.”). Principiul politeţii Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. (vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a pleca.. 4. răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”). la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E ora şase.. 4. (iv) structuri sintactice comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este brunet”. Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe sunt veseli”). presupoziţie: „Eu am plecat”). Implicaţiile Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ: Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”. Alegerea 47 . – presupoziţie: „covorul este acum galben”). de a se distanţa de ceilalţi. Dar interlocutorul interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la florărie închide la ora 6”).3. a lăuda (M-a lăudat că am venit. De exemplu. faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un teritoriu privat.). din nou. re-: a revenit / a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”). sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie. a critica (M-a criticat că am venit.

prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da. (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu). diminutive (Mi-ar trebui şi mie o foicică de hârtie... mamă.). colectivul nostru). pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum. a exprima regretul. prin volubilitate (debit verbal. a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale (trebuie. (v) exprimarea prin modalizatori a optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!. vă rog să îmi acordaţi un interviu.uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat. pluralul solidarităţii.). aşa se vorbeşte?). Întotdeauna ai fost cel mai bun!). (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la grup: persoana I plural la verb. bănuiesc. într-un fel. atenţie la scări. menit să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase. frate. trebuie să merg în altă parte. pot să te ajut. (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un răspuns cât mai repede. (ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de alocutor (Te rog. dar.). cam. prin litotă. Fără îndoială că ai dreptate. din păcate. îhm). 4. Păi bine. soro. (iii) atenuarea expresiei lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred. nu mai mult. acolo?. vin să facem ordine în bibliotecă. prin adverbe.). flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!). replici scurte. 48 .2. acolo?. pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi geamul. unde substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei). Aş fi onorat să…). folosirea desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci. sunt extrem de alunecoase!.2. gestică. (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea verbelor impersonale. cuantificatorul toţi. substantive (grupul nostru. a pluralului. adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci. te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / – Aş veni. Strategiile politeţii pozitive Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de vorbire expresive de tipul complimentelor. sper).. imobilitate).). (ii) performarea de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului asupra interlocutorului. pronumele personale şi posesive de persoana I plural. prin strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor. Prin strategiile politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul. (v) reducerea la minimum a tuturor presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale. temporale: Dacă vrei. Ştiu ce simţi. ni se cere să…). Strategiile politeţii negative Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de vorbire expresive (a cere scuze. 4. (iv) empatizarea cu interlocutorul (Te înţeleg foarte bine. (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea.). (vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe. (vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator. Când te hotărăşti. a cere iertare).).2. cineva) sau prin condiţional (Aş zice să mai aşteptăm.1. a titlurilor academice (Domnule academician. mimică). (viii) exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice. regula este să….).

omiterea curentă a lui l final articol definit este marcată sistematic. în mod aproximativ. fără pauză. contur melodic descendent terminal ↓ contur melodic descendent nonterminal ? contur melodic ascendent terminal ↑ contur melodic ascendent nonterminal ! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent. durata pauzei text = = text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată. numărul de semne (u: / m:) indică. durata fenomenului ’ apocopa unor sunete. Editura Universităţii din Bucureşti. / niiorc / pentru New York). Accent TEXT Intonaţie se notează numai când diferă de cel curent accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) . fără a se utiliza apostroful ς stop glotal # pauză. Schiţă de tipologie. între bare oblice (ex. p. între cuvinte) rostire legato – (linie de dialog ) cuvânt neterminat : lungire a unui sunet. 22–23). Interacţiunea verbală în limba română actuală.. în mod aproximativ. cât şi la iniţiala numelor proprii. “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă <@ > râs concomitent cu rostirea <Z > zâmbet concomitent cu rostirea á 49 .. ibid.). se marchează atât în intervenţia în curs. de altul [text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive. Cuvintele în limbi străine sunt notate conform audiţiei. Corpus (selectiv). asociat cu înălţimea scăzută a vocii. 2002.ANEXĂ Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord. numărul de semne indică. majuscula notează emfaza. cât şi în intervenţia suprapusă +A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia suprapusă text ┴ construcţie abandonată . NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază. semnalează reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente) Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii <J > înălţime scăzută a vocii Tempo <L > tempo lent al vorbirii <R > tempo rapid al vorbirii Intensitate <F > intensitate forte a vocii <P > intensitate slabă a vocii – (linie jos. Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor (apud Ruxăndoiu.

) transcriere probabilă text neclar. îşi drege vocea etc. lungimea secvenţei neclare secvenţă netranscrisă 50 .scenice” (ex. numărul de semne (x) indică.<OF > <MARC > <IM > <CIT > (( )) () (xxx) […] secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar silabisită) şi apăsată imitarea modului de a vorbi al unei persoane emiţătorul citeşte un text indicaţii .. tuşeşte. în mod aproximativ.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful