TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL
1. ASPECTE DEFINITORII Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos, „vorbire”). Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare? C: nu prea ↓ da spuneţi. B: ne uitam aici la chestiile astea. A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane? C: probabil. (IVLRA, 70). Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat, pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.

Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu. Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori. Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11

exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea” acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin clişee, citate, simboluri etc.). În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională: vorbire între mai multe persoane.

Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă. Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional). Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii: (a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste preocupare pentru aceeaşi temă). Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra alocutorului / alocutorilor. Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12

situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul). Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea, frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii adecvate. Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor, a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc. Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog, asimetriile privind comportamentele comunicative).

Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse. Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare: cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată, gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare). Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte, aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context, pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului. Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare nouă contribuţie comunicativă. Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe. Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13

alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile „implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii, implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul cooperării şi principiul politeţii. Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din particularităţile procesului de comunicare. 2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are consecinţe în planul textului dialogal. 2.1. Numărul participanţilor la dialog În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi. 2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt; „coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor) sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă? C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓ A: [în general TOŢI sunt aşa. +C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [de ce? +C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [TOŢI sunt aşa A: se face coafeză ((râde)) (C îşi desface codiţele împletite de fiica ei) F: STAI ma:mi:↓ nu┴ (D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14

2. soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. respectiv destinatarul şi alocutorul: Trahanache [în momentul vorbirii. mazăre). abilităţi de comunicare etc. sunt culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială. engleză. sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate de sursă]. în altele ca substantiv numărabil (engl. Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta.2.1. cu resurse personale (predispoziţii cognitive.2. cunoştinţe lingvistice. la cocoşelul tău [sursa scrisorii] (adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor. Joiţica). Caragiale. respectiv destinatarul şi alocutorul. Emiţător – receptor De obicei. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un alocutor la momentul t1 al discursului. de asemenea coincid sursa şi locutorul.2. socială. mijloacele prin care se realizează modalizarea. aceeaşi realitate este conceptualizată ca substantiv masiv (rom. petit pois). altele care preferă tăcerea. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0 pentru un anumit destinatar. Identitatea participanţilor la dialog Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe enciclopedice. vorbitor) şi receptor (sinonim cu alocutor. sistemul deicticelor (pronume. sunt culturi care preferă atingerea. Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar. 2. Există însă situaţii în care t0 şi t1 sunt diferite. vorbitor – ascultător).L. ascultător). locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în momentul vorbirii.1. de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea între cele două momente de referinţă. comunicative. O scrisoare pierdută). timpuri verbale) reflectă conceptualizări diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză. cu credinţe şi valori personale. (I. Sunt gramaticalizate în limbă diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite. fr. o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare). prin urmare vino tu [destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea. caracteristici fizice şi psihice. afective. psihologică.2. distanţele mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune. Identitatea culturală a interlocutorilor Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă. În acelaşi timp. Detaliind analiza. într-o mai mare măsură gramaticalizată 15 . alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul conceperii scrisorii. ca şi sursa şi locutorul. emiţătorul şi receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă – destinatar. De obicei. culturi în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj.). trăsături de personalitate. Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul. identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă. peas. t0 şi t1 coincid. Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. cunoştinţe despre interlocutor.

gesturi). interlocutorii adoptă adesea strategii de negociere a codului. pun multe întrebări de confirmare (nu-i aşa?. au activitate nonverbală redusă. se bâlbâie. de pildă. persoanele cu înalt nivel de automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat. Identitatea socială a interlocutorilor Statutul socioeconomic al vorbitorului. sunt critice şi asertive. repetă cuvinte şi enunţuri. prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă. false începuturi. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt asertive. manifestă preferinţă pentru limbajul standard. 2. indivizii educaţi recurg la coduri elaborate. Identitatea psihologică. corect gramatical. îşi întrerup frecvent interlocutorii. Femeile. în schimb. iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie. atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai văzut (cumva) pe Ion?. îşi privesc partenerii de dialog cu relativă intensitate. încearcă să obţină vizibilitate prin limbaj.2. vorbesc mai mult şi mai repede. sintactice şi lexicale în plan textual. au o activitate nonverbală intensă (mimică. particularităţile fizice ale interlocutorilor Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra schimbului verbal în ansamblu. vorbesc mult. preferă distanţele mai mari de interacţiune. Persoanele extrovertite. au intensitate vocală ridicată. De exemplu. împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului. da?). folosesc frecvent modalizatori de certitudine. au ezitări. faţă de română. au expresivitate comunicativă. fac pauze în comunicare mai scurte. influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie metacomunicativă.2. morfologice. preferă distanţele mai mari de interacţiune. pun mai multe întrebări.2. apelează la argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii. De exemplu. la neînţelegeri. sexul. produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false. au o intensitate vocală ridicată.). au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine tema. comparativ cu bărbaţii. folosirea negaţiei în acest tip de întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). manifestă interes pentru teme cu caracter general.3. sunt mai productivi în scris. unde un loc important în modalizare îl deţine intonaţia etc. Pe fundalul diferenţelor dintre culturi. 16 . fac pauze mari. 2. manifestă anxietate discursivă. ele conduc la amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică. comparativ cu introvertiţii.în engleză. apartenenţa la o anumită clasă socială. Pentru evitarea acestora. folosesc limba literară (deci corectă). în timp ce în engleză. gradul de cultură se reflectă în limbă. manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor nonverbale. au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple. manifestă preferinţă pentru anumite subiecte. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac multe repetiţii. de pildă. Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice. Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema prin aproximări şi lipsă de focalizare. comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată. sunt puţin expresivi. pe care le tratează relativ superficial fără a le focaliza. au intervenţii bine proporţionate în comunicare. cu pauze scurte. rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine teme în discuţie. cu un repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările emoţionale. strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română. îşi întrerup frecvent interlocutorii. au încredere de sine.

confirmă. noutatea expresiei lingvistice (originalitate / clişeu). Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie. Relaţiile dintre participanţii la dialog Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în organizarea interacţiunii verbale.3. Ca alocutori.manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele. Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus. carismă etc. prietenos / ostil. lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc.). infirmă. Personalitatea Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant. participă activ. cuvinte de umplutură. 2. 2. lexicul folosit (termeni neutri / încărcaţi afectiv). histrionic / rezervat.3. preferinţa pentru acte de vorbire directe sau indirecte.). deschis / închis.4. Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme). sunt mai puţin argumentative decât bărbaţii. timpul cât vorbeşte fiecare. calm / frenetic. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului atât în ipostaza de locutori. îşi întrerup interlocutorii relativ rar. respectiv de ascultător / alocutor. puterea de persuasiune etc. atent / neatent. semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ. epistemici / deontici / afectivi). ei îşi adaptează discursul la alocutor şi se orientează spre acesta. conflictual / nonconflictual. debitul verbal. le completează. cât şi în cea de alocutori. prin contextualizări şi recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii. schimbările de teme). acceptă. ocurenţa unor modalizatori (de certitudine / incertitudine. au gesturi şi mişcări discrete. expresiv / inexpresiv. structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative / interogative / exclamative / imperative). Ca locutori. numărul şi lungimea pauzelor în comunicare. 17 . Dialogul este o construcţie intersubiectivă a participanţilor la interacţiunea verbală. Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune. folosesc frecvent calificări adjectivale şi adverbiale. afective etc. iniţiativele verbale (introducerea temelor. privilegiază comunicarea nonverbală. fac corecţii şi autocorecţii. stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului.1. îşi cer frecvent scuze. intensitatea vocală şi accentele afective. conţinuturile vehiculate (noi / banale).2. comportamentele comunicative adoptate (vezi infra). strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului. tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu interlocutorul. tipul de argumentare (argumente logice. 2. resping etc. recurenţe lexicale. participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent. zâmbesc mai mult. manifestă preferinţă pentru actele de vorbire indirecte. recurg frecvent la atenuatori de expresie. gradul de dezvoltare şi elaborare a lor. Locutor – alocutor Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor.

A: face un drum scurt? B: mama fa:ce drumuri↓ CUM. (b) [Dialog între prieteni.2. B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑ A: ce ↑ B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă A: aşa ↓ B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e = A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓ (IVLRA. relaţii conflictuale. dacă se şi ceartă cu cineva:↑ A: n:u. mimica şi gesturile. A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓ B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract A: CE. se poate distinge între relaţii de colaborare. ba da. mama care face-un drum scurt? B: e MAma. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate. ba da. având ca scop negocierea unei soluţii pentru a o face acceptată de ambele părţi sau. respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului. B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta. Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş). iar comunicarea evoluează în sensul accentuării diferenţelor dintre ei. între colegi de serviciu] A: DOmnu marian ↓ B: zi.3.3. formulele de salut şi de adresare. nu? B: TOni are ochii verzi. deschiderea interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni). Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe: (a) [Discuţie într-un birou. prezenţa / absenţa elementelor afective. neglijenţele comunicative îngăduite. A: nu ştiu. ba da. A: da. 114). dimpotrivă.2. garantat. cunoştinţele contextuale mutuale care permit asocieri de idei. uite↓ gândeşte un dar de bani. 18 . Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate. A „îi dă în cărţi” lui B] A: da. poziţia corpului şi distanţele de interacţiune. la un drum scurt. da. 67). când participanţii se percep ca având scopuri opuse.3. da. respectiv relaţii conflictuale. A: A:↓ atunci e MAma. lexicul folosit. şi mama MEA are ochii verzi garantat. predicţiile în legătură cu interlocutorul. şi cu: ochii verzi? B: cu ochii verzi CE. (IVLRA. A↓ aici e dorin. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării. (râde) B: nu? e mama. 2.

A: # <Jde ce↑> B: o┴ HAI să-ncerci. 191). exA:CT. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală dintre interlocutori: [Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi. Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi. 19 . recurge frecvent la structuri sintactice enunţiative şi imperative. întrerupe frecvent interlocutorii. onorifice) adecvate / inadecvate. B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA. exercitate (şi) prin limbă.susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea comunicativă a celuilalt. la apelative. atunci când A influenţează comportamentele comunicative ale lui B. B: [şi-o vei conduce tu. umor / ironie. sarcasm etc.> B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta? A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia B: da:↓ A: mi-ai sp.4. egalitate asumată / inegalitate asumată. nume. foloseşte modalizatori de certitudine. folosirea unor mărci de identitate (apelative. A: CUM adică nu-i adevărat? B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii. B: şi tu te sacrifici A: exA:CT. are fermitate vocală etc.3. B: [hai să <Znu A: [exA:CT.┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul conCRET B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici> A: exact.. Relaţii de putere Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere. A: [exA:ct. pune întrebări şi îşi constrânge interlocutorii să răspundă. 2. strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale desolidarizării de interlocutor. făcându-l pe B să acţioneze în modul dorit de A. Se spune că A are putere discursivă asupra lui B. A: <Jnu POT să fiu↑> B: nu poţi să fii [preşedinte A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am spus că # nu am încoTRO şi va trebui să: B: [ruDE:le deci ştii A: [<Psă accept demisia ta. foloseşte intensificatori de expresie. A îi reproşează lui B conducerea ineficientă a Federaţiei Române de Box] B: nu-i adevărat.

(b) [La farmacie] A: bună ziua. cine pe cine poate întrerupe). predarea-învăţarea-evaluarea. poliţist-contravenient etc. anchetatorii pun întrebări. A: faşă. 107). actele expresive apar rar în relaţiile de rol. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑ B: [comprese sterile sau faşă. fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. reglează accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte. fără divagaţii). Rolul social limitează temele ce pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic. vânzătorcumpărător. efectuarea unei tranzacţii comerciale. participanţii la dialog performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii.2. clienţii.3. 20 .). replicile sunt de obicei scurte). (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑ B: da. Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente. anchetaţii răspund. pacienţii. Cu ce vă putem servi? Ce vă doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare…. faşă. spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a lungu vieţii pân-acum. ## cu: lapte praf A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă: A: aşa. vânzătorii satisfac solicitările. constrânge progresia tematică (de obicei liniară. profesor-elev. B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă: cele: ă normale la copil mic. A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑ B: nu. (B clatină din cap) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ (B aduce o sticluţă) A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon. (a) [La medic] A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere B: (trei chile) A: sarcina a fost normală↑ B: da. A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑ B: da da ↓ şi calciu şi fier A: naştere normală ↑ B: normală. afectează formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic predeterminat. sancţionarea contravenientului etc.5. A: hepatită↑ B: nu A: / tebece/ ↑ B: nu (IVLRA.). cumpărătorii solicită mărfuri. în schimb sunt specifice actele de vorbire declarative. apar clişee verbale – Ce doriţi?. Rolul social Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient.

nu au roluri discursive prealocate. 2. formele de adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate. dă zece mii. urmează un protocol cvasiprecis.> C: cu plăcere. A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @ mulţumesc. biletu şi cuşeta. 137). B: douăzeci de mii şi faşa A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA. Dialogul formal este ritualizat. participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat. îşi permit treceri rapide de la o temă la alta. relaţiile dintre ei sunt formalizate. dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare. loc clasă. laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de teme. C: trei sute de [mii în plus. (IVLRA. structuri sintactice elaborate). Dialogul informal presupune relaţii informale.3. B: alceva↑ A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva 21 . 131). B: încă trei sute de mii. (b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri] A: le-aţi încurcat ((râde)) B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic A: da B: de la treijnouă la treişapte A: (xxx) B: treişapte cinci sute candi A: candi↑ B: da# dă zece mii? A: da. A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă. structuri sintactice laxe). A: aha C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta. temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit.A: daţi-mi DOuă vă rog. modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii. afectivitate reţinută. (a) Dialog formal [la agenţia CFR] B: patru milioane opt sute= C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓ C: [da↓ da↓ A: ştiu că există# [astea C: [da C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑ C: [nu.6. Dialog formal vs dialog informal Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog formal vs dialog informal.

deducerea şi generalizarea unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă. sondajele de opinie.). deci e neserioasă). Percepţia Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la dialog se percep reciproc. efectul Pygmalion (dacă o persoană ne este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă fără a verifica acest atribut).4. „scurtături în percepţie”. morocănos şi antipatic etc). slabă sau grasă. Canalul de comunicare Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral.3. puterea primei impresii (indivizii tind să fie consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de exemplu.biscuiţi digestivi B: alceva↑ A: atât.). vesel şi simpatic. tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţia. rea sau bună). Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de factori socioculturali. 2. „profeţia autorealizării” (predicţiile pe care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune „n-o să mă descurc”.134). reducerea atributelor la categorii binare (prost sau deştept. 22 . interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare.. (IVLRA. în virtutea primei percepţii). a întârziat. cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen astfel încât să îşi confirme predicţia). dialogul pe e-mail. conferinţele de presă. în timp ce altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă. Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor stereotipuri pozitive sau negative. americanii sunt bogaţi etc. etnice) şi nu ca indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri. frumoasă sau urâtă. în baza cărora indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale. Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor: frumos şi deştept. În unele forme de comunicare (e-mailul). Forme scrise vs forme orale Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie. mă aştept să mă placă şi ea pe mine.1. 2. chestionarele de marketing. italienii sunt vorbăreţi. nemţii sunt exacţi. Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită). simpatică sau antipatică.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui. consecvenţa (dacă îmi place o persoană.). 2. examenele scrise etc. examenele orale etc. mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe prietenii mei). deci e bogată.7.4.B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?> A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă.

sensuri contextuale speciale.). local (selecţia formelor de expresie). Exemplele care urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog: [Convorbire în tren între A – 71 de ani. păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA. false începuturi. intenţii comunicative. Dialogul oral Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual. Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psihofizice (enervare.) şi elemente nonverbale (mimică. oboseală etc. corecţii. <R dacă noi i-l dăm>↑ eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil. A: ((luând pachetul)) mulţumesc. dezinteres etc. vezi infra). formule de adresare. corecţii.particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale.4. focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc. bucurie.). intensitate vocală.2. Mediile de transmitere a dialogului Prototipic.). reveniri. Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse raporturi: – elementele nonverbale însoţesc elementele verbale. elipse etc. gesturi.3. în care informaţia este transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente verbale. OK?).) adaptarea la interlocutor (reveniri. simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli. privire. interjecţii. nerăbdare. grabă. atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă. accentuare. ((A chicoteşte. întrebări retorice. coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţiotemporale frecvente. le dublează B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>. întrebări de confirmare etc. (vezi Limba română vorbită). <Z adică face şi fiica mai– maică-sii> A: are multe sufeRINţe B: păi da doamnă↓ ((A râde)) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. ă rezultatul este# invers proporţional. 23 . autoîntreruperi). 2.). repetiţii. ezitări. secvenţe fatice – ai înţeles. elemente paraverbale (debit verbal. de UNde ştie copilu ăsta să facă MOAţe. întreruperi. zâmbet. enunţuri eliptice. agresivitate. ezitări. B – 30 de ani] A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege vocea)) B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi. dialogul este asociat cu registrul oral. limbaj afectiv. Astfel. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. autocorecţii. da?. B se uită spre F)) B: de la MAma. Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând sintaxa mixtă. râs etc.4. salturi logice. preferinţa pentru coordonare. caracterul tematic / rematic.32). distanţe spaţiale etc. permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative. 2. anacolut. sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale.

A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua.76). B: a: deci astea sînt singurele practic? A: da (IVLRA.132). frecvent în această situaţie sunt deicticele pronominale şi adverbiale: A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑ B: pe coloane este AŞA ((arată)) A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓ B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓ A: aici zice? B: nu # nu.69) A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta? A: mi-ajunge↓ (IVLRA. – elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate prin unităţile lexicale. – elementele nonverbale completează elementele verbale. care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul elementelor nonverbale este limitat. În dialogul faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. B: (ce) dracului te-am răsturnat A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să iasă la joacă (IVLRA. (IVLRA. prin care este verificat canalul de comunicare (alo!. Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate: 24 . fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. – elementele nonverbale substituie elementele verbale A: bună ziua. vorbitorii recurg la coduri mai elaborate.B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci. întreruperile sunt mai puţin frecvente.135). În dialogul mediat (conversaţiile telefonice. mai sunteţi pe fir?). mă auzi?. ((B clatină din cap)) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ ((B aduce o sticluţă)) (IVLRA.133). apar elemente cu funcţie fatică. Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă. transmit informaţii suplimentare C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să dau un telefon.135). care amplifică intervenţia verbală. dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se interpune un suport tehnic. (IVLRA. faţăîn-faţă. mediată tehnic. sau într-o situaţie de interacţiune indirectă. folosirea deicticelor spaţiale şi personale se restrânge. – elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal) A: mă↑ n-am auzit.

A: păi şi chiar sună. (I. într-un fel vorbesc candidaţii cu alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs. cât de mare. 169). 2. la piaţă ne angajăm în tipuri specifice de dialog. prototipuri situaţionale. # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓ B: asta e_dracu să-l ia. 2. Locul şi momentul desfăşurării dialogului Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment. A: [m-auzi? B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă sună teleFO:nu.[auzi? B: [DA↑ A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost. 25 .[Convorbire telefonică între mamă şi fiică] A: saluta::re::↓ B: hehe↓ [salut. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog. şi eu! – Ce te faci. altfel într-o sală de spectacol. BUN. Dialogul în literatură O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în literatură. Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului cotidian. Suzica izbucni: – Şi eu. în dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii. A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul.4. Teodoreanu. NU NU NU.4. # [aha↓ B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ # A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ # B: îm↑ A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor. pauza între replici. folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real: – Ce uneltiţi acolo? – Nuni mă roagă să cânt. A: m-a sunat DOINA ş. B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu mine↓ # # [şi când A: [da. # mai BIne nu ziceam_nimic. Uliţa copilăriei). la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi exemplele supra) etc.(IVLRA. unele suprapuneri şi întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie. păi AIA e. elipse dialogale. cum ar fi: alternanţa de replici. fraze). de obicei. În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”. care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un anume fel dialogul. Sonia? Cu soborul nu poţi lupta! – Mă supun… cu o condiţie! – S-o auzim! – Cântăm împreună.5. ironic)) B: [DA:.

în interogatoriul poliţiei. vor să obţină un împrumut şi atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa. / Nu mi-a plăcut deloc cum ai lucrat azi. Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă.). din punct de vedere dialogic. Comportamentul euristic Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării. Comportamentul de ranforsare Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului.iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte componentă a competenţei dialogale a individului.6. vor să obţină un loc de muncă şi atunci. fac glume etc).7. fac complimente. în consultaţia medicală. acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri. vei primi o notă mică. se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns (vezi infra).7. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat. prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia concretă de comunicare.1. în justiţie. iar al ranforsărilor negative este de a împiedica repetarea comportamentului respectiv. de a-i determina să acţioneze într-un anumit fel. iar. unde perechea de adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în discursul didactic. 5). Modul de comunicare Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative.).2.7. a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative (Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. Scopul în care comunică este de a acţiona asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi. Ranforsările au semnificaţie socială şi emoţională pentru interlocutor. diverse tipuri de comportamente comunicative coexistă în diverse proporţii. 2. vor să se autoexprime (compun poezii. expresive (Foarte bine! Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!). 2. în forma răsplăţii verbale sau a sancţiunilor. În funcţie de rolul structural pe care îl au. în interviul mass-media. vorbesc despre ei şi fac confesiuni etc.) etc.). 2. întrebările sunt de două tipuri: (i) întrebări ad-hoc. Alegerile comunicative determinate de anumite cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor. vor să se însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc. în anchetele de marketing şi sondajele de opinie. În cadrul unui dialog. 2. de a-i convinge etc. încurajare sau interdicţie). în psihoterapie. Cauza şi scopul Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog. se duc la un interviu de angajare. vor să intre în relaţie cu alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten. se concretizează în forma unor acte de vorbire tipice (laude sau critici. în interviul de angajare etc. 26 .

. 2. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti. Comportamentul de susţinere (de sprijin) Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe. (c) încheie conversaţia (locutorul reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul). interjecţiile (aha. următorul). folosirea unor strategii ale politeţii pozitive (vezi infra).7. acum înţeleg.declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru întreaga sa activitate la catedră.. aprofundări. îl acceptă.7. A: [E:xtraordinar↓ +B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute.). Explicaţiile sunt implicate în anumite 27 .> B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere A: [m:::↑ +B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti. 2. deicticele textuale (aşa.> B: s-a stricat locomotiva. de aprobare. În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia (locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte.. / Patru. empatizarea cu celălalt sunt concretizări ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului.). discursul publicitar în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc. Ranforsările apar în conversaţia cotidiană. a. Este un comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane. de apreciere. ne oprim aici.. relaţional şi emoţional. dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul didactic..4. da. vrei să zici. Comportamentul reflexiv Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă ceea ce a spus alocutorul. oferindu-i sentimentul apartenenţei la grup.. dacă înţeleg bine.).7. deci. da…. şi?. îl susţine. conectori pragmatici (ei. da. marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv asumat. În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin.. Comportamentul explicativ Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o face înţeleasă de un public determinat.45). Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări..)... deci). mhh…). este interesat de ceea ce spune). asta a fost. se concentrează pe anumite porţiuni din discursul interlocutorului). reformulări. empatizarea cu acesta: A: <@da’ CE s-a-ntâmplat. prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul. secvenţe prin care se introduc reformulări (adică. îl lasă să continue. Te las corigent.5. 2. Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale). A: u:::↑ B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA. (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul îi solicită alocutorului clarificări. oferindu-i sprijin informaţional.. A: <@ E:xtraordinar.. discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii.3. secvenţe concluzive (bun.. satisfăcându-i nevoia de cooperare.

2. semnalizează o atitudine pozitivă. să-ţi spun un secret). gradul de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire. enunţurile metadiscursive (dacă mi-aduc aminte. (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate. zic că. 2. structurile enumerative etc. conectorii (în primul rând… în al doilea rând. modalizatorii subiectivi (părerea mea. constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii. întâi… apoi). stadiu final. Printre mărcile discursive specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I. stadiu avansat.6. de cordialitate. Elementul distinctiv îl constituie atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. mărci ale afectivităţii.). relaţie pozitivă / negativă). autodezvăluirea este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei relaţii (stadiu iniţial. glumele dinaintea unui examen etc.. poate funcţiona ca formă de obţinere a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi). discursurile din ghidurile turistice. de acord). interviurile. ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la dentist. discursul avocaţilor. cred că). prin umor se pot umple golurile comunicative. frecvenţa deicticelor.7. continuare. o altă întrebare care se naşte este. umorul se transformă în ironie. glosările apozitive. (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă la umorul alocutorului este o formă de recompensă. demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…. enunţurile asertive. pe de o parte… pe de altă parte. Când atitudinea ludică este substituită de intenţii ofensatoare. (vi) locutorul participă la fixarea 28 . ieşirea dintr-o situaţie neplăcută. cv-urile etc). (iv) locutorul creează un context comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual ca formă de marcare a identităţii de grup. discursul ştiinţific de popularizare etc). metaforele cu funcţii concretizatoare. disoluţie. dorinţa de afiliere. determinările adjectivale şi adverbiale.profesii (discursul didactic. Printre mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără: structurile explicative. Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii verbale. Comportamentul ludic (umorul) Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul).). repararea relaţiei). discursul asistenţilor sociali. în timp ce refuzul de a răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei. (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de acceptare. se poate anunţa schimbarea temei.7. poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema în discuţie.. până aici am văzut cum…. Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie alocutorului). Comportamentul autocentrat Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind despre ei înşişi. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale.7. Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi specii literare / jurnalistice (memorialistica.

este o strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire. 2.).tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi. 50). secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context. două sau mai multe intervenţii formează un schimb. semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate. este indice al lipsei de cunoştinţe. respingere) etc. indicator al gradului de implicare comunicativă. reproş. 3. mai multe schimburi formează o tranzacţie. producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative. Relaţia dintre context şi cotext Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra. exprimă acordul / dezacordul cu interlocutorul. neexprimate ca atare): faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la obzeci de ani [au un (IVLRA.1 – 1. delimitează replicile interlocutorilor. 1. UNITĂŢILE DIALOGULUI Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri. anxietate). tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii. Tăcerea (absenţa vorbirii) Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează începutul şi sfârşitul dialogului. de pildă. transmite emoţii (admiraţie. în care unităţile de rang inferior se combină. nu la alte secvenţe textuale. relaţiile dintre ei. vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală. cunoştinţele comune împărtăşite etc. 2. mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor.8.7.8) face posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată: interlocutorii.8. 29 . glumele pe seama grupurilor etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie). Astfel.

A: pentru că l-a disperat nu ştiu. aşa cum se manifestă ele în textul narativ / descriptiv. ca unitate comunicativă. Structura actelor de vorbire Într-o situaţie de comunicare dată. prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice: B: de CE. vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie. gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni. Actul de vorbire În procesul comunicării. C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA. cât şi pe verticală. componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. ataşând deci enunţului o forţă convenţională. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. [ACT ASERTIV]. atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil. 122). Dialogul apare ca o succesiune ordonată de acte de vorbire: A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE] B: CUM să nu. poate funcţiona. 3. Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticalăsemantică. Actul de vorbire. într-un context determinat. ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală). Alteori. atât pe orizontală. numită forţă ilocuţionară. oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă. cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică.1. Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice. Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. producând schimbări în lumea înconjurătoare.1. 3.Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice. din propoziţii eliptice. Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii. în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului.1. poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii. care configurează textul dialogal în mod particular. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă. urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire). fraze). este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor. (IVLRA. „Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice. 123). două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură unitate intonaţională. un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire). Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară. cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său. morfemelor. Când regulile de bună formare sunt încălcate. enunţul În clădire sunt doi oameni. din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi 30 . Astfel.

acte directive. actul de vorbire este reuşit. Prin actele de vorbire expresive 31 . Prin actele de vorbire comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii. întrebări. acte comisive (promisive).2. îi induce teama etc. este performat cu succes. El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. Subtipuri de promisive: promisiune.) actele de vorbire se clasifică în: acte reprezentative (asertive). Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire („a închide geamul”). Prin actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv (de diverse tipuri. ca o ameninţare indirectă (vorbitorul. 3. dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului. un bandit. îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). Clasificarea actelor de vorbire În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar. Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. Pe baza unor inferenţe pe care le fac. condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc. Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire. locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire. relaţia dintre interlocutori. îi umple un gol cognitiv. îl determină să facă anumite acţiuni motorii. poruncă. starea psihologică exprimată de locutor.. în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC. presupunere. plângere.dea afară pe cei doi intruşi din clădire). Din acest punct de vedere. deducţie. jurăminte. dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa. atunci actul de vorbire este nereuşit. Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional. interlocutorii deduc intenţia comunicativă a vorbitorului. angajament etc. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare. relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală. informare etc. sugestie. El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede / o prezintă ca adevărată. real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10. Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”). un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins). conţinutul propoziţional al actului de vorbire. Există diverse subclase de acte directive: ordin. ca un reproş indirect (vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în clădire). insistenţă. acte declarative. eşuat. chestionare. interogare. reproş etc. rugăminte etc. acte expresive.1. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive): afirmaţie.

(iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe locutor de alocutor. Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire indirecte). locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi. cu atât actul de vorbire este. compasiune. Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe. „A declara căsătoriţi”.1. interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului.). puteţi să-mi deschideţi uşa să cobor aici la semafor?). 32 . te rog. (ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor. locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra. Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile. vârsta. 2 lei până mâine?). „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt acte de vorbire declarative. rolul social al alocutorului).). al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer. vă rog. Astfel. Pentru ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice. entuziasm.3. prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici. discursive etc. al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?). Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. într-un grad mai mare. felicitările. instituţionale. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie. (ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită interlocutorului „a fi frumoasă”). Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale. 3. admiraţie etc. să fie satisfăcute.. „a boteza”. În comunicare. Prin actele de vorbire declarative. Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere între locutor şi alocutor. performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect. ofiţerul stării civile instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. sexul. devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie percepută ca relativ mare (v. Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare. scuzele.locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie. Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice. condoleanţele etc. Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire). tristeţe. indirect. „a declara război”.

(verb performativ. un reproş etc. negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!). (verb performativ. o ameninţare. elemente suprasegmentale (intonaţia). modul imperativ corespunde. Îţi mulţumesc pentru ajutor. folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ prezent.1. deci răspunsul este „da”. De exemplu. În funcţie de mimică. poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul). poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine. (verb performativ. nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc. – Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde. deschide fereastra!). persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor: Afirm că aşa stau lucrurile.4. – Elementele nonverbale (gesturi. convenţionalizat prin uz.Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire indirect. elemente implicate în situaţia de comunicare. Întreb dacă va veni toată lumea. de exemplu. activ. unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra. dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. te rog marchează un act de vorbire directiv (rugăminte). tonul vocii. gesturi etc. deci probabil se referă la mine. despre mine crede că sunt „o persoană drăguţă”.). – Verbele performative sunt verbe care. marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv). între o aserţiune. înseamnă că nu va refuza invitaţia. în mod prototipic. debitul verbal. de exemplu. o ameninţare. – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. modalizatorul sigur. marcă a unui act de vorbire întrebare). în baza convenţiilor cunoscute. marcă a unui act de vorbire expresiv). (verb performativ. interlocutorul deduce. (verb performativ. Te rog să stai acolo. în mod prototipic. ea vorbeşte cu mine. – Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. – Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată.). 3. Vă declar căsătoriţi. marcă a unui act de vorbire declarativ). o promisiune. marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv). – Elementele paraverbale (intonaţia. moduri şi timpuri verbale. elemente lexicale. elemente nonverbale (mimică. poate exprima un reproş. emfaza) pot distinge. Mărci ale forţei ilocuţionare Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe performative. Promit să nu te mai întrerup. mimică) modifică forţa ilocuţionară. unui act de vorbire directiv (Ion. (verb performativ. în anumite contexte. enunţul Maria pleacă mâine. elemente paraverbale. poate funcţiona ca aserţiune. că răspunsul este „da”. marcă a unui act de vorbire directiv).). 33 . eu fiind persoana drăguţă.

prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul.2. 3. mişcarea de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri.}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1 B: {nu. mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor: [DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi întrebare] A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2 [MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri.}ACT1 B: {aşa-nţelegeţi. Mişcarea conversaţională Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia. fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire. prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului. prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…. sau complexă.}ACT1 A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da.. pentru a-l menţine.}ACT1 (IVLRA. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare).}ACT1 C: {mulţumim.}ACT1 {e compliCAT. Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei (formule de salut. }ACT1 B: {ORce troleu. formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre. aş vrea o părere sinceră de la tine…).. locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană. Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate fi simplă. formule de adresare). 34 . întrebări] B: {CUM să nu. mulţumim.}ACT1 +B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1 A: {AM înţeles.– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: de exemplu. prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!. mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale. vocative. 92). hei!. ce ar fi de spus despre….}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3 A: {da. alcătuită din mai multe acte de vorbire. atenţie!.).}ACT2 C: {CE troleibuz. alcătuită dintr-un singur act de vorbire.}ACT2 B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu. pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia.}ACT1 [ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI] A: {mulţumim.}ACT1 A: {orice troleu.

Ideea fie este abandonată. prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm. al unor intenţii glumeţe. prin răspunsuri. 3.. linia de dialog. uneori locutorul nu îşi încheie enunţul. Din diverse motive interne (uită. prin tăcere. în realitate. sensul fiind recuperat contextual. intervenţiile pot fi eliptice. nu îşi elaborează până la capăt ideile în cadrul unei intervenţii. prin secvenţe de ratificare (da. oferte etc.3. Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut). Intervenţia (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra.. urmată de intervenţia (replica) lui B.. nu se poate reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate: 35 . dar.Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări. prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt. ● Intervenţii eliptice. Intervenţia (replica) Contribuţia conversaţională (de obicei verbală. urmată de intervenţia (replica) lui A etc. Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt..). în cadrul unei intervenţii. deşi tema nu este abandonată. ● Intervenţii incomplete. Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură mişcare conversaţională (de iniţiere. În dialogul care urmează. prin poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor). aha. prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului.2). mai multe fraze. 2. de menţinere. o intervenţie conţine o unitate informaţională.2). nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi unităţile de informaţie. prin corectarea unor replici anterioare. care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional.. Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere. 93). fie este recuperată din contextul extralingvistic. se răzgândesc. o sintagmă. dar şi nonverbală / paraverbală) a unui locutor. bun…).# (IVLRA. al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii: A: a↓ şi-o să meargă? B: da. A: păi pos_să:↑ B: păi NU poţi să. de încheiere a conversaţiei).). Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice. o propoziţie. fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul să-şi fi terminat intervenţia. intervine un eveniment exterior care întrerupe comunicarea).. În textele scrise fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific..... vorbitorul încheie o secvenţă conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra.. 2. o altă problemă este. înţeleg. cât şi sub aspectul participării interlocutorilor la schimbul verbal). vorbitorul B lasă neîncheiate primele două replici. imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A. În mod ideal. există însă şi situaţii în care.. fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei.. o frază. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta orientare a locutorului spre alocutor. să trecem acum la altceva.

(IVLRA. incertitudini. A: bine. 226). A: da. B: ((deschizând uşa)) da_da↓ 36 . de CEB: [credeam [c-ai închis. în linii mari. dar poate fi reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic (de ce închizi?). care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile conversaţionale ale interlocutorilor. A: şi soţul tău de două ori. NU aşa. Mecanisme psihologice precum necesitatea planificării mesajului. vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut. B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi # A: o:h↓ B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA. ● Intervenţii fragmentate prin pauze.A: vai [da’# B:[mie A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. # soţul tău la pătrat↑da:? B: da. În alt dialog. ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca: A: îhî: +B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult # A: da. 175). B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑ A: nu: (IVLRA. că TU de_obicei ieşeai mai des. imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul. la pătrat. 50). de mai multe ori)). +B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani. B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu. crearea suspansului se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. B: [da. alo? A: [STAI puţin↓ CE faci. pa. vă mulţumim tuturor # (IVLRA. la revedere # camelia. obţinerea unui timp de gândire. A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA. A: ((sună insistent la uşă. poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru ocazii speciale): A: aşa: camelia↓ hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare # care a intrat în direct. Pauzele se pot concretiza prin tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete. În dialogul următor. vocale de umplutură). 170). B: da:a↑ A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru. 49). B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. a doua intervenţie a lui A este incompletă. ezitarea.

4.foarte: îm:# CUM să sp. 136). falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii). (IVLRA. B: nu-i adevărat. lapsusul). şi n-am luat banii dă trei luni. enervarea. 136). intenţia de păstrare a cuvântului). Ezitările. ea fiind şi singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓ nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro. io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani. ● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. şi NU pot s-o las. reformulări. 54). nu-i [adevărat. D: fra. stările mentale (confuzia. Schimbul (de replici) 37 . 50). (IVLRA. deci io n-am luat banii din# iu– iul– E: iulie B: iu– iu– IUlie. deseori fragmente de enunţ izolate. A: [bună ziua.ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓ A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA. (IVLRA. 3. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P. bâlbâielile produc enunţuri incomplete. dorinţa de a câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia): A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere. Diverse intenţii de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei. n-am luat de:– deLOC (IVLRA. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă. ori dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie.ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA. 50). bucuria). ezitare. adică: lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA. emoţiile (teama. dorinţa de accentuare a stării afective. A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴ B: [NU-I adevărat. A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î: nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. odată cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade: A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am reuşit să ne-nţelegem. precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă.A: să citesc. ● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii. indecizia. dar ea a decăzut foarte mult. 191). dorinţa de corectare a unui enunţ. 135). B: io vă spun ALTĂ chestie. A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑ aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. A: [ă în favoarea ta. B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi.R să nu iau>. 29). (IVLRA.

În aceste situaţii. În mod ideal. B: ă:: C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑ sau din┴ la cele care provin din B: în NIci un caz de la declinarea întâi. ● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor. B: la declinarea a treia C: de CE crezi (IVLRA. simplu. pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice. cum?): C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i. Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii. frecvent apar pro-frazele (da. cu rivanol sau fără? A: fără. 96).4. formată. proverbele (verbul a face). locutorul nu abandonează ideea. B: ă rolă↓ nu? A: da. fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă. 131). C: da’ la CAre. Deoarece se întrerup reciproc. 44). de obicei. deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt. 133). Enunţurile rezultate sunt asintactice. având diverse consecinţe în plan textual. din două intervenţii (replici) formează un schimb de replici. ci o continuă într-o intervenţie ulterioară. B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓ A: seara↓ (IVLRA. prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ (ce?. O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul schimbului de replici.Cea mai mică unitate interactivă. două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului) sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal: C: deci nici unu n-are şină A: proba[bil# C: [au numai clape A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele (IVLRA. (IVLRA.1. În următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi vorbitori pentru evitarea redundanţei. Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de repetiţii. Principiul alternanţei la cuvânt Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt. 3. neanalizabile. după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia. când?. ● Enunţuri eliptice. de ce?. Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive. nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi 38 . de obicei. A: leucoplast aveţi? B: da. adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. B: la paisprezece mii. nu). separate. Uneori.

în timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea dezvoltată de A în cele două replici anterioare. 190). încercând să o termine în intervenţia următoare: B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva. cu (parţial) acelaşi conţinut informativ. 50). 75). 127). ● Enunţuri complexe. B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA. A: [aşa că e:şti: B: [asear_a:mA: eşti greşit B: [aseară+A: [toTAL aicea. 128). (IVLRA. Există situaţii când două sau mai multe dintre fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două intervenţii sunt paralele. astfel încât enunţurile apar sudate. ci implicită. B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt= A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că de UNDE să ştii. incluse în aceeaşi unitate intonaţională. fiecare dintre ei reia însă ideea. B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA. Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului. (IVLRA.termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii. unitatea sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori: B: şi cu urechile [mai: A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑ B: aha. C enunţă o propoziţie circumstanţială de scop. 39 . Apar astfel două enunţuri paralele. Astfel. Pauzele dintre intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici. 56). (IVLRA. rezultată din coparticiparea lui A şi B: A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce: B: [îţi fac îţi scot A: din nou spate[le B: [sigur că da C: că să vi[nă aşa A: [că văd că asta-i destul de lungă↓ B: este↓ da A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica C: îhî (IVLRA. apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie. în intervenţia fiecărui interlocutor. ● Enunţuri paralele. succesiv. cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită: B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa: A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA. ● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. a cărei regentă nu este explicită. imperceptibile. alocutorul îl poate întrerupe preluându-i ideea. transmiţând aceeaşi informaţie. B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. 130).

de marcare a coeziunii textuale: C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea. iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare: A: UNde aţi terminat. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [<P TOŢI sunt aşa> A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA. B: cu domnu profesor b***.R de ce>? C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. • Enunţuri izolate. B: [TOŢI sunt aşa. (IVLRA. de insistenţă. 95). B: litere↓ anu anu patru. (IVLRA. B: am terminat: aici. C: mie nu mi-e teamă de nimic>. (IVLRA. neintegrate sintactic. B: poftim? A: UNde aţi terminat. 205). A: aici. 40 . C: despre ce? B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română. 95). A: nu vă e teamă de nimic. C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română. pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv: A: [<P în general TOŢI sunt aşa>. C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [<P. C: de un singur lucru A: <F nu vă e teamă de nimic>. Regenta poate fi reconstituită de interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie anterioară. CÂND. dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure intervenţii (frază / propoziţie). Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a ideii exprimate de locutor: +A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑ C: <F mie nu mi-e tea[mă A: [CE vă sperie.● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile ambilor interlocutori. 37). 30).

De aici rezultă o serie de fenomene textuale. directivele. ascultă. lasă-mă să spun ceva. îl invită prin mimică şi / sau gesturi să preia cuvântul. 167). producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul). da. debitul verbal) sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a păstra cuvântul. întrebări de confirmare). (ii) să recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să abandoneze cuvântul. iar pe de altă parte. 41 . daţi-mi voie. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau cuvântul”. elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii corporale. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a răspunde. determinând apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate. uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o clipă. „păstrează cuvântul”.4. ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi. fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină. intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la suprapuneri între intervenţii. (v) să îi ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix. În exemplul următor parantezele drepte marchează porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea: B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL C: [dumneavoastră B: dumneavoastră sunteţi [în +C: [dumneavoastră ac[ţionaţi +B: [afara cadrului legal +C: [actio[naţi +B: [la aceasta oră C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA. invitaţiile. îşi relaxează brusc muşchii feţei etc. Accesul la cuvânt Actualizarea schimbului de replici. dar. Contururile intonaţionale nonterminale. aş vrea să adaug ceva. mimica. gesturile. (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul. (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative. ofertele cer. (ii) să preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului anterior (ah. semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. o clipă. (iv) să tacă. taci tu să spun eu!). pe de o parte. Accesul la cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte. îm. deci). folosind cuvinte de „alertă” (hei. (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. oh. scuzele. presupune accesul la cuvânt al interlocutorilor. 3. vă rog. Pentru a păstra cuvântul. „cedează cuvântul”. alternanţa la cuvânt. ● Suprapunerile. privirea îndreptată spre interlocutor. conform principiului perechilor de adiacenţă. vorbitorul poate: (i) să îşi continue pur şi simplu ideea. pentru că.).2. dintr-un singur cuvânt etc. (iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal. Pentru a lua cuvântul locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă.Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările. din elemente de relaţie.

76). Tranzacţia Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie. De obicei. Când alocutorul nu intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici. al ezitării în privinţa reacţiei.92). există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul). fiind refăcută ulterior: B: CINE-a citit volpone. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mică.4.Sudările. 3. 92). Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns. Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a enunţului). B: aşa-nţelegeţi. pauza este semnalul neatenţiei alocutorului. e compliCAT. scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc. +B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑ A: AM înţeles. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mare.) şi schimburi de replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. Există însă şi situaţii în care scopul conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent. Primul element al perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului. A: hi: mi-am agăţat ciorapii. (IVLRA. al refuzului de a reacţiona etc.5. G: ((râd)) A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici.). Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens 42 . imperceptibilă. apar sudate: ● B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd.3. 56). cele două replici apar ca o singură unitate. se vorbeşte de schimburi de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. (IVLRA. vii mâine la bibliotecă? / – Vin. aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) – reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2). Acest cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. ordin-îndeplinirea ordinului. (IVLRA. / – Vin. ● Pauzele. O temă poate fi alcătuită din mai multe subteme. A: orice troleu. al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia. trebui să mergeţi pân la uNIrea↓ A: da. astfel încât coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată. (IVLRA. al indeciziei acestuia. vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau să-ţi aduc cursurile. 3. cu metroul se poate? B: nu. invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei.

Focalizarea unui element particular al temei se face prin tematizare. suspendă tema. prin anunţarea schimbării (Altceva?. de gradul de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. o susţin. Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire reprezentative / asertive.. anafore (vezi Anafora). emfază.. Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis). non-verbale (mimică. da. elipsa (vezi Elipsa). 2. accentuându-l prin acte de vorbire expresive. elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat. Aş vrea să vă întreb ceva. iar alocutorul. (Pentru anaforă.5). În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema. anunţarea intenţiei de a introduce o temă). asta e. Reluarea unei teme anterioare este de 43 .într-un context dat. pauză. Abandonarea temei se poate face prin întreruperea schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine. gesturi). învesteşte mesajul cu coerenţă.). elemente paraverbale (râs. Susţinerea temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini. Există conectori specifici de continuitate (da. de. 37). păi). râs). pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice. emoţii provocate de temă. întrebări sau indirect. Specifică dialogului este folosirea acestor mărci ale coeziunii între replici. a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent): A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu? B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA. elipsă vezi supra. fac digresiuni. însoţesc tema de comentarii asupra acţiunilor exterioare. acordă atenţie specială un aspect particular al ei. 93) şi a deicticelor interreplici: B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n arhivă A: CÂND mi l-a adus în arhivă. expresive. acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat. mărci intonaţionale şi prozodice (vezi Organizarea prozodică a enunţului). Ţi-am spus?. Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor. apropo. dislocare la stânga. gesturi). Tema poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme. 104). coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului: locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului. de ezitare (ăă. o abandonează. (IVLRA. prin structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga. Presupune adoptarea unor strategii prin care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii pentru schimbul verbal. solicitând detalii. ba da). paralingvistice (intonaţie descendentă. conectorii transfrastici (vezi Conectori frastici şi transfrastici). repetiţie. alunecă spre altă temă. Apropo…. Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a conectorilor pragmatici folosiţi între replici: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. în cadrul schimbului. pauză) şi nonverbale (mimică. ei) sau de discontinuitate (dar. prin elemente cu caracter pregătitor (anunţarea temei. o reiau. atât am avut de spus). repetiţii (vezi Repetiţia).

contrast etc. de obicei. solicitarea de informaţii la ghişee specializate etc.. domnule profesor etc. o paranteză. participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale. Digresiunea. Elemente parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi. 3. 3. cunoaşterea celuilalt. Conversaţia este considerată forma prototipică de comunicare în cadrul societăţii.. structuri sintactice fixe..). era să cad.obicei marcată în plan lexical (bine. formule de adresare specifice. De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme de interacţiune hibride.. Discuţia Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat (şedinţa de redacţie.. are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional.1.. acum. Conversaţia. În planul expresiei lingvistice. este semnalizată prin elemente lexicale (apropo. cât şi discuţia au următoarea structură: 44 . recurente (Ce doriţi?. 3.3. are grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în contextul de comunicare dat. Discuţia Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie. bazate pe legături asociative. necunoscuţi pe stradă. prin elemente paraverbale (pauză mai lungă.. Pe agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc.6. conversaţia este. procesele în instanţă. comparaţii.. între prieteni.). circumscrişi unor câmpuri lexico-semantice particulare). chiar aşa.). interpelările parlamentare. de obicei.6.). are ca scop socializarea.6. ora didactică. dobândirea de informaţii. are grad mare de structurare tematică şi. suspendarea temei poate fi semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă. sigur. depărtarea temporară de o temă curentă. scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere. Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri imperceptibile. nu cumva să uit) şi prozodice (ritmul vorbirii. analogii. bun. autoexprimarea etc. Ia uite. deci. înălţimea tonului). un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element dintr-o temă anterioară. pe o temă nelegată de tema curentă.6. informală.. Doriţi puţină apă?.). Întrerupem puţin. de fapt. se desfăşoară conform unui protocol de interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat. are grad mic de structurare tematică. incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director.. colegi de serviciu în pauză. Structura conversaţiei / discuţiei Atât conversaţia. Conversaţia Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între membrii unei familii. 3. schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale (orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie). Tema poate fi suspendată temporar când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie / conversaţie. semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol. se desfăşoară fără un protocol de interacţiune prestabilit. OK. consultaţia medicală. caracter formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă. Discuţia are. în mod ideal.2. să revenim la oile noastre)..

). realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică. În ciuda structurii comune.?). Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa.). conţin promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim... nu arăt grozav….. Eşti foarte elegantă astăzi. Te sun eu.) subordonat maximei modestiei. Pe curând. este tot mai frecvent comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc mult. mai rar vreme.subtemă – Discuţie fatică de despărţire – Remarci politicoase. salutul este de obicei scurt. abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi ani au?). de formulele specifice folosite etc. Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine arăţi!. prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?. discuţia presupune folosirea acelor formule de salut instituite prin protocolul instituţional. specializate pentru adresarea către bărbaţi. sub influenţa unor modele străine. nu mare lucru. politică. Conversaţia. Discuţia. însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna. amicale (salutare. bună ziua etc.) sau marcate ca deferente (să trăiţi. discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum. în funcţie de situaţia concretă de comunicare.. femeile se sărută pe obraz de două ori.Deschiderea conversaţiei / discuţiei: Negocierea temei / temelor: Încheierea conversaţiei: – Salut de iniţiere – Prelungirea salutului prin complimente – Secvenţe fatice – tema1: subtemă…subtemă…subtemă…. pa).subtemă – tema n: subtemă…subtemă…subtemă…. Unele semnificaţii sunt transmise literal. respectele mele). altele doar implicate.. Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate. respectiv femei (să trăiţi / sărut mâna). dom’director. vorbitorii folosesc limba strategic. focalizează sentimente împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate. iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente. înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi. uneori pot fi chiar omise. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI Pentru a-şi atinge scopurile comunicative. Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit. între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe legate de amploarea fiecărei secvenţe. Formulele de salut au caracter convenţionalizat. Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului” (Mmm. bărbaţii sărută mâna femeilor)... Faţă de conversaţie.) şi felicitări pentru realizări personale.subtemă – tema 2: subtemă…subtemă…subtemă…. Alegerile discursive ale 45 .. Mmm. 4. complimente – Salutul de încheiere Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai ample sau mai reduse. „noutăţi” (Ce mai e nou?). L-ai mai văzut pe.).

– presupoziţie: „nu sunt balerină”). Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional. să nu fie obscură. Presupoziţiile Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs. reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care este presupoziţia întrebării). odată cu fiecare nou act de enunţare. tipuri de acte de vorbire. adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente. aserţiunea A venit Maria.locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul presupoziţiilor şi al implicaţiilor. verbele factitive a face. aserţiunea A revenit. Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale. (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice (îmi pare bine. ştiu să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent al conversaţiei. de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare. 4. diverse tipuri de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale). maximele cooperării. se justifică doar în condiţiile în care „Există cineva pe nume Maria”. a 46 . mă bucur. intonaţionale din enunţ. aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de presupoziţii. implicaturilor. regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (Mă bucur că ai venit. Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată (vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru care nu are dovezi). Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire (substantive. – presupoziţia: „ai venit”). Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi în raport cu scopul curent al conversaţiei. a pune. sintactice. a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt balerină. de valoarea de adevăr. presupoziţiile suferă procese permanente de modificare. 4. se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali.1. Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă. capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal.1. Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare. Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie formulată clar. se justifică în condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”. O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă prin intermediul presupoziţiilor. care funcţionează ca puncte de reper pentru alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ. a visa. verbe ca a-şi imagina. mai ales. nici prea mică).1. dar. nonambiguu. implicaţiilor. să nu fie prolixă. În cadrul dialogului. – presupoziţia: „există o fată / o fată numită Maria”). Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale. constrânse de principiul cooperării şi de principiul politeţii. Principiul cooperării În mod ideal. verbe.

re-: a revenit / a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”). A îngălbenit covorul cu iod.. răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. a continua. (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar. la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E ora şase. – presupoziţie: „covorul este acum galben”). verbe aspectuale – a începe. Alegerea 47 .).3. 4. Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul). e premiantă. a critica (M-a criticat că am venit. Implicaturile Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi.2. implicaturile sunt mai puţin dependente de contextul concret. presupoziţie: „Nu sunt director”).”). (iv) structuri sintactice comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este brunet”. Alteori. din nou. atracţia faţă de ceilalţi. Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi. având un caracter mai mare de generalitate: structurile interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai sarea? = „Dă-mi sarea!”. În aparenţă. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”). de a se distanţa de ceilalţi. a reuşi (presupune că „a încercat”). Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc. De exemplu. verbe de opinie – a acuza. Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”. (v) atributivele explicative (Maria. Dar interlocutorul interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la florărie închide la ora 6”). respectiv strategii ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor). (vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a pleca. ). – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată pozitivă de locutor”). care învaţă mult. (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?– presupoziţie: „coletul soseşte”). sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”). – presupoziţie: „Maria învaţă mult. 4.îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să plâng.2. a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis la florărie.1. neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog.. Implicaţiile Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ: Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”. l-aş fi sancţionat. Principiul politeţii Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. a lăuda (M-a lăudat că am venit.1. Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe sunt veseli”). adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. a termina (Minerii continuă greva. 4. presupoziţie: „Eu am plecat”). (vii) circumstanţialele condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director. – presupoziţie: „am plâns”. ca Este ora 6. verbele implicative – a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”). i-am dat telefon. faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un teritoriu privat.

2. (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea.). prin volubilitate (debit verbal.). (v) reducerea la minimum a tuturor presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale.). temporale: Dacă vrei. soro. bănuiesc. (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu). trebuie să merg în altă parte. atenţie la scări. acolo?. vin să facem ordine în bibliotecă. (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un răspuns cât mai repede. prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da. (iii) atenuarea expresiei lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred. diminutive (Mi-ar trebui şi mie o foicică de hârtie. adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci. a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale (trebuie. (vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator. Strategiile politeţii negative Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de vorbire expresive (a cere scuze. prin strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor. mimică). acolo?. Ştiu ce simţi. prin litotă. pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi geamul. a titlurilor academice (Domnule academician. a exprima regretul. Păi bine. (ii) performarea de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului asupra interlocutorului. gestică.. nu mai mult. din păcate. 4. imobilitate). vă rog să îmi acordaţi un interviu.). prin adverbe. Prin strategiile politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul.2. (vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe.. sper). unde substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei). pot să te ajut.. Strategiile politeţii pozitive Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de vorbire expresive de tipul complimentelor. Întotdeauna ai fost cel mai bun!). frate. Fără îndoială că ai dreptate. (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea verbelor impersonale. dar. folosirea desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci. (iv) empatizarea cu interlocutorul (Te înţeleg foarte bine. (v) exprimarea prin modalizatori a optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!.). replici scurte.2. 4.). substantive (grupul nostru.uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat. cineva) sau prin condiţional (Aş zice să mai aşteptăm. a cere iertare). într-un fel.). mamă. te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / – Aş veni.1.). pronumele personale şi posesive de persoana I plural. (ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de alocutor (Te rog. ni se cere să…). a pluralului. colectivul nostru). aşa se vorbeşte?). regula este să…. cuantificatorul toţi. menit să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase. îhm). Aş fi onorat să…). flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!). sunt extrem de alunecoase!. pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum. Când te hotărăşti. (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la grup: persoana I plural la verb. (viii) exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice. cam. 48 . pluralul solidarităţii.

Interacţiunea verbală în limba română actuală. numărul de semne indică. 22–23). durata fenomenului ’ apocopa unor sunete. se marchează atât în intervenţia în curs. NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază.ANEXĂ Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord. p. durata pauzei text = = text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată. omiterea curentă a lui l final articol definit este marcată sistematic. ibid. în mod aproximativ. / niiorc / pentru New York). contur melodic descendent terminal ↓ contur melodic descendent nonterminal ? contur melodic ascendent terminal ↑ contur melodic ascendent nonterminal ! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent. cât şi în intervenţia suprapusă +A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia suprapusă text ┴ construcţie abandonată . fără a se utiliza apostroful ς stop glotal # pauză. fără pauză.). “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă <@ > râs concomitent cu rostirea <Z > zâmbet concomitent cu rostirea á 49 . în mod aproximativ. Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor (apud Ruxăndoiu. între cuvinte) rostire legato – (linie de dialog ) cuvânt neterminat : lungire a unui sunet. cât şi la iniţiala numelor proprii. Editura Universităţii din Bucureşti.. numărul de semne (u: / m:) indică. Schiţă de tipologie. 2002. semnalează reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente) Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii <J > înălţime scăzută a vocii Tempo <L > tempo lent al vorbirii <R > tempo rapid al vorbirii Intensitate <F > intensitate forte a vocii <P > intensitate slabă a vocii – (linie jos. asociat cu înălţimea scăzută a vocii. Corpus (selectiv).. Accent TEXT Intonaţie se notează numai când diferă de cel curent accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) . de altul [text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive. Cuvintele în limbi străine sunt notate conform audiţiei. între bare oblice (ex. majuscula notează emfaza.

în mod aproximativ. lungimea secvenţei neclare secvenţă netranscrisă 50 .<OF > <MARC > <IM > <CIT > (( )) () (xxx) […] secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar silabisită) şi apăsată imitarea modului de a vorbi al unei persoane emiţătorul citeşte un text indicaţii . îşi drege vocea etc. numărul de semne (x) indică.) transcriere probabilă text neclar..scenice” (ex. tuşeşte.