TIPURI DE DISCURS

DIALOGUL
1. ASPECTE DEFINITORII Dialogul este o practică socială având ca suport limba: o formă de comunicare între doi sau mai mulţi vorbitori (< gr. dia, „prin”, „între” + logos, „vorbire”). Dialogul este forma prototipică de funcţionare a limbii în cadrul societăţii. Următorul exemplu este un dialog între trei persoane, A, B, C, angajate în interacţiune verbală cu scopul rezolvării unei probleme:
A: bună. tu te pricepi la calculatoare? C: nu prea ↓ da spuneţi. B: ne uitam aici la chestiile astea. A: ce-i asta? <CIT textul se va scrie pe coloane.> asta înseamnă două coloane? C: probabil. (IVLRA, 70). Dialogul de mai sus este o transcriere după o înregistrare a unui dialog real, într-o situaţie reală de comunicare. În transcriere s-au folosit convenţii grafice (vezi Anexa de la sfârşitul capitolului) care notează fenomene discursive relevante (intonaţii, pauze, întreruperi, suprapuneri, ritmul vorbirii etc.). În citatele care urmează în acest capitol, sistemul notaţiilor va fi simplificat, pentru a le păstra doar pe cele cu relevanţă directă pentru fenomenele discutate.

Prin tradiţie, dialogul se opune monologului. Mesajul produs de o persoană care se adresează unui public (real sau imaginar) fără a aştepta un răspuns imediat de la acesta este un monolog; monologul autoadresat se numeşte solilocviu. Monologul se caracterizează prin absenţa alternanţei la cuvânt a unor interlocutori. Procesul producerii mesajului demonstrează însă că, în structura lui internă, orice monolog are, în esenţă, caracter dialogic prin două trăsături definitorii: dialogism şi plurivocitate. Orice activitate comunicativă este, în esenţa ei, dialogală.
Pe de o parte, emiţătorul îşi concepe monologul din perspectiva destinatarului potenţial; în cazul monologului oral (nu scris), emiţătorul poate monitoriza vizual şi auditiv alocutorul şi îşi poate reorganiza în permanenţă mesajul în funcţie de reacţiile observate la acesta; această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de dialogism. Pe de altă parte, emiţătorul produce acte de limbaj prin creaţie şi imitaţie. El foloseşte în mod creativ limbajul, producând enunţuri personale pe baza unor reguli recursive de gramatică şi a unui vocabular, pentru a-şi

11

exprima idei, sentimente, atitudini personale; în acelaşi timp însă el imită acte de limbaj produse de ceilalţi oameni în împrejurări similare, deci foloseşte limba aşa cum o fac şi ceilalţi membri ai societăţii. Orice enunţ poartă în el nu doar „vocea” celui care îl produce la un moment dat, ci şi „vocea” acestuia în interacţiuni anterioare, precum şi „vocile” celorlalţi membri ai societăţii, vorbind pe aceeaşi temă, în diverse momente, în diverse circumstanţe concrete. Această trăsătură internă a discursului monologal poartă numele de plurivocitate. Una dintre manifestările plurivocităţii este intertextualitatea, adică particularitatea unui text de a evoca alte texte (prin clişee, citate, simboluri etc.). În acest capitol termenul dialog va fi folosit cu accepţia sa tradiţională: vorbire între mai multe persoane.

Dialogul este constrâns, pe de o parte, de reguli constitutive (de existenţă), pe de altă parte, de principii de eficienţă. Pentru ca un dialog să aibă loc, trebuie satisfăcute următoarele reguli constitutive: (a) să existe minimum doi participanţi la actul de comunicare; (b) participanţii la dialog să se afle într-o situaţie comună de interacţiune (faţă-în-faţă sau într-o situaţie mediată tehnic – telefon, calculator, televizor, radio etc.), care să le permită interlocutorilor o legătură interacţională (prin limbă, prin elemente paraverbale şi nonverbale); (c) între participanţii la dialog să existe interes reciproc (locutorul trebuie să se orienteze spre alocutor, manifestând intenţia / dorinţa de a comunica; alocutorul trebuie să reacţioneze la ceea ce spune locutorul; atât locutorul, cât şi alocutorul trebuie să fie dispuşi să se angajeze în procese cognitive care implică în special memoria de scurtă durată); (d) participanţii la dialog trebuie să aibă un univers comun de discurs (cunoştinţe comune despre lume, cunoştinţe contextuale comune, experienţe împărtăşite, ca bază a schimbului informaţional). Eficienţa schimbului dialogal este guvernată de următoarele principii: (a) participanţii la dialog trebuie să adopte un comportament dialogal care să permită schimbul alternativ de replici (să fie flexibili, să îşi inhibe replica proprie sau reacţiile afective cât timp vorbeşte interlocutorul, să cedeze cuvântul după o replică rezonabil de lungă în raport cu scopul curent al conversaţiei); (b) participanţii la dialog trebuie să aibă un comportament cooperant, în sensul că trebuie să aibă contribuţii verbale care să satisfacă scopul curent al interacţiunii (să aibă contribuţii coerente în contextul dialogal, semnalizate adecvat în planul expresiei; să manifeste preocupare pentru aceeaşi temă). Abilitatea individului de a comunica participând la activităţile dialogale reprezintă competenţa dialogică a individului. Competenţa dialogică presupune control şi autocontrol comunicativ, adaptare dinamică la o situaţie de comunicare dată, colaborare cu partenerii de dialog.
Controlul şi autocontrolul comunicativ reprezintă capacitatea locutorului de a înţelege şi a evalua corect scopurile comunicative ale alocutorilor în diversele stadii ale unei interacţiuni verbale, de a-şi înţelege şi formula clar propriile scopuri comunicative. În felul acesta locutorul, prin intervenţiile sale în cadrul dialogului, poate acţiona eficient asupra alocutorului / alocutorilor. Adaptarea presupune receptivitatea interlocutorilor la situaţii de comunicare diferite (deci la configuraţia concretă a factorilor care modelează

12

situaţia de comunicare) pentru a alege strategia optimă de comunicare şi a produce răspunsuri adecvate şi eficiente (care să-şi atingă scopul). Capacitatea de adaptare depinde de mai mulţi factori: abilitatea de a folosi în mod adecvat limba, experienţa dialogică a vorbitorului (angajarea în diverse tipuri de dialoguri care îi asigură individului experienţă în comunicarea dialogică), abilitatea individului de a gestiona anxietatea (emoţiile negative care pot afecta comunicarea: teama de comunicare, tracul, neîncrederea, frustrarea etc.), abilităţi de planificare a intervenţiilor comunicative, abilităţi integrative (relaţionarea unităţilor dialogale, integrarea unităţilor minimale în unităţi de rang superior, vezi infra), abilităţi de anticipare şi predicţie legate de comportamentele comunicative ale interlocutorilor, abilitatea de învăţare a unor modele de interacţiune verbală şi imitare a acestor modele în situaţii adecvate. Colaborarea cu partenerii de dialog presupune negocierea conţinuturilor, a semnificaţiei, a accesului la cuvânt, a identităţii interlocutorilor etc. Negocierea (în plan comunicativ) este un proces interacţional prin care participanţii la dialog estompează asimetriile discursive (asimetriile informaţionale, asimetriile privind relaţiile dintre participanţii la dialog, asimetriile privind comportamentele comunicative).

Abilităţile de angajare eficientă în dialog cu diverşi interlocutori nu sunt înnăscute, ci se învaţă. Competenţa dialogică presupune formarea unor comportamente adecvate prin învăţare dirijată şi experienţe de comunicare diverse. Prin dialog oamenii participă la proiecte comunicative comune. Interacţiunea dialogică este modelată de factori culturali, sociali, psihologici, textuali aflaţi în interacţiune. Ansamblul acestor factori configurează contextul de comunicare: cine cu cine comunică, pe ce canal, coordonatele spaţio-temporale, din ce cauză şi cu ce scop, în ce mod. Se distinge între context situaţional (format din ansamblul elementelor extralingvistice care definesc situaţia de comunicare: locul şi momentul interacţiunii, participanţii la interacţiune şi relaţiile dintre ei, modele de interacţiune pe anumite teme, genuri comunicative, factori sociali, factori psihologici, cunoştinţe şi credinţe despre lume, cunoştinţe specifice pe o temă dată, gradul de cunoaştere a limbii în care se comunică etc.) şi context lingvistic (numit şi cotext, format din secvenţele lingvistice adiacente unei secvenţe particulare). Contextul are rol decisiv în producerea şi interpretarea unui enunţ: pe de o parte, aceeaşi intenţie discursivă se poate actualiza în forme diferite în funcţie de context, pe de altă parte, aceeaşi structură lingvistică acceptă interpretări diferite în funcţie de context. Pentru locutor contextul funcţionează ca filtru al alegerilor comunicative, iar pentru alocutor ca suport în interpretarea semnificaţiei enunţului. Contextul are caracter dinamic, modificându-se în permanenţă, odată cu fiecare nouă contribuţie comunicativă. Dialogul nu este o succesiune mai mult sau mai puţin întâmplătoare de replici, ci are o organizare internă care poate fi descrisă ca o structură ierarhică de unităţi comunicative. Unităţile comunicative nu coincid în mod necesar cu unităţile lexicale / gramaticale (cuvinte, propoziţii, fraze). Între unităţile comunicative şi unităţile gramaticale se stabilesc condiţionări complexe. Pentru a vehicula semnificaţii în cadrul dialogului, vorbitorii pot „spune ceva” sau pot „implica ceva”. În timp ce semnificaţiile „spuse” sunt decodate de

13

alocutor pe baza regulilor de amalgamare sintactico-semantică, semnificaţiile „implicate” sunt deduse pe baza unor mecanisme pragmatice (presupoziţii, implicaţii, implicaturi) subsumate unor principii comunicative: principiul cooperării şi principiul politeţii. Activitatea dialogală produce un tip special de text, textul dialogal (distinct în raport cu textul narativ / descriptiv, textul poetic, afişul, anunţul, instrucţiunile etc.), cu anumite particularităţi pragmatice, semantice, gramaticale, care decurg din particularităţile procesului de comunicare. 2. VARIABILE CONTEXTUALE CARE MODELEAZĂ DIALOGUL Particularităţile contextului în care are loc interacţiunea verbală are consecinţe în planul textului dialogal. 2.1. Numărul participanţilor la dialog În funcţie de numărul participanţilor la interacţiune, se distinge între dialog cu doi participanţi şi dialog cu mai mulţi participanţi. 2.1.1. Doi vs mai mulţi participanţi Schimburile verbale cu mai mult de doi participanţi sunt, prin complexitatea lor, mai mult decât succesiuni de dialoguri cu doi participanţi. Complexitatea se manifestă în procesul constituirii universului comun de discurs, în progresia tematică, în dinamica relaţiilor dintre interlocutori: sistemul înscrierilor la cuvânt; „coaliţiile” comunicative şi configurarea subgrupurilor comunicative (cine cu cine interacţionează şi pe cine ignoră, cine pe cine susţine din punct de vedere comunicativ, cine pe cine contrazice); procesul trecerii de la statutul de locutor la cel de alocutor, la cel de ascultător pasiv (martor la dialog, potenţial interlocutor) sau la cel de martor la dialog, ignorat complet de locutor şi alocutor, fără perspective de a dobândi statut de interlocutor în comunicare. Dialogul care urmează reflectă dinamica grupului comunicativ; la dialog iau parte, cu intervenţii mai lungi sau mai scurte, A, B, C, F, în timp ce D şi E ascultă, fără a interveni:
B: (către C, mama lui F) nu-i faceţi# chestii_d-alea_acasă? C: da:↓ dar ea este:┴ cum să spun↑ ă┴ ei îi place foarte mult să umble în părul altuia în general [femeile cu părul lung la NEbunie↓ A: [în general TOŢI sunt aşa. +C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [de ce? +C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. B: [TOŢI sunt aşa. C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [TOŢI sunt aşa A: se face coafeză ((râde)) (C îşi desface codiţele împletite de fiica ei) F: STAI ma:mi:↓ nu┴ (D şi E sunt practic ignorate în această conversaţie) (IVLRA, 30).

14

cu credinţe şi valori personale. emiţătorul şi receptorul se pot scinda în două cupluri: (i) locutor – alocutor şi (ii) sursă – destinatar. respectiv destinatarul şi alocutorul. caracteristici fizice şi psihice. Detaliind analiza. Identitatea participanţilor la dialog Participanţii la dialog sunt indivizi cu identitate culturală. Ei intră în interacţiune cu un bagaj de cunoştinţe (cunoştinţe enciclopedice. o anumită capacitate de monitorizare a interlocutorului şi de automonitorizare). Identitatea culturală a interlocutorilor Felul în care comunică interlocutorii este modelat de particularităţile culturii pe care o vehiculează limba respectivă. comunicative. În acelaşi timp. trăsături de personalitate. soţia lui Trahanache: …venerabilul (adică eu – [locutorul în momentul vorbirii]) merge deseară la întrunire […]. se vorbeşte despre emiţător (sinonim cu locutor. t0 şi t1 coincid. culturi în care ierarhiile sociale sunt marcate printr-un sistem rigid de onorifice şi culturi în care distanţele sociale sunt mascate prin limbaj. într-o mai mare măsură gramaticalizată 15 . Joiţica). identitatea participanţilor la dialog se reflectă în limbă. alocutor] scrisoarea pe care Tipătescu [în momentul conceperii scrisorii. ca şi sursa şi locutorul. vorbitor – ascultător). Între culturi apar diferenţe marcate în limbă: există culturi care preferă cuvântul. distanţele mici de interacţiune şi culturi care preferă distanţele mari de interacţiune. la cocoşelul tău [sursa scrisorii] (adică tu [ascultătorul în momentul vorbirii]) care te adoră. (I.1.2. Sunt gramaticalizate în limbă diferit percepţii asupra lumii: în limbi diferite.).1. cu resurse personale (predispoziţii cognitive. în altele ca substantiv numărabil (engl. De obicei. Locutorul este cel care verbalizează mesajul pentru un alocutor la momentul t1 al discursului. aceeaşi realitate este conceptualizată ca substantiv masiv (rom. sistemul deicticelor (pronume. sursă] i-o scrisese lui Zoe [destinatarul scrisorii redactate de sursă]. afective. socială. cunoştinţe lingvistice. peas. Caragiale. timpuri verbale) reflectă conceptualizări diferite ale relaţiilor spaţio-temporale dintre participanţii la comunicare (de pildă diferenţele din sistemul concordanţei timpurilor în română / franceză. Toate acestea influenţează opţiunile comunicative şi percepţiile reciproce. prin urmare vino tu [destinatarul scrisorii] (adică nevastă-mea. O scrisoare pierdută). Există însă situaţii în care t0 şi t1 sunt diferite. altele care preferă tăcerea. 2. engleză.L. Sursa este individul care a conceput un mesaj într-un anumit moment t0 pentru un anumit destinatar. locutor] îi citeşte lui Tipătescu [în momentul vorbirii. vorbitor) şi receptor (sinonim cu alocutor. fr. 2.2. ascultător). de glosările prin care vorbitorul curent doreşte să facă trecerea între cele două momente de referinţă. mazăre). respectiv destinatarul şi alocutorul: Trahanache [în momentul vorbirii.2. Efectul comic al pasajului se bazează pe ambiguităţile produse în discurs de metamorfoza celor patru elemente (sursă – destinatar. de asemenea coincid sursa şi locutorul. mijloacele prin care se realizează modalizarea. Eu [sursa scrisorii] (adică tu [locutorul în momentul vorbirii]) trebuie să stau acasă […] Nu mă aştepta. cunoştinţe despre interlocutor. abilităţi de comunicare etc.2. sunt culturi care preferă atingerea. petit pois). Emiţător – receptor De obicei. psihologică. sunt culturi care preferă conflictul verbal şi culturi care preferă armonia socială.

au încredere de sine. Indivizii care manifestă reticenţă faţă de angajarea în comunicare fac multe repetiţii. vorbesc mai mult şi mai repede. au o activitate nonverbală intensă (mimică. Identitatea socială a interlocutorilor Statutul socioeconomic al vorbitorului. interlocutorii adoptă adesea strategii de negociere a codului. manifestă interes pentru teme cu caracter general. au activitate nonverbală redusă. pun multe întrebări de confirmare (nu-i aşa?. iniţiază conversaţia şi introduc frecvent teme noi de discuţie. manifestă relativă precizie în decodarea mesajelor nonverbale.în engleză. au ezitări. au o intensitate vocală ridicată. Provenienţa interlocutorilor dintr-o anumită regiune are reflexe fonetice. faţă de română. comparativ cu introvertiţii. în timp ce în engleză. pun mai multe întrebări. preferă distanţele mai mari de interacţiune. îşi privesc partenerii de dialog cu relativă intensitate. folosesc frecvent modalizatori de certitudine. sunt puţin expresivi. folosirea negaţiei în acest tip de întrebări marchează reproşul locutorului faţă de ignoranţa alocutorului). vorbesc mult. îşi întrerup frecvent interlocutorii. indivizii educaţi recurg la coduri elaborate. 2. fac pauze în comunicare mai scurte. sunt critice şi asertive. da?). Cei care manifestă anxietate în comunicare vorbesc mai repede şi evită tema prin aproximări şi lipsă de focalizare. împărtăşesc gradul de intimitate conversaţională a interlocutorului. gesturi).2. strategiile discursive au mărci lingvistice diferite (în română. sintactice şi lexicale în plan textual. manifestă anxietate discursivă. manifestă preferinţă pentru anumite subiecte. comunicarea între vorbitori proveniţi din culturi diferite poate da naştere la fenomene de comunicare nereuşită / eşuată. 2. au expresivitate comunicativă. se bâlbâie. atenuarea potenţialului agresiv al unei întrebări se face prin negaţie: Nu l-ai văzut (cumva) pe Ion?.). prin care verifică gradul de înţelegere reciprocă. Persoanele extrovertite.2. comparativ cu bărbaţii. cu un repertoriu larg de comportamente interacţionale – îşi exprimă adecvat stările emoţionale. de pildă. rar iniţiază conversaţia şi introduc puţine teme în discuţie. morfologice. sexul.3. particularităţile fizice ale interlocutorilor Identitatea persoanelor care se angajează în dialog are consecinţe asupra schimbului verbal în ansamblu. preferă distanţele mai mari de interacţiune. fac pauze mari. îşi întrerup frecvent interlocutorii. au un limbaj mai complex şi focalizează mai bine tema. apelează la argumente logice pentru a-şi convinge interlocutorii. pe care le tratează relativ superficial fără a le focaliza. gradul de cultură se reflectă în limbă. De exemplu. false începuturi. în schimb. influenţează progresia tematică şi o parazitează prin secvenţe cu funcţie metacomunicativă. Femeile. la neînţelegeri. Pe fundalul diferenţelor dintre culturi. corect gramatical. încearcă să obţină vizibilitate prin limbaj. au contribuţii comunicative relativ scurte şi simple. manifestă preferinţă pentru limbajul standard. au intervenţii bine proporţionate în comunicare. au intensitate vocală ridicată. produc fraze eliptice şi fac multe începuturi false. ele conduc la amplificarea schimbului verbal prin secvenţe cu funcţie fatică şi metalingvistică. sunt mai productivi în scris. persoanele cu înalt nivel de automonitorizare – preocupate să aibă un comportament social adecvat. Identitatea psihologică. Persoanele care manifestă tendinţă de dominare sunt asertive. de pildă. Pentru evitarea acestora. 16 .2. unde un loc important în modalizare îl deţine intonaţia etc. De exemplu. apartenenţa la o anumită clasă socială. cu pauze scurte. repetă cuvinte şi enunţuri. folosesc limba literară (deci corectă).

). iniţiativele verbale (introducerea temelor. procesând informaţia primită pentru a se angaja în interacţiune în mod relevant. conţinuturile vehiculate (noi / banale). 17 . epistemici / deontici / afectivi). zâmbesc mai mult. sunt mai puţin argumentative decât bărbaţii. cuvinte de umplutură. ei îşi adaptează discursul la alocutor şi se orientează spre acesta. Contribuţia comunicativă a participanţilor la dialog nu este simetrică în ceea ce priveşte cantitatea de informaţie. tipurile de acte de vorbire predominante în exprimarea unui individ (acord / dezacord cu interlocutorul. timpul cât vorbeşte fiecare. gradul de dezvoltare şi elaborare a lor. confirmă. schimbările de teme). 2. structurile lingvistice cel mai frecvent folosite în performarea unor acte de vorbire (enunţiative / interogative / exclamative / imperative). recurg frecvent la atenuatori de expresie. lăudarea interlocutorului / criticarea interlocutorului etc.2. infirmă. participă activ. cât şi în cea de alocutori. prin contextualizări şi recontextualizări succesive în funcţie de reacţia acestuia: aduc informaţii. Relaţiile dintre participanţii la dialog Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii complexe care se reflectă în organizarea interacţiunii verbale. afective etc. expresiv / inexpresiv. le completează. manifestă preferinţă pentru actele de vorbire indirecte. Stilul comunicativ se reflectă în: distanţele mai mari sau mai mici de interacţiune. intensitatea vocală şi accentele afective. Stilul comunicativ se constituie la intersecţia unor atitudini comunicative exprimabile prin opoziţii manifestate gradual de-a lungul unui continuum: dominant / supus. fac corecţii şi autocorecţii. noutatea expresiei lingvistice (originalitate / clişeu).1. Personalitatea Personalitatea vorbitorilor se reflectă în stilul lor comunicativ. prietenos / ostil. îşi cer frecvent scuze. atent / neatent. Locutor – alocutor Participanţii la dialog îndeplinesc alternativ rolul de vorbitor / locutor. lexicul folosit (termeni neutri / încărcaţi afectiv). 2. carismă etc. îşi întrerup interlocutorii relativ rar. Ca locutori. participanţii la dialog oferă feedback locutorului curent. Aceştia au rol activ în construcţia dialogului atât în ipostaza de locutori. histrionic / rezervat. resping etc.4. debitul verbal.3. calm / frenetic. ocurenţa unor modalizatori (de certitudine / incertitudine. Cum comunicarea se realizează printr-un sistem complex de semne (în care limba este doar unul dintre subsisteme). comportamentele comunicative adoptate (vezi infra). privilegiază comunicarea nonverbală.). conflictual / nonconflictual. preferinţa pentru acte de vorbire directe sau indirecte. Dialogul este o construcţie intersubiectivă a participanţilor la interacţiunea verbală. strategiile de acces la cuvânt (întreruperea vorbitorilor) şi de menţinere a cuvântului. au gesturi şi mişcări discrete. numărul şi lungimea pauzelor în comunicare. folosesc frecvent calificări adjectivale şi adverbiale. recurenţe lexicale. deschis / închis. 2. acceptă. tipul de argumentare (argumente logice.3.manifestă tendinţa de a-şi exprima sentimentele. puterea de persuasiune etc. semnificativ (care se impune atenţiei) / nesemnificativ. respectiv de ascultător / alocutor. Ca alocutori. stilul comunicativ se corelează şi cu aspecte legate de aspectul fizic al individului.

nu? B: TOni are ochii verzi. formulele de salut şi de adresare. garantat. mimica şi gesturile. predicţiile în legătură cu interlocutorul. 114). A: te rog frumos să-mi spui şi mie # care-i faza cu Chimitex # că stă dosaru de nu ştiu când şi mă întreabă şi pe mine # şefu’ nostru ↓ B: deci cu Chimitexu’ am convenit un contract A: CE. şi mama MEA are ochii verzi garantat.3. Interlocutorii pot stabili relaţii de colaborare. 67). relaţii conflictuale. respectiv relaţii conflictuale. având ca scop negocierea unei soluţii pentru a o face acceptată de ambele părţi sau. ba da. se poate distinge între relaţii de colaborare. neglijenţele comunicative îngăduite. la un drum scurt. da. între colegi de serviciu] A: DOmnu marian ↓ B: zi. respectarea intervenţiei celuilalt / întreruperea exagerată a interlocutorului. 2. Opoziţia colaborare / conflict se reflectă în frecvenţa cu care sunt performate anumite tipuri de acte de vorbire (laudă / reproş). ba da. uite↓ gândeşte un dar de bani. poziţia corpului şi distanţele de interacţiune. B: după cum ştii şi tu bine # spre sfârşitul lunii ↑ A: ce ↑ B: am convenit cu cucoana # madam bucşă ⊥ buşcă A: aşa ↓ B: să ne aducă # documentele financiare ale avalizatorului # care este şi acţionarul principal ## ă # în jurul datei de 11 azi e = A: = azi e miercuri astăzi trebuia să aducă dosaru’ lu # cealaltă firmă ↓ (IVLRA.3.2.2. A „îi dă în cărţi” lui B] A: da. Relaţii de colaborare – relaţii conflictuale În funcţie de orientarea interlocutorilor în raport cu scopul comunicării. (IVLRA. (râde) B: nu? e mama. A↓ aici e dorin. cunoştinţele contextuale mutuale care permit asocieri de idei. B: mama da_d– da DE CE nu mi-ai ZIS de la început asta.3. A: face un drum scurt? B: mama fa:ce drumuri↓ CUM. mama care face-un drum scurt? B: e MAma. şi cu: ochii verzi? B: cu ochii verzi CE. A: da. Gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate Între participanţii la dialog pot exista diferenţe privind gradul de cunoaştere reciprocă şi de intimitate. prezenţa / absenţa elementelor afective. Acestea au diverse reflexe textuale: numărul de teme comune şi gradul de profunzime cu care acestea sunt abordate. A: nu ştiu. 18 . deschiderea interlocutorilor spre autodezvăluire (spre confesiuni). dacă se şi ceartă cu cineva:↑ A: n:u. lexicul folosit. când participanţii se percep ca având scopuri opuse. iar comunicarea evoluează în sensul accentuării diferenţelor dintre ei. ba da. (b) [Dialog între prieteni. da. Dialogurile care urmează reflectă astfel de diferenţe: (a) [Discuţie într-un birou. dimpotrivă. A: A:↓ atunci e MAma.

A: [exA:ct. strategii ale solidarizării cu celălalt / strategii ale desolidarizării de interlocutor. umor / ironie.┴ m-ai întrebat CE vei face? <Rvei fi preşedintele-> şi <Rio_ţi-am spus> NU: nu-mi_trebui AŞA ceva::↓ însă nu am încoTRO în momentu_ă:sta↑ federaţia NU POAte # să rămână neconDU:să↑ ştii că SUNT probleme la nivel internaţional↓ ştii din auzite↓ eu ştiu [la modul conCRET B: şi tu te <Fşi tu te sacri:fici> A: exact. 2.3. la apelative. 19 . A: <Jnu POT să fiu↑> B: nu poţi să fii [preşedinte A: [<Poche:i↓ bu:n↓> eu ţi-am spus # ţi:e ă:: acum_o săptămână_cre:d↓ ţi-am spus că # nu am încoTRO şi va trebui să: B: [ruDE:le deci ştii A: [<Psă accept demisia ta. foloseşte intensificatori de expresie. 191).> B: care-a fost greşeala ta? ştii CARE-a fost [greşeala ta? A: [până să până_să-ţi retra:gi deMI:sia B: da:↓ A: mi-ai sp. Relaţii de putere Între participanţii la dialog se stabilesc relaţii de putere.4. făcându-l pe B să acţioneze în modul dorit de A.susţinerea şi creditarea comunicativă a celuilalt / respingerea şi discreditarea comunicativă a celuilalt. atunci când A influenţează comportamentele comunicative ale lui B. Puterea discursivă se reflectă în contribuţiile verbale ale fiecărui participant şi în rolul avut în negociere: cel care deţine puterea discursivă are intervenţii frecvente în dialog şi contribuţii verbale relativ lungi. sarcasm etc. exA:CT. onorifice) adecvate / inadecvate. foloseşte modalizatori de certitudine. Se spune că A are putere discursivă asupra lui B. egalitate asumată / inegalitate asumată. B: exageră:m> că: nu [suntem copii aicea (IVLRA. exercitate (şi) prin limbă. are fermitate vocală etc. Dialogul care urmează pune în evidenţă relaţia conflictuală dintre interlocutori: [Conflictul verbal se desfăşoară între doi sportivi. B: şi tu te sacrifici A: exA:CT. A îi reproşează lui B conducerea ineficientă a Federaţiei Române de Box] B: nu-i adevărat. pune întrebări şi îşi constrânge interlocutorii să răspundă. B: [şi-o vei conduce tu. nume. întrerupe frecvent interlocutorii.. folosirea unor mărci de identitate (apelative. A: CUM adică nu-i adevărat? B: ştii de ce-ai refuzat? fiincă nu <PPOŢI> să fii. recurge frecvent la structuri sintactice enunţiative şi imperative. B: [hai să <Znu A: [exA:CT. A: # <Jde ce↑> B: o┴ HAI să-ncerci.

A: a:şa ### ă::: aţi alăptat copilu↑ B: nu. apar clişee verbale – Ce doriţi?. anchetaţii răspund. actele expresive apar rar în relaţiile de rol. clienţii. pacienţii. (B clatină din cap) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ (B aduce o sticluţă) A: aşa şi dacă aveţi cumva tifon. Rolul social Participanţii la dialog pot comunica de pe poziţia de individ cu scopuri comunicative personale sau de pe poziţia unui rol social (medic-pacient. (uitându-se la sticluţa cu ulei) [nu aveţi:↑ B: [comprese sterile sau faşă. cumpărătorii solicită mărfuri.). (arătând spre sticluţa cu ulei) nu aveţi decât la gramajul acesta↑ B: da.2. A: aţi luat suplimente de calciu şi fier în sarcină↑ B: da da ↓ şi calciu şi fier A: naştere normală ↑ B: normală. spune-mi te rog: spuneţi-mi c câte ă ce boli a avut ea: mai grave↓ de-a lungu vieţii pân-acum.3.5. faşă. predarea-învăţarea-evaluarea. replicile sunt de obicei scurte). (b) [La farmacie] A: bună ziua. 107). Rolul social limitează temele ce pot fi abordate şi scopul comunicativ (stabilirea unui diagnostic. B: referitor la tot acest interval doamna doctor nu↑ decât rubeolă ↓ rujeolă: cele: ă normale la copil mic. cine pe cine poate întrerupe). participanţii la dialog performează cu predilecţie anumite acte de vorbire – medicii. sancţionarea contravenientului etc. fără divagaţii). fiţi amabilă aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului. efectuarea unei tranzacţii comerciale. (a) [La medic] A: aşa↓ să-mi spuneţi vă rog: # greutatea ei la naştere B: (trei chile) A: sarcina a fost normală↑ B: da. profesor-elev. vânzătorii satisfac solicitările. afectează formele de expresie (selecţiile lexicale se înscriu într-un câmp lexico-semantic predeterminat. ## cu: lapte praf A: deci n-a primit nici un pic de lapte: de mamă da ↑ ă: A: aşa. Cu ce vă putem servi? Ce vă doare? Cine ştie să-mi răspundă la următoarea întrebare…. Contribuţiile comunicative ale participanţilor la dialog sunt în conformitate cu expectaţiile de rol şi se înscriu într-un repertoriu prestabilit de comportamente. poliţist-contravenient etc. anchetatorii pun întrebări. în schimb sunt specifice actele de vorbire declarative. vânzătorcumpărător. constrânge progresia tematică (de obicei liniară. A: hepatită↑ B: nu A: / tebece/ ↑ B: nu (IVLRA. A: faşă. 20 . reglează accesul la cuvânt (cine când şi cât vorbeşte.).

relaţiile dintre ei sunt formalizate. A: aha C: ă: la cuşetă vă costă mai mult ((către B)) CÂT este cuşeta. temele sunt constrânse de un repertoriu prestabilit. (IVLRA.3. îşi permit treceri rapide de la o temă la alta. participanţii comunică de pe poziţia de rol prealocat. afectivitate reţinută. C: trei sute de [mii în plus. laxe în care participanţii la comunicare pot avea un repertoriu larg de teme. (b) Dialog informal [la magazinul de dulciuri] A: le-aţi încurcat ((râde)) B: le-a încurcat fata asta care-i nouă# # cred că le-a confundat↓ CINE ştie ce-a făcut↑ (xxx) le-a băgat la un preţ mai mic A: da B: de la treijnouă la treişapte A: (xxx) B: treişapte cinci sute candi A: candi↑ B: da# dă zece mii? A: da. 137). (a) Dialog formal [la agenţia CFR] B: patru milioane opt sute= C: =cinzeci de mii patru milioane opt sute cinzeci de mii A: îhî# şi e inclusă şi o reducere pen[tru tineri↓ C: [da↓ da↓ A: ştiu că există# [astea C: [da C: deci acesta-i preţu biletului dus întors↓ cu:: loc cu tot A: da↓ da↓ este cuşetă↑ de [dormit↑ C: [nu. B: alceva↑ A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva 21 . dispun de opţiuni numeroase de expresie (formule de adresare. Dialogul formal este ritualizat.6. nu au roluri discursive prealocate. 2. 131). structuri sintactice laxe). modalităţi diverse de exprimare a afectivităţii. structuri sintactice elaborate).A: daţi-mi DOuă vă rog. loc clasă. dă zece mii. A: da↓ da↓ şi-astea dus întors două milioane jumate şi-aşa# da < @ mulţumesc. B: încă trei sute de mii. formele de adresare sunt constrânse situaţional (formule de adresare standardizate. B: douăzeci de mii şi faşa A: da (întinzându-i o bancnotă) (IVLRA.> C: cu plăcere. urmează un protocol cvasiprecis. Dialog formal vs dialog informal Relaţiile dintre participanţii la schimbul verbal generează distincţia dialog formal vs dialog informal. biletu şi cuşeta. Dialogul informal presupune relaţii informale. A: [încă trei sute de mii↓ # aha# mda C: deci în jur de cinci milioane şi cinzeci de mii cu cuşetă.

). frumoasă sau urâtă. Canalul de comunicare Canalul de comunicare determină opoziţia de registru – scris / oral. deci e bogată. Forme scrise vs forme orale Unele forme de dialog sunt instituite social ca forme scrise (completarea de formulare este o formă de dialog între un solicitant şi o instituţie.biscuiţi digestivi B: alceva↑ A: atât. chestionarele de marketing. Transmiterea unui mesaj oral are implicaţii importante asupra procesului de comunicare şi reflexe în plan textual (vezi Limba română vorbită). deducerea şi generalizarea unor atribute pornind de la un element particular (are maşină frumoasă.B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ <R v-ajunge atâta?> A: mi-ajunge↓ pun p-o colivă. morocănos şi antipatic etc). mă aştept să mă placă şi ea pe mine. dialogul pe e-mail. italienii sunt vorbăreţi.# un domn m-a rugat să-i fac o colivă pentru sora lui şi: şi daţi-mi de cinci mii biscui. slabă sau grasă. etnice) şi nu ca indivizi cu identitate proprie (românii sunt ospitalieri.7. 2. consecvenţa (dacă îmi place o persoană. în virtutea primei percepţii). a întârziat. rea sau bună).. deci e neserioasă).4. puterea primei impresii (indivizii tind să fie consecvenţi cu primele impresii pe care şi le fac despre interlocutorii lor: de exemplu. vesel şi simpatic. sondajele de opinie.). (IVLRA.3. conferinţele de presă. În unele forme de comunicare (e-mailul). simpatică sau antipatică. examenele scrise etc. tinde să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţia. 2. 22 . în timp ce altele sunt instituite social ca forme orale (conversaţia curentă. „profeţia autorealizării” (predicţiile pe care indivizii le fac în legătură cu propriile comportamente îi fac să se comporte astfel încât să îşi confirme predicţiile despre sine: cel care spune „n-o să mă descurc”. Percepţia este influenţată de factori psihologici şi de factori socioculturali. în baza cărora indivizii sunt percepuţi ca exponenţi ai unor grupuri (sociale. americanii sunt bogaţi etc. Printre factorii psihologici care influenţează percepţia se numără asocierea de atribute (oamenii sunt consecvenţi în modul în care asociază atributele pozitive şi negative pe care le construiesc la adresa interlocutorilor: frumos şi deştept.134). nemţii sunt exacţi. „scurtături în percepţie”. mă aştept ca aceia care mă apreciază pe mine să îi aprecieze şi pe prietenii mei).1. Percepţia Relaţiile de comunicare sunt modelate şi de felul în care participanţii la dialog se percep reciproc. interlocutorii care în primele momente sunt percepuţi ca inteligenţi vor fi consideraţi inteligenţi şi în interacţiunile viitoare. examenele orale etc. reducerea atributelor la categorii binare (prost sau deştept. 2. cel care spune „nu ştiu nimic” tinde să se comporte la examen astfel încât să îşi confirme predicţia).).4. Factorii socioculturali se regăsesc în percepţie în forma unor stereotipuri pozitive sau negative. efectul Pygmalion (dacă o persoană ne este prezentată a fi competentă avem tendinţa să o considerăm competentă fără a verifica acest atribut).

intenţii comunicative.) adaptarea la interlocutor (reveniri. secvenţe fatice – ai înţeles. salturi logice. râs etc. privire. la VÂRSTA aia↓ CE vrei domle↓ să-ţi facă şi-un doctor. <R dacă noi i-l dăm>↑ eXEMplul cel mai# autentic şi cel mai# vizibil. corecţii. de UNde ştie copilu ăsta să facă MOAţe. zâmbet. Astfel. 2. intensitate vocală. da?. dialogul este asociat cu registrul oral.32). anacolut. local (selecţia formelor de expresie). elipse etc. reveniri. 23 .4. false începuturi. oboseală etc. dezinteres etc.). coprezenţa spaţio-temporală a interlocutorilor determină folosirea unui limbaj al momentului (deictice personale şi spaţiotemporale frecvente. simultaneitatea gândirii mesajului şi a producerii lui determină o relativă destructurare a mesajului (bâlbâieli. repetiţii. autoîntreruperi). interjecţii. caracterul tematic / rematic.4. ezitări. sincretismul (transmiterea informaţiei pe mai multe canale. le dublează B: treizeci↓ patruzeci şi <J patru de mii>. Elementele nonverbale şi cele verbale se pot afla în diverse raporturi: – elementele nonverbale însoţesc elementele verbale. corecţii. vezi infra). atitudinea faţă de interlocutor (îngăduinţă. agresivitate. ((A chicoteşte. în care informaţia este transmisă prin mai multe „medii”: la elaborarea mesajului concură elemente verbale.3. preferinţa pentru coordonare.). grabă. Elementele nonverbale interacţionează cu elementele verbale generând sintaxa mixtă. Exemplele care urmează ilustrează rolul elementelor paraverbale în dialog: [Convorbire în tren între A – 71 de ani. (vezi Limba română vorbită). Mediile de transmitere a dialogului Prototipic. sensuri contextuale speciale. 2. formule de adresare. păi# să te facă de doozeci de ani? (IVLRA.2. nerăbdare. ă rezultatul este# invers proporţional. focalizat / nonfocalizat al unei secvenţe etc. elemente paraverbale (debit verbal.) şi elemente nonverbale (mimică. bucurie. A: ((luând pachetul)) mulţumesc. Dialogul oral Folosirea canalului oral de comunicare se reflectă în plan macrotextual (organizarea de ansamblu a dialogului) şi în plan microtextual. enunţuri eliptice. întreruperi. B se uită spre F)) B: de la MAma. B – 30 de ani] A: phii↑ ((fluieră)) să creşti (doi) copii ca să nu te-ajute [părintele ((îşi drege vocea)) B: [exemplul cel mai bun de unde îl au↑ ca: ca: ca virgulă copil? de la părinţi. ezitări.particularităţi ale dialogului scris coexistă cu forme specifice comunicării orale.). OK?). limbaj afectiv. Elementele paraverbale dau informaţii legate de stări afective sau psihofizice (enervare. gesturi. autocorecţii.). întrebări retorice. distanţe spaţiale etc. <Z adică face şi fiica mai– maică-sii> A: are multe sufeRINţe B: păi da doamnă↓ ((A râde)) B: da’ vreau să vă mai spun ce:va. întrebări de confirmare etc. permanenta orientare spre interlocutor (prin vocative. accentuare.

– elementele nonverbale sunt paralele cu cele verbale (cuvintele reflectă activităţi desfăşurate simultan cu schimbul verbal) A: mă↑ n-am auzit. sau într-o situaţie de interacţiune indirectă. care amplifică intervenţia verbală. În dialogul faţă-în-faţă interlocutorii se monitorizează vizual reciproc. (IVLRA. transmit informaţii suplimentare C: deci cu şină separat ((arată spre raft)) şi astea plic n-au şină. fiţi amabilă↓ aveţi cumva loţiune gerovital↑ pentru regenerarea părului.133). vorbitorii recurg la coduri mai elaborate. mă auzi?. Participanţii la dialog se pot afla într-o situaţie de interacţiune directă. până m-am dus în farmacie şi am rugat-o să mă lase să dau un telefon. (IVLRA.76).69) A: daţi-mi de CINCI mii câteva arahide d-alea↓ ((arată cu degetul)) d-alea ca să pun pă ceva B: ((cântăreşte)) ş-alceva↑ v-ajunge atâta? A: mi-ajunge↓ (IVLRA.135). – elementele nonverbale substituie elementele verbale A: bună ziua. mediată tehnic. prin care este verificat canalul de comunicare (alo!.B: ((numărând restul)) patruzeci şi cinci↓ cinzeci. care modifică regulile interacţiunii verbale: rolul elementelor nonverbale este limitat. întreruperile sunt mai puţin frecvente. – elementele nonverbale completează elementele verbale. ((B clatină din cap)) A: nu↓ atunci ulei de ricin↑ ((B aduce o sticluţă)) (IVLRA. mai sunteţi pe fir?). B: (ce) dracului te-am răsturnat A: ((şterge cu cârpa)) î: când să plecăm↓ îmbrăcată tot↓ a sunat-o o fetiţă↑ să iasă la joacă (IVLRA. folosirea deicticelor spaţiale şi personale se restrânge. – elementele nonverbale contribuie la dezambiguizarea sensurilor vehiculate prin unităţile lexicale. A: ((luând restul)) mulţumesc↓ bună ziua. dialogurile radiofonice) între participanţii la dialog se interpune un suport tehnic. Dialogul care urmează reflectă câteva dintre particularităţile interacţiunii mediate: 24 . frecvent în această situaţie sunt deicticele pronominale şi adverbiale: A: da’ cum adică să scriu pe coloane↑ B: pe coloane este AŞA ((arată)) A: am văzut eu nişte reviste scrise aşa↓ B: asta ar însemna că se scrie tot textul în mod normal↓ se selectează şi la↓ A: aici zice? B: nu # nu. În dialogul mediat (conversaţiile telefonice. apar elemente cu funcţie fatică.132). faţăîn-faţă. B: a: deci astea sînt singurele practic? A: da (IVLRA.135).

cum ar fi: alternanţa de replici. Cadrele de comunicare limitează apriori formele de dialog. 2. În cadrul fiecărei societăţi funcţionează „cadre de comunicare”. A: m-a sunat DOINA ş. (I. folosit ca procedeu narativ prin care se mimează dialogul real: – Ce uneltiţi acolo? – Nuni mă roagă să cânt. unele suprapuneri şi întreruperi sugerate prin semnele de punctuaţie.4. elipse dialogale. Dialogul în literatură O situaţie tipică de actualizare a dialogului în scris este dialogul în literatură. altfel într-o sală de spectacol. B: MA::MĂ: dra::gă↓ doa:mne_dumnezeule da’ CHIAR că nu vă mai SPUN niMIca↓ ă_ ieram pe_canapea↑ scriAm↑ şi s-a zgâlţâIT_ CANApeaua cu mine↓ # # [şi când A: [da. # mai BIne nu ziceam_nimic. A: păi şi chiar sună. 2. prototipuri situaţionale. A: e: nu: da’ [acu’ oricum e bine totul. cât de mare. în dialogul literar o replică este alcătuită din enunţuri încheiate (propoziţii.5. Suzica izbucni: – Şi eu. NU NU NU. într-un fel vorbesc candidaţii cu alegătorii într-o piaţă publică şi profesorii cu studenţii la curs.4.[Convorbire telefonică între mamă şi fiică] A: saluta::re::↓ B: hehe↓ [salut.[auzi? B: [DA↑ A: m-a sunat DOINA şi mi-a zis de cuTREmur↓ CUM a fost. la piaţă ne angajăm în tipuri specifice de dialog. Dialogul literar captează doar unele dintre fenomenele specifice dialogului cotidian. BUN. ironic)) B: [DA:. Teodoreanu. # da iarăşi a intrat robotu după doo_ori↓ B: asta e_dracu să-l ia. păi AIA e. Sonia? Cu soborul nu poţi lupta! – Mă supun… cu o condiţie! – S-o auzim! – Cântăm împreună.(IVLRA. 25 . de obicei. 169). fraze). la telefon vorbim respectând un anumit ritual (vezi exemplele supra) etc. Uliţa copilăriei). A: [m-auzi? B: i:ieram în BA:ie↑ şi mă spălam pă DInţi_şi zicea:m_DOmne ce_parcă sună teleFO:nu. şi eu! – Ce te faci. # [aha↓ B: [m-am dus în dormito:r du:pă: un minut_aşa↓ încă se mai mişca LAMpa↓ # A: îhî:m↓ # până la ea↓ a ajuns cu TOtu altfel↓ # B: îm↑ A: # şi PÂnă la mine ŞI_MAI rău↓> [((râs uşor. care determină un anumit protocol al dialogului: la medic purtăm într-un anume fel dialogul. Locul şi momentul desfăşurării dialogului Orice dialog se desfăşoară într-un anumit spaţiu şi într-un anumit moment. pauza între replici.

6. vor să intre în relaţie cu alţi membri din societate (de aceea dau un telefon de felicitare de ziua unui prieten. încurajare sau interdicţie). prin intermediul cărora oamenii pun în relaţie scopurile comunicative cu situaţia concretă de comunicare. în interogatoriul poliţiei. În funcţie de rolul structural pe care îl au. în psihoterapie. întrebările sunt de două tipuri: (i) întrebări ad-hoc.7. în anchetele de marketing şi sondajele de opinie. 2. fac complimente.7. vor să se însănătoşească şi atunci se duc să consulte un medic etc. expresive (Foarte bine! Bravo! Cea mai frumoasă lucrare! / Să-ţi fie ruşine că iar nu ai învăţat!). vorbesc despre ei şi fac confesiuni etc. Comportamentul de ranforsare Comportamentul de ranforsare se constituie ca răspuns valorizant pozitiv sau negativ al locutorului la o acţiune (verbală sau nonverbală) a alocutorului. diverse tipuri de comportamente comunicative coexistă în diverse proporţii. 5). în consultaţia medicală.). fac glume etc). iar.). acte de vorbire în cadrul unor conversaţii / discuţii prin care se solicită interlocutorului să formuleze un răspuns şi (ii) întrebări cu funcţie structurală în cadrul unor tipuri specializate de dialoguri. 2. în interviul de angajare etc. de a-i determina să acţioneze într-un anumit fel. 26 .). în forma răsplăţii verbale sau a sancţiunilor. unde perechea de adiacenţă întrebare-răspuns reprezintă modul de organizare a discursului (în discursul didactic. Ranforsările au semnificaţie socială şi emoţională pentru interlocutor. / Nu mi-a plăcut deloc cum ai lucrat azi. în justiţie. vor să se autoexprime (compun poezii. În cadrul unui dialog. 2.2. 2. din punct de vedere dialogic. se duc la un interviu de angajare. de a-i convinge etc. Scopul ranforsărilor pozitive este de a încuraja comportamente viitoare analoge cu comportamentul ranforsat. Modul de comunicare Dialogul se organizează în diverse tipuri de comportamente comunicative.) etc. a recunoaşterii meritelor celuilalt prin acte de vorbire reprezentative (Mi-a plăcut foarte mult compunerea ta şi am să-ţi dau un zece în catalog. se concretizează în forma unor acte de vorbire tipice (laude sau critici. vei primi o notă mică. Cauza şi scopul Existe cauze şi scopuri diverse din care şi cu care oamenii intră în dialog. în interviul mass-media. Comportamentul euristic Comportamentul euristic a fost gramaticalizat în limbă în forma enunţurilor interogative (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării. Cauze: oamenii vor să rezolve probleme practice (de pildă. vor să obţină un împrumut şi atunci solicită un formular de la ghişeul unei bănci pentru a-l completa.1.iar cunoaşterea regulilor specifice diverselor prototipuri comunicaţionale este parte componentă a competenţei dialogale a individului. Alegerile comunicative determinate de anumite cauze sunt planificate în funcţie de scopul urmărit de vorbitor. Scopul în care comunică este de a acţiona asupra celorlalţi: de a-i informa pe ceilalţi. vor să obţină un loc de muncă şi atunci.7. se manifestă în cadrul perechii de adiacenţă întrebare – răspuns (vezi infra). iar al ranforsărilor negative este de a împiedica repetarea comportamentului respectiv.

marcând coparticiparea la dialog în ciuda rolului pasiv asumat. satisfăcându-i nevoia de cooperare... Ranforsările apar în conversaţia cotidiană. de aprobare. Explicaţiile sunt implicate în anumite 27 . este interesat de ceea ce spune).). da. şi?. (c) încheie conversaţia (locutorul reia spusele alocutorului pentru a semnaliza dorinţa de a abandona subiectul).4..3. da. În dialogul care urmează au fost reliefate elementele cu rol de sprijin. ne oprim aici. 2. reformulări. de apreciere.).5. folosirea unor strategii ale politeţii pozitive (vezi infra). dacă înţeleg bine. Printre mărcile lingvistice specifice sunt repetiţiile (parţiale sau totale). se concentrează pe anumite porţiuni din discursul interlocutorului). În cadrul dialogului poate avea diverse funcţii: (a) încurajează conversaţia (locutorul îi trimite alocutorului un semnal că îl urmăreşte. vrei să zici. Comportamentul de susţinere (de sprijin) Comportamentul de susţinere (de sprijin) se concretizează în semnale pe care locutorul le trimite alocutorului în legătură cu modul în care îl percepe. deci). Este un comportament cu rol esenţial în constituirea şi întreţinerea relaţiilor interumane. Comportamentul reflexiv Comportamentul reflexiv este o formă de răspuns prin care locutorul reflectă ceea ce a spus alocutorul. era la cin_şi Zece↑ şi noi am ajuns pe la ŞAse # în feteşti. îl susţine. aprofundări.). oferindu-i sentimentul apartenenţei la grup. a.. Formularea unor răspunsuri suficient de informative la întrebări. secvenţe prin care se introduc reformulări (adică. mhh…).> B: s-a stricat locomotiva. A: <@ E:xtraordinar. (b) induce o schimbare în cursul conversaţiei (locutorul îi solicită alocutorului clarificări. A: [E:xtraordinar↓ +B: [şi nu mai aveam legătură decât la zece fără zece minute. discursul de evaluare în cadrul diverselor organizaţii. acum înţeleg.45).). Comportamentul explicativ Prin comportamentul explicativ vorbitorul prezintă o problemă pentru a o face înţeleasă de un public determinat. conectori pragmatici (ei. relaţional şi emoţional. empatizarea cu acesta: A: <@da’ CE s-a-ntâmplat. Te las corigent.> B: şi noi aveam legătură în: feteşti↑ o Oră şi jumătate am avut întârziere A: [m:::↑ +B: [până a venit ALtă locomotivă↓ şi am pierDUT legătura din feteşti.. asta a fost.. 2...7. deci. / Patru. oferindu-i sprijin informaţional. dar sunt mai frecvente în anumite tipuri de discurs (discursul didactic.7. îl acceptă.. empatizarea cu celălalt sunt concretizări ale susţinerii comunicative pe care locutorul o oferă alocutorului.. îl lasă să continue.. deicticele textuale (aşa. următorul). secvenţe concluzive (bun. 2.. prin care locutorul îşi manifestă interesul faţă de ceea ce spune alocutorul. A: u:::↑ B: şi din feteşti până-n cireşu la soacră-mea↑ mai faci cam # aproape două ore A: phii↑ ((fluieră)) (IVLRA. interjecţiile (aha. da…. discursul publicitar în care folosirea unui produs este răsplătită cu beneficii personale etc..declarative (Premiul de excelenţă se acordă doamnei învăţătoare Ionescu pentru întreaga sa activitate la catedră.7.

2. dorinţa de afiliere. discursul avocaţilor.. demarcatorii discursivi (vom discuta în continuare…. repararea relaţiei). cv-urile etc). zic că. continuare. (v) locutorul urmăreşte reglarea anxietăţii în cadrul relaţiei de comunicare (eliberarea tensiunilor acumulate. cred că). discursul ştiinţific de popularizare etc). semnalizează o atitudine pozitivă. glosările apozitive. pe de o parte… pe de altă parte. 2. enunţurile asertive. Tip de comportament verbal constitutiv pentru anumite genuri şi specii literare / jurnalistice (memorialistica.. discursul asistenţilor sociali. interviurile. (vi) locutorul participă la fixarea 28 . Elementul distinctiv îl constituie atitudinea ludică faţă de mesaj a participanţilor la comunicare. Autodezvăluirile au funcţie strategică în comunicare: vorbitorul îi propune interlocutorului o imagine despre sine pentru a o negocia pe parcursul interacţiunii verbale. glumele dinaintea unui examen etc. Comportamentul autocentrat Prin comportamentul autocentrat indivizii se dezvăluie celorlalţi vorbind despre ei înşişi. stadiu final. mărci ale afectivităţii. Umorul are diverse funcţii în cadrul discursului: (i) locutorul solicită alocutorului informaţie (modul în care interlocutorul răspunde la umor poate fi un indiciu al atitudinii sale în raport cu tema dialogului sau cu gradul în care îi acordă atenţie alocutorului). întâi… apoi). metaforele cu funcţii concretizatoare. ieşirea dintr-o situaţie neplăcută. poate fi păstrat interesul interlocutorului pentru tema în discuţie. determinările adjectivale şi adverbiale.).7. o altă întrebare care se naşte este. în timp ce refuzul de a răspunde la umor poate fi expresia ostilităţii în cadrul relaţiei.7.). se poate anunţa schimbarea temei. de acord). umorul se transformă în ironie. disoluţie. structurile enumerative etc. (iv) locutorul creează un context comun de interacţiune oferind sentimentul apartenenţei la grup şi al sprijinului mutual ca formă de marcare a identităţii de grup.7. modalizatorii subiectivi (părerea mea. stadiu avansat. gradul de intensitate al relaţiei (relaţie superficială / relaţie intimă) sau dă indicii asupra direcţiei pe care o va urma relaţia (constituire. Printre mărcile discursive specifice sunt formele verbale şi pronominale de persoana I.profesii (discursul didactic.6. Vorbitorul este constrâns în autodezvăluire de reguli ale modestiei şi de riscurile pe care le comportă dezvăluirile personale. poate funcţiona ca formă de obţinere a acordului / bunăvoinţei / recunoaşterii celorlalţi). autodezvăluirea este o parte constitutivă a relaţiilor sociale în măsura în care defineşte stadiul unei relaţii (stadiu iniţial. (ii) locutorul se autodezvăluie (îi dă interlocutorului un semnal de acceptare. enunţurile metadiscursive (dacă mi-aduc aminte. Comportamentul ludic (umorul) Comportamentul ludic (umorul) este o formă de comportament comunicativ prin care locutorul solicită alocutorului un răspuns actualizat prin elemente paraverbale (râsul) sau nonverbale (zâmbetul). (iii) locutorul exercită controlul în relaţiile interpersonale (reacţia pozitivă la umorul alocutorului este o formă de recompensă. să-ţi spun un secret). constituirea unor opoziţii discursive eu / alţii. Când atitudinea ludică este substituită de intenţii ofensatoare. frecvenţa deicticelor. discursurile din ghidurile turistice. Printre mărcile textuale ale acestui tip de comportament comunicativ se numără: structurile explicative. relaţie pozitivă / negativă). până aici am văzut cum…. ieşirea din stările de surescitare – glumele din sala de aşteptare la dentist. conectorii (în primul rând… în al doilea rând. de cordialitate. prin umor se pot umple golurile comunicative.

vorbitorii stabilesc relaţii sintactice între elemente prezente în discurs şi elemente implicite (prezente doar ca informaţie contextuală. exprimă acordul / dezacordul cu interlocutorul. producând unităţi ale nivelului imediat superior: actele de vorbire sunt părţi constitutive ale mişcărilor comunicative. delimitează replicile interlocutorilor. UNITĂŢILE DIALOGULUI Organizarea internă a dialogului poate fi descrisă ca o structură ierarhică de niveluri. Tăcerea (absenţa vorbirii) Tăcerea (absenţa vorbirii) are diverse funcţii în comunicare: marchează începutul şi sfârşitul dialogului. de pildă. este o strategie de a amâna replica sau de a câştiga timp de gândire. nu la alte secvenţe textuale. în care unităţile de rang inferior se combină.tiparelor cognitive şi a stereotipurilor (vezi. 50). mai multe schimburi formează o tranzacţie. respingere) etc. cunoştinţele comune împărtăşite etc. este indice al lipsei de cunoştinţe. indicator al gradului de implicare comunicativă. tranzacţiile se relaţionează în cadrul unei conversaţii sau discuţii.7. 1. reproş. semnal al relaţiilor dintre interlocutori (complicitate. 29 . Relaţia dintre context şi cotext Puternica ancorare contextuală a dialogului (vezi supra. neexprimate ca atare): faptul că ea este bătrână↓ că e┴ NU e foarte bătrână↓ dar ajungând în situaţia asta de BOAlă şi de VÂRstă foarte avansată↓ dar sunt persoane care şi la obzeci de ani [au un (IVLRA.8. 2. două sau mai multe intervenţii formează un schimb. Astfel.8) face posibilă o relaţie specială între cotext (secvenţele textuale adiacente unei secvenţe date) şi context (ansamblul elementelor relevante în situaţia de comunicarea dată: interlocutorii. mişcările comunicative se includ în intervenţii ale fiecărui locutor. 3. secvenţe textuale din dialog sunt conectate la elemente implicite din context. glumele pe seama grupurilor etnice) sau le neagă (prin ieşirea din realitate în fantezie). transmite emoţii (admiraţie. relaţiile dintre ei.).8. anxietate). 2.1 – 1.

în raport cu contextul şi cu intenţia comunicativă a vorbitorului. urmărind producerea unor efecte asupra interlocutorului (componenta perlocuţionară a actului de vorbire). 3. ca unitate comunicativă. ca un ordin indirect (vorbitorul îi sugerează portarului să îi 30 . [ACT ASERTIV]. numită forţă ilocuţionară. 122). Alteori. Orice enunţ însă este mai mult decât o structură fonetică-gramaticalăsemantică.1. Structura actelor de vorbire Într-o situaţie de comunicare dată. C: păi aşa am zis şi eu la răzvă astăzi zic↓ ieri era cald de mureai↓ şi astăzi# înnorat şi te-apăsa aşa# pe creier aşa (IVLRA. poate funcţiona. un vorbitor produce o secvenţă lingvistică (aceasta fiind componenta locuţionară a actului de vorbire) cu o anumită intenţie (componenta ilocuţionară a actului de vorbire). cât şi pe verticală. poate fi format dintr-una sau mai multe propoziţii. Când regulile de bună formare sunt încălcate. ataşând deci enunţului o forţă convenţională. din propoziţii eliptice. prin ştergerea graniţelor prozodice dintre unităţile sintactice: B: de CE. enunţul În clădire sunt doi oameni. două acte de vorbire pot apărea contopite într-o singură unitate intonaţională. 3. într-un context determinat. ca o aserţiune (o descriere adevărată sau falsă a unei stări de fapt din lumea reală). A: pentru că l-a disperat nu ştiu. (IVLRA. [ACT ASERTIV] mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. Actul de vorbire. componenta ilocuţionară şi componenta perlocuţionară. cuvintelor în limba română şi se asociază cu o interpretare semantică. Astfel. Componenta locuţionară este rezultatul producerii unor secvenţe lingvistice conforme cu regulile fonetice. cu scopul de a acţiona asupra interlocutorului său. morfemelor. atât pe orizontală. fraze). atunci enunţul nu este gramatical / acceptabil. „Linearitatea” este afectată de o serie de fenomene specifice. care configurează textul dialogal în mod particular. oamenii acţionează unul asupra celuilalt prin limbă. Actul de vorbire În procesul comunicării. este o structură care respectă regulile de combinare a fonemelor. 123). Actele de vorbire au trei componente: componenta locuţionară. Dialogul apare ca o succesiune ordonată de acte de vorbire: A: <R fiţi> amabilă↓ [SECVENŢĂ DE APEL] ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? [ÎNTREBARE] B: CUM să nu. din porţiuni de propoziţii (vezi exemplul supra). Unitatea comunicativă minimală este actul de vorbire. producând schimbări în lumea înconjurătoare. vorbitorul produce acel enunţ cu o anumită intenţie. gramaticale şi semantice ale unei limbi date: În clădire sunt doi oameni.1. aşa cum se manifestă ele în textul narativ / descriptiv. Nu există o relaţie 1:1 între actul de vorbire şi structurile sintactice (propoziţii.1. Actul de vorbire este actul performat prin utilizarea limbii în situaţii de comunicare concrete: secvenţa produsă de vorbitor cu o anumită intenţie comunicativă.Unităţile comunicative nu se suprapun peste unităţile sintactice.

insistenţă. este performat cu succes. presupunere. atunci actul de vorbire este nereuşit. jurăminte. Prin actele de vorbire expresive 31 . ca un reproş indirect (vorbitorul îi sugerează portarului că nu ar fi trebuit să permită pătrunderea niciunui străin în clădire). locutorul consideră adevărat conţinutul propoziţional al actului de vorbire. un bandit. (vorbitorul îşi ia angajamentul în faţa interlocutorului „de a nu mai întârzia”). îl ameninţă pe interlocutor că nu-i va fi greu să-l omoare dacă nu face ce îi spune). îl determină să facă anumite acţiuni motorii. relaţia dintre interlocutori. în diverse grade: când spune Astăzi sunt 2oC. îi induce teama etc. condiţionarea actului de vorbire de existenţa unui cadru instituţional etc. starea psihologică exprimată de locutor.. Prin actele de vorbire comisive (promisive) locutorul îşi ia angajamentul să realizeze acţiunea specificată de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Promit să nu mai întârzii. dacă locutorul reuşeşte să performeze actul de vorbire astfel încât alocutorul să poată deduce corect intenţia vorbitorului. deducţie.1. Prin actele de vorbire reprezentative (asertive) locutorul îşi asumă conţinutul propoziţional. reproş etc. plângere. Există diverse subclase de acte directive: ordin. Clasificarea actelor de vorbire În funcţie de particularităţile pragmatice (cum ar fi scopul cu care este performat actul de vorbire – scopul ilocuţionar. Prin actele de vorbire directive locutorul încearcă să-l determine pe alocutor să facă o anumită acţiune: când spune Închide geamul! locutorul doreşte să îl facă pe alocutor să acţioneze în sensul conţinutului propoziţional al actului de vorbire („a închide geamul”). acte comisive (promisive). 3. acte declarative. chestionare. poruncă. informare etc.dea afară pe cei doi intruşi din clădire). Prin actele de vorbire întrebare locutorul îi solicită alocutorului să furnizeze un răspuns care să-i umple un gol cognitiv (de diverse tipuri. sugestie. Din acest punct de vedere. El vrea / doreşte să schimbe o stare de fapte din lumea reală folosind cuvintele. angajament etc. relaţia dintre cuvinte şi starea de fapte din lumea reală. rugăminte etc. Pe baza unor inferenţe pe care le fac. Ilocuţia are efecte asupra alocutorului: îl lasă indiferent. interogare. acte directive. un act de vorbire poate să fie eficient (când actul de vorbire are asupra alocutorului efectul scontat de locutor) sau ineficient (când scopul perlocuţionar nu este atins). întrebări. Subtipuri de promisive: promisiune. interlocutorii deduc intenţia comunicativă a vorbitorului. Există diverse subclase de acte întrebare: întrebare. îi umple un gol cognitiv. dacă locutorul nu a reuşit să transmită mesajul astfel încât alocutorul să deducă intenţia sa.2. Efectele ilocuţiei reprezintă componenta perlocuţionară a actului de vorbire. eşuat. Există diverse subclase de acte reprezentative (asertive): afirmaţie. Locutorul îşi exprimă intenţia de a face astfel încât starea de lucruri din lumea reală să fie conformă cuvintelor sale. conţinutul propoziţional al actului de vorbire. acte expresive. El foloseşte cuvintele pentru a descrie o stare din lumea reală pe care o crede / o prezintă ca adevărată. actul de vorbire este reuşit. ca o ameninţare indirectă (vorbitorul. real sau pretins): La ce oră te întorci? / – La ora 10.) actele de vorbire se clasifică în: acte reprezentative (asertive).

2 lei până mâine?). instituţionale. „a declara şedinţa închisă / deschisă” sunt acte de vorbire declarative. rolul social al alocutorului). al unui act de vorbire expresiv (cu sintaxă exclamativă: – Ce cald e aici!). compasiune. Actele de vorbire indirecte sunt actele de vorbire performate prin intermediul altor acte de vorbire (purtând mărcile formale ale altor acte de vorbire). performând un act de vorbire direct (marcat prin sintaxa imperativă: – Deschide fereastra!) sau indirect. te rog. devieri de la corelaţia prototipică sunt posibile (vezi Tipuri de enunţuri în funcţie de scopul comunicării). (ii) când se percep la o distanţă socială mare faţă de alocutor (diferenţe privind statutul. să fie satisfăcute. locutorul face o declaraţie verbală care instaurează o stare de fapt în lumea reală: spunând Vă declar căsătoriţi.3. într-un grad mai mare. entuziasm. vă rog. Dă-mi şi mie 2 lei până mâine! / Ai putea să-mi împrumuţi şi mie. sexul.). Subtipuri de acte de vorbire expresive: mulţumirile. „A declara căsătoriţi”. Prin actele de vorbire declarative. 3. puteţi să-mi deschideţi uşa să cobor aici la semafor?). (iv) sistemul de drepturi şi obligaţii care îl leagă pe locutor de alocutor. „a declara război”. Acte de vorbire directe vs acte de vorbire indirecte Actele de vorbire pot fi performate direct (acte de vorbire directe) sau indirect (acte de vorbire indirecte). tristeţe. locutorul poate să-i solicite alocutorului să deschidă fereastra. Astfel. Prin cuvinte se performează o acţiune în mod convenţional. cu atât actul de vorbire este. Pentru ca actul de vorbire să fie performat în condiţii de succes este nevoie ca anumite condiţii extralingvistice. vârsta. 32 . condoleanţele etc. prin intermediul unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (cu sintaxă asertivă: – S-a făcut foarte cald aici.). Actele de vorbire indirecte sunt interpretate de alocutori pe baza cunoştinţelor contextuale comune şi a competenţelor comune de comunicare. „a boteza”. discursive etc. interlocutorii folosesc deseori acte de vorbire indirecte. felicitările..1. al unei întrebări (cu sintaxă interogativă: – Vrei să deschizi fereastra?). (iv) când actul de vorbire performat este perceput ca exterior sistemului de drepturi şi obligaţii dintre interlocutori (– Domnu’ şofer. (iii) când actul de vorbire impune alocutorului o obligaţie percepută ca relativ mare (v. ofiţerul stării civile instituie starea de „căsătorit” pentru persoanele spre care este direcţionat actul de vorbire. admiraţie etc. scuzele. Factorii care influenţează performarea actelor de vorbire indirecte sunt (i) relaţia de putere între locutor şi alocutor. Cu cât procesele implicate în interpretare sunt mai complexe. Vorbitorii au tendinţa de a recurge la acte de vorbire indirecte: (i) în comunicarea cu alocutori pe care îi percep ca deţinători ai puterii (instituţionale. (iii) gradul în care actul de vorbire performat îi impune o obligaţie alocutorului. Diverse tipuri de acte de vorbire se corelează în mod prototipic cu anumite structuri lingvistice. (ii) distanţa socială dintre locutor şi alocutor.) faţă de conţinutul propoziţional al actului de vorbire: Ce frumoasă eşti! (locutorul îşi exprimă admiraţia faţă de o calitate atribuită interlocutorului „a fi frumoasă”). În comunicare.locutorul îşi exprimă atitudinea (bucurie. indirect.

poate fi un act de vorbire expresiv (exprimă regretul). marcă a unui act de vorbire expresiv). între o aserţiune. (verb performativ. poate exprima un reproş. marcă a unui act de vorbire declarativ).1. Te rog să stai acolo. eu fiind persoana drăguţă. (verb performativ. în anumite contexte. despre mine crede că sunt „o persoană drăguţă”. modul imperativ corespunde. tonul vocii. marcă a unui act de vorbire directiv). (verb performativ. marcă a unui act de vorbire întrebare). – Vrei să bem o cafea împreună? / – O persoană drăguţă nu poate fi refuzată. gesturi etc. 3. elemente lexicale. mimică) modifică forţa ilocuţionară. În funcţie de mimică. elemente paraverbale. persoana I singular – numesc actul de vorbire performat de locutor: Afirm că aşa stau lucrurile. de exemplu. o ameninţare. emfaza) pot distinge. Mărci ale forţei ilocuţionare Forţa ilocuţionară a unui act de vorbire poate fi marcată prin diverse elemente lingvistice: verbe performative. înseamnă că nu va refuza invitaţia. negaţia poate marca un refuz (Nu mă mişc de aici!) sau o interdicţie (Nu te mişca de aici!). (verb performativ. De exemplu. (verb performativ. că răspunsul este „da”. unui act de vorbire reprezentativ / asertiv (Ion deschide fereastra. – Modurile verbale pot distinge între tipuri de acte de vorbire: modul indicativ corespunde. folosite în anumite condiţii gramaticale – indicativ prezent. elemente suprasegmentale (intonaţia).). activ. nu-i aşa? transformă o aserţiune în întrebare de confirmare etc. o ameninţare. marcă a unui act de vorbire reprezentativ / asertiv). marcă a unui act de vorbire comisiv / promisiv). moduri şi timpuri verbale. dacă spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. enunţul Maria pleacă mâine. în mod prototipic. Vă declar căsătoriţi. Îţi mulţumesc pentru ajutor. modalizatorul sigur.). convenţionalizat prin uz. – Elementele nonverbale (gesturi. Promit să nu te mai întrerup. te rog marchează un act de vorbire directiv (rugăminte). deschide fereastra!). elemente implicate în situaţia de comunicare. în mod prototipic. poate funcţiona ca intensificator al unei promisiuni (Vin sigur mâine. elemente nonverbale (mimică. unui act de vorbire directiv (Ion. interlocutorul deduce. deci probabil se referă la mine. debitul verbal.4. – Anumite elemente lexicale sunt specifice unor acte de vorbire. un reproş etc. în baza convenţiilor cunoscute. – Elementele paraverbale (intonaţia.). (verb performativ. deci răspunsul este „da”. – interlocutorul deduce că răspunsul este „da” în urma unor calcule inferenţiale: ea îmi spune că „o persoană drăguţă nu poate fi refuzată”. 33 . de exemplu. ea vorbeşte cu mine. Întreb dacă va veni toată lumea. – Verbele performative sunt verbe care. poate funcţiona ca aserţiune.Vrei să bem o cafea împreună? / – Mai întrebi? – întrebarea retorică este un act de vorbire indirect. o promisiune.

}ACT2 C: {CE troleibuz. Actele de vorbire se integrează în mişcări conversaţionale. prin întrebări care îşi aşteaptă răspunsul.}ACT2 {trebui să mergeţi pân la uNIrea↓}ACT3 A: {da.}ACT1 +B: {de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑}ACT1 A: {AM înţeles. aş vrea o părere sinceră de la tine…).}ACT1 {e compliCAT. alcătuită dintr-un singur act de vorbire. atenţie!. întrebări] B: {CUM să nu. sau complexă. În dialogul următor mişcarea de deschidere a dialogului este alcătuită din două acte de vorbire (adresare către interlocutor şi întrebare).}ACT1 A: {da da da}ACT1 {deci prin spate↑ da. vocative. hei!. 3. mişcarea de încheiere a conversaţiei este alcătuită din câte un act de vorbire performat de fiecare interlocutor: [DESCHIDEREA CONVERSAŢIEI – 2 acte de vorbire: adresare către interlocutor şi întrebare] A: {fiţi amabilă↓}ACT1 {ştiţi cumva cum putem ajunge de aici la universitate? }ACT 2 [MENŢINEREA CONVERSAŢIEI: răspunsuri. formule introductive de tipul vreau să discutăm astăzi despre. Mişcarea conversaţională Locutorii performează acte de vorbire pentru a construi schimbul verbal: pentru a-l iniţia.}ACT1 A: {orice troleu.. prin aserţiuni care stimulează un comentariu din partea alocutorului. locul în care se produce schimbul verbal poate face ca actul de vorbire Atenţie! să fie interpretat ca ordin (în armată) sau ca secvenţă cu funcţie de apel în conversaţia cotidiană.}ACT1 [TRANZIŢIA LA ALTĂ SUBTEMĂ] {cu metroul se poate? }ACT1 B: {nu.. prin focalizarea unei teme (metacomentarii – în ceea ce priveşte…. mişcarea de trecere la o nouă subtemă este alcătuită dintr-un act de vorbire aflat în aceeaşi intervenţie cu un act de vorbire cu funcţie de menţinere a conversaţiei. pentru a-l menţine.2. }ACT1 B: {ORce troleu. 92). Mişcarea conversaţională (de iniţiere / menţinere / de tranziţie / de încheiere) poate fi simplă.}ACT1 (IVLRA. formule de adresare).).– Elementele constitutive ale situaţiei de comunicare contribuie la marcarea forţei ilocuţionare: de exemplu.}ACT1 B: {aşa-nţelegeţi.}ACT1 [ÎNCHEIEREA CONVERSAŢIEI] A: {mulţumim. pentru a face tranziţia de la o temă la alta sau pentru a-l încheia.}ACT1 C: {mulţumim. prin secvenţe de apel care atrag atenţia interlocutorului (interjecţii de adresare – uite!.}ACT1 {mergeţi în cogălniceanu şi luaţi troLEu. Interacţiunea verbală poate fi iniţiată prin formule standardizate de deschidere a conversaţiei (formule de salut.}ACT2 B: {traversaţi↓ o luaţi pe lângă teatru bulandra pe străduţa_aceea-ngustă↑ ş-ajungeţi în cogălniceanu şi luaţi orice troleu. mişcarea de menţinere a conversaţiei este alcătuită dintr-o succesiune complexă de întrebări şi răspunsuri. alcătuită din mai multe acte de vorbire. fiecare format din unu sau mai multe acte de vorbire. ce ar fi de spus despre…. mulţumim. 34 .

prin aserţiuni care induc o reacţie a alocutorului. oferte etc.). o frază.. prin secvenţe de ratificare (da. O intervenţie (replică) este formată de obicei dintr-o singură mişcare conversaţională (de iniţiere. în realitate..). fac economie de cuvinte deoarece consideră contextul suficient pentru recuperarea semnificaţiei de către alocutor) şi externe (alocutorul intervine înainte ca locutorul să-şi fi terminat intervenţia. în cadrul unei intervenţii.. de încheiere a conversaţiei). prin corectarea unor replici anterioare. nu există o relaţie 1:1 între intervenţie şi unităţile de informaţie. În textele scrise fiecare intervenţie (replică) este marcată printr-un semn de punctuaţie specific. 2.. nu îşi elaborează până la capăt ideile în cadrul unei intervenţii. prin tăcere.. prin poziţiile corporale (lipsa orientării spre interlocutor). ● Intervenţii incomplete. A: păi pos_să:↑ B: păi NU poţi să. Tranziţiile de la o temă / subtemă la alta pot fi marcate prin formule specifice (în altă ordine de idei. Dialogul poate fi încheiat prin formule standardizate (formule de salut). Intervenţia (replica) Contribuţia conversaţională (de obicei verbală. de menţinere. imediat urmată de contribuţia conversaţională a altui locutor reprezintă o intervenţie (replică): intervenţia (replica) lui A. 93)..3. sensul fiind recuperat contextual. În dialogul care urmează. urmată de intervenţia (replica) lui B.2). mai multe fraze. În mod ideal. intervenţiile pot fi eliptice.. Un loc special în menţinerea interacţiunii verbale îl au secvenţele de redeschidere. să trecem acum la altceva. o altă problemă este. prin pauze mai lungi în comunicare sau se pot realiza abrupt. care amână încheierea schimbului verbal şi amplifică interacţiunea verbală (atât sub aspect informaţional.. dar. Intervenţia (replica) unui vorbitor poate fi formată dintr-un act de vorbire sau din mai multe acte de vorbire (vezi exemplul supra.. 2. urmată de intervenţia (replica) lui A etc. dar şi nonverbală / paraverbală) a unui locutor. Ideea fie este abandonată.# (IVLRA. o propoziţie. există însă şi situaţii în care..2). prin operatori discursivi semnalizând atenţia acordată de locutor alocutorului său (îhm. uneori locutorul nu îşi încheie enunţul..Interacţiunea verbală poate fi menţinută prin întrebări.. 3. fără ca locutorul să semnalizeze în vreun fel schimbarea temei. linia de dialog. nu se poate reconstitui ce ar fi dorit B să comunice în cele două intervenţii neterminate: 35 . intervine un eveniment exterior care întrerupe comunicarea). deşi tema nu este abandonată. ● Intervenţii eliptice. bun…). aha. cât şi sub aspectul participării interlocutorilor la schimbul verbal). Lungimea intervenţiilor este variată: un cuvânt. prin răspunsuri. înţeleg. vorbitorul B lasă neîncheiate primele două replici. fie este recuperată din contextul extralingvistic. Din diverse motive interne (uită. al unor intenţii glumeţe. o intervenţie conţine o unitate informaţională. vorbitorul încheie o secvenţă conversaţională şi iniţiază alta (vezi exemplul supra. Elipsa poate fi rezultatul economiei lingvistice. al unor emoţii sau al vitezei cu care comunică interlocutorii: A: a↓ şi-o să meargă? B: da. se răzgândesc. o sintagmă. Dat fiind rolul crescut al contextului şi permanenta orientare a locutorului spre alocutor..

49). A: bine. care funcţionează ca element de coeziune între contribuţiile conversaţionale ale interlocutorilor. incertitudini. (IVLRA. Pauzele se pot concretiza prin tăcere (absenţa cuvântului) sau prin pauze vocalizate (lungiri de sunete. # soţul tău la pătrat↑da:? B: da. A: şi soţul tău de două ori. vă mulţumim tuturor # (IVLRA. crearea suspansului se materializează prin stagnări în cadrul dialogului. că TU de_obicei ieşeai mai des. Mecanisme psihologice precum necesitatea planificării mesajului. B: da:a↑ A: lumi:na:: # la NOuăşPAtru. obţinerea unui timp de gândire. ă: # pentru cumnata mea mihaela # luca: A: îhî: +B: cu mesajul↓ o iubesc foarte mult # A: da. În dialogul următor. la revedere # camelia. poate fi intuit din contextul extralingvistic (dedicaţii muzicale pentru ocazii speciale): A: aşa: camelia↓ hai să te-auzim↓ CARE i dedicaţia ta↓ eşti ultima: ascultă[toare # care a intrat în direct. 175). +B: şi-i urez↑ # că-mplineşte pe douăzeci şi doi # nouăsprezece ani. A: da. B: [poate că: suferinţa asta a mai şi-mblânzit-o↓ nu mai e aşa: dură↓ şi intransigentă↓ şi-ncearcă # o-nţelegere cu voi↑ ştiindu-se: singură↑ A: nu: (IVLRA. B: ((deschizând uşa)) da_da↓ 36 . B: şi dedicaţie pentru # soacra mea # soţul meu şi: # soţul meu. A: dar îmi este teamă că-ntr-o zi î:::# deşi eu N-AM cheie la apartament↓ la noi # au fost [nişte discuţii odată demult (IVLRA. vorbitorul B lasă neîncheiat enunţul şi-i urez al cărui conţinut. alo? A: [STAI puţin↓ CE faci. 170). NU aşa. de CEB: [credeam [c-ai închis.A: vai [da’# B:[mie A: da’ ce-ai păţit TU? eşti STRESATĂ? CE-AI. A: ((sună insistent la uşă. B: am foarte mult de-nvăţat↓ # şi-mi # A: o:h↓ B: tu ştii ce medie de toată: JEna↓ am scos anu trecut? (IVLRA. 50). a doua intervenţie a lui A este incompletă. ● Intervenţii fragmentate prin pauze. B: [c-a:r vrea în / uichend / să mă lase cu gâtul GO:L↓ ca să se::↓ BIne. pa. În alt dialog. la pătrat. B: [da. 226). dar poate fi reconstituită cu uşurinţă datorită începutului şi datorită contextului extralingvistic (de ce închizi?). în linii mari. ezitarea. imposibilitatea / lipsa dorinţei de a continua mesajul. vocale de umplutură). de mai multe ori)).

191). 29). A: eu am refuzat să fiu preşeDINte↑ [în defavoarea t┴ B: [NU-I adevărat. A: de foarte mult în familie↑ sunt un copil adoptat↓ sunt din famili-┴ sunt î: nepoata şi:┴ adică ne-am înţeles foarte bine până la perioada pubertăţii. enervarea. ● Intervenţii amplificate prin autorepetiţii. n-am luat de:– deLOC (IVLRA. ● Intervenţii fragmentate prin autoîntreruperi. (IVLRA. B: io vă spun ALTĂ chestie. B: nu-i adevărat.ă: adică totul să fie NUmai şi NUmai pentru EA↑ (IVLRA. intenţia de păstrare a cuvântului).R să nu iau>. 50). precum şi mecanisme psihologice (nesiguranţă. adică: lucrez în mi:ni:sterul să:– sănătăţii. indecizia. D: fra. emoţiile (teama. dorinţa de corectare a unui enunţ. <MARCNU pot s-o las> [să: (IVLRA. şi n-am luat banii dă trei luni. deseori fragmente de enunţ izolate. stările mentale (confuzia. eu NU ştiu ce are-n casă↓ nu ştiu ce bani↓ nu ştiu ce# bijuterii↑ eu NU ştiu ce are-n casă. lapsusul). io sunt bugeTAR↓ şi TOT nu iau bani. 136). bucuria). (IVLRA.foarte: îm:# CUM să sp. bâlbâielile produc enunţuri incomplete. ori dumneastră vă opreşte la: toţi acel cease↓ cu toate că mi-l ia şi mie. 136). odată cu: pubertatea nu am reuşit să mai găsim nici un punct comun. Întreruperile dezorganizează enunţurile în diferite grade: A: parcă nu reuşea să mai găsească nici un #┴ absolut # NU ştiu #↓ NU am reuşit să ne-nţelegem. deci NU o mică parte să nu iau sau o mare parte <P. nu-i [adevărat. dorinţa de accentuare a stării afective. A: [şi ŞTIe şi ŞTIe şi ŞTIe↑ eu # în şifonierul în dormitor am┴ în cele două camere: sunt uşile închise↓ cheile sunt la brâu↑ ca la hangiţă↑ da↑ iar eu NU mă interesează am spus că nu mă┴ decât în clipa când┴ dacă moare↑ aTUNci poate↓ aTUNci voi şti ce are-n casă. 3. 135). dorinţa de a câştiga timp de gândire) explică amplificarea intervenţiei prin repetarea de către locutor a unei secvenţe (vezi Repetiţia): A: tonus fantastic şi sînt FOARte tinere. ea fiind şi singură↑ divorţată↑ TOT motivul am fost eu↓┴ a:l al adoptării din familie↓ nu a vrut să ia din partea tatălui↑ au divorţat↑ şi o persoană apro. falsele începuturi (când vorbitorul se răzgândeşte şi continuă enunţul într-un mod diferit decât cel intenţionat la începutul replicii). B: # # # imedia:t↓ # # [poftiţi. (IVLRA. A: [ă în favoarea ta. 54). dar ea a decăzut foarte mult. ezitare. deci io n-am luat banii din# iu– iul– E: iulie B: iu– iu– IUlie. şi NU pot s-o las.A: să citesc.ă: văru lu laura ştie din ┴ maestru lor era din coreea de sud↓ A: se poate↓ da’ zice că toată asta e de din de la egipteni↓ (IVLRA. am fost dimineaţă↓ n-aţi fost acasă. 50). reformulări. Diverse intenţii de comunicare ale locutorului (dorinţa de accentuare a unei idei. însoţite de pauze mai lungi sau mai scurte.4. A: [bună ziua. (IVLRA. Schimbul (de replici) 37 . Ezitările.

C: da’ la CAre. când?. cuvintele interogative alcătuind singure un enunţ (ce?. (IVLRA. cum?): C: da’ la CAre dintre feminine crezi că a apărut mai întâi desinenţa i. după ce alocutorul şi-a terminat intervenţia. adică elipsa între intervenţiile interlocutorilor succesivi. simplu. 96). proverbele (verbul a face). prin pauze care variază între câteva microsecunde şi câteva zecimi de secundă. B: la paisprezece mii. de obicei.Cea mai mică unitate interactivă. locutorul nu abandonează ideea. Intervenţiile care compun un schimb de replici sunt succesive. Fragmentarea enunţului în replici succesive ale locutorului poate fi însoţită de repetiţii. B: ă:: C: la femininele: care provin din: î: substantivele latine de declinarea întâi↑ sau din┴ la cele care provin din B: în NIci un caz de la declinarea întâi. nici unul dintre vorbitori nu reuşeşte să îşi 38 . O formă de elipsă specific dialogală este elipsa în cadrul schimbului de replici. Uneori. frecvent apar pro-frazele (da. cu rivanol sau fără? A: fără. ci o continuă într-o intervenţie ulterioară. separate. În aceste situaţii. Enunţurile rezultate sunt asintactice. 3. 131). din două intervenţii (replici) formează un schimb de replici. 133). de obicei. de ce?.1. neanalizabile. B: şi-am ajuns la nouă şi jumătate în: cireşu↓ A: seara↓ (IVLRA. A: leucoplast aveţi? B: da. B: ă rolă↓ nu? A: da. nu). ● Enunţuri fragmentate în două sau mai multe intervenţii ale unui vorbitor. Principiul alternanţei la cuvânt Schimbul de replici este guvernat de principiul alternanţei la cuvânt. deşi s-a întrerupt / a fost întrerupt. două enunţuri paralele (cel a locutorului şi cel al alocutorului) sunt fragmentate de alternanţa la cuvânt a participanţilor la schimbul verbal: C: deci nici unu n-are şină A: proba[bil# C: [au numai clape A: că la asta s-au referit↓ ca să aibă clape cât mai mari să nu: pice documentele (IVLRA. 44). având diverse consecinţe în plan textual. B: la declinarea a treia C: de CE crezi (IVLRA. formată.4. Principiul alternanţei la cuvânt afectează unitatea informaţională a replicii. În următorul exemplu sunt afectate de elipsă părţile comune din enunţurile celor doi vorbitori pentru evitarea redundanţei. fiecare replică ar trebui să fie o unitate informaţională completă. Deoarece se întrerup reciproc. pot fi însă reconstituite prin raportare la replica anterioară umplând golurile semantice şi refăcând legăturile sintactice. În mod ideal. ● Enunţuri eliptice.

75). (IVLRA.termine ideea în cadrul aceleiaşi intervenţii. ci implicită. Există situaţii când două sau mai multe dintre fenomenele prezentate mai sus coexistă: în dialogul care urmează primele două intervenţii sunt paralele. B: fiindcă numai ieri erau complet tufliţi că: trebuie s-o ia de la capăt= A: ((din altă cameră)) = iar ţie fireşte nu ţi-a dat prin gând să-mi spui↑ că de UNDE să ştii. alocutorul îl poate întrerupe preluându-i ideea. succesiv. 130). rezultată din coparticiparea lui A şi B: A: păi nu↓ dacă-ţi fa[ce: B: [îţi fac îţi scot A: din nou spate[le B: [sigur că da C: că să vi[nă aşa A: [că văd că asta-i destul de lungă↓ B: este↓ da A: i-o-ndoi doar un pic↓ tănţica C: îhî (IVLRA. astfel încât enunţurile apar sudate. transmiţând aceeaşi informaţie. în intervenţia fiecărui interlocutor. Apar astfel două enunţuri paralele. 56). cu organizare sintactico-semantică identică sau diferită: B: cum arată↑ e mai [lung↓ aşa: A: [e mai lung↓ aşa: (IVLRA. Anticipând intenţiile comunicative ale locutorului. 50). ● Enunţuri paralele. unitatea sintactico-semantică se constituie din intervenţiile a doi (mai mulţi) interlocutori: B: şi cu urechile [mai: A: [clăpăuge↓ aşa↓ ştii↑ B: aha. 127). B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. incluse în aceeaşi unitate intonaţională. 39 . ● Enunţuri complexe. 190). în timp ce a doua intervenţie a lui B formulează o concluzie în legătură cu ideea dezvoltată de A în cele două replici anterioare. Pauzele dintre intervenţiile vorbitorilor succesivi pot fi foarte mici. Astfel. C enunţă o propoziţie circumstanţială de scop. cu (parţial) acelaşi conţinut informativ. apoi A îşi continuă ideea şi în cea de a doua intervenţie. ● Enunţuri construite prin coparticiparea interlocutorilor. încercând să o termine în intervenţia următoare: B: [ruDEle↓ vreau să te-ntreb ceva. 128). a cărei regentă nu este explicită. A: [aşa că e:şti: B: [asear_a:mA: eşti greşit B: [aseară+A: [toTAL aicea. (IVLRA. B: da↓ dacă-l vezi pă răzvan [să-i spui A: [îi spun să-ţi dea un telefon (IVLRA. fiecare dintre ei reia însă ideea. (IVLRA. imperceptibile. B: asear-am vorbi:t [cu cine:va:↓ (IVLRA.

R de ce>? C: s-o împopoţonezi↓ [nu-i place. 95). de semnalare a unei deficienţe pe canalul de comunicare: A: UNde aţi terminat. C: despre ce? B: ăm: despre: situaţia: desinenţei în limba română. 95). A: aici. B: litere↓ anu anu patru. dovadă a faptului că unităţile discursive depăşesc graniţele unei singure intervenţii (frază / propoziţie). C: mie nu mi-e teamă de nimic>. Regenta poate fi reconstituită de interlocutori din context (cunoştinţele comune împărtăşite) sau dintr-o intervenţie anterioară. (IVLRA. 40 . de marcare a coeziunii textuale: C: şi cu CIne-aţi făcut lucrarea. B: am terminat: aici. iar relaţiile sintactice de coordonare şi subordonare se pot stabili între secvenţe aparţinând unor vorbitori distincţi: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. Repetarea (vezi Repetiţia) totală sau parţială a unui enunţ în cadrul schimbului de replici poate avea diverse funcţii discursive: de accentuare a ideii exprimate de locutor: +A: de CE vă e FRICĂ-n momentu ĂSta↓: sau TEAmă↑ C: <F mie nu mi-e tea[mă A: [CE vă sperie. pentru impunerea ideii în spaţiul discursiv: A: [<P în general TOŢI sunt aşa>. CÂND. de insistenţă. 30). (IVLRA. B: cu domnu profesor b***. C: de un singur lucru A: <F nu vă e teamă de nimic>. • Enunţuri izolate. C: dar ei să NU-I umbli-n păr↓ [să nu stai A: [<P. 37). B: [TOŢI sunt aşa. C: şi CAre e situaţia desinenţei în limba română.● Enunţuri repetate în replici succesive ale aceluiaşi locutor sau în replicile ambilor interlocutori. 205). C: da’ ea să facă la alţii [s-a învăţat singură B: [<P TOŢI sunt aşa> A: se face coafeză ((râde)) (IVLRA. neintegrate sintactic. A: nu vă e teamă de nimic. B: poftim? A: UNde aţi terminat. (IVLRA.

conform principiului perechilor de adiacenţă. dintr-un singur cuvânt etc. dar. o clipă. (ii) să preia cuvântul de la alocutor prin introducerea unor mărci de validare a enunţului anterior (ah. 41 . taci tu să spun eu!). semnalele angajării comunicative a locutorului nu sunt univoce. 167). directivele. Pentru a ceda cuvântul locutorul poate: (i) să performeze anumite acte de vorbire (întrebările.4. pentru că. îm. gesturile. (ii) să recurgă la cuvinte de umplutură pentru a semnala interlocutorului că nu doreşte să abandoneze cuvântul. îl invită prin mimică şi / sau gesturi să preia cuvântul. vorbitorul poate: (i) să îşi continue pur şi simplu ideea. Nerespectarea dreptului la cuvânt al locutorului (graba de a răspunde. deci). vă rog. (iii) să-şi întrerupă alocutorul ridicând tonul.Ruptura sintactică poate apărea în orice punct al propoziţiei / frazei. scuzele. presupune accesul la cuvânt al interlocutorilor. ascultă. invitaţiile. oh. ei bine) sau a unor conectori transfrastici (şi. (iii) să recurgă la un contur intonaţional terminal. alternanţa la cuvânt. din elemente de relaţie. „cedează cuvântul”. uite) sau făcând comentarii metalingvistice (mă scuzi că te întrerup o clipă. lasă-mă să spun ceva. De aici rezultă o serie de fenomene textuale. „păstrează cuvântul”. elementele nonverbale şi paraverbale (poziţii corporale. intenţia de a-l împiedica pe locutor să îşi termine ideea) conduce la suprapuneri între intervenţii. folosind cuvinte de „alertă” (hei. privirea îndreptată spre interlocutor. Interlocutorii recurg la diverse strategii prin care „iau cuvântul”. (iii) să recurgă la repetiţii lexicale şi reformulări care îi permit planificarea mesajului fără a ceda cuvântul interlocutorului. Accesul la cuvânt Actualizarea schimbului de replici. daţi-mi voie. (ii) să dea alocutorului semnale explicite că îi cedează cuvântul (secvenţe de apel adresate interlocutorului – vocative. îşi relaxează brusc muşchii feţei etc. mimica. aş vrea să adaug ceva.). ofertele cer. producerea de către interlocutor a unui răspuns la stimul). întrebări de confirmare). Accesul la cuvânt nu este însă reglementat de reguli foarte stricte. ● Suprapunerile. Pentru a păstra cuvântul. (iv) să tacă. iar pe de altă parte. da. În exemplul următor parantezele drepte marchează porţiunile suprapuse şi momentul în care s-a produs suprapunerea: B: noi autorităţile sânte suntem într-un demers le[GAL C: [dumneavoastră B: dumneavoastră sunteţi [în +C: [dumneavoastră ac[ţionaţi +B: [afara cadrului legal +C: [actio[naţi +B: [la aceasta oră C: noi vă propu[nem că aţi spus că aveţi M: [dumneavoastră acţionaţi asupra amărâ[ţilor C: [aţi spus că aveţi copii care sunt stu[denţi M: [asupra marilor corupţi nu acţionaţi↑ (IVLRA.2. Contururile intonaţionale nonterminale. (v) să îi ofere interlocutorului semnale mimico-gestuale (îl priveşte fix. 3. Pentru a lua cuvântul locutorul poate: (i) să înceapă pur şi simplu să vorbească pe o anumită temă. debitul verbal) sunt elemente care însoţesc mesajul verbal semnalând intenţia vorbitorului de a păstra cuvântul. determinând apariţia unor intervenţii constituite exclusiv din subordonate. pe de o parte. fără a da posibilitatea interlocutorului să intervină.

pauza este semnalul neatenţiei alocutorului. +B: de la unirea schimbaţi mergeţi pe cellalt tronson↑ până coborâţi↑ A: AM înţeles. 56). De obicei. trebui să mergeţi pân la uNIrea↓ A: da.5. scuze – acceptarea / respingerea scuzelor etc.92). (IVLRA. apar sudate: ● B: asta ar fi aşa un una la un milion şansă= A: = ar fi chiar un absurd. 92). Primul element al perechii de adiacenţă condiţionează un anumit tip de reacţie în replica alocutorului. A: hi: mi-am agăţat ciorapii. al indeciziei acestuia.Sudările. Tranzacţia Unul sau mai multe schimburi pe aceeaşi temă formează o tranzacţie. (IVLRA. (IVLRA. 76). ● Pauzele. Acest cuplaj de replici poartă numele de perechi de adiacenţă. (IVLRA. imperceptibilă. 3. al ezitării în privinţa reacţiei. vii mâine la bibliotecă? / – Vin. al dorinţei acestuia de a-şi amâna reacţia. B: aşa-nţelegeţi. Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mică.) şi schimburi de replici cu coerenţă indirectă (replica alocutorului nu este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. aceasta capătă diverse semnificaţii discursive. există o legătură evidentă între stimul (ceea ce spune vorbitorul) şi reacţie (ceea ce răspunde interlocutorul). Când alocutorul nu intervine în dialog la intervalul normal din cadrul schimbului de replici. al refuzului de a reacţiona etc. / – Vin. e compliCAT. G: ((râd)) A: <@ am pierdut trezeci de mii de lei> # volpone eu am citit. invitaţie-acceptarea / refuzarea invitaţiei. ordin-îndeplinirea ordinului. Tema se organizează după două principii: principiul coerenţei şi principiul coeziunii (vezi Organizarea tematică a enunţului). cu metroul se poate? B: nu. cele două replici apar ca o singură unitate.4. astfel încât coerenţa perechii de adiacenţă este pentru moment suspendată. A: orice troleu. Există însă şi situaţii în care scopul conversaţional al interlocutorilor este pentru moment divergent.3. Uneori schimbul (de replici) este alcătuit din trei elemente: acţiune (vorbitorul 1) – reacţie (vorbitorul 2) – ratificare (feedback dat de vorbitorul 1 vorbitorului 2). vii mâine la bibliotecă? / – De ce întrebi? / – Vreau să-ţi aduc cursurile. Un mesaj este coerent atunci când ceea ce spune locutorul are sens 42 . fiind refăcută ulterior: B: CINE-a citit volpone.). Când pauza dintre intervenţiile succesive ale interlocutorilor este foarte mare. se vorbeşte de schimburi de replici cu coerenţă directă (replica alocutorului este direct pertinentă în raport cu replica locutorului: – Dana. 3. O temă poate fi alcătuită din mai multe subteme. Coerenţă directă vs coerenţă indirectă În funcţie de relaţia logico-semantică dintre replici. Schimbul de replici se constituie după principiul acţiunii (locutorului) şi reacţiei (alocutorului): întrebare-răspuns.

elicitând reacţii în legătură cu aspectul focalizat. da. în cadrul schimbului. accentuându-l prin acte de vorbire expresive. iar alocutorul. non-verbale (mimică.5). elipsă vezi supra. gesturi). întrebări sau indirect. gesturi). Susţinerea temei se face prin informaţii suplimentare sau prin exprimarea unor atitudini.. emoţii provocate de temă. suspendă tema. Introducerea temei depinde de cunoştinţele comune ale vorbitorilor. ba da). prin elemente cu caracter pregătitor (anunţarea temei. ei) sau de discontinuitate (dar. anunţarea intenţiei de a introduce o temă). asta e. de gradul de cunoaştere reciprocă dintre vorbitori. 2. mărci intonaţionale şi prozodice (vezi Organizarea prozodică a enunţului). coerenţa este un co-construct al locutorului şi al alocutorului: locutorul are în minte principiul coerenţei în momentul elaborării mesajului. elemente paraverbale (râs. prin structuri sintactice tematizate sau dislocate la stânga. (IVLRA. Presupune adoptarea unor strategii prin care vorbitorul îşi începe interacţiunea comunicativă şi îşi pregăteşte interlocutorii pentru schimbul verbal. 37).. apropo. pauză. paralingvistice (intonaţie descendentă. Există conectori specifici de continuitate (da. învesteşte mesajul cu coerenţă. pauză) şi nonverbale (mimică. prin anunţarea schimbării (Altceva?. o abandonează. repetiţii (vezi Repetiţia). de ezitare (ăă. În cadrul unei tranzacţii interlocutorii negociază tema: introduc tema. 104). fac digresiuni. repetiţie. conectorii transfrastici (vezi Conectori frastici şi transfrastici). alunecă spre altă temă. Specifică dialogului este folosirea acestor mărci ale coeziunii între replici. Apropo…. a anaforei interreplici (subiectul subînţeles preluat din enunţului locutorului precedent): A: da’ e mai MAre decât o dischetă ăsta nu? B: e↑ nu ştiu↓ are şase_sute patruj_de /ka/ (nu e) (IVLRA. Următoarele exemple ilustrează funcţia coezivă a conectorilor pragmatici folosiţi între replici: A: îhî# la ce opţional↓ la ăla de /edvărtaizing/? B: ă:# păi dacă pă primu e cu /edvărtaizing/↓ p-al doilea e cu metode A: aha# păi mâine mă duc B: dacă poţi să le treci pe-ale mele↓ A: (păi) şi eu am (IVLRA. 93) şi a deicticelor interreplici: B: [(doamnă) am fost la grefieră↓ grefiera-mi spune că v-a adus dosaru-n arhivă A: CÂND mi l-a adus în arhivă. de. Coeziunea este asigurată prin legăturile formale care marchează în plan lingvistic continuitatea tematică: deictice (vezi Deixis). solicitând detalii. anafore (vezi Anafora). pe baza competenţelor sale comunicative şi lingvistice. o reiau.). Abandonarea temei se poate face prin întreruperea schimbului verbal sau prin mărci explicite: lexicale (bine. Temele pot fi introduse direct prin acte de vorbire reprezentative / asertive. păi). (Pentru anaforă. atât am avut de spus). Ţi-am spus?. o susţin. însoţesc tema de comentarii asupra acţiunilor exterioare. Aş vrea să vă întreb ceva. Focalizarea unui element particular al temei se face prin tematizare.într-un context dat. elipsa (vezi Elipsa). Tema poate fi abandonată pur şi simplu prin abordarea unei noi teme. expresive. emfază. râs). Reluarea unei teme anterioare este de 43 . dislocare la stânga. acordă atenţie specială un aspect particular al ei. acumulând acte de vorbire legate de elementul focalizat.

este semnalizată prin elemente lexicale (apropo. Doriţi puţină apă?. Întrerupem puţin. circumscrişi unor câmpuri lexico-semantice particulare). 3. Discuţia are.1. are grad mare de structurare tematică şi. de obicei. autoexprimarea etc. Conversaţia este considerată forma prototipică de comunicare în cadrul societăţii.). sigur. Structura conversaţiei / discuţiei Atât conversaţia. are ca scop prestabilit rezolvarea unor probleme de tip instituţional. dobândirea de informaţii. cât şi discuţia au următoarea structură: 44 . analogii. era să cad. înălţimea tonului). Discuţia Una sau mai multe tranzacţii formează o conversaţie sau o discuţie. Conversaţia. Pe agenda întâlnirii de azi avem următoarele puncte… etc. suspendarea temei poate fi semnalizată lexical (Mă scuzaţi o clipă.. procesele în instanţă. Elemente parazitare dialogului pot interveni când locutorul îşi însoţeşte acţiunile exterioare temei (oferte de mâncare şi de băutură) de remarci verbale (Vă rog să vă serviţi. depărtarea temporară de o temă curentă.. în mod ideal. De-a lungul continuumului conversaţie – discuţie pot apărea forme de interacţiune hibride. semnificaţia este negociată de pe poziţii de rol. necunoscuţi pe stradă.6. o paranteză. Tema poate fi suspendată temporar când locutorul se adresează altui alocutor decât partenerilor de discuţie / conversaţie. acum... comparaţii. OK.6.6. chiar aşa.. are ca scop socializarea. recurente (Ce doriţi?. scopul conversaţiei este difuz şi în continuă negociere. se desfăşoară fără un protocol de interacţiune prestabilit.). participanţii interacţionează şi negociază semnificaţia de pe poziţii interpersonale. 3.). bazate pe legături asociative. pe o temă nelegată de tema curentă. se desfăşoară conform unui protocol de interacţiune mai mult sau mai puţin formalizat.. În planul expresiei lingvistice.). 3. colegi de serviciu în pauză.3. schimbarea tonului / intonaţiei) şi nonverbale (orientarea spre un alt alocutor decât alocutorii din grupul de discuţie). incluzând titluri ştiinţifice / academice (domnule director. caracter formal şi este constrânsă lexical şi gramatical: apar termeni de specialitate (cu accepţii tehnice diferite de cele din limba curentă. contrast etc.obicei marcată în plan lexical (bine. să revenim la oile noastre).). solicitarea de informaţii la ghişee specializate etc. bun. prin elemente paraverbale (pauză mai lungă. 3. Conversaţia Conversaţia este un dialog cu caracter neinstituţionalizat: se desfăşoară între membrii unei familii.. Ia uite.. structuri sintactice fixe. are grad mic de structurare tematică. deci.6..2. domnule profesor etc. Digresiunea. cunoaşterea celuilalt. nu cumva să uit) şi prozodice (ritmul vorbirii. informală. ora didactică.. de fapt. între prieteni. interpelările parlamentare. Discuţia Discuţia este un dialog cu caracter instituţional: se desfăşoară într-un cadru instituţionalizat (şedinţa de redacţie. formule de adresare specifice. consultaţia medicală. conversaţia este. un caz particular de reluare îl reprezintă recontextualizarea unui element dintr-o temă anterioară. Alunecarea spre o altă temă se face prin treceri imperceptibile. are grad maxim de libertate şi este deschisă tuturor opţiunilor permise de limbă în contextul de comunicare dat. de obicei..

. iar secvenţele de prelungire / pregătire a salutului (complimente.subtemă – tema 2: subtemă…subtemă…subtemă…. femeile se sărută pe obraz de două ori. specializate pentru adresarea către bărbaţi.).?). este tot mai frecvent comportamentul discursiv de „acceptare a complimentului” (Mulţumesc mult.. În ciuda structurii comune. mai rar vreme. Negocierea temelor urmează un protocol cu diferite grade de permisivitate. Formulele de salut au caracter convenţionalizat.. între conversaţie şi discuţie apar unele diferenţe legate de amploarea fiecărei secvenţe. MECANISME PRAGMATICE SUBIACENTE DIALOGULUI Pentru a-şi atinge scopurile comunicative.. însoţite de gesturi tipice (bărbaţii îşi strâng mâna. Conversaţia. Te sun eu. L-ai mai văzut pe. uneori pot fi chiar omise. Pe curând. complimente – Salutul de încheiere Diversele paliere din structura unei conversaţii sau a unei discuţii sunt mai ample sau mai reduse. politică. respectele mele). Alegerile discursive ale 45 .. Eşti foarte elegantă astăzi.) subordonat maximei modestiei.). respectiv femei (să trăiţi / sărut mâna). altele doar implicate. Mmm. Deseori se răspunde la complimente prin „contestarea complimentului” (Mmm. salutul este de obicei scurt. sub influenţa unor modele străine. discuţii fatice) au caracter convenţional şi sunt reduse la minimum. Unele semnificaţii sunt transmise literal. focalizează sentimente împărtăşite de interlocutori în legătură cu diverse evenimente de actualitate. în funcţie de situaţia concretă de comunicare. Discuţia. de formulele specifice folosite etc..subtemă – tema n: subtemă…subtemă…subtemă…. conţin promisiuni privind contacte viitoare (Mai vorbim. prieteni (Cu cine te-ai mai întâlnit?. realizând anumite corelaţii între intenţia comunicativă şi forma lingvistică. bărbaţii sărută mâna femeilor). amicale (salutare.) sau marcate ca deferente (să trăiţi. pa).Deschiderea conversaţiei / discuţiei: Negocierea temei / temelor: Încheierea conversaţiei: – Salut de iniţiere – Prelungirea salutului prin complimente – Secvenţe fatice – tema1: subtemă…subtemă…subtemă….). Formele româneşti de salut sunt neutre (bună dimineaţa. dom’director. nu arăt grozav…. discuţia presupune folosirea acelor formule de salut instituite prin protocolul instituţional. Discuţiile fatice (de iniţiere şi de despărţire) exprimă satisfacţia vorbitorilor în legătură cu întâlnirea (Mă bucur că te-am întâlnit.. „noutăţi” (Ce mai e nou?). înscriindu-se într-un sistem de interacţiune socială specific fiecărei culturi.subtemă – Discuţie fatică de despărţire – Remarci politicoase. vorbitorii folosesc limba strategic. nu mare lucru. Faţă de conversaţie.. Complimentele prin care se prelungesc formulele de salut (de iniţiere sau de încheiere) vizează de obicei aspectul exterior al interlocutorului (Ce bine arăţi!.) şi felicitări pentru realizări personale. abordează aspecte legate de familie (Ce mai face mama? Soţia? Copiii câţi ani au?). 4. bună ziua etc.

se presupune că participanţii la dialog sunt indivizi raţionali. intonaţionale din enunţ. 4. care funcţionează ca puncte de reper pentru alocutori în deducerea semnificaţiei contextuale a unui enunţ. dar. adverbe) cu anumite trăsături semantice inerente. nonambiguu. Principiul cooperării În mod ideal. (ii) anumite subclase semantice de verbe: verbele psihologice (îmi pare bine. tipuri de acte de vorbire. Maxima calităţii: informaţia oferită de locutor trebuie să fie adevărată (vorbitorul nu trebuie să spună lucruri pe care le crede neadevărate sau pentru care nu are dovezi). Presupoziţiile Presupoziţiile sunt parte constitutivă a universului comun de discurs. de condiţiile pragmatice (contextuale) ale actului de enunţare.1. – presupoziţie: „nu sunt balerină”). ştiu să facă astfel încât contribuţiile lor conversaţionale să corespundă scopului curent al conversaţiei. constrânse de principiul cooperării şi de principiul politeţii. regret) a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (Mă bucur că ai venit. sintactice. verbe. Funcţionează ca declanşatori de presupoziţii diverse părţi de vorbire (substantive. mai ales.1. a căror propoziţie subordonată presupune opusul (Mi-am imaginat că sunt balerină. Presupoziţiile sunt declanşate de trăsături lexicale. diverse tipuri de propoziţii subordonate (circumstanţiale şi necircumstanţiale). În cadrul dialogului. 4. capabili să identifice şi să gestioneze scopurile curente ale schimbului verbal. – presupoziţia: „există o fată / o fată numită Maria”). se justifică doar în condiţiile în care „Există cineva pe nume Maria”. de valoarea de adevăr. să nu fie obscură. odată cu fiecare nou act de enunţare. a visa. a pune. maximele cooperării.1. presupoziţiile suferă procese permanente de modificare. Declanşatori de presupoziţii: (i) substantivele comune articulate hotărât sau substantivele proprii (Fata / Maria e studentă. a 46 . – presupoziţia: „ai venit”). implicaturilor. reprezentând precondiţii ale enunţării cu succes a unei propoziţii: o întrebare cum ar fi Cine a plecat? se justifică doar în condiţiile în care „Cineva a plecat” (care este presupoziţia întrebării). verbele factitive a face. Maxima cantităţii: cantitatea de informaţie oferită de locutor trebuie să satisfacă scopul curent al conversaţiei (să nu fie nici prea mare. mă bucur. O parte din informaţia vehiculată implicit în cadrul dialogului este transmisă prin intermediul presupoziţiilor. aserţiunea A revenit. nici prea mică). implicaţiilor. să nu fie prolixă. aceste elemente variate ca natură se numesc declanşatori de presupoziţii. verbe ca a-şi imagina. Maxima relevanţei: informaţia oferită de locutor trebuie să fie relevantă în raport cu contribuţiile comunicative anterioare ale vorbitorilor şi în raport cu scopul curent al conversaţiei. Maxima manierei: contribuţia comunicativă a locutorului trebuie să fie formulată clar. Comportamentele lor comunicative se raportează la un set de maxime ideale.locutorului şi interpretarea lor de către alocutor sunt reglate prin mecanismul presupoziţiilor şi al implicaţiilor. aserţiunea A venit Maria. Presupoziţiile se leagă de conţinutul propoziţional. se justifică în condiţiile în care „venise cel puţin încă o dată înainte de momentul vorbirii”.

– presupoziţie: „covorul este acum galben”). Dar interlocutorul interpretează acest răspuns pe baza cunoştinţelor contextuale comune („ştim că la florărie închide la ora 6”). sau poate încălca aceste maxime răspunzând Tocmai a închis la florărie.îngălbeni a căror propoziţie subordonată este presupusă ca adevărată (M-a făcut să plâng. (viii) actele de vorbire întrebare (Când soseşte coletul?– presupoziţie: „coletul soseşte”). (vii) circumstanţialele condiţionale ireale (Dacă aş fi fost director. implicaturile sunt mai puţin dependente de contextul concret.. – presupoziţie: „Maria învaţă mult.1. Alteori. presupoziţie: „Eu am plecat”). verbe aspectuale – a începe. (vi) circumstanţialele temporale (Înainte de a pleca. (v) atributivele explicative (Maria. neîmpărtăşit cu ceilalţi participanţi la dialog.3. a principiului cooperării (locutorul ştie că alocutorul se comportă ca locutor raţional) şi a celor patru maxime (calculând devierea de la maxima cantităţii şi a relevanţei alocutorul interpretează enunţul Tocmai a închis la florărie. Ion este la fel de vesel ca şi Gheorghe – presupoziţie: „Ion şi Gheorghe sunt veseli”). de a se distanţa de ceilalţi. atracţia faţă de ceilalţi. a critica (M-a criticat că am venit. a lăuda (M-a lăudat că am venit. De exemplu. faţa negativă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi păstra un teritoriu privat. În aparenţă. la întrebarea Cât e ceasul? interlocutorul poate răspunde respectând maxima cantităţii şi a relevanţei E ora şase. i-am dat telefon. 4. răspunsul este nerelevant în raport cu întrebarea. Faţa pozitivă se manifestă prin tendinţa vorbitorilor de a-şi manifesta dorinţa de angajare în relaţie cu ceilalţi. a continua. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată pozitivă de locutor”). Implicaţiile Implicaţiile sunt consecinţele logice ale stării de fapt asertate printr-un enunţ: Ion a plecat implică: „Ion nu mai este aici”. adică sensuri contextuale suplimentare la care interlocutorii au acces în urma unor inferenţe făcute pe baza cunoştinţelor contextuale comune. 4. a reuşi (presupune că „a încercat”). respectiv strategii ale politeţii negative (sau strategii ale desolidarizării de interlocutor).). 4.2. l-aş fi sancţionat. e premiantă. – presupoziţie: „ei sunt în grevă”). re-: a revenit / a venit iar – presupoziţia: „mai fusese şi înainte”). presupoziţie: „Nu sunt director”). din nou. – presupoziţie: „am plâns”.. Cele două feţe de care dispun vorbitorii se concretizează în strategii ale politeţii pozitive (sau strategii ale solidarizării cu interlocutorul). A îngălbenit covorul cu iod.1. ). (iii) adverbe şi prefixe iterative (iar. având un caracter mai mare de generalitate: structurile interogative funcţionează adesea ca acte de vorbire directive indirecte (Poţi să-mi dai sarea? = „Dă-mi sarea!”. (iv) structuri sintactice comparative (Ion este mai brunet decât Gheorghe – presupoziţie: „Gheorghe este brunet”. verbe de opinie – a acuza. care învaţă mult. Principiul politeţii Participanţii la comunicare dispun de două imagini comunicative / imagini publice / feţe: faţa pozitivă şi faţa negativă. verbele implicative – a uita (presupune că „a ştiut cândva şi nu mai ştie”).2. Implicaturile Încălcarea maximelor conversaţionale generează implicaturi. a termina (Minerii continuă greva. ca Este ora 6. Voi citi mâine implică „Nu citesc azi”.”). Alegerea 47 . Vrei să deschizi fereastra? = „Deschide fereastra!” etc. – presupoziţia: „acţiunea de a veni este considerată negativă de locutor”).

acolo?. imobilitate).. trebuie să merg în altă parte. aşa se vorbeşte?). (iii) folosirea mărcilor solidarităţii de grup sau ale apartenenţei la grup: persoana I plural la verb. unde substantivul mamă este folosit de mama care se adresează fiicei). 4. (viii) neimplicarea comunicativă (tăcerea. a unor verbe nonagentive sau a reflexivelor impersonale (trebuie. diminutive (Mi-ar trebui şi mie o foicică de hârtie. (vii) exprimarea subordonării faţă de interlocutor (Vă rămân dator. pronumele personale şi posesive de persoana I plural. (vii) folosirea apelativelor care marchează intimitatea discursivă (numele mic) şi a persoanei a II-a a verbului (tu).). vă rog să îmi acordaţi un interviu. cineva) sau prin condiţional (Aş zice să mai aşteptăm. gestică. bănuiesc. cam. 48 . replici scurte. Strategiile politeţii pozitive Printre strategiile politeţii pozitive se numără: (i) performarea unor acte de vorbire expresive de tipul complimentelor. Întotdeauna ai fost cel mai bun!). (iv) impersonalizarea expresiei prin folosirea verbelor impersonale. prin litotă. temporale: Dacă vrei. acolo?. sper).). folosirea desemantizată a unor substantive denumind grade de rudenie (Ce faci. substantive (grupul nostru. ni se cere să…). din păcate. adresarea inversă (folosirea de către locutor a unui termen care ar fi de aşteptat să fie folosit de către alocutor ca în – Ce faci. sunt extrem de alunecoase!.. pronume şi locuţiuni de aproximare (oarecum. dar. a cere iertare). vin să facem ordine în bibliotecă. pluralul solidarităţii. îhm). (ii) folosirea de intensificatori de expresie pentru a exagera interesul faţă de alocutor (Te rog. (iv) empatizarea cu interlocutorul (Te înţeleg foarte bine.2. într-un fel. Ştiu ce simţi. Aş fi onorat să…). cuantificatorul toţi. mamă. a exprima regretul. Prin strategiile politeţii pozitive vorbitorii accentuează relaţia de colaborare cu interlocutorul. (v) reducerea la minimum a tuturor presupunerilor legate de interlocutor (prin structuri condiţionale. (vi) orientarea spre interesele celuilalt prin apelul enunţarea unor aserţiuni cu funcţie de presecvenţe (Ştiu că este important pentru tine să ai un răspuns cât mai repede. a pluralului. prin operatori discursivi care îl încurajează să continue (da. menit să contribuie la menţinerea unor relaţii interpersonale armonioase.).2. flatărilor (Ce bluză frumoasă ai!). prin strategiile politeţii negative vorbitorii atenuează potenţialul agresiv al unor acte de vorbire care pot afecta dorinţa de independenţă a interlocutorilor.). regula este să…. pentru a-i lăsa posibilitatea unor opţiuni (Vrei să închizi geamul.. (ii) performarea de acte de vorbire indirecte prin care sunt diminuate constrângerile vorbitorului asupra interlocutorului. 4. pot să te ajut.). a titlurilor academice (Domnule academician.1. colectivul nostru). atenţie la scări. Fără îndoială că ai dreptate. frate. Strategiile politeţii negative Printre strategiile politeţii negative se numără: (i) performarea de acte de vorbire expresive (a cere scuze.). (v) exprimarea prin modalizatori a optimismului în raport cu interlocutorul (Sunt sigură că vei reuşi!.). prin volubilitate (debit verbal. (vi) exprimarea deferenţei prin folosirea pronumelor de politeţe. Păi bine. prin adverbe. (iii) atenuarea expresiei lingvistice prin modalizatori de incertitudine (cred. nu mai mult. (viii) exprimarea interesului comunicativ pentru interlocutor prin conversaţii fatice.uneia sau a alteia dintre strategii este parte a unui comportament planificat. soro.).2. Când te hotărăşti. mimică). te rog? în loc de Închide geamul!) sau se evită un refuz (– Vii mâine? / – Aş veni.

Editura Universităţii din Bucureşti. numărul de semne (u: / m:) indică.. Cuvintele în limbi străine sunt notate conform audiţiei. cât şi în intervenţia suprapusă +A: continuarea primei intervenţii fără a se ţine seama de intervenţia suprapusă text ┴ construcţie abandonată . omiterea curentă a lui l final articol definit este marcată sistematic. între bare oblice (ex. fără a se utiliza apostroful ς stop glotal # pauză. durata pauzei text = = text intervenţie începută de un vorbitor şi continuată. Corpus (selectiv). se marchează atât în intervenţia în curs.ANEXĂ Textele folosite ca exemplificări în acest capitol au fost extrase din Liliana Ionescu-Ruxăndoiu (coord. majuscula notează emfaza. Prezentăm în continuare simbolurile folosite în transcrierea înregistrărilor (apud Ruxăndoiu. durata fenomenului ’ apocopa unor sunete.. între cuvinte) rostire legato – (linie de dialog ) cuvânt neterminat : lungire a unui sunet. Accent TEXT Intonaţie se notează numai când diferă de cel curent accent emfatic (al cuvântului sau al unei silabe) . asociat cu înălţimea scăzută a vocii. NORME DE TRANSCRIERE A TEXTELOR Se foloseşte literă mică atât la iniţială de propoziţie sau de frază. ibid. Interacţiunea verbală în limba română actuală. / niiorc / pentru New York). în mod aproximativ. 22–23). numărul de semne indică. “ secvenţă redată de emiţător în vorbire directă <@ > râs concomitent cu rostirea <Z > zâmbet concomitent cu rostirea á 49 . Schiţă de tipologie. cât şi la iniţiala numelor proprii. în mod aproximativ.). de altul [text începutul suprapunerii unor intervenţii succesive. semnalează reconsiderarea de către emiţător a afirmaţiei sale precedente) Înălţime <Î > înălţime ridicată a vocii <J > înălţime scăzută a vocii Tempo <L > tempo lent al vorbirii <R > tempo rapid al vorbirii Intensitate <F > intensitate forte a vocii <P > intensitate slabă a vocii – (linie jos. p. contur melodic descendent terminal ↓ contur melodic descendent nonterminal ? contur melodic ascendent terminal ↑ contur melodic ascendent nonterminal ! intonaţie rejectivă (contur melodic uşor descendent. fără pauză. 2002.

.) transcriere probabilă text neclar. numărul de semne (x) indică. în mod aproximativ. tuşeşte.scenice” (ex.<OF > <MARC > <IM > <CIT > (( )) () (xxx) […] secvenţă rostită prin mişcarea expiratorie specifică oftatului secvenţă pusă în evidenţă printr-o rostire rară (uneori chiar silabisită) şi apăsată imitarea modului de a vorbi al unei persoane emiţătorul citeşte un text indicaţii . lungimea secvenţei neclare secvenţă netranscrisă 50 . îşi drege vocea etc.

Sign up to vote on this title
UsefulNot useful