Sunteți pe pagina 1din 6

Conflictul dintre islam și creștinism.

O problemă veche și prezentă

Nici o societate omenească, din câte se cunosc până acum, nu s-a dezvoltat şi nu
se dezvoltă liniar. Viaţa unei societăţi cunoaşte momente simetrice, disimetrice şi
asimetrice, evoluţii rapide şi stagnări, progrese şi regrese, situaţii normale, dar şi
anormalităţi, crize şi conflicte. Omenirea se luptă cu ele de la începutul existenţei sale şi,
probabil, această luptă va fi dusă până în ultima clipă a existenței umane. De aici nu
rezulta că fenomenul crizelor și conflictelor reprezintă o fatalitate, că oamenii sunt
complet neputincioși în fața lui și trebuie să se resemneze, ci doar o realitate socială,
politică, economică, informațională, militară etc. de care trebuie să se țină seama și care
poate fi ameliorată și chiar controlată.
Este posibil ca oamenii să nu mai fie victime inconștiente și, adesea, indiferente
ale crizelor, conflictelor și războaielor, ci să folosească aceste fenomene și procese pentru
a-și ameliora propria condiție, pentru a grăbi procesele de modernizare și a prelungi
perioadele de prosperitate și de stabilitate. Deja omenirea și-a format unele abilități în
ceea ce privește gestionarea crizelor și a conflictelor și, deși nu a reușit să rezolve pe
deplin problema conflictualității, a realizat, totuși, pași importanți în prevenirea unor
crize și conflicte militare de mare amploare, cu întrebuințarea armelor de distrugere în
masă (ADM) și a altor mijloace.1
Comunitatea umană a înţeles necesitatea unirii eforturilor şi canalizării puterii
spre scopuri paşnice, pacifiste, astfel încât societatea, individul, să beneficieze deplin de
pace, de creşterea nivelului de trai, de natură, şi să folosească resursele naţionale, umane,
ştiinţifice pentru progres şi libertate. Cu toate acestea, la începutul mileniului al treilea,
omenirea se găseşte în faţa unor noi incertitudini, ameninţări, riscuri, crize şi conflicte.
Concomitent, s-au elaborat concepte privind securitatea indivizilor şi a statelor ce
oferă soluţii realiste, fiabile în dezamorsarea situaţiilor de criză şi de conflict în
eventualitatea în care acestea ar putea să apară, căci situaţiile de criză sau de conflict sunt

1
Gheorghe Văduva, Crizele politico-militare ale începutului de mileniu, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2005, p. 5

1
stări de abatere de la normalitatea desfăşurării diferitelor puteri în stat până la cea
militară, în cazul apariţiei unei crize contemporane.2
Conflictele constituie o componentă naturală inevitabilă a vieţii sociale a fiecăruia
dintre noi. În plan istoric, toată existenţa omenirii este impregnată cu conflicte, începând
cu conflictul primordial între primii oameni şi Creator. Într-un anume sens, putem afirma
ca evoluţia istorică a civilizaţiei umane reprezintă istoria conflictelor sociale - apariţia
societăţilor umane bazate pe clase sociale şi apariţia statului ca instrument al conducerii
şi reglementării vieţii sociale, lupta pentru puterea politică, răscoalele, războaiele,
uzurpările de putere şi detronările - toate acestea nu sunt altceva decât rezultatele
soluţionarii unor conflicte sociale. Toate momentele cruciale din istoria omenirii coincid
cu apogeul unor mari situaţii conflictuale.

Conflictul – un rău necesar?


Sechelele marilor conflicte ale istoriei umane răman peste generaţii imprimând o
nota de dramatism, dar şi de erodare morală lentă a vieţii sociale. Perspectiva umanităţii
în secolul XXI este una destul de sumbră - astăzi pe Terra abundă violenţele duse până la
extrem, actele de terorism internaţional, confruntările militare neconvenționale, catastrofe
umanitare şi ecologice. Evoluţia în timp a conflictelor a cunoscut, în literatura de
specialitate străină, iar în ultimii ani şi în literatura de specialitate din ţara noastră,
perspective şi unghiuri de abordare diferite. În opinia autorului S. P. Robbins, acestea pot
fi reduse la trei tipuri de abordare distincte precum abordarea tradiţională, abordarea
relațiilor umane și abordarea interacționistă.
Abordarea tradițională consideră conflictul ca fiind disfuncţional prin definiţie.
La nivel atitudinal, se adoptă o poziţie negativă față de orice tip de conflict. Acest mod de
abordare a conflictului implică o viziune unilaterală în raport cu complexitatea vieţii
sociale și se propune drept soluție evitarea sau eliminarea conflictelor, prin eliminarea
cauzelor și surselor acestora.
Abordarea relațiilor umane este abordarea prin prisma relațiilor umane și se
recunoaște faptul că un conflict este un rezultat natural și inevitabil pentru orice grup
social sau organizaţie. Conflictul nu este perceput numai ca un proces negativ ci și ca
2
Marian Valentin Grigoroiu, Crize şi conflicte contemporane, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2006, p. 40

2
unul pozitiv, funcțional între anumite limite. Această concepţie susține acceptarea
conflictului propunând ca soluţii atât recunoașterea conflictelor cât și soluţionarea sau
eliminarea acestora.
Abordarea interacţionistă consideră conflictul nu numai inevitabil ci și un
necesar ce poate favoriza inovarea și schimbarea. Această abordare încurajează
menţinerea unui anumit nivel de conflict. Ca soluție nu se propune eliminarea conflictelor
ci gestionarea corectă a acestora care sa permită stimularea pozitivă a grupurilor sau
persoanelor aflate in stare conflictuală.3

Creştinismul şi Islamismul – două dintre cele mai mari religii ale lumii
Este foarte dificil să comparăm creştinismul cu alte religii, datorită multitudinii de
credinţe şi obiceiuri prezente în acesta: Romano – Catolicismul, bisericile Ortodoxe,
Comunitatea Anglicană, şi alte sute de grupuri Creştin – Protestante. Unele voci
sugerează că creştinismul este alcătuit dintr-o multitudine de religii ce au în comun
puţine elemente în afară de Biblie şi numele religiei principale.
În continuare voi prezenta câteva caracteristici generale ale creştinismului şi ale
islamismului.
Numele de „creştinism” se trage din grecescul „Khristos” ce înseamnă „Mesia”.
Creştinii se referă la Isus ca Hristos/Cristos sau Mesia, iar în teologia creştina, cele două
termene sunt sinonime. Termenul de „Islam” se referă la supunere faţă de „voinţa
Domnului”.
În creştinism, majoritatea cred în „Trinitate” sau mai bine spus, în Dumnezeu,
Isus și Sfântul Duh. În islamism, există doar un Dumnezeu, și anume Allah, fiind strict
monoteiști. Termenul de „Allah” înseamnă Dumnezeu.
În concepția creștinilor, ca și a musulmanilor, Isus S-a înălțat la Ceruri, diferența
apărând înainte. După creștini, Isus a fost crucificat de către romani, suferind și murind
pentru om, iar după islamiști, nu s-a întâmplat nimic dintre acestea. S-a înălțat viu și
nevătămat. Ca ajutor al lui Dumnezeu, la creștini întâlnim Sfântul Duh, iar la musulmani,
pe Muhammad sau Mohamed. Statutul lui Adam este diferit de la o religie la cealaltă.
Adam creștin s-a supus voinței lui Dumnezeu și a fost alungat din Grădina Raiului. Cel

3
http://www.tesionline.com/intl/preview.jsp?idt=21392

3
islamist nu are păcate majore și nici greșeli, unii văzându-l ca pe un profet. Cărțile sfinte
au în ambele religii un rol foarte important și își au denumirea proprie: Biblia, respectiv
Coranul sau Qur'an. Biblia a fost originar scrisă în ebraică, aramaică și greacă și este
percepută ca și cuvântul lui Dumnezeu pentru creștinii conservatori și ca un document
istoric spiritual de catre cei liberali. De asemenea, Biblia ortodoxă are diferențe față de
cea catolică. Coranul este, pentru mahomedani, cuvântul și revelația lui Dumnezeu
literalmente, dictat de către îngerul Gabriel lui Mohamed de-a lungul a 23 de ani și este
văzut ca singura carte fără erori.
Termenul de „Jihad”, contrar concepției populare de „Război Sfânt”, este
simbolul efortului intern și personal al omului de a obține un țel nobil.

Cruciadele – vechile conflicte dintre creștinism și islamism


Cruciadele au fost expediţii militare ale feudalilor apuseni cu scopul de a cuceri şi
coloniza regiuni din Orientul Apropiat, îndeosebi Palestina şi Ierusalimul. Ele au apărut
într-o societate aflată în plină expansiune politică şi militară şi sunt o întregire a
procesului de colonizare petrecut în Europa, la ele participând toate clasele şi păturile
sociale. Aspectul religios constă în faptul că aceste expediţii au fost însoţite, la început,
de o ideologie creştină. Proclamate ca "războaie sfinte", ele au fost organizate în numele
eliberării aşa numitelor "locuri sfinte", în principal Ierusalimul şi împrejurimile sale, de
sub dominaţia musulmană. Caracterul religios al cruciadelor explică de ce conducerea lor
a revenit papalităţii al cărei rol, pe plan internaţional, se afirmă în secolul al XI-lea.
Cruciadele au avut consecinţe negative şi pozitive, cele negative decurgând din
distrugerile de bunuri şi masacrele ce aveau loc în timpul războaielor, din exploatarea
populaţiei supuse, cele pozitive constând în contactul dintre două civilizaţii, care s-au
influenţat reciproc. Statele creştine formate, deşi efemere, au contribuit ca timp de două
sute de ani, zeci de mii de cruciaţi să se deplaseze în Orientul Apropiat şi, o dată cu ei, au
pătruns şi obiceiurile apusene, pe care clasa dominantă din Orient le-a adoptat. La rândul
lor, feudalii apuseni au împrumutat obiceiuri și forme ale rafinamentului şi luxului
oriental, pe care le-au adus apoi în Europa.

4
Cruciadele au contribuit la dezvoltarea legăturilor dintre Orient şi Occident.
Relaţiile comerciale ale Europei apusene cu orientul s-au accentuat, fapt de care au
profitat oraşele, mai ales cele din Italia şi sudul Franţei.

Războiul sfânt
Jihad sau Djihad este un cuvânt de origine arabă, din rădăcina „ jahada”, care
înseamnă „a (se) lupta, a se strădui, a se zbate“. O definiţie improprie, care a ajuns însă să
înlocuiască semnificaţia originară, este aceea de „război sfânt“, împrumutată din
vocabularul cruciaţilor.
Sensul fundamental al cuvântului este străduinţa musulmanului în particular şi a
comunităţii musulmane în general de a extinde calitativ sau cantitativ religia islamică,
modul ei de viaţă individuală şi organizarea socială care decurge din ea.
Astfel musulmanii înțeleg prin Jihad folosirea tuturor energiilor şi resurselor
pentru a urma sistemul islamic de viaţă, pentru a obţine favoarea lui Allah. Este un proces
continuu. În prima sa fază un musulman învaţă să-şi controleze propriile sale dorinţe şi
intenţii rele. Acest Jihad este în interiorul fiinţei și este baza Jihadului profund, adică
aducerea „Maruf” sau a dreptăţii şi înlăturarea „Munkar” sau a răului din viaţă şi din
societate.4

Azi, în lume
Creştinismul, iudaismul şi islamismul sunt trei religii asemănătoare. Toate trei îi
au pe Abraham şi alţi câţiva patriarhi ce pot fi găsiţi în Biblie ca strămoşi spirituali, de
aceea, mai pot fi denumite şi religii abrahamice. Cu toate acestea, multitudinea de puncte
comune dintre aceste religii nu sunt garanţia pentru o bună înţelegere între credincioşii
fiecăreia dintre ele. Cele mai multe dintre conflictele cu motivaţie religioasă, crimele
împotriva umanităţii şi genocidurile din secolul 20 s-au petrecut între creştini şi
musulmani. În aceste categorii sunt incluse genocidurile din Sudan, Timorul de Est şi
Bosnia Herzegovina, de asemenea şi conflicte serioase din Kosovo, Macedonia, Filipine
şi Cipru. Unele dintre acestea sunt încă active, cum ar fi cele din Sudan şi Filipine, altele
fiind inerte doar datorită prezenţei forţelor armate şi de pace în teritoriu.
4
http://ro.wikipedia.org/wiki/Jihad

5
6