Acordul de Aderare a României la

Uniunea Europeană

Berbeniciuc-Mititiuc Adina
Grădinariu Ioan-Lucian
Trifan Sergiu-Gabriel
Gr. EAI11
 Poziţia României în sistemul european anterior
momentului aderǎrii

Moneda unică şi piaţa unică nu mai sunt utopii, ele vizează o mai mare eficacitate
şi creştere a bogăţiei europene, în confruntarea cu Asia şi America. Astăzi, moneda unică
joacă un rol motor. Fiecare ţară îşi reanalizează atuurile şi infrastructura pentru a deveni
pilonul central al unei filiere sau al alteia. Întrebarea actuală se referă la modul de
gestiune a trecerii la moneda unică, pentru reuşita sa şi pentru un cost cât mai economic
posibil.
România a parcurs o serie de transformări normative, în scopul protejării
progreselor înregistrate în plan economic şi pentru transpunerea în practică a principiilor
de funcţionare ale economiei de piaţă. Desigur că armonizarea legislativă nu este un
demers tocmai simplu. Măcar prin faptul că legislaţia tinde uneori să devină un hăţiş
dificil de pătruns. Este un fenomen firesc pentru o ţară care parcurge o perioadă de
profunde transformări şi de evoluţii spectaculoase.
Alinierea legislaţiei române la nivelul european a trebuit să respecte o serie de
reguli deja verificate. Astfel, o dată cu dezvoltarea unui sistem multi-statal de norme, se
stabileşte o primă contradicţie între câmpul operaţiunilor internaţionale care evoluează
într-o manieră unitară, o piaţă largă şi funcţionarea acestei pieţe în diverse părţi
componente, sedii ale prerogativelor de suveranitate. Aceste obstacole sunt cu atât mai
puternice, cu cât ele corespund aşa-numitelor prerogative absolute ale statelor, cum ar fi
puterea de a bate monedă şi de a impune circulaţia ei pe o arie geografică determinată.
Acordul European reprezintă cadrul legal de desfăşurare a relaţiilor dintre
România şi Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la data de 1 februarie 1993 şi
ratificat prin legea nr. 20/1993. Prin ratificarea Acordului European, România şi-a
exprimat interesul de a deveni membru UE şi de a întreprinde măsuri graduale, în vederea
atingerii acestui obiectiv.
Acordul European a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1995, România
depunând cererea de aderare la UE la data de 22 iunie 1995. La data de 25 aprilie 2004,
România alături de Bulgaria, a semnat Tratatul de aderare la Uniunea Europeană, tratat
ratificat de către cele 25 de state membre ale Uniunii Europene.
Cerinţele UE privind statele candidate la aderare se bazează pe concluziile
Consiliului European de la Copenhaga (1993) care au stabilit condiţii foarte clare, numite
ulterior Criteriile de la Copenhaga pe care statele candidate trebuie să le îndeplinească
pentru a deveni membre ale UE:
- stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile
omului şi protecţia minorităţilor
- existenţa unei economii de piaţă funcţionale şi capacitatea de a face faţă
presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din Uniunea Europeană
- capacitatea de asumare a obligaţiilor de stat membru, inclusiv cele privind
aderarea la obiectivele uniunii politice, economice şi monetare
Cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale de Aderare a României la UE,
desfăşurată la 7 aprilie 2003, România a închis provizoriu negocierile la Capitolul 4 –
„Libera circulaţie a capitalurilor”. BNR a contribuit la realizarea Documentului de Poziţie
la Capitolul 4, care a fost aprobat în Şedinţa de Guvern de la sfârşitul lunii februarie
2001. Ulterior, Documentul de Poziţie a fost actualizat în mai multe etape, ultima fiind
finalizarea Documentului de Poziţie Complementar III care a fost aprobat în Şedinţa de
Guvern din 24 octombrie 2002 şi transmis Comisiei Europene.
Prin documentele de negociere la Capitolul 11- Uniunea Economică şi Monetară,
România şi-a asumat angajamentul de a modifica, până la 31 decembrie 2004, legea nr.
101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României, pentru a transpune prevederile
aquis-ului comunitar aferent acestui capitol, respectiv Tratatul privind înfiinţarea
Comunităţii Europene, Protocolul privind Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale şi al Băncii Centrale Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare
privind activitatea băncilor centrale din statele membre ale Uniunii Europene.
Participarea României la UEM, este, de asemenea, condiţionată de adoptarea
acquis-ului specific pieţe unice şi, în particular, de adoptarea acquis-ului aferent liberei
circulaţii a capitalurilor, aşa cum a fost cazul tuturor statelor membre.
 Cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale de Aderare a României la UE,
desfăşurată pe 28 iunie 2002, România a deschis şi închis provizoriu negocierile la
Capitolul 11- Uniunea Economică şi Monetară.
Documentul de Poziţie, precum şi Documentul de Poziţie Complementar la
Capitolul 11 s-au realizat cu contribuţia semnificativă a BNR. Ulterior, ambele
documente au fost actualizate prin Departamentul de Informaţii Suplimentare care a fost
aprobat în Şedinţa de Guvern de la sfârşitul lunii septembrie 2002 şi transmis Comisiei
Europene.
Deşi Curtea Internaţională de Justiţie a statuat că „este un principiu general
acceptat că un stat este îndreptăţit să îşi reglementeze propria monedă, analiza situaţiei
intenaţionale contemporane impune să acceptăm această afirmaţie doar ca pe o figură de
stil. Intenţia de integrare în structurile europene a presupus adaptarea legislaţiei în
domeniul monetar în vederea implementării acquis-ului comunitar.Acest fenomen a fost
denumit în literatura de specialitate cu termenul de „erodare a suveranităţii monetare a
statelor.”
Semnarea Tratatului de aderare a României şi Bulgariei(aprilie 2004) presupune şi
recunoaşterea eforturilor făcute de România în direcţia integrării financiare şi monetare.
Conform prevederilor CE, un stat membru al UE care a adoptat moneda euro, fie un stat
membru cu derogare de la adoptarea monedei unice, care potrivit articolului 122 din
Tratatul CE, este exonerat de drepturile şi obligaţiile ce îi revin în cadrul Sistemului
European al Băncilor Centrale. În calitatea sa de membru al UE, România trebuie
apreciată drept stat cu derogare de la adoptarea monedei unice, conform articolului 122
din Tratatul privind UE.
Pregătirea României în vederea aderării a impus şi realizarea unui sistem bancar
competitiv, stabil şi eficient, care să asigure o intermediere pe piaţa de capital pe criterii
de eficienţă şi să genereze încredere în rândul publicului. Trebuie să se acorde atenţie
deosebită reformei sistemului bancar şi accelerării procesului de integrare financiară, în
conformitate cu principiile care stau la baza politicilor europene, precum şi perfecţionării
mecanismului instituţional intern, pentru a asigura o pregătire eficientă a procesului de
integrare în domeniul bancar.
 Pe linia transpunerii în legislaţia noastră a acquis-ului comunitar aferent
domeniului bancar, a fost adoptat un nou statut al Băncii Naţionale a României, s-au
efectuat modificări importante asupra legii bancare( Legea nr. 58 din 1998) şi s-au aliniat
prevederile regimului valutar la cerinţele liberei circulaţii a capitalurilor.

Obiectivele integrǎrii monetare a României în Uniunea

Europeanǎ

Dispariţia barierelor valutare determină şi este, în mod inevitabil, condiţionată de

remodelarea petelor financiare naţionale şi reconsiderarea actorilor pe aceste pieţe, prin
asumarea unor caracteristici zonale de neînlăturat.
Globalizarea şi competivitatea internaţională ( concurenţa în domeniul bancar
internaţional) pun presiune asupra sistemului bancar din cele mai multe ţări, pentru a-şi
uni eforturile pe linia armonizării normative.
Reglementările la nivel supranaţional tind să contureze abordări uniforme ale
gestiunii riscurilor bazate pe facilităţile de creditare care să înlăture inegalităţile dintre
bănci din diferite ţări. În acest proces de uniformizare şi standardizare se pierd
informaţiile şi legăturile cu sursa de la nivel local. Viitorul va demonstra dacă acest
proces dăunează firmelor mici şi regenerează economiile locale.
Dovezile din trecut sugerează totuşi că abandonarea specificului local purtat de
băncile locale ar fi o greşeală.
Există şase avantaje majore ale dezvoltării în plan internaţional a băncilor:
- diversificarea veniturilor şi a riscurilor
- reducerea costurilor de administrative;
- noutatea;
- sursele de finanţare;
- diversificarea clientelei;
- evitarea regulilor locale prea stricte;
 Printre dezavantaje se numără costurile de informare şi monitorizare, riscurile de
expropriere sau naţionalizare, costurile pentru stabilirea unei reprezentanţe sau organizaţii
într-un stat străin.
Strategia de extindere a Uniunii Europene urmăreşte integrarea noilor membri , în
paralel cu armonizarea obiectivelor de politică internă şi externă ale tuturor statelor
membre, prin respectarea şi aplicarea consecventă a unor principii fundamentale comune.
Asumarea în totalitate a acestor principii de către România fundamentează candidatura sa
la statut de membru al UE.
Etapele integrării României în Uniunea monetară europeană sunt:
1. 1.01.2007 aderarea la UE, până la această dată fiind realizate următoarele obiective:
- 3.03.2003 trecerea la referinţa euro
- 2004 modificarea statutului BNR
- 2005 trecerea la strategia de politică monetară bazată pe ţintirea inflaţiei
2. După aderare, participarea la ERM2, adică eforturi pentru respectarea criteriilor de
convergenţă de la Maastricht. Participarea la ERM2 trebuie să aibă loc cel puţin 2 ani
înainte de a trece la etapa finală.
3.Cel mai probabil 2012-2014 adoptarea monedei unice europene .
BNR a continuat să acorde o atenţie deosebită reformei sistemului bancar şi
accelerării procesului de integrare financiară, în conformitate cu normele şi principiile
aflate la baza politicilor europene.
Astfel obiectivele majore urmărite de BNR sunt:
- respectarea angajamentelor asumate faţă de UE
- perfecţionarea mecanismului instituţional intern pentru o pregătire mai eficientă
a procesului de integrare, pe domeniile specifice sistemului bancar.
Prin documentele oficiale de poziţie, BNR şi-a asumat o serie de obligaţii a căror
respectare nu poate avea loc decât prin elaborarea şi implementarea de către BNR a unor
strategii specifice domeniului financiar-bancar. Aceste strategii corespund următoarelor
trei capitole ale acquis-ului comunitar:
- Capitolul 3- Libera circulaţie a serviciilor
- Capitolul 4- Libera circulaţie a capitalurilor
- Capitolul 11 Uniunea Economică şi Monetară
 Pentru realizarea efectivă a acquis-ului comunitar, BNR a acţionat concomitent în
2 direcţii: armonizarea legislaţiei bancare româneşti cu cea comunitară şi întărirea
capacităţii administrative a BNR.
Preocuparea permanentă a BNR pentru întărirea capacităţii sale instituţionale s-a
concretizat pe de o parte, în eficientizarea activităţii de supraveghere bancară, iar pe de
altă parte în întărirea cadrului legislativ şi de reglementare pentru sectorul bancar.

Performanţele economice ale României şi evoluţia

decalajelor între România şi UE-25

În perioada 2000-2006, procesul de pregătire a aderării României la Uniunea

Europeană s-a accelerat, ceea ce s-a concretizat în diminuarea decalajelor economice ce
despărţeau România de UE.
Din analiza comparativă a evoluţiei unor indicatori macroeconomici rezultă că în
favoarea reducerii decalajelor dintre România şi UE au contribuit următorii factori:
- rata de creştere PIB a fost mai mare în România decât în UE-25, începând din
anul 2001. Productivitatea muncii a crescut lent, astfel că a contribuit în mică măsură la
creşterea economică din România.
- reducerea accelerată a ratei inflaţiei şi ţintirea inflaţiei în anul 2006 au
determinat diminuarea decalajelor privind indicele preţurilor de consum dintre România
şi UE-25
- rata şomajului în România s-a situat în întrega perioadă sub nivelurile din UE,
angajaţii acceptând salarii mai mici decât intrarea în şomaj
- salariul minim în România s-a menţinut la niveluri comparative foarte mici,
înregistrându-se mari decalaje faţă de UE-25, dar a avut şi un efect economic pozitiv, de
atragere a investitorilor din statele membre ale UE-25, cu repercusiuni asupra creşterii
economice
 - deficitul bugetar în România a marcat o tendinţă de scădere faţă de sfârşitul
deceniului anterior/ începutul anilor 2000, situându-se la cel mai scăzut nivel( în 2005)
între statele cu deficit bugetar din UE-25
- rata datoriei publice a înregistrat o tendinţă de scădere( ajungând la circa 15%
din PIB), dar interval analizat rata datoriei publice în România a fost mai mică decât
media UE-25, situându-se totodată la un nivel mult mai scăzut comparativ cu criteriul de
convergenţă de la Zona Euro (de 60%).

Principalele avantaje ale aderǎrii la UE

Creşterea nivelului de trai este cel mai important efect pe care îl poate resimţi
populaţia unui stat membru al UE.Dincolo de accesul la cea mai importanta piaţă unică
din lume, mediul de afaceri românesc beneficiază de un cadru legislativ mult mai stabil şi
de practici de afaceri mai transparente.Mai mult pentru investitori aderarea la UE
însemna oportunităţi de afaceri mult mai numeroase şi eficienţă datorită codului comun
de reguli, ceea ce determină o competivitate mult mai ridicată.
Standarde ridicate
Creşterea nivelului de trai este legată de adoptarea unor standarde ridicate în
domeniul politicilor sociale ce au drept scop reducerea decalajelor economice,
solidaritatea fiind unul din principiile de bază a Uniunii.În acest scop legislaţia
comunitară pune accent pe respectarea drepturilor fundamentale şi egalităţii între
cetăţenii Uniunii şi sprijină financiar derularea de proiecte pentru diminuarea
discriminării de orice fel şi la orice nivel.
Alte domenii importante în care Uniunea Europeană propune standarde mai
ridicate decât cele obişnuite în statele membre sunt protecţia mediului şi protecţia
consumatorului.
Cetăţenia europeană
Un avantaj semnificativ al cetăţeniei europene îl constituie posibilitatea de a
beneficia de protecţie consulară şi diplomatică din partea unui alt stat membru în
momentul efectuării unei călătorii în afara UE. În plus, cetăţenii români vor avea dreptul
de a călători şi de a se stabili în orice stat membru.
Această libertate de circulaţie a persoanelor presupune şi accesul egal la
oportunităţile de muncă în toate ţările membre.Cu alte cuvinte orice locuitor al Uniunii
poate lucra fără permis în orice stat din interiorul UE
Agricultura şi dezvoltarea rurală
După aderare, un sector prioritar va fi agricultura, care va fi sprijinită financiar şi
instituţional în vederea unei dezvoltări rurale durabile, care să asigure venituri decente
locuitorilor din zonele rurale protejând totodată mediul înconjurător. Politica Agricolă
Comună (PAC) care se aplică în toate statele membre ale Uniunii, a fost pregatită în
România prin programul SAPARD, mediul rural românesc beneficiind deja de 150
milioane de euro anual .
După aderare, programul SAPARD este înlocuit cu Programul Naţional de Dezvoltare
Rurală. România a negociat şi obţinut, de asemenea, recunoaşterea şi protecţia unor
denumiri de origine şi geografică pentru mai multe tipuri de băuturi şi produse.
Sprijin financiar
În timpul perioadei de preaderare România a fost beneficiarul celui mai mare
volum de finanţare oferit vreodată de UE unui stat din afara sa. În perioada 1992-2002
România a beneficiat de fonduri prin programul PHARE de peste 2 miliarde de euro, iar
din 1990 până în prezent, prin programele Băncii Europene de Investiţii peste 3 miliarde
de euro. Numai prin fondurile de preaderare(PHARE, ISPA, SAPARD) România a
primit, începând din 2000, aproximativ 700 milioane de euro anual, iar în intervalul
2004-2006, alături de Bulgaria, a beneficiat de 4,6 miliarde de euro. După aderare va
beneficia de sprijin financiar de aproximativ 3 ori mai mare.
Euro
Un alt avantaj pe care UE îl poate aduce este utilizarea unei singure monede pe
întreg teritoriul său. În prezent 16 state au adoptat euro.În ceea ce priveşte adoptarea
monedei euro de către România, acest lucru se va întâmpla automat în momentul aderării
la UE. Data introducerii monedei unice va fi stabilita prin hotărarea comună a Uniunii şi
a României.
 Condiţiile pentru ca o ţară să poată adopta moneda europeană, cunoscute drept
“criteriile de convergenţă de la Maastricht”, au fost stabilite în 1993 şi se referă la
controlul inflaţiei, limitarea deficitului bugetului de stat şi stabilitatea cursurilor de
schimb.
Adoptarea monedei unice de către România ar putea avea loc la caţiva ani după
aderare, probabil nu mai devreme de 2010.

Principalele probleme ale aderării la Uniunea Europeană

Capacitate administrativă şi gestionarea fondurilor

Până în prezent din cauza proastei administrări şi a unor proiecte defectuoase
multe fonduri au fost pierdute. Din acest motiv este necesară continuarea reformei
administrative şi crearea unui corp profesionist de funcţionari publici. Procesul de
extindere de până acum arăta că prin investiţii financiare semnificative şi strategii
coerente de dezvoltare de proiecte, se pot obţine rezultate pozitive vizibile în ceea ce
priveşte creşterea nivelului de trai. Cele mai spectaculoase exemple sunt experienţele
Portugaliei şi Irlandei, state sărace ce au cunoscut o impresionantă creştere economică
după reformele realizate în vederea aderării.
Restructurare economică şi administrativă
Pe fondul restructurării economice generate de adaptarea la piaţa unică, lipsa de
proiecte şi de capacitate administrativă de gestionare a fondurilor comunitare poate
încetini semnificativ ritmul de creştere a nivelului de trai, generând şi tensiuni sociale, în
special pe termen scurt şi mediu. Acestea pot apărea în special în sectoarele tradiţionale
care anterior aderării beneficiaseră de avantajul competitiv al forţei de muncă ieftine.
Impactul aderării va fi resimţit inegal de actorii economici, cele mai afectate fiind
întreprinderile mici şi mijlocii.
Agricultura şi dezvoltare rurala
După momentul aderării agricultura va fi una dintre cele mai problematice
domenii. Impactul cel mai puternic se va resimţi probabil asupra fermelor de semi-
subzistenţă( care produc pentru consum propriu, dar şi pentru vânzare) ce vor reuşi cu
dificultate să devină competitive pe piaţă., în ciuda sprijinului financiar pe care Politica
Agricolă Comună îl acordă în acest domeniu. Multe ferme vor avea dificultăţi să se
adapteze normelor sanitar-veterinare, impuse de acquis-ul comunitar pentru o mai bună
siguranţă a consumatorilor.
Chestiuni legate de securitate
Devenind membru al Uniunii Europene, România devine şi stat de graniţă al
acestei organizaţii, ceea ce generează noi probleme şi obligaţii. În primul rând multe
chestiuni legate de migraţie vor deveni mai vizibile pe agenda politică, în special datorită
unui aflux mai mare de imigranţi (inclusiv ilegal). O parte din acesti imigranţi vor
proveni din Republica Moldova, ceea ce va duce la o mai mare vizibilitate a problemelor
şi relaţiilor dintre cele două state. România va fi preocupată de noi priorităţi de securitate
politică şi economică pe care statutul de membru îl impune .

Spijinul financiar comunitar după aderarea României la

Uniunea Europeană

Toate statele membre pot beneficia de sprijin financiar de la bugetul Uniunii

Europene în trei mari direcţii. Cea mai importantă direcţie este cea a fondurilor
structurale şi de coeziune . La fel de semnificativ din punct de vedere financiar este şi
sprijinul pentru agricultură şi dezvoltare rurală. Cea de-a treia direcţie majoră este
cofinanţarea de proiecte în domenii precum ştiinţa şi cercetarea, educaţia şi formarea
profesională, dezvoltarea sectorului IMM, restructurarea industriei şi industria
audiovizualului.
De asemenea noilor state membre le sunt acordate în plus fonduri pentru o
adaptare mai uşoară la piaţa internă şi la costurile pe care alienarea mai ridicată le
implică.Pentru România acestea sunt acordate în perioada 2007-2009.
Pentru a acoperi toate cheltuielile de care UE are nevoie, toate statele membre
contribuie la un buget comun care este negociat cu aproape 2 ani înainte. Veniturile
provin din taxe vamale, taxe pe importuri de produse agricole şi un procent din TVA,
colectat la nivel naţional.O altă sursă mai recentă este cotizaţia statelor membre din PIB.
Pachetul financiar pentru România şi Bulgaria în primii ani după aderare este
limitat la o perioadă de 3 ani. Astfel pentru 2007-2009 România şi Bulgaria vor trebui să
contracteze proiecte de 15,3 miliarde de euro şi să cheltuiască efectiv 9,1miliarde de euro
fonduri de la UE. Diferenţa de 6,2 miliarde de euro va fi cheltuită în perioada de după
2009.
Conform negocierilor, fondurile de care va beneficia România după aderare
( pachetul financiar 2007-2013) vor fi obţinute prin intermediul prevederilor referitoare la
capitolele 7 (Agricultura), 21 (Politica regională şi coordonarea instrumentelor
structurale) şi 29 (Prevederi financiar-bancare).
În ceea ce priveşte agricultura, României îi vor fi acordate fonduri în valoare de
aproximativ 4,7 miliarde de euro, orientate spre dezvoltarea rurală şi plăţi directe.
În ceea ce priveşte asistenţa financiară destinată politicii regionale şi coordonării
instrumentelor structurale, acestea sunt în proporţie de 90% fonduri destinate reducerii
diferenţelor între regiuni, precum şi între statele membre. Fondurile structurale finanţează
în general dezvoltarea infrastructurii, precum transportul şi energia, extinderea serviviilor
de telecomunicaţii , sprijinirea companiilor şi instruirea angajaţilor şi accesul la
tehnologia informaţională.
Fondurile structurale şi de coeziune nu echivalează cu politica de coeziune şi
structurală. Politica strucurală reprezintă o serie de măsuri şi acţiuni destinate regiunilor
ale căror structuri economice au devenit necompetitive sau ineficiente. Politica de
coeziune cuprinde toate acţiunile Uniunii care vizează realizarea dezvoltării economice
armonioase şi echilibrate a acesteia, în special prin promovarea reducerii disparităţilor de
dezvoltare între diferitele regiuni europene.Acestor două direcţii li se adaugă politica
regională.Aceasta se referă la dezvoltarea regiunilor în cadrul Uniunii Europene şi are şi
alte componente în afara coeziunii( culturale de exemplu).
Principalele fonduri strucurale sunt Fondul Social European (FSE) şi Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDER). FSE sprijină adaptarea populaţiei europene
la cerinţele pieţei, favorizând mobilitatea muncitorilor şi reinserţia profesională a
şomerilor. FEDER finanţează dezvoltarea infrastructurii şi investiţiile care creează locuri
de muncă, încurajează întreprinderile mici şi mijlocii şi proiectele de dezvoltare locală.
Înainte de aderare România a beneficiat de două programe de finanţare şi anume
Instrumentul pentru Politici Structurale de Preaderare( ISPA) şi Programul Special de
Preaderare pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală ( SAPARD).
În afara acestui sprijin financiar, regiunile mai puţin dezvoltate sau afectate de
calamităţi naturale pot recurge şi la alte finanţări, de pildă, prin intermediul Băncii
Europene de Investiţii sau al fondurilor destinate special refacerii zonelor afectate de
dezastre naturale( Fondul de Solidaritate al Uniunii Europene). Acesta din urmă este
destinat şi statelor în curs de aderare. România a beneficiat de sprijin provenind din acest
fond pentru refacerea zonelor afectate de inundaţiile din ultimii ani.

România a stabilit relaţii cu Comunităţile Europene încă din anii ’80, când s-au
încheiat două acorduri între cele 2 părţi: unul viza schimburile comerciale cu produse
industriale iar cel de-al doilea prevedea crearea unei Comisii mixte CE - România având
drept misiune examinarea evoluţiei schimburilor comerciale. Ambele au intrat în vigoare
la 1 ianuarie 1981. Acordurile au cunoscut mai multe modificări, acesgtea permiţând
creşterea posibilităţii ca produsele româneşti să fie exportate către comunitate.
Primul pas al oficializării legăturilor dintre România şi Uniunea Europeană îl
constituie încheierea Acordului de Asociere a României la Uniunea Europeană, ratificat
prin Legea nr. 20/1993, care marchează angajarea ireversibilă a României pe calea
integrării europene. Acordul a fost semnat în 1993 şi a intrat în vigoare în 1995.
Documentul statuează asupra unor multiple probleme : comerciale, dialogul politic,
armonizarea legislativă şi diverse alte domenii de cooperare. El vizează instaurarea
liberului schimb dintre Uniune şi România într-o perioadă de maximum 10 ani. Nici un
drept nou de vamă, nicio restricţie cantitativă nu pot fi introduse în schimbruile
comerciale dintre Comunităţi şi România din momentul intrării în vigoare a Acordului.
Se stabilesc, de asemenea, anumite dispoziţii specifice în deomenii precum circulaţia
capitalurilor, reguli de concurenţă, drepturi de proprietate intelectuală şi industrială.
Ecistă şi un dialog politic între cele două părţi, atât la nivel ministerial (Consiliul de
Asociere), cât şi la nivel parlamentar (Comitetul Parlamentar de Asociere).
Atât Parteneriatul de aderare, cât şi RapoarteleComisiei Europene din 1998, 1999
şi 2000 arătau că România îşi continuă eforturile în vederea integrării, fără a înregistra
progrese însă notabile în nici un domeniu.
Programul Naţional de Aderare, reactualizat pentru perioada 2001-2004, a fost
structurat în două volume. Primul volum cuprindea un tablou detaliat de programare a
acţiunilor necesare pregătirii negocierilor de aderare şi avansării în îndeplinirea criteriilor
de aderare, precum şi un inventar al măsurilor luate, în privinţa reformei economice,
legislaţiei, constituirii instituţiilor şi a capacităţii administrative. Cel de-al doilea volum
cuprindea două anexe – Programul de armonizare legislativă şi Tabelul de finanţare a
obiectivelor şi măsurilor din Program (desfăşurate pe anii 2001-2004).
Eforturile României nu doar pentru îndeplinirea criteriilor de aderare, ci şi pentru
a coaliza întreaga societate în sprijinul integrării europene a României s-au vrut ilustrate
de Strategia economică pe termen mediu, definită în martie 2000. Strategia prevede
finalizarea şi consolidarea construcţiei instituţionale a economiei de piaţă (prin
clarificarea durabilă a dreptului de proprietate, continuarea privatizării, asigurarea
stabiliţăţii cadrului legislativ, încheierea reformei sostemului bancar, reglementarea
precisă a monopolurilor naturale şi combaterea eficientă a monopolurilor economice,
dezvoltarea concurenţei), redimensionarea ramurilor industriale cu probleme, accelerarea
procesului de restructurare economică, orientarea pro export a politicilor comerciale.
Strategia include şi referiri succinte la politica socială şi o parte destul e amplă referitoare
la educaţie şi cultură.
Alegerea de către autorităţile de la Bucureşti, a datei de 1 ianuarie 2007 ca dată la
care ţara noastră va fi pregătită să devină membru a Uniunii, asumarea acestei date, după
cum se arată în Parteneriatul pentru Aderare, a luat în calcul considerente politice
(procesul de negociere are nevoie de un ritm susţinut, care să concentreze eforturile la
nivel decizional atât în România, cât şi în Uniune), considerente legate de evoluţiile care
au loc în interiorul UE ( la 1 ianuarie 2007 intră în vigoare un nou exerciţiu bugetar
multianual, care va putea lua în considerare aderarea tuturor statelor actualmente
candidate, precum şi participarea acestora la fondurile structurale). De asemenea, se vor
putea lua în calcul reforma politicii agricole comune (care va avea un impact bugetar
semnificativ), precum şi considerente legate de aplicarea Acordului de asociere, a cărui
valabilitate va dura până la sfârşitul lunii ianuarie 2005 (conţinutul acestuia şi
acumulările în vederea aplicării lui sunt considerate un aquis în sine pentru partea
română).
Drumul pe care îl mai avea România de parcurs a fost apreciat în Rapoartele
periodice ale Comisiei din 2001, 2002, 2003 şi 2004. Formulările acestora, situând
momentul aderării într-o perspectivă apropiată, arătau că România continuă să
îndeplinească criteriile politice, înregistrând evoluţii pozitive în numeroase domenii.
Perspectiva economică s-a îmbunătăţit şi ea, România făcând progrese
semnificative în direcţia creării unei economii de piaţă funcţionale; în plus, ţara noastră a
luat măsurile care îi vor permite dobândirea în viitor a acestui statut, în condiţiile în care
se va menţine pe calea actualelor reforme.
România şi-a asumat un calendare care prevedea finalizarea negocierilor în 2004,
pentru ca România să poată deveni membru efectiv al Uniunii în 2007.
După Consiliul European de la Bruxelles din 12-13 decembrie 2003, o nouă
perspectivă se deschidea României. Concluziile preşedinţiei italiene afirmă cu claritate
„admiterea României şi Bulgariei la 1 ianuarie 2007, ca membri ai Uniunii Europene,
dacă aceste ţări sunt pregătite”.
România a încheiat negocierile de aderare la UE în decembrie 2004, iar Tratatul
de aderare a fost semnt la 25 aprilie 2005, la Luxemburg. Data prevăzută pentru aderarea
efectivă este la 1 ianuarie 2007. Tratatul de aderare a fost ratificat de ţara noastră prin
Legea nr. 157/2005 .
 Asocierea României la Uniunea Europeană

România a fost prima ţară din Europa Centrală şi de Est care a stabilit relaţii
contractuale cu UE: Acordul cu privire la sistemul generalizat de preferinţe din 1974 şi
Acordul privind produsele industriale din 1980, an în care România a stabilit relaţii
diplomatice cu UE; acordul din 1980 facilita accesul unui mare număr de produse
româneşti pe piaţa comunitară.
La 22 octombrie 1990 a fost semnat un Acord privind comerţul şi cooperarea
comercială reciprocă pe baza clauzei naţiunii celei mai favorizate; acest acord a stabilit
eliminarea de către Comunităţile Europene a unor restricţii cantitative specifice; eşalonat
pe o perioadă de câţiva ani, a constituit cadrul viitorului Acord de Asociere, semnat la 1
fabruarie 1993.
La 1 februarie 1995 a intrat în vigoare Acordul European pentru instituirea
asocierii Românei la UE, ale cărui prevederi comerciale începuseră deja să fie aplicate
din mai 1993 în cadrul unui acord interimar. La 22 iunie 1995, România şi-a prezentat
cererea de aderare la UE, iar la 17 iulie acelaşi an, Comisia Europeană a început
procedura de avaluare a condiţiilor aderării. Începând din 1996, au intrat în vigoare
Concesiile tarifare şi Schemele de reducere a taxelor vamale ale României, conform
Acordului European instituind asocierea la UE. Şi Acordul de Liber Schimb cu ţările
AELS. Prin Hotărârile de Guvern 1291/1996 şi 196/1997 au fost reduse taxele vamale la
importurile de produse industriale din ţările membre UE, iar prin HG 161/1997 s-au redus
taxele vamale la importurile de produse agricole provendind din ţârile membre UE. La
jumătatea anului 1996 Comisia Europeană şi-a prezentat Punctul de vedere în legătură cu
solicitarea României de aderare la UE.
Obiectivul fundamental al Programului Economic de Dezvoltare pe termen mediu
(1997-2000) îl constituie „obţinerea unei creşteri economice durabile, care, pe termen
mediu-lung, să conducă la o evoluţie comparabilă a standardului de viaţă şi să reducă
decalajul de dezvoltare economică a României faţă de Uniunea Europeană”. Din acest
obiectiv, fundamental decurg obectivele specifice, cum sunt : valorificarea resurselor
proprii şi a potenţialului economic existent, în condiţiile unei ajustări ample a producţiei
industriale; evidenţierea intercondiţionărilor cauzale dintre ramuri şi a posibilităţilor de
creştere a producţiei fiecăreia, în condiţiile volumului de resurse previzibile în acest
moment; stimularea proceselor de privatizare şi restructurare, cu precădere către ramurile
şi subramurile pentru care dezvoltarea este direct condiţionată de aportul capitalului
străin, de noi pieţe şi de modificarea ofertei şi a structurii de propietate. Toate aceste
obiective specifice vizează trecerea cât mai rapidă a României la economia de piaţă.
Efectele integrării României în UE vor fi resimţite atât în perioade de pre-aderare, cât şi
după, în domeniul politic, economic, administrativ-juridic, precum şi prin preluarea
obligaţiilor pe care le presupune calitatea de membru UE:
a) pe plan politic – România dispune de instituţiile democratice ale statului de
drept şi respectă drepturile fundamentale ale omului (domeniu în care se mai
înregistrează mici abateri);
b) pe plan economic – programul radical de stabilizare macroeconomică şi de
reforme structurale a condus, în perioada 1994-1996, la creşteri anuale
actualizate ale PIB-ului. În anii 1997-1998, PIB-ul a înregistrat scăderi
accentuate, datorate incapacităţii guvernelor de a face reforma. Pe cap
de locuitor, PIB-ul ţării noastre reprezintă cca un sfert din media UE.
România trebuie să îndeplinească, în vederea integrării în UE, criteriile
economice stabilite, pentru toate statele care vor să adere , de Consiliul
European de la Copenhaga (iunie 1993). În acest sens, România a făcut
progrese considerabile pentru structura unei economii de piaţă, obiectiv
la fel de important ca şi încorporarea aquis-ului cominitar. Preţurile au
fost liberalizate aproape în totalitate, drepturile de proprietate asupra
terenurilor nu sunt încă pe deplin asigurate, sistemul juridic face, în
continuare, jocul puterii, iar în procesul luării deciziilor în chestiunui
economice nu s-au înregistrat întotdeauna măsuri coerente. S-au făcut
unele progrese pe calea ameliorării competitivităţii economice doar prin
peleative de genul : creşterii preţului energiei şi combustibilului,
consumării neproductive a veniturilor din privatizare. Tehnologia din
industrie şi agricultură este, în cea mai mare parte, învechită.
 Macropoliticile incoerente ale guvernelor care s-au siccedat la cârma
României între 1990-1999 au neglijat sectoare cheie ale evoluţiei
societăţii româneşti, precum industria, agricultura, cercetarea ştiinţifică,
învăţământul şi sănătatea.
c) în perspectiva aderării – capacitatea României de a îndeplini aquis-ul
comunitar este încă insuficientă, deşi a depus eforturi notabile pentru
îndeplinirea obligaţiilor sale, în conformitate cu Acordul European de
Asociere şi prevederile Cărţii Albe. Cu excepţia chestiunilor legate de
proprietatea industrială şi intelectuală, legislaţia românească nu a preluat
decât în foarte mică măsură aquis-ul comunitar al pieţei unice. Progresele
pe care trebuie să le facă România în această direcţie necesită eforturi
importante şi susţinute atât pentru armonizarea legislaţiei, cât şi în ceea ce
priveşte crearea structurilor care să permită punerea ei în practică. Una din
principalele priorităţi o constituie restructurarea totală a sectorului financiar
pentru a restaura un nivel indinspensabil de încredere din partea populaţiei şi
investitorilor.

Conform părerilor exprimate de mai mulţi specialişti, UE a devenit principalul

partener comercial al României pentru o treime din ceea ce reprezentau înainte de 1990
exporturile de produse industriale ale României. Pentru unele grupe de produse
industriale, ponderea UE în totalul exporturilor româneşti depăşeşte 50% (textile,
îmbrăcăminte, piei, blănuri, încălţăminte, articole din piatră, ciment, materiale ceramice).
Comcomitent, importurile României din UE au o pondere de cca 40% şi reprezintă în
special maşini, utilaje şi echipamente. În general, România exportă pe piaţa unică a UE
„produse din grupele celor intensive în forţă de muncă, intensive în energie şi, respectiv,
cu valoare adăugată redusă cum sunt: plută şi articole din plută; diverse articole textile,
produse chimice anorganice; articole din fontă, fier sau oţel; mobilier, construcţii
prefabricate ” etc. Opţiunea liberalizării schimburilor economice externe ale ţării noastre
cu UE trebuie neapărat însoţită de procesul restructurării economice care să conducă la
producerea de mărfuri competitive pe piaţă.
 Analize întreprinse asupra comerţului exterior reliefează „ poziţia marginală a
României ca parteneră în comerţul internaţional ”. Exportăm, în general, mult mai puţin
decât ţările central şi est-europene (de 5 ori mai puţin decât Ungaria, de 4 ori mai puţin
decât Republica Cehă sau Slovacia, de 2 ori mai puţin decât Polonia), iar faţă de altă ţări
în curs de dezvoltare: de 21 de ori mai puţin decât Taiwan-ul, de 12 ori mai puţin decât
Malazetia, de 10 ori mai puţin decât Coreea de Sud. 2/3 din produsele româneşti au grad
redus sau mediu de prelucrare. Exportăm către UE următoarele grupe de produse: textile
şi articole din textile, metale şi articole din metal, mobilă şi aparatură de iluminat,
produse chimice, articole de piatră, ipsos, ciment. Cele mai bune performanţe de
competitivitate le înregistrează materialele şi produsele metalice, materialele de
construcţii, articolele de încălţăminte, iar cele mai slabe performanţe: maşinile şi
aparatele electrice, materialele plastice şi din cauciuc, hârtia şi articolele din hârtie.
Produsele care utilizează în mod intensiv forţa de muncă (tricotaje, confecţii, mobilă,
încălţăminte) reprezintă cel mai dinamic segment al exportului românesc către UE,
majorându-şi ponderea la peste 50% în ultimii ani.
Evoluţia exportului pe grupe de produse, în perioada 1997-2005, va înregistra
următoarele transformări: creşterea redusă a ponderii industriei construcţiilor de maşini şi
metalurgică, creşterea, dar în valoare absolută, a exportului de produse textile şi din piele,
reducerea ponderii produselor semifabricate (lemn tăiat, cioplit, panouri), creşterea
sensibilă a exportului de mobilă.
Analiza comparativă a importurilor şi exporturilor româneşti în UE relevă faptul
că volumul importurilor a depăşit în fiecare an volumul exporturilor, constatându-se un
sold negativ al balanţei comerciale, care, pe ansamblu, a crescut permanent de la un al la
altul.
În privinţa mediului înconjurător, sunt necesare eforturi foarte serioase pe plan
legislativ şi investiţii masive pentru apărarea acestuia.
Transportul rutier de mărfuri precum şi cel feroviar şi maritim trebuie aduse la
nivelul standardelor europene. România trebuie integrată, într-un ritm mai rapid, în
reţelele europene de transport, care contribuie la funcţionarae eficientă a pieţei unice.
După modelul unor ţări membre UE, România trebuie să-şi perfecţioneze
modalităţile de intervenţie statală asupra pieţei transporturilor, adoptând măsuri precum:
utilizareataxelor şi subvenţiilor; intervenţia directă, de către stat, pentru asigurarea ofertei
de transport, elaborarea de legi, norme şi standarde privind transporturile, acordarea de
licenţe pentru desfăşurarea activităţilor de transport; influenţarea educativă a opiniei
publice în legătură cu activiţăţile de transport; sprijinirea activităţii de cercetare-
dezvoltare etc.
Trebuie depuse, de asemenea, eforturi substanţiale pentru alinierea standardelor
sociale ale României la cele europene (legislaţia muncii, securitatea, şomajul, sănătatea
angajaţilor). Trebuie înţeles de către toată lumea că acestea sunt urmarea, efectul şi nu
cauza dezvoltării economice.
În procesul creării structurilor de utilizare eficientă a fondurilor structurale ale UE
pe plan regional, sunt necesare mecanisme eficiente de acţiune şi control.
În primul paragraf al Acordului de Asociere se afirmă că cele două părţi recunosc
ca obiectivul final al României este de a deveni membră cu drepturi depline a UE.
Principalele prevederi ale Acordului de Asociere permit crearea şi dezvoltarea: a)
dialogului politic între Parlamentul European şi Parlamentul României; b) unei zone de
liberă circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor; c) cadrului de tranziţie cât mai
rapidă a României către economia de piaţă.
În vederea relizării acestor obiective, în cadrul Guvernului României a fost creat
Departamentul pentru Intregrare Europeană. Acesta acţiona în principal pentru aplicarea
acordurilor de asociere şi interimar, ca perspectivă pentru aderarea României la UE. La
nivelulul acestui departament, Acordul de Asociere, Acordul Interimar şi Acordul dintre
România şi statele AELS sunt cuprinse sub titulatura generică de acorduri de integrare.
Încheierea acordurilor de integrare marchează o etapă deosebit de importantă în procesul
de conectare a României la structurile europene, pas decisiv pentru aderarea la UE.
Asocierea la UE conduce la realizarea următoarelor măsuri:
1) privatizarea rapidă a economiei româneşti;
2) restructurarea mai dinamică a acesteia, specializarea sectorială, armonizarea şi
alinierea la standardele economice europene;
3) realizarea unei complementarităţi cu economia ţărilor comunitare;
4) adaptarea managerială la nivel economic, social, politic şi cultural;
5) perfecţionarea structurilor instituţionale;
 6) formarea profesională a agenşilor economici şi a funcţionarilor publici;
7) armonizarea legislaţiei româneşti cu cea a UE, acţiune complexă care
presupune:
a. revizuirea legislaţiei româneşti şi adaptarea ei la practicile comunitare;
b. stipularea clară în dreptul autohton a unor prevederi referitoare la
stabilirea şi funcţionarea societăţilor străine.

Celelalte prevederi prioritare trebuie să fie legate de: pregătirea dispozitivului

vamal în vederea acomodării lui cu noile prevederi tarifare; modernizarea dispozitivului
vamal prin crearea unei reţele naţionale informatizate a punctelor vamale (Programul
Sidonia, de asistenţă financiară nerambursabilă, acordată de UE) şi alinierea sistemului
statistic românesc la metodologia comunitară ( proces demarat în anul 1992 prin
adoptarea Statisticii conturilor naţionale), care permit astfel observarea, înregistrarea şi
analiza datelor economiei naţionale într-un ansamblu de indici şi indicatori statistici
coerenţi. Crearea unei reţele naţionale informaţionale a punctelor vamale va permite, de
asemenea , înregistrarea şi evidenţa operativă a volumului şi structurii exporturilor şi
importurilor de mărfuri care tranzitează frontierele ţării. Modernizarea infrastructurii
româneşti la nivelul standardelor europene prezintă o preocupare prioritară a factorilor
interesaţi de integrarea economică a României în UE.
Consecinţele economice ale asocierii ţării noastre la UE constau în: stimularea
creşterii competitivităţii produselor româneşti; îmbunătăţirea posibilităţilor de export ale
tării noastre; modelarea comportamentului economic al firmelor; revitalizarea unor
ramuri industriale autohtone; posibilitatea de a surmonta handicapul tehnologic;
ameliorarea crizei valutare; participarea la crearea şi funcţionarea pieţei europene unice;
înscrierea în programele Europarteneriat – identificarea unor parteneri de afaceri pe
termen lung, prin promovarea legăturilor directe între firmele din România şi cele din
SEE.
După intrarea în vigoare a Acordului Interimar, 90% din exporturile industriale
din România către ţările comunitare sunt scutite de taxe vamale. În domeniile industriei
siderurgice, industriei textile şi agriculturii, Acordul de Asociere semnat de ţara noastră –
ca şi cele semnate de Cehia, Slovacia şi Ungaria – prevede aşa-numitul sistem al
„concesiilor asimetrice”, negociate pe o perioadă de tranziţie de 10 ani, care
dezavantajează economia românească pentru că nu acţionează în favoarea stimulării
sectoarelor respective. Astfel, negocierile de asociere cu România au stabilit limite clare
pentru exporturile româneşti de oţel, textile şi produse agricole în ţările UE. Mai mult
chiar, pentru a limita unele din aceste exporturi, UE a interzis, în lunile martie şi aprilie
1993, importurile de carne de vită şi produse lactate din toate ţările central şi est-
europene, pe „motivul” epizootei de febră aftoasă.
De asemenea, aproape 50 la sută dintre produsele de export ale ţărilor central şi
est-europene, printre care şi România, au fost „clasate” de UE în capitolul „mărfuri
sensibile” (care ar putea fi oricând supuse unor bariere vamale superioare celor practicate
faţă de importurile din afara UE). Printre „mărfurile sensibile” se numără, în afară de cele
din domeniile mai sus-menţionate (siderurgie, textile, agricultură), şi produsele industriei
chimice şi alimentare, adică tocmai mărfurile competitive pe piaţa europeană provenind
din ţările central şi est-europene.
Tot legat de sistemul „concesiilor asimetrice”, părţile au convenit ca România să
beneficieze de cvasitotalitatea avantajelor tarifare, netarifare şi de altă natură acordate de
UE, integral şi imediat, după intrarea în vigoare a Acordului de Asociere. La rândul ei, în
perioada de tranziţie de 10 ani, România acordă UE concesii similare. Potrivit acestui
principiu, în timp ce produsele româneşti sunt scutite de taxe vamale la exportul pe
pieţele UE, produsele provenind din aceste ţări vor continua să fie suuse la taxe vamale în
momentul importării acestora în România. Aceste taxe vor fi diminuate treptat în
perioada de tranziţie amintită, în care economia românească se va alinia excigenţelor
concurenţiale ale UE.
Avantajele tarifare, netarifare şi de altă natură acordate de UE odată cu semnarea
Acordului de Asociere vor putea fi valorificate numai în condiţiile în care oferta
românească se va înscrie în standardele calitative şi normele comerciale antipoluare
cerute de piaţa comunitară.
Asocierea României la UE este un proces care s-a desfăşurat corelativ cu
pregătirea admiterii ţării noastre în Consiliul Europei, etapă importantă în procesul
complex al integrării pe multiple planuri – economic, social, politic şi cultural – în
Europa.
 Primul consens naţional după 1989 a fost realizat de forţele politice cu prilejul
elaborării strategiei naţionale de pregătire a aderării României la UE, în perioada martie-
iunie 1995. Meritul principal în semnarea Declaraţiei de la Snagov (21 iunie 1995) şi
acceptarea de către toate forţele politice româneşti a Strategiei Naţionale de pregătire a
aderării la UE revine acad. Tudorel Postolache.
Se consideră ca fiind indinspensabilă pentru procesul de intagrare economică a
României în UE evaluarea şi sesizarea cât mai exactă a tendinţelor potenţialului
economic actual, a structurii factorilor de producţie şi a situaţiei geopolitice a ţării
noastre. Se apreciază că este necesară acţiunea concretă a factorilor ecnomici şi politici
din UE şi România pentru finalizarea procesului de aderare a ţării noastre la structurile
comunitare.
Procesul de integrare a României în UE este un proces complex de perspectivă,
care se află în interacţiune şi în conexiune cu evoluţiile interne legate de mersul înainte al
reformei economice şi al democratizării vieţii social-politice, care se înfăptuiesc cotidian,
precum şi cu evoluţiile înregistrate în procesul intern comunitar de perfecţionare a uniunii
economice şi monetare a Uniunii Europene.
Aderarea României la UE depinde de realizarea unui nivel de dezvoltare
economică, socială şi morală, comparabil cu cel al statelor UE. Atingerea acestui nivel se
poate realiza prin efortul conştient al poporului român şi al clasei politice conducătoare
din România, dar şi printr-o cooperare pe multiple planuri cu terţe ţări, în primul rând cu
ţările membre UE. Cooperarea multiplă cu ţările UE trebuie să aibă ca principiu
dezvoltarea durabilă şi avantajul reciproc. Conform precizărilor din Acordul European
instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunităţile Europene şi statele
membre ale acestora, pe de altă parte, „cooperarea trebuie să se concentreze, în special,
asupra politicilor şi măsurilor legate de industrie, inclusiv de sectorul minier, investiţii,
agricultură, energie, transport, dezvoltare regională şi turism.”
România, bazându-se pe planuri (programe) pe termeng lung, ar trebui să aplice
principii precum: întărirea infrastructurii (transporturi, sistemul de comunicaţii, sistemul
de distribuţie a energiei); sprijinirea industriilor cu perspective de viitor şi abandonarea
celor aflate în declin; promovarea exporturilor, absolut necesare pntru aportul de valută;
asigurarea stabilităţii sociale şi reducerea conflictelor între grupuri sociale. Acestea ar
contribui la elaborarea şi punerea în aplicare a unei strategii de dezvoltare coerente .
Adevărata creştere economică trebuie însoţită de restructurarea economiei în
favoarea activităţilor care asigură creşterea eficienţei economice. Alături de stimularea
investiţiilor externe este necesară crearea cadrului economic de mobilizare a resurselor
interne, formarea şi întărirea capitalului productiv naţional, ca principală formă de
organizare a unei economii naţionale moderne, în spirit european.
După intrarea în vigoare a Acorduui European au început să fie puse în aplicare,
conform acestuia, o serie de măsuri de liberalizare treptată a importurilor româneşti
provenind din ţările comunitare. Concesiile pe care România s-a angajat să le întreprindă
nu sunt simetrice cu cele aplicate de UE, ţara noastră având la dispozişie o perioadă de
timp mai lungă pentru liberalizarea completă a importurilor industriale din UE. Ambele
părţi şi-au rezervat însă dreptul de a introduce sau reintroduce unele măsuri cu caracter
limitativ la import în cazul apariţiei unor situaţii care pot aduce prejudicii producătorilor
naţionali. Aceste situaţii sunt aplicat prin aplicarea clauzelor de: salvgardare(recurgerea
la măsuri de protejare a pieţei interne, în cazul în care importurile unui produs au crescut
rapid si perturbă grav un anumit sector economic), respectiv antidumping (impunerea
unei taxe antidumping cel mult egală cu marja de dumping constatată sau asumarea unui
angajament de respectare a unui nivel minim de preţ către exportator).
Cel puţin până în prezent, concesiile au fost mai profitabile pentru UE. Chiar dacă
România are un avantaj ipotetic dat de asimetria concesiilor, datorită problemelor
economice ale tranziţiei, această ocazie favorabilă nu poate fi utilizată. Pe de altă parte,
ţările UE au materializat concesiile oferite de România în avantajul lor, câştigând o nouă
piaţă pentru produsele manufacturate, în absenţa unor producători interni competitivi.
De altfel, producătorii autohtoni particulari trebuie să cunoască şi să aplice în
activitatea lor prevederile Acordului de Asociere pentru a putea evita confruntarae dură
cu cerinţele pieţei concurenţiale comunitare. Este necesar ca, în funcţie de evoluţiile
economice înregistrate de ţările membre UE şi România, Acordul de Asociere în vigoare
să fie permanent adaptat, urmărind suprimarea obstacolelor fizice şi tehnice privind libera
circulaţie a bunurilor, serviciilor şi persoanelor, concretizată în eliminarea controalelor la
frontieră. De asemenea, statul român trebuie să încerce să suprime barierele fiscale
derivate din nivelul diferit de impunere şi cel al TVA, care constituie motive ale unor
diferenţe de preţ ale unor produse, fapt care încurajează frauda şi împiedică eliminarea
completă a controlului la frontieră.
Procesul de armonizare legislativă între România şi UE trebuie continuat mai
intens. Trebuie adoptate în regim de urgenţă de noul parlament Legea concurenţei şi
Legea falimentului, precum şi alte reglementări importante pentru acţiunea agenţilor
economici într-o economie de piaţă concurenţială. Legislaţiile asupra protecţiei mediului,
protecţiei consumatorilor şi sănătăţii publice trebuie să corespundă celor din UE.
Un set de politici monetare realiste capabile să impulsioneze e economie care
funcţionează greoi se impune urgent. BNR să renunţe la credinţa că o „mână invizibilă”
reglează economia, precum şi la dogmele monetariste ale economiei „pure şi perfecte”.
Ratele înalte ale dobânzilor practicate de bănci menţin artificial un mediu inflaţionist care
limitează drastic dezvoltarea economică.
România trebuie să aplice acele căi şi mijloace care să ducă la relansarea
puternică a producţiei, la stimularea investiţiilor, la creşterea competitivităţii produselor,
accelerarea procesului de reformă, de restructurare, de privatizare şi de modernizare în
vederea asigurării unei macrostabilizări durabile şi eliminării actualelor dezechilibre
fundamentale din economie. Trebuie acordată mai multă atenţie valorificării superioare a
resurselor, inclusiv cele umane, creşterii productivităţii muncii, evaluării şi folosirii mai
eficiente a potenţialului competitiv şi creativ al firmelor autohtone. De o deosebită
importanţă este cunoaşterea de către agenţii economici şi opinia publică a implicaţiilor
asocierii şi, în perspectivă, ale integrării României în UE: accesul la o piaţă de mari
dimensiuni şi la tehnologie avansată, accesul la dezvoltare şi reducerea diferenţelor între
România şi statele dezvoltate ale continentului.
Ca urmare a Acordului de Asociere a României la UE, metalurgia românească a
beneficiat de o serie de facilităţi: desfiinţarea contingentelor pentru exporturile româneşti
pe piaţa comunitară; eliminarea treptată, până la desfiinţare, a taxelor vamale pentru
exporturile româneşti pe piaţa UE şi menţinerea de taxe vamale pentru importurile de
produse siderurgice ale României. Facilităţile acordate României în prima fază a asocierii
vor fi anulate începând din 1998. Atunci piaţa românească va deveni liberă, iar
combinatele noastre siderurgice vor intra în competiţie deschisă cu marile concerne
occidentale. Producătorii din UE fac presiuni în direcţia egalizării condiţiilor de fabricaţie
în ţările est-europene asociate, inclusiv în România, astfel încât în momentul integrării
acestora, produsele lor metalurgice să nu le afecteze vânzările de pe piaţa comunitară.
Una din condiţiile de bază în vederea integrării în UE o reprezintă politica de
protecţie a mediului, care se referă în special la modificarea comportamentelor de
explorare şi exploatare a resurselor. Problemele de mediu nu cunosc graniţe, România
fiind implicată în realizarea mai multor programe de acest fel cu sprijinul UE.
România trebuie să urmeze o strategie naţională pe termen lung (22-25 ani),
având ca orizont anul 2020 sau 2022, perioadă împărţită în două etape relativ egale ca
durată:
I . Integrarea deplină în CEFTA (1998-2010) – având ca obiectiv principal
creşterea PIB/locuitor de la 4615 $ în 1996 la cca. 10.000 $.
II . Definitivarea aderării la UE (2011-2022) – obţinerea unui PIB/locuitor de
20.000-25.000$ şi intrarea în felul acesta în rândul statelor europene din plutonul fruntaş.
În această etapă se aplică măsuri graduale, la nivel macro-economic (creşterea avantajului
concurenţial prin investiţii) sau microeconomic (implementarea unor sisteme de asigurare
a calităţii).
Trăsăturile principale ale etapi I au fost enunţate parţial şi în Programul de bază
de macrostabilizare şi de dezvoltare a României până în anul 2000. Dezvoltate într-o
manieră tipică instituţiilor europene şă având ca orizont anul 2010, obiectivele acestei
etape trebuie concentrate pe următoarele domenii:
A. Legislaţie – Respectarea HG nr. 140/19 martie 1995 care impune armonizarea
cu legislaţia comunitară a oricărui act juridic românesc. Sectoarele în care
trebuie operate urgent modificări ale legislaţiei sunt următoarele:
- economic (inclusiv protecţie, concurenţă, faliment);
- financiar (inclusiv domeniul subvenţiilor de stat);
- monetar (asigurarea independenţei reale a Băncii Naţionale şi
privatizarea bâncilor de stat).
B. Industrie – Dezvoltarea ramurilor industriale competitive(în momentul de
faţă, trei industrii asigură 65% din totalul exporturilor: metalurgică -20%,
construcţii de maşini 15%, textile –confecţii şi pielărie-încălţăminte – 30% ) şi
 a serviciilor, îndeosebi a turismului, agriculturii şi protecţiei mediului. Se
impune adaptarea industriei la economia de piaţă, înlocuirea unor tenologii
învechite şi promovarea altora noi subvenţionarea, restructurarea profundă a
unor ramuri (siderurgie, minerit, industrie grea). Politica de privatizare
aplicată în anii 1997, 1998 şi 1999 a condos la consumarea neproductivă a
resurselor băneşti obţinute din vânzarea unor întreprinderi. Nu a fost găsită
încă soluţia restructurării întreprinderilor de stat generatoare de mari pierderi
şi nu este generalizată, din motive care nu se cunosc, compensarea reciprocă a
unor arierate. Guvernul României trebuie sa accelereze privatizarea şi reforma
structurală a industriei, pentru a putea păstra permanent echilibrul
macroeconomic şi a obţine integrarea treptată a ramurilor economice,
inclusive industria pe pieţele specifice acestora în UE. România trebuie să-şi
structureze o politică de creare a avantajelor competitive.
C. Agriculturp, piscicultură, horti-viticultură, silvicultură
Sunt necesare eforturi pentru:
- restructurarea agriculturii în scopul îmbunătăţirii capacităţii ei
concurenţiale; refacerii terenurilor agricole, creşterea cantităţii şi
calităţii producţiei agricole;
- întărirea structurilor administrative pentru a permite aplicarea politicii
agricole comunitare;
- implementarea şi aplicarea normelor de control veterinar şi fitosanitar.
D. Transporturi
Trebuie asigurată disponibilizarea reală a resurselor necesare
fundamentării viitoarei reţele de transport transeuropean (coridoarele pe traseul
cărora se află şi România). Pentru eliminarea rapidă a insuficienţelor actuale din
toate sectoarele de transporturi se impune privatizarea rapidă a acestora sau
acordarea unor importante subvenţii de stat.
E. Comerţ
Eliminarea tuturor măsurilor care impun restricţii pentru libera circuaţie a
mărfurilor, fără a neglija aspectul important al interesului naţional. Opţiunea
 liberalizării schimburilor economice ale României este avantajoasă numai însoţită
de procesul restructurării economice.
F. Finanţe şi Monedă
- folosirea pârghiilor financiare şi monetare pentru a promova
dezvoltarea economico-socială şi nu pentru a o îngrădi;
- luarea unor măsuri pentru a evita irosirea prin inflaţie a economiilor
populaţiei;
G. Afaceri interne
Se urmăreşte înlăturarea dificultăţilor deosebite legate de :
- responsabilitatea autorităţilor faţă de cetăţean;
- pedepsirea abuzurilor;
- dreptul de azil, politica de imigrare, acordarea de vize, controlul de
frontieră;
- crima organizată, traficul de stupefiante, corupţia.

Prevederile Acordului European instituind o asociere între România şi

Comunitţile Europene împreună cu statele membre ale acestora, şi ale „Strategiei
naţionale de pregătire a aderării României la UE” au fost prea puţin aplicate sau chiar
uitate.
 Concluzii

Acceptarea Romaniei ca membru al Uniunii Europene este o realizare care ofera

un statut aparte tarii noastre, prin recunoasterea evolutiei din ultimii ani , dar si a
potentialului economic, social si politic pe care trebuie sa il gestioneze. Exista drepturi
care decurg din acest statut, dar si obligatii pe care fiecare stat membru trebuie sa le
indeplineasca.
Uniunea Europeana este unul ditre cei mai importanti actori politici si economici
pe scena internationala. In sfera relatiilor internationale, activitatile sale sunt extrem de
diversificate – de la actiuni umanitare ( Uniunea este cel mai important donator de
ajutoare umanitare din lume) la actiuni de mentinere a pacii ( de exemplu 2/5 din
operatiunile ONU de mentinere a pacii sunt realizate cu sprijinul sau prin intermediul
UE).
Din punct de vedere economic, UE este cea mai mare piata unica din lume ( mai
mare decat SUA si Japonia la un loc), este cel mai important actor comercial din lume
( este cel mai mare exportator de produse, cel mai mare importator de servicii si
reprezinta principala piata pentru 130 de state- aproape 70%- de pe glob). Pentru
investitori aceste date inseamna oportunitati de afaceri mult mai numeroase si eficienta
sporita datorita codului comun de reguli, ceea ce determina o competivitate mult mai
ridicata , in timp ce pentru consumatori aceasta se traduce printr-o oferta mai variata si la
preturi mici.
Ca membru al Uniunii, Romania devine parte a acestor procese, cu statut de
partener egal, atat in drepturi cat si in obligatii.Ca membru al UE, Romania va avea asdar
acces la o piata de aproape 500 milioane de locuitori, iar cetatenii si firmele romanesti
vor beneficia de cele 4 libertati economice esentiale unei economii eficiente: libera
circulatie a fortei de munca, a serviciilor, a marfurilor si a capitalului.
Romania va ramane un stat democratic suveran pentru ca Uniunea este compusa
din astfel de state.Din acest punct de vedere, Romania va fi egala cu toate celelalte tari
membre: va avea reprezentanti in institutiile europene, iar documentele importante vor fi
traduse in limba romana, care va deveni una din limbile oficiale ale UE. La fel ca si
celelalte tari, Romania va fi reprezentata in Comisia Europeana, in Consiliu, in
Parlamentul European si in celelalte institutii.
 Bibligrafie:

1. Andrei Popescu, Ion Jinga, Organizaţii europene şi euroatlantice, Ed.

Economică, 2005, Bucureşti, p 110-115
2. Emilian M. Dohrescu, Integrarea economică, Ed. All Beck, Ediţia a II-a,
2001, Bucureşti, pg. 122-135
3. Constantin Ciupagea, Marcel Moldoveanu, România în contextul
globalizării şi integrării europene, Ed. Academia Română, 2008, Bucureşti
4. Mihaela Tofan, Integrarea României în structura Uniunii Monetare
Europene, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,2008
5. Luciana Ghica, România şi Uniunea Europeană, Ed. MERONIA,
Bucureşti, 2006