Sunteți pe pagina 1din 64

UNIVERSITATEA „DUNAREA DE JOS” GALATI

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVATAMÂNT LA DISTANTA


SI CU FRECVENTA REDUSA

IONESCU NICOLAIE

CURS

DE

SOCIOLOGIE JURIDICA

- 2006 -
SCOPUL CURSULUI

Ø Educarea studentilor de la facultatile de drept si sociologie in


conformitate cu notiunile, teoriile si orientarile teoretice prin
care se realizeaza investigarea complexa a faptelor,
fenome nelor si institutiilor juridice;

Ø Formarea deprinderilor necesare reusitei profesionale a


viitorilor specialisti in domeniile dreptului si sociologiei;

Ø Inducerea ideii ca exista vechi si bogate traditii teoretice si


practice ale sociologiei juridice romanesti, un pretios stimulent
in evolutia actuala a cercetarilor juris-sociologice;

OBIECTIVELE PRINCIPALE

Ø Insusirea conceptelor si metodelor de cercetare sociologica la


un segment insemnat al vietii sociale, realitarea juridica
componenta importanta a realitatii sociale;

Ø Evidentierea problemelor pe care trebuie sa le rezolve aceasta


stiinta, prin functiile sale;

Ø Introducerea in analiza a notiunilor de grup social cu tipurile


sale caracteristice, comunitate, status social, rol social si
procesul de socializare;

Ø Analiza conceptelor de devianta, delicventa sau criminalitate si


violenta, conduite ori manifestari nonconformiste ale unor
indivizi, care ies din cadrul ordinii sociale si juridice;
CUPRINS
CAPITOLUL I
A. ASPECTE INTRODUCTIVE ............................................................................................1
1. Definitia sociologiei juridice...............................................................................................1
1.A. Notiuni generale............................................................................................................1
1.B. Obiectul sociologiei si specificul acestuia pentru sociologia juridica.............................1
1.C. Specificul sociologiei juridice.........................................................................................2
1.D. Metode de cercetare folosite de sociologie...................................................................2
1.E. Specificul metodologiei sociologice juridice..................................................................3
1.F. Functiile sociologiei juridice...........................................................................................4
1.G. Scopul sociologiei.........................................................................................................4
1.H. Definitia sociologiei juridice...........................................................................................5

CAPITOLUL II
APARITIA SI ISTORICUL SOCIOLOGIEI JURIDICE..........................................................6
2.A. Primele origini...............................................................................................................6
2.B. Intemeietorii sociologiei.................................................................................................7
2.C. Contributii romanesti in dezvoltarea sociologiei..........................................................10

CAPITOLUL III
METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE................................................................12
3.A. Consideratii generale ..................................................................................................12
3.B. Cadrul cercetarii sociologice.......................................................................................12
B.1. Alegerea temei de cercetat.........................................................................................13
B.2. Metode sociologice de investigare..............................................................................13
a. Observatia ..........................................................................................................13
b. Experimentul........................................................................................................14
c. Studiul documentelor ..........................................................................................15
d. Anchetele sociale .................................................................................................15
3.C. Construirea esantionului..............................................................................................16
3.D. Analiza datelor culese si formularea concluziilor.........................................................17

CAPITOLUL IV
GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA.......................................................................18
4.A. Grupurile sociale..........................................................................................................18
4.B. Tipuri de grupuri sociale .............................................................................................18
1. Grupurile primare si grupuri secundare ..............................................................18
2. Grupuri formale si grupuri informale ...................................................................19
3. Grupuri mici si grupuri mari..................................................................................20
4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta ..............................................20
4.C. Familia ca grup social fundamental.............................................................................20
a. Functia biologica .................................................................................................21
b. Socializarea ........................................................................................................21
c. Func tia economica...............................................................................................21
d. Functia de solidaritate familiara ..........................................................................21
4.D. Comunitatea ..............................................................................................................22
CAPITOLUL V
STATUS SOCIAL, ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE ...............................24
5.A. Definitia notiunilor de status si rol social......................................................................24
5.B. Clasificarea statusurilor sociale...................................................................................24
5.C. Conflictul de rol si ambiguitatea..................................................................................25
5.D. Procesul de socializare...............................................................................................25
5.E. Scopurile socilaizarii....................................................................................................26
5.F. Factorii de socializare..................................................................................................26
5.G. Integrarea sociala........................................................................................................26
5.H. Resocializarea.............................................................................................................28

CAPITOLUL VI
ORDINEA SOCIALA SI JURIDICA.....................................................................................29
6.A. Societatea umana si normele sociale..........................................................................29
6.B. Obiceiul........................................................................................................................30
6.C. Morala.........................................................................................................................30
6.D. Normele juridice..........................................................................................................30
6.E. Raportul dreptului cu morala.......................................................................................31
6.F. Control social ..............................................................................................................32

CAPITOLUL VII
DEVIANTA SI DELICVENTA .............................................................................................34
7.A. Devianta sociala..........................................................................................................34
7.B. Delicventa....................................................................................................................35
7.C. Formele delicventei ....................................................................................................36
7.D. Reactia societatii fata de delicventa ...........................................................................37

CAPITOLUL VIII
VIOLENTA SI SOCIETATEA .............................................................................................38
8.A. Consideratii generale ...................................................................................................39
8.B. Etiologia violentei.........................................................................................................39
8.C. Tipologia violentei........................................................................................................40
8.D. Rolul societatii in prevenirea violentei.........................................................................41

CAPITOLUL IX
RESPONSABILITATEA SOCIALA SI RASPUNDEREA JURIDICA...................................43
Delimitari conceptuale.........................................................................................................43
9.A. Responsabilitatea – institutie sociala...........................................................................43
9.B. Raspunderea – institutie normativa .............................................................................43
9.C. Categorii de raspunderi...............................................................................................44
a. raspunderea morala .............................................................................................44
b. raspunderea politica.............................................................................................43
c. raspunderea juridica.............................................................................................45
9.D. Teoria nondreptului ....................................................................................................46

CAPITOLUL X
DREPTUL CA INSTRUMENT DE REALIZARE A APARARII SI SECURITATII SOCIALE
10.1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) - acceptiuni si sensuri .........................48
10.2. Delicventa din perspectiva statistica..........................................................................50
10.3. Delicventa din perspectiva normativului penal ..........................................................51
10.4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa .................................................52
10.5. Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei.................................54
I. ASPECTE INTRODUCTIVE

Definitia Sociologiei Juridice


Obiectul acesteia si metodele de cercetare.
Utilizare; Functiile si scopul sociologiei juridice.

A. Notiuni generale
Fara o abordare sistematica, inca de la inceput se poate afirma ca
Sociologia Juridica este de fapt o sociologie specializata, ea constituind
rezultatul aplicarii metodelor de cercetare sociologica la un segment important
al vietii sociale, realitatea juridica.
In abordarea problematicii definirii sociologiei juridice, a stabilirii obiectului
sau de studiu, a scopului si functiilor acestora, tinand seama de faptul mai sus
mentionat este firesc sa pornim de la general la particular, adica de la stiinta
“mama”, sociologia generala la stiinta “fiica” pentru a o identifica pe aceasta
din urma in contextul stiintelor sociale si de a-i fixa specificul propriu.
Pentru ca o preocupare umana sa fie numita stiinta, ea trebuie sa
indeplineasca cel putin trei cerinte si anume:
o sa aiba obiect de cercetare.
o sa foloseasca metode proprii de investigare a obiectului cercetat.
o sa emita judecati, teorii de valoare care sunt verificate prin metodele sale
de cercetare.
Pornind de la aceste cerinte este usor in a stabili daca cele doua
discipline in cauza sunt sau nu stiinte.

B. Obiectul sociologiei si specificul acesteia pentru sociologia juridica


Cu privire la obiectul acestei stiinte sociale, relativ tanara, teoreticienii
si practicienii sustin ca aceasta il constituie societatea desi in literatura,
N.Culea a identificat aproape 50 de definitii ale sociologiei, indicand ca de fapt
numeric exista mai multe asemenea incercari.
Potrivit parintelui sociologiei, Auguste Compte, sociologia studiaza
societatea sub doua aspecte: static si dinamic, intelegand in primul caz
analiza structurii institutiilor societatii (familia, biserica, statul, comunitatile
etc.) iar in cel secund, studiul istoric al evolutiei intelectuale a omenirii.
Studiul societatii constituie obiectul si altor stiinte cum sunt istoria,
psihologia, dreptul, economia politica, dar in cazul sociologiei aceasta este
structurat pe componentele sale (asa cum le-a indicat in mare parte si
A.Comte) dar si fenomenele si procesele care iau nastere si se desfasoara in
cadrul societatii.
Din prima categorie fac parte grupurile sociale, organizatiile, statusul,
rolul social si comunitatea iar in cea de-a doua categorie sunt incluse
fenomenele sociale, relatiile sociale si procesele sociale, cum sunt de exemplu,
procesul de socializare, devianta si delincventa, control social, organizarea
familiara, educatia, religia etc.

5
C. Specificul obiectului Sociologiei Juridice
Sociologia juridica este o sociologie specializata, denumirea ei fiind
folosita pentru prima data de catre Anzilotti in lucrarea sa “Filozofia dreptului si
sociologiei” publicata in 1882 stabilindu-i-se mai bine specificul de catre Eugen
Erlich in lucrarea “Bazele sociologiei dreptului” publicata in 1913.
Specificul obiectului sau a fost pe rand aprofundat de specialisti ca
Mircea Djuvara, Dimitrie Gusti si Mircea Manolescu care au demonstrat ca in
cadrul vietii sociale, realitatea juridica reprezinta una din componentele ei
principale, aceasta neputandu-se realiza fara o juridicizare a componentelor
umane individuale si colective.
In viziunea lui Nicolae Popa, din realitatea juridica care constituie obiectul
sociologiei juridice si in acelasi timp componenta importanta a realitatii sociale,
fac parte:
o factorii care influenteaza crearea normelor juridice.
o modul in care sunt cunoscute acestea de catre membrii societatii.
o pozitia acestora din urma fata de actele normative si de modul cum sunt
ele aplicate de catre stat prin organele puterii administrative, justitiei.
o eficacitatea dreptului.
o cauzele si factorii care determina criminalitatea.
o raportul dintre reglementarile juridice si etica.
Renumitul jurist si sociolog francez Jean Carbonier a stabilit ca in afara
institutiilor de drept, in societate sunt prezente permanent “fenomene juridice”
care sunt de fapt fenomene sociale caracterizate de juridicitate, ele
constituind obiectul sociologiei specializate – sociologie juridica.
Aceste fenomene sunt de o diversitate enorma si cuprind atat normele
juridice, comportamentele licite sau de incalcare a acestora de catre membrii
societatii, pronuntarea sentintelor judecatoresti, cat si opiniile indivizilor fata de
legislatie.
In lucrarea “Sociologie Juridique” cunoscutul om de stiinta clasifica
fenomenele juridice in fenomene juridice primare si secundare, de putere si
subputere, institutii si fenomene-caz contencioase sau necontencioase.
Din cele mentionate rezulta ca realitatea juridica, obiectul de studiu al
sociologiei juridice, reprezinta suma fenomenelor juridice desfasurate in timp si
spatiu care nu se analizeaza separat in individualitatea lor ci in interactiunea
acestora legate de grupuri de indivizi.

D. Metode de cercetare folosite de sociologie


A doua cerinta epistemologica pe care trebuie sa o indeplineasca
sociologia si implicit sociologia juridica pentru a fi considerata o stiinta veritabila
este aceea de a avea si folosi metode proprii de investigare a obiectului ei de
studiu.
Desi tanara ca stiinta, cu o vechime de aproape 300 de ani, in comparatie
cu celelalte stiinte cum sunt medicina, dreptul, istoria etc, realitatea
demonstreaza ca sociologia a preluat si adaptat la specificul sau metode de

6
studiu cu care a reusit sa descifreze multe din necunoscutele vietii sociale,
folosind concluzii, rezultate in reorganizarea societatii.
Fara a intra in detaliile referitoare la metodologia sociologica (care va
face obiectul unui capitol ulterior) reliefam ca sociologia are metode proprii de
investigare a realitatii sociale. Aceste metode sunt: observarea, anchetele
sociale (din care fac parte chestionarele, interviurile si experimentul) si
analizele istorice.
Dintre aceste metode mentionate, cea principala este ancheta. Prin
aceasta li se cere persoanelor prin chestionar sau interviuri (acestea fiind
directe, prin telefon sau corespondenta) sa raspunda la anumite intrebari
referitoare la comportarile acestora, la atitudinile si parerile lor. Reusita acestei
metode depinde de modul in care s-a ales esantionul reprezentativ de
persoane.
Observatia si analiza datelor culese, reprezinta alte doua metode
importante de cercetare sociologica.
Specialistii atrag atentia ca reusita cercetarilor sociologice va depinde
atat de metoda folosita cat mai ales de pregatirea si interesul cercetatorului, de
cultura sa generala si de conceptia lui de viata.
De asemenea, trebuie sa se aiba in vedere in procesul de investigare a
realitatii sociale ca exista dimensiuni politice si etice (in organizarea procesului
de cercetare sociala) de care cercetatorii sociologi trebuie sa tina seama.

E. Specificul metodologiei sociologice juridice


Ca stiinta, ea a derivat din sociologia generala. Sociologia juridica
foloseste metodele de cercetare ale stiintei mama care au fost adaptate la
specificul obiectului sau de cercetare-realitatea juridica.
In acelasi timp, fiind stiinta de hotar intre sociologie si drept, este firesc ca
metodele de investigare sa fie influentate de stiinta dreptului.
Astfel, in activitatea concreta de cercetare se folosesc metode
sociologice cum sunt:observatia, ancheta, interpretarea (analiza),
comparatia, monografia juridica, precum si metoda tipologica, metoda
statistica si cea logica.
In privinta metodei tipologice si a reconstituirilor, ele sunt preluate din
stiinta dreptului exemplificand ca tipologii: tipul familiei, tipul de conduita etc
sau de reconstituiri ca: reconstituirea unor tipuri de relatii de familii disparute.
Metodologia cercetarii sociologice se desfasoara dupa o planificare si
organizare riguros stabilite care parcurg urmatoarele etape:
a) identificarea problemelor de cercetat;
b) planificarea cercetarii si stabilirea metodelor de investigare ce se vor
folosi;
c) pregatirea cercetatorilor;
d) asigurarea logisticii necesare;
e) efectuarea cercetarilor;
f) interpretarea rezultatelor;
g) publicarea descoperirilor (concluziilor).
7
F. Functiile sociologiei juridice
Prin functie intelegem (in privinta sociologiei in general si si a celei
juridice in special) ce probleme trebuie sa rezolve aceste stiinte, care sunt
aspectele de ordin general si particular pe care ele sa le lamureasca si
finalitatea investigarii obiectelor cercetate.
In literatura de specialitate s-au relevat cinci functii ale sociologiei si
anume: cea descriptiva, explicativa, predictiva, critica si practic-operativa.
1. Functia descriptiva este indeplinita de cele doua stiinte prin
descrierea realitatii sociale si implicit cea juridica, a componentelor acestora.
Cele mai uzitate concepte specifice acestei functii sunt: comunitate, grup
social, macro si micro social, socializare, devianta, resocializare, fenomene si
procese sociale etc.
2. Functia explicativa este cea prin care se descifreaza legatura de
cauzalitate dintre fenomenele sociale.
Aici intalnim concepte ca cel de cauza, efect, factori favorizanti, factori
defavorizanti.
3. Functia predictiva sau de prezicere sau de prevedere a modului in
care se va prefigure realitatea sociala pentru timpurile ce vor veni.
Conceptele utilizate pentru aceasta functie sunt: viitor, prognoza,
anticipare, previziune.
4. Functia critica.
Potrivit acestei functii, sociologia, analizand realitatea sociala prezenta,
stabileste cum trebuie sa fie cea viitoare, folosind concepte ca: model
normativ, analiza, utilitate sociala, disfunctionalitate sociala.
5. Functia practic-operationala
Acesta ultima functie deriva din cea critica si consta in indicarea solutiilor
ce se impun pentru inlaturarea disfunctionalitatilor de ordin social identificate in
urma investigarii realitatii sociale.
Dintre conceptele utilizate potrivit acestei functii amintim solutii sociale,
variabile de solutii sociale, ipoteza etc.

G. Scopul sociologiei
Preocuparile cercetatorilor din cadrul tuturor stiintelor care au ca obiect
natura si societatea au ca finalitate BINELE GENERAL AL OMULUI, cercetarile
nefiind facute numai pentru dorinta de a se cerceta pe sine “de dragul
cercetarii”.
In acesta idée afirmam ca si sociologia are ca scop final tocmai acest
bine uman dar si prin relevarea specificului social, al vietii in comun.
Scopul imediat insa al sociologiei este de a stabili cum societatea si
procesele sociale influenteaza comportamentul uman pentru a se cunoaste
cum trebuie sa se actioneze in plan social in viitor. In privinta sociologiei
juridice scopul imediat il constituie analiza realitatii juridice pentru ca dreptul
sa apere si sa consacre valorile juridice.
Asa cum mentionam la inceputul materialului nostru, a treia conditie
pentru ca o stiinta sa indeplineasca acest statut este cea a stabilirii unor
8
judecati de valoare in domenii care sa fie verificate prin metodele proprii de
cercetare pentru a stabili daca acestea sunt adevarate.
Sociologia generala si cea juridica au stabilit aceste tipuri de judecati, ele
fiind valabile in timp, dovedindu-si trainicia si fiind folosite in modelarea
societatii contemporane.
Fara a avea pretentia ca vom prezenta cele mai importante asemenea
judecati, vom cita cateva din ele care apartin unor redutabili specialisti in
domeniu:
“Variabilitatea in timp si spatiu a dreptului”, adevar stabilit de
Montesquieu, variabilitate care se datoreaza climatului, modului de viata,
gradului de libertate a cetatenilor, comertului si moravurilor;
“Dreptul reprezinta forma esentiala de structura a societatii” stabilea
Emile Durkheim;
“Aparitia si dezvoltarea dreptului se datoreaza faptelor juridice” a stabilit
Eugen Enrlich.
In afara acestora, cu totul aleatoriu mentionam alte doua judecati de
valoare:
“Socializarea morala a individului se realizeaza in functie de valorile
sociale pe care acestea le primeste de la familie, de la scoala si de la
comunitate”.
“Existenta societatii nu poate fi conceputa fara formele care sa
reglementeze relatiile dintre oameni”.

H. Definitia sociologiei juridice


Dupa ce am demonstrat ca din punct de vedere epistemologic, sociologia
generala si cea juridica indeplinesc statutul de stiinte, pentru ca au obiect
propriu de cercetare, metode proprii de investigare si judecati de valoare fata
de obiectul lor, putem sa formulam definitia acestora tinand seama si de
definitia definitiei.
Astfel, definim sociologia ca stiinta care studiaza realitatea sociala,
formata din comportamentul uman, al asocierii umane si a rezultatului
acestei asocieri, pentru a stabili cum societatea si procesele sociale
influenteaza acest comportament.
Ca sociologie specializata, apreciem ca sociologia juridica este stiinta
care studiaza realitatea juridica ca parte a realitatii sociale, pentru apararea si
consacrarea valorilor societatii.

9
II. APARITIA SI ISTORICUL SOCIOLOGIEI JURIDICE

Abordarea acestei problematici vom continua sa o facem respectand


aceeasi regula pornind de la sociologia generala si terminand cu istoricul
sociologiei juridice; aceasta si pentru ca privind din punct de vedere cronologic,
sociologia ca stiinta noua este anterioara celei juridice.
Facem aceasta precizare si pentru ca in viziunea personalitatilor cu
merite in crearea sociologiei, nu gasim o departajare neta intre notiuni de
sociologie pura si sociologie juridica, acestea din urma gasindu-se de multe ori
expuse in lucrarile lor fara a face insa o referire stricta la sociologia
specializata.

A. Primele origini
Antichitatea a fost perioada in care oamenii au format grupuri mari care
au creat cetatile si statele in care au realizat valori materiale si culturale, ele
constituind baza civilizatiei moderne.
Ideile acestor timpuri s-au materializat in lucrari care fiind studiate in zilele
noastre, dau posibilitatea analizei institutiilor si temelor expuse, reusindu-se
evidentierea unor concluzii de natura sociologica, cu toate ca nasterea propriu-
zisa a sociologiei este inregistrata mult mai tarziu, cu peste doua milenii.
Inca din ANTICHITATE a fost sesizata existenta politicului ca obiect de
cercetare in general.
Abordarea politicului din perspectiva SOCIOLOGICA are o istorie extrem
de bogata.
Analistii desprind doua momente hotaratoare:
- cel al precursorilor;
- cel al intemeitorilor.
Seria precursorilor incepe cu ARISTOTEL numit si STAGIRITUL dupa
orasul natal Stagira (384 – 322 i.e.n.), care in lucrarea sa “POLITICA”,
subliniaza ca omul este o fiinta politica – pentru ca el este un animal
naturalmente sociabil, capabil sa traiasca in grupuri organizate si reglate, in
societatea civila si in corpuri politice, in cadrul carora unii comanda, altii se
supun.
Contributia lui Aristotel este deosebita mai ales in ceea ce priveste
analiza raporturilor dintre cetatean, comunitate si stat.
La Aristotel, politica “Stiinta regala” este stiinta celui mai mare BINE, al
Binelui Public.
Atat in “POLITICA”, cat si in “Statul atenian”, Aristotel ia in considerare
factorii sociali-economici si factorii social psihologici in interpretarea cauzelor
schimbarilor produse in formele de guvernamant.
Referindu-se la aportul lui Aristotel la crearea unor premise temeinice
pentru fundamentarea ulterioara a sociologiei politice – sociologul francez
SCHWARTZENBERG arata ca acest corifeu al gandirii antice a elaborat nu
numai filozofia politica, ci chiar sociologia propriu-zisa.

10
Spre deosebire de Platon, Aristotel a efectuat cercetari concrete variate si
extinse conduse in spirit stiintific, folosind metode inductive si comparative.
Personalitatile de vaza in domeniu (din antichitate) au fost grecii –
Aristotel si Platon.
In lucrarile sale fundamentale “Politica si Etica”, Aristotel formuleaza idei
de ordin sociologico-juridic, dintre acestea cele mai importante sunt referitoare
la:
o societatea umana care este guvernata de o anumita ordine
fundamentala, de etica, obiceiuri, cutume si moravuri;
o conceptele de coinoniai, filia si nomos reprezentand grupurile de
indivizi, solidaritatea sociala si fenomenul social numit ordine
eficienta.;
o existenta in cadrul fiecarui grup social a dreptului si a solidaritatii sociale;
o statul este un fenomen natural cerut de existenta fiintelor umane.
Sociologul francez G.Gurvitch considera ca Aristotel a prefigurat multe
din aspectele importante ale sociologiei juridice cum sunt: microsociologia
dreptului si sociologia juridica.
Platon, pe langa idei de ordin juridic si criminologic, in cunoscuta sa
lucrare “Republica”, mentioneaza ca cei care guverneaza statul sunt
magistratii. Ei asigura fericirea membrilor societatii, statul avand ca sarcina
principala administratia justitiei, mentinand in felul acesta ordinea si unitatea.
Asa dupa cum afirma majoritatea istoricilor si nu numai, dupa perioada
fertila a gandirii antice, reprezentata de eruditii mentionati (la care trebuie
adaugati Herodot si Platon precum si scriitorii acelor vremuri ca: Homer,
Sofocle si Ovidiu etc) a urmat o perioada de peste 1500 de ani, de slaba
fertilitate sociala
In evul mediu, in vestul Europei au aparut primele idei de ordin
sociologico-juridic in lucrarile teologului Toma D’Aqino si a scriitorului italian
Dante Alighieri.
Adevaratele origini ale sociologiei se regasesc tot in Europa de vest,
dupa schimbarile de esenta produse de Revolutia Franceza 1789 si de
revolutia industriala cand in locul religiei incepe sa fie folosita stiinta in a explica
si intelege lumea.
Premergator acestor evenimente istorice a fost scriitorul, juristul si
filozoful francez Jean-Jacques Rousseau, care afirma ca societatea a aparut
dupa ce oamenii, la inceputul existentei lor naturale, au trait izolat pentru ca
apoi acestia sa se asocieze.
Aceasta asociere in care se mentin forta si libertatea fiecarui individ, se
datoreaza insuficientei fortelor izolate ale oamenilor, luati separat, pentru a le
asigura supravietuirea.
Pentru aceasta asociere (afirma autorul) s-a gasit instrumentul juridic
numit “contract social” care duce la crearea statutului contractual.
Rezulta ca statul si dreptul sunt produse ale vointei comune (sub forma
de contract) ca forme ce se impun pentru existenta vietii sociale.

11
In afara ideii centrale referitoare la acest contract, Montesquieu apreciaza
ca dreptul se explica atat prin principiul legalitatii indivizilor cat si prin
interventia unor alti factori
-de ordin natural cum sunt: relieful, marimea si calitatea teritoriului, felul
climei, dar si
-de ordin socio-economic cum sunt: comertul, moravurile, religia si
libertatea cetatenilor.
In acelasi timp, iluministul francez afirma ca dreptul nu este ceva imuabil
ci ca aceasta evolueaza in timp si spatiu datorita unor cauze generale care
influenteaza in acelasi timp si societatea.
Referindu-se la precursori, specialisti de marca ai sociologiei sustin ca ar
trebui considerat nu un precursor ci chiar un adevarat intemeietor al ulterioarei
sociologii MONTESQUEIU (1689 - 1748).
Prin SPIRITUL LEGILOR 1748, dar si prin cea de a doua a sa lucrare,
“CONSIDERATII ASUPRA CAUZELOR GRANDORILOR ROMANILOR SI AL
DECADENTEI” – 1734, Montesquieu are o contributie remarcabila la creerea
premiselor pentru abordarea sociologica a politicului prin postularea
(enuntarea) principiului legitatii, ca decurgand din “insasi natura lucrurilor”:
- formularea raportului dintre legile generale si cazurile particulare
- relevarea faptului ca face parte din “spiritul legilor, rolul pe care
totalitatea conditiilor (geografice, economice, psihologice si institutionale), il are
in determinarea configuratiei si continutului ordinii politice dintr-o anumita tara.
Montesquieu a fost preocupat de sintetizarea datelor – elaborand
concluzii generalizatoare cum ca exista relatii constante in faptele sociale.
Istoria si viata sociala nu sunt conduse numai :
- de vointa PROVIDENTEI (intelepciunea suprema a divinitatii in guvernarea
lumii);
- de capriciile HAZARDULUI;
- de vointa ARBITRARA a oamenilor;
ci de legi care exprima regularitati, care deriva din natura lucrurilor.

B. Intemeietorii sociologiei
1. Auguste Comte
Desi au existat multe incercari in nasterea noii stiinte, majoritatea
autorilor sunt unanimi in parerea ca cel mai de seama sociolog, parintele
acesteia este filozoful francez Auguste Comte 1798-1857 care a folosit pentru
prima data cuvantul “sociologie” 1838.
Potrivit acestui autor, sociologia are ca obiect de investigare umanitatea
iar partile componente ale sociologiei sunt:
-statica sociala (care cerceteaza crearea societatii si structura institutiilor ei);
si
-dinamica sociala (reprezentata de dezvoltarea ideatica a omenirii).
Comte a creat pozitivismul sociologic, considerand ca noua stiinta
determina bunastarea umanitatii, utilizand stiinta pentru intelegerea
comportamentului uman, ducand la prevederea si controlul acestuia. El a
12
considerat ca oamenii se gasesc permanent intr-o pozitie duala: viata in comun
si a tendintelor lor egoiste, ultimele fiind infrante de educatia religioasa si de
nivelul de cultura generala.
2. Emile Durkheim filozof si sociolog francez. Seful scolii franceze de
sociologie. A demonstrat o orientare pozitivista (”Despre diviziunea muncii
sociale”, “Regulile metodei sociologice”) a subliniat caracterul obiectiv, legic si
specific al fenomenelor sociale.
Teoria sa despre “reprezentarile colective” are un substrat idealist
obiectiv.
Unul din parintii sociologiei in general si a sociologiei juridice in special
este considerat filozoful si sociologul francez Emile Durkheim 1858-1917.
In conceptia sa, societatea si dreptul sunt inevitabil legate intre ele,
acestea din urma fiind de fapt forma speciala de structurare a societatii, viata
sociala neputand exista fara ca viata juridica sa nu existe simultan.
Dreptul reprezinta forma solidaritatii sociale, in ea fiind reflectate
multiplele fatete ale solidaritatii sociale.
Durkheim este cel care a fondat scoala sociologica franceza,
sociologismul reprezentand acel curent care considera fenomenele sociale ca
fapte sau lucruri sociale concretizate in moduri colective de ganduri. Potrivit
autorului, dreptul este un mod de conduita creat de colectivitate.
El considera ca in societate exista doua categorii de solidaritate umana:
a) solidaritatea mecanica;
b) solidaritatea organica.
Aceste doua tipuri de solidaritate determina crearea a doua categorii de
legi, astfel ca solidaritatea mecanica le genereaza pe cele represive iar cea
organica pe cele restitutive (ex. dreptul familiei, commercial etc).
In afara de geneza sociala a criminalitatii, cu privire la reactia sociala fata
de acest fenomen, concretizata prin pedepsirea infractorilor, Durkheim afirma
ca pedeapsa este “ca insemnatate mai mare in societatile mai putin dezvoltate,
unde puterea conducatorilor are un caracter absolut”.
3. Max Weber (1864-1920) sociolog, filozof al istoriei, politolog si economist
german a elaborat: Studii de sociologia religiei si istoria economiei (”Etica
protestanta si spiritul capitalismului”).
A acordat o importanta deosebita unitatii principiului cauzalitatii si
”comprehesiunii” (care se poate intelege usor) in cunoasterea realitatii sociale,
elaborand in acest scop cu functii metodologice, scheme abstracte denumite
“tipuri ideale”.
Autor al unei teorii eclectice (imbinarea mecanica, hibrida a unor idei,
conceptii, puncte de vedere) privind pluralitatea factorilor istorici cu sublinierea
primatului factorului psihologic (“economie si societate”).
Sociolog de seama, a fost germanul Max Weber 1864-1920, care pune in
centrul atentiei actiunea sociala, ea fiind determinata de faptele oamenilor
care determina crearea colectivitatilor si complexele lor sociale.
In lucrarile sale arata ca notiunile de obicei, conventie si drept, (in care
ultimul deriva din dezvoltarea treptata in timp a primelor) coexista in timp.
13
Weber apreciaza ca sociologia juridica trebuie sa stabileasca opozitia
dintre cele trei tipuri de drept:
- dreptul material supranatural (mistic si religios);
- dreptul material relativ, rational (procedural sau institutional);
- dreptul (formal si material) in intregime rational secularizat cu ajutorul logicii
formale.
Dreptul privat il considera legat de economie iar cel public de politic.

C. Traditii si contributii romanesti in domeniul sociologiei juridice


Vestitul spatar Nicolae Milescu – Nicolae Spataru (1636 –1708) boier si
carturar umanist din Moldova
Participand la un complot impotriva domnitorului Stefanita Lupu 1659 –
1661 a fost silit sa ia drumul pribegiei.
A peregrinat in Germania, Franta (unde a indeplinit o misiune
diplomatica) Suedia – a trimis un tratat teologic in latineste – care reprezinta
prima lucrare a unui roman tiparita la Paris.
S-a stabilit in Rusia, devenind sef al corpului de talmaci.
A tradus si compilat in limba romana lucrari cu caracter istoric, religios,
educativ si filologic.
“Vechiul Testament”, o prima istorie a imperiului otoman in latina si in
rusa, intre 1675-1678 a indeplinit din insarcinarea tarului Aleksei Mihailovici o
misiune diplomatica la Peking in urma careia a scris “Jurnal de calatorie in
China” si “Descrierea Chinei”, lucrari valoroase mai ales sub raport literar si
documentar.
Atat spatarul Milescu cat si domnitorul Moldovei Dimitrie Cantemir
(Descrierea Moldovei) au abordat aspecte de ordin sociologic constatate la
colectivitatile umane pe care acestia le-au observat si le-au descris.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) in Roman, agronom, economist si
statistician, membru de onoare a Academiei. Intemeitorul stiintei agricole
moderne in Romania. Are contributii insemnate in organizarea primelor
experiente agricole, a fermelor model.
In secolul XX-lea, in lucrarile lui Ion Ionescu de la Brad se gasesc
rezultatele investigarii de ordin sociologic facute de autor in colectivitatile de
agricultori din trei judete ca Dorohoi, Putna si Mehedinti.
A avut un rol insemnat in infatuirea reformei agrare (1864), a alcatuit o
monografie privind agricultura.
Adevarata nastere a sociologiei romanesti este asimilata cu aparitia
actiunilor initiale, organizate si conduse de Dimitrie Gusti (1880-1955) Iasi,
profesor universitar la Iasi si Bucuresti. Fondatorul scolii sociologice
(monografice) Bucuresti potrivit sistemului sau sociologic, realitatea sociala
constituie un tot de ”manifestari”(economice, spirituale, juridice si politice)
conditionate de actiunea mai multor factori (“cadrul cosmologic”
”biologic”, “psihologic” si “istoric”) si guvernate de legea “paralelismului
sociologic”.

14
A infiintat Institutul Social Roman (1921-1948), Consiliul National de
Cercetare Stiintifica (1947-1948) revistele “Arhiva pentru stiinta si reforma
sociala” si “Sociologie romaneasca”. Este unul din intemeietorii Muzeului
satului – 1936.
Renumitul om de stiinta roman, a format in anul 1938 Institutul de
cercetari sociale al Romaniei, lucrarile acestei institutii purtand influenta
conceptiei acestuia.
In conceptia lui D.Gusti, obiectul sociologiei il constituie realitatea sociala
conditionata de factori naturali (cadre naturale) dar si sociali.
Dezvoltarea studiilor si cercetarilor de sociologie juridica au fost
continuata de catre scoala sociologica de la Bucuresti, fondata si organizata de
Dimitrie Gusti, colaboratorii sai (Mircea Vulcanescu, Anton Golopentia, Traian
Herseni, Henri H. Stahl). Realitatea sociala reprezinta un ansamblu de
“manifestari” (economice, spirituale, juridice si politice) ce se dezvolta in
stransa legatura cu “cadrele” vietii sociale. In consecinta, dreptul si
reglementarile sale pot fi evidentiate prin utilizarea metodei monigrafice la
nivelul unor “unitati scolare”(familie, scoala, biserica, sat, oras, etc.).
In conceptia scolii monografice de la Bucuresti, sociologia juridica
studiaza “principiile, criteriile, imperativele, normele si valorile ideii de dreptate
cum sunt elaborate de comunitatea rurala traditionala, iar pe de alta parte
actiunile, infaptuirile, obiceiurile, moravurile si uzuantele propiu-zise care traduc
in fapt ideea de dreptate”.
Scoala sociologica de la Bucuresti a intreprins numeroase cercetari de
etnologie si socilogie juridica, in numeroase judete si zone ale Romaniei
interbelice, recoltand un
bogat material faptic despre dreptul obisnuielnic, dreptul funciar, familiei si
penal din domeniul psiho-sociologiei juridice ale unor grupuri si colectivitati
sociale romanesti.
Dupa instaurarea regimului totalitar in Romania, sociologia va fi
considerata o disciplina “burgheza”, “utopica” si”mistificatoare” a realitatilor
sociale, fiind inlaturata din planurile de invatamant mediu si superior. Dupa
1966, inceputul timid de “liberalizare” a societatii romanesti, sociologia redevine
obiect de studiu si cercetare.
Dupa decembrie 1989, cand dreptul ca disciplina inceteaza de a mai fi
servit unor interese ideologice, politice si de partid, iar socilogia este
dezideologizata de ideile totalitarismului si filozifiei marxiste, sociologia juridica
devine un obiect de studiu generalizat in planurile de invatamant ale unor
facultati si colegii universitare.
In zilele de azi poate cel mai cunoscut om de stiinta in domeniu este
profesorul Nicolaie Popa, cel care in anii 1977 preda cursul de sociologie
juridica la Facultatea de Drept Bucuresti.
Alaturi de el, preocupari majore cocretizate in cursuri universitare si
lucrari de specialitate sunt prof. Maria Voinea, Dan Banciu, Ion Vladut, Andrei
Stanoiu, Vasile Popa, Sofia Popescu.

15
III. METODOLOGIA CERCETARII SOCIOLOGICE

A. Consideratii generale
Sociologia generala si cea juridica (pentru cunoasterea realitatii sociale si
respectiv juridice) initiaza si desfasoara activitati de investigare a obiectului de
studiu, pentru a descoperi cauzele si factorii care determina fenomenele
sociale (si cele juridice).
O astfel de cercetare cunoscuta sub numele de cercetare etiologica (sau
cauzala) are ca scop verificarea unor anumite ipoteze pentru a stabili relatiile
dintre fenomenele cauza si efect, ea fiind denumita si cercetare activa,
dorindu-se ca prin rezultatele ei sa se imbunatateasca anumite situatii existente
in realitatea sociala (juridica).
O a doua modalitate de cercetare care nu are ca scop dezvaluirea
legaturii cauzale dintre fenomenele sociale este cea de evaluare. Aceasta are
ca obiectiv masurarea eficacitatii unui anumit sistem juridic, de rezultatele
obtinute legiuitorul tinand seama in procesul de elaborare a actelor normative si
in procesul de aplicare a legii.
De ce este nevoie sa ne aplecam asupra metodelor de investigatie
specifice sociologiei? Intrebarea nu-i retorica. Ea are un raspuns relevant
pentru specialistii dreptului, raspuns dat de unul dintre specialistii romani in
domeniu, Vasile Miftode care afirma:
“Daca sociologii trebuie sa posede cunostinte in diferite domenii si
discipline socio-umane, reprezentantii (sau specialistii) din aceste discipline
(cum sunt de exemplu juristii – n.n.) trebuie sa posede la randul lor o anumita
pregatire sociologica pentru a putea participa in
mod eficient la investigatiile interdisciplinare si totodata pentru a realiza studii
de buna calitate in propriile domenii (economic, istoric, antropologie,
demografie si drept – completam noi).
Posibilitatea investigarilor sociologice este data de caracteristica
fundamentala a grupurilor umane, aceea a comunicarii verbal-simbolistica,
cercetatorul sociolog integrand direct subiectul de cercetat.
De cele mai multe ori sociologia (implicit si cea juridica) prin metodele de
investigare cerceteaza idei, reprezentari, atitudini, valori, opinii sau intentiile
oamenilor.

B. Cadrul cercetarii sociologice


Abordand aceasta problematica este necesar sa mentionam ca pasii pe
care-i parcurge cercetarea sociologica sunt:
1. alegerea temei de cercetat;
2. stabilirea metodelor si tehnicilor folosite in investigarea ce urmeaza sa se
realizeze;
3. desfasurarea investigarii (sau culegerea datelor);
4. analiza datelor culese;
5. valorificarea rezultatelor obtinute.

16
1. Alegerea temei de cercetat
Cercetarea sociologica nu se face fara a avea o tema prestabila care de
obicei este data de anumite disfunctiuni din realitatea sociala (in cazul
sociologiei juridice, din realitatea juridica). Exemplificam cateva teme care pot fi
in viitor subiectul investigarii sociologiei juridice:
- Care sunt cele mai comune tipuri de infractiuni?
- Care este procentul dintre cei identificati ca infractori si condamnati?
- Are incredere populatia in actul de dreptate al justitiei?
- In ce masura pedepsele severe duc la prevenirea criminalitatii?
- Ce determina cresterea criminalitatii in ultimul deceniu?
- Stabilirea gradelor de aprobare sau dezaprobare ale populatiei fata de actul
de coruptie?
2. Metode sociologice de investigare
Dupa stabilirea tematicii cercetarii sociologice si dupa ce s-au ales
ipotezele posibile care pot fi descoperite, sociologii trec la alegerea metodelor
si tehnicilor de investigare.
Sociologia si-a creat propriile metode de cercetare, acestea fiind
cunoscute sub numele de anchete sociale, care constau in investigarea
directa a membrilor grupurilor umane, folosind in egala masura si alte metode
specifice celorlalte stiinte cum sunt: observatia, experimentul si studiul
documentelor.
In cadrul anchetelor sociale, tehnicile de investigare sunt chestionarul si
interviul.
Fara a avea pretentia ca descrierea de mai jos este o abordare de
specialitate vom reda specificul fiecareia dintre aceste metode.
a) Observatia
Prima si cea mai utilizata metoda de investigare este observatia, ea fiind
o activitate umana de contemplare si sesizare a fenomenelor si proceselor
sociale in forma sa naturala, fara ca observatorul sa intervina in desfasurarea
celor studiati.
In sociologie, observatia este stiintifica, ea fin opera unor observatori
pregatiti, fiind o contemplare intentionata si metodica a realitatii sociale, cu o
orientare spre un scop bine determinat.
Obiectul observatiei in sociologia juridica este realitatea juridica formata
din fenomenele si procesele juridice care definesc societatea in momentul
desfasurarii investigatiei.
In raport de anumite criterii, observatiile sociologice pot fi clasificate in
mai multe categorii:
1. In functie de pozitia observatorului fata de grupul social studiat observatia
este:
o Directa (sau nemijlocita) intre observator si grupul studiat
neinterpundu-se nimic, aceasta fiind in contact cu realitatea sociala.
Acest mod de observatie este cel mai valoros pentru ca ofera
informatii cu valoare de fapte si constituie materialul cel mai bogat,

17
divers si nuantat pentru analize colective specifice stiintelor
sociologice;
o Indirecta, atunci cand se face folosind opiniile altor observatori, asa
cum este in cazul studiului documentelor.
2. Un al doilea criteriu de clasificare al observatiilor in cercetarea sociologic
ail constituie pozitia observatorului fata de grupul social observat:
o Daca observatorul ramane in afara grupului social observat,
observatia in acest caz este observatie externa;
o Atunci cand observatorul are un contact indelungat cu colectivitatea
studiata, uneori integrandu-se in activitatile specifice acestuia,
observatia este numita interna sau participativa.
Practica sociologica a demonstrat ca acest gen ultim de observatie este
cel mai eficient fata de celelalte categorii de observatiii si chiar fata de celelalte
metode de investigare cum sunt chestionarele si interviurile, deoarece
observatorul poate sesiza si culege date adevarate.
In privinta acestora, in literatura sociologica (referitoare la metodele de
investigare) se afirma ca: “este mai usor sa minti un anchetator decat a
disimula ceea ce stii fata de un observator”.
Pentru reusita observatiei participative specialistii recomanda respectarea
urmatoarelor reguli:
o stabilirea unei “granite” precise intre observator si grupul observat;
o respectarea normelor de convietuire ale grupului studiat;
o observatorul sa nu socheze grupul studiat prin cunostintele pe care le
poseda, prin vocabularul folosit, fara sa lase impresia ca este o autoritate;
o sa nu forteze prin nimic situatia observata pentru a obtine date;
o sa descopere liderii formali sau informali ai grupului studiat.
b) Experimentul
A doua metoda importanta de investigare folosita in sociologie o
constituie experimentul care este de fapt o observatie dirijata de observator
prin aceea ca se intervine in desfasurarea fenomenului sau procesului observat
prin schimbarea conditiilor, fie prin introducerea din afara a unor variabile sau
factori noi.
Daca observatia este o contemplare a unui fenomen care nu s-a repetat,
experimentul poate fi reconstituit si repetat ori de cate ori este nevoie pentru a
verifica ipotezele initiale in situatia in care de la prima incercare aceasta nu s-
a realizat.
In literatura de specialitate se recomanda parcurgerea, pas cu pas, a mai
multor etape pentru ca experimentul sa fie eficient.
Acestea sunt in ordinea urmatoare:
- stabilirea ipotezelor;
- crearea conditiilor de observatie;
- stabilirea si supravegherea grupului de control;
- introducerea factorilor externi;
- stabilirea consecintelor acestora;
- controlul si dirijarea variantelor urmarite;
18
- elaborarea pe baza verificarii ipotezelor si concluziilor teoretice a actiunilor
practice.
Valoarea experiementelor este mai mare decat a observatiilor, primele
verificand cu precizie ipotezele, pentru ca de cele mai multe ori, observatiile
lasa mereu dubii si locuri goale.
In schimb, experiementele se realizeaza mai greu decat observatiile, fie
din motive etice sau juridice, fie din cauza cheltuielilor ridicate care le impun.
c) Studiul documentelor
A treia metoda de investigare sociologica este cea documentara sau
studiul documentelor.
Ea reprezinta de fapt, tot o observatie dar o observatie indirecta.
Cu ajutorul ei sociologii (prin consultarea diferitelor documente oficiale
sau particulare) suplinesc lipsa unor informatii care nu pot fi obtinute prin
celelalte metode de cercetare sociologica.
Atunci cand se apeleaza la aceasta metoda, trebuie avut in vedere ca
documentele cu continut sociologic poarta amprenta personalitatii celor care le-
au intocmit si nu in ultimul rand sunt particularizate de conditiile istorice din
perioada careia ii apartin.
Cele mai folosite documente in cadrul investigatiilor sociologice sunt:
- situatiile statistice;
- arhivele oficiale formate din documente calitative ca analize, procese-verbale,
rapoarte de activitate, directive;
- documente ale unor persoane cum sunt scrisorile, jurnalele, memoriile sau
autobiografiile;
- documente auxiliare in care sunt incluse alaturi de lucrarile literare, presa,
documentele fotografice, cinematografice si cele fonetice.
d) Anchetele sociale
Daca observatia si experimental sunt metode de cercetare pe care le
gasim si la alte stiinte (cum sunt cele ale naturii) metoda anchetei este
specifica sociologiei unde realitatea investigata contine oameni cu care
sociologul investigator intra intr-o relatie de comunicare prin limbaj.
Etimologic frantuzescul “enquite” este radacina cuvantului ancheta, care
presupune ascultarea oamenilor pentru a verifica existenta sau inexistenta unui
fapt sau a unei situatii.
Aceasta metoda “ancheta”, prin cele doua instrumente de investigare:
interviul si chestionarul apeleaza la esantioane de oameni, intrebandu-i
asupra unor probleme de interes sociologic, ale caror raspunsuri sunt ulterior
analizate si structurate pe diferite criterii. Pe aceasta baza se vor formula
concluzii (adevaruri de valoare) care vor fi folosite de factori de decizie in
domeniul cercetat (juridic in cazul sociologiei juridice).
1. Interviul
Prin interviu se intelege o convorbire, un dialog, purtat de sociolog si unul
din membrii esantionului uman ales din grupul social investigat pentru
culegerea de informatii in legatura cu scopul urmarit.

19
Aceasta modalitate de investigare este folosita in multiple forme ale vietii
sociale cum sunt:
- concursurile pentru ocuparea unei slujbe;
- interviurile reporterilor;
- stabilirea unor diagnostice medicale;
- efectuarea unor tratamente psihiatrice in cazul psihoterapiei;
In literatura de specialitate s-au realizat mai multe clasificari ale
interviurilor stabilindu-se ca cele mai utilizate forme de interviuri sunt:
- interviuri tet a tet sau prin telefon;
- interviuri structurate, semistructurate sau nestructurate (in functie de gradul
de libertate in formularea intrebarilor de catre sociolog);
- individuale si de grup (in functie de numarul persoanelor participante la
interviu).
Regurile unui interviu eficient
Specialistii atrag atentia ca pentru a obtine rezultate bune in folosirea
interviului, trebuie sa respecte urmatoarele reguli:
- o singura intrebare, un singur raspuns;
- intrebari precise si simple;
- durata interviului sa fie scurta, in functie de pregatirea si personalitatea
interlocutorului;
- evitarea cuvintelor cu dublu sens;
- intrebarile sa se refere la aspecte concrete;
- evitarea formularilor pentru ca la intrebarile puse sa nu se dea raspunsuri
monosilabice, de genul da sau nu.
2. Chestionarul
A doua metoda de investigare folosita in anchetele sociologice este
chestionarul care consta in formularea unui set de intrebari care se adreseaza
subiectilor pe problematica studiata.
Spre deosebire de interviu unde sociologul si interlocutorul au un contact
nemijlocit, in cazul chestionarului:
- intrebarile se pun pe un formular (de obicei pe hartie) sau la calculator, cu
privire la domeniul studiat, fara ca sociologul sa intre in contact cu
subiectul;
- de cele mai multe ori, subiectul este scos din mediul sau.
Chestionarele, in functie de modalitatea in care subiectul poate sa aleaga
raspunsurile care i se cer, sau sa raspunda liber la intrebarile puse, se impart in
chestionare cu raspunsuri limitate sau chestionare cu raspunsuri
nelimitate (deschise).
In prima categorie chestionarele cuprind un set de raspunsuri posibile din
care subiectului i se cere sa aleaga pe cel pe care il considera adevarat.
In cazul chestionarului deschis subiectilor li se cere sa raspunda liber, cu
propriile cuvinte la intrebarile puse.
C. Construirea esantionului
Anchetele sociale se intreprind prin intermediul esantionului care
reprezinta acea parte a grupului social studiat, stabilita prin diferite procedee si
20
a carei investigare conduce la concluzii care vor putea fi exploatate la
ansamblul colectivului de origine.
Operatia prin care se stabileste esantionul reprezentativ dintre membrii
grupului social investigat se numeste esantionare.
In practica sociologica se folosesc procedee de esantionare prin hazard
(procedee probabiliste) sau prin procedeul cotelor.
In cazul procedeului cotelor, esantionarea este realizata cu ajutorul
calculelor, al legilor statistice si matematice asupra carora nu ne vom opri
deoarece noi nu dorim pregatirea de specialitate a studentilor de la facultatea
de drept, ci doar o punere in tema a acestora cu notiuni de sociologie generala
si de sociologie juridica.

D. Analiza datelor culese si formularea concluziilor


Dupa ce etapa culegerii datelor s-au epuizat, echipa de sociologi care
efectueaza investigarea trece la etapa analizei datelor (folosindu-se tabele,
scale, reprezentari grafice) si in final la redactarea concluziilor care se vor
prezenta factorilor de decizie.
In sociologie, pentru ca cercetarea sa fie eficienta, se cere o permanenta
pregatire a specialistilor sociologi, pentru ca de multe ori rezultatele obtinute nu
sunt reale deoarece pe intregul proces al investigarii sociologice pot aparea
impedimente care in principal se refera la:
- nu s-au intocmit corect chestionarele;
- nu s-au constituit corect esantionul;
- analiza si interpretarea datelor nu s-a facut in mod corect.
In alte situatii exista riscul ca desi cercetarea sociologica sa fi fost
corecta, concluziile sa fie reale, dar factorii de decizie din diferite considerente
(economico-financiare sau politice) sa nu tina seama de solutiile propuse.

21
IV. GRUPURILE SOCIALE SI COMUNITATEA

A. Grupuri sociale
Este unanim apreciat ca omul pentru a supravietui, traieste in grup-viata
sociala fiind viata de grup.
Orice individ se naste intr-un grup social, primeste primele notiuni si
dobandeste experiente intr-un grup de oameni, crescand si maturizandu-se tot
intr-un grup social si mai intotdeauna trece in nefiinta tot intr-un grup social.
Norman Goodman defineste grupul social ca “doi sau mai multi indivizi
care au un sentiment comun de identitate si se influeanteaza unul de altul in
modalitati structurate pe baza unui ansamblu comun de perspective referitor la
comportamentul fiecaruia”.
In afara de aceste caracteristici trebuie specificat, asa cum a facut-o si
E.Durkheim, ca grupul social “nu este identic cu suma partilor sale (a indivizilor
care-l compun), el fiind ceva deosebit, ale carui proprietati difera de acelea pe
care le prezinta partile din care este compus”.
Pentru existenta unui grup social trebuie obligatoriu sa gasim unde
indivizii care-l compun o relatie de interdependenta, de viata afectiva comuna,
scopuri comune si participarea acestor indivizi la realizarea lor.
In afara acestor conditii obligatorii, necesare fiintarii grupurilor sociale,
sociologii au descoperit ca acestea sunt caracterizate si de:
ü o structura si organizare proprie cu o ierarhie a indivizilor care le
compun (fiecare dintre acestia avand roluri bine definite);
ü norme de comportare si valori specifice pe care indivizii le respecta
pentru a supravietui;
ü forme de control si presiune ale grupului fata de membrii
componenti;
ü existenta unei constiinte de sine, a modului de apartenenta la grup;
ü relatiile pe care le stabilesc cu alte grupuri;
ü stabilitate temporala.

B. Tipuri de grupuri sociale


Majoritatea sociologilor au fost preocupati in a clasifica grupurile sociale
dupa diferite criterii: marime, gradul de intimidate dintre membrii grupurilor,
nivelul de solidaritate etc.
Clasificarea s-a facut atat din ratiuni epistemologice dar si a dorintei de a
se intelege mai bine rolul pe care aceste grupuri le au in societatea umana in
general.
1. Grupurile primare si secundare
Clasificarea grupurilor sociale in primare si secundare a fost facuta de
sociologul
american Charles Horton Cooley avand drept criteriu existenta sau inexistenta
relatiilor dintre indivizi, indicand ca din prima categorie (grupuri primare) fac
parte acele grupuri formate dintr-un numar mic de oameni care au intre ei relatii
personale stranse si durabile, ele fiind foarte importante pentru membrii
22
componenti. Ei au grija unul de altul mentinand intre ei relatii sincere de lunga
durata.
Cele mai cunoscute grupuri sociale sunt:
- familia;
- colectivitatile de copii cunoscute sub numele de grupuri de joaca;
- grupurile de vecini (mai ales in comunitatile rurale);
- grupurile de batrani in diferitele lor forme de manifestare.
Aceste grupuri contribuie la formarea personalitatii indivizilor ce le
compun.
Grupurile secundare, de regula sunt grupuri mari cu o coeziune sociala
slaba, constituie pentru a desfasura o anume activitate, in vederea atingerii
unui scop si care au o durata determinata.
Caracteristica grupurilor primare, referitoare la relatiile afective dintre
indivizi, aici nu exista deoarece intereseaza competenta acestora pentru
indeplinirea scopului propus.
Dintre grupurile secundare putem exemplifica:
- echipajul unei nave maritime;
- echipe de cercetare stiintifica;
- detasamente militare;
- clase de elevi sau grupele de studenti;
- un grup de munca extins;
- biserica, etc.
De mai multe ori in cadrul grupurilor secundare sunt cuprinse si grupuri
primare, acestea din urma coexistand, ca de exemplu in cadrul unor asociatii
productive cum sunt asociatiile familiare.
2. Grupuri formale si grupuri informale
Un alt criteriu de clasificare al grupurilor sociale il constituie modalitatea
oficiala
sau neoficiala de constituire a acestora.
Astfel cand grupul este constituit prin acte normative, decizii sau dizpozitii
ale unor institutii de stat sau neguvernamentale, stabilindu-li-se structura cat si
relatiile dintre membrii sai, pe baza unor regulamente, acesta este numit un
grup formal. Conducatorul grupului este desemnat de o institutie de multe ori
pe baza unor examene si concursuri, acesta fiind un lider formal. Aceasta ii
determina pe indivizii grupului sa respecte normele regulamentare de conduita
in vederea indeplinirii scopului propus.
Intre membrii grupului formal, pot sa apara relatii personale care nu pot
insa sa le anuleze sau sa le inlocuiasca pe cele formale, incalcarea normelor
de conduita stabilite de regulamentele de functionare fiind sanctionate.
Cand grupul social se formeaza spontan, de obicei in interiorul grupului
formal, membrii sai asociindu-se pe baza unor afinitati si contacte personale,
relatiile dintre ei nefiind reglementate oficial, acesta este numit ca grup
informal.
Liderul grupului respectiv impunandu-se singur de obicei datorita carismei
sale, fiind recunoscut de ceilalti indivizi de bunavoie.
23
De obicei aceste grupuri (ex – prieteni) se organizeaza totusi cu anumite
reguli de conduita si vederi proprii pe care le respecta dar care nu intra in
contradictie cu cele ale grupului formal.
3. Grupuri mici si grupuri mari
Criteriul numarului de membri ai grupului determina impartirea bipartite a
grupurilor sociale: mici si mari.
In cadrul grupurilor mici, indivizii stabilesc intre ei relatii personale
nemijlocite, cu un pronuntat caracter psihologic, influentand personalitatea
acestora (ex – familia). Grupurile sociale mari se compun de cele mai multe ori
din multiple grupuri mici (ex – clasa sociala) in care relatiile nu mai sunt
personale si nici afective, acestea hotarand modalitatile de comportament
macrosocial.
4. Grupurile de apartenenta si grupurile de referinta
Criteriile de clasificare a apartenentei unui individ la un anumit grup si a
compararii cu alte grupuri sociale fata de cel caruia apartin acestora, a dus la
impartirea grupurilor umane in grupuri de apartenenta si grupuri de
referinta.
Cea de a doua categorie de grupuri este folosita de oameni pentru a-si
defini, compara su stabili comportamentul propriu.
Sociologii au stabilit ca grupurile sociale de referinta au trei functii:
a) normativa;
b) comparativa;
c) de public.
Nu toate grupurile de referinta pot indeplini cele trei functii; altele insa pot
(ex – parintii). Ei invata pe copii ce sa faca si ce sa nu faca, ce-i corect si ce nu-
i corect indeplinind functia normativa. In acelasi timp ei constituie exemple si
modele de comportament pentru copii, realizandu-se functia comparativa.
Totodata parintii aproba sau dezaproba comportamentele copiilor (functie
de public).
Intre grupurile de referinta care au un rol deosebit in modelarea
conduitelor umane, un loc aparte il are grupul de presiune. Acest grup mai este
numit si normativ pentru ca stabileste standarde de comportament, impunandu-
le pentru convietuirea tuturor grupurilor umane, asigurand normele si valorile
unor grupuri de referinta negativa.

C. Familia ca grup social fundamental


Am mentionat cu titlu de exemplu, ca unul din grupurile sociale primare il
reprezinta familia. Acest grup, care sta la baza societatii umane, are doua
acceptiuni: una sociologica si alta juridica, acceptiuni care sunt sensibil
apropiate. Andrei Stanoiu defineste astfel familia: grupul social primar in care
membrii sai sunt uniti prin casatorie si descendenta, legati printre ei prin relatii
biologice, economice, moral afectiv, spirituale si juridice, care au anumite
drepturi si obligatii reciproce, legiferate sau nu si care desfasoara o serie de
activitati, indeplinind anumite functii in folosul grupului cat si a societatii.

24
In acceptiunea juridica, familia reprezinta grupul de persoane intre care
exista drepturi si obligatii izvorate din casatorie, rudenie si infiere, precum si
alte raporturi asimilate relatiilor de familie, ea facand parte din realitatea
juridica.
Familia, ca grup social primar, se deosebeste de celelalte grupuri sociale
prin cateva caracteristici proprii cum ar fi:
- ea este formata din persoane unite prin casatorie si cu copii prin legaturi
paternale;
- relatiile ce se stabilesc intre membrii sai sunt mai intai de ordin biologic
apoi moral, afective, spirituale si juridice care nu se mai intalnesc si la
alte grupuri;
- intre membrii sai exista un sistem précis de drepturi si obligatii reciproce;
- au sarcini si functii specifice.
Referitor la natura si numarul functiilor familiei, sociologii au avut puncte
de vedere diferite dar in general acestea au fost reduse la urmatoarele:
a) Functia biologica care priveste inlocuirea membrilor societatii sau mai
bine-zis perpetuarea speciei umane, familia fiind grupul unde sunt
reglementate relatiile sexuale umane in cadrul casatoriei. In acelasi timp,
familia este grupul social unde este impus tabuul incestului.
b) Socializarea este a doua functie a familiei. Aceasta functie este tot
atat de importanta ca si cea de reproducere biologica a oamenilor. Prin ea se
reproduce societatea, continuandu-se mostenirea sociala si culturala. Este
adevarat ca mai sunt si alti factori care determina socializarea omului dar nici
unul nu-i mai puternic si cu mai mare influenta ca familia.
c) Functia economica
Familia este grupul social in care se asigura membrilor sai veniturile
necesare nu numai supravietuirii ci satisfacerea trebuintelor fiziologice si
spirituale, dand acestora o pozitie care influenteaza semnificativ experientele
de viata de mai tarziu ale copiilor.
d) Functia de solidaritate familiara
In afara de trebuintele fiziologice si spirituale ale membrilor sai, in familie
sunt satisfacute si nevoile umane de afectiune, caldura si educatie; aici
intimitatea asigurand pentru membrii sai sprijinul afectiv necesar in activitatile
umane particulare si sociale. Sociologii au impartit familiile in mai multe
categorii.
Astfel, in raport de numarul de generatii pe care le cuprind, acestea pot fi:
ü familii nucleare (restranse sau conjugale din sot, sotie si copii), fiind
numita DIADA cand sunt numai sotii fara copii sau TRIADA in care exista
mama, tata si copii;
ü familiile extinse sau largite care cuprind membrii ai mai multor familii
nucleare provenind din generatii succesive, aici gasindu-se in legaturi de
sange: bunici, parinti, frati si nepoti.
Dupa criteriul locuintei, familiile se impart in:
1. Familia rezidenta care reprezinta toate persoanele care locuiesc in
aceeasi casa comuna si desfasoara impreuna activitati similare;
25
2. Familia de interactiune formata din grupul de persoane intre care exista
relatii de rudenie, de ajutor reciproc.
Pe baza criteriului privind pozitia unei persoane in cadrul familiei se
disting:
1. Familia de origine reprezentand familia in care s-a nascut persoana
in cauza si care este formata din parinti, frati si surori. Aceasta familie este
numita si familia consanguina, unde membrii sunt rude de sange.
2. Familia proprie reprezentand familia realizata prin casatorie proprie si
care cuprinde sotul si copii. Se mai numeste si familia de procreare.
Al patrulea criteriu de clasificare il constituie normalitatea, din acest
punct de vedere existand familii normale alcatuite din sot, sotie si copii, fiind
formata prin casatorie (potrivit normelor juridice din Dreptul Familiei). Apoi sunt
familii nenormale din care fac parte indivizii care traiesc in concubinaj, familii
fara copii sau monoparentale.

D. Comunitatea
In afara grupurilor sociale primare sau secundare in care traiesc oamenii,
sociologia a relevant ca viata acestor grupuri se desfasoara in timp si mai ales
pe un spatiu geograpic comun numit comunitate spatiala care da un anumit
specific grupurilor umane.
Prin comunitate se intelege “acele colectivitati umane ai caror membrii
sunt uniti printr-o coeziune rezultata din faptul locuirii unui teritoriu considerat
comun si prin coeziunea legaturilor comune cu pamantul respectiv”.
Pentru colectivitate teritoriul este important deoarece datorita lui se pot
obtine materiile prime din sol si subsol, se asigura conditii de structura. Fiind
locuit, aceasta actioneaza si asupra formarii oamenilor determinand formarea
personalitatii lor precum si o anumita configurare a relatiilor sociale.
Trei sunt caracteristicile care definesc comunitatea: teritoriul,
comportamentul oamenilor de pe acest teritoriu si identificarea acestora cu
spatial concret in care traiesc.
Colectivitatile au doua forme de existenta: rurale si urbane.
In cadrul colectivitatilor rurale (catunul si satul) exista grupuri sociale
primare (familia, vecinatatea) dar si secundare (echipe de munca, clacasi,
asociatii culturale sau productive) care sunt formate dintr-un numar mic de
membri in care se stabilesc relatii predominant personale – aceastea
desfasurand prepoderent activitati agricole.
Membrii acestor grupuri se cunosc reciproc, asigurandu-si in acelasi timp
un control social puternic, neinstitutionalizat.
In lume, satul este cea mai raspandita comunitate umana, ea fiind
diferita, cu specific aparte pentru fiecare continent sau tara in parte.
Astfel, in Europa sunt specifice satele lineare (asa cum exista in Polonia,
Cehia , Germania), satele targuri (cum sunt in Europa Occidentala) sau satul
stup (in zonele Marii Mediterane).
In tara noastra, in functie de formele de relief exista sate risipite (in
zonele montane) sate rasfirate (situate in zonele submontane), de podisuri
26
(unde gospodariile sunt indepartate intre ele) si satele adunate sau concentrate
(zonele de ses).
Comunitatea urbana sau orasul se caracterizeaza prin:
ü densitatea demografica ridicata;
ü structura sociala se bazeaza pe diviziunea muncii;
ü densitatea mare a locurilor de munca pe spatiile de productie;
ü importanta scazuta ce se acorda relatiilor de rudenie;
ü diversitate de comportamente si culturi.
Cronologic, orasul a aparut ulterior satelor; factori economici (inovatiile
tehnologice si cei sociali) au contribuit la aparitia si dezvoltarea zonelor urbane,
mai ales datorita spatiului construit.
Efectele urbanizarii au determinat fata de comnunitatile rurale multiple si
importante transformari referitoare la:
ü structura familiei (care nu mai este asa de numeroasa cum este cazul
familiei din zonele rurale);
ü marimea gospodariilor, acestea reducandu-se;
ü angajarea femeilor in activitati productive si ale serviciilor;
ü cresterea cererii de locuinte;
ü cresterea numerica a fortei de munca;
ü cresterea productiei destinata consumului;
Sociologii clasifica orasele dupa mai multe criterii, cel mai important fiind
cel al numarului de locuitori, impartirea acestora fiind urmatoarea:
ü orase gigant cunoscute sub numele de megapolis avand un numar
minim de 100.000.000 de locuitori;
ü conurbatia in care locuiesc cel putin 14.000.000 de locuitori;
ü metropola cu un numar minim de 2.000.000 de locuitori;
ü orase foarte mari cu un minim de 500.000 de locuitori;
ü orase mari – unde locuiesc cel putin 100.000 de locuitori;
ü si orase mici – cu minim 20.000 de locuitori.
Intre deosebirile de ordin sociologic dintre sat si oras, putem mentiona
slabul control social care exista intre orase, unde individual de mai multe ori in
afara vecinatatii locuintei este sau se considera un anonim, fara a se mai
raporta grupurilor sociale primare lui care face parte, situatie care de multe ori
concura la geneza comportamentului criminal.
Cu toate acestea, sociologii americani (Robert Park) au constatat ca daca
in marile orase exista conditii de devianta sociala, totusi o organizare coerenta
a comunitatilor orasenesti pe principii nonguvernamentale si cu scopul
prevenirii criminalitatii, in special cea a tinerilor si minorilor, pot duce la
prevenirea criminalitatii in aceste zone.

27
V. STATUS SOCIAL,
ROL SOCIAL SI PROCESUL DE SOCIALIZARE

A. Definitia notiunilor de status si rol social


Intre cele aproape 1.000 de concepte pe care le foloseste sociologia,
multe dintre ele (explicand notiunile acestei stiinte si procesele sociale, cele de
statut (status si rol social) sunt deosebiri utilizate pentru a stabili pozitia si
responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile
sociale din care fac parte.
Astfel, prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor si
obligatiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana
numita “focala”), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si
obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in
grupul respectiv.
Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii
grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care
este datorat statutului social de acesta.
Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale
exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.
In raporturile dintre ele important este sa existe o cat mai mare
concordanta.
Status si rolul social depind in mare parte de personalitatea persoanei
focale, de calitatile si capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic,
dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se
(uneori) pe parcursul vietii sale.
Daca persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare
statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o
sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului.
In comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri
sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale.
In astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global.
In literatura sociologica acest status global este clasificat in:
a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale
particulare se armonizeaza cu cel global);
b) status social global inconsistent, cand intre cele particulare si cel global
armonizarea nu exista.

B. Clasificarea statusurilor sociale


Criteriile folosite in acesta clasificare sunt:
Ø modul de acces al individului la status;
Ø modul de recunoastere al statusului.
Potrivit primului criteriu acestea se impart in:
- statusuri atribuite, acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor
calitati si capacitate innascute si

28
- statusuri dobandite - atunci cand acestea sunt dobandite ca o
recunoastere a unor eforturi si stradanii ale persoanei.
Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat
cele atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea
se impart in:
- statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt
recunoscute prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor
sociale;
- statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii
grupului datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a
devenit cunoscut si sub numele de leader informal.

C. Conflictul de rol si ambiguitatea rolului


Sunt situatii care apar deseori in grupurile sociale fiind generatoare de
tensiuni intre membrii acestora, cele mai cunoscute (conflicte pe acest gen)
sunt: conflictele de rol si ambiguitatile rolului. Conflictul de rol apare intre o
persoana anume, membra a grupului social numita persoana focala care
intrand in relatii cu ceilalti membrii ai grupului, avand un anumit status social si
nu reuseste din anumite motive sa joace (sau sa-si indeplineasca) rolul asociat
statusului de care-l poseda.
De cele mai multe ori solutionarea conflictului de rol se rezolva prin
retragerea statusului detinut de persoana locala.
Ambiguitatea rolului reprezinta neclaritatea din partea persoanei focale,
care detine un anumit status social in cadrul grupului cu privire la modul in care
trebuie sa se comporte.
Aceasta ambiguitate, in majoritatea cazurilor, se datoreaza neinstruirii
persoanei focale sau deficientelor in definirea adecvata a rolului persoanei
focale.

D. Procesul de socializare
Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate
(dupa ce au venit pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu
propria lor identitate, posedand un bagaj de idei si deprinderi care le dau
posibilitatea sa participe activ la viata sociala.
Procesul de socializare are doua momente:
a) cel de intrare a individului in grupul social;
b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment
fiind mai important pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia
persoana isi insuseste (sau respinge) normele de comportare ale grupului si tot
acum el participa (sau nu) la viata si activitatea acestuia.
Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in
zestrea biologica a omului.
Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale.
Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii
lipsesc instinctele (fata de rudele sale apropiate – maniferele), neputand sa-si
29
construiasca fara sa invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta
e un motiv pentru care imediat dupa nastere, o perioada mare de timp depinde
fizic de parintii sai.
Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici
naturali determina socializarea omului.
Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca
alaturi de ele si educatia este determinanta socializarea indivizilor.
Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau
lupi) care au fost descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa
ce din diferite motive fusesera abandonati (sau luati) din familia lor.
Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi
niciodata oameni, ei ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului
numai la stadiul de animale, fara limbaj (latrand sau grohaind) mergand in patru
labe, rupandu-si vesmintele cu care erau imbracati.
Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei
nu duce la socializare.

E. Scopurile socializarii
Cu toate ca socializarea oamenilor are continuturi diferite, in functie de
specificul grupurilor din care indivizii fac parte, in principal, specialistii au stabilit
ca aceasta are urmatoarele scopuri:
1. se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme
de igiena personala, morale si juridice.
2. stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit
statusului pe care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a
originii familiale.
3. socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea
fiecaruia pe baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba.
4. asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe
baza ei cele necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.
5. socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

F. Factorii de socializare
Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi
factori, de grupuri sociale si institutii sociale.
Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in
acest proces pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si
mass-media.
a) Familia
Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si
copil. Aici se stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea,
inceputa prin invatarea limbii este alaturi de gestica, modul de comunicare
specific familiei.
Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii.

30
Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la
educatie morala si la invatare cognitiva.
Tot familia, asigura identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex,
clasa sociala, rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine
familia, relatiile de interactiune dintre parinti si copii sunt diferite datorita
valorilor diferite pe care parintii din clasele de mijloc si din clasele muncitorilor
le transmit copiilor lor.
b) Scoala
Scoala este institutia sociala care are sarcina de a da informatii si de a
forma individului deprinderi si valori pe care societatea le considera importante
pentru viata sociala.
In afara de aspectele profesionale, de notiunile teoretice si de cele
culturale, pedagogii transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale.
Cadrul social al scolii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand
lipsesc relatiile intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii
speciale cu unii elevi.
In scoala copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde
acestia se compara cu colegii lor considerati egali acestora.
c) Mass-media
In aceasta notiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate
publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video,
inregistralile magnetice, casetele si CD-urile.
Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se
bazeaza pe contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in
cazul factorilor ce apartin mass-mediei, socializarea este influentata impersonal
oferind modele suplimentare si alternative de roluri precum si de norme si
valori.
Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este
televiziunea care asigura un excelent mijloc de instruire.
Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in
socializarea tinerilor.
d) Grupa de varsta
Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale
colectivitatilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general.
Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta
fiecare copil isi castiga (dobandeste) statutul.
In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si
planificat, in grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari
nedorite.
Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele
suplimentare si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in
famile.
Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a
individului dar si asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu
ajungerea la maturitate; ea este un proces care dureaza toata viata, fiind de
31
fapt o socializare continua nefiind totusi aceeasi. Uneori intervin si procese de
resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu a reusit.

G. Integrarea sociala
Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza
anumite valori si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci
cand indivizii care au suportat un proces de socializare si-au insusit si aplicat
normele de comportament normale (etice) se considera ca acel individ a intrat
in corpul (intregul) societatii, adica s-a integrat social.
Daca la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de
comportament dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu
s-a integrat social.
Se poate afirma ca integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de
socializare la care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si
politice, acestea determind evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre
obtinerea unor statusuri sociale ridicate.
Integrarea sociala se considera realizata atunci cand:
- s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si
valori comune favorabile societatii.
- individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate
asigurand reducerea conflictelor intre el si membrii societatii.
- se asigura un echilibru social relativ.

H. Resocializarea
La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana
insasi, fie ce comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a
realizat.
In astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor,
valorilor si identitatilor fundamentale.
In functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces,
resocializarea poate fi voluntara sau involuntara (impusa).
In primul caz se au in vedere situatiile de convertire religioasa sau a
psihoterapiilor individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea
persoanei, de multe ori schimbandu-se valorile si modelele de comportament.
In cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din
penitenciare condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau
personae alienate mintal internate in spitale pentru bolnavi psihic.
Pentru aceasta ultima resocializare, characteristic este daca exista o
rupere brusca cu trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros,
activitatea personala in cauza fiind controlata in permanenta.

32
VI. ORDINEA SOCIALA SI JURIDICA

A. Societatea umana si normele sociale


Activitatea oamenilor ca finite sociale nu se desfasoara la voia intamplarii,
ci pe baza anumitor reguli pe care societatea le-a creat.
Necesitatea ordinii in societate a fost impusa de dorinta oamenilor de a
trai in echilibru, de a asigura functionarea institutiilor si organizatiilor.
In literatura de specialitate de defineste ordinea sociala ca fiind
modalitatea asigurarii drepturilor si libertatilor indivizilor, permitand integrarea
profesionala, normative si social-culturala a acestora.
Un alt autor sustine ca ordinea sociala reprezinta “un corp inchegat de
norme, prescriptii, indatoriri si obligatii care reglementeaza conduita si
comportamentele sociale si individuale”.
Societatea umana are o multitudine de norme si valori sociale care sunt
profund diversificate de varietatea relatiilor dintre oameni si de modul in care
este exprimata vointa din aceste norme, vointa ce urmeaza sa fie indeplinita.
Normele care reglementeaza ordinea sociala sunt clasificate in norme
cutumiare, religioase, morale, juridice, economice si altele, prin respectarea lor
gasindu-se valori de proveniente diferite.
Marea majoritate a indivizilor iau cunostinta de regulile sociale inca din
copilarie, in cadrul familiei, cunosterea lor fiind continuata in cadrul altor grupuri
sociale cum sunt scoala, organizatiile productive, culturale, religioase etc,
tendinta comportamentului uman fiind cea de conformare cu regulile stabilite.
Starea de conformitate a comportamentului uman colectiv si individual cu
cerintele normelor sociale, duce la ordinea sociala necesara supravietuirii
grupurilor sociale.
In societate nu exista totusi o conformitate deplina, nu toti oamenii
respecta regulile sociale, deseori aparand situatii cand ele nu sunt respectate;
din contra ele sunt incalcate, violate – fie de indivizi luati separate sau de
colectivitati umane mai mici sau mai mari, situatie care da nastere la un
fenomen numit “nonconformitate”.
In unele cazuri societatea (avand in vedere pericolul redus al
nonconformitatii) tolereaza astfel de incalcari dar de cele mai multe ori
determina suportarea din partea celor nonconformisti, a unor sanctiuni de
nature diferite cum sunt: morale, religioase, satirice, civile, penale sau
disciplinare, determinandu-i prin forta exemplului in primul rand pe ceilalti
membrii ai societatii sa se abtina de a incalca normele sociale.
Toate categoriile de norme care reglementeaza viata colectivitatilor
umane, actioneaza articulat, ele fiind intr-o stare de interdependenta, fiecare
dintre acestea avand importanta ei.
Cele mai importante sunt totusi normele juridice care in totalitatea lor si
prin efectele ce le produc, stabilesc ordinea juridica, ordine care este una din
componentele inseminate ale ordinii sociale. Pentru cunoasterea
componentelor ordinii sociale ne vom opri asupra a trei dintre ele: obiceiul,

33
morala si dreptul, definindu-le pe fiecare in parte, stabilindu-le importanta si
caracteristicile care le aseamana sau le diferentiaza unele de altele.

B. Obiceiul
Norma sociala de comportare cea mai veche este obiceiul. El reprezinta
o regula de conduita impusa in cadrul comunitatilor umane printr-o folosinta
indelungata si care se aplica de bunavoie prin consensul general al membrilor
colectivitatii. El este numit CUTUMA daca are caracter juridic si se transmite in
timp, din generatie in generatie, fiind intr-o forma orala, nescrisa.
Din multitudinea de obiceiuri, statul a preluat deseori pe acelea pe care
le-a considerat importante si cu semnificatie juridica, transformandu-le prin
sanctiune in norme juridice. Sociologii si juristii au stabilit ca pentru a deveni
norma de drept un obicei, el trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele
conditii:
a) sa existe o folosinta indelungata a obiceiului pe care sa nu fi fost
contestata;
b) regula de conduita recomandata (continuta de obicei) sa fie determinata
cu o anumita precizie;
c) obiceiul sa prezinte interes pentru legiuitor.
De aici se poate constata ca obiceiul juridic constituie izvor de drept, el
fiind cunoscut in literatura de specialitate ca “dreptul nescris”.

C. Morala
Intre regulile care stabilesc ordinea sociala sunt si acelea care
reglementeaza ce este bine de facut pentru om si colectivitate si ce este rau,
recomandandu-se abtinerea de la astfel de ultime comportamente, reguli care
sunt cunoscut sub numele de morala. Ele sunt impuse prin forta opiniei
colectivitatii, fara o sanctiune de ordin material, disciplinar sau penal.
In literatura de specialitate gasim mai multe definitii ale moralei, una
dintre acestea fiind formulata de Paul Popescu Neveanu prin care se arata ca
morala reprezinta “ansamblu de norme de convietuire umana care
reglementeaza comportarea indivizilor unii fata de altii si fata de colectivitate si
a caror incalcare nu este sanctionata de lege ci de opinia publica”.
Se poate constata ca in principal caracteristica care se detaseaza la
morala este aceea ca ea nu este impusa prin lege, adica nu se realizeaza prin
constrangere, individul care o incalca fiind sanctionat altfel decat prin forta
statului.
De obicei, indivizii imorali sunt obiect al satirei, al literaturii, spectacolelor
umoristice, caricaturii, pamfletelor, editorialelor gazetaresti etc, care de foarte
multe ori au mai mare putere de influentare decat o persoana legala.

D. Normele juridice
Intre normele sociale care asigura ordinea vietii in grupurile umane se
numara si normele juridice. Ele reprezinta acele reguli generale si obligatorii de

34
conduita fixate prin lege, ele fiind intotdeauna prevazute cu sanctiuni care sunt
aplicate celor care au incalcat aceste norme de stat.
De cele mai multe ori, pentru intelegerea specificului normelor juridice in
tabloul general al normelor sociale, acestea sunt comparate cu normele
moralei, comparatie care scoate in evidenta urmatoarele caracteristici care le
deosebesc:
1. Norma juridica este mereu expresia grupului dominant in societate, ea
stabilind acele comportamente care convin membrilor acelui grup. Fata
de norma juridica, norma morala este expresia cvasitotalitatii societatii.
2. Norma juridica este o structura tripartite, fiind formata din ipoteza,
dispozitie si sanctiunea demonstrand ca spre deosebire de cele ale
moralei, ea atinge un grad inalt de precizie, regularitate si sistematizare.
3. Modul de nastere a celor doua categorii de norme este diferit. In timp ce
norma morala este nescrisa, fiind create de opinia publica, norma juridica
este creatia legiuitorului, fiind intotdeauna intr-o forma scrisa.
4. In privinta modului si timpului intrarii in vigoare a normelor juridice, exista
o precizare stricta la publicare, ele actionand pentru viitor iar iesirea din
vigoare se face prin stabilirea precisa a termenului de catre legiuitor.
La normele moralei acesti timpi nu sunt cunoscuti, ele actionand pe
parcursul a multor generatii umane.
Criteriile de categorisire a normelor juridice, de cele mai multe ori, au in
vedere:
a) ipoteza (adica acele imprejurari de care norma leaga anumite consecinte);
b) sanctiunea (adica masurile si mijloacele care sunt adaptate in vederea
respectarii ipotezei si dispozitiei).
In prima situatie, tinand seama de ipoteza normele juridice se impart in:
Ø norme onerative prin care se impune comiterea unei anume activitati sau
de a avea un anumit comportament;
Ø norme prohibitive care interzic unele comportamente (ex.: normele
cuprinse in Codul Penal).
Ø norme permisive care nu se impun dar nici nu interzic anumite conduite;
Ø norme care sunt la latitudinea indivizilor.
In cazul criteriului ce tine de natura sanctiunilor normele juridice sunt:
Ø sanctiuni disciplinare (dreptul muncii);
Ø sanctiuni civile;
Ø sanctiuni contraventionale;
Ø sanctiuni procesuale;
Ø sanctiuni penale.
Daca acestea sunt tipurile de sanctiuni care apartin ordinei juridice, in
privinta sanctiunilor care asigura ordinea sociala in general, acestea nu sunt
numai de ordin represiv pentru ca in societate majoritatea comportamentelor nu
sunt negative ci pozitive.
Astfel, pentru comportament pozitiv, societatea acorda sanctiuni pozitive
formale (sau oficiale) ca: elogiu, multumirea, distinctii, premii si altele, sau
sanctiuni informale ca reactiile de aprobare.
35
E. Raportul dreptului cu morala
Din cele de mai sus rezulta ca cele doua componete ale ordinii sociale
coexista, prima provenind de cele mai multe ori din cea de-a doua, desi morala
nu este izvor de drept. Se poate spune ca baza dreptului este o baza morala,
sfera dreptului fiind una mai restransa decat cea a moralei. Ambele
componente ale ordinii sociale au acelasi scop: cel al regularizarii raporturilor
sociale si orientarea activitatii lor, in schimb, functiile acestora sunt diferite atat
numeric cat si in privinta continutului. Astfel, morala are o singura functie,
aceea de a indica o datorie care nu se impune ca o regula.
Dreptul are mai multe functii care privesc:
a) formalizarea juridica a organizarii social-politice;
b) conservarea, apararea si garantarea valorilor sociale;
c) crearea actelor normative;
d) de dezaprobare a conflictelor sociale si de asigurare a functionarii normale a
societatii.

F. Control social
Ordinea sociala nu se impune de la sine, ea nerealizandu-se spontan, ci
este rezultatul unor actiuni si influente din partea grupurilor sociale primare, a
organizatiilor cu caracter politic, religios, juridic, educativ, militar, sportiv etc,
care actioneaza continuu si printr-o interconditionare permanenta, indivizii (atat
separate cat si in colectiv) fiind controlati de societate.
Conceptul de control social a fost creat de reprezentantii scolii
americane, a jurisprudentei sociologice (A.Ross si R.Pound) – nedefinindu-l ca
rezultat al parghiiilor si mecanismelor de asigurare a stabilitatii sociale.
Acesta realitate sociala – Control social – este o institutie cu caracter
istoric, ea existand in toate timpurile (incepand din antichitate, feudalism, evul
mediu, capitalism si mai ales in societatea noastra contemporana) dar existand
cu specific aparte in diferite grupuri sociale si institutii cum sunt familia, statul,
scoala, biserica, partidele politice, armata etc.
Prin control social, asa cum afirma sin Dan Bonciu se intelege “ansamblul
de mijloace si mecanisme sociale si culturale prin intermediul carora:
a) sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la
necesitatea respectarii normelor si valorilor dezirabile;
b) sunt pentru anumite actiuni, fiind apreciate si recompensate conduitele
care sunt conforme cu modelul normativ si cultural, respingand in acelasi
timp pe cele care se abat de la aceste modele.
Controlul social are mai multe forme, clasificarea acestora facandu-se in
functie de mai multe criterii.
Astfel, prima clasificare este cea in functie de grupurile sociale care fac
controlul, daca acestea sunt formale (institutii oficiale) sau grupuri informale
(neinstitutionalizate).

36
Prima modalitate de control este cea formala care consta in instruirea de
norme impersonale, institutionalizate in regulamente, legi sau coduri (ex. penal,
civil, vamal etc.).
Acest gen de control este realizat de agenti institutionalizati
ca:(organismele statului, juridice, politice, administrative).
A doua forma este cea a controlului informal care se realizeaza la nivelul
grupurilor informale cum sunt controalele facute de parinti asupra copiilor sau a
prietenilor intre ei.
Acest tip de control este spontan, neorganizat si difuz spre deosebire de
cel formal care-i oficial, organizat, concret si cu scopuri precise.
Dupa mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv si negativ.
Controlul social pozitiv (caruia i se mai spune si stimulativ) se
caracterizeaza prin cunoasterea si acceptarea normelor de comportament in
mod voluntar, liber si consimtit.
Controlul social negativ (sau coercitiv) are ca o caracteristica
cunoasterea si acceptarea de catre indivizi a normelor si regulilor de
convietuire care se face din cauza fricii de a nu fi pedepsiti.
In toate sistemele sociale in decursul timpului si in vremurile de azi,
ultimile doua forme de control social (pozitiv si negativ) au coexistat, diferenta
dintre ele nefiind asa sesizabila.
Din definitia conceptului de control social ca si din explicarea modului in
care acesta poate fi clasificat, rezulta ca scopul principal al acestuia este acela
de a asigura echilibru, ordinea normativa si institutionala a societatii, actionand
ca un factor de stabilitate sociala.
Prin control social se corecteaza de cele mai multe ori deficientele si
lipsurile socializarii morale.
In cadrul controlului social, pentru realizarea conformalitatii indivizilor si
prevenirea conflictelor si tensiunilor sociale, un loc important il are dreptul.

37
VII. DEVIANTA SI DELICVENTA

In societate, pentru desfasurarea vietii in grup, a fost necesar ca oamenii


sa respecte anumite reguli de comportare, majoritatea acestora conformandu-
se in cea mai mare parte a timpului.
Acesta conformare (asa cum aratat) se datoreaza procesului de
socializare si controlului social la care sunt supusi in permanenta oamenii.
Cu toate acestea, sunt cazuri cand unii indivizi incalca normele de
comportare impuse de colectivitate, iesind din cadrul ordinii sociale si juridice.
In continuare, vom defini procesul de incalcare a normelor de convietuire,
stabilindu-i sfera, formele de manifestare si reactia societatii fata de acest
proces.

A. Devianta sociala
Prin devianta se intelege (in sociologie) orice conduita, gest sau
manifestare care incalca normele scrise (sau nescrise) ale societatii sau ale
grupului social particular din care face parte persoana care a avut o astfel de
conduita.
Se afirma ca indivizii care incalca aceste reguli se opun
comportamnetului majoritar conformist, dovedindu-se astfel ca devianta sociala
este in esenta nonconformista.
Acest proces, care este si antisocial, cuprinde pe langa incalcarile legilor
si incalcarile regulilor stabilite de grupurile sociale (obiceiuri, traditii), organizatii
si institutii (ex – reguli stabilite prin regulamente, dar si de cultura colectivitatii).
Se constata ca sfera comportamentelor deviante cuprinde urmatoarele
acte sau conduite neconformiste:
a) actele sau conduitele considerate ca excentrice cum sunt:
Ø tinuta neobisnuita ca purtatul pantalonilor blue jeans rupti;
Ø purtatul unor bijuterii atipice ca inele si butoni prinsi in nas, buric
sau pe limba;
Ø limbaj cu expresii si cuvinte de jargon;
Ø gesturi neconformiste (cum sunt cele care mimeaza actul sexual) in
timpul unor spectacole muzicale.
b) acte imorale indecente sau obscenitati cum sunt petrecerile zgomotoase
in timpul zilei dar (si mai des) al noptii;
c) acte antisociale, criminale;
d) acte asociale – cum sunt cele comise de bolnavii mintal.
Conceptul de devianta reprezinta comportamentul nonconformist al
indivizilor care au suportat un proces de socializare, dar din diferite motive
nesocotesc normele de comportare sociala.
Exista si conceptual de anormalitate, care este de natura psihologica dar
care defineste incapacitatea unor indivizi de a se adapta la exigentele vietii in
comun (sociale) neputand sa respecte valorile societatii.

38
De cele mai multe ori, aceasta incapacitate este specifica indivizilor
bolnavi psihic, considerati anormali, situatie care este acceptata de societate,
ea fiind valabila ca o realitate medicala.
In conceptia oamenilor exista credinta ca toti indivizii sunt devianti.
Nu poti sa respecti toate regulile: “Nimeni in incalca toate regulile, tot asa
dupa cum nimeni nu se conformeaza tuturor regulilor existente” afirma Anthony
Giddens, cunoscut sociology englez.
Este periculoasa devianta? In general se afirma ca da. Este periculoasa
mai ales acea parte care poarta numele de delincventa sau criminalitate.
Dupa opinia unor sociologi, printer care cel mai cunoscut ramane Emile
Durkheim, criminalitatea este un factor de sanatate publica si de progres social,
afirmand ca prin existenta delincventei putem sa-i departajam pe oameni in
buni si rai iar pentru controlul celor din urma o societate civilizata isi formeaza
institutii sociale (guvernamentale sau neguvernamentale) creand legi care sa
combata comportamentul acestora.

B. Delicventa
Este forma cea mai grava a deviantei sociale.
Din punct de vedere sociologic, de mai multe ori nu se face diferenta intre
devianta in general si delicventa in special.
Criminologia, stiinta de sine statatoare, are ca obiect de studio
delicventa pe care o trateaza separate de devianta, stiinta aceasta stabilind
care sunt specificultatile delicventei cunoscute sub numele de criminalitate.
Sociologia considera delicventa ca un caz particular al deviantei sociale.
In privinta genezei delicventei, in decursul timpului, plecand chiar din
antichitate, au existat preocupari explicative la sfarsitul secolului al XIX-lea
cand C.Lambrozo a creat teoria criminalului innascut.
Toate teoriile referitoare la geneza delicventei se pot grupa in:
a) teorii de orientare biologica;
b) teorii de orientare psihologica;
c) teorii de orientare sociologica.
Fiecare din aceste orientari contin teorii care prin ele insele, nu pot
explica in totalitate geneza actelor criminale.
Toti sociologii si juristii au ajuns la concluzia ca delicventa este un
fenomen prea complex cu nenumarate necunoscute care nu poate face
posibila aplicarea unei singure teorii, ca un tipar – pentru toate componentele
sociale deviante.
Sociologii insa insist ape geneza deviantei de origine socio-culturala.
Unul din criminologii din U.S.A., Thorsten Sellin, afirma in lucrarea sa
“Conflictul criminal si crima”: “Cunoasterea pur stiintifica in criminologie (si
implicit in sociologie, completam noi) este iluzorie pentru ca obiectul cercetarii,
comportamentul uman este indeterminabil, ceea ce face imposibila aflarea
adevarului stiintific”.

39
Din aceste considerente, teoreticienii au ajuns la concluzia ca in geneza
delicventei nu exista un singur fenomen care sa fie cauza, ci exista doar
fenomene care sunt factori favorizati ai delicventei.
In opinia noastra apreciem totusi ca delicventa este totusi proprie
indivizilor definiti ca o personalitate delicventa sau periculoasa (cum a
definit-o creatorul acestui concept, criminologul francez Jean Pinatel, parintele
criminologiei clinice) care inca din adolescenta (uneori chiar din copilarie) a fost
influentat de colectivitatile umane (primare sau secundare) prin procesul de
asociere diferentiata (asa cum a demonstrate Edwin Shaterland).
Rezulta ca teoria cauzalitatii multiple este cea care raspunde cel mai bine
in explicarea genezei delincventei.

C. Forme ale delicventei


Delicventa, pare un paradox, nu a putut fi stabilita in dimensiunile ei
reale, aceasta fiind doar inutila, motiv pentru care in mod frecvent se foloseste
termenul de cifra neagra a criminalitatii.
Aceasta reprezinta o necunoscuta ca rezultat a diferentei dintre
criminalitatea reala (totalitatea delictelor comune intr-o perioada data de un
teritoriu national) si criminalitatea relevanta (adica criminalitatea descoperita si
reclamata).
O alta dimensiune a criminalitatii, alta decat cea relevanta sic ea mai
mica decat aceasta este criminalitatea legala care consta in totalitatea
delictelor judecate si fata de care s-au dat sentinte de condamnare de catre
instantele judecatoresti.
In afara de clasificarea delicventei in functie de dimensiunile statistice ale
acestuia, in societate se cunosc si alte forme de delicventa date de diferite alte
criterii de clasificare.
Astfel, se cunoaste conceptul de delicventa juvenila care este formata din
delictele comise de minori si tineri.
Se foloseste deseori conceptual de crima organizata sau a gulerelor albe,
care este o forma mult mai periculoasa a criminalitatii spre deosebire de
criminalitatea obisnuita sau traditionala.
Prima notiune desemneaza totalitatea delictelor comise in grup de indivizi
constituiti special in colectivitati criminale, considerand crima ca o activitate
economica din care scot profit, organizarea acestora fiind pe principii
economice (chiar militare uneori) angrenand de mai multe ori reprezentanti ai
institutiilor statului.
Prin criminalitate conventionala se intelege acea criminalitate comisa de
indivizi izolati neorganizati, necalificati, needucati si care de mai multe ori
consuma imediat produsul infractiunii, fara a-l reinvesti pentru alte activitati ca
in cazul crimei organizate.

40
D. Reactia societatii fata de delicventa
Daca fata de devianta, in general, raspunsul societatii este de ordin
moral, satiric, disciplinar sau pecuniar, in cazul delicventei raspunsul societatii
este tripartit: represiv sau preventiv.
Modelul represiv reprezinta pedeapsa care se aplica raufacatorilor, cea
mai frecventa fiind privarea de libertate a acestora.
Institutia specifica acestui gen de reactie sociala este penitenciarul, unde
se considera ca infractorul inchis sufera un proces de resocializare (ceea de
multe ori nu este realizat) sau separare a societatii fata de infractori.
Acest model de reactie este aplicat dupa comiterea delictelor, spre
deosebire de modelul preventiv care consta in activitatea intreprinsa fata de
posibilii infractori sau posibile victime, menita sa previna delincventa.
In prezent, modelul de reactie sociala fata de criminalitate este mixt,
constand atat in masuri repressive cat si preventive ale deviantei (si in special
cea delicventa).
Aceasta are si efecte pozitive, ea fiind un factor de sanatate sociala si
progres social.
De de este pozitiva devianta?
Se apreciaza ca motivele sunt multiple:
a) in primul rand in antiteza cu ea in societate se promoveaza conformitatea
sociala;
b) prin existenta deviantei se pune in evidenta necesitatea crearii unor
norme care sa impuna conformitatea sociala;
c) identificandu-i si respingandu-i pe nonconformisti, asimilati cu indivizii rai
se intareste coeziunea majoritatii conformiste socotita ca fiind a
oamenilor “buni”.
d) existenta unui numar mare de acte deviante duce la concluzia ca normele
incalcate nu sunt corespunzatoare, fiind necesare modificari ale acestora
sau adaptarea altora noi.

41
VIII. VIOLENTA SI SOCIETATEA

A. Consideratii generale
Vis – cuvand din limba latina este originea modernului violenta care
inseamna forta adica folosirea fortei in manifestarea superioritatii.
Desi gupurile umane au reguli precise de comportare care le asigura
supravietuirea, starea de confort si de bine, realitatea sociala demonstreaza ca
fenomenul violentei este prezent zilnic in viata colectivitatilor umane.
Specialistii, la finalul multor studii dedicate agresivitatii umane (in care
violenta ocupa un loc insemnat), atrag atentia ca flagelul cel mai periculos al
lumii contemporane il constituie aceasta componenta a realitatii sociale –
violenta.
Numim violenta, o manifestare comportamnetala interumana exprimata
sub forma fortei constituind una din componentele principale ale agresivitatii.
Fara a clasifica formele pe care le imbraca violenta umana, mentionam
ca ea se manifesta atat in grupul social primar fundamental – familia, in
comunitate in cadrul multimilor dezorganizate cat si in relatiile interstatale, cu
toate eforturile depuse de comunitatile locale sau internationale de stopare si
prevenire a violentei in orice fel.
Violenta este periculoasa pentru individ, luat separat, dar si pentru
colectivitatile umane in general, pentru ca pe langa pierderile materiale si
umane provocate de comportamentele agresive, ea indica si sporeste frica,
teama si insecuritatea.
In acelasi timp, in mod inconstient, pe baza mecanismelor instinctuale de
aparare, indivizii amenintati sunt gata sa raspunda (si de obicei raspund
amplificat) tot cu violenta pentru ca in structura fiintei umane, exista o
agresivitate latenta care a fost remodelata de cultura, moda si civilizatiile
construite de milenii de catre umanitate.
Din aceste considerente sociologii, psihologii, medicii, psihiatrii, juristii si
istoricii au incercat sa descifreze etiologia violentei, tipologia manifestarii ei,
rolul societatii in geneza acestui fenomen si indicarea factorilor care-l pot
reduce si stapani.

B. Etiologia violentei
Cercetarile sociologice au reliefat ca in procesul de socializare a omului,
deseori acesta sufera deprimari si frustari la care organismul uman nu ramane
pasiv, el reactionand, manifestandu-se cu furie si agresivitate.
Frustarea este o stare de dezechilibru afectiva datorata privatiunilor pe
care omul o are in conditiile nerealizarii necesitatilor si placerilor sale.
Procesul prin care se ajunge la starea de frustare cuprinde trei elemente:
a) situatia de viata care genereaza frustarea;
b) starea psihica de suferinta provocata de privarea necesitatilor umane;
c) reactiile comportamentale imediate sau amanate, de obicei de
agresivitate fizica fata de obiectul sau persoana care a provocat
frustarea.
42
Multe din frustari isi au originea in propriile inferioritati si incompetente ale
indivizilor, uneori ele aparand si din cauza discrepantelor de staus social intr-o
comunitate.
Agresivitatea este rezultatul impiedicarii realizarii unei trebuinte vitale sau
a unei placeri, ea fiind mai usor sesizabila la copii, maturii reusind sa-si
ascunda aceasta reactie sau sa si-o estompeze.
Ea consta in comportament distructiv, violent orientat spre persoana sau
obiectul care a impiedicat realizarea trebuintei vitale afectate.
In colectivele de indivizi educati cum sunt familiile de intelectuali sau cele
care au o educatie religioasa puternica, exista deseori variante pentru
persoanele frustrate ca agresiunea sa fie dirijata pozitiv. Cele mai cunoscute
forme de astfel de orientari fiind:
a) acceptarea rationala a frustarii;
b) canalizarea ei spre actiuni sociale utile;
c) adoptarea unor comportamente agresive accepatabile pentru societate,
cum sunt competitiile sportive.
Din cele expuse a rezultat ca violenta (ca forma a agresivitatii) este
specifica omului, dar nu toti oamenii (chiar frustatii) raspund cu violenta.
In cazul acesta raspunsul il gasim in explicatia psihanalitica redata de
Sigmund Freud care a stabilit componenta tripartita a personalitatii psihice
umane. Potrivit savantului austriac, comportamentul violent in esenta amoral,
este specific individului care nu-l are pe superego iar daca-l are acesta este
subdezvoltat.
Lipsa lui superego (care este hipermoral si tiranic fata de ego, fiind in
acelasi timp glasul constiintei, intrand in conflict cu sinele, face posibila
dominarea sinelui fata de ego, determinandu-l sa se treaca la comportamente
amorale, dand frau liber energiei instinctive a individului, urmarind promovarea
pasiunilor libiduale.
In afara explicatiei freudiene a violentei care este aplicabila indivizilor
sanatosi mintal, pentru persoanele anormale, cunoscute sub apelativul de
cazuri clinice, violenta se datoreaza starii lor precare de sanatate mintala.
Cele mai cunoscute astfel de cazuri sunt cele de:
o oligrofeni care comit acte de violenta criminala datorata sugestibilitatii lor
si a lipsei de discernamant;
o dementi care comit acte criminale pentru satisfacerea dorintelor lor
elementare;
o schizofreni cunoscuti mai ales prin omorurile comise asupra membrilor de
familie;
o paranoicii care comit de obicei omoruri datorita ideii de gelozie,
persecutie sau ca sunt ignorati de colectivitatile din care fac parte;
o dizarmonicii, cei a caror personalitate este afectata de consumul de
droguri sau de alcool.
Aceste ultime forme de violente sunt cazuri medicale, subiectii fiind
iresponsabili, dar aplicandu-li-se numai masuri medicale.

43
Ele sunt mereu prezente in societate, in familii, in colectivitatile rurale si
urbane, de multe ori nedescoperite sau accepate de societate.
Societatea, colectivitatile umane, trebuie sa-i cunoasca pe acesti indivizi
chiar daca nu au avut un comportament violent, deoarece viata a demonstrat
ca de cele mai multe ori, deficientii mintal, in cazul actelor de mare violenta
sunt buni executanti, la initiativa si indemnul persoanelor valide, ei comitand
omoruri, violuri, furturi, distrugeri, talharii etc.
Trebuie sa recunoastem ca in afara disfunctiilor din cadrul personalitatii
psihice ale indivizilor, a studiilor clinice, violenta are cauze si de alte naturi cum
ar fi:
o sexualitate gresit orientata;
o toxicomania generate de alcool si droguri;
o conflictele conjugale;
o starile conflictuale si de stres datorate vietii industrializate.
Acestea sunt domenii care fac obiectul sociologiei dar mai ales al
medicinii si psihologiei.

C. Tipologia violentei
Exista tendinta de a se considera ca violenta este numai de natura fizica
pentru a distruge material obiectul (persoana) care a provocat frustarea.
Realitatea a demonstrat ca aceasta are o forma orala (prin cuvant) si o
forma de manifestare fizica.
Consideram ca tipologia stabilita de doctorul in psihologie Constantin
Paunescu redata in lucrarea sa “Agresivitatea si conditia umana” este una din
cele mai clare si realizate pe considerente stiintifice clasificate pe care o redam
si noi in randurile ce urmeaza.
In categoriile violentei prin cuvant, literatura de specialitate
mentioneaza urmatoarele forme:

a) Calomnia
Aceasta consta in transmiterea in colectivitate, cu privire la o persoana
anume, a unor neadevaruri care daca ar fi reale, persoana in cauza ar suferi
grave prejudicii morale si juridice.
Calomnia este cea mai grava si imorala forma de violenta ce din pacate,
in zilele de azi, a devenit un instrument politic de lupta inuman, promovat prin
presa, radio si televiziune.
Ea reprezinta in acelasi timp, o arma pentru dobandirea concurentului o
societate bazata pe concurenta si este totodata arma celui care vrea sa
parvina.

b) Denigrarea
A doua forma a violentei verbale o constituie denigrarea care consta in
asa-zisa descoperire a acelor trasaturi cu caracter negativ sau de fapte si
imprejurari imorale apartinand unei anumite personae dintr-un grup social.

44
Aceste trasaturi si fapte sunt ingrosate, denaturate pana la grotesc pentru
a se obtine descalificarea moral-sociala a adversarului.

c) Ironia
O alta forma de violenta verbala este ironia. Aceasta consta in descriere
voit intelingenta a unei persoane, in care prin mesajul transmis manifesta
semnificatii latente cu valoare agresiva, diferite de cele cuprinse in mesaj,
menite sa produca persoanei in cauza prejudicii morale sau traume psihice.

I. Violenta privata
Acest tip de violenta numita si primitiva sau ancestrala, ale carei radacini
se pierd in negura anilor, este specifica indivizilor normali, sanatosi mintal,
responsabili pentru actele violente comise:
Ele cuprind acte:
1) Violenta criminala din care face parte:
o violenta mortala (omorurile);
o violenta corporala (vatamarile corporale);
o violenta sexuala (violul si pervesiunile sexuale).
2) Violenta noncriminala
o sinuciderile;
o accidentele rutiere sau de munca.

II. Violenta colectiva


Acest tip de violenta cuprinde:
1) Violenta cetatenilor contra puterii
Din aceasta categorie se desprind:
o violenta terorista;
o revolutiile si grevele.
2) Violenta puterii contra cetatenilor
Din acesta categorie fac parte:
o terorismul de stat (specific regimurilor totalitare);
o violenta industriala.
3) Violenta paroxista
Cea mai cunoscuta forma fiind razboiul.
Acesta ultima clasificare a violentei fizice este acceptata de Organizatia
Mondiala a Sanatatii (O.M.S.) si Interpol, ea constituind “un instrument
operational in stabilirea starii de drept social si moral in societatea
contemporana”.

D. Rolul societatii in prevenirea violentei


Desi nu este obiectul sociologiei juridice de a propune solutii preventive
unui anumit fenomen social, pentru violenta (care de fapt reprezinta o
modalitate de comitere a crimelor) este sarcina criminologiei si anume a
criminologiei preventive.

45
Cu toate acestea, agresiunea ca violenta este un aspect periculos al
realitatii sociale pe care sociologia il releva, ii stabileste etiologia, recomandand
ca desi este o realitate inerenta, ea poate fi redusa ca intensitate si prevenita.
Asa cum afirma C.Paunescu, cultura si educatia indivizilor este calea
care duce la prevenirea violentei.
Autorul mentionat afirma:“Cea mai eficienta actiune de prevenire a
consecintelor agresivitatii si reducerea izbucnirii acesteia este capacitatea pe
care indivizii, componenti ai unei societati o au de a identifica prin cunoastere,
manifestarile agresivitatii si posibilitatea de anihilare a acesteia printr-un
comportament adecvat.

46
IX. RESPONSABILITATEA SOCIALA SI RASPUNDEREA JURIDICA

Delimitari conceptuale
I. Responsabilitatea – institutia sociala
In cadrul colectivitatilor umane, indivizii (desfasurandu-si activitatile
proprii voit sau involuntar) se interfereaza cu ceilalti membri ai grupului social
din care fac parte, afectandu-i sau avantajandu-i pe acestia din urma.
Atitudinea persoanei de a-si asuma urmarile activitatilor sale fata de
ceilalti indivizi este cunoscuta in sociologie sub numele de responsabilitate.
In literatura de specialitate, acestei notiuni i s-au dat mai multe definitii
dintre care le relevam pe urmatoarele:
a) Responsabilitatea reprezinta acceptarea si suportarea de catre individ a
consecintelor morale, sociale, juridice, financiare, disciplinare si materiale
ale actiunilor concepute si realizate de acesta.
b) Responsabilitatea reprezinta “grija pentru succesul sau riscul, rezultatul si
eficienta, consecintele si valoarea activitatii pe care agentul (individual
n.n.) o desfasoara sau o conduce in beneficiul colectivitatii din care face
parte si care este afectata de rezultatul acestei actiuni (M.Florea, 1976).
c) Responsabilitatea reprezinta optiunea si angajarea individului in procesul
de socializare pentru executarea unei actiuni, unei fapte sau de a avea
un anumit comportament social in vederea atingerii unui scop anume,
raportandu-se la activitatile intreprinse si de ceilalti indivizi din educatie.
Din analiza celor trei definitii ale responsabilitatii se desprind cateva
caracteristici care privesc in principal:
a) faptul ca aceasta este specifica fiecarui individ care actioneaza in
procesul de socializare;
b) ca este de ordin optional, ea fiind rezultatul angajarii libere a fiecarui
individ;
c) ea este o institutie sociala de ordin valoric;
d) in aprecierea ei se are in vedere intentiile individului si consecintele
actiunii intreprinse;
e) scopul urmarit de actiunile persoanelor responsabile este cel de
imbunatatire a sistemului social.
Responsabilitatea este intotdeauna legata de buna comportare (morala,
disciplinara, politica, juridica) si ea presupune raspunderea din partea indivizilor
care impiedica acesta comportare.

II. Raspunderea – institutie normativa


Prin raspundere se intelege obligatia individului de a suporta o pedeapsa
(sanctiune) ca urmare a faptelor (actiuni, inactiuni) sale neconforme cu regulile
de conduita care au produs o dereglare a ordinii sociale.
Raspunderea este, in acelasi timp, o institutie morala si juridica avand la
baza, in afara de responsabilitate si frica (fata de pedeapsa) pe care o da
indivizilor mai putin responsabili, care au tendinte deviante in comportament.

47
Fata de pesoanele care isi asuma sau nu-si asuma responsabilitatea
actelor lor in practica sociala si implicit juridica, s-au constatat urmatoarele
situatii:
a) cea a persoanelor conformiste, supranuite si obediente (ascultatoare)
care accepta voluntar responsabilitatea apreciind ca normele de
comportare sunt legitime (corespunzatoare cu morala) si legale; in astfel
de situatii se gasesc marea majoritate a indivizilor;
b) cea a persoanelor care nu recunosc legitimitatea si legalitatea regulilor,
neasumandu-si nici un fel de responsabilitate; in aceasta categorie se
incadreza de cele mai multe ori anarhistii si revolutionarii;
c) a treia situatie o constituie persoanele care nu-si asuma responsabilitatea
actelor lor, considerand ca normele sunt legale dar nu sunt legitime,
incalcandu-le de cele mai multe ori.
Spre deosebire de responsabilitate, raspunderea are urmatoarele
caracteristici:
a) este o institutie normativa si nu sociala;
b) este preponderent normativ si nu valorica asa cum este responsabilitatea
unde individul considera normele de conduita valori pe care le accepta in
mod liber;
c) este impusa individului de catre societate;
d) vizeaza conservarea sistemului social;
e) este atribuita fiecarui individ, fiind apreciata in functie de actiunile
concrete ale acestora;
f) ea intervine doar atunci cand s-a incalcat o norma de comportare.
Categorii de raspunderi
In raport de regulile de comportare incalcate, raspunderea indivizilor
cunoaste mai multe forme cum ar fi:
a) raspunderea morala;
b) raspunderea politica;
c) raspunderea juridica.
Toate aceste forme de raspunderi sunt de fapt forme ale controlului social
fata de indivizii cu comportament deviant.
Dintre cele trei forme de raspunderi enuntate, cea care ne intereseaza
este cea juridica, care reprezinta un mijloc de control institutionalizat, realizat
de stat prin organele sale.
In literatura de specialitate cea mai utilizata definitie a raspunderii juridice
este urmatoarea:
Complexul de drepturi si obligatii care se nasc in urma savarsirii unei
fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de catre stat
prin aplicarea sanctiunilor juridice fata de persoana care a savarsit fapta ilicita.
Dintre caracteristicile acestui gen de raspundere se desprind
urmatoarele:
a) ea presupune reguli si ordine stabilite prin norme juridice;

48
b) incalcarea normelor juridice antreneaza raspunderea individului care nu
le-a respectat, care constau in suportarea unor consecinte numite
pedepse (sau sanctiuni);
c) este de natura coercitiva;
In functie de categoria regulilor de drept inculcate, formele de raspundere
juridica sunt:
o penala
o civila
o administrativa
Fara a intra in detalii referitoare la caracteristicile celor trei tipuri de
raspunderi juridice (pentru ca acestea sunt de larg si in amanunt studiate de
diferitele categorii de drept) ne vom referi succinct la raspunderea civila si
raspunderea penala, cele mai cunoscute forme juridice ale raspunderii.
Raspunderea civila
Acest tip de raspundere reprezinta obligatia celui care a produs un
prejudiciu unei persoane de a repara prejudiciul respectiv.
Se cunosc doua forme de raspunderi civile:
o raspunderea delictuala care consta in repararea prejudiciului produs
unei persoane de cel care prin fapta pagubitoare incalca si o obligatie
stabilita prin lege;
o raspunderea contractuala care exista atunci cand prin fapta
pagubitoare s-a incalcat o obligatie stabilita prin contract, incheiat intre
cel care a pagubit si pagubitor.
Raspunderea penala
In general, in societate, cea mai cunoscuta forma de raspundere este cea
penala, ei acordandu-i-se de cele mai multe ori o atentie sporita pentru ca ea
corespunde celei mai grave incalcari ale normelor de comportare care sunt
cunoscute sub numele de infractiuni.
Raspunderea penala se bazeaza pe acel segment de responsabilitate a
individului cunoscuta in doctrina penala de responsabilitate penala.
Acest concept este reprezentat de starea normala a oricarui individ matur
data de capacitatea sa psiho-fizica:
a) de a intelege caracterul actiunilor (faptelor) sale;
b) de a-si da seama de valoarea si urmarile actiunilor pe care le savarseste;
c) de a-si determina si dirija in mod liber vointa in raport cu scopurile
urmarite.
Din aceste motive, responsabilitatea penala a omului exista numai cu
conditiile in care nu-I sunt afectate inteligenta, ratiunea si vointa.
Persoana care indeplineste aceste conditii in totalitate si comite o
infractiune se considera ca este responsabila si raspunde penal prin aceea ca
este vinovata de raul social produs de om ce a avut discernamant, trebuind sa
suporte pedeapsa (sanctiunea) stabilita de lege.
Legea nu stabileste ce-i discernamantul, dar stabileste ca el exista
pentru orice individ incepand cu varsta de 14 ani si se refera la capacitatea

49
omului de a face distinctie intre ceea ce este moral si imoral, periculos si
nepericulos pentru societate si individ ca membru a societatii.
Raspunderea penala se identifica cu sanctiunea stabilita de lege.
Teoria nondreptului
In privinta controlului social realizat fata de indivizii care incalca normele
de comportare au existat pareri ca acesta se poate realiza numai pe cale
juridica.
Dreptul, potrivit acestei pareri, cunoscute sub numele de PANJURIDISM
se afla peste tot si totdeauna “in spatele fiecarei relatii sociale si individuale”.
Cunoscutul sociolog francez Jean Carbounier, in tratatul sau de
Sociologie juridica (publicat in anul 1972) a contestat aceasta teorie,
demonstrand ca de fapt multe relatii sociale – si in multe perioade de timp,
regulile care au stat la baza acestora au fost de alta natura decat cele ale
dreptului, acestea din urma fiind de fapt “o spuma la suprafata raporturilor
sociale si individuale”.
Autorul arata ca nu intotdeauna legile opresc raul si repara prejudiciile
cauzate de indivizii nenconformisti ci uneori acestea sunt ele insele
generatoare al raului social.
Din acest motiv se recomanda judecatorilor sa aiba in vedere adevarul
mentionat si sa se uzeze de lege cu masura.
Din lucrarea amintita Jean Carbounier dezvolta si teoria sa despre
nondrept, concept care desemneaza absenta dreptului intr-un numar mare de
raporturi sociale care normal, trebuia reglementata de normele juridice.
Aceasta absenta a dreptului se datoreaza atat unor cauze ce apartin
dreptului insusi cat si unor factori care sunt exteriori lui.
Cele care tin de insasi existenta dreptului sunt cunoscute sub numele de:
a) autolimitarea dreptului
b) autoneutralitatea dreptului
a) In cazul autolimitarii dreptului se cunosc ca forme de manifestare:
autolimitarea spatiala si autolimitarea temporala.
In prima situatie se refera la spatiile si locurile unde dreptul este limitat in
actiunea sa cum sunt de exemplu tarile care acorda azil politic unor indivizi
urmarit penal in tara lor de origine pentru convingerile lor politice sau
neactionarea dreptului fata de indivizii care s-au adapostit in sediile unor
ambasade sau biserici, precum si in incinta unor locuinte private.
In a doua situatie a autolimitarii temporale, dreptul nu poate actiona in
anumite perioade de timp, ca de exemplu in zile de repaus saptamanal, pe
timpul noptii sau pe perioada sarbatorilor legale.
Amintim aici neefectuarea perchezitiilor domiciliare si a arestarilor in
timpul noptii.
b) In cazul autoneutralizarii dreptului, se cunosc situatii frecvente in
practica judiciara cand, tocmai exigentele cerute de lege in cazuri penale grave
sunt nerezolvate juridic in perioade mari de timp datorita unor proceduri
greoaie, a expertizelor si contraexpertizelor care se executa.

50
Acest principiu determina ca multe cazuri cum sunt cele din criminalitatea
nerelevata cunoscuta si sub apelativul de cifra neagra a criminalitatii, face ca
dreptul sa nu actioneze in nici un fel.
Autoneutralizarea dreptului functioneaza mai ales in cazul lipsei dovezii.
Tot in cazul autoneutralizarii dreptul poate fi inclus si principiul potrivit
caruia “tot ce nu este interzis prin lege este permis”, desi in domeniul moralei
sunt foarte multe comportamente neconforme conduitei din societate pe care
indivizii se abtin sa le comita chiar daca nu sunt interzise de norme juridice.
Nondreptul exista si datorita unor factori din exteriorul lui, dintre acestia
cel mai des citat fiind rezistenta faptului la drept.
In societate sunt deseori intalnite cazuri cand indivizii pentru
reglementarea unor relatii sociale evita folosirea dreptului cu buna stiinta din
mai multe motive:
o legea este nedrepta si nelegitima
o procedura legala este greoaie si costisitoare
De ce exista situatii de nondrept?
Raspunsul l-a dat in cea mai mare parte tot Jean Carbounier, el mergand
mai departe in explicarea nondreptului concluzionand ca de fapt viata sociala
este de natura sa creeze si alte forme de reglementare a conduitelor umane
atunci cand dreptul nu reuseste sa reglementeze cat mai util viata colectiva si
individuala a persoanelor ce compun grupurile sociale.
In privinta nondreptului putem evidentia si sectorul financiar bancar, unde
s-a constatat ca firme si institutii din acest domeniu au o preocupare sporita in
a asigura si rezolva singure problemele legate de fraudele comise in sistem,
fara a apela la politie si justitie in general.
Toate bancile si firmele importante din Olanda dispun de servicii proprii
de investigatori.

51
DREPTUL CA INSTRUMENT
DE REALIZARE A APARARII SI SECURITATII SOCIALE

1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) - acceptiuni si sensuri

Normele sociale si juridice indica ceea ce este drept sau nedrept, moral
sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a
actiunii si comportamentul indivizilor. Aceasta zona nu este precis delimitata, in
interiorul ei pot apare “ puncte de toleranta” sau permisivitate unde
comportamentul individului poate varia sensibil depasind limetele normative si
institutionale. Normele sociale si juridice nu stipuleaza in detaliu nici
modalitatile si nici mijloacele concrete prin care indivizii pot sa indeplineasca
sau nu rolurile prescrise in functie de statutul lor social.
In orice societate pot aparea diferite tipuri de comportament. Gama
acestora include atat pe cele conformiste “legaliste” si “legitimiste” , cat si pe
cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante. In consecinta, orice
societate se confrunta, intr- mai mare sau mai mica masura, cu manifestari de
transgresiune a normelor care in functie de anumite criterii forme de devianta
sociala sau de delincventa (criminalitate).
Notiunea de devianta sociala este una dintre cele mai des folosite in
vocabularul sociologiei-desemneaza nonconformitatea, abaterea sau
incalcarea normelor si regulilor sociale. Un comportament deviant este un
comportament care se indeparteaza sensibil de la pozitia standard (medie).
Fenomenul de devianta sociala are un caracter universal, nu poate exista
o societate in care indivizii sa nu se abata de mai mult sau mai putin de la tipul
colectiv: este inevitabil ca printre abateri sa nu fie unele care prezinta caracter
criminal. Devianta reprezinta un fenomen normal in cadrul evolutiei societatii,
a moralei si a dreptului. Individul devinat nu trebuie considerat neaparat ca o
fiinta nesociabila, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus in corpul
societatii, ci el este un agent regilator al vietii sociale.
Majoritatea autorilor specialisti sunt de acord ca devianta sociala include
ansamblul comportamentelor care violeaza normele si valorile recunoscute ca
legitime intr-o societate ce determina o reactie sociala din partea institutiilor,
instantelor si agentilor de control social, impunand adoptarea unor sanctiuni
sociale fata de devianti.
Teoria sociologica concepe fenomenul de devianta in doua sensuri
diferite:
a) un sens restrans, prioritar normativ, care acorda actelro de incalacre a
legii si normelor semnificatii exclusiv negative (asa numita “devianta
negativa”).
b) un sens mai larg, care favorizeaza pozitiv actiunile de eludare,
schimbarea sau revolta impotriva normelor ( “devianta pozitiva” ).
In ansamblul formelor de devianta sociala se include si delicventa
(criminalitatea), care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale
protejate de normele juridice cu caracter penal.
52
Devianta sociala reprezinta ansamblul actelor si faptelor care, violand
regulile juridice penale, determina adoptarea unor sanctiuni negative
organizate din partea agentilor specializati ai controlului social (politie, justitie,
tribunale, institutii de recluziune, etc.)
Trasaturile specifice ale delicventei constau, in principal, in:
a) violarea legilor si prescriptiilor juridice care interzic comiterea anumitor
actiuni;
b) manifestarea unui comportament contrar regulilor morale si de convetuire
sociala;
c) desfasurarea unei actiuni antisociale care pericliteaza siguranta
institutiilor, grupurilor sociale cauzand un sentiment de teama, insecuritate
indivizilor.
Chiar daca, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat
prin normele dreptului penal, el este un fenomen social care se producei in
societate, avand consecinte negative si distructive pentru securitatea indivizilor
si grupurilor.
Delicventa include acele violari si incalcari ale normelor penale si de
convetuire sociala care protejeaza ordinea publica, drepturile si libertatile
individuale, viata, sanatatea si integritatea persoanei in societate.
Un comportament delicvent comporta, dupa opinia lui E.H. Sutherland,
urmatoarele:
a) are consecinte negative, prejudiciaza interesele intregii societati;
b) face obiectul unor interdictii, constrangeri formulate de legea penala;
c) prezinta o intentie antisociala deliberanta;
d) cuprinde fuzionarea intentiei cu actiune culpabila
e) fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.
Delicventa este un fenomen complex; include o serie de aspecte si
dimensiuni de natura statistica, juridica, sociologica, psihologica,
pospectiva, economica si culturala.
a) dimensiunea statistica, evidentiaza starea si dinamica delicventei in
timp si spatiu, prin masurarea in procente, mediea a delictelor, crime, colerarea
acestora cu indicatori de ordone sociala, ecologica, culturala, geografica;
b) dimensiune juridica, evidentiaza tipul normelor juridice violate prin cate
si fapte antisociale, periculozitatea sociala, gravitatea prejudiciilor produse,
intensitatea, felul actiunilor adoptate, modalitatile de resocializare a
persoanelor delicvente;
c) dimensiunea sociologica, centrata pe indentificarea, explicarea si
prevenirea sociala a delictelor si crimelor;
d) dimensiunea psihologica, evidentiaza structura personalitatii individului
delicvent, individul normal,motivatia si mobilurile comiterii delictului;
e) dimensiunea economica, sau “costul” crimei, evidentiaza consecintele
delictelor din punct de vedere material si moral (costurile financiare acordate
victimelor, martorilor, reparatiei bunurilor, politelor de asigurare);
f) dimensiunea prospectiva, care evidentiaza tendintele de evolutie in
viitor a delicventei;
53
Daca delicventa reprezinta un fenomen normal (si nu patologic, in
sensul de “boala” sociala) cu care se confrunta orice societate, nu exista o
definitie satisfacatoare a acestui fenomen.

2. Delicventa din perspectiva statistica

Delicventa este un fenomen normal, care include ansamblul de acte,


fapte si conduite intrate in conflict cu legea penala, care are o anumita evolutie
in timp si spatiu, anumite regularitati, frecvente, intensitati ce pot fi masurate si
evaluate statistic. Asemena evaluari privesc:
a) evolutia temporara a criminalitatii, timp diverse (5 ani, 10 ani, 20 ani) a
se putea vedea observa tendintele de stagnare, crestere sau descrestere a
fenomenului;
b) evolutia spatiala a criminalitatii, pe arii si zone geografice , in vederea
indetificarii unor zone “criminogiene” locale cu potential ridicat sau scazut de
criminalitate si a “cartografierii” acestora (asa numita ecologie a criminalitatii);
c) frecventa si intensitatea criminalitatii releva dintre delictele comise, intr-
o anumita perioada de timp, intr-o anumita zona sau arie geografica, sunt cele
mai frecvente si au o gravitate (periculozitate) sociala sporita in raport cu altele;
d) indicele de criminalitate (sau “rata criminalitatii”) calculat (la 10.000 de
locuitori), prin raportarea numarului de delicte (sau de delicventi) la totalul
populatiei cu raspundere penala, pe diferite perioade de timp
Pe baza evauarilor statistice pot fi indentificate anumite corelatii intre
evolutia fenomenului de delicventa si alte variante socio-economice si
culturale-legislatia penala-densitatea populatiei-gradul de urbanizare-
concentrarea de bunuri si valori in orase, nu sunt relevante intotdeauna, nu
reprezinta cauzallitatea fenomenului.
Printre promotorii orientarii, care au pus bazele clasificarii delictelor in
functie de o serie de criterii statistice, se numara A. Quételet, A. Guerry, ale
caror preocupari s-au concentrat asupra semnificatiei statistice a delicventei. E.
Ferri, unul dintre reprezentantii de seama ai scolii pozitiviste italiene de
criminologie, a acordat un rol important studierii factorilor sociali si individuali
generatori de criminalitate, surprinde anumite legalitati statistice. Ferri
elaboreaza asa-numita “lege a saturatiei criminale”, conform caruia intr-un
anumit mediu social exista un numar stabil si determinat de infractiuni si crime,
in masura in care se schimba conditiile mediului social se schimba si numarul
de crime.
Scoala sociologica franceza fondata de É. Durkheim si-a intemeiat
cercetarile pe studiul statistic al faptelor si fenomenelor sociale si juridice
recoltand un imens material documentar-statistic despre fenomenul
sinuciderii. El a evidentiat o serie de regularitati ale sinuciderilor: tendinta spre
sinucidere creste o data cu varsta-sinuciderea nu se afla in corelatie cu clima-
rata sinuciderii creste din ianuarie pana in iulie-descreste din iulie pana in
decembrie-sunt mai frecvente in timpul zilei si in special in timpul saptamanii-

54
mai putin intense noaptea si in week-end-uri-rata sinuciderilor este mai ridicata
in randul protestantilor decat al catolicilor.

3. Delicventa din perspectiva normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-


o serie de trasaturi specifice, care se regasesc in majoritatea sistemelor
legislative si anume:
a) reprezinta o fapta, o actiune (inactiune) cu caracter ilicit, ilegitim, ilegal,
prin care sunt violate si prejuciate anumite valori si relatii sociale;
b) fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat,
constient si responsabil;
c) fapta comisa este incriminata si sanctionata de legea penala.
Pentru a exista raspundere penala trebuie sa existe, in primul rand o
fapta antisociala reala savarsita de o anumita persoana care este
responsabila, iar in la doilea rand fapta trebuie incriminata de legea
penala. Inexistenta uneia, mai multora dintre trasaturi, conduce, practic, la
inexistenta delictului sau crimei. Principiul legalitatii delictului si sanctiunii
(“nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”) este inscris la loc de frunte
in marea majoritate a legislatiilor penale moderne.
Definirea delictului prin cele trei trasaturi mentionate, are o importanta
teoretica-generala su una practica, permitand:
a) includerea, in categoriadelictelor si crimelor, numai a acelor actiuni si
fapte care intrunesc cumulativ aceste trasaturi;
b) delimitarea delictelor si crimelor de alte abateri sau incalcari ale normelor
de drept, care nu afecteaza insa ordinea sociala, nu pericliteaza viata si
securitatea indivizilor, grupurilor, institutiilor (contraventie, delicte civile, abateri
disciplinare sau administrative).
Clasificarea faptelor antisociale in delicte si crime, se face in functie de
doua criterii:
a) cel al gravitatii faptei, valoarea sociala lezata, marimea prejudiciului,
modalitatile si formele de comitere;
b) cel al sanctiunii aplicate.
Tot in functie de gravitatea si intensitatea sanctiunii aplicate intr-o serie
de sisteme penale, se face distinctie intre:
a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt
cele care violeaza ordinea sociala, normativa si siguranta statului si institutiilor
sale fundamentale;
b) delicte sau crime de drept comun indreptate contra propietatii, familiei,
bunurilor moravuri.
Sistemul nostru penal (care utilizeaza expres notiunea de infractiune, nu
de delict sau crima) nu recunoaste nici diferenta actelor antisociale cu caracter
penal in delicte si crime si nici subimpartirea acestora in delicte politice de drept
comun.

55
4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa

Orice societate se confrunta cu aspecte de delicventa si criminalitate,


intrucat notiunea de crima este implicata in insasi ideea de societate. É.
Durkheim considera ca nu exista o societate in care indivizii sa nu se abata
mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, crima aparand ca un “fenomen
normal”.
Actul delicvent reprezinta expresia unui sir de actiuni si conduite care
contrasteaza cu normele de convetuire existente in cadrul grupurilor,
institutiilor, societatii.
Pentru majoritatea sociologilor, delicventa reprezinta o problema
sociala; delicventa conduce la cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei
intre indivizi.
Nu in toate societatile omorul este considerat drept crima deliberata,
existand sisteme penale in care daca el nu este justificat, este sensibil
“dezincriminat” (cazul omorului in legitima aparare sau a omorului savarsit
“in stare de razboi” sau de “necesitate”). In alte sisteme legislative,
dimpotriva, omorul savarsit asupra unor anumite persoane este
considerat o crima odioasa si sanctionat extrem de sever (omorul asupra
unui parinte sau asupra unei femei gravide omorul, comis impotriva unui preot,
sef militar, conducator politic).
Cultura, moravurile, obiceiurile si cutumele joaca si el un rol important in
definirea anumitor categorii de delicte, cum sunt de pilda, cele care antenteaza
contra bunurilor moravuri sau normelor de convetuire sociala. G. Summer:
“moravurile pot duce la lucruri corecte sau incorecte”, se verifica partial in cazul
delictelor de prostitutie, promiscuitate sexuala, homosexualitate, incest,
sinucidere, etc. Intr-o serie de societati contemporane, prostitutia este
considerata daca nu ilegala, cel putin semi-ilegala, iar alte societati accepta, fie
oficial sau cvasi-oficial, tacit, prostitutia, adoptand chiar masuri speciale de
control medical si social pentru asemenea cazuri.
Delictul de homosexualitate masculina este sanctionat penal in unele
legislatii, repudiat moral in altele si chiar legalizat de unele sisteme normative.
Homosexualitatea feminina este, de cele mai multe ori, doar dezaprobata
moral. Homosexualitatea este, uneori adimisa tacit, in cadrul unor profesii
(actor, dansator, pictor), in timp ce in altele (direct de public, manager,
profesor) este repudiata si dezaprobata, atragand, dincolo de sanctiuni penale
si morale, interdictia profesiei respective.
Cei care sustin incriminarea si sanctionarea a acestor fapte (considerate
imorale in multe societati), considera ca argumente mai importante
urmatoarele:
a) pedepsele au doar un rol preventiv asupra unui mare numar de indivizi;
b) sanctiunile permit autoritatilor sa tina sub supraveghere si control acei
indivizi care, din cauza comportamentului sexual deviant, ar putea fi atrasi in
activitati antisociale;

56
c) “etichetarea” si dezaprobarea morala si penala a acestor delicventi
(arestarea si condamnarea lor pe termen scurt).
Numerosi sociologi si criminologi sustin ca criteriul normativului penal de
definire si evaluare a ansamblului de delicte si crime trebuie completat cu cel
de natura sociologica, morala, culturala si psihologica.
Definirea si evaluarea delicventei impune dupa unii autori circumscrierea
acesteia numai la ansamblul actelor si faptelor savarsite in mod real si concret
intr-o anumita societate, fara considerarea si includerea acestor acte si
fapte care, desi sunt incriminate de normele penale, fie ca nu au fost
reclamate si inregistrate, nu au fost descoperite. Multe delicte sunt
necunoscute sau clandestine, altele nu sunt niciodata descoperite,unii
delicventi nu sunt indentificati si judecati (asa numitele “crime perfecte” sau
crime cu “autori necunoscuti”). Unele delicte nu sunt semnalate organelor
penale din motive de teama (razbunarea faptasului) sau jena (viol sau coruptie
sociala), fie datorita procedurii (de multe ori anevoioasa si indelungata) de
judecare a proceselor penale. O parte a delictelor sesizate politiei nu sunt
inregistrate oficial, altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani
sub o anumita limita, din buzunare, furturi auto, biciclete, de pasari). Exista
delicte comise de functionari sau de persoane oficiale care, fie nu sunt
descoperite, fie ca nu sunt inregistrate si judecate. Ele constau din delicte de
frauda, coruptie comerciala si financiara, contrafacere de marci si patente. In
lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe”, É. Sutherland. demonstra existenta
unui volum mare de ilegalitate in anumite afaceri comerciale si bancare din
societatea americana. Dupa parerea lui, costul economic al delapidarilor,
fraudei consumatorului, contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite
comise de inalti functionari, depaseste cu mult costul economic al delictelor
obisnuite. Asemenea delicte nu produc suferinte si privatiuni asupra victimelor,
ele sunt “delicte reale”. Tot in sfera delictelor greu depistabile, se incadreaza si
afacerile din tripouri, jocuri de ruleta, pariuri false, transmiterea sau “vanzarea
de ponturi” privind incheierea de contracte comerciale, divulgarea secretului
unor afaceri, vanzari-cumparari fictive de actiuni le bursa, furtul pe calculator”,
“spalarea banilor”, etc. (recentul caz publicat in ziarele de sport din Romania cu
privire la implicarea jucatorului Marius Mitu de la PSV Eindhoven, care alaturi
de alti coechipieri a participat la trucarea unor meciuri, implicati fiind in aceasta
“afacere” de mafia chineza a pariurilor sportive).
Fenomenul delicvent include dimensiuni si aspecte diferite in functie de
savarsirea, descoperirea, inregistrarea si judecarea delictelor si crimelor:
a) delicventa (criminalitatea) reala, “cifra neagra” a criminalitatii, totalitatea
actelor si faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in realitate.
Criminalitatea reala reprezinta adevarata dimensiune a ilicitului penal;
estimarea ei este aproape imposibila, datorita impedimentelor de natura
tehnico-criminalistice, operationale si statistice.
b) delicventa (criminalitatea) descoperita, care include numai acea parte
a actelor antisociale savarsite in realitate si care au fost indentificate si
instrumentate de catre organele specializate de control social. Cifra delicventei
57
descoperite este inferioara celei reale; nu toate delictele comise sunt depistate
si nu toti delicventii sunt indentificati; de asemenea, unele delicte nu sunt
reclamate, altele nu sunt inregistrate, in timp ce altele sunt solutionate
necontencios, printr-un proces de negociere intre delicvent si victima.
c) delicventa (criminalitatea) judecata, parte din delicventa descoperita si
inregistrata de organele de politie care este judecata si sanctionata de
instantele penale. Vollumul ei este mult diminuat, nu toate delictele descoperite
ajung sa fie judecate, altele sunt gratiate sau administrate, unii delicventi nu
mai sunt judecati fie datorita prescrierii delictului, sustragerii de la judecata sau
decesului intervenit pe parcursul sau dupa terminarea judecatii.
Dezincrimineaza unele delicte care au fost savarsite in mod reau sau inlatura
raspunderea penala pe motive de minoritate, iresponsabilitate, depistarea
victimei.
Din punct de vedere sociologic, delicventa reala reprezinta adevarata
dimensiune a fenomenului de criminalitate.
Sociologia delicventei (sau a criminalitatii) studiaza ansamblul
manifestarilor si actelor de delicventa savarsita in realitate. Dreptul penal se
ocupa in special de aspectele delicventei judecate (legale). Sociologia
delicventei studiaza criminalitatea ca fenomen social, prin evidentierea si
explicarea factorilor generali si particulari, obiectivi si subiectivi, sociali si
individuali care genereaza acte si fapte antisociale.

5. Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei


Majoritatea sistemelor de sanctionare si prevenire a criminalitatii
urmaresc, prioritar, controlul asupra crimei, protectia si apararea sociala a
indivizilor, grupurilor si institutiilor sociale,prin organizarea unor activitati
specifice si utilizarea unor mijloace menite sa asigura atat represiunea,
constrangerea penala cat si prevenirea si diminuarea surselor potentiale de
criminalitate. In acest sens se adopta o suita de masuri de profilaxie sociala,
culturala si educativa. Astfel se realizeaza:
a) preventia primara sau generala, prin antrenarea institutiilor cu rol de
socializare, control social in directia indentificarii si prevenirii surselor de
criminalitate, inadaptare si marginalitate;
b) preventia secundara sau speciala, interventie “post factum” spre
combaterea si sanctionarea persoanelor cu comportamente antisociale;
c) preventia situationala, cuprinde masuri concrete de informare a
publicului despre pericolul delicventei, indivizii devenind astfel observatori si
“autori” in politica penala;
Notiunea de prevenire implica cel putin trei dimensiuni:
a) include legislatia penala privind sanctionarea si recluziunea indivizilor
care au incalcat legea penala;
b) include institutiile si instantele publice specializate ale societatii
(organe de politie, procuratura, organe de justitie, stabilimente de munca si
reeducare, institutii medicale sau de ocrotire, penitenciare etc;

58
c) ideile, opiniile si reactia opiniei publice fata de diferitele manifestari
antisociale, “imaginea” publicului fata de fenomenul criminalitatii.
Conceptul de politica penala defineste, fie ansamblul de preocedee si
mijloace de represiune utilizate pentru combaterea criminalitatii si
“descurajarea” indivizilor delicventi, fie modalitatile si formele de asigurare a
apararii si protectei sociale de acte delicvente si antisociale.
Exista trei forme de prevenire, combatere si tratament a fenomenului de
criminalitate:
a) cele adoptate si aplicate inainte de producerea actului antisocial care
reprezinta adevaratele si realele forme de interventie care pot evita producerea
unor prejudicii sociale;
b) cele adoptate in timpul producerii actului delicvent, constau in aplicarea
unor masuri de siguranta si aparare sociala (interventie);
c) cele adoptate dupa producerea actului delicvent, urmaresc sanctionarea
resocializarea si recuperarea individului delicvent (postventie).
Preventia si interventia impotriva formelor si manifestarilor de
criminalitate reprezinta atributul organelor de urmariel penala si de justitie,
obligate sa aplice lege penala. In cadrul activitatilor multiple de prevenire a
delictelor si crimelor, in orice stat exista organe de politie si procuratura cu
atributii principale: descoperirea, inregistrarea si instrumentarea cazurilor de
incalcare a legii penale. Justitia solutioneaza aceste cazutri prin tragerea la
raspundere si sanctionarea penala a persoanelor vinovate.
Interventia “post factum” (postventia), urmareste atat sanctionarea
individului delicvent prin trimiterea si internarea lui intr-o institutie de profil
(penitenciar, centru de reeducare) cat si resocializarea si reintegrarea
postpenala in societate dupa executarea pedepsei. Regimul de sanctionare si
pedepsire a delicventilor difera sensibil de la o tara la alta, incep cu internarea
acestora in stabilimente deschise, semi-deschise sau inchise si pana la
recluziunea in institutii speciale de siguranta si de maxima securitate. Exista
regimuri speciale de tratament pentru bolnavi psihici, detinuti psihopati, pentru
narcomani si alcoolici cat si pentru recidivisti periculosi. Diferentierea detinutilor
in penitenciare se face dupa criterii: sexul, varsta, natura si gravitatea delictului,
apropierea de domiciliu, legaturile familiare sau sociale, nevoile speciale de
tratament.
Potrivit regulilor penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei in
domeniul penitenciar, resocializarea si tratamentul delicventilor trebuie
subordonate unor finalitati precise sa asigure mentinerea starii de sanatate,
deminitatii si respectului detinutilor prin asigurarea unor conditii de viata
compatibile cu deminitatea umana si cu standardele acceptate in cadrul
comunitatii. Scopurile detentiei trebuei sa reduca traumatizarea psihica a
persoanei condamnate, privind aparitia unor perturbari emotionale-idei
obsesive-infantilism-idei de sinucidere-comportamente violente si agresive. Un
principiu fundamental al actiunilor de resocializare reprezinta normalizarea
prin apropierea a conditiilor vietii din penintenciar de cele ale lumii exterioare.
Ca regula generala, normalizarea preuspune ca detinutul isi pastreaza si isi
59
exercita marea majoritate a drepturilor civile-dreptul al vot-dreptul de asociere
libera-dreptul de libera constinta religioasa-dreptul de propietate-dreptul de a
avea familie-chiar o viata familiara (conjugala), cu exceptia dreptului de
libera miscare in afara institutiei penitenciare. Normalizarea presupune
realizarea a doua deziderate:
a) deschiderea-prin internarea in stabilimente deschise asigura detinutilor
conditii de viata, munca si sanatate aproape sau chiar identice cu cele din afar
locurilor de munca. In asemenea stabilimente, detinutii au conditii de viata
confortabile, au freptul la corespondenta nelimitata,primesc vizite saptamanale,
au contacte permanente cu familia, vizioneaza programe TV si radio.
Singurele resctrictii sunt cele referitoare la libera deplasare in afara
acestor stabilemente. Normalizarea si “deschiderea” urmaresc ca detinutul
sa-si poate exercita o parte a rolurilor pe care le-a avut inainte de comiterea
delictului (parinte, sot, lucrator, cetatean. Etc.).
b) responsabilizarea-a intari sistemul raspunderii personale, implicandul
intr-o serie de activitati zilnice in cadrul locului de detentie.
In prezent, in multe tari, principalele orientari in materie de tratament si
recuperare sociala a delicventilor au evidentiat importanta contextului social
si cultural.

60
TESTUL NR. 1

1.Obiectul sociologiei juridice il constituie: a) familia; b) statul; c) realitatea


juridica;

2.Parintele sociologiei juridice a fost: a) Jean Carbonier; b) Auguste Comte; c)


Eugen Erlih;

3.Sociologia este stiinta de hotar intre: a)sociologia juridica si istorie; b)intre


sociologia juridica si estetica; c)intre sociologie juridica si drept;

4.Descrierea realitatii sociale si respectiv cea juridica este indeplinita de


functia: a) critica; b)descriptiva; c)practic-operationala;

5.Idei de ordin sociologico-juridice au formulat in lucrarile fundamentale


“Politica si Etica”: a)Aristotel; b)Platon; c)Homer;

6.”Contractul social” ca instrument juridic care duce la crearea statutului


contractual apartine:
a)scriitorului italian Dante Alighieri;
b)teologului Toma D’Aquino;
c)scriitorului, juristului si filozofului francez Jean Jacques Rousseau;

7.Bazele “Scolii Sociologice de la Bucuresti” au fost puse de: a)Dimitrie


Cantemir; b)Dimitrie Gusti; c)Spataru Nicolaie Milescu;

8.Sociologiei ii este specifica ca metoda:a) experimentul; b) ancheta;


c)observatia;

9.In organizarea concursurilor pentru ocuparea unei slujbe se practica ca


modalitate de investigare: a)chestionarul; b)interviul; c)studiul documentelor;

10.Intre grupurile secundare sunt cuprinse: a)colectivitatile de copii (grupuri de


joaca); b)grupurile de vecini; c)echipajul unei nave maritime;

Testul nr.1

1 - c; 2 - b; 3 - c; 4 - b; 5 - a; 6 – c; 7 – b; 8 – b; 9 – b; 10 – c;

61
TESTUL NR. 2

1.In viziunea lui Nicolae Popa, din realitatea juridica, obiect al sociologiei
juridice fac parte: a)comunitatile; b) biserica; c)factorii care influenteaza crearea
normelor juridice;

2.Clasificarea fenomenelor juridice in fenomene juridice primare si secundare,


de putere si subputere s-a facut de: a)Mircea Djuvara; b)Mircea Manolescu;
c)Jean Carbonier;

3.Legatura de cauzalitate dintre fenomenele sociale se realizeaza prin:


a)functia predictiva; b)functia critica; c)functia explicativa;

4.Pentru prima data cuvantul de “sociologie”(1838) a fost folosit de: a)Auguste


Comte; b)Max Weber; c)Emile Durkheim;

5.Studiul documentelor reprezinta: a)observatie indirecta; b)observatie dirijata


de observator prin aceea ca intervine in desfasurarea fenomenului observat;
c)activitate umana de contemplare si sesizare a fenomenelor;

6.Metoda prin care sociologul investigator intra intr-o relatie de comunicare cu


oamenii prin: a)observatie; b)ancheta sociala; c)experimentul;

7.Grupul constituit printr-un act normativ, decizie sau dispozitie a unei institutii
de stat sau neguvernamentala, poate fi un grup: a) de referinta; b)formal
c)informal;

8.O familie care cuprinde membrii ai mai multor familii nucleare poate fi:
a)triada;
b) diada; c)extinsa sau largita;

9.Limbajul cu expresii si cuvinte de jargon reprezinta: a)un act imoral; b)un act
antisocial, criminal; c)conduita excentrica;

10.Forma controlului social fata de indivizii cu comportament deviant,


institutionalizat si realizat prin organele sale constituie: a)raspundere morala
b)raspundere politica c)raspundere juridica;

Testul nr.2

1 – c; 2 - c; 3 – c; 4 – a; 5 – a; 6 – b; 7 – b; 8 – c; 9 – c; 10 – c;

62
TESTUL NR. 3

1.In cadrul proceselor sociale se inscriu: a)delicventa; b)grupurile sociale;


c)comunitatea;

2.Indicarea solutiilor ce se impun pentru inlaturarea disfunctionalitatilor de ordin


social este realizata de: a)functia descriptiva; b)functia practic-operationala;
c)functia predictiva;

3.Rezultatele investigarii de ordin sociologic la colectivitatile de agricultori din trei


judete Dorohoi, Putna, Mehedinti se regasesc in lucrarile lui: a)Dimitrie Cantemir;
b)Ion Ionescu de la Brad; c)Dimitrie Gusti;

4.Pentru obtinerea unor rezultate bune in folosirea interviului trebuie sa se


respecte regula: a)durata interviului nelimitata; b)intrebari precise si simple;
c)folosirea cuvintelor cu dublu sens;

5.Clasificarea grupurilor sociale primare si secundare a fost facuta de: a)Norman


Goodman; b)Emile Durkheim; c)Charles Horton Cooley;

6.Grupul social format in mod spontan, membrii sai asociindu-se pe baza unor
afinitati si contacte personale poate fi: a)formal; b)mic; c)imformal;

7.Comportamentul, pe care il asteapta membrii grupului social de la o persoana


focala, constituie: a)status (statut social); b)rol social; c)proces de socializare;

8.Detinutii din penitenciare condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicte)


sufera un proces: a)integrare sociala; b)resocializare; c) socializare;

9.Purtatul unor bijuterii atipice ca inele si butoni prinsi in nas, buric sau pe limba
constituie: a)un act asocial; b)un act excentric; c)un act antisocial;

10.Totalitatea delictelor judecate si fata de care sau dat sentinte de condamnare


de catre instantele judecatoresti constituie: a)criminalitate reala; b)criminalitate
relevata; c)criminalitate legala;

Testul nr.2

1 – a; 2 - b; 3 – b; 4 – b; 5 – c; 6 – c; 7 – b; 8 – b; 9 – b; 10 – c;

63
BIBLIOGRAFIE

• D.Banciu – Sociologie Juridica, Ed.Hyperion, Bucuresti, 1995 ;

• D.Banciu – Controlul social si sanctiunile sociale, Ed.Victor, Bucuresti,


1999 ;

• Culea N. – Cunoasterea sociologica, Bucuresti, 1976 ;

• Carbonnie J. – Sociologie juridique, PUF,Paris, 1976 ;

• Gootman N. – Introducere in sociologie, Ed.Liber, Bucuresti 1997 ;

• Djuvara M. – Drept si sociologie, Bucuresti, 1936 ;

• Miftode V. – Netodologie sociologica, Ed.Porto Franco, Galati, 1995 ;

• Paunescu V. – Agresivitatea si conditia umana, Ed.Tehnica, Bucuresti,


1992 ;

• Popa V. – Psihosociologie juridica, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1999 ;

• Popa N. – Prelegeri de sociologie juridica, Bucuresti, 1977 ;

• Popescu S. – Teoria si practica dreptului, 1976 ;

• Rotariu T.Ilut P. – Ancheta sociologica si sondajul de opinie, Ed.Polirom,


Iasi, 1998 ;

• Stanoiu A. – Sociologie juridica, Ed.Trei, Bucuresti, 1999 ;

• Voinea M. – Sociologie generala si juridica, Bucuresti, 2000 ;

• Voicu C. si colaboratori – Introducere in criminologia aplicata,


Ed.Universul Juridic, Bucuresti 2004 .

64