UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE DREPT

TEZĂ DE DOCTORAT

Tema:

ROLUL ŞI COMPONENTELE VOINŢEI JURIDICE

LA FORMAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE

REZUMAT

Conducător ştiinţific:
Prof. univ. dr. Corneliu BÎRSAN

Doctorand:
COCEAN Valentin Cosmin

Bucureşti
2009

1
 PLANUL LUCRĂRII

INTRODUCERE .....................................................................................................11

TITLUL I. VOINŢA JURIDICĂ ...........................................................................15

CAPITOLUL I. ASPECTE GENERALE ...........................................................16
CAPITOLUL II. DEFINIREA CONCEPTULUI DE VOINŢĂ ........................18
CAPITOLUL III. CONCEPTUL DE VOINŢĂ JURIDICĂ ..............................26
Secţiunea 1. Voinţa juridică – element structural al actului juridic ................26
Secţiunea a 2-a. Etapele formării voinţei juridice. Elementele voinţei juridice 27
Secţiunea a 3-a. Rolul voinţei juridice în cadrul instituţiei actului juridic civil 31
Secţiunea a 4-a. Principiile voinţei juridice ....................................................34
§1. Principiul libertăţii actelor juridice (autonomia de voinţă) ..................34
1. Consideraţii generale ..........................................................................34
2. Evoluţia dreptului contractelor şi noua teorie a voluntarismului social 43
3. Principiul autonomiei de voinţă în dreptul român ...............................49
4. Limitele principiului autonomiei de voinţă .........................................51
§2. Principiul voinţei reale (interne) ..........................................................59
1. Consideraţii generale ..........................................................................59
2. Principiul voinţei reale în dreptul român ............................................66
3. Particularităţile voinţei în actele juridice unilaterale ...........................70
CAPITOLUL IV. ELEMENTELE VOINŢEI JURIDICE. PREZENTARE
SINTETICĂ ...................................................................................................75
Secţiunea 1. Aspecte generale .........................................................................75
Secţiunea a 2-a. Consimţământul ca element al voinţei juridice ....................76
§1. Definiţie ..............................................................................................76
§2. Cerinţele valabilităţii consimţământului ..............................................76

2
 Secţiunea a 3-a. Cauza ca element al voinţei juridice ....................................80
§1. Noţiune ................................................................................................81
§2. Elementele cauzei actului juridic civil .................................................82
1. Scopul imediat ....................................................................................82
2. Scopul mediat .....................................................................................84
§3. Cerinţele de valabilitate a cauzei actului juridic civil ..........................84
Secţiunea a 4-a. Relaţia dintre consimţământ şi cauză, elemente ale voinţei
juridice ......................................................................................................85
Secţiunea a 5-a. Interdependenţa elementelor voinţei juridice din perspectiva
condiţiilor pe care acestea trebuie să le întrunească ................................92
§1. Interdependenţa consimţământ-cauză, raportată la condiţiile de valabilitate
a consimţământului ..............................................................................93
1. Condiţia existenţei discernământului pentru autorul consimţământului 93
2. Condiţia nevicierii consimţământului .................................................94
3. Condiţia exteriorizării consimţământului ............................................95
4. Condiţia exprimării consimţământului cu intenţia de a produce efecte
juridice ..............................................................................................95
§2. Problema viciilor în analiza interdependenţei elementelor voinţei juridice
..............................................................................................................96
1. Eroarea ...............................................................................................97
1.1. Eroarea-obstacol (eroare distructivă de voinţă) .............................97
1.2. Eroarea gravă (eroarea – viciu de consimţământ) .........................98
1.3. Eroarea indiferentă (uşoară) ..........................................................99
2. Dolul ...................................................................................................99
3. Violenţa ............................................................................................100
§3. Interdependenţa consimţământ-cauză, raportată la condiţiile de valabilitate
a cauzei ..............................................................................................102
§4. Aspecte ale interdependenţei în legătură cu probatoriul ....................102
§5. Interdependenţa în cazul actelor juridice abstracte ............................103
Secţiunea a 6-a. Concluzii ............................................................................103

TITLUL II. CONSIMŢĂMÂNTUL .....................................................................105

3
CAPITOLUL I. PRELIMINARII .....................................................................106
CAPITOLUL II. EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE CONSIMŢĂMÂNT.
DEFINIŢIE .................................................................................................107
Secţiunea 1. Evoluţie ....................................................................................107
Secţiunea a 2-a. Definiţie ..............................................................................113
CAPITOLUL III. ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI – „CONVERGENŢA”
OFERTEI CU ACCEPTAREA ...................................................................115
Secţiunea 1. Consideraţii privind mecanismul încheierii contractului. Schema
„clasică” a acordului de voinţe ..............................................................115
Secţiunea a 2-a. Oferta de a contracta .........................................................119
§1. Definiţie ............................................................................................119
§2. Condiţiile ofertei ...............................................................................121
§3. Forţa obligatorie a ofertei ..................................................................123
§4. Revocarea ofertei înainte de termen ..................................................125
§5. Oferta şi promisiunea de a contracta .................................................137
Secţiunea a 3-a. Acceptarea ofertei ..............................................................140
Secţiunea a 4-a. Momentul şi locul încheierii contractului ...........................150
§1. Momentul încheierii contractului ......................................................150
§2. Locul încheierii contractului şi importanţa acestuia ..........................156
Secţiunea a 5-a. Modificări contemporane ale „schemei clasice” ...............158
§1. Principiile „schemei clasice” .............................................................158
§2. „Diminuarea” actuală a rolului acordului de voinţe la încheierea
contractului. Multiplicarea „modelelor” de contract .............................159
§3. Teoria contractului de adeziune .........................................................160
Secţiunea a 6-a. Aspecte privind teoria formării progresive a consimţământului în
materie contractuală ...............................................................................164
§1. Consideraţii introductive ...................................................................164
§2. Aplicaţii ale teoriei formării progresive a contractului ......................174
1. Oferta/acceptarea cu rezerve volitive ................................................174
2. Promisiunea unilaterală de a contracta ..............................................175
3. Pactul de preferinţă ...........................................................................176

4
 4. Promisiunea sinalagmatică de contract .............................................177
5. Cesiunea convenţională a contractului ..............................................177
CAPITOLUL IV. CERINŢELE VALABILITĂŢII
CONSIMŢĂMÂNTULUI ............................................................................179
Secţiunea 1. Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ
.................................................................................................................181
Secţiunea a 2-a. Consimţământul să nu fie alterat de vreun viciu ................188
Secţiunea a 3-a. Consimţământul trebuie să fie exteriorizat .........................190
Secţiunea a 4-a. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte
juridice (animo contrahendi negotii) .......................................................195
CAPITOLUL V. VICIILE DE CONSIMŢĂMÂNT .........................................207
Secţiunea 1. Eroarea ....................................................................................211
§1. Reglementare, definiţie .....................................................................211
§2. Evoluţia reglementării erorii ..............................................................215
§3. Clasificare .........................................................................................218
§4. Structura erorii-viciu de consimţământ ..............................................268
§5. Cerinţele erorii-viciu de consimţământ ..............................................269
§6. Particularităţi ale erorii-viciu de consimţământ în materia căsătoriei 288
§7. Proba erorii ........................................................................................292
§8. Răspunderea pentru producerea erorii ...............................................298
§9. Doctrina europeană. Concepţii clasice şi novatoare ..........................301
1. Eroarea în dreptul francez .................................................................301
2. Eroarea în dreptul german ................................................................304
3. Eroarea în dreptul italian ..................................................................305
4. Eroarea în dreptul spaniol .................................................................312
5. Eroarea în dreptul anglo-saxon .........................................................313
Secţiunea a 2-a. Dolul ..................................................................................315
§1. Reglementare şi definiţie ...................................................................315
§2. Delimitarea dolului de alte instituţii ..................................................319
1. Dolul şi frauda ..................................................................................319
2. Dolul şi eroarea .................................................................................321

5
 3. Dolul şi violenţa ...............................................................................324
4. Dolul şi culpa ....................................................................................324
5. Dolul şi infracţiunea penală ..............................................................324
§3. Natura juridică a dolului ....................................................................326
§4. „Ambivalenţa” dolului ......................................................................329
§5. Dolul în dreptul roman ......................................................................331
§6. Clasificarea dolului ...........................................................................336
§7. Structura dolului ................................................................................343
§8. Cerinţele dolului ................................................................................355
§9. Sancţiune ...........................................................................................362
§10. Proba dolului ...................................................................................363
§11. Domenii specifice manifestării dolului ............................................365
1. Dolul în liberalităţi ...........................................................................365
2. Dolul în dreptul familiei ...................................................................368
§12. Dolul în dreptul comparat ................................................................372
1. Dolul în dreptul francez ....................................................................372
2. Dolul în dreptul italian şi spaniol ......................................................375
3. Dolul în dreptul anglo-saxon ............................................................379
Secţiunea a 3-a. Violenţa ..............................................................................382
§1. Consideraţii introductive, sediul materiei, definiţie şi evoluţia reglementării
............................................................................................................... 382
1. Consideraţii introductive asupra violenţei ........................................382
2. Sediul materiei ..................................................................................385
3. Definiţie ............................................................................................386
4. Evoluţia reglementării violenţei ........................................................389
§2. Clasificare .........................................................................................391
§3. Structura violenţei .............................................................................394
§4. Cerinţele violenţei .............................................................................398
§5. Proba violenţei. Sancţiuni ..................................................................418
§6. Violenţa, viciu de consimţământ în materia căsătoriei ......................419
§7. Violenţa în dreptul comparat .............................................................421

6
 1. Violenţa în dreptul italian .................................................................421
2. Violenţa în dreptul francez ...............................................................428
3. Violenţa în dreptul spaniol ................................................................430
4. Violenţa în dreptul anglo-saxon ........................................................431
Secţiunea a 4-a. Leziunea .............................................................................434
§1. Definiţie şi reglementare ...................................................................434
§2. Evoluţia europeană a reglementării leziunii. Drept comparat ............437
§3. Structura leziunii ...............................................................................446
§4. Cerinţele leziunii ...............................................................................451
§5. Domeniul de aplicare .........................................................................452
§6. Natura juridică ...................................................................................455
Secţiunea a 5-a. Comparaţie între viciile de consimţământ ..........................459
CAPITOLUL VI. SANCŢIUNI „TRADIŢIONALE” ŞI „SPECIFICE”
NERESPECTĂRII CONDIŢIEI CONSIMŢĂMÂNTULUI ......................461
Secţiunea 1. Sancţiuni „preventive” şi „sancţiuni curative” ........................461
Secţiunea a 2-a. Nulitatea .............................................................................466
Secţiunea a 3-a. Regularizarea – sancţiune specifică contractelor civile afectate de
un viciu de consimţământ ........................................................................469
CAPITOLUL VII. ASPECTE PRIVIND CONSIMŢĂMÂNTUL ÎN CAZUL
CONTRACTULUI DE CONSUM ...............................................................477
Secţiunea 1. Consideraţii generale privind contractul de consum. Definiţie. Natură
juridică ....................................................................................................477
Secţiunea a 2-a. Noţiunea obligaţiei de informare .......................................486
Secţiunea a 3-a. Consecinţele neîndeplinirii obligaţiei de informare ...........493
Secţiunea a 4-a. Obligaţia de consiliere .......................................................498
Secţiunea a 5-a. Protecţia consumatorului împotriva clauzelor abuzive ......503
§1. Consideraţii prealabile .......................................................................503
§2. Principiul transparenţei în redactarea clauzelor contractuale .............505
§3. Clauzele abuzive ...............................................................................507
1. Domeniul de aplicare ........................................................................507
2. Noţiunea de clauză abuzivă ..............................................................509

7
 3. Clauze exceptate ...............................................................................514
4. Proba caracterului abuziv ..............................................................515
CAPITOLUL VIII. DENUNŢAREA UNILATERALĂ – PROBLEMĂ PRIVIND
CONSIMŢĂMÂNTUL? NATURA JURIDICĂ A DREPTULUI
CONSUMATORULUI DE „DENUNŢARE UNILATERALĂ” .................527
Secţiunea 1. Conceptul de denunţare unilaterală .........................................527
Secţiunea a 2-a. Natura juridică a dreptului consumatorului de „denunţare
unilaterală” .............................................................................................529
CAPITOLUL IX. ASPECTE PRIVIND CONSIMŢĂMÂNTUL INFORMAT AL
PACIENTULUI ...........................................................................................538
Secţiunea 1. Consideraţii introductive ..........................................................538
Secţiunea a 2-a. Consimţământul informat şi obligaţia de informare ..........539
§1. Consimţământul informat ..................................................................539
§2. Obligaţia de informare .......................................................................541

TITLUL III. CAUZA ............................................................................................544

CAPITOLUL I. NOŢIUNI GENERALE. DEFINIŢIE ...................................545
CAPITOLUL II. ISTORIC. DREPT COMPARAT. EVOLUŢIE.
REGLEMENTARE .....................................................................................554
Secţiunea 1. Istoric. Drept comparat. Evoluţia conceptului „de cauză” . . .554
§1. Istoric ................................................................................................554
§2. Concepţiile moderne cu privire la cauză în dreptul francez ...............556
§3. Dezvoltări ale teoriei cauzei în dreptul francez contemporan ............557
§4. Cauza în dreptul german ....................................................................560
§5. Cauza în dreptul italian ......................................................................562
§6. Cauza în dreptul belgian ....................................................................566
§7. Evoluţia noţiunii de cauză în dreptul civil românesc .........................567
Secţiunea a 2-a. Reglementare ...................................................................568
CAPITOLUL III .TEORII PRIVITOARE LA CAUZĂ ...................................571
CAPITOLUL IV. ELEMENTELE CAUZEI ACTULUI JURIDIC CIVIL .....577
Secţiunea 1. Scopul imediat .......................................................................577
Secţiunea a 2-a. Scopul mediat ..................................................................583

8
 CAPITOLUL V. CERINŢELE VALABILITĂŢII CAUZEI ACTULUI JURIDIC
CIVIL ........................................................................................................600
Secţiunea 1. Cauza să existe ......................................................................600
Secţiunea a 2-a. Cauza să fie reală ............................................................609
Secţiunea a 3-a. Cauza să fie licită şi morală ............................................623
CAPITOLUL VI. ROLUL ŞI PROBA CAUZEI. ACTELE ABSTRACTE .....632
Secţiunea 1. Rolul cauzei ...........................................................................632
Secţiunea a 2-a. Proba cauzei ....................................................................633
Secţiunea a 3-a. Actele abstracte ...............................................................637
CAPITOLUL VII. ASPECTE PRIVIND CONTRACTUL ÎN SISTEMUL
„COMMON LAW”. NOŢIUNEA DE „CONSIDERATION” ....................643
Secţiunea 1. Consideraţii introductive. Definiţia noţiunii de „consideration” 643
§1. Consideraţii introductive ...................................................................643
§2. Definiţia noţiunii de „consideration” .................................................646
Secţiunea a 2-a. Clasificarea noţiunii de „consideration” ...........................654
§1. „Executory consideration” .................................................................654
§2. „Executed consideration” ..................................................................655
Secţiunea a 3-a. Reguli care guvernează „consideration” ...........................656
§1. „Consideration” nu trebuie să se situeze în trecut ..............................656
§2. „Consideration” trebuie să provină de la cel căruia i s-a promis ceva 658
§3. „Consideration” trebuie să fie suficientă, dar nu şi adecvată .............659
§4. Renunţarea sau abţinerea de a chema în judecată...............................663
CONCLUZII ..........................................................................................................664
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................667
I. TRATATE, CURSURI, MONOGRAFII .......................................................667
II. STUDII, ARTICOLE, COMENTARII ........................................................689
III. PRACTICĂ JUDICIARĂ ...........................................................................699
IV. DICŢIONARE .............................................................................................704

9
 Cel mai important factor creator, modificator sau extinctiv de raporturi
juridice civile este actul juridic civil, care asigură legătura dintre raportul juridic
abstract şi raportul juridic concret născut între anumite subiecte de drept,
beneficiari ai unor drepturi şi obligaţii, premisa acestor raporturi fiind întotdeauna o
normă juridică.
Calitatea de noţiune fundamentală pe care o are actul juridic pentru ştiinţa
dreptului se datorează, în mare măsură, faptului că voinţa joacă – în cadrul actului
juridic şi, pe cale de consecinţă, în domeniul dreptului – rolul celui mai important
element de construcţie conceptuală.
Materia voinţei juridice nu a scăpat controverselor nenumărate şi
dificultăţilor de aplicare şi interpretare a regulilor care o guvernează.
Aplicabilitatea erorii de drept, noţiunea de calitate substanţială a obiectului,
existenţa şi utilitatea noţiunii de cauză, protecţia consumatorilor, sunt doar câteva
aspecte, dintre multele evidenţiate în prezenta teză, care dau valoare ideii că, în
raport de dinamismul social şi contractual, reanalizarea noţiunii de act juridic
prezintă interes şi utilitate din punct de vedere teoretic şi practic.
Scopul principal al prezentei teze de doctorat constă în studierea conceptelor
doctrinare privind rolul şi componentele voinţei juridice la formarea actelor juridice
civile, din perspectiva Teoriei generale a dreptului civil, raportată la practica
judiciară în domeniu şi dreptul comparat.

PREZENTARE SINTETICĂ

În Titlul I. Voinţa juridică am observat, în primele capitole (Capitolul I.

Aspecte generale şi Capitolul II. Definirea conceptului de voinţă), conceptul de
voinţă, ca un fenomen psihic complex, specific uman. În acest sens, am relevat

10
conceptul de voinţă ca o categorie psihologică, obiect de studiu al ştiinţei
psihologiei (singura în măsură să explice mecanismele interne care stau la baza
formării voinţei umane), relevând importanţa pe care voinţa umană o are în aproape
orice domeniu al vieţii sociale sau individuale. În continuare, am tratat structura şi
fazele voinţei, dar şi calităţile voinţei şi voinţa socială, adică cea care caracterizează
modul de relaţionare a indivizilor în cadrul grupurilor şi comunităţilor şi care
determină gradul de coeziune al acestora.
Apoi, în Capitolul III. Conceptul de voinţă juridică (structurat, la rândul
său, în patru secţiuni), am analizat conceptul de voinţă din perspectiva ştiinţei
dreptului, identificând conceptul de voinţă juridică, ca fiind elementul structural
fundamental al actului juridic civil, una din cele mai importante instituţii de drept
(Secţiunea 1. Voinţa juridică – element structural al actului juridic civil).
Următoarea secţiune este consacrată, pe de o parte, etapelor formării voinţei
juridice, iar, pe de altă parte, elementelor voinţei juridice. În prima parte, am reţinut
că abordarea juridică a procesului de formare a voinţei preia elementele esenţiale
ale procesului psihologic de formare a voinţei umane, insistând asupra cauzalităţii
nevoie (dorinţă ) – hotărâre şi, în principal, exteriorizarea hotărârii, fără a omite
importanţa motivului determinant în finalizarea acţiunii. Formarea voinţei juridice,
rezultat al unui proces psihologic complex, subsumat proceselor psihologice
volitive, implică parcurgerea succesivă, în timp, a mai multor etape: reflectarea sau
reprezentarea în conştiinţa omului a unei nevoi materiale sau spirituale ce trebuie
satisfăcută; conturarea, sub impulsul acestei nevoi, a mijloacelor de satisfacere a
nevoii respective; deliberarea mentală asupra motivelor şi mijloacelor de satisfacere
a nevoii respective; intervenţia motivului determinant, reprezentarea intelectuală a
scopului urmărit; hotărârea de a încheia actul juridic necesar pentru realizarea
scopului urmărit. Exteriorizarea hotărârii de a încheia actul juridic prezintă
relevanţă juridică deosebită întrucât acum ne aflăm în prezenţa consimţământului.

11
Exteriorizarea este un act de fixare a voinţei interne. Urmând structura psihologică
a actului voluntar, considerăm că exteriorizarea voinţei reprezintă ultima etapă
structurală a voinţei juridice şi anume execuţia. Prin executarea hotărârii se ajunge
la atingerea propriu-zisă a scopului, constând în transformarea hotărârii în acţiune.
Importanţa acestei ultime etape a formării voinţei este indiscutabilă deoarece ea
reprezintă o probă a autenticităţii proiectului stabilit, a corectitudinii deciziei luate.
De asemenea, în privinţa elementelor voinţei juridice, am stabilit faptul că voinţa
este – şi din punct de vedere juridic – un fenomen complex, în alcătuirea căruia se
regăsesc două elemente: consimţământul şi cauza. Aşa cum s-a arătat,
consimţământul reprezintă manifestarea, exteriorizarea hotărârii de a încheia un act
juridic civil. Consimţământul este voinţa declarată, elementul extern al voinţei
juridice. Cauza apare ca fiind acea etapă internă a voinţei juridice, care constituie
motivul determinant. În acelaşi timp, cauza reprezintă obiectivul urmărit la
încheierea unui act juridic civil (Secţiunea a 2-a. Etapele formării voinţei juridice.
Elementele voinţei juridice).
În sfârşit, am încercat să surprindem rolul voinţei juridice în formarea actelor
juridice civile, evoluţia teoriilor privind voinţa şi principiile fundamentale care
guvernează voinţa şi – pe cale de consecinţă – actele juridice civile (Secţiunea a 3-
a. Rolul voinţei juridice în cadrul instituţiei actului juridic civil).
Secţiunea a 4-a este dedicată principiilor voinţei juridice consacrate de
codul nostru civil, chiar dacă nu in terminis, dar neîndoielnic: principiul libertăţii
actelor juridice (autonomia de voinţă) şi principiul voinţei reale (interne). În plan
juridic, principiul autonomiei de voinţă reprezintă capacitatea, forţa voinţei de a
genera un act juridic, de a explica efectele unui act juridic, deoarece dreptul
obiectiv doar confirmă forţa juridică a voinţei individuale. Voinţa juridică şi
autonomia sunt înţelese prin prisma individualismului juridic, în fapt
comportamentul indivizilor conştienţi de libertatea lor instituie ordinea de fapt

12
sancţionată de stat. Astfel, ia naştere dreptul subiectiv propriu-zis, considerat ca
inalienabil şi inerent naturii omului ca fiinţă raţională. Drepturile subiective devin
posibilităţi de exprimare raţională a libertăţii umane, iar dreptul pozitiv va
recunoaşte de drept situaţiile de fapt create de voinţa individuală.
Cu toate acestea principiul nu este absolut, cunoscând următoarele limite:
ordinea publică, respectiv normele care reglementează ordinea economică, socială
şi politică în stat; morala, adică respectarea regulilor moralei, ale bunelor moravuri;
normele imperative civile, de la care nu se poate deroga (cele de ordine privată).
Pe de altă parte, apariţia şi „folosirea” tot mai intensă a unei categorii noi de
contracte – contractele de adeziune (cărora li se alătură cele impuse, controlate,
tipizate, de consumaţie), a dus la reconsiderarea limitelor principiului autonomiei
de voinţă a actelor juridice. În fapt, proliferarea acestor tipuri de contracte s-ar
părea că reprezintă unul dintre simptomele înfrângerii principiului autonomiei de
voinţă de către un alt fenomen social economic şi în final juridic, acela al
dirijismului, care desemnează intervenţia pregnantă a statului în domeniul
economic, concretizat prin legiferarea unor noi reglementări sau modificarea celor
existente sau prin sancţionarea pe cale judecătorească a noilor interpretări date unor
instituţii juridice mai vechi.
În privinţa principiului voinţei reale, Codul civil român dă prioritate voinţei
interne a părţilor care exprimă adevăratul conţinut al actului juridic civil, respectiv
intenţiile reale ale părţilor. Însă, după cum se remarcă, principiul voinţei reale nu
trebuie absolutizat, susţinând că numai voinţa internă sau numai voinţa declarată
produc efecte juridice; mai corect este să se vorbească de o preponderenţă, după
caz, a voinţei interne sau externe. Executarea obligaţiilor asumate de părţile care au
încheiat actul juridic civil dar şi concordanţa dintre aceasta şi manifestarea de
voinţă a părţilor necesită stabilirea voinţei reale, interne a părţilor.

13
 Odată fiind conturate toate aceste aspecte – menite să redea dimensiunile
conceptului de voinţă, ale principiilor sale, ale rolului şi structurii acesteia – am
abordat cele două elemente ale voinţei într-o prezentare sintetică (în Capitolul IV.
Elementele voinţei juridice. Prezentare sintetică, în primele trei secţiuni ale sale
– Secţiunea 1. Aspecte generale, Secţiunea a 2-a. Consimţământul ca element al
voinţei juridice şi Secţiunea a 3-a. Cauza ca element al voinţei juridice), pentru a
identifica legătura dintre acestea (Secţiunea a 4-a. Relaţia dintre consimţământ şi
cauză, elemente ale voinţei juridice), precum şi modul în care se
intercondiţionează, respectiv, interdependenţa dintre consimţământ şi cauză,
raportată la: condiţiile de valabilitate ale consimţământului, problema viciilor de
consimţământ, condiţiile de valabilitate a cauzei, aspecte legate de probatoriu şi
ipoteza actelor juridice abstracte (Secţiunea a 5-a. Interdependenţa elementelor
voinţei juridice din perspectiva condiţiilor pe care acestea trebuie să le
întrunească).

Titlul II este consacrat consimţământului ca prim element al voinţei juridice.

Am reţinut că între voinţa juridică şi consimţământ există o corelaţie de tipul
întreg-parte. Consimţământul reprezintă elementul extern al voinţei (voinţa
declarată), fără de care aceasta nu ar avea nici o relevanţă pe plan juridic, căci
„voluntas in mente retenta nihil efficit” (Capitolul I. Preliminarii).
Apoi, în Capitolul II. Evoluţia conceptului de consimţământ. Definiţie,
am prezentat conceptul de consimţământ şi viciile de consimţământ în dreptul
roman, trecând spre definirea consimţământului ca manifestarea în exterior a
hotărârii de a încheia un act juridic civil. Consimţământul reprezintă o condiţie de
fond, esenţială, de validitate şi generală a actului juridic civil.
Am reţinut aici că, sub aspect terminologic, consimţământul are două
sensuri: el desemnează fie manifestarea unilaterală de voinţă, adică voinţa

14
exteriorizată a uneia dintre părţile actului juridic bilateral sau multilateral ori a
autorului actului unilateral (sens folosit, de exemplu, în art. 953 C. civ.:
„Consimţământul nu este valabil, când este dat din eroare, smuls prin violenţă, sau
surprins prin dol.”), fie (sens mai apropiat de semnificaţia etimologică a cuvântului
– cum sentire) acordul de voinţă al părţilor în actele juridice bilaterale sau
multilaterale (sens utilizat, de exemplu, în art. 969 alin. 2 C. civ.: „Ele se pot revoca
prin consimţământul mutual sau din cauze autorizate de lege.”). În noul Cod civil
este eliminată inconsecvenţa terminologică, optându-se pentru utilizarea
termenului de „consimţământ” numai în primul sens (opţiunea a avut în vedere
tradiţia utilizării în acest sens a noţiunii), pentru cel de al doilea fiind folosit
termenul de „acord”.
In Capitolul III am vorbit despre încheierea contractului şi convergenţa
ofertei cu acceptarea. În prima secţiune a acestui capitol am făcut scurte
consideraţii privind mecanismul încheierii contractului, referindu-ne la schema
„clasică” a acordului de voinţe.
Oferta de a contracta a fost tratată în Secţiunea a 2-a – aspectele prezentate
privind definiţia, condiţiile ofertei, forţa obligatorie a ofertei, revocarea ofertei
înainte de termen, oferta şi promisiunea de a contracta, raportandu-ne şi la
reglementarea noului cod civil care consacră, in bună masura, soluţiile adoptate in
doctrină şi practică . Acceptarea ofertei, tratată în Secţiunea a 3-a, a relevat,
printre altele, problema valorii pe care o are simpla tăcere a unei anumite persoane
căreia i s-a adresat o ofertă. Prin ea însăşi tăcerea nu poate avea valoare de
acceptare. Numai ca excepţie, rezultată din lege, acordul părţilor sau alte
împrejurări, se consideră că tăcerea poate să însemne acceptare, ca în următoarele
cazuri: tacita reconducţiune, convenţia anterioară a părţilor, oferta făcută exclusiv
în interesul celeilalte părţi.

15
 Ipoteza ofertei făcută exclusiv în interesul celeilalte părţi a presupus o
analiză mai atentă. Considerarea ofertei ca fiind acceptată în situaţia tăcerii
destinatarului ar echivala cu a admite existenţa obligaţiei părţii care nu doreşte
încheierea contractului la emiterea unei manifestări de voinţă în acest sens. Dar
această concluzie este absurdă, răsturnând întreaga teorie a actului juridic.
Consimţământul la încheierea contractului presupune exteriorizarea unei
manifestări de voinţă, iar nu lipsa acestuia.
Ipoteza în discuţie pleacă de la prezumţia acceptării unei oferte din moment
ce ea nu poate decât să profite destinatarului. Dar consimţământul nu poate fi
prezumat. Manifestarea exterioară este de esenţa sa, iar aceasta nu este compatibilă
cu prezumţia care nu se bazează pe nici un element exterior ci doar pe avantajul de
care ar putea beneficia destinatarul ofertei. Ipoteza ar putea fi justificată practic pe
temeiul interesului destinatarului, dar nu poate fi nicicum justificată din punct de
vedere tehnico-juridic.
Două ar fi variantele în care am putea considera din punct de vedere juridic
ipoteza în discuţie: act unilateral sau contract încheiat prin manifestarea de voinţă a
unei singure părţi. Ambele variante sunt de neacceptat. Sau, mai exact, a doua este
de neacceptat, iar prima ar lipsi de sens atât discuţia, cât şi ipoteza.
Astfel, dacă am considera ca am fi în prezenţa unui act juridic unilateral,
atunci chiar ipoteza analizată nu şi-ar mai avea rostul. Nu este nevoie să mai
discutăm despre acceptare din moment ce actul unilateral presupune o singură
manifestare de voinţă. Deci, prezumţia acceptării rămâne lipsită de sens. Sigur că,
într-un astfel de caz ar trebui, poate, reconsiderată categoria contractelor
unilaterale, care ar fi în pericol să dispară, urmând a se integra în categoria actelor
unilaterale din moment ce s-ar aprecia că nu ar fi necesar consimţământul celui care
ar deveni creditor în urma încheierii actului.

16
 În cea de a doua variantă am fi în prezenţa unui contract încheiat printr-o
singură manifestare de voinţă. Pentru că, prin ipoteză, consimţământul
destinatarului nu este dedus, ci prezumat. Dar, chiar definiţia contractului se opune
unei asemenea susţineri. Contractul, ca act juridic bilateral, presupune două
manifestări de voinţă, provenind de la fiecare dintre părţile acestuia. Deci nu putem
discuta de încheierea unui contract prin manifestare unilaterală de voinţă.
Concluzia nu poate fi decât una: ipoteza considerării ca acceptate a ofertei
făcută exclusiv în interesul destinatarului nu îşi poate găsi justificare în cadrul
instituţiei contractului.
Desigur, ipoteza analizată nu trebuie confundată cu aceea a acceptării tacite.
Am făcut corelaţia şi cu Noul cod civil în care chestiunea în discuţie este
reglementată expres. Potrivit art. 1196, alin. 2 din noul cod, tăcerea sau inacţiunea
destinatarului nu valorează acceptare decât atunci când aceasta rezultă din lege, din
acordul părţilor, din practicile stabilite între acestea, din uzanţe sau din alte
împrejurări. Şi, pe de altă parte, potrivit art. 1186 alin. 2 din Noul cod, contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul săvârşeşte un act sau un fapt
concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor
stabilite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate face
în acest mod.
Secţiunea a 4-a a acestui capitol a fost rezervată studiului privind momentul
şi locul încheierii contractului. Sistemul recepţiei, adoptat în doctrină şi practică,
este consacrat şi de noul cod civil pentru stabilirea momentului şi locului încheierii
contractului între absenţi.
În Secţiunea a 5-a am reliefat modificările contemporane ale schemei
clasice a acordului de voinţe (principiile schemei clasice, probleme privind
diminuarea actuală a rolului acordului de voinţe la încheierea contractului şi
multiplicarea modelelor de contract, precum şi teoria contractului de adeziune).

17
Precizăm că, în ce priveşte teoria contractelor de adeziune, aceasta nu a rămas fără
ecou. Ea a trezit atenţia legiuitorului care a reacţionat în două moduri: supunând
diferite contracte de adeziune unei reglementări obligatorii şi stabilind, în special
prin legislaţia de protecţie a consumatorului, reguli generale menite să evite
abuzurile părţii cu o poziţie dominantă.
În Secţiunea a 5-a am analizat unele aspecte privind teoria formării
progresive a consimţământului în materie contractuală. Preocupările doctrinare în
au determinat apariţia teoriei privind formarea progresivă a convenţiilor, văzută
drept un instrument de amenajare a întinderii consimţământului. Abandonând
concepţia instantanee a formării contractelor, potrivit căreia perfectarea actului
juridic bilateral rezultă în mod spontan din simplul schimb de consimţăminte, teoria
propusă arată că există situaţii în care primul contact juridic dintre părţile viitorului
contract marchează naşterea unui consimţământ parţial, a cărui completare se va
face apoi progresiv, în intervalul de reflexie autoprocurat de părţi sau alocat „părţii
slabe” de legiuitor. Tot în această secţiune am analizat şi chestiunea controversată
a naturii juridice a răspunderii precontractuale. Astfel, conform primei teorii, a
naturii contractuale, încă din momentul demarării negocierilor are loc între părţi un
contact social care determină naşterea unui raport obligaţional între subiecte
determinate, având ca obiect obligaţia generală de a se comporta cu bună-credinţă.
Pe de o parte, acest raport este născut în legătură cu viitorul contract, iar, pe de altă
parte, în orice raport de negociere a încheierii unui act juridic poate fi prezumat un
acord de voinţă al părţilor, prealabil demarării negocierilor, în sensul desfăşurării
acestora cu bună-credinţă. Inexistenţa unui astfel de acord ar presupune intenţia
părţii de a acţiona cu rea-credinţă, ceea ce ar împiedica de la început orice
negociere. A doua opinie, care pare a fi cea corectă, fie şi doar prin faptul că nu se
întemeiază pe o ficţiune, optează pentru natura delictuală a responsabilităţii
precontractuale, care cade, deci, în aria de aplicare a art. 998 C. civ. Conform

18
acestei teze, încălcarea obligaţiei de bună-credinţă în faza tratativelor constituie
încălcare nu doar a unui interes individual al unui subiect determinat, ci a unui
interes protejat în viaţa socială şi apărat de art. 998 C. civ. împotriva oricăror
comportamente dolosive sau culpabile ce încalcă obligaţia generala de neminem
laedere, impusă tuturor subiectelor de drept. Răspunderea precontractuală nu poate
avea decât natură delictuală pentru că apare înainte ca un contract să existe.
Capitolul IV este consacrat analizei cerinţelor valabilităţii
consimţământului.
Prima condiţie, tratată în Secţiunea 1, se referă la capacitatea de a contracta a
persoanei, adică la necesitatea ca manifestarea de voinţă să provină de la o
persoană cu discernământ. Atunci când o persoană procedează la încheierea unui
act juridic îşi manifestă voinţa cu intenţia de a produce efecte juridice, ceea ce
înseamnă că aceasta trebuie să conştientizeze aceste efecte, să le dorească şi să le
urmărească, trebuie să delibereze în cunoştinţă de cauză, cu alte cuvinte, trebuie să
aibă discernământ. Reglementarea, în parte neclară, a problemei discernământului
prin noul cod civil a fost, de asemenea, analizată.
A doua condiţie este cuprinsă în Secţiunea a 2-a. Consimţământul să nu fie
alterat de vreun viciu.
Cea de-a treia condiţie de valabilitate a consimţământului şi anume ca acesta
să fie exteriorizat (Secţiunea a 3-a), ţine de esenţa consimţământului în dreptul
civil; astfel, forma exterioară a voinţei măsoară distanţa dintre aceasta psihologic
înţeleasă şi voinţa exprimată, deoarece prin consimţământ se înţelege voinţa
manifestată în sens juridic. În principiu, modurile de exteriorizare ale
consimţământului sunt variate: poate fi vorba despre o manifestare expresă sau
tacită a voinţei. O problemă specială în legătură cu exteriorizarea consimţământului
a fost analizată, anume aceea de a stabili care este valoarea juridică a tăcerii. În
unanimitate se apreciază că, în principiu, tăcerea nu poate valora consimţământ, în

19
dreptul civil negăsindu-şi aplicare adagiul „qui tacit consentire videtur”. Totuşi,
sunt recunoscute anumite situaţii1 în care, prin excepţie, tăcerea are valoarea
manifestării de voinţă în sensul încheierii unui act juridic civil, şi anume: când
legea prevede în mod expres acest lucru (de exemplu, art. 1437 C. civ.); când
părţile stabilesc prin voinţa lor expresă că tăcerea valorează consimţământ (de
exemplu, prin antecontract, ori chiar prin contract în cazul stabilirii modalităţii de
reînnoire a unei convenţii sau de denunţare a acesteia); când tăcerea valorează
consimţământ potrivit obiceiului. Doctrina denumeşte aceste situaţii „tăcere
circumstanţiată”, când regularitatea raporturilor contractuale precedente între părţi
şi uzanţele nu impun o acceptare expresă de a contracta.

Secţiunea a 4-a. Consimţământul să fie exprimat cu intenţia de a produce

efecte juridice. În această secţiune, am analizat situaţia în care manifestarea de
voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie, curtoazie sau pură
complezenţă, respectiv acordurilor de voinţe „non-obligatorii”: „actele de
curtoazie sau de complezenţă” şi „angajamentele de onoare”. Există acorduri de
voinţe care nu obligă, din punct de vedere juridic, deoarece părţile interesate nu au
dorit să stabilească între ele un raport juridic care să permită a cere executarea unei
obligaţii. Acesta este cazul promisiunilor politice care nu obligă, din punct de
vedere juridic, autorii lor faţă de beneficiari. De asemenea, este şi cazul actelor de
curtoazie, un fel de acorduri stabilite în baza unor „raporturi mondene”, care nu
obligă decât urmare a regulilor de politeţe (de exemplu, o invitaţie făcută şi
acceptată nu constituie un contract). Între prieteni, cunoştinţe sau în cercul de
familie se fac adesea promisiuni şi se cade de acord asupra diferitelor aspecte ce
presupun o interdepedenţă dintre „părţi”: se promit copiilor vacanţe sau diferite
bunuri în schimbul notelor bune obţinute la şcoală; se fac promisiuni de a întoarce

1
A se vedea supra, Capitolul III., Secţiunea a 3-a. Acceptarea ofertei, pag. 140.

20
o vizită; se dau întâlniri în vederea petrecerii timpului liber într-un anumit loc; se
promite un anumit serviciu etc.

Toate aceste exemple intră în categoria actelor non-juridice, deoarece

„părţile” nu au intenţia să se angajeze juridic şi să valorifice avantajele promise
prin recursul la justiţie. Exemplele date mai sus sunt rezultatul unui comportament
politicos şi a legăturilor fireşti dintre oameni, fără conotaţii juridice.
În cazul acestor acte de complezenţă, singura răspundere ce se poate angaja
va fi cea civilă delictuală, cu aplicarea dreptului comun în materie şi fără nicio
conexiune juridică cu împrejurarea că paguba a fost produsă cu ocazia „ îndeplinirii”
actului de complezenţă. Ipoteza care se circumscrie cel mai bine ultimei situaţii este
reprezentată de daunele produse cu ocazia transportului benevol de persoane şi de
bunuri. Pentru acest caz, s-a hotărât că gestul de complezenţă al „cărăuşului” de
ocazie nu poate fi decât sursa unei răspunderi delictuale, cu obligaţia, evident
juridică, de a repara daunele produse prin fapta sa sau a lucrului său. În acest caz
răspunderea este delictuală nu datorită faptului că transportul este benevol şi
gratuit, ci datorită faptului că nu are ca sursă juridică un act juridic, „cărăuşeria” în
speţă fiind lipsită de cauză juridică. Va exista însă un contract în cazul autostopului
remunerat.
În acelaşi context s-a pus şi problema remiterii de felurite bunuri, de valori
foarte variate, cu ocazia aniversării unui eveniment. S-a susţinut că dăruim şi
primim asemenea obiecte fără nicio intenţie liberală, fără să ne mişte valoarea
obiectului în sine, fără să aşteptăm recunoştinţă sau întoarcerea darului, şi fără nicio
urmă de intenţionalitate juridică .Este adevărat că asemenea tradiţiuni de daruri
ocazionale se fac doar în considerarea persoanei şi cu scopul vădit şi declarat de a
produce plăcere şi bucurie celuilalt care, la rândul său, apreciază gestul plin de
gentileţe al primului. Aşadar, este evident că resortul intenţional al acestor acte se
regăseşte în sfera afecţiunii pe care ne-o purtăm cu mai multă sau mai puţină

21
sinceritate. Dar, în acest caz este vorba de manifestări de voinţă făcute cu intenţia
de a produce efecte juridice, respectiv de a transmite proprietatea. Este situaţia
tipică a darului manual, varietate a donaţiei. Este adevărat că, dincolo de remiterea
bunului, părţile nu înţeleg să se oblige. Şi este adevărat că nu se pune problema
executării cu ajutorul justiţiei pentru că singura obligaţie asumată, remiterea
bunului, a fost executată (fără predarea bunului nici nu exista actul). Dar este destul
că s-a urmărit producerea unui efect juridic, transmiterea proprietăţii bunului,
pentru a califica manifestarea de voinţă ca fiind act juridic.
Se întâmplă ca anumite persoane să se oblige „pentru onoare”. Desemnată,
de asemenea, şi prin expresia „gentlemen’s agreement”, această practică este mai
frecventă decât ar părea la prima vedere, fie că ne referim la relaţiile familiale sau
amicale, profesionale sau economice. De vreme ce aceste angajamente se situează
în sfera raporturilor familiale, ele par, în general, lipsite de această forţă obligatorie,
relevându-se drept raporturi de complezenţă sau de curtoazie.
În cazul celorlalte raporturi menţionate, lucrurile nu sunt însă la fel. Fie că şi-
au dorit să compenseze o insuficienţă a dreptului, sau să „scape” de aplicarea
anumitor reguli, sau – şi mai simplu, dar poate mai semnificativ – să fi înţeles, prin
ezitare sau repugnanţă, să nu se angajeze „într-o formă valabilă”, părţile acestor
angajamente caută mult mai puţin să eludeze efectele dreptului, decât să situeze
acordul lor în afara sferei dreptului etatic. Însă acesta (dreptul etatic, s.n.) nu
acceptă această separaţie şi consideră că angajamentele de onoare leagă, din punct
de vedere juridic, pe autorii lor, după regulile obişnuite, aplicabile contractelor,
jurisprudenţa statuând în acelaşi sens.
Aşadar, delimitarea între declaraţiile de voinţă non-juridice şi cele juridice
ridică uneori dificultăţi. Fără a se putea enunţa o regulă generală, unele elemente
sunt, în acest sens, ajutătoare. De exemplu, gratuitatea prestaţiei, felul prestaţiei,
scopul actului, importanţa economică şi juridică a operaţiunii, valoarea bunului,

22
riscul celui care face prestaţia. Dar acestea pot fi numai indicii pentru delimitarea
manifestării de voinţă producătoare de efecte juridice de cea lipsită de astfel de
efecte.

În următorul capitol sunt prezentate viciile de consimţământ (Capitolul V).

Cerinţa ca manifestarea de voinţă să fie neviciată reprezintă o necesitate juridică,
dar şi o garanţie a respectării principiului libertăţii de încheiere a actelor juridice
civile şi al principiului de drept ce consacră egalitatea juridică a părţilor raportului
juridic civil, deoarece încheierea actului juridic civil trebuie să fie consecinţa unei
atitudini volitive liber şi conştient exprimată. Când voinţa persoanei participante la
încheierea actelor juridice civile este alterată pe parcursul formării voinţei interne şi
aceasta se formează, fie având în vedere o falsă reprezentare a mijloacelor prin
intermediul cărora subiectul de drept îşi poate atinge scopurile (eroarea şi dolul),
fie prin constrângerea subiectului de drept la o atitudine manifestată în discordanţă
cu interesele sale de natură juridică civilă, dar determinată de salvgardarea unor
interese superioare, pe care nu le poate ocroti de o altă manieră (violenţa), suntem
în prezenţa viciilor de consimţământ. Alături de eroare, violenţă şi dol, am tratat şi
leziunea, aplicată pentru anumite acte juridice şi pentru anumite persoane fizice,
dar asupra existenţei acestui din urmă viciu de consimţământ există controverse în
a fi sau nu fi considerat caz de viciere al consimţământului.
Secţiunea 1 este denumită Eroarea şi cuprinde 9 subsecţiuni.
Reglementarea şi definiţia sunt regăsite în §1, apoi, în §2 fiind tratate aspecte
referitoare la evoluţia reglementării erorii.
Apoi am analizat diferitele tipuri de eroare, oprindu-ne în special asupra
erorii grave (eroarea-viciu de consimţământ).

Aşa cum este cunoscut, noţiunea de calităţi substanţiale ale obiectului actului
juridic a primit doua interpretări diferite.

23
 Potrivit concepţiei obiective, eroarea asupra substanţei obiectului se reduce la
eroarea asupra materiei din care este alcătuit bunul, asupra ansamblului calităţilor
sau al proprietăţilor ce îi sunt specifice şi care îl deosebesc de obiectele de altă
speţă. De exemplu, situaţia în care o persoană a cumpărat un bun de aramă, crezând
că este din aur.
Din punct de vedere al concepţiei subiective, unanimă în doctrina modernă,
noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic are o semnificaţie mult mai largă,
în sensul că în conţinutul acesteia se include orice însuşire care a fost determinantă
la încheierea actului juridic civil. Ceea ce se are în vedere nu este numai lucrul
considerat în materialitatea lui, ci şi conţinutul prestaţiei (acţiunea sau inacţiunea)
ce constituie obiectul actului juridic. Iar elementele ce alcătuiesc prestaţia vor fi
privite sau nu ca substanţiale după cum părţile au intenţionat ori nu să le dea acest
caracter. Substanţa desemnează calitatea substanţială, adică acea calitate a lucrului
pe care părţile au avut-o în mod special în vedere. Mai exact, calitatea este cea care
a determinat consimţământul uneia dintre părţi, substanţa obiectului actului juridic
fiind constituită din acele calităţi ale sale care au fost determinante pentru părţi sau
parte într-o asemenea măsură, încât, dacă nu ar fi intervenit eroarea, actul juridic nu
s-ar mai fi încheiat. Astfel, în funcţie de intenţia părţilor, pot fi calificate drept
calităţi substanţiale ale obiectului actului juridic: materia din care lucrul este
alcătuit, forma, vechimea, originea, autorul, cel care a confecţionat bunul, etc.
Sfera de aplicare a erorii, potrivit celei de a doua concepţii, o include pe
aceea stabilită conform primei concepţii. De aceea, în anumite cazuri, soluţia la
care s-ar ajunge ar fi aceeaşi, indiferent de concepţia adoptată. Este posibil ca falsa
reprezentare a faptului că bunul este din aur să fi fost decisivă pentru cumpărarea
acestora (şi în acest caz se ajunge oricum la nulitate). Pe de altă parte, în alte
circumstanţe, cumpărătorul ar fi putut să ignore faptul că bunul este din aur sau

24
aramă, consimţământul său fiind determinat de alte considerente. În acest caz,
admisibilitatea acţiunii în anulare va depinde de concepţia adoptată.
Problema este de a şti dacă o anumită calitate este substanţială sau nu este o
chestiune de fapt, care se apreciază de la caz la caz, în funcţie de circumstanţele
încheierii actului juridic respectiv. S-ar putea întâmpla ca o anumită calitate, care în
mod obişnuit este considerată substanţială, să nu aibă această semnificaţie într-un
caz concret. Aşa, de exemplu, este posibil ca materia din care este confecţionat
bunul, care în mod obişnuit reprezintă o calitate substanţială, să nu intereseze
atunci când este achiziţionat un bun în considerarea vechimii sale. După cum este
posibil ca ambele, atât materia, cât şi vechimea, să fi fost determinante pentru
încheierea actului2.
Este cert că termenul de substanţă trebuie înţeles în sens subiectiv. Această
interpretare corespunde intenţiilor autorilor Codului civil. Ea se înscrie în logica
sistemului consensualist, care reclamă ceea ce putem numi o cercetare psihologică
la timpul condiţional trecut: cel interesat ar fi încheiat contractul dacă ar fi
cunoscut realitatea? Un răspuns negativ la această întrebare se dovedeşte a fi
totodată necesar şi suficient pentru a se pronunţa nulitatea.
Pentru a se pronunţa nulitatea, este nevoie ca reclamantul să demonstreze în
acelaşi timp şi că a crezut, în mod eronat, că obiectul prezenta acea calitate, dar şi
că acesta a fost motivul determinant al angajării sale. Faptul că un obiect nu ar avea

2
Se poate observa că, în general, se acceptă ideea că noţiunea de substanţă a obiectului actului
juridic se circumscrie sferei motivelor determinante, ceea ce demonstrează că eroarea viciază în primul
rând cauza actului juridic şi, numai prin intermediul acesteia, influenţează consimţământul. Constatarea
este valabilă şi pentru celelalte vicii de consimţământ.
Practic, singurele cazuri de eroare care ar afecta direct consimţământul sunt acelea care se ivesc
chiar cu ocazia manifestării exterioare a voinţei, adică erorile în declararea voinţei: erori de calcul,
neatenţia în exprimare (dorind să se propună preţul de 1.500.000 lei, se menţionează suma de 150.000 lei),
transmiterea manifestării de voinţă către o altă persoană decât cea căreia îi era destinată, etc.

25
aceeaşi calitate este sancţionat sau nu, în funcţie de starea de spirit diferită a două
persoane care au încheiat un acelaşi tip de contract: ceea ce reprezintă esenţa unei
interpretări subiective şi duce, printr-o contra-probă, la o verificare suplimentară.
Rămâne ca stabilirea calităţilor substanţiale să fie făcută de la caz la caz.
Interpretarea subiectivă, odată stabilită ca regulă, este aptă de două modalităţi,
putându-se analiza: care este calitatea care a determinat, individual, contractantul
care a comis eroarea; sau care este calitatea considerată ca determinantă în opinia
generală. Este vorba, aşadar, de a opta între a judeca in concreto sau in abstracto.
Şi într-un caz şi în celălalt se face o analiză psihologică a timpului condiţional
trecut. Această analiză însă va fi aplicată unui om, în primul caz, sau mediei
oamenilor, în cel de al doilea.
Divergenţa între cele două criterii nu le face să fie contradictorii. Ea
evidenţiază doar că raţionamentul in concreto nu este, în sine, nici mai larg, nici
mai restrâns decât cel in abstracto: totul depinde de liberalismul sau de severitatea
de care dau dovadă judecătorii pentru a se considera convinşi că eroarea pe care au
sesizat-o a fost determinantă pentru cel care a comis-o. Din acel moment,
dificultatea majoră este dovedirea caracterului substanţial, mai mult decât fondul
cauzei. Inconvenientele enunţate ar dispărea dacă s-ar dori să se admită că, pentru a
considera această dovadă ca prezentată, trebuie să se dea dovadă de mai mult sau
mai puţină rigurozitate, în funcţie de circumstanţe: eroarea invocată a privit o
calitate care este substanţială în ochii opiniei generale? Trebuie să se presupună că
ea a fost aşa pentru cel care invocă nulitatea (reclamant), exceptând proba contrară
incumbând pârâtului. Eroarea presupusă a privit o calitate care nu este substanţială
în ochii opiniei generale? Fără a respinge cererea doar din acest motiv, trebuie să i
se ceară reclamantului să demonstreze, pozitiv şi fără echivoc, că tocmai această
calitate este cea care l-a determinat totuşi să-şi dea consimţământul.

26
 Aşadar, nu poate fi primită aşa-numita concepţie intermediară potrivit căreia
prin noţiunea de substanţă a obiectului actului juridic civil se înţeleg acele calităţi
pe care opinia generală şi obiceiurile le consideră drept esenţiale.
Oamenii sunt diferiţi şi varietatea intereselor lor este mare. În discuţie aici
este caracterul conştient al consimţământului unei părţi, dat în considerarea
intereselor sale, iar raportarea exclusivă la un interes tipic, stabilit în baza unei
aprecieri abstracte a situaţiei obişnuite, nu poate fi primită.
În plus, a accepta apelul doar la opinia generală în stabilirea calităţilor
substanţiale ar însemna să stabilim existenţa erorii, dând acces la acţiunea în
anulare, şi în situaţia în care menţinerea actului este soluţia evident justă. Astfel,
dacă într-un bun nu se regăseşte o calitate considerată obişnuit esenţială, dar bunul
rămâne potrivit pentru o anumită lucrare la care cumpărătorul intenţiona să îl
folosească, atunci nu va putea fi invocată eroarea, actul fiind menţinut, lipsa
respectivei calităţi nefiind relevantă, în principiu, în formarea voinţei
cumpărătorului.3 Desigur, raportarea la opinia generală este, aşa cum arătam mai
sus, utilă, dar nu acceptată drept criteriu exclusiv în stabilirea calităţilor substanţiale
ale obiectului actului juridic, ci numai însoţită de aprecierea subiectivă dată de
raportarea la circumstanţele concrete ale încheierii actului juridic. Am văzut că

3
Cercetarea circumstanţelor cazului exclude, uneori, posibilitatea ca lipsa calităţii potrivit
aprecierii comune să poată duce la anulare. Aşa, de exemplu, dacă în scopul mobilării sunt achiziţionate
cărţi la metru şi nu după titlu sau după autor, nu are importanţă faptul că în unele dintre acestea lipsesc
câteva pagini şi nu dobândeşte importanţă nici titlul sau autorul fiecărei opere în parte. Atunci când se
evaluează numai aspectul aprecierii comune ar trebui să se tragă concluzia că cine cumpără cărţi o face cu
expectativa ca acestea să fie integre în fiecare parte a lor. Numai că, în cazul în speţă, acestea au fost
cumpărate (în mod subiectiv) cu simplul scop al decorării, deci, „în raport de circumstanţe”, se poate
exclude că acest fapt trebuie „să se reţină hotărâtor pentru consimţământ”.

27
raportarea la opinia generală îşi manifestă utilitatea în special pe plan probator,
fiind de natură a reduce dificultatea dovezii pe care o implică viciul erorii.4
Concluzia nu poate fi decât una. Recomandabilă este utilizarea ambelor
criterii, dintre care, însă, raportarea la circumstanţele încheierii actului, judecata in
concreto, nu va putea lipsi niciodată.

B. Eroarea asupra valorii prestaţiei. Trebuie reţinut că, atunci când falsa
reprezentare cade asupra valorii economice a prestaţiei este vorba despre o eroare
lezionară, care însă nu este supusă regulilor de la error in substantiam (chiar dacă
valoarea ar fi fost un element determinant la încheierea actului juridic), ci regulilor
de la leziune, ceea ce înseamnă că majorul nu va putea obţine anularea actului
juridic astfel încheiat. Suntem în situaţia unei lezări care este reţinută ca o cauză de
nulitate doar cu titlu excepţional.
Mai trebuie adăugat că există, bineînţeles, nulitate atunci când confuzia cu
privire la valoare provine ea însăşi dintr-o eroare care cade asupra substanţei: de
exemplu, asupra autenticităţii unui tablou sau a unei piese de mobilier. În acest caz
cea de a doua este cea reţinută ca atare şi nu în baza consecinţelor pecuniare.
Se poate de asemenea admite nulitatea atunci când eroarea care cade asupra
valorii nu rezultă dintr-o apreciere greşită a valorii economice, ci dintr-o eroare
materială stabilită după toate regulile, cum ar fi o greşeală de etichetare? O astfel de
soluţie ar putea fi întemeiată, într-o astfel de situaţie, prin existenţa unui
consimţământ pur aparent – preţul oferit nefiind corespunzător celui care într-
adevăr se dorea – impropriu formării unui contract, situaţie similară cu ceea ce se
întâmplă în cazul erorii-obstacol.

C. Eroarea privind previziunile economice. Presupunerea. Diferită de

eroarea asupra valorii prestaţiei, care depinde de circumstanţe prezente în
4
Proba „aprecierii comune”, elementul obiectiv, este de o mai mare simplitate în comparaţie cu
cea a „circumstanţelor”, elementul subiectiv.

28
momentul în care consimţământul este dat, eroarea privind previziunile economice
ţine de posibile viitoare evoluţii ale obiectului prestaţiei. Se vorbeşte, de asemenea,
de eroarea care cade asupra rentabilităţii economice a unei operaţiuni, situaţie
care dă naştere unor dificultăţi importante. Spre exemplu, cumpărătorul unui fond
de marfă nu obţine profiturile scontate; cel care cumpără părţi sociale, nu obţine
dividendele pe care le spera. Pot ei obţine anularea contractului invocând faptul că
rentabilitatea investiţiei a fost o condiţie determinantă cu privire la care s-au
înşelat ?
Răspunsul de principiu trebuie cu siguranţă să fie negativ, în măsura în care
eroarea pe care ei o comit nu este legată de substanţa obiectului contractului şi ţine
mai curând de eroarea care cade asupra motivelor, care nu constituie, în principiu,
cauză de nulitate, chiar atunci când ele sunt determinante.
Problema erorii privind previziunile economice aduce în discuţie noţiunea de
presupunere, reprezentând acele aşteptări care au influenţat într-un mod deosebit
voinţa unei părţi, în aşa fel încât aceasta nu ar fi emis declaraţia (consimţământul)
dacă ar fi cunoscut exact lucrurile.
Aici trebuie distins între situaţia în care presupunerea a îmbrăcat forma unei
convingeri şi situaţia în care a reprezentat o simplă expectativă.
În cel de al doilea caz, evident, nu se poate pune problema declarării nulităţii
actului pe motiv că nu s-au împlinit speranţele părţii care reclamă nulitatea. Practic,
aceasta a înţeles să-şi asume un risc, similar situaţiei din contractele aleatorii, iar
acesta demonstrează inexistenţa unei erori.
O ipoteză similară întâlnim şi în situaţia erorii asumate, respectiv în ipoteza
în care circumstanţele încheierii actului au relevat părţii probabilitatea unei false
reprezentări, dar, acceptând riscul, consimte la încheierea actului. Nici aici nu vom
putea invalida actul pentru că eventualitatea erorii a fost reprezentată de parte în
procesul formării voinţei şi, prin aceasta, asumată. De fapt, nici nu putem vorbi de

29
eroare din moment ce partea cunoştea că realitatea ar putea fi diferită de
reprezentarea în perspectiva căreia a consimţit la încheierea actului.
Noul Cod civil reglementează în art. 1209 eroarea asumată, stabilind că „nu
atrage anularea contractului eroarea care poartă asupra unui element cu privire la
care riscul de eroare a fost asumat de cel care o invocă sau, după împrejurări,
trebuia să fie asumat de acesta.”
Noutatea constă, dincolo de faptul reglementării erorii asumate, în
interzicerea criteriului obiectiv de apreciere asupra predictibilităţii erorii. Astfel,
pentru a refuza anularea actului, nu va fi neapărat necesar să se dovedească
asumarea riscului erorii prin prevederea ei (criteriul subiectiv), ci va fi suficient să
se stabilească faptul că victima erorii ar fi putut să o prevadă (criteriu obiectiv).
Aşadar, dacă din analiza împrejurărilor încheierii actului va reieşi că partea avea
posibilitatea să prevadă eroarea, chiar dacă nu se va dovedi că a şi făcut-o, se va
aprecia că riscul erorii a fost asumat şi, prin urmare, protecţia îi va fi refuzată.
Întorcându-ne la ipoteza în care presupunerea a îmbrăcat forma unei
convingeri, vom observa că aceasta este similară, dacă nu chiar identică, ipotezei în
care eroarea cade asupra motivului determinant.
Nici dezvoltarea unei noi teorii, a bazei de negociere, nu schimbă această
observaţie. Conform acestei teorii, într-o astfel de ipoteză este vorba de un viciu
obiectiv al contractului, care este chiar lipsa sau estomparea bazei de negociere, a
elementelor care au reprezentat premisa cunoscută de la care a plecat negocierea
dintre părţi (etapă a formării acordului de voinţe). Această teorie accentuează ideea
că este vorba de eroare asupra unui element a cărui importanţă era cunoscută de
cocontractant. Dar chestiunea cunoaşterii de către cocontractant este pusă în
discuţie şi în analiza erorii asupra motivelor determinante.
Ipoteza se regăseşte, de exemplu, în situaţia persoanei care încheie un
contract de locaţie a unei ferestre pentru că a crezut, în baza unei ştiri greşite din

30
ziar, că pe strada de mai jos trebuia să treacă un cortegiu regal sau parada
manifestărilor de carnaval.
Indiferent că ne menţinem în cadrul teoriei falsei presupuneri sau abordăm
situaţia prin prisma teoriei bazei de negociere, nu putem delimita suficient ipoteza
de cea a erorii asupra motivului determinant, încât să acceptăm soluţii diferite. Dar
eroarea asupra motivului determinant va fi abordată ulterior.
În orice caz, trebuie să reţinem că, în ipoteza în care convingerea părţii s-a
datorat propriei sale greşeli, nefiind justificată prin împrejurările încheierii actului,
vom fi în prezenţa unei erori grosiere, nescuzabile, ce nu va determina, în niciun
caz, nulitatea actului.
În sfârşit, precizăm că nu va putea fi judecat drept eroare asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului actului juridic acel eveniment psihic care nu corespunde
unui defect de cunoaştere, ci unei erori de evaluare pozitivă. Astfel, nu se va anula,
de exemplu, achiziţionarea unui covor făcută din convingerea că acesta se va
potrivi cu mobila unei anumite camere.

D. Eroarea asupra propriei prestaţii. În general se vorbeşte despre eroare

asupra substanţei cu referire la obiectul contraprestaţiei. Eroarea poate să cadă,
însă, şi asupra obiectului prestaţiei proprii, caz în care, pentru identitate de raţiune
s-ar impune să fie recunoscută producerea aceloraşi efecte. De exemplu, în cazul în
care vânzătorul înstrăinează un tablou crezând că este o copie şi, în realitate, tabloul
era originalul. Şi nu s-ar putea susţine că într-o astfel de situaţie ar fi vorba despre o
eroare lezionară, asupra valorii propriei prestaţii, şi, ca atare, lipsită de efecte,
deoarece eroarea asupra valorii nu ar fi decât consecinţa erorii iniţiale asupra unei
calităţi substanţiale a obiectului prestaţiei. Numai eroarea de evaluare directă,
independentă de orice eroare asupra calităţilor substanţiale ale obiectului actului
juridic, rămâne indiferentă pentru validitatea actului juridic. A considera altfel
înseamnă să înlăturăm nejustificat, dacă nu în totalitate, oricum în mare parte,

31
cazurile de error in substantiam, pentru că, în general, eroarea asupra substanţei
obiectului actului juridic constituie indirect şi o eroare asupra valorii.
În orice caz, concluzia care se poate trage este aceea că, în principiu, şi
eroarea asupra propriei prestaţii poate fi invocată ca motiv de anulare a actului
juridic.

E. Eroarea şi interpretarea contractului. Eroarea în declaraţie.

Interpretarea contractului şi contestarea pentru eroare se pun pe planuri diferite, cu
toate acestea între cele două se stabileşte o împletire inevitabilă: obiect de
interpretare e atât contractul, cât şi declaraţia de voinţă a celui în eroare (expresă
sau tacită); existenţa erorii poate fi dedusă numai după îndeplinirea unei corecte
interpretări atât a contractului cât şi a declaraţiei. Problema se pune în concret,
întrucât declaraţia primită, o dată ce generează în destinatar conştiinţa că ea
exprimă voinţa declarantului, poate totuşi să fie plurivocă.
Interpretarea obiectivă a contractului conform bunei-credinţe poate permite
ca, între diverse interpretări, să prevaleze aceea mai apropiată de natura şi obiectul
contractului; aceasta chiar ţinând cont şi de eventuala recunoaştere a erorii care ar
putea deriva din admiterea unei soluţii interpretative diferite. Şi se ajunge, şi pe
această cale, la excluderea contestabilităţii contractului din cauză de eroare, dacă
semnificaţia contractului este făcută să coincidă cu cea a voinţei neafectate de
greşeală.
În ipoteza în care interpretarea contractului nu exclude o divergenţă între
semnificaţia contractului şi semnificaţia pe care partea o atribuise declaraţiei sale,
devine actuală constatarea existenţei unei erori. Pentru că voinţa se manifestă în
declaraţie, şi aceasta trebuie interpretată; de aici posibila împletire între interpretare
şi contestarea actului pentru eroare. Într-adevăr, interpretarea sfârşeşte prin a
acţiona asupra a două sfere diferite: cea a contractului şi cea a declaraţiei de voinţă.

32
 În concluzie, interpretarea operează atât cu privire la contract, cât şi cu
privire la declaraţie; logic trebuie efectuată mai întâi asupra contractului şi apoi
asupra declaraţiei. Evaluarea presupusă de interpretarea contractului este legată de
natura şi de cauza operaţiunii; evaluarea care se referă la declaraţie este legată de
raportul dintre declarant şi sistemul regulilor sociale de limbaj.
Mai departe, discutând despre interpretarea declaraţiei, trebuie să analizăm şi
problema greşelii formale în exprimarea consimţământului, respectiv a erorii în
declaraţie sau în transmiterea voinţei.
Voinţa, odată formată, trebuie să fie comunicată destinatarilor prin semne,
cum ar fi limbajul, şi prin instrumente, cum ar fi tiparul, telefonul, faxul, internetul,
procura dată terţilor. Tocmai acesta e cadrul în care dobândeşte importanţă eroarea
în declaraţie, prin care voinţa e corect formată, dar nu exact declarată.
În cazul în discuţie aici eroarea cade asupra exteriorizării voinţei, deci
presupune ca aceasta să se fi format fără vicii. Greşeala poate privi persoana
declarantului, care atribuie propriei declaraţii o semnificaţie diferită de cea pe care
aceasta o are în mod obiectiv, sau care adresează o declaraţie scrisă unei persoane,
alta decât cea căreia intenţionează să i se adreseze în mod efectiv”. Poate de
asemenea să privească greşeala împuternicitului pus să transmită declaraţia: oficiul
telegrafic sau chiar nuncius-ul în culpă sau în dol.
Se pune problema de a stabili dacă în acest caz sunt sau nu aplicabile regulile
din materia erorii. Într-adevăr nu toate viciile declaraţiei se pot corecta prin
interpretare, astfel încât să se restabilească voinţa efectivă faţă de voinţa
exteriorizată în document. Să ne gândim la ipoteza în care transmisia telegrafică
redă expresia „accept” în locul celei total diferite „nu accept”. Să ne mai gândim la
ipoteza în care plata este declarată în franci elveţieni, în loc de franci francezi. În

33
toate aceste ipoteze voinţa s-a format conştient, neviciată, dar nu corespunde
comunicării acesteia. Deci voinţele parţilor nu s-au întâlnit, nu au fost concordante.
Apreciem că şi aici ar trebui aplicate dispoziţiile privitoare la eroare, ipoteza
fiind similară celei a erorii obstacol, când actul încheiat corespunde numai voinţei
uneia dintre parţi, voinţa celeilalte fiind îndreptată într-o altă direcţie. Singura
diferenţă faţă de ipoteza erorii obstacol (sigur, în afara elementului asupra căruia
cade eroarea, aspect pe care nu l-am avut în vedere aici, obiectul greşelii putând fi
orice element al actului, inclusiv natura acestuia ori chiar refuzul
consimţământului) este aceea ca aici vizată este numai declaraţia de voinţă a parţii
care ar invoca eroarea. Dar, mai departe, prin ipoteză, această declaraţie a condus,
teoretic, la încheierea actului (în caz contrar discuţia nu ar mai avea loc), şi atunci
diferenţa se estompează.
Şi, aşa cum arătam, nici aici manifestările de voinţă ale părţilor nu se
întâlnesc decât formal. Fiecare consimte, cel puţin în parte, la altceva. Iar în ipoteza
în discuţie conflictul între voinţa parţii şi declaraţia acesteia poate fi mult mai grav,
aşa cum a rezultat din exemplele date, putând viza chiar sensul manifestării de
voinţă, acceptarea sau refuzul actului („accept” în loc de „nu accept”).
Desigur, rămâne de observat problema răspunderii pentru greşeală şi
consecinţele acesteia.
Noul Cod civil lămureşte problema erorii de comunicare sau de transmitere,
stabilind, în art. 1211, că vor fi aplicabile dispoziţiile privitoare la eroare şi atunci
când aceasta poartă asupra declaraţiei de voinţă ori când declaraţia a fost transmisă
inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la
distanţă.

34
 F. Eroarea de calcul. Eroarea de calcul, fiind, în principiu, doar o simplă
greşeală materială, nu va implica altceva decât rectificarea. În nici un caz nu va
pune problema nevalabilităţii actului.
Dar este necesar să distingem între eroarea de calcul în sens strict şi eroarea
asupra cantităţii, care poate căpăta caracteristicile unei erori produse asupra
premiselor efectuării unui calcul. Prima, referitoare la o eroare de calcul matematic
care a dus la un rezultat eronat, se evidenţiază cu ocazia executării contractului, a
doua, în schimb, referitoare la o falsă reprezentare sau la o falsă cunoaştere a
realităţii privind datele matematice sau criteriul matematic în baza cărora trebuie
efectuat calculul, viciază formarea consimţământului.
Eroarea de calcul este comisă în faza încheierii contractului, dar se manifestă
cu ocazia executării. Dar nu va fi eroare de calcul ceea ce priveşte exclusiv
executarea actului, apărând în cursul acesteia. De exemplu, dacă debitorul prin
efectul unei erori (de calcul) cu ocazia executării livrează mai mult decât datorează,
va putea solicita restituirea; dacă livrează mai puţin, va fi expus la acţiunea pentru
exacta îndeplinire a obligaţiei şi la eventuala cerere de daune din partea
creditorului.
Soluţia prevăzută pentru eroarea de calcul este rectificarea, propusă de cel
afectat de greşeală, şi nu anularea contractului, chiar şi pentru ipoteza de eroare de
calcul comună părţilor. În schimb, eroarea asupra cantităţii poate determina soluţia
anulării actului.
Această soluţie este consacrată expres în noul Cod civil, în art. 1210, care,
distingând între eroarea de calcul şi eroarea asupra cantităţii, esenţială pentru
încheierea contractului, stabileşte că prima nu va atrage decât rectificarea actului
(la cererea oricăreia dintre părţi), iar cea de a doua va putea determina anularea
actului.

35
 G. Eroarea şi viciile bunului. Lipsa calităţilor convenite. Între eroarea
asupra substanţei şi viciile ascunse, reglementate de art. 1352-1360 C. civ., există o
strânsă legătură, care provine din fundamentul lor comun. În ambele situaţii,
determinante pentru asumarea obligaţiilor de către una dintre părţi sunt calităţile
bunului, neregăsite, însă, la cel primit efectiv, iar legea sancţionează astfel de
situaţii pentru a ocroti pe victima necorespondenţei. S-a susţinut chiar că viciile
ascunse reprezintă un caz particular de eroare asupra substanţei, cu o reglementare
şi cu efecte speciale.
Însă eroarea asupra substanţei nu trebuie confundată cu viciile ascunse ale
lucrului, între aceste două situaţii existând deosebiri esenţiale. În cazul erorii asupra
substanţei obiectului, din cauza acestui viciu de consimţământ, cumpărătorul nu a
putut dobândi, în substanţa sa, lucrul voit şi poate cere anularea contractului. În
schimb, în cazul viciilor ascunse, cumpărătorul a dobândit lucrul voit, dar acesta
este impropriu întrebuinţării după destinaţie sau, din cauza viciilor, se micşorează
valoarea sa de întrebuinţare şi cumpărătorul nu poate cere anularea contractului, ci
rezoluţiunea vânzării (acţiunea redhibitorie) sau micşorarea preţului (acţiunea
estimatorie).5
Similar, trebuie făcută distincţia între eroarea asupra substanţei şi lipsa
calităţilor bunului convenite de către părţi.
Eroarea priveşte acordul, presupune evaluarea a ceea ce subiectul a crezut în
momentul încheierii contractului, respectiv confruntarea dintre reprezentare şi
realitate. Lipsa calităţilor se referă la executare şi comportă aprecierea obiectivă a
corespondenţei dintre lucrul prestat şi cel asupra căruia părţile s-au înţeles.

5
Potrivit noului Cod civil (art. 1710), în temeiul obligaţiei vânzătorului de garanţie contra viciilor,
cumpărătorul poate obţine: a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia; b) înlocuirea
bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii; c) reducerea corespunzătoare a preţului; d)
rezoluţiunea vânzării.

36
 Aşadar, în timp ce eroarea va deschide calea acţiunii în anulare, lipsa
calităţilor convenite va implica verificarea îndeplinirii obligaţiilor asumate de una
din părţile actului, cu consecinţe similare existenţei viciilor bunului, respectiv, după
caz, rezoluţiune, micşorarea preţului ori executarea conformă convenţiei.6
Precizăm că, în acest caz, caracterul esenţial al calităţilor lipsă nu este o
condiţie a exercitării acţiunii, existenţa sau inexistenţa acestui caracter influenţând
doar remediul ce poate fi obţinut.

H. Eroarea asupra identităţii sau însuşirilor esenţiale ale persoanei

cocontractante sau beneficiare a actului juridic nu reprezintă o cauză de nulitate
decât atunci când consideraţia persoanei, calităţile acesteia au fost determinante
pentru încheierea actului juridic.
De aici rezultă că error in personam vizează, de regulă, actele juridice
încheiate în considerarea unei anumite persoane, deci actele juridice intuitu
personae.
Aceste acte sunt, de obicei, actele cu titlu gratuit. Dar există şi acte cu titlu
gratuit (de exemplu, darurile făcute la decesul unei persoane de către familia
acesteia), care nu sunt încheiate intuitu personae, după cum există şi acte cu titlu
oneros în care persoana cocontractantului este decisivă la încheierea actului
(contractul de comandă a unei opere, contractul de societate, contractul de mandat,
contractul de muncă, contractul de locaţiune etc.).
În orice caz nu trebuie absolutizată calificarea pe categorii a actelor juridice
ca fiind încheiate intuitu personae sau nu. Este posibil ca un act juridic (de
exemplu, contractul de vânzare-cumpărare) să nu fie încheiat, ca regulă, intuitu
personae, dar, în anumite circumstanţe, încheierea lui să fie făcută în considerarea

6
În noul Cod civil (art. 1714) este prevăzută expres aplicarea dispoziţiilor privitoare la garanţia
contra viciilor ascunse şi pentru ipoteza în care bunul vândut nu corespunde calităţilor convenite de către
părţi.

37
persoanei cocontractantului (de exemplu, în situaţia în care o persoană, din orice
motive, vinde animalul său de companie, de care s-a ataşat, va considera cu
siguranţă importantă persoana cumpărătorului; sau în cazul în care este acordat un
credit cumpărătorului, solvabilitatea acestuia devine decisivă).
Se poate observa că, deşi textul art. 954 C. civ. se referă la eroarea asupra
persoanei cu care s-a contractat, în literatura de specialitate error in personam este
analizată şi în legătură cu persoana care, fără a fi parte în actul juridic, este
beneficiar al acestuia. Interpretarea extensivă a dispoziţiei legale a fost impusă de
necesitatea de a acoperi şi situaţia actelor unilaterale, şi chiar a stipulaţiei pentru
altul, şi justificată pe deplin de existenţa identităţii de raţiune.
Considerarea persoanei poate fi un motiv determinant pentru încheierea nu
numai a actelor bilaterale, prin raportare la persoana cocontractantului, ci şi, sau cu
atât mai mult, a actelor unilaterale (ori a stipulaţiei pentru altul) prin raportare la
persoana beneficiarului actului.
Modul de apreciere este acelaşi ca pentru eroarea care cade asupra
substanţei: ca şi lucrurile, persoanele au şi ele „calităţile lor substanţiale”.
Ar părea evident, la o primă vedere, faptul că singurele calităţi demne de a fi
reţinute sunt cele ale cocontractantului. Cu toate acestea, nu este o regulă generală,
întrucât efectul unui angajament asumat faţă de o persoană depinde uneori de
calităţile unei alte persoane. Acestea din urmă (calităţile, subl. ns.) sunt cele care
devin în acest caz determinante; şi nu există nicio raţiune pentru care eroarea ce s-a
putut comite în legătură cu ele nu ar fi sancţionată.
În ce priveşte eroarea asupra persoanei, noul Cod civil o reglementează (art.
1207 alin. 3) în cele două ipoteze clasice: eroarea asupra identităţii persoanei şi
eroarea asupra unei calităţi a acesteia.
Este de remarcat faptul că dispoziţia nu circumstanţiază persoana asupra
căreia cade falsa reprezentare. Nu mai trimite, aşa cum o face actuala reglementare,

38
la persoana cocontractantului. Se admite, aşadar, posibilitatea invocării erorii
asupra persoanei şi în cazul în care falsa reprezentare nu cade asupra
cocontractantului, ci asupra unei alte persoane (de exemplu, beneficiarul actului,
dacă acesta este terţ), cu singura condiţie a caracterului determinant al erorii pentru
încheierea actului.
De asemenea, tot în Secţiunea privitoare la Eroare, §3. Clasificare, a fost
analizata sfera erorii indiferente în care sunt cuprinse, de către doctrina franceză,
şi eroarea asupra valorii (înţeleasă drept eroarea asupra evaluării obiectului
contractului), precum şi eroarea asupra motivelor determinante (înţelegând prin
aceasta eroarea asupra motivului care a determinat o persoană să contracteze, motiv
care rămâne exterior obiectului contractului, care nu are în vedere nici calităţile
bunului – obiect al contractului, nici cele ale persoanei).
Referitor la eroarea asupra motivelor determinante, situaţia nu este pe
deplin clarificată. Se precizează că dacă motivul rămâne exterior obiectului
contractului şi nu are în vedere nici calităţile bunului – obiect al contractului, nici
cele ale persoanei, atunci nu ne-am afla în prezenţa lui error in substantiam sau a
lui error in personam, sancţionate cu nulitatea actului. De exemplu, o persoană
cumpără un automobil, vizând a obţine ulterior o funcţie (un post) pe care aceasta îl
necesită. Dacă presupunem că, după ceva vreme, persoana descoperă că acel
automobil are un defect care îl face impropriu circulaţiei rutiere, ne aflăm în
situaţia erorii asupra substanţei lucrului, persoana putând cere anularea actului.
Dacă, în schimb, vehiculul este apt de a circula, dar nu intervine numirea aşteptată,
reţinem eroarea asupra motivelor, formă a erorii indiferente care nu este
sancţionată.
Soluţia se explică prin aceea că mobilurile care determină o persoană să
contracteze sunt mult prea variabile şi diverse pentru ca dreptul să poată ţină cont
de acestea. Permiţându-i unui contractant a invoca această formă a erorii, care este

39
de ordin pur psihologic, ar însemna să fie prejudiciată cealaltă parte, care nu a putut
cunoaşte raţiunile îndepărtate şi ascunse de a contracta ale partenerului său.
Totuşi, problema erorii asupra motivelor determinante nu poate fi analizată
decât în directă corespondenţă cu problematica referitoare la cauza actului juridic,
respectiv concepţia adoptată cu privire la aceasta şi cerinţa cauzei de a fi reală.
Noul Cod civil, în alin. 4 al art. 1207, stabileşte că „eroarea care priveşte
simplele motive ale contractului nu este esenţială, cu excepţia cazului în care prin
voinţa părţilor asemenea motive au fost considerate hotărâtoare”.
Aşadar, regula este clară: în principiu, eroarea asupra motivelor nu va atrage
nulitatea.
Totuşi, va avea valoare de eroare esenţială şi va putea atrage nulitatea actului
eroarea asupra acelor motive calificate prin voinţa părţilor ca hotărâtoare. Fireşte,
dacă motivul este inclus în clauzele contractului (nu neapărat sub forma unei
condiţii suspensive sau rezolutorii care ar putea determina alte efecte decât cele în
discuţie aici), suntem în ipoteza excepţiei şi eroarea va atrage nulitatea. Dar textul
nu cere neapărat includerea motivului în contract, ci considerarea acestuia ca
hotărâtor prin voinţa părţilor. Fiind vorba de un motiv, fireşte că acesta aparţine
uneia dintre părţi, nu ambelor, ipoteza motivelor comune fiind dificil de imaginat.
Şi atunci, caracterizarea motivului prin voinţa părţilor ca fiind esenţial nu poate
însemna decât că partea căreia îi aparţine l-a făcut cunoscut celeilalte, împreună cu
caracterul său determinant. Nu putem vorbi decât în acest sens despre un acord al
părţilor asupra caracterului motivului, pentru că el nu poate fi determinant decât
pentru una dintre părţi. Aceasta îl enunţă, iar cealaltă parte ia act de existenţa şi
caracterul motivului atribuit de către cocontractant.
Fireşte că, pentru evitarea dificultăţilor de probă, calea cea mai uşoară este
inserarea motivului în contract, dar aceasta nu reprezintă o condiţie pentru a ne

40
situa în ipoteza excepţiei şi a da relevanţă erorii asupra motivului, în sensul de a o
califica drept cauză de anulare.
Precizăm că, oricum, faţă de includerea în noţiunea de eroare esenţială a
erorii asupra unei împrejurări considerate esenţiale de către părţi (art. 1207 alin. 2
pct. 2), soluţia dată falsei reprezentări a motivului determinant ar fi fost aceeaşi şi
în lipsa dispoziţiei speciale cuprinsă în alin. 4 al art. 1207. Motivul considerat
hotărâtor nu este decât o categorie ce poate inclusă în noţiunea mai largă a
împrejurării considerate esenţiale.
În plus, aşa cum vom vedea, problema motivelor contractului este strâns
legată de noţiunea de cauză a actului juridic, iar textul alin. 4 al art. 1207 trebuie
analizat şi prin prisma noii reglementări a acesteia.
Tot în Secţiunea privitoare la Eroare, §3. Clasificare, amintim discuţia
privind problema admisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţământ.
Argumentele admisibilităţii acesteia au fost aduse următoarele: art. 953 C. civ.
prevede nevalabilitatea consimţământului când este dat din eroare, fără a distinge
între eroarea de drept şi eroarea de fapt, iar ubi lex non distinquit nec nos
distinquere debemus; legea prevede când nu este admisă eroarea de drept (art. 1206
alin. 2 C. civ. în privinţa mărturisirii judiciare), ceea ce înseamnă, per a contrario,
că în celelalte cazuri este admisă; în măsura în care se produce, eroarea de drept are
acelaşi efect ca şi eroarea de fapt – falsa reprezentare a realităţii, iar ubi eadem est
ratio, ibi eadem solutio esse debet7.
Acestor argumente li se mai adaugă şi altele. Nici un text de lege nu interzice
invocarea erorii de drept. Atunci când legiuitorul a dorit să nu poată fi invocată
necunoaşterea legii, a prevăzut-o expres, aşa cum este cazul în dreptul penal. În
legislaţia civilă nu există un astfel de text8.

7
G. Boroi, op. cit., pag. 218; Gh. Beleiu, op. cit., pag. 155.
8
A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 271.

41
 În plus, cum realitatea contrazice teoria, cunoaşterea legii de către toţi cei
cărora li se adresează, rămâne un deziderat utopic, motiv pentru care câştigă teren
o altă teză care, deşi nu justifică ignorarea totală a regulii juridice, ia în considerare
dificultăţile cunoaşterii ei în cazuri concrete. Astfel, ar fi nedrept să se pretindă
părţilor cunoştinţe juridice, în privinţa cărora diferă uneori chiar opiniile instanţelor
de judecată. Cunoştinţele juridice ale individului, în măsura în care există, sunt
caracterizate printr-un puternic subiectivism şi relativism, rezultat al unui cumul de
factori: gradul de inteligenţă, nivelul educaţional, originea socială sau formarea
profesională.
În orice caz, nu trebuie înţeleasă acceptarea erorii de drept ca o acceptare a
încălcării normelor juridice sub pretextul necunoaşterii lor. Nu există echivalenţă
între cele două situaţii, întrucât cel care invocă eroarea de drept nu caută să se
sustragă de la aplicarea legii, nu urmăreşte a obţine consacrarea unei încălcări a
legii, ci se mărgineşte să arate că şi-a dat consimţământul ca urmare a cunoaşterii
inexacte a realităţii şi solicită să fie eliberat de angajamentul juridic asumat în
aceste condiţii tocmai prin aplicarea sancţiunii prevăzute de lege9.
Noul Cod civil pune capăt în parte controverselor legate de eroarea de drept,
legiuitorul pronunţându-se în favoarea admisibilităţii acesteia.
Astfel, în alin. 3 al art. 1207, eroarea de drept este calificată ca esenţială
(atrăgând nulitatea relativă), cu condiţia să privească o normă juridică
determinantă, potrivit voinţei părţilor, pentru încheierea contractului.
Semnificaţia condiţiei ca eroarea să privească o normă juridică determinantă
pentru încheierea contractului reiese din consideraţiile anterioare.

9
D. Cosma, op. cit., pag. 162; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 270. Un exemplu elocvent îl
reprezintă situaţia persoanei care obţine un teren pentru a construi un edificiu, fără a şti că acesta este
grevat de o servitute care interzice construirea. Nu va putea să invoce necunoaşterea legii pentru a
construi, dar va putea invoca propria eroare pentru a se elibera de contractul încheiat.

42
 Precizarea conform căreia caracterul determinant al normei juridice se va
stabili potrivit voinţei părţilor trebuie înţeleasă ca implicând o raportare la
convenţia încheiată, la operaţiunea juridică urmărită de părţi. Nu este cerută, însă, o
apreciere comună a părţilor cu privire la caracterul determinant al normei.
Este posibil ca, în convenţia părţilor, să fie inserată o referire la norma
respectivă, fie şi indirect, prin trimiterea cu titlu general la dispoziţiile aplicabile
unei anumite materii (de exemplu, dacă în discuţie ar fi încheierea unui contract de
vânzare-cumpărare, iar părţile ar trimite la prevederile aplicabile vânzării-
cumpărării, din care ar face parte şi norma asupra căreia ar cădea eroarea). Dar este
posibil ca părţile să nu facă astfel de trimiteri în contract, după cum este posibil ca
eroarea să fie reprezentată tocmai de ignorarea existenţei unei norme aplicabile sau
de credinţa greşită că o normă cunoscută nu ar avea incidenţă în cauză.
În toate aceste situaţii, caracterul determinant al normei se va stabili în
funcţie de influenţa pe care aplicabilitatea acesteia (atunci când existenţa normei a
fost ignorată) ori sensul real al său (atunci când falsa reprezentare privea conţinutul
şi semnificaţia normei) ar avea-o asupra operaţiunii juridice încheiate de părţi.
Dacă norma juridică respectivă ar afecta decisiv un element esenţial al
contractului, atunci ea va avea caracter determinant, indiferent că părţile au privit-o
în acest fel sau nu la încheierea contractului ori au ignorat-o cu desăvârşire.
Însă caracterul determinant al normei şi existenţa erorii asupra acesteia nu
sunt suficiente pentru a deschide calea acţiunii în anularea actului juridic, mai este
nevoie ca eroarea să nu fie nescuzabilă. Alineatul 2 al art. 1208 din noul Cod
califică drept nescuzabilă şi, prin urmare, fără consecinţe asupra validităţii actului,
eroarea de drept care priveşte dispoziţiile legale accesibile şi previzibile. Într-o
astfel de situaţie, eroarea este considerată imputabilă părţii care o invocă şi
protecţia îi este refuzată. Dispoziţia legală urmăreşte prevenirea abuzurilor şi, prin

43
aceasta, concilierea între eroarea de drept şi principiul nemo censetur ignorare
legem.
Aşa cum arătam mai înainte, este firesc să nu acceptăm posibilitatea
invocării necunoaşterii oricărei norme juridice. Dificultatea constă în a găsi criteriul
prin care să stabilim normele a căror pretinsă necunoaştere să nu poată fi primită
drept cauză de nulitate (adică a căror necunoaştere să nu fie acceptată).
Redactorii noului Cod civil au ales drept criteriu „accesibilitatea şi
previzibilitatea” normelor. Acest criteriu are, fără îndoială, meritul de a nu stabili
categorii de norme care, indiferent de circumstanţe, să fie excluse incidenţei erorii
de drept.
Totuşi, criteriul propus nu este la adăpost de critică. În primul rând,
formularea criteriului nu este suficient de clară. Se pune astfel problema stabilirii
semnificaţiei noţiunii de „normă accesibilă şi previzibilă”. În al doilea rând, textul
induce ideea că aprecierea se va face exclusiv în funcţie de circumstanţele obiective
care ţin de norma faţă de care se invocă eroarea, fără să intereseze circumstanţele
subiective în care aceasta s-ar fi produs (de exemplu, situaţia părţii care o invocă:
vârstă, grad de inteligenţă, nivel educaţional, origine socială sau formare
profesională).
Sigur, aşa cum am arătat, acceptarea unei aprecieri care se va face de la
normă la normă este, deşi mai dificilă, vădit preferabilă prestabilirii categoriilor de
norme care ar intra sau nu sub incidenţa erorii de drept. Dar soluţia corectă a
problemei nu poate înlătura din apreciere factorii subiectivi cu o relevanţă evidentă.
Pentru că într-un fel va fi apreciată situaţia în care eroarea de drept ar fi invocată de
o persoană cu studii superioare, eventual chiar din domeniul juridic, şi în alt fel va
fi apreciată aceeaşi eroare invocată de către un analfabet (exemplul este extrem, dar
ilustrează problema în discuţie). Eroarea de drept invocată de un jurist va fi mult

44
mai greu de acceptat (poate chiar exclusă) decât aceea ce ar fi invocată de un
neştiutor de carte. Temeiul distincţiei este evident.
Aşadar, stabilirea caracterului nescuzabil al erorii de drept ar trebui să
implice inclusiv analiza circumstanţelor subiective ale producerii erorii.
Dar să ne întoarcem la termenii folosiţi în formularea criteriului.
Expresia „normă accesibilă”, tratată literal, nu ar introduce nicio distincţie,
din moment ce toate normele juridice sunt, teoretic, în egală măsură accesibile.
Posibilitatea de a cunoaşte normele juridice este aceeaşi pentru toate.
Iar noţiunea de „normă previzibilă” este cel puţin la fel de neclară. Ea ar
părea să trimită la ideea de anticipare a unei norme juridice. Evident, însă, că nu
aceasta putea fi intenţia legiuitorului.
Credem că, în realitate, într-o formulare stângace, s-a dorit să se stabilească
interdicţia de a invoca eroarea de drept în cazul acelor norme care, prin frecventa
utilizare, prin domeniul de aplicare vizând activităţi curente, poate chiar
popularizare prin diferite căi, prin corespondenţa cu o regulă de morală pot fi
presupuse a fi cunoscute de o persoană obişnuită.
Accesibilitatea ar desemna uşurinţa cunoaşterii normei, probabilitatea
contactului cu aceasta. Iar previzibilitatea ar putea însemna posibilitatea de a
presupune existenţa normei, dată, poate, de justeţea vădită (echitatea trebuie
subînţeleasă) a acesteia ori de corespondenţa cu o regulă de convieţuire socială (de
exemplu, este de aşteptat să fii obligat la repararea unui prejudiciu cauzat prin fapta
ta).
Totuşi, indiferent de banalitatea normei, ar rămâne utilă şi aprecierea
subiectivă, cu luarea în considerare a situaţiei părţii care invocă eroarea.
În alcătuirea erorii-viciu de consimţământ intră un singur element, de natură
psihologică şi anume falsa reprezentare a realităţii, aspect reliefat în §4. Structura
erorii-viciu de consimţământ, din Secţiunea 1. Eroarea.

45
 Apoi, în §5 sunt analizate Cerinţele erorii-viciu de consimţământ (elementul
asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărâtor (determinant) pentru
încheierea actului juridic, în sensul că, dacă s-ar fi cunoscut realitatea, actul juridic
nu s-ar mai fi încheiat; în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, cu titlu
oneros, este necesar ca partea cocontractantă să fi ştiut ori să fi trebuit să ştie că
elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea
actului juridic civil în cauză). Legat de cercetarea circumstanţelor producerii erorii,
de analiza in concreto a acestora, în doctrină şi, uneori, şi în practică, s-a apreciat
că ar trebui să fie acceptată şi o altă cerinţă: aceea ca eroarea să fie scuzabilă. S-a
arătat că actul trebuie menţinut dacă eroarea provine dintr-o lejeritate sau neglijenţă
excesivă a errans-ului care o califică drept „nescuzabilă”. Astfel scuzabilitatea
erorii se cercetează in concreto, în funcţie de capacităţile personale ale errans-ului,
cu precădere a pregătirii sale profesionale. Aceasta şi în contextul în care se face tot
mai des vorbire despre obligaţia de informare pe care o au părţile unui contract,
obligaţie variabilă în funcţie de obiect şi persoana contractanţilor, care fixează
„limitele sancţionării erorii asupra substanţei”. Gradul de alterare al
consimţământului errans-ului nu prezintă nicio relevanţă juridică, acesta putând fi
chiar profund viciat. Cu toate acestea, se apreciază că greşeala, urmare a unor
„iluzii ridicole”, care puteau fi uşor demontate printr-o informare a errans-ului –
posibilitate facilă, de altfel – exclude din punct de vedere moral protecţia legală a
acestuia. Se pleacă de la ipoteza achiziţiei de către o persoană a unui tablou dintr-o
piaţă, în convingerea că a descoperit un tablou autentic de un maestru celebru,
„iluzia” acestuia fiind ulterior spulberată de un expert care stabileşte apartenenţa
pânzei. Astfel, cumpărătorul nu are dreptul de a porni o acţiune în anularea
contractului, deoarece nerespectarea obligaţiei de informare, dublată de caracterul
speculativ al operaţiunii juridice, nu îi conferă din punct de vedere „moral” această
posibilitate.

46
 Aşadar, eroarea trebuie să nu fie imputabilă celui care o invocă. Deşi
doctrina noastră nu o reţine ca fiind o condiţie a erorii, ea se impune datorită
justeţei sale.
Fiind, până la urmă, o măsură de protecţie, nulitatea datorată erorii se
justifică doar în ipoteza când cel care o invocă s-a înşelat, nu şi când, dând dovadă
de o lejeritate inacceptabilă, a încheiat actul fără să examineze cu atenţie condiţiile
în care se încheie (de non vigilantibus non curat praetor). Un argument de text care
justifică raţionamentul îl poate constitui art. 1353 C. civ., potrivit căruia
„vânzătorul nu este răspunzător de viciile aparente şi despre care cumpărătorul a
putut singur să se convingă”. Sigur, dispoziţia legală citată vizează materia
răspunderii pentru viciile lucrului, dar ilustrează concepţia legiuitorului privind
limitele protecţiei, iar ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet.
Apoi, aşa cum am arătat, admiţând eroarea de drept, trebuie să fixăm limitele
în care aceasta poate fi invocată, pentru a evita astfel abuzurile. Iar aceste limite pot
fi fixate prin refuzul de a da relevanţă oricărei ignoranţe invocate, respectiv tocmai
prin aprecierea caracterului scuzabil al erorii.
S-a susţinut, însă, că a admite că eroarea nescuzabilă nu poate duce la
anularea contractului înseamnă a se face confuzie între două concepte diferite, cel
de nulitate şi cel de răspundere. Obiecţia este în parte corectă. În măsura în care a
existat, eroarea, chiar nescuzabilă, a afectat procesul psihologic al formării voinţei,
deci, teoretic, ar trebui să determine invalidarea actului. În acelaşi timp, culpa care
ar putea fi reţinută pentru producerea erorii în sarcina celui care o invocă, ar putea
atrage răspunderea acestuia, respectiv obligaţia de a repara prejudiciul produs.
Aparent, nulitatea actului şi răspunderea errans-ului nu sunt legate. Dar s-a admis
deja de multă vreme că principiul răspunderii delictuale poate conduce la
menţinerea efectelor unui act juridic civil lovit de nulitate, atunci când prejudiciul
care va trebui să fie reparat ar fi urmarea chiar a anulării actului respectiv, iar

47
răspunderea ar aparţine chiar celui care ar solicita nulitatea. Actul lovit de nulitate
va fi menţinut întrucât reprezintă cea mai bună reparare (de fapt, evitarea) a
prejudiciului ce s-ar putea produce urmare, în cazul nostru, a culpei errans-ului.
În noul Cod civil (art. 1208) este prevăzută expres lipsa de efecte a erorii
nescuzabile asupra valabilităţii actului. Eroarea va fi nescuzabilă, potrivit noilor
dispoziţii, dacă, după împrejurări, faptul asupra căruia poartă putea fi cunoscut cu
diligenţe rezonabile. Textul sancţionează ignoranţa grosieră şi pasivitatea excesivă
a celui care încheie actul fără un efort firesc de a se informa asupra condiţiilor
actului. Dacă dispoziţiile legale recente (în special cele din materia protecţiei
consumatorilor) consacrau obligaţia de informare între părţi, iată, firesc, că aceasta
nu exclude şi propria obligaţie a fiecărei părţi de a se informa. Aprecierea
caracterului nescuzabil al erorii se va face, ţinând cont de împrejurările încheierii
actului, după un criteriu obiectiv, impus de cerinţa rezonabilităţii diligenţelor care
ar fi fost necesare pentru cunoaşterea corectă a faptului asupra căruia a căzut falsa
reprezentare.
Aşa cum am văzut, în noţiunea de eroare nescuzabilă este inclusă şi eroarea
de drept invocată în cazul dispoziţiilor legale accesibile şi previzibile (art. 1208
alin. 2 din noul Cod civil).
Totodată, art. 1212 din noul Cod civil stabileşte că partea care este victima
erorii nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei-credinţe. Victima
erorii trebuie să folosească mijloacele puse la dispoziţia sa pentru protecţia
intereselor sale, pentru evitarea sau repararea pagubei ce i-ar putea fi cauzată. Ea nu
ar putea îndrepta acţiunea în anulare în alt scopdecât acela pentru care i-a fost
deschisă: înlăturarea consecinţelor negative ale erorii. Errans-ul va trebui să
justifice interesul său legitim, patrimonial sau nepatrimonial, pentru anularea
actului.

48
 În fine, în doctrina franceză se vorbeşte şi despre o altă cerinţă a erorii,
respectiv prezenţa prejudiciului. Aceasta ar presupune menţinerea contractului dacă
errans-ul nu suferă un prejudiciu. Deşi această cerinţă nu s-a impus ca o regulă în
practica instanţelor, analiza ei permite o mai bună apreciere asupra situaţiei de
fapt.10
Nulitatea actului juridic nu ridică nicio problemă în cazul în care reclamantul
a încheiat un contract dezavantajos sau când echivalentul pecuniar al prestaţiilor nu
este echilibrat. Astfel, prin analiza preţului, instanţele de judecată pot stabili
existenţa erorii errans-ului. Este un raţionament care permite, mai ales în situaţia
achiziţiilor, determinarea erorii, errans-ul plătind preţul conform credinţei că
obiectul întruneşte calitatea esenţială din punctul său de vedere, calitate care
implicit presupune un preţ sporit.
Psihologic, dacă într-adevăr eroarea a purtat asupra substanţei obiectului,
preţul nu prezintă nicio relevanţă. Moral, însă, nu se relevă necesitatea protejării
contractantului ale cărui interese nu au fost, în cele din urmă, prejudiciate: a plătit
un tablou mediocru la preţul unui tablou mediocru, chiar în credinţa că a
achiziţionat un tablou original, tacâmuri de bronz argintate la adevărata lor valoare,
chiar dacă le-a crezut de argint.
Sigur, inexistenţa prejudiciului văzut prin prisma mişcărilor în patrimoniu,
nu exclude interesul legitim al părţii căzute în eroare de a solicita nulitatea actului.
De aceea, existenţa prejudiciului nu poate fi acceptată ca o condiţie neapărat
necesară pentru anularea actului în caz de eroare. Totuşi, cercetarea acestui aspect
se dovedeşte a fi utilă pentru că existenţa prejudiciului poate fi un semn al
existenţei erorii.
Cele două condiţii ale erorii sunt cerute şi în reglementarea noului Cod civil.
Prima este inserată în alin. 2 al art. 1207 în prezentarea categoriilor de eroare
10
J. Flour, J.L. Aubert, E. Savaux, op. cit., pag. 160.

49
esenţială. Astfel, eroarea este esenţială când poartă asupra unei calităţi a obiectului
prestaţiei sau asupra unei alte împrejurări considerate esenţiale de către părţi în
absenţa căreia contractul nu s-ar fi încheiat. De asemenea, eroarea este esenţială
când poartă asupra unei calităţi a persoanei, în absenţa căreia contractul nu s-ar fi
încheiat. Eroarea de drept este esenţială atunci când priveşte o normă juridică
determinantă pentru încheierea actului. În ce priveşte eroarea asupra naturii actului,
identităţii obiectului prestaţiei ori identităţii persoanei, cerinţa este îndeplinită prin
ipoteză.
Cea de a doua condiţie este inserată în alin. 1 al art. 1207 care precizează că
partea care se afla, la momentul încheierii contractului, într-o eroare esenţială poate
cere anularea acestuia, dacă partea cealaltă ştia sau, după caz, trebuia să ştie că
faptul asupra căruia a purtat eroarea era esenţial pentru încheierea actului.
Formularea condiţiei arată că legiuitorul a înţeles să consacre sistemul
obiectiv de apreciere a îndeplinirii condiţiei. Astfel, nu va fi neapărat necesar să se
determine că partea cealaltă cunoştea că faptul asupra căreia a purtat eroarea era
esenţial (criteriu subiectiv), ci va fi suficient să se demonstreze că, din împrejurările
încheierii actului, rezultă că ar fi trebuit să cunoască acest aspect (criteriu obiectiv).
În continuarea analizei erorii, am reliefat particularităţile erorii-viciu de
consimţământ în materia căsătoriei (§6) şi aspecte privind proba erorii (§7).
În §8. Răspunderea pentru producerea erorii, am arătat că eroarea atrage
anularea independent de culpa părţilor. Dar, dacă eroarea este imputabilă cuiva, fie
reclamantului – întrucât nu s-a informat suficient – , fie pârâtului – întrucât,
cunoscând faptul că cealaltă parte se înşală asupra realităţii, omite să îi atragă
atenţia asupra acestui fapt – fie unui terţ (în ultimele două ipoteze fiind posibil să
ne aflăm în prezenţa unui dol) şi a rezultat un prejudiciu, acesta trebuie reparat de
cel vinovat.

50
 Prejudiciul născut în legătură cu formarea nevalabilă a unui contract (cum
este şi cazul în care există o eroare asupra substanţei) nu rezultă nici din
neexecutarea, nici din anularea contractului, ci chiar din încheierea contractului
afectat de o cauză de nulitate, răspunderea pentru repararea acestuia (a
prejudiciului) fiind delictuală.
Uneori, culpa în încheierea contractului este imputabilă cocontractantului
errans-ului. În acest caz, trebuie făcută distincţia după cum cocontractatul se face
vinovat de dol (cunoaşte realitatea şi induce cealaltă parte în eroare, fie prin
manopere dolosive sau minciuni, fie prin comiterea unui dol prin reticenţă, ambele
presupunând intenţia de a înşela), caz în care contractul poate fi anulat pentru acest
motiv, sau se face vinovat doar de o simplă neglijenţă, neverificând informaţiile
comunicate errans-ului, acesta fiind indus în eroare fără intenţie, caz în care
contractul poate fi anulat numai pentru eroare asupra substanţei. În ambele cazuri
însă, cocontractantul errans-ului va fi ţinut pe temei delictual la repararea
prejudiciului suferit de acesta.
Repararea prejudiciului poate fi pusă în sarcina unui terţ vinovat de
încheierea contractului în condiţii de eroare asupra substanţei, cum este cazul
expertului care confirmă autenticitatea unei opere de artă, care, în realitate, nu este
autentică, inclusiv cazul în care un terţ comite un dol faţă de unul sau altul dintre
contractanţi, dar nu s-ar putea reţine acest viciu de consimţământ, deoarece în
contractele sinalagmatice acesta nu poate proveni decât de la părţi (cu titlu de
excepţie, este acceptat dolul datorat manoperelor terţului).
O mare parte a autorilor sunt însă de acord că, în ipoteza în care eroarea se
datorează propriei culpe a victimei acesteia, iar cealaltă parte este de bună-credinţă,
atunci partea care s-a aflat în eroare şi care a obţinut pentru acest motiv anularea
contractului, poate fi obligată la despăgubiri către cealaltă parte, în baza art. 999 C.
civ., pentru prejudiciul pe care anularea contractului îl produce acestuia.

51
 Dar, în temeiul principiului reparării în natură şi integrale a pagubelor, s-ar
putea ajunge la soluţia ca actul lovit de nulitate să fie menţinut, întrucât reprezintă
cea mai bună reparare a prejudiciului ce s-ar putea produce cocontractantului
datorită culpei victimei erorii.
În orice caz, însă, aici este locul referirilor la eroarea nescuzabilă ori al
argumentelor invocate împotriva admisibilităţii invocării erorii asupra propriei
contraprestaţii.
Aici interesează sursa erorii şi mecanismul prin care s-a produs pentru a
stabili eventuala culpă a victimei erorii şi, implicit, răspunderea acesteia.
Eroarea asupra propriei contraprestaţii ar putea reprezenta, de cele mai multe
ori, o eroare nescuzabilă, care, până la urmă, nu este altceva decât eroarea în
producerea căreia un rol important l-a avut culpa părţii care o invocă, şi care atrage
răspunderea acesteia pentru eventualele prejudicii cauzate.
În practică, problema răspunderii victimei erorii nu s-a pus şi aceasta are o
justificare foarte simplă: eroarea este oricum greu de dovedit, iar în acele cazuri în
care producerea ei este imputabilă părţii care i-a căzut victimă (de exemplu, în
cazul aşa-numitei erori grosiere) proba este aproape imposibil de făcut (prezumţiile
simple a căror utilizare este urmărită în dovedirea erorii, nu vor funcţiona în aceste
situaţii în favoarea victimei erorii, ci, din contră, ar putea funcţiona împotriva ei).
De aceea, instanţele nu au fost puse în situaţia de a se pronunţa asupra
răspunderii victimei erorii, problema fiind rezolvată în cazurile respective prin
imposibilitatea de a proba eroarea.
Analiza erorii s-a încheiat cu aspecte de drept comparat (dreptul francez,
german, italian, spaniol şi anglo-saxon) în §9. Doctrina europeană. Concepţii
clasice şi novatoare.
Secţiunea a 2-a este consacrată Dolului şi este alcătuită din 4 subsecţiuni(§).
Prima subsecţiune – priveşte reglementarea şi definiţia dolului. Apoi, în §2.

52
Delimitarea dolului de alte instituţii, dolul este prezentat în comparaţie cu: frauda,
eroarea, violenţa, culpa şi infracţiunea penală.
În ce priveşte natura juridică a dolului (§3.), au fost analizate două teorii
(prima teorie fundamentează acţiunea de dol pe răspunderea delictuală, cu
consecinţa reparării daunei cauzate, iar cea de a doua califică dolul, datorită
caracterului său de eroare provocată, ca nefiind altceva decât un viciu de
consimţământ). Această analiză a celor două teorii este constructivă pentru
elaborarea unei teorii mixte: dolul e un viciu de consimţământ modelat pe
principiul responsabilităţii.
Noţiunea dolului este „marcată de ambivalenţa lui” deoarece, pe de o parte,
dolul este un viciu de consimţământ, iar, pe de altă parte, este şi un delict civil (§4.
Ambivalenţa dolului).
Urmează apoi analiza §5. Dolului în dreptul roman.
Împărţirea dolului pe categorii a fost realizată în §6. Clasificarea dolului
(dolul principal şi dolul incident; dolus bonus – dolul tolerat – şi dolus malus;
dolul direct, imputabil uneia din părţile actului juridic, şi dolul indirect, caracterizat
prin aceea că partea căreia îi profită consecinţele dolului rămâne străină preparării
lui, în sensul că dolul este săvârşit de un terţ; reciprocitatea de dol; dolul pozitiv şi
dolul negativ – dolul prin reticenţă).
În ce priveşte Structura dolului (§7), două sunt elementele sale: cel obiectiv,
material (utilizarea de mijloace viclene – manopere frauduloase, maşinaţiuni,
şiretenii etc. – pentru a induce în eroare) şi cel subiectiv, intenţional (intenţia de a
induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic). Cu
privire la primul element, cu referire la admiterea simplei minciuni ca fiind
constitutivă de dol, în principiu, nu ar trebui să avem rezerve în a accepta că simpla
minciună poate fi constitutivă de dol. Important este, sub aspectul pe care îl
discutăm aici, să existe elementul obiectiv, orice manoperă. Dacă aceasta ar fi

53
improprie pentru a induce în eroare nu vom avea dol, dar nu datorită lipsei
elementului material, ci pentru că, pur şi simplu, nu există falsă reprezentare. Deci
celelalte opinii nu au în vedere de fapt elementul material, ci sunt preocupate de
rezultatul dolului. Fireşte că, pentru a fi dol, trebuie să fie provocată o eroare, dar
dacă aceasta s-a produs nu se poate susţine că nu există dol, pe motiv că autorul
acestuia s-a mărginit la o simplă afirmaţie neadevărată. În practică s-ar putea
ajunge la soluţia propusă de susţinătorii primei opinii, dar aceasta deoarece, pentru
a obţine anularea actului trebuie dovedit dolul, deci implicit şi eroarea provocată,
pentru care, obişnuit, s-ar folosi prezumţia simplă întemeiată pe constatarea
existenţei manoperelor dolosive, prezumţie care însă ar fi refuzată în ipoteza în care
s-ar aprecia că manoperele întrebuinţate nu erau de natură a induce în eroare.
În ceea ce priveşte incidenţa dolului negativ în materia liberalităţilor, în
doctrina franceză se arată că instanţele o admit mai degrabă în această materie,
decât în contractele cu titlu oneros, unde securitatea tranzacţiilor se impune a fi
respectată. Un alt argument pentru care dolul negativ este admis cu mai puţină
rezervă în această materie ar fi acela potrivit căruia, de vreme ce în materia
liberalităţilor actul juridic se încheie, de cele mai multe ori, în considerarea
calităţilor personale ale gratificatului, acest fapt trebuie să presupună, eo ipso,
încrederea dispunătorului în onestitatea acestuia. Or, este cu atât mai reprobabil a
înşela încrederea cuiva care a contractat doar pentru a procura un avantaj fără
contraechivalent celuilalt, iar acesta din urmă a recurs la maşinaţii pentru a-i
specula animus donandi.
Cu privire la aplicarea principiului potrivit căruia simpla tăcere poate fi
constitutivă de dol, admisibilitatea dolului prin reticenţă este unanim acceptată. Pe
de o parte, dezvoltarea ştiinţei şi progresului tehnic au determinat o creştere acută a
complexităţii raporturilor juridice, ceea ce făcea imposibilă păstrarea neschimbată a
etalonului de diligenţă medie la care trebuie raportată prudenţa oricărui

54
cocontractant, cu privire la posibilitatea de a se informa exhaustiv asupra tuturor
aspectelor ce prezintă interes pentru încheierea contractului. Această obligaţie de
diligenţă ar fi fost mai mult decât împovărătoare, chiar imposibilă în unele cazuri.
Pe de altă parte, menţinerea unui grad rezonabil de securitate a circuitului juridic
presupune ridicarea standardelor care reprezintă etalonul de onestitate contractual
minimal. În acest sens cred că trebuie respinsă aserţiunea potrivit căreia partea
contractantă nu este obligată să atragă cocontractantului atenţia asupra
dezavantajelor pe care le-ar putea prezenta pentru el operaţia ce se încheie, întrucât
apreciem că, în acest caz, s-ar încuraja încălcarea principiului bunei-credinţe, ceea
ce nu poate fi permis.
În lipsa unei reglementări a obligaţiei de informare, s-a considerat nu numai
utilă, dar chiar necesară inserarea sub forma unei clauze contractuale exprese a
obligaţiei reciproce de informare în orice convenţie, în scopul de a preîntâmpina
reticenţa dolosivă.11 Precizăm, însă, că o astfel de clauză inserată în contract nu
putea reprezenta, în caz de neîndeplinire a obligaţiei de informare, o cauză de
nulitate a actului juridic, ci doar un temei pentru o acţiune în despăgubiri.
În sfârşit, tot aici trebuie menţionată şi situaţia în care o parte, cunoscând
existenţa unei cauze de invaliditate a actului juridic, nu o aduce la cunoştinţa
celeilalte părţi. În acest caz suntem în prezenţa unui comportament culpabil care
poate fi privit ca un dol omisiv. Obligaţia de a comunica celeilalte părţi existenţa
unei cauze de invaliditate a contractului trebuie inclusă în obligaţia generală de
informare. Fireşte că reticenţa, în acest caz, nu va fi decisivă pentru desfiinţarea
actului, existând deja o altă cauză de nulitate, dar va da loc obligării la plata de
despăgubiri.

11
Menţionăm că „părţile pot insera în actul pe care îl încheie o clauză privind obligativitatea unor
declaraţii, sub sancţiunea anulării pentru declaraţii intenţionat inexacte”.

55
 Noul Cod civil (art. 1214 alin. 1) reglementează expres, alături de dolul
comisiv, şi pe cel omisiv. Astfel, va fi dol şi atunci când o parte „a omis, în mod
fraudulos, să îl informeze pe contractant asupra unor împrejurări pe care se cuvenea
să i le dezvăluie”.
Dispoziţia legală consacră astfel obligaţia generală de informare între părţi.
Două precizări se impun. În primul rând, trebuie observat că legiuitorul nu
circumscrie sfera informaţiilor ce trebuie aduse la cunoştinţa celeilalte părţi. Este
vorba de orice „împrejurări pe care se cuvenea să i le dezvăluie”. Evident nu va fi
calificată drept dol omisiunea comunicării oricărei informaţii, ci numai a acelora
care puteau influenţa consimţământul celeilalte părţi, fie în sensul că aceasta,
cunoscând informaţia, nu ar mai fi contractat, fie că ar fi consimţit la încheierea
contractului în alte condiţii. Sfera informaţiilor relevante va fi stabilită aşadar în
funcţie de circumstanţele încheierii actului. În al doilea rând, trebuie stabilit sensul
expresiei „în mod fraudulos”, care circumstanţiază omisiunea informării. Credem
că aceasta nu poate fi înţeleasă decât ca solicitând intenţia autorului dolului.
Concluzia se bazează atât pe terminologia folosită care trimite la existenţa relei-
credinţe, deci la intenţie, cât şi pe faptul că, în discuţie fiind o omisiune, nu putea fi
circumstanţiată în sens material, ci doar la nivel intelectual. Aşadar, expresia
trimite la atitudinea autorului dolului, solicitând intenţia acestuia în adoptarea
conduitei reprobabile.
În ce priveşte Cerinţele dolului (§8), au existat autori care adaugă celor două
condiţii clasice ale dolului (să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să
provină de la cealaltă parte) încă două şi anume: dolul să fie anterior încheierii
actului şi dolul să fie dovedit de partea care îl invocă.
Aceste două condiţii nu pot fi, însă, reţinute. În ce o priveşte pe prima ea este
îndeplinită prin ipoteză din moment ce, în discuţie este un viciu de consimţământ,
iar consimţământul este exprimat la momentul încheierii actului juridic, de unde

56
rezultă că orice influenţă asupra lui nu poate fi exercitată decât înainte de acest
moment. Iar, în ce o priveşte pe a doua, aceasta se referă la proba dolului şi nu la
admisibilitatea invocării lui (iar necesitatea dovedirii este o cerinţă generală pentru
orice susţinere prezentată instanţei de judecată).
În schimb, deşi este unanim admis că nu există dol dacă împrejurarea pretins
ascunsă era cunoscută de cealaltă parte, nu este reţinută nici o condiţie în acest sens
în literatura de specialitate.
Dolul fiind o eroare provocată, cred că s-ar impune ca falsa reprezentare a
realităţii să fie reţinută ca element în structura dolului, ori ca necesitatea existenţei
falsei reprezentări să fie menţionată printre cerinţele dolului.
In continuare, dupa prezentarea sanctiunii care intervine in cazul dolului, am
analizat si aspectele privitoare la proba acestuia.
In paragraful 11 al sectiunii am prezentat doua domenii specifice de
manifestare a dolului : liberalitatile si casatoria.
Sub aspectul elementului obiectiv, o situaţie specială prezintă cazul dolului
în materia liberalităţilor, care se manifestă ca „orice manevră izvorâtă din
cupiditate prin care, în mod neloial şi obstrucţionist se convinge o persoană să
tulbure ori să frângă prin liberalităţi ordinea succesorală de drept comun sau să
schimbe destinaţia intenţiilor sale generoase, constituie o comportare dolosivă,
reunită sub numele de sugestie şi captaţie”12.
Iar în materia căsătoriei dolul se prezintă atât sub formă comisivă, cât şi sub
formă omisivă. Numai dacă autorul dolului face uz de manopere frauduloase
constând în fapte pozitive, vom putea reţine dolul comisiv13.

12
A se vedea M. Grimaldi, Droit civil. Les liberalités, Litec, Paris, 2000, pag. 61.
13
Un exemplu dat în doctrină pentru a ilustra această situaţie este cazul în care unul din viitorii
soţi, care suferea de o boală gravă şi de durată, l-a indus în eroare pe celalalt în privinţa stării sănătăţii
sale, prin prezentarea unui certificat medical fals emis pe numele unei rude; a se vedea I. Albu, op. cit.,

57
 Reticenţa este constitutivă de dol ori de câte ori o parte a păstrat intenţionat
tăcerea asupra unui fapt cunoscut, care prezenta un interes esenţial pentru cealaltă
parte şi pe care autorul dolului, dacă era loial şi de bună-credinţă, trebuia în
condiţiile date să-l comunice14.
Fireste sectiunea dedicata dolului se incheie cu o incursiune de drept
comparat, fiind prezentate succint cateva aspecte particulare in dreptul francez, in
cel italian, cel spaniol si in dreptul anglo-saxon.
Sectiunea urmatoare este locul tratarii violentei ca viciul de consimţământ ce
constă în ameninţarea unei persoane cu un rău care îi provoacă acesteia o temere,
determinând-o să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Precizăm că, în vreme ce eroarea şi dolul afectează consimţământul părţii
chemate să încheie un act juridic prin alterarea premiselor intelectuale de la care
porneşte deliberarea persoanei, în cazul violenţei partea nu se află în eroare,
spontană sau provocată, având o reprezentare clară a dezavantajelor pe care le va
suferi prin încheierea actului juridic în cauză. Pusă însă în situaţia de a alege între
două rele, în mod conştient aceasta alege răul mai puţin important, reprezentat de
actul juridic smuls sub imperiul fricii.
Prezentarea evolutiei reglementarii in aceasta materie si a clasificarii
violentei, preced analiza structurii acesteia si a cerintelor ce trebuie indeplinite
pentru a fi calificata viciu de consimtamant. În structura violenţei intră două

pag. 96.
14
În acest caz este necesar să se ascundă de către unul din soţi însuşiri personal esenţiale, de
natură a periclita în mod obiectiv, iar nu subiectiv, existenţa căsătoriei; a se vedea practica: T.S., s. civ.,
dec. nr. 499/1977, în Culegere de decizii pe anul 1987, pag. 269.

58
elemente:un element exterior, obiectiv, constând în ameninţarea cu un rău15;un
element intern, subiectiv, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei ameninţate.
Răul cu care se ameninţă poate fi de natură patrimonială (distrugerea unui
bun), de natură fizică (vătămarea integrităţii corporale) sau de natură morală
(compromiterea reputaţiei).
În categoria persoanelor la care se referă răul ce produce temerea, intră nu
numai persoana victimă a violenţei, cea determinată să încheie actul juridic, ci,
conform art. 957 C. civ., şi soţul ori, după caz, soţia, descendenţii şi ascendenţii
acesteia. Se consideră16 că enumerarea din art. 957 C. civ. nu este limitativă,
persoanelor menţionate în acesta urmând a le fi asimilate şi alte persoane de care
cel ameninţat este legat de o temeinică afecţiune. Interpretarea extensivă a art. 957
C. civ. este întemeiată pe existenţa identităţii de raţiune, arătându-se că temerea
generată de ameninţarea la adresa unei persoane de care autorul actului este legat
printr-o puternică afecţiune, poate altera consimţământul în aceeaşi măsură, iar
uneori chiar în mai mare măsură decât cea generată de ameninţarea la adresa uneia
dintre persoanele menţionate în textul legal17.
În ce priveşte elementul subiectiv, este de observat că tocmai acesta alterează
consimţământul victimei violenţei. Temerea este aceea care determină victima
violenţei să încheie contractul, animată de un singur motiv: evitarea răului cu care
era ameninţată. În literatura de specialitate, frica a fost definită ca fiind „acel senti-

15
Dacă ne raportăm şi la violenţa fizică, definită conform celei de-a doua clasificări propuse,
elementul obiectiv ar fi constituit din orice act sau fapt de constrângere, atât fizică (acte materiale), cât şi
morală (ameninţări).
16
A. Ionaşcu, op. cit., pag. 86; A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., pag. 280; G. Boroi, op. cit., pag. 226.
17
A se vedea: D. Cosma, op. cit., pag. 174; Jean Simionesco, De la violence et ses effets dans les
actes juridiques, Paris, Juris-Classeurs, pag. 54-60.

59
ment negativ, acea stare psihică afectivă, generată de apariţia unei perspective
neplăcute sau de un eveniment ameninţător”18.
Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, două condiţii trebuie
îndeplinite cumulativ:
 temerea insuflată să fie determinantă pentru încheierea actului juridic;
 ameninţarea să fie injustă.19
În aprecierea primei cerinţe, chiar legea impune utilizarea unui criteriu
subiectiv. Astfel, art. 956 C. civ. prevede că temerea trebuie să fie raţionabilă după
dânsa (persoana ameninţată), precizând că se vor avea în vedere vârsta, sexul şi
condiţia persoanelor.20
Ameninţarea poate proveni fie de la cealaltă parte contractantă, fie de la un
terţ care acţionează în beneficiul acesteia. Nu există o prevedere legală care să
impună cunoaşterea de către cocontractantul victimei a violenţei exercitate de terţ
în avantajul său21.

18
A se vedea Colectiv de autori, Dicţionar de pedagogie, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1979, pag. 187.
19
Cele două condiţii sunt reţinute şi în reglementarea noului Cod civil. Prima condiţie reiese din
conţinutul alin. 2 al art. 1216: „Există violenţă când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că, în lipsa consimţământului său, viaţa, persoana, onoarea
sau bunurile sale ar fi expuse unui pericol grav şi iminent”. Cea de a doua condiţie rezultă din formularea
alin. 1 al art. 1216 care cere ca temerea ce justifică anularea contractului ă fie indusă fără drept.
20
Criteriul subiectiv de apreciere este stabilit în noul Cod în art. 1216 alin. 4 care cere să fie avute
în vedere vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat violenţa, precum şi
orice altă împrejurare ce ar fi putut influenţa starea acestuia la mmentul încheierii contractului.
21
A se vedea G. Răducan, op. cit., pag. 309.

Noul Cod civil (art. 1220) cere ca, pentru a fi atrasă nulitatea, în cazul violenţei exercitate de un
terţ, cocontractantul să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască exercitarea violenţei. Aşadar în noua
reglementare cazul violenţei exercitate de un terţ este tratat similar cazului în care dolul provine de la terţ.

60
 A doua cerinţă impune calificarea violenţei ca viciu de consimţământ numai
atunci când ameninţarea este nejustificată, reprezentând o încălcare a legii (o faptă
ilicită).
Deci nu orice ameninţare, prin ea însăşi, va constitui o violenţă – viciu de
consimţământ. Ameninţarea legitimă nu va primi această calificare. Ca exemplu în
acest sens se citează cazul creditorului care ameninţă pe debitorul său cu darea în
judecată dacă nu îşi execută obligaţia. Totuşi, în funcţie de circumstanţele unei
astfel de ameninţări, de exemplu dacă ar fi săvârşită în scopul de a obţine un
avantaj exagerat şi injust, că ar putea primi calificarea de violenţă care viciază
consimţământul22.
În sfârşit, o ultimă problemă ce analizată în acest paragraf a fost influenţa
stării de necesitate asupra valabilităţii actului juridic civil.
Viciile de consimţământ sunt acele împrejurări care afectează caracterul
conştient şi liber al voinţei de a face un act juridic.
Starea de necesitate înseamnă situaţia în care o persoană se află sub
constrângerea psihică a nevoii de a înlătura un pericol grav, iminent. Sub puterea
acestei constrângeri persoana acţionează, încheie un act juridic, fiind însă lipsită de
posibilitatea de a-şi determina liber voinţa.
Aşadar, este fără putinţă de tăgadă faptul că starea de necesitate afectează
caracterul liber al voinţei, şi atunci înseamnă că nu se poate nega nici necesitatea
asimilării ei unui viciu de consimţământ. Şi, sigur, dintre toate viciile de
consimţământ nu poate fi aleasă decât violenţa, în a cărei ipoteză starea de
necesitate se încadrează perfect.

22
D. Cosma, op. cit., pag. 176-177.
Soluţia este consacrată expres în noul Cod civil, art. 1217 stabilind că este violenţă şi temerea
insuflată prin ameninţarea cu exerciţiul unui drept făcută cu scopul de a obţine avantaje nejustificate.

61
 Violenţa este definită ca fiind acel viciu de consimţământ care constă în
ameninţarea unei persoane cu un rău de natură să îi producă o temere ce o
determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Se poate observa că starea de necesitate poate fi încadrată cu uşurinţă în
această definiţie. Astfel, starea de necesitate înseamnă situaţia în care sub
ameninţarea producerii unor consecinţe grave, o persoană să încheie un act juridic
pentru a le evita ori reduce, act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat.
Singura nepotrivire ar fi aceea că în cazul violenţei, din reglementarea ei pare
a se desprinde ideea ameninţării exercitată de o persoană, iar în cazul stării de
necesitate ameninţarea rezultă dintr-un pericol fortuit, care poate fi străin de voinţa
omului.
Dar, având în vedere că violenţa poate fi invocată şi atunci când ameninţarea
provine din fapta unui terţ, nu vedem ce se opune să admitem invocarea violenţei şi
atunci când ameninţarea provine dintr-un fapt străin de voinţa omului.
Mai departe, în ceea ce priveşte structura violenţei, aceasta este alcătuită din
două elemente: un element obiectiv, exterior, care constă în ameninţarea cu un rău,
şi un element subiectiv, intern, ce constă în insuflarea unei temeri persoanei în
cauză.
Dar aceste două elemente se regăsesc şi în cazul stării de necesitate: există o
ameninţare cu un rău, acel pericol grav, şi, de asemenea, persoanei în cauză i s-a
creat temerea faţă de producerea iminentă a unor consecinţe nefaste.
Pentru ca violenţa să constituie viciu de consimţământ, trebuie întrunite
cumulativ două cerinţe:
 să fie determinantă pentru încheierea actului civil;
 ameninţarea să fie injustă;

62
 În ce priveşte prima cerinţă, în cazul stării de necesitate ea este îndeplinită
prin ipoteză, întrucât actul juridic se încheie tocmai pentru a înlătura pericolul, în
lipsa acestuia fiind evident că actul nu s-ar fi încheiat.
A doua condiţie, credem, este şi ea îndeplinită. În ipoteza stării de necesitate
ameninţarea este nejustificată. În orice caz, această a doua condiţie a fost stabilită
pentru a exclude de la invocarea violenţei acele situaţii în care ameninţarea ar fi
legitimă, ar privi exercitarea unui drept cu respectarea tuturor principiilor de
exercitare a drepturilor subiective civile. Starea de necesitate nu poate fi inclusă în
această categorie de situaţii.
O altă similitudine existentă între violenţă şi starea de necesitate o reprezintă
faptul că, în ambele situaţii, pericolul poate ameninţa atât bunuri, cât şi persoane
(nu neapărat persoana în cauză).
În concluzie, putem spune că starea de necesitate corespunde perfect unei
situaţii de violenţă, neexistând elemente esenţiale de diferenţă care să contrazică
aceasta.
De vreme ce şi în caz de stare de necesitate consimţământul nu este liber, ci
constrâns, ca şi în cazul violenţei exercitate de o persoană, soluţia în cele două
cazuri trebuie să fie aceeaşi – „ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet”.
Atunci când, sub imperiul stării de necesitate, o persoană încheie un act
juridic, vom fi în prezenţa unui consimţământ viciat prin violenţă, actul fiind lovit
de nulitate relativă. Aceasta ni se pare soluţia cea mai justă în privinţa efectelor
existenţei stării de necesitate asupra valabilităţii actelor juridice.23
In sectiunea urmatoare, ne oprim asupra leziunii.

23
În raport de reglementarea noului Cod civil, însă, situaţia actului încheiat în stare de necesitate
va fi asimilată leziunii, fără a exclude şi posibilitatea invocării cauzei imorale.

63
 Stricto sensu, leziunea are un înţeles tehnic, însemnând paguba pe care o
parte dintr-un contract sinalagmatic o suferă din cauza neechivalenţei prestaţiilor,
apreciată chiar la momentul încheierii actului juridic.
Spre deosebire de leziune, a cărei existenţă se apreciază la încheierea
contractului, impreviziunea (clauza rebus sic standibus), este o ruptură a
echilibrului contractual, survenită în timpul executării contractului, ca urmare a
unor circumstanţe economice sau evoluţiei monetare. Impreviziunea, subiect
controversat în literatura de specialitate, poate determina revizuirea actului juridic,
dar, fireşte, spre deosebire de leziune, nu va putea da şi posibilitatea anulării
acestuia24.
Leziunea a fost definită ca prejudiciul material suferit de una dintre părţile
actului juridic ca urmare a disproporţiei vădite de valoare între contraprestaţii, ce
există în chiar momentul încheierii convenţiei. Aşadar, leziunea constă în diferenţa
de valoare ce există între contraprestaţii25.

24
Dezvoltată la începutul secolului al XX-lea de către jurisdicţia administrativă franceză, „teoria
impreviziunii acordă posibilitatea revizuirii acestuia de către părţi, dacă, ulterior perfectării contractului,
situaţia economică se modifică în mod imprevizibil şi de aşa natură încât să „rupă echilibrul prestaţiilor
părţilor”. Acest efect îşi are temeiul într-o clauză pe care părţile au subînţeles-o („rebus sic standibus”) şi
care condiţionează derularea contractului în termenii conveniţi de menţinerea factorilor economici la
valori aproximative pe toată perioada executării acestuia; a se vedea F. Perrin, Essai sur la reductibilité
des obligations excessives, Paris, 1905, pag. 288 şi urm., citat de C. Ourdane-Aubert de Vincelles, op.
cit., pag. 151; A. Weil, F. Terré, op. cit., pag. 207 şi urm., precum şi doctrina naţională: Gr. Giurcă, Gh.
Beleiu, Teoria impreviziunii – „rebus sic standibus” – în dreptul civil, în Dreptul nr. 10/1993, pag. 29 şi
urm.; L. Pop, Tratat de drept civil. Obligaţiile, vol. I, Regimul juridic aplicabil, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006, pag. 74-80 şi 471-477; V. Pătulea, Posibilitatea modificării contractelor în cursul executării
acestora atunci când, prin schimbarea circumstanţelor, echilibrul contractual a fost afectat în defavoarea
uneia dintre părţile contractante, în Revista Dreptul nr. 10/2008, pag. 41-55; C.E. Zamşa, Teoria
impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006.
25
Definiţia dată leziunii este unanim acceptată în literatura de specialitate, diferenţele ce apar în
unele lucrări nefiind de substanţă.

64
 Evolutiei istorice a leziunii ii urmeaza prezentarea structurii acesteia.
În ceea ce priveşte structura leziunii există două concepţii 26, cea subiectivă
după care leziunea are două elemente: unul obiectiv – disproporţia de valoare între
contraprestaţii şi unul subiectiv – profitarea de starea de nevoie în care se găseşte
cealaltă parte, şi concepţia obiectivă după care leziunea presupune doar
disproporţia de valoare între contraprestaţii.
În legislaţia noastră a fost consacrată concepţia obiectivă despre leziune şi,
ca urmare, cel care invocă leziunea trebuie să dovedească numai vădita disproporţie
de valoare între contraprestaţii.
Proba leziunii se poate face prin orice mijloc de probă, potrivit dreptului
comun.
În principiu, leziunea poate conduce la două sancţiuni alternative: nulitatea
relativă şi, respectiv, reducerea sau, după caz, mărirea uneia dintre prestaţii.
Acţiunea în anulare pentru leziune poartă denumirea de acţiune în resciziune.
În noul Cod civil este abandonată conceţia obectivă privind leziunea,
optându-se pentru concepţia subiectivă.
Astfel, art. 1221 alin. 1 stabileşte că există leziune atunci când una dintre
părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe
a celeilalte părţi, stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o
valoare considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea
propriei prestaţii.
Structura leziunii va presupune, astfel, două elemente:
- profitarea de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de
cunoştinţe a celeilalte părţi;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii.

26
G. Boroi, op. cit., pag. 230.

65
 În sfârşit, noua reglementare prevede distinct ipoteza în care partea lezată
este un minor (art. 1221 alin. 3). În această situaţie, se revine la concepţia obiectivă,
leziunea presupunând un singur element: obligaţia excesivă asumată de minor. Şi
aici însă este abandonată concepţia obiectivă clasică, caracterul excesiv al obligaţiei
minorului urmând a fi apreciat prin raportare la starea sa patrimonială, la avantajele
pe care le obţine din contract ori la ansamblul circumstanţelor încheierii actului. În
consecinţă, în această ipoteză nu se mai cere condiţia ca leziunea să depăşească
jumătate din valoarea prestaţiei asumate de partea lezată (art. 1222 alin. 2).
În ce priveşte sancţiunea leziunii, în toate cazurile, noile dispozitii recunosc
părţii lezate opţiunea între anularea contractului şi reducerea obligaţiilor sale cu
valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţită (în principiu, diferenţa dintre
contraprestaţii). Cocontractantul părţii lezate poate solicita menţinerea contractului,
oferind, fie reducerea propriei creanţe (micşorarea prestaţiei părţii lezate), fie
majorarea prestaţiei sale.
Sunt analizate apoi cerintele leziunii si domeniul de aplicare al acesteia prin
raportare la legea in vigoare dar si la noul cod civil.
In sfarsit, in finalul sectiunii este abordata problema naturii juridice a
leziunii.
În ce ne priveşte considerăm că leziunea, cu motivarea expusă mai jos, nu
poate fi calificată drept viciu de consimţământ, ci, de lege lata, reprezintă o
condiţie27 pentru anularea actelor încheiate de minorul între 14 şi 18 ani, singur,
fără încuviinţarea ocrotitorului legal (evident este vorba numai de acte de
administrare, deoarece actele de conservare sunt întotdeauna utile, iar pentru actele

27
D. Cosma, op. cit., pag. 153; Tr. Ionaşcu, op. cit., pag. 289; I. Rosetti-Bălănescu, O.
Sacchelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil român, Editura de Stat, 1947, pag. 136; L. Pop,
Echilibrul contractual şi leziunea în contracte, op. cit., pag. 84.

66
de dispoziţie este necesară şi încuviinţarea autorităţii tutelare, lipsa acesteia
atrăgând nulitatea fără a mai fi necesar să se dovedească leziunea).
Noul Cod civil califică leziunea, aşa cum arătam, ca fiind viciu de
consimţământ. Faţă de noua reglementare a leziunii, calificarea ca viciu de
consimţământ îşi poate găsi justificare în lipsa caracterului liber al
consimţământului părţii lezate datorată circumstanţelor sale personale (starea de
nevoie, lipsa de experienţă ori lipsa de cunoştinţe). Totuşi, atitudinea speculativă a
cocontractantului, cerută prin ipoteză, apropie leziunea de ipoteza cauzei imorale.
Capitolul se incheie cu o scurta comparatie intre viciile de consimtamant.
Capitolul VI este afectat prezentarii cu titlu general a sanctiunilor specifice in
materia viciilor de consimtamant. In scurta prezentare a sanctiunii nulitatii
semnalam modificarile operate in aceasta materie de prevederile noului cod civil.
Ultima sectiune a capitolului este dedicata regularizarii ca sanctiune specifica
contractelor afectate de un viciu de consimtamant. Regularizarea poate fi definită
ca o sancţiune a unui contract atins de un viciu de consimţământ, şi care are ca
efect repararea consecinţelor pe care alterarea consimţământului le-a produs, astfel
încât să repună victima în situaţia în care s-ar fi aflat dacă viciul nu i-ar fi afectat
consimţământul. Aceasta sanctiune specifica, cu domeniu restrans de aplicare
potrivit legilor in vigoare, este reglementată expres în noul Cod civil in cazul
fiecaruia dintre viciile de consimtamant.
Mai întâi, în materia erorii, art. 1213 stabileşte că „partea care este victima
erorii esenţiale rămâne legată de contractul astfel încheiat dacă cealaltă parte este
de acord cu executarea, urmând ca prevederile contractuale să fie adaptate în mod
corespunzător”. Din modul de redactare a textului pare a rezulta că „adaptarea
contractului” poate fi solicitată nu de victima erorii (care rămâne legată de
contract), ci de către cocontractantul acesteia care se declară de acord cu executarea
contractului în forma adaptată astfel încât să înlăture neajunsurile erorii. Fireşte că

67
revine judecătorului rolul de a aprecia în ce măsură adaptarea contractului este
posibilă, astfel încât să înlăture consecinţele negative ale erorii, şi, totodată, de a
stabili modalitatea concretă de adaptare. Legea nu prevede în ce ar putea consta
adaptarea (ar fi fost şi dificil faţă de varietatea falselor reprezentări), dar apreciem
că libertatea judecătorului nu va fi absolută acesta fiind limitat de necesitatea de a
înlătura „urmele” erorii şi, în acelaşi timp, de cererea formulată de cocontractantul
victimei erorii.
Mai departe, art. 1257 stabileşte că „în caz de violenţă sau dol, cel al cărui
consimţământ este viciat are dreptul de a pretinde, în afară de anulare, şi daune-
interese sau, dacă preferă menţinerea contractului, de a solicita nmai reducerea
prestaţiei sale cu valoarea daunelor-interese la care ar fi îndreptăţit”.
În discuţie fiind două vicii de consimţământ care constituie totodată şi delicte
civile, este firească soluţia de a reglementa posibilitatea victimei de a cere, alături
de nulitatea actului, şi despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Am văzut că, şi în
baza reglementării în vigoare, această posibilitate este admisă, din moment ce se
recunoaşte victimei dolului sau violenţei posibilitatea unei cereri în despăgubiri ce
poate fi cumulată cu acţiunea în anulare.
Dar noua reglementare stabileşte posibilitatea menţinerii contractului cu
reducerea prestaţiei victimei dolului sau a violenţei. De data aceasta, iniţiativa
regularizării contractului aparţine părţii al cărui consimţământ a fost viciat. Soluţia
este firească: în timp ce, în cazul erorii, cocontractantul nu avea nicio culpă, dar
putea fi pus în situaţia suportării unui prejudiciu consecinţă a anulării actului, în
cazul dolului şi al violenţei, cocontractantul este culpabil şi nu poate pretinde
protecţie.
De data aceasta, metoda de regularizare este indicată de text. Ea se va putea
produce numai prin micşorarea prestaţiei victimei dolului sau a violenţei cu
valoarea daunelor-interese la care ar putea fi îndreptăţită.

68
 O singură precizare se mai impune. În text, noţiunea de daune-interese este
utilizată în două rânduri: mai întâi, când sunt cerute alături de nulitate şi, apoi, când
s-ar opta pentru menţinerea contractului cu micşorarea prestaţiei egală cu valoarea
daunelor-interese la care partea ar fi îndreptăţită.
Considerăm că nu trebuie pus semnul egalităţii între daunele-interese
aferente celor două situaţii. Daunele-interese sunt despăgubiri destinate a acoperi
un prejudiciu. Dar prejudiciul ce ar fi suportat, în ipoteza anulării actului, nu este
neapărat egal cu cel care ar trebui reparat (sau evitat) în ipoteza menţinerii
contractului.
Şi în materia leziunii noul Cod reglementează regularizarea. De data aceasta,
regularizarea poate fi cerută atât de partea lezată (art. 1222 alin. 1) ca o alternativă
a anulării actului, cât şi de către cocontractant (art. 1222 alin. 3).
Leziunea presupunând o disproporţie între contraprestaţiile părţilor,
regularizarea va presupune „egalizarea” prestaţiilor, respectiv, fie reducerea
prestaţiei părţii lezate, fie majorarea prestaţiei cocontractantului acesteia.
In Capitolul VII am tratat aspecte speciale privind consimtamantul in cazul
contractului de consum, cu privire in special asupra obligatiei de informare, a
obligatiei de consiliere, asupra regimului clauzelor abuzive si a chestiunii
controversate a naturii juridice a dreptului consumatorului de denuntare unilaterala.
In sfarsit, in finalul Titlului II, in Capitolul IX, am prezentat cateva aspecte
privind consimtamantul informat al pacientului.
In ultimul Titlu (III) am tratat cauza, cel de-al doilea element al vointei
juridice.
Titlul a debutat cu notiuni generale si definirea notiunii, a continuat cu un istoric al
notiunii de cauza, apoi am prezentat teorii privitoare la cauza (teoria clasică a cauzei, teoria

anticauzalistă, teoriei neocauzaliste). Teoria modernă a cauzei, teoria

69
neocauzalistă28, a întregit teoria clasică prin aceea că la scopul obiectiv, abstract,
invariabil al contractului, a adăugat şi motivul determinant, scopul subiectiv în
vederea căruia s-a contractat.
Urmeaza prezentarea elementelor cauzei, cerintelor valabilitatii cauzei si
aspecte legate de rolul si proba cauzei si chestiuni vizand aactele abstracte.
Capitolul VII face referire la contractul in sistemul Common Law si anume
la notiunea de „consideration”.

28
Emil Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.
145. Pentru o analiză a neocauzalismului, într-o sinteză care reţine două mari tendinţe ale acestei teorii
(analiza unitară – o importantă contribuţie revenindu-i lui H. Capitant – şi analiza dualistă), a se vedea şi
Ph. Malaurie, Laurent Aynès, Ph. Stoffel-Munck, Droit civil. Les obligations, op. cit., pag. 304-306.

70