Student: Ghiţă Corina-Maria

Specializarea: română-engleză
Anul III
SIMBOLUL ARTISTIC

1. Concept

Figură fundamentală a artei în genere, a celei moderne îndeosebi, simbolul n-a avut de
la început acest sens artistic şi literar. Accepţiunea primitivă a termenului este juridică:
desemna contractele politice dintre cetăţi şi din domeniul dreptului privat. Mai târziu, termenul
denumeşte formulele întrebuinţate într-un cult religios (simbolul apostolilor, simbolul din
Niceea).

În accepţiunea lui literară, simbolul este semnalat întâi în legătură cu proverbele lui
Pitagora. În teoria limbajului, Aristotel distinge în cuvânt elementul imitativ de cel simbolic.

În dimensiunea estetică şi filozofică, de imagini frumoase care ascund frumuseţea

tainică a divinităţii, apare în tratatul de Teologie simbolică al lui Dionysius Areopagita, în
strânsă legătură cu alegoria.

În dimensiunea stilistico-retorică, simbolul nu trebuie confundat cu tropii, deşi se

manifestă şi el la nivelul limbajului, prin semne lingvistice. Întrucât modifică valoarea logică a
contextului, el aparţine metalogismelor; prin transgresarea relaţiilor normale între semnul
verbal şi lucrul semnificat, semnul verbal generează un sistem derivat, cu specificitate
semiotică. Cuvântul devine poetic nu ca semn, ci ca simbol şi, în această nouă calitate,
depăşeşte cadrul lingvisticii. În dezvoltarea limbajului, semnul şi simbolul sunt
complementare; semnele lingvistice furnizează simboluri atunci când subiectul le poetizează,
investindu-le subiectiv; şi invers, semnul actual poate fi vestigiul unei valori stilistice
originare.

Simbolul este semnul care rezultă dintr-o operaţie de suprimare-adjoncţie efectuată

asupra celor două semne. Noul semn, care prin semnificantul său trimite la alt semn, este un
cumul şi o dinamică a celor doi termeni: ei se regăsesc în simbol aceiaşi şi altcumva, cu ceva
adăugat nu din exterior, ci generat de interferenţa lor. Deosebit de alegorie, semnificaţia
abstractă este congeneră semnului simbolic, nu anterioară lui.

Relaţia simbolică demonstrează că o categorie nouă se formează atunci când nu mai

este posibilă analiza lexicală raţională, datorită adjoncţiei unui sens suplimentar.

Dacă pentru metaforă macrocontextul nu este necesar pentru a sprijini efectul stilistic,
simbolul este simbol numai în contextul care-l susţine şi-l susţine şi-l reliefează. În metafora
lui R. Barthes, este ca păianjenul care, iradiind, se topeşte el însuşi în secreţia constructivă a

1
 pânzei. El îndeplineşte o funcţie predominant poetică, textuală, de structurare şi de potenţare a
semnificaţiei, în procesul poetic de translare de la semn la simbol. Prin simbolizarea
contextului şi prin metaforizarea simbolului, sensul rămâne doar sugerat, deschizând o largă
perspectivă semantică. Metalogismul apare ca o figură de ansamblu, necesitând înţelegerea
organică a poemului ca text autoexplicator, cu relaţionare multiplă. Semnul său verbal devine
opac, ambiguu, de o infinită disponibilitate semantică. Odată impus, un simbol atrage citirea
simbolică a altor cuvinte, schimbarea perspectivei de decodare. În funcţie de text, ea poate fi
progresivă sau regresivă, păstrând o entropie direct proporţională cu polivalenţa simbolului,
deci cu calitatea sa.

Din perspectiva de la simbol la text, cuvintele din jur intră în câmpul semantic al
simbolizatului, şirul devine permeabil şi, prin iradiere, simbolul se regăseşte în indicii de
recurenţă ai contextului simbolizat. Din perspectiva de la mesaj la simbol, nu toate unităţile
textuale în reliefează în mod egal. Devierile de la ordinea semantică şi gramaticală normală
sugerează al doilea sens, ceea ce duce la asimilarea simbolică a termenului reliefat.

Incompatibilitatea dintre context şi sensul aparent al figurii ar putea fi considerată un

indiciu al prezenţei simbolului, alături de recurenţă şi de ocurenţa în poziţii cheie.

Simbolul este o funcţie de context, împreună cu care formează un sistem cu

autodeterminare. Această relaţionare subtilă asigură viaţa istorică a formei poetice, ca mesaj
centrat asupra lui însuşi. Dacă simbolul ca atare este o categorie semiotică, valorificarea lui
conduce la funcţia poetică/stilistică a limbajului, ceea ce pledează pentru includerea sa în
dicţionarele de retorică generală care, deosebind structural metasememele de metalogisme, l-ar
fixa structural în a doua categorie.

2. Decodarea simbolului

Simbolurile nu se lasă întotdeauna cu uşurinţă decodate. Fiind organizate în serii sau

constelaţii, unele simboluri se integrează unui repertoriu cultural bine fixat de tradiţia literară,
altele, dimpotrivă sunt efectele unei configurări speciale a textului. Din această perspectivă,
simbolurile pot fi puse în valoare, pot fi susţinute sau chiar create de structurile textului. În
cazul de urmă, configuraţiile repetitive de orice natură, paralelismul, comparaţia sau sinteza,
modalităţile de a face perceptibilă convergenţa sensurilor într-un punct al textului reprezintă
cele mai obişnuite procedee retorico-stilistice de a da relief dimensiunii simbolice a textului
literar ce nu exprimă, de fapt, altceva decât capacitatea literaturii de a transgresa contingentul,
de a conferi semnificaţie generală evenimentelor care, altminteri, ar rămâne întâmplătoare şi
nesemnificative. Un exemplu concludent în acest caz, îl constituie următoarele versuri ale lui
Lucian Blaga:

2
 Umblă maşinile subpământeşti. În nevăzut peste turnuri

intercontinentale zvonuri electrice.

De pe case antenele pipăie spaţii

cu alte graiuri şi alte veşti.

Semnale se-nrucişează albastre prin străzi.

În teatre strigă luminile, se exaltă libertăţile insului.

Se profeţesc prăbuşirile, sfârşesc în sânge cuvintele.

Undeva se trage la sorţi cămaşa învinsului.

Arhanghelii sosiţi să pedepsească oraşul

s-au rătăcit prin baruri cu penele arse

Danţatoarea albă le trece prin sânge, râzând s-a oprit

pe-un vârf de picior ca pe o sticlă întoarsă.

Dar sus, la o mie de metri-nălţime, spre răsărit

stelele îşi spun poveşti prin cetini de brazi

şi-n miez de noapte râtul mistreţilor

deschide izvoarele. (Lucian Blaga, Veac)

Poezia este construită pe o antiteză observabilă încă de la o primă lecturare. Apropiat

de sensibilitatea expresioniştilor, Lucian Blaga conturează imaginea terifiantă, apocaliptică, a
Sodomei moderne: arhanghelii, care au coborât şi s-au rătăcit prin baruri, nu mai pot pedepsi
pe nimeni, ei înşişi fiind damnaţi, loviţi de morbul depravării (Danţatoarea albă le trece prin
sânge). Imaginile rănesc ochiul interior al cititorului, căci totul este aşezat sub semnul
intensităţii paroxitice: maşinile infernale brăzdează trupul pământului, zvonurile electrice
străbat distanţe intercontinentale, luminile îşi sting strălucirea, pretutindeni se profeţesc
prăbuşiri, dezastre iminente, cuvintele sfârşesc în sânge: regimul retoric este aici cel al
hiperbolei.

3
 Catrenul final se deschide printr-un dar care sugerează nu doar opoziţia două lumi,
imposibilitatea comunicării dintre cele două spaţii – oraşul modern şi natura atemporală – ci şi
posibila salvare din infernul vieţii citadine. Cu neputinţă de atins, pentru că se află sus, la o
mie de metri-nălţime, spaţiul salvator are atributul permanenţei, pe care îl sugerează prezenţa
stelelor, a cetinei, a izvoarelor, şi pe cel al miraculosului: acolo stelele îşi spun poveşti, iar
râtul mistreţilor deschide izvoarele.

Cele două lumi sunt privite în dimensiunea lor simbolică. De altfel, chiar relaţia lor
antitetică este privită cu valoare de simbol, pentru că sugerează punerea în scenă a unei
tensiuni dramatice, care a dat substanţă imaginaţiei poetului şi i-a marcat sensibilitatea. Oraşul
modern este văzut în latura lui generică, fără particularizări pitoreşti; aluzia la cetatea
Sodomei, pedepsită de îngerii apocalipsei pentru depravarea care domnea între zidurile ei,
sporeşte forţa simbolizatoare a imaginii blagiene. Din evocarea universului paradisiac al
naturii lipseşte orice sugestie de concretizare: totul este contemplat din unghiul maximei
generalităţi.

Legarea „reliefului simbolic” al unui text exclusiv de existenţa figurilor semantice

(metafora, dar şi sinecdoca, metonimia sau oximoronul), a figurilor care exprimă configuraţia
textului sau a structurilor repetitive în sensul cel mai larg al cuvântului. Dimensiunea
simbolică a unui text literar nu este neapărat legată de existenţa unor simboluri cu statut deja
validat: o poezie în întregul ei poate deveni simbol.

De exemplu:

Stăteam întins pe spate pe un divan în fosta fierărie şi ascultam

cum cineva ascuns sau nevăzut şoptea ceva în limba lui

necunoscută mie

din când în când recunoşteam ca pe un semn de veghe o silabă

Avea sporita claritate a unui început de mantră

părea ecoul ei sau răsuflarea unei balene ireale îngropată în zăpadă

la mare înălţime sub cerul sângeriu

venea dintr-o semantică nebună murea la capătul dintâi şi se năştea

la capătul din urmă

4
 din depărtarea mea o auzeam în mine şoptind parcă frântura unui

nume Ecoul ei se desluşea AUM şi se ducea în lumea înţeleasă ca

urma unui fâlfăit de aripi spre locul unde nu mai exista nici mama

amintirii mele de multă vreme îngropată sub cerul sângeriu

(Gellu Naum, Pe un divan din fosta fierărie)

Poezia debutează chiar cu precizarea atitudinii celui închipuit a face relatarea: Stăteam
întins pe spate. În pofida concentrării de amănunte, a căror înlănţuire pare să pună scena în
mişcare (stăteam întins, cineva ascuns sau nevăzut şoptea, din când în când recunoşteam,
venea, Ecoul ei se desluşea, se ducea) – în spaţiul redus al textului există multe alte semne ale
absenţei ficţiunii narative.

Plecând de la aparenţa care se oferă cititorului, frapează dispunerea textului în secvenţe

verbale, asemenea versetelor, cu absenţa punctuaţiei. Scrierea cu majusculă, care ar fi trebuit
să marcheze începutul unei noi secvenţe verbale (propoziţie, frază) este cu totul aleatorie, ca şi
cum totul ar fi fost înregistrat pe măsură ce se rostea, fără nicio preocupare de ordonare a
cuvintelor. Coborând apoi într-un plan mai adânc al poeziei, ne dăm seama că textul se închide
asupra lui însuşi, fiindu-şi sieşi suficient, respingând expansiunea.

Spaţiul poeziei este străbătut de şoapta cuiva ascuns şi nevăzut, dar această şoaptă –
început de mantră – este chiar AUM, vocabulă esenţială, invocarea zeului de dincolo de noi.
Mai îndoielnică decât urma unui fâlfâit de aripă, decât ecoul sau răsuflarea unei balene ireale,
şoapta este captată de cel care o aude ca şi cum s-ar afla într-o stare de transă; o transă de
esenţă cvasimistică: nu simplă circumstanţă, înregistrată de altfel sub specia maximei
nedeterminări, ci ritual de transmitere a unei rostiri, pe care o bănuim supremă pentru
acţiunea ,,imediată” a cuvintelor ei, trimise de către cineva (zeu, divinitate?) neştiut: cel ce
aude şi rosteşte nu este decât un medium, intermediind materializarea unei voci care nu
aparţine acestei lumi (limba acelui cineva rămâne neînţeleasă, semantica ei e nebună).

Este posibil să vorbim despre existenţa unei dimensiuni simbolice a acestei poezii?
Răspunsul poate fi afirmativ dacă acceptăm că acţiunile şi atitudinile pe care poezia le
înregistrează posedă o semnificaţie ce transcede ceea ce textul spune în litera lui: a citi un text
în literalitatea lui sau urmând o dimensiune simbolică poate constitui o opţiune individuală de
lectură. Continuând interpretarea schiţată, am putea adăuga că circumstanţa arătată chiar din
titlu, circumstanţă a cărei generalitate este puternic marcată în text, simbolizează însuşi actul
poetic, emergenţa poeziei ca aventură a trecerii dincolo de realitate, sub imperiul unei forţe
aflate în afara înţelegerii raţionale. Desigur, aceasta ar fi doar una dintre interpretările posibile.
Deschiderea simbolică a poeziei îngăduie şi legitimează, de fapt, multiplicarea perspectivelor

5
 interpretative. Odată ce am acceptat existenţa dimensiunii simbolice, şi alte interpretări devin
posibile.

3. Simboluri particulare. Simbolul lunii la Mihai Eminescu

3.1 Simbolul lunii în cultura universală

Simbolismul lunii este corelat cu acela al soarelui. Caracterele ei fundamentale sunt două
şi derivă, pe de o parte, din faptul că luna este lipsită de lumină proprie şi nu este decât o
reflectare a soarelui, pe de alta, din aceea că ea traversează diferite faze şi îşi schimbă forma.
De aceea, ea simbolizează dependenţa şi principiul feminin, precum şi periodicitatea şi
reînnoirea. În această dublă calitate, luna este simbolul transformării şi al creşterii, al ritmurilor
biologice.

Luna simbolizează şi timpul care trece, timpul viu, pe care-l măsoară prin fazele ei
succesive şi regulate. De asemenea, ea este şi timpul mort, fiindcă, trei nopţi, în fiecare lună,
ea e ca moartă, dispare. Apoi reapare şi sporeşte în strălucire. Luna este un simbol al
cunoaşterii indirecte, discursive, progresive, reci. Luna, astru al nopţilor, evocă în plan
metaforic frumuseţea, dar şi lumina în imensitatea întunecimii. Dar această lumină, nefiind
decât o reflectare a luminii soarelui, luna este simbolul cunoaşterii prin reflectare, adică al
cunoaşterii teoretice, conceptuale, raţionale, privinţă în care i se alătură simbolismului
cucuvelei.

În hinduism, sfera lunii este capătul căii strămoşilor. Cei ajunşi acolo nu sunt eliberaţi de
condiţia lor individuală, dar produce reînnoirea ciclică. Formele săvârşite se dizolvă în ea, cele
nedezvoltate emană de acolo. Ceea ce are legătură cu rolul transformator al lui Shina, a cărui
emblemă este cornul lunii. De altfel, luna guvernează ciclurile săptămânale şi lunare. Această
mişcare ciclică poate fi pusă în legătură cu simbolismul lunar al lui Ianus: luna este deopotrivă
poartă a Cerului şi poartă a Infernului.

Sărbătoarea lunii, este una dintre cele trei mari sărbători anuale chinezeşti: ea are loc în a
cincisprezecea zi din luna a opta, pe lună plină, la echinocţiul de toamnă. Ofrandele constau
din fructe, prăjituri, care se pregătesc şi se vând cu acel prilej şi, dintr-o creangă înflorită de
busuioc roşu. Bărbaţii nu iau parte la ceremonie.

Popoarele altaice salutau luna nouă cerându-i fericire şi noroc. Estonienii, finlandezii şi
iakuţii celebrează cununiile pe lună plină. Şi pentru ei, luna este simbolul fecundităţii.
6
 Luna este socotită uneori un semn nefast. Pentru samoiezi, ea ar fi ochiul rău al lui Num
(Cerul), al cărui ochi bun ar fi soarele.

Cum luna guvernează înnoirea periodică atât pe plan cosmic, cât şi pe plan terestru,
vegetal, animal şi uman, divinităţile lunare la azteci au printre ele şi pe zeii beţiei; pe de o
parte, pentru că omul beat, care adoarme şi, când se trezeşte, a uitat totul, este o expresie a
înnoirii periodice; pe de altă parte pentru că beţia însoţeşte petrecerile care se fac cu prilejul
recoltelor şi sunt deci expresia fertilităţii.

La incaşi luna avea patru accepţii simbolice. Mai întâi era considerată ca o divinitate
feminină, fără nicio legătură cu soarele; apoi ca zeitate a femeilor, soarele fiind zeul bărbaţilor;
după aceea, ca soţie a soarelui, născând stelele; în sfârşit, în stadiul ultim al gândirii lor
filosofico-religioase, era soţia incestuoasă a soarelui, fratele ei, cele două divinităţi fiind copiii
zeului suprem uranian, Varacocha. În plus, faţă de funcţia ei primordială, de regină e cerurilor
şi de strămoş a numeroşi descendenţi imperiali incaşi, ea domnea peste mări şi vânturi, peste
regine şi prinţese, fiind şi patroana naşterilor.

În întreaga lume semitică a sudului (la arabi, la etiopieni) luna este de sex bărbătesc, iar
soarele, feminin deoarece, pentru aceste popoare nomade, noaptea este cea blândă şi
odihnitoare, propice călătoriilor. Şi la numeroase popoare nenomade, luna este masculină. Ea
este călăuza nopţilor.

În tradiţia iudaică, luna îi simbolizează pe evrei. La fel cum luna îşi schimbă aspectul,
evreul nomad îşi modifică necontenit itinerarele.

Luna este foarte frecvent menţionată în Coran. Ea este, ca şi soarele, unul din semnele
puterii lui Allah. Creată de Allah, luna îi aduce omagiul său. Allah le-a dat-o în stăpânire
oamenilor pentru a le măsura timpul, mai ales prin poziţiile ei fixe, sau prin semilunile sale.
Ciclul său permite calcului zilelor. Dar în Ziua Judecăţii, care va fi aproape atunci când se va
vedea luna frângându-se, ea se va reîntâlni cu soarele şi va dispărea. Coranul însuşi foloseşte
un simbolism lunar. Fazele lunii şi semiluna evocă moartea sau învierea.

La fel ca pământul, soarele şi celelalte elemente, luna serveşte drept chezaş în formulele
uzuale ale jurământului în Irlanda.

Budiştii cred că Buddha a meditat 28 de zile sub smochin, adică o lună lunară sau un ciclu
perfect al lumii noastre sublunare, înainte de a atrage Nirvana şi de a ajunge la cunoaşterea
deplină a misterelor lumii.

Izvor a numeroase mituri, legende şi culte care dăruiesc zeilor chipul lunii (Isis, Ishtar,
Artemis sau Diana, Hecate etc.), luna este simbol cosmic extins la toate epocile, din vremuri
imemoriale şi până în zilele noastre şi generalizat la toate orizonturile.

În mitologie, în folclor, în poveştile populare şi în poezie, acest simbol se referă la

divinitatea femeii şi la puterea roditoare a vieţii, încarnate în divinităţile, fecundităţile vegetale
7
şi animale, topite în cultul Marii Maici. Această curgere eternă şi universală se prelungeşte în
simbolismul astrologic care asociază astrului nopţii influenţa maternă asupra individului în
calitatea ei de mamă-hrană, mamă-căldură, mamă-mângăiere, mamă-univers afectiv.

Pentru astrolog, luna, în sânul constelaţiei în care s-a născut individul, reprezintă mărturia
părţii de suflet animai prezentă în această regiune unde domină viaţa infantilă, arhaică,
vegetativă, artistică şi animistă a psihicului. Zonă lunară a personalităţii, luna este această zonă
nocturnă, inconştientă, crepusculară a tropismelor noastre, a reacţiilor noastre instinctive.
Aceasta este partea primitivului care moţăie în noi, treaz, chiar şi în timpul somnului, în visele,
fantasmele, imaginarul nostru şi care ne modelează sensibilitatea profundă.

Luna este simbol al visului şi al inconştientului, ca valori nocturne. Luna şi noaptea

simbolizează imaginaţia nesănătoasă provenită din subconştient; imaginaţie care exaltă şi
refulează.

Luna luminează drumul, întotdeauna primejdios, al imaginaţiei şi magiei, în vreme ce

soarele deschide calea iluminării şi obiectivităţii.

3.2. Simbolul lunii la Mihai Eminescu

În lirica eminesciană simbolul lunii apare frecvent. Astfel, în „Scrisoarea I”, poetul face o
reuşită şi impresionantă descriere a astrului nopţii. Luna apare aici ca un deschizător de
secrete, de amintiri, de întâmplări, demult uitate li trecute. Ea trezeşte sensibilitatea fiinţei
umane, încredinţată gingaşului cântec al uitării, refugiată într-un vis al vieţii, lăsată în voia
aventurii, care capătă forţă sub puterea nopţii şi a lunii (luna ca simbol al visului şi al
inconştientului): Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie,/Ea din noaptea amintirii o
vecie-ntreagă scoate/De dureri, pe care însă, le simţim ca-n vis pe toate.

Poetul elogiază rolul lunii în armonia lumii şi a universului, aducându-i astfel un omagiu
frumuseţii şi strălucirii sale. Vocativul „lună” subliniază intenţia lui de a-i datora „selenei”
toată desfăşurarea vieţii pe pământ şi din cer, din vremea nocturnă, drept pentru care o
numeşte „stăpână”; stăpână care tronează pe bolta lumii. Iată reliefându-se strânsa legătură
dintre lună, inconştient şi viaţa nocturnă. Luna domină aici sub lancea protectoare a nopţii, un
tărâm al misterelor pe care, pe de o parte îl ocroteşte, iar pe de altă parte îl dezvăluie într-o
formă nedesăvârşită şi malefică, celor capabili să pătrundă, cu înţelegerea, până în
8
străfundurile tainelor ei. Luna aceasta, a reflectărilor şi a aparenţelor, nu este cea a realităţii:
Lună tu, stăpână-a mării pe a lumii boltă luneci.

În descriere se evidenţiază puterea lunii de a controla sentimentele oamenilor, fiind

provocată uitarea (moartea) suferinţelor şi naşterea (învierea) speranţei, a gândurilor bune,
astrul nopţii căpătând rolul unuia responsabil de destinele oamenilor: Şi gândirilor dând viaţă,
suferinţele întuneci.

Luna pare a deveni generatoare de frumuseţe şi strălucire celor lipsiţi de aşa ceva (ea însăşi
lipsită de lumină, pe care o primeşte de la soare), căci deşerturile ostile devin primitoare sub
lumina lunii. Luna se transformă într-un magician care se joacă cu imaginaţia rătăcitoare,
ajutând-o să depăşească limitele interzise: Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară.

Ea este cea care sfidează întunericul cu razele sale, dând sclipiri de argint izvoarelor din
codru: Şi câţi codri-ascund în umbră, strălucire de isvoară!

Luna capătă, în versurile care urmează, imaginea unei regine atotcuprinzătoare,

atotştiutoare, tocmai prin puterea cu care este investită. Aşadar, ea domină întinderea de ape,
descoperind secretele adâncurilor prin contopirea razelor ai cu valurile apelor şi nu numai, dar
prin însăşi reflectarea ei în oglinda apei, marea devenind „un prieten intim”: Peste câte mii de
valuri stăpânirea ta străbate,/Când pluteşte pe mişcătoarea mărilor singurătate.

Luna devine un judecător mut al lumii, îngăduitor cu toţi, incapabil să pedepsească sau să
aprecieze, să deosebească sau să compare, dar în măsură, în acelaşi timp, să dezvăluie şi să
ascundă. Astfel, totul devine o reflectare a farmecului ei, dar şi a influenţei nefaste (geniul
morţii), totul se egalează pentru ca apoi să se îndepărteze; nimic ni mai rămâne la fel, căci totul
se schimbă şi luna împărăţeşte de acum încolo sensibilitatea, cugetarea, concentrarea,
înţelegerea. În descriere se evidenţiază simbolul cunoaşterii indirecte, luna descoperind
gândurile oamenilor şi faptele lor, fără a le condamna sau a le aproba, doar le „priveşte”,
păstrând taina asupra lor.

În Scrisoare IV, luna reflectă, pe de o parte, lumea muritorilor pe Cer – sălaşul zeilor - ,
transformându-se într-o punte de legătură între creator şi creaţie, iar pe de altă parte, cu
strălucirea ei durează o cărare de văpaie peste ape, din ţărm în ţărm, unind lumea adâncurilor
cu cea terestră sau, mai degrabă, creând o cale de acces spre a ei împărăţie şi dând proporţii
uriaşe codrului, care se întinde stăpânitor peste ape. În poezie, fiind vorba şi despre luna plină
(Luna…luna iese-ntreagă, se înalţă-aşa bălaie), se poate spune că puterea sa mistică, este la
apogeu, de aceea, în corelaţie cu noaptea deschide drumul spre Divinitate.

În lirica eminesciană, luna apare, îndeosebi, ca element al cadrului natural, căpătând însă
menirea de a adăposti o iubire neîmpărtăşită, ireală sau dorită şi devenind astfel, un simbol
sacru. În multe dintre poemele sale, Eminescu întrebuinţează luna pentru a crea fabulosul din
basme, pentru a direcţiona percepţia/opinia asupra versurilor, asupra mesajului poeziei sau
pentru a imagina un decor mirific, meritat de subiectul expus. Noaptea este cadrul natural cel
9
mai des întâlnit în poeziile lui Eminescu ( nu atât pentru misterul de care este înconjurat, cât
pentru fabulosul ce-l impune), iar luna vine să împrumute ceva din lumina zilei prin strălucirea
ei, transformându-se astfel, într-o cheie capabilă să deschidă drum tainelor.

Imaginile lunii la Eminescu sunt uneori asemănătoare cu cele din lirica sanscrită. În
literatura sanscrită, de obicei luna trezeşte durere de dragoste. În “Śakuntalā”, eroul Dusyanta
îşi zice: “Deşi credeam că luna e răcoroasă, într-adevăr razele ei stropite de rouă varsă foc.
Luna ne chinuieşte pe noi, cei care iubim”. Asemenea imagine se găseşte şi la Eminescu. De
exemplu, în poezia Când…:

“Când luna prin nori pe lume veghează

Când fie-ce undă se-mbracă c-o rază
Când cânta ai somnului ginii nătângi
Tu tremuri şi plângi.
Când luna aruncă o pală lumina
Prin merii în floare-nşiraţi în grădina
La trunchiul unuia pe tine te-aştept
Visând deştept.”

Asocierea lunii cu durerea umana se întâlneşte şi la poetul Tagore: “Lună, tu trezeşti

valuri de lacrimi în oceanul tristeţii mele”.

Dar astrul nocturn are o alta pondere în creaţia lui Eminescu; văpaia lunii îl transpune
într-un alt nivel spiritual şi îi dezvăluie tainele creaţiei ca şi zădărnicia vieţii. Concepţia despre
lună a lui Eminescu, ca o putere care învie gânduri şi întunecă suferinţe îşi are rezonanţa în
concepţia vediăa de Varuna, zeul cerului, care veghează gândurile omeneşti, gândirea şi
imaginaţia poetului devenind ecouri ale textelor indiene pe care le-a citit; un sâmbure al
acestei imagini transpare în Misterele nopţii:

“Razele din alba lună

mi le torc, mi le-mpreună
pentru-ntregul viitor”.

Balada Făt – Frumos din tei cuprinde acel efect de lumină de lună proiectat cu un gest
cosmic pe mari întinderi:

“Lun-atunci din codri iese,

Noaptea toata stă s-o vadă,
Zugrăveşte umbre negre
Pe câmp alb ca de zapadă.
Şi mereu ea le lungeşte,
Şi urcând pe cer le mută,
Dar ei trec, se pierd în codri
Cu viaţa lor pierdută.”

10
 Predilecţia pentru efectele de lună rămaâe o înclinaţie statornică. Se întâlneşte în
poeziile acestei perioade a creaţiei poetului, dar şi mai târziu. O întâmpinăm în Melancolie ,în
Crăiasa din poveşti, în Lacul, în Călin, în Povestea codrului:

“Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă

Prin care trece albă regina nopţii moartă.
O, dormi, o, dormi în pace printre faclii o mie
Şi în mormânt albastru şi-n pânze argintie,
În mausoleu-ţi mândru, al cerurilor arc,
Tu adorat şi dulce al nopţilor monarc!”
(Melancolie)

Printre atâtea aspecte ale luminii, Eminescu alege mai cu seamă pe cele ale lunii.
Efectul de lună, care alcătuieşte un motiv atât de general al romantismului, poate apărea ca un
element al peisajului în trei feluri deosebite. Există o lună văzută ca un obiect izolat al cerului,
astru solitar către care privirile sunt răpite:

“Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă

Prin care trece albă regina noptii moartă”.

Există apoi o lumină de lună resimţită ca o însuşire generală a atmosferei, ca o baie de

influenţe difuze:

“Neguri albe strălucite

Naşte luna argintie,
Ea le scoate peste ape,
Le întinde pe câmpie”.

Dar există o lumină de lună însoţită cu vreun aspect material al pământului şi

prin care acesta din urma dobândeşte o adevărată strălucire fantomatică:

“Văzduhul scanteiaz, şi ca unse cu var

Lucesc zidiri, ruine pe câmpul solitar”.

11
 nu stau aºa: chiar cu riscul de a supraevalua existenþa ºi rolul culturii populare
în spiritualitatea omu- lui din noul mileniu, putem vorbi de folclor e

BIBLIOGRAFIE

BEGUIN, ALBERT, Sufletul romantic şi visul, Ed. Univers, Bucureşti, 1970.

CHEVALIER, JEAN; GHEERBRANT ALAIN, Dicţionar de simboluri,
vol. II, Ed. Artemis, Bucureşti, 1995.
IBRĂILEANU, GARABET, Eminescu. Note asupra versului, în Studii
literare, E.P.L., Bucureşti, 1968.
12
 MUNTEANU, ŞTEFAN, Introducere în stilistica operei literare, Editura de
Vest, Timişoara, 1995.

PARPALĂ, EMILIA, Introducere în stilistică, Ed. Universitaria, Craiova,

2006.

ROTARU, ION, Comentarii şi analize literare, Ed. Litera Internaţional,

Bucureşti-Chişinău, 2001

TODOROV, TZVETAN, Teorii ale simbolului, Ed. Univers, Bucureşti, 1983

13