Sunteți pe pagina 1din 121

Cea mai nouă poezie

Page
|1

poeme ale
participanţilor la
secţiunea concurs a
festivalului Constantin
Virgil Bănescu ediţia
2011 - Târgovişte
Cea mai nouă poezie
-constituirea noilor limbaje-

Inventarea unui limbaj este sinonimă cu inventarea unui organism


viu lăsa să se înţeleagă Ludwig Wittgenstein, unul dintre “sfinţii”
filosofiei din secolul XX. Acest lucru poate fi sesizat şi în cele mai Page
|2
proaspete poeme semnate de tineri autori din România, autori care
încă nu au apucat să debuteze în volum, dar sunt în momentul în care
îşi conturează propriile formule de exprimare a poeziei.

Scurtă schiţă a descendenţelor poetice

Apăruţi după ce toate războaiele literare din jurul Generaţiei 2000


par să se fi încheiat cu un armistiţiu cât se poate de trist, cei mai
tineri autori de poezie au ocazia să ilustreze o stare de fapt cu totul
nouă pentru literatura română. Jocul literar impus la standarde
universitare de scriitori ca Mircea Cărtărescu pe urmele formulărilor
celebre în a doua jumătate a secolului XX din realismul magic al
romanelor sud-americane, până la manierizarea mecanismelor
propuse de generaţia beat din Statele Unite pentru sondarea realităţii,
ca şi permanenta stare de contestare a oricărui mecanism social drept
falsificator coborâtă din vremurile învolburate ale avangardei
româneşti şi europene, par să iasă într-un luminiş o dată şi cu cei pe
care îi citiţi în volumul de faţă.

„Trebuie să organizăm întâlniri la care poeţii să primească bani


pentru ceea ce scriu” spunea Constantin Virgil Bănescu la ultimul
Colocviu al Tinerilor Scriitori la care ne-am văzut. Transformarea
scrisului în din valoare în sine în reper al comunicării încă nu s-a
încheiat. Dar poezia a ieşit din ţarcul strict estetic pe care tradiţia
secolului XX a ţinut să i-l impună.
Cea mai nouă poezie
Promisiuni şi realizări

Printre lucrurile abolite o dată cu ultimele ciocniri poetice din


peisajul românesc se numără şi validitatea oricărui criteriu
generaţional în judecarea unor texte literare. De aceea, tinerii strânşi Page
|3
în acest volum propun variante profund personale în scrierea poeziei
reuşind să îşi delimiteze domeniile proprii foarte clar între limitele de
orientare care definesc atât exteriorul poeziei (fie el literar ori social)
cât şi procesele de definire ale identităţii intime.

Din 2005 am făcut mereu parte dintr-un juriu care citea poemele
elevilor de liceu. De la un an la altul am remarcat schimbări majore
în ceea ce venea din cele mai proaspete producţii poetice. Dacă la
jumătatea anilor 2000 majoritatea propunerilor se limitau la imitarea
a ceea ce putea să semene a poezie, preluând de obicei instrumentele
şi sonorităţile clasice sau, cel mult, ale unui modernism încheiat cu
Nichita Stănescu, pe măsură ce primul deceniu al secolului XXI s-a
apropiat de final, tot mai mulţi tineri au optat pentru un nou pact cu
instrumentele poeziei. Mult mai intransigent decât până acum cu tot
ceea ce este acceptat în literatură, mai abrupt în relaţia cu cititorul şi
chiar şi cu realitatea, noul discurs poetic include şi o asumare a
riscurilor pe care cel care scrie trebuie să le aibă în vedere.

Mai mult decât oricând poezia lor nu se fereşte să pară ne-poetică şi


chiar şi atunci când folosesc rima sau metafora clasică întreaga lume
este pusă în joc pentru ei. Pentru un cititor este o ocazie rară: aceea
de a asista la formarea noilor înţelesuri pe care poezia şi le găseşte.

Direcţii şi repere

Un lucru special pe care cititorul îl poate remarca aici este şi


diversitatea pe care o arată în inspiraţie autorii tineri. Unii aleg să îşi
prezinte poezia cu versuri din piese de teatru care ţin de tinerii
Cea mai nouă poezie
furioşi, alţii se întorc la citate din modernismul târziu românesc, în
veme ce foarte mulţi găsesc potrivită alăturarea versurilor lor cu
fragmente din autori care au debutat în ultimii zece ani. Gabriel
Daliş, Constantin Virgil Bănescu, Iulian Tănase sunt câteva dintre
Page
numele pe care tinerii poeţi ţin să le numere ca referinţe pentru | 4
legătura lor cu poezia de azi.

Un alt element care şi-a pierdut funcţionalitatea în lumea de azi este


autoritatea criticului literar. La începutul anilor 2000, textele pe care
Marin Mincu sau Al. Cistelecan le scriau în întâmpinarea noilor
volume de poezie erau definitorii pentru ceea ce însemna peisaj
poetic românesc. Între timp poezia publicată pare că pune în
dificultate până şi pe cei mai pricepuţi comentatori astfel încât numai
inconştienţii şi semidocţii par să mai fie capabili să aibă pretenţia că
ar emite judecăţi general valabile pentru ceea ce citesc. De fapt
suntem martorii unui moment cât se poate de fast pentru creaţia
poetică. Discursurile justificatoare şi-au pierdut puterea iar mizele
poeziei sunt chiar în textele pe care le citim.

Unii dintre aceşti autori noi (sau vechi) pe care îi citim azi şarjează
printre faldurile unei realităţi capricioase, aşezând în pagină
adevărate confruntări cu sensurile sociale. Alţii lucrează la definirea
unor repere de identitate intimă formulate până la limita
sensibilităţii patetice (cum se vede uneori şi în culegerea de faţă).

O direcţie care mă interesează în mod deosebit aici este depăşirea


acestei separări între intim şi social şi încercările de relaţionare pe
care unii poeţi încearcă să le aducă în textele pe care le scriu. Fie că
îşi iau asupra lor sarcina de a încerca toate capriciile memoriei ori ale
eu-lui traumatizat de fetişuri ale tradiţiei, ori aleg să se confrunte cu
zonele în care limbajul poetic nu este încă legat, aceştia ştiu să
urmărească măsura în care versul lor poate să fie efectiv, să îşi facă
Cea mai nouă poezie
treaba, renunţând de cele mai multe ori la ceea ce este redundant ori
nesigur în poezia pe care o scriu. Aşa se face că poezia nu mai are
cum să fie singură, doar cuvinte pe hârtie ci îi regăseşte pe toţi cei
care au scris vreodată poezie. Şi poetul are şansa să aleagă ce vrea să
Page
reprezinte şi să continue din toate discursurile poetice închegate. |5

Astfel s-a constituit antologia de faţă pornind de la cele trei direcţii


pe care le-am numit mai sus.

Concursurile poeziei

Dificultatea oricărui concurs de poezie vine mai ales din faptul că


textele propuse sunt, de obicei, lucrări de trecere pentru cei care
participă. Aflaţi în momentul în care încep să îşi formuleze propriile
linii de forţă în poezie, tinerii scriitori au cele mai înşelătoare
propuneri. Întotdeauna juriul este obligat să puncteze doar textele
intrate în concurs. Pe cât de just, pe atât de frustrant este acest lucru.
Şi asta numai pentru că, de foarte multe ori, cei care scriu poezie
foarte bine la o vârstă fragedă ajung să renunţe la domeniul în care se
remarcă. Într-un fel este normal. Niciun fel de structură oficială nu
vine să încurajeze arta poeziei o dată ce autorii încep să confirme.
Astfel, este greu să mai scrie poezie mai ales cei care ajung la o
formulă clară a discursului personal. De aceea, este de aşteptat ca în
jurul celor care au şarjat poezia asemenea lui Constantin Virgil
Bănescu să se lege întâlniri care să confirme puterea pe care poezia a
avut-o mereu legând punţi între cei care i se dedică dar şi între
vremurile marcate de profilul pe care arta cuvântului a reuşit să îl
aibă.

Răzvan Ţupa

www.poetic.ro
Cea mai nouă poezie

Page
|6

Social-poetic
Cea mai nouă poezie

EVELINA PORUMB - CLUJ NAPOCA


Page
|7
Motto: „Aş putea spune că încă nu am terminat cu acest poem
Mai sînt cîteva lucruri care trebuie spuse”(Iulian Tănase – „Poemul
incendiului orb”)

oh, girl!

eşti departe mă suni din cămin


stai pe jos în hol la o ţigară
eu sunt la o prezentare despre bolile de inimă
„trebuie să fim informaţi pentru a le preveni"
ne spune femeia mişcându-şi buzele încet,
tot mai încet.
să nu mâncăm sărat, prăjit, să ne axăm
pe salată: „peria de sârmă a arterelor".
şi acum mai încet, tot mai:
ţiiiiiiiigăăăăări - slow motion, patru secunde; aallllllcooooooool -
şase;
In discursul ei subacvatic,
mă regăsesc cu părul lung şi moale plutind în jurul capului
privindu-mă în ochii gelatinoşi ai creaturilor transparente.
pereţii sălii aruncă umbre de jeleu asupra
adunării noastre concentrate.
„precum şi o viaţă lipsită de stres" -
alunecă în urechile mele cu o durere surdă la capăt.
„este cunoscut că oamenii cu o consecventă viaţă religioasă
sunt mai feriţi de bolile cardiovasculare.
vă recomandăm, pe lângă restul de cărţi despre
tensiunea arterială
şi volumul 'viaţa lui isus'- scris de un american,
profesor universitar la universitatea din connecticut.
Cea mai nouă poezie
singura carte din sala congresului din washington, au ales-o pentru că
e cea mai bună scriere de acest fel."...
mai bună chiar decât biblia! - aş fi vrut să-i şoptesc doamnei,
acoperindu-i lobii urechilor cu respiraţia mea caldă
şi afectuos înţepându-i cu un ac lung. Page
|8
„găuri pentru cerceii cei noi" - ar fi rostit buzele mele ca o casetă
roşie
din care s-ar fi risipit afară aur pentru iubita mea.
.. .încă puţin încă puţin draga mea
şi sfârşeşti prezentarea despre bolile de inimă;
am să îţi fac cu ochiul din prag
că a fost bine; şi lumea din sală va năvăli să cumpere cărţile
scrise de americani
te vei retrage din rafalele alimentaţiilor sănătoase, ale
tabelelor cu niveluri de colesterol şi broşurilor „preinfarctul pentru
toţi ",
ivindu-te din reveria cu polifenoli.
iar eu, congresmanul respectabil,
te voi aştepta,
sub falduri negre, mai importante decât mine.
am să te iubesc până când ţi se vor înfunda arterele,
draga mea.
grăsimea din ele se va roti sub forma unor mici calamari de sticlă.

Florari

„mi-era teamă să lucrez aici, fiindcă


trebuie să vorbesc mult.
inginerii nu sunt aşa de sociabili."
îţi spun că eşti extrem de comunicativă.

visul se întinde dincolo de locul ăsta.


Cea mai nouă poezie
uneori când iau paracetamol
mă gândesc la tine.

m-am uitat azi la o emisiune cu un florar;


patru ore - somnul de noapte, la şase trebuie să fie în piaţă. Page
unele specii de plante preferă muzica simfonică, altele muzica |9
lăutărească.

visul se întinde dincolo de somnul ăsta.

dimineaţa, amalia face cafeaua


şi spune „astăzi suntem doar noi două".
cabinetul nostru e cu faţa spre soare -
când vin aici în pauze, îmi dau jos eşarfa.
amalia spune că e mai călduroasă de fel;
iarna îşi ia numai un tricou pe sub geacă.
spăl linguriţa de cafea şi mă urc pe scaun să ud florile.
are multe flori, când pot, le ud eu,
îi e frică de înălţime.

sorb valul de iubire


cu palmele din ţesut spongios.


l-au întrebat pe florar dacă are vreun vis.

a spus că are două - unul nerealizabil, să-1 zică şi pe ăla?


n-ar fi vrut să se facă inginer.

„deci aţi făcut şcoală, până în ce clasă aţi ajuns?"...


tace. „Nu vreau
să vorbesc despre asta -
mă doare."

amalia are ochii albaştri blânzi


când toarnă concentrate la rădăcina florilor.
Cea mai nouă poezie

pleacă

azi nu am simţit nimic Page


lipită de tine, o peliculă care aluneca, o ceaţă. | 10
în ochiul stâng o vedeam puţin şi dispărea iar

trec pe o stradă rău famată, o perdea atârnă de firele de telegraf


pe aici se plimbă des cei trei bărbaţi care agresează femei,
azi nu e nimeni,
vertebrele mele scârţâie încet.

revăd mâinile tale aşezate pe spătar, lângă mine.


o secundă de x-uri în ochiul drept.

nu simt nimic.
îmi strângi braţul, începi să râzi cu voce tare.
mă aplec spre tine, zoom o sută douăzeci;
acum, acum,
eşti mult prea aproape;
intermitent.

în tot câmpul meu vizual, textura pleoapei tale


e oribilă
Cea mai nouă poezie
GHEORGHE GEORGIANA LAURA - BRĂILA

Motto: Arta dăruieşte aripi, nu cârje " (Victor Hugo)

Page
Detest | 11

Numele nu vi-1 pot spune,


Dar vă voi spune ce detest:
Îi detest privirea.
Îi detest comportamentul.
Nu gândeşte nici cât o găină.
Îi detest personalitatea.
E ca o groapă de gunoi.
Dacă ar fi să-i cumpăr un bilet şi să-i aleg destinaţia
În infern l-aş trimite.

Psihicul uman

De la prima zi din viaţă


El este în tine şi este diferit în fiecare dintre noi.
Se dezvoltă pe parcursul vieţii
Şi este sensibil la traume.
Simţul şi instinctul sunt primul pas,
în timp ce memoria şi logica sunt pasul doi.
Cea mai nouă poezie
Apoi imaginaţia cu a ei fantasme
Ne introduce în paradisul mult visat.
Mediul prielnic şi neprielnic
Page
îl afectează des. | 12
Judecata şi intuiţia îi crează uneori miraje.
Societatea este influenţată de el,
Făcându-i pe cei slabi să treacă la extreme.
Când gândurile negre învăluie mintea,
Iar sentimentele de vină se nasc
Atunci intervine melancolicul.
Flegmaticul greoi şi lent vorbeşte calm.
Colericul cântă la trompetă şi-1 binedispune pe Sangvinicul sociabil
şi vesel.
Aici comportamentul este de vină.
Relaţia sa cu fizicul este strânsă.
Voinţa, munca şi creativitatea înving lenea,
Iar plictiseala fuge cât colo.
Când pesimismul se ofileşte
Optimismul dă roade.
Tu eşti şi vei rămâne mereu un mister pentru noi
Cea mai nouă poezie
VALERIU MITITELU - BRĂILA

Motto: „Sârmă tâlmă, moţul gol, trei gâscani într-un stol...


unu-o ia de-a dreptul, altul zboară şui
Page
unul zboară peste cuibul cucului..." | 13
KEN KESEY – Zbor deasupra unui cuib de cuci

rugă pentru pârliţi

lasă Doamne berzele chioare


hai lasă-le-n plata lor şi fă cuib şi poeţilor
sau măcar împacă-i cu ei înşişi apoi îndeasă-i într-o cârciumă cu de
toate
departe de chiţcăitul oraşului
unde speranţa de viaţă să crească mililitru cu mililitru
ca vodca-n ziua de leafa
Doamne renunţă la pantofii de crep
trage-ţi sufletul şi bea cot la cot cu pârliţii
cu cocoşaţii şi hăbăucii
iar dacă vreunu' va zice: picioare ale mele
picioare ale mele de ce m-aţi părăsit?
fa-ţi pomană cu amărâtu' fa-1 să creadă că zboară...
toarnă-i pe gât
aşa cum sunt îndopaţi prin spitale paraliticii
trimişi de familie să se vindece-n scaunul cu rotile
toarnă-i Doamne prin haine să-i ajungă la inimă
Cea mai nouă poezie
toarnă-i direct pe ficaţi în echinocţiul de toamnă
când garda se schimbă
sub semnul balanţei minte-1 că roma-i pe mâna copiilor
Page
dincolo de sticla groasă a paharului | 14
ocrotitor al beţivilor fa din verbul „a fi” un verb suportabil
pentru toţi alcoolicii anonimi
pentru pârliţii şi cocoşaţii
şi pentru toţi hăbăucii coşmeliei acestea
lasă berzele să orbecăie
şi iartă gura mea zlobodă
şi iartă sufletul meu îndoit până la pământ uneori
până la nimic

toate poeziile ţi le las ţie

aşa cum s-au nimerit vesele sau mai triste


sufletul meu oricum nu le mai încape cam de pe la ultima ploaie
nici eu pe mine nu mă mai încap

aproape constant mi se zice c-aş fi un personaj jucat prost


căruia toţi dramaturgii şi regizorii i-au pus gând
să îl scoată la pensie... una de boală
Cea mai nouă poezie
c-aş fi fugit dintr-o piesă cu un actor de mâna a treia
ascunzându-mă în măruntaiele unui dromader
care la rându~i se ascunsese într-un parc zoo
Page
am locuit un dromader pe a cărui cocoaşă atârnau lipite cu pelicanol | 15
toate dramele literaturii universale poeziile mele-s o maladie
zic unii
împotriva căreia nici un vaccin nu poate lupta cu şanse egale

şi eu am încercat să-mi salvez personajele... am alergat după ele în


poeziile mele bărbaţii se sinucid iar femeile mor de tifos

vesele sau mai triste aşa cum s-au nimerit


poeziile mele nu adună măcar de-o ceapă degerată şi aia
sau cât negru sub unghie...
dacă ar fi să compar cu o singură vorbă de-a ta
aş fi mai sărac decât iov
dar cu toate acestea ţi le las de la prima până la ultima
ca un delir din care moartea mea îţi va citi cu intonaţie
cât de mult te-a iubit el - edera sufocantă a nopţilor tale
Cea mai nouă poezie
PANTELIMON CRISTIAN SORIN - CN „CONSTANTIN
CANTACUZINO” TÂRGOVIŞTE

Motto: „Deşertăciunea deşertăciunilor, şi toate sunt deşarte"


Page
| 16
Invadatori

Au venit şi ei aici...
se găsesc mereu în vecinătatea mea
oraş
deal
sub apartamentul meu ...
prezenţa lor mă obligă la limitare
cu limbajul de lemn
creierul mediocru
şi posedaţi de automatisme

Invadatorii trebuie să dispară

înghesuiţi ca gândacii
în cutia de chibrituri
se împing cu burţile
în autobuz
toţi mergând undeva
dar neajungând niciodată
şi se culcă cu un sentiment de lipsă

Invadatorii trebuie să dispară

Ocupă pământ divin


cu nefolositoarele lor construcţii
la fel ca un cimitir
unde se-n groapă reciproc
şi pun cruci în zadar
în viitor
Cea mai nouă poezie
mormântul lor
devine spaţiu urban
„Aici zac io"
„da' nu mai eşti"
„şi pentru nimeni nu contezi" Page
| 17
Trăsniţi/ invadatorii să fie
să dispară pe vecie
şi pământul lor
să-mi rămână mie
că eu aş şti ce să fac
elimin bariera ignoranţei
şi încep evoluţia

La tata

Aştept
lângă figura tatălui meu
mâncarea se încălzeşte pe aragaz
nu-l simt lângă mine
mă înec în banalitatea- însoţită de rutina zilnică

Nu ne spunem nimic
nu avem ce
amândoi ne ştim
viaţa prevedem ce se va întâmpla

Mă încearcă nevoia de confesiune


dar tac
Nu-i spun nimic
despre dragoste, şcoală, prietenie
Cea mai nouă poezie
nimic despre mine

Ştiu că orice emoţie aş înainta


va fi dizolvată rapid de sufletul său
acid ce îl protejează de sentimente Page
| 18
Doar noi doi
la el în casă
un spaţiu molcom
unde orice mişcare
ar fi de prisos
Cea mai nouă poezie
PETRESCU ADRIANA MARIA - CN „IENĂCHIŢĂ
VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE

Motto: "Lave hurts...but sometimes il's a good hurt.And it feels like


Vm alive. Page
| 19
Rebela

Nu ştie ce vrea, dar ştie ce vor alţii-


o vor pe ea. vie, crudă,
descusută din liberi aştri,
o urmă savuroasă de petunie udă...
Nu plânge, nu râde, doar cântă şi fuge,
trupuri fierbinţi de ţigări îi prevestesc drumul
presărat cu regrete, amintiri şi trudă,
un demon înlănţuit în braţele îngerului firav-
ce n-ar da să fie moartă pentru un an!
Un an de sacră abandonare a cochiliei.
debarasându-se de carcasă într-un sanctuar ireal.
vindecător,
unde să se prelingă pe ea cupe de amor şi mângâieri pline,
descătuşând-o astfel de ritul banal.
apărându-i ca un apogeu calmant!
Dar...

Printre sticle geale şi minţi încleştate-n hăul fizicului androgin,


ea răsare precum un leitmotiv întârziat din caolin-
preţios, dar ineficient betonului aburind al vieţii risipite pe ici, pe
colo.
N-are încotro,
se alătură paradei patetice a nopţii, înlăturând valul alb de sub nări,
privind intermitent marea vastă a viitorului,
sperând la zări
mai generoase.
Deocamdată, rebela se preface că a pierdut cursa trenului
către infinit...
Cea mai nouă poezie

Lepădare de sine

îmi fierbe sângele-n vine ca otrava


dintr-un pocal străvechi al biruinţei, Page
şi-mi cântă apusul bătaia unui fluture cu aripi | 20
albastre ale dispariţiei...

Îmi ard temerile, monştrii, satirele


cu semnături livide,
inamicii invizibili şi fecioarele-ndoielnice.
prietenii haini şi târfele falnice,
gândurile perverse
şi-amintirile şterse...

Mi-au rămas lacrimile agăţate-n cireşii ofiliţi


şi n-are cine să le coboare de-acolo
pe obrajii-mi neurniţi...

Îmi cântă lăutarii despre umbre şi lumini


într-un birt cu draperii bordo,
dar nu-nţelege vioara între coardele ei
pământii
că-n inimă tronează un rahitic solo...

Şi-n mine, şi-n tine, şi-n aburii cafelei tolănite


pe divan
stagnează un iz vechi de vremuri noi:
s-au trecut vişinele, se strică piersicile,
noi când o să ne mai coacem odată?!

Ce-aş fi sărutat cu un ultim clipit


băiatul în verde din acea dimineaţă...

Mi-e fumul greoi şi patul mototolit,


vreau să dorm, să uit,
Cea mai nouă poezie
să trag draperiile peste-un nimic...

Mi-e viaţa un tren şi macazul îl schimba mereu


ultimul sosit.
Page
| 21
Cea mai nouă poezie
POPESCU MARINA - BUCUREŞTI
Motto: „Singura limită sunt eu însămi”

Page
din trupurile voastre vor creşte florile de cireş | 22

martie e luna în care se cutremură pământul


îşi azvârle de pe umeri poverile de carne
înghite copiii prea cuminţi (ritual de
„imitatio dei"" în cinstea bătrânului Cronos)
cu simplitate cad fulgii
femeia zâmbeşte sfâşietor
e recunoscătoare
pentru haina neagră primită în dar
e recunoscătoare
pentru cerul care împroaşcă necontenit alb
buline egale ieşite de pe linia de producţie
a Dumnezeului a singurului Dumnezeu
care împarte cutremure zăpezi şi fapte bune
peste pământul crăpat ca un călcâi obosit

şi mă gândesc zâmbetele alea


au îngheţat pentru totdeauna
zâmbetele vor putrezi sub lemne şi moloz
zâmbetele vor hrăni lutul unor alte zile
vor naşte cireşii sub care viitorul va ieşi
la picnic într-o zi însorită. Sayonara!

în poemul ăsta e vorba de altfel de răni

şi va veni la tine copilul cu puiul de câine în sân


lacrimile lui îngheţate îţi vor zgâria venele

de ce ţi-aş da bani peste o vreme


Cea mai nouă poezie
vei înfige cuţitul în mine
îmi vei viola sora vei vinde
droguri şi arme copiilor mei
peste câţiva ani vei incendia maşini îţi vei aprinde ţigara
din sufletele carbonizate ale duşmanilor Page
| 23
mă priveşti
cu ochii vicleni ai sărăciei
ai hainele rupte obrajii murdari
stâlceşti între buze rugăciuni furate în poarta bisericilor
aşa cum ai stâlci în bătaie alţi copii
în praful unei banale amiezi

şi ceri tot ceri bani


câte o mie o mie o mie
refren obsesiv
Cea mai nouă poezie
STROE ALEXANDRU - COMUNA BĂNEŞTI - PRAHOVA

Motto: „Dragostea de frumos va fi mereu o eternitate de neatins a


omului inferior" Page
| 24

Dorinţă

Eu nu blestem iubirea
Şi nici vreun sentiment divin
Şi nici Divinitatea;
Am înţeles că totul e firesc
Urmând aceeaşi lege.

Că viaţa-i o durere
Care-n mister se-ncununează,
Dar totuşi, acele inimi frânte
Nu plâng după dreptate?

Şi poate veşnicia e doar un somn adânc


Dar miile de lacrimi unde s-au vărsat?!
În raţiune nu există fericirea,
În fericire, raţiunea se pierde în iubire.

În viaţă păşim pe drum necenzurat


Deşi ne-nlănţuim prin fiecare faptă,
Aş vrea ca totul să dispară
Şi totul să stea în început.

Rămână doar doi oameni


Mai drepţi şi veşnic luminaţi,
Şi din sămânţa lor să se renască
O lume tară de păcat.
Cea mai nouă poezie

Page
| 25
Poemul tăcerii

Tăcerea,
Un adevăr ascuns al iubirii,
Un sentiment rostit de buzele fierbinţi
Al inimilor noastre.
O sabie ce frânge zâmbetul mândriei,
Un dans al singurătăţii;
Tăcerea redă uneori poveşti de iubire
Care te fac să regreţi
Că într-un anumit moment
Ai uitat să iubeşti.
Şi vei muri nestins şi singur
Intr-o pustietate de gânduri;
Tăcerea alină dorul vieţii,
Un dor care îţi macină privirea
Lăsându-te rănit,
într-un labirint al necunoaşterii.
Tăcerea devine smaraldul poeziei
Intr-o lume, care nu îşi găseşte încă
Fluxul gândirii;
O lume grea, care nu mai suportă
Amabilitatea unui râu
Iremediabil...
Cea mai nouă poezie

UŢA SILVIANA – ELENA - CN „NICOLAE TITULESCU”


PUCIOASA
Motto: "câteodată mă înspăimânt Page
privind la mulţimea mea" | 26
(Constantin Virgil Bănescu)

Wonder Woman

Maia are patru ani


şi i-au înflorit sânii
ca salcâmii primăvara

toţi o văd, o cunosc,


dar nu îi spun nimic

*când trec pe lângă ea sunt peltic*

ai auzit vreodată lei mieunând ?

Zoo
poneii mei dansează
breakdance

papagalii mei se sărută

căţeii mei fac pe Dracula


Cea mai nouă poezie
şi muşcă senzual din gâtlejele găinilor

peştii mei bat tobele în urechile unui chou-chou


Page
| 27
oamenii mei au pierit
oamenii mei ?
Cea mai nouă poezie
VASILE LAURA IOANA - CN „NICOLAE TITULESCU”
PUCIOASA

Page
Motto: „şi toate acestea pentru a-l trezi, poate, din moarte." (Saint | 28
Exupery)

Simfonie în Si diez

Dar nu mai nebun decât mine.


Pentru că Don Quijote a fost nebun.
Mai construiesc una.
Şi o să...
Şi o să o ard în sobă.
Care nu o să mă învingă niciodată şi apoi o să o tai.
Pentru că am de gând să îmi construiesc propria mea moară de vânt.
Dar nu mai nebun decât mine
Don Quijote a fost nebun.
***
Viata în sens invers...
Cea mai nouă poezie
E marţi. Doamne. E marţi.

Doctorii
îşi acoperă greşelile cu pământ.
Femeile Page
îşi acoperă greşelile cu trupul lor. | 29
9 luni/ca şi cum
In mansardă locuieşte
Cineva nu e nimic aici
In afara
Dorinţei noastre de a acoperi
Cât mai bine greşelile.
Şi chiar dacă acolo locuieşte cineva
Nu inseamnă că pânza
De păianjăn nu există mama
Nu o mai şterge cu câipe vechi
Prea des cu cârpe noi şi uscate
Şi ochii scoşi puşi în borcane
De unică folosinţă
Expiră la
Vezi data înscrisă pe ambalaj.
E ca atunci când singurele vorbitoare
Erau pungile.
O re-voluţie. ORE- voluţie.
Vorbitoare bocitoare cântătoare lovitoare
Minunatoare măsurătoare chinuitoare
Trăitoare muritoare ştergătoare
toate îşi au rostul
Lor şi nu toate locuiesc
în mansardă / Pentru că mama
Are nevoie de cârpe
Vechi şi murdare
Ca să şteargă pânza de păianjăn
De la mansarda
în care nu locuieşte
Nimeni/de obicei.
Cea mai nouă poezie
Copiii îşi acoperă greşelile cu mama şi cu tata.
Pentru că mansarda trebuie
Curăţată din când în când
Şi nu ca pe o cutie
Aşa cum deschizi femeia Page
Frumos împachetată | 30
Şi nu ca pe o hârtie
Pe care arunci două cuvinte
Şi spui că te reprezintă
Mama şterge pânza de păianjăn
De când s-a născut ştia că o să fie mamă
Şi că toate au rostul lor.
Nu e nimic aici
în afara dorinţei noastre
De a curăţa cât mai bine lucrurile.
Inclusiv viata.
Cea mai nouă poezie

Page
| 31

Intim-poetic
Cea mai nouă poezie
BIVOL ZINA - CHIŞINĂU - REPUBLICA MOLDOVA
Motto: „Fata cu două inimi”

VORBEAU AZI NOAPTE DOUĂ VISE Page


| 32

- De ce înfloreşti în ochii mei ca o lumină?


- Pentru că iubesc
florile soarelui
Dar tu?
- Pentru că vreau să seamăn cu tine. Spune
te rog tu ai cules vreodată frunze albastre?
- Da, din cer.
- Nu acele sunt stele,dar eu vorbesc de frunze albastre.
- Da am cules din rouă dimineţii.
- Nu acele sunt umede,
-...Nu, nu am cules,...a da îmi aduc aminte în
braţele
Lor mi-a strîns lacrimile un tînăr frumos ca un înger de ploaie,
Atunci îi povesteam pomului din grădină
Despre singurătatea visului meu. Nu , nu
tu nu ai să mă înţelegi...eşti prea frumos! -
De ce ? Spune...
Ştii visul meu mereu îl găsesc la gară Aşteptând.
Nu doarme niciodată să nu piardă vreo staţie.
Vezi eu demult am uitat să visez,dar
- Ce ? spune mai departe.
- Odată am plecat după el să-l
aduc acasă, dar mi-a spus că
singur nu se întoarce.
Cea mai nouă poezie
- Şi apoi ce a urmat?
- Tu vorbeai de
frunze albastre?
-Da Page
| 33
- Atunci a fost ultima dată
când l-am văzut... Dar unde
pleci aşa grăbit?
- Să nu întârzii la gară.
- De ce?
- Să îţi întorc visul. ...Din toate
frunzele ce ţi-au căzut în păr,
Tu ai cules vreodată buze
roşii?
- Da, am cules din para focului.
- Nu, acele sunt scântei.
- Da,
da
am
cule
s...
Nu,
acel
aa
fost
un
vis
-

A
Cea mai nouă poezie
c
e
l
a Page
| 34

e
r
a
m

e
u
.

-
T
u

?
înseamnă că visul meu va dormi de azi acasă.
- Da...şi când vom adormi vom visa împreună.
Cea mai nouă poezie
MĂ SCUZAŢI DOMIŞOARĂ

Mă scuzaţi domnişoară
V-a căzut capul, pot să vă ajut Page
| 35
Cu ceva?
Aşa suna o întrebare la staţia
De troleibuze de pe strada

Ştefan cel Mare.


Vai sărmanul cap !
Avea ochii mari ca doi cărbuni
Care erau gata să se aprindă
La un chibrit de ploaie.
Buzele vinete parcă
Ar fi fost trecute prin patul
Vântului. Erau reci...
Deodată o mână aspră de bărbat
îl ridică în dreptul său,
Stăteau ca două statui moarte
Şi se uitau una la alta.
Straniu îmi păreau cunoscuţi.
Cred că ghilotina s-a răzbunat
Prea frumos
Pentru Salomeea...
Mă scuzaţi domnişoară
Fiţi vă rog mai atentă,
Şi nu vă pierdeţi capul pe unde pică.
Cea mai nouă poezie
CĂLOIU OANA RALUCA - CN „NICOLAE TITULESCU”
PUCIOASA

Motto: „Străbatem prezentul cu ochii legaţi" Page


(Milan Kundera - | 36
"Iubiri caraghioase ")

De-a Adam şi Eva

Agonizez între mine şi eu


otrăvindu-mă
cu propria-mi umbră
alungându-mă,
căutându-te.

Ne jucam
de-a Adam şi Eva
şi pentru un gând, cred că te ştiu-
ştiu de la început că o să pierd.

Agonizez în rugăciune,
inhalând şoaptele
ce-mi zdrobesc numele
atât de angelic.

Agonizez scrijelind în tine


Cea mai nouă poezie
fiinţa mea,
iar sufletul curge culoare.

Page
Agonizez | 37
din viaţă-n viaţă
alungându-mă -
negăsindu-te!

ACTH

TU-
serotonimă în venele-mi
atriului stâng,
ADN în Alter-Ego
o singură cunoaştere.
EU, vena cavă -
morfem al dioxidului tău,
identim.

Ţi-am întinat existenţa


dizolvându-mă eterogen
în visul neînchis.
Acum înţeleg de ce mă strânge boala
şi lumina mă umple.
CHIŢU ANDRA IOANA - CN „NICOLAE
TITULESCU” PUCIOASA

Motto: „mi-aş adăuga o talpă


la piciorul stâng”
(Constantin Virgil Bănescu)

Eu nu strivesc...calc!

Eu î-am spus mamei că voi fugi


şi mă voi ascunde într-un plisc
de pelican.

Şi nu m-am rătăcit,
doar m-am pierdut
prin venele tale, ale lui, ale lor
prin măştile tale, ale lui, ale lor

prin ale tale, ale lui, ale lor.

Agonie abruptă

Putem sta, dacă vrei,


la graniţa dintre ei
şi alţi ei, mai alteraţi de ipocrizie,
muşcând din degetul arătător,
îndreptat mereu spre nord

ca sa ne pierdem.

Iar după ce se va însera


vom urla la lună,
să ne sărutăm tatăl
inexistent.

dar nu ne vom opri din murit


şaptezeci şi cinci, şaptezeci şi şase, şaptezeci şi şapte...
DIACONESCU RUXANDRA MARIA - CN
„NICOLAE TITULESCU” PUCIOASA

Motto: “Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă !”


(Nichita Stănescu)

Cerneală

E freamăt şi suflu rece în


Piele şi suflet.
E tremur şi strigăt în pustiu
de-ntuneric.
E mov şi e frig,
Cerul plăpând
Scapără lumini şi frică.
Praful de stele dezmiardă
cu repeziciune o foaie,
plânsă de neatenţia
unei clipe...înecată...
în ninsoarea absolutului marin.
Marea suflă împăienjenindu-mi
Sufletul cu spumă
încărunţită de tristeţe
Eu...o foaie...o notă
Lacrimi şi poate...
Şoapte.
Basm stins

Încercănaţi, ochii de cicoare ai seninului, visează.


Cântecul streşinilor...cântecul crengilor...
Cântec de ploaie şi zumzet.
Pe străzi bălteşte esenţa prospeţimii.
Surâs pe chipuri de copii extenuaţi de fericire.
Şiroaie de transpiraţie pe frunţi netede,
Chicotit de natură într-un ansamblu de ireal...
Ascult din spatele unui geam aburit...
...povestea copilăriei.
Obraji înroşiţi de bulgări pufoşi,
Sărut naiv, tatuat pe pielea rigidă a unui zarzăr,
Crăiasă, Albă-ca-Zapada, Făt-frumos,
Eroi şi idoli ai unei sincerităţi infantile,
Plâns înecat şi strângere de mână...
E atât de frumos să-ţi aminteşti !
E atât de trist să nu poţi retrăi !
GHEORGHE ALEXANDRA - CN „CONSTANTIN
CARABELLA” TÂRGOVIŞTE
Moto: „Nu eşti învins decât dacă refuzi lupta” (Mircea
Eliade)

am să rămân

eram cu prieteni
desenam cu degetul pe masa udă o ancoră
câte un val o împrăştie
marea e aproape
nu pot sta prea mult aici
nimic concret nu mă leagă
plec mâine în zori
nu-ştiu-unde
nu ştiu pentru cât timp
vreau munţi izvoare ploi
într-o zi am să arunc ancora
am să rămân

poem pentru El

încă
e devreme
pentru concluzii
nimeni nu e singur
dacă strigi un nume
într-un loc aglomerat
va răspunde sigur cineva
toţi aşteptăm
să mai cadă o stea
să mai găsim un trifoi cu patru foi
suntem nişte copii în căutarea melcilor
pe care-i rănim involuntar
iar apoi nu-i mai putem uita
chitara mea îţi cântă numele
într-o limbă pe care nu o cunosc

o cameră în care nu te mai întorci

nu am mai scris
de jumătate de an
foile mi-au rămas
goale
nu mai am cuvinte
să-ţi ofer
în schimb
pentru încă o ploaie
mai e mult până la vară
fiecare om are în dulap un sertar
pentru vise
şi unul pentru păcate
atunci când ucide ceva
sau îi dă viaţă
îl striveşte între două coperţi
la mine
sertarul pentru păcate e plin de vise
şi cel pentru vise e plin de păcate
mama
îmi spunea mereu
să mai aştept
că oamenii potriviţi
vin numai când ai nevoie de ei
majoriatea intrau în viaţa mea
când rămâneam singură
şi ieşeau ca dintr-o cameră
în care nu te mai întorci
GHICA ANDREEA - CN „CONSTANTIN
CARABELLA” TÂRGOVIŞTE

Motto: „Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în


orice suflet ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul”

un singur lucru îţi mai spun înainte de plecare

Radule
să ştii că eşti un prost
şi nimeni nu o să te iubească niciodată/ şi maică-ta
avea dreptate când îţi tot repeta
că Dumnezeu nu-ţi dă
dacă eşti laş
aşa că deschide bine ochii
şi ia-ţi inima în spate

unii sunt făcuţi să nu se mai întoarcă


alţii sunt făcuţi să spere
tu eşti făcut să fii atât de fericit
încât oamenii să se bată cu pumnul în piept de ciudă /în
lumea asta
e atâta tristeţe încât îţi vine să îi cari pe toţi
după tine până o să simţi toate durerile posibile/nu uita
că se zice că dacă eşti mai bun eşti şi mai fericit/să ştii

pentru mine toată chestia asta
cu fericirea nu are prea multă importanţă
dar iu eşti băiat de treabă aşa că ai voie
să te uiţi după toate tipele care îţi amintesc de adina
şi să îţi pui câte-o dorinţă în fiecare minut
şi să crezi că ai tăi încă se mai iubesc
chiar dacă taică-tu nu mai locuieşte de cinşpe ani acolo
poate nu o să-ţi reuşească din prima
dar nu o să fie mai greu
decât atunci când adina ţi-a spus că
dragostea aia sau cum s-o numi ea
vine dar mai şi pleacă/la o adică
dacă n-ai murit atunci nu o să mori nici acum

şi Radule
promite-mi că atunci când o să fii fericit
o să mă scapi de nişte zile
care au lăsat un goi mare în mine
fără ele cred că mi-ar fi şi mie mai bine

omul care se gândeşte la alţii

nu-ţi promit nimic


aici pe pământ
nu va fi mai linişte
şi nici tu mai fericit
dar gândeşte-te că viaţa trece
pe lângă noi ca un om
pe care l-ai iubit

şi poate nu o să ştiu
să am grijă de tine aşa cum ţi-ai dori
singurul lucru la care mă pricep
e să te las să te sprijini
pe umerii mei când simţi
că viaţa e prea multă pentru tine

o să te iau cu mine
în toate locurile
în care am visat să merg
şi mâinile tale or să stea
pe pieptul meu
şi lumea asta nu o să ţi se pară
nicicând mai liniştită

şi dacă o să simţi vreodată


că nu ştii ce se întâmplă cu tine
o să-ţi acopăr ochii cu palmele
oamenii or să te privească zâmbind
până se face noapte şi inima ta
va cere un om să o încălzească

nu te gândi că e prea greu


nu mă pricep la dat sfaturi
dar atâta timp cât mai există nişte mâini
care să te mângâie
merită să tremuri pentru cineva
IAMANDI ADRIANA CRISTINA - CN
„IENĂCHIŢĂ VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE

Motto: “Love cannot save you from your own fate."

nu mai suport să mă atingi


cu secundele şi minutele tale dizgraţioase
care se întind până la infinit
în îmbrăţişarea lor violentă
pielea mi se transformă in praf
şi se aşează cuminte pe rafturi
nu îţi mai sufăr respiraţia sacadată
anume plasată în apropierea
urechii mele însângerate
cum să te fac să înţelegi
că simpla ta prezenţă îmi provoacă alergii
şi o angoasă permanentă
ce sapă în pereţii raţiunii mele
până la absurd?
te rog să îţi faci bagajele şi să te muţi
de pe noptiera mea,
ceas nesuferit
înainte să te spun timpului
că îl masori

divide

momentul în care te plimbi pe muchia


dintre tine şi tine
e într-un fel asemănător
cu cel în care alegi
pentru prima dată
cu care ochi te uiţi pe gaura cheii
între alb şi negru alegi
gri
aşa cum între da şi nu alegi
un nu ştiu şoptit
cu jumătate de
măsură

până la ultimul fior


ultima cărămidă
din acest zid al berlinului
din mine
JACOB SYNTHIA - PITEŞTI

Motto: „La-nceput a fost Cuvântul..."

Fragmentariu

Trăiesc cu chipul meu în spinare


pe deasupra
mă hărţuiesc vocile vecinilor
-„Iar avem restanţe la gaze? / Nu ţi-am zis să nu mai
laşi lumina aprinsă la baie?"
nu's emotivă
plâng doar când văd naşteri în filme
e un comportament obsesiv-compulsiv de-al meu
în rest n-am niciun spirit matern
nu vreau ţânci cu bale la gură
să-mi plângă live de foame-n vatră.
mai bine cresc furtuni în grădină
e mai uşor
nu trebuie să le dau de mâncare
sau să le ud.
ca un autostopist singuratic
cutreier autostrada
Soarele Apune
noaptea visez câini vagabonzi
străzi hobbesiene
oameni în copaci

cânt do si la sol fa mi re do, sol la, la si, si do !


Ziua s-a crăpat chiar la jumătate si eu eram zeiţă,
iar el era blestem....

Murdari de lapte şi miere la gură lăsăm


ochii să bâjbâie în răni când
avortonii suspină sub trotuare,
palmele nu mai pipăie,
unghiile nu mai zgârie
maţele deşirate sub coapse....
şi el îmi era călăul, alesul
şi era beat şi eu i-am spus
să se oprească...
doar greaţa în toate orele
şi anii mi-au îngheţat de atunci...
MORARU CRISTINA BORIS - BOGHENII VECHII -
REPUBLICA MOLDOVA

Motto : „...şi gândurile toate se sparg de întuneric,


pierzându-se în noapte"

Mama

Tablou măreţ şi sfânt, pictat de Dumnezeu,


Trimis să răspândească, căldura sa mereu,
Să dăruie viaţă, la infinit - iubire,
Să aprindă speranţă, să redee fericire.

E o icoană sacră, ce ne-nchinăm ades


Pentru evlaviere şi-un veşnic drum ales,
Neobosită eşti, în pururi dătătoare
De viaţă şi silinţă, atât de iubitoare.

Un nesecat izvor, de graţii şi nobleţe,


Tu te avânţi spre culmi, înalte şi măreţe,
Ne dai din a ta viaţă să ne vezi mari pe toţi,
Şi nimeni nu te-ntreabă de tu mamă, mai poţi .

Eşti milă şi pomană, eşti bucurie-n suflet


Şi pâinea de pe masă, dulceaţa de pe flori,
Ştii să aduci lumină prin farmecul tău zâmbet,
Şi-n univers s-aprinzi, o mie de culori.

Inima mea printre raze de soare

Prin razele fierbinţi şi pline de căldură


E-o inimă secretă şi un simbol ce arde,
S-agaţă, se înalţă, veghează, apoi cade,
Se pierde şi dispare, lovit de-o stânca dura

O rază inocentă e-n inimă aprinsă,


E dragostea cea mare, acolo e ascunsă,
Din soare ea renaşte şi luminează-ntruna,
Enigmă sacră este şi-n veci şi-ntotdeauna.

Pe fiecare rază, se-nşiră infinite


Magia omenească în inimi felurite,
S-aştept să se oprească-n avânturile toate,
S-o iau s-o strâng în pumni şi s-o sărut în şoapte.
LUPAŞCU ANA-MARIA - CN „PETRU RAREŞ”
SUCEAVA
Motto: "Sunt schimbul trei/ al
Vandaliei" (Şt. Aug. Doinaş)

(e nevoie de albume mari pentru pozele vechi)

ideile ne vin pe un trup nou-nouţ


în această toamnă, ca acum o sută/ o mie de ani.
oricum nu recunosc, mă cuibăresc la început ca o adiere
călduţă,
apoi te lovesc/ te lovesc în piept ca un viscol din
direcţia opusă.

când soseşti acasă, îngerii ascultă de sub macrameuri


cu antenele întinse, cu răsuflarea tăiată.
cuvintele ţin câinii credincioşi lângă picioare. între ele e
cântecul
de leagăn pereche.
nimic nu mai trebuie rostit, când mă priveşti de dincolo
de ierburi,
eşti primitiv şi răsculat, apoi închizi ochii.

când închizi ochii, uiţi să atingi/ uiţi să mori.


nu te poţi vedea pe dinăuntru prin ferestrele lui
dumnezeu. în fond, e un singur tunel
cu multe ramificaţii.

duci mâna la gură/ duci mâna la gură punct cu punct. în


încordare cerul
apasă faţa ta de sfinx, (la televizor, se zvoneşte că ar
veni ruşii, greva începe cu
secvenţe dintr-un oraş cu muzică bună şi terase largi,
unde caii şi câinii
stau împreună la mese. unii coboară poemele
în stradă, să vorbească în locul lor), vine dimineaţa.

dimineaţa, urechea ta trece prin inimă


cu paşi fără urme, cu rotocoale albastre. înnozi linii
infidele pe frunte.
o să aud la nesfârşit povestea omului care merge pe
sârmă. îmi pare că pe sârma
noastră
nu-s decât zdrenţe, apoi pleci.

când pleci, casa mea-i amară. în tindă aşteaptă goluri


alterate în goană,
dicolo de uşă, strălucesc schiţele noii construcţii,
cuţitele bunicului,
alte acareturi, nu-i chip să intri sau să ieşi firesc, aici se-
nalţă
mii de ace pe spinarea mamutului.

casa mea-i o sihăstrie.


aici zgomotul pulsului cutremură.
peron şi pieton şi gară au rămas în câmp deschis, tu
pleci o dată cu trenul.
aşa, casa mea-i un suvenir.

e doar vineri noaptea, ceasornicul e stricat. îmi netezesc


părul
în trepte, ca pe fotografii vechi.
de mâine o să spun/ o să spun amin oricărui lucru care
piere.
(îmi pare titlul altui poem)
stau ghemuită în scaun
ca o pisică grasă, fumez cu degete fixe o ţigară/ apoi
altă ţigară.

îmi vorbeşti
despre mirosul de frunze arse. îmi dai lecţii de viaţă. în
fond, oamenii nu sunt câini/ nu
sunt cascade zgomotoase, oamenii nu sunt asta/ nu sunt
cealaltă. îmi zici că nu alegem
rolul, piesa nici atât. când mă înghesuie imaginile, râsul
nu mai trece
aşa/ pur şi simplu.

sunt perfectă în rolul de mut, îmi plimb ochii


prin filamente.
din scaunul meu pot să constat
cum mor specii şi sentimente e la fel ca atunci când
arunci o sticlă
în ocean şi nu mai ajunge niciunde

însemn în calendar ziua de mâine/ ziua de-apoi, când


dragostea
va fi un carton greu de îndoit.

fumul din ţigara ta prelungeşte înfrigurarea


pereţii miros a stofă udă acum. te desprind din cutele
ruginite şt-ţi pi
pe buzele crăpate, am nevoie
de gesturi
fără noimă

cum stau aici, toate poveştile din lume


au un final deschis, nu-mi poţi lua
ce nu mai am.
(dragostea, războiul nostru civil)

serile mă tragi după tine, să asculţi


muzica pletelor, ţi-am spus. cândva am scos liniştea din
lume
cu gând să acopăr
gura
neagră
a ţevii
de puşcă.

braţele atârnă după noi, cu rădăcini/ cu miros de ţigară.


într-o noapte ca asta te adun la piept pe furiş.
atât.
atât de aproape de cele mai multe
tăceri, sunt oriunde/oricând ca un coşmar de copil.

sunt călăuza unui vechi ritual.


acum mâinile curg străine pe corpul tău.
nu îndrăznesc să ie spun. fascinaţi-de-fluturi simulăm
pacea în odaia ta, pe când umbrele nervoase
joacă hore-n tavan.

ca să uit, recurg
la anticul/ ciudatul adaggio. mă plimb hibernal prin
oraşul cu lumea
adunată ca la un garden party.

uneori prefer să aplec fruntea


domesticită de vină,
să mai cos câte un păcat, cu acele noi
în noi.

dacă mi-e dat să duc acest război pe sub pânze, voi ieşi
cu fruntea sus/ cu baioneta pe umăr.
(amprente pe foi/ ca şi când am fost pe aici)

de cele mai multe ori


te aud la alt capăt al libertăţii, toate pânzele sunt sus,
până la
cerul cernut prin sita cea mare.

mă scutur pe umeri, gata să te primesc. îmi pun


fusta de tweed (am aerul unei daneze oacheşe/ sunt un
soi de oximoron urban), oricum
prea puţin contează, de când
eşti animalul neolitic, pălăria à la gavroche şi bretele
purtate obraznic.

trăim împreună. în pauze ne legăm mereu la ochi ca


pentru o mare surpriză/ spunem
eşti despre herne vânătorul, aşteptând cu capul pe
genunchi ceva
ce nu/ chiar nu, nu va veni
niciodata
pentru oameni ca noi. căci orice intenţie/ orice privire
de a ta
traversează
prin locuri neremarcate.

gândindu-mă la nu ştiu ce jucărie, primăvara s-a instalat


în ianuarie adică azi, în linişte/ în gropi

fără vreun semn, îmi văd


mereu tălpile intrând în lume înaintea mea/ în cuşca
goală, felinarele tivind strada/trei
cârciumi ticsite. încui uşa cu cheia cea mare
şi nu uit niciodată lumina aprinsă.

Veţi crede poate că m-am întors să-l dezmierd/ ceva de


felul acesta, cu mâini
legate de picioare. şi că m-am rugat
pentru lumea întreagă.

(călătorie cu casa pe umeri)

sunt cuminte/ rădăcina cuminţeniei scufundată


în beznă, să-ţi spună povestea lui jim carroil. îmi ascut
unghiile mă prind
mai bine de gânduri mai trece timpul cu foile albe mai
trece tata prin griji.

în locul ăsta sunt o casă dărâmată peste ziduri


zboară
fetiţe cu pantofi de lac şi lumânări
în mâini/ în zâmbetele lor se desfac
imense cortine de teatru.

când te am lângă mine, ticăitul ceasului


mă sâcâie, vii şi pleci neapărat cu fularul galben îmi
smulgi
mâinile în îmbrăţişări şi mă cari pe umeri
până pe florilor 17. de acolo, fiecare cu treaba lui.

dacă ploua te-ascund în haine, numai să nu sari


din nou într-un picior/ să mă ameninţi
că mă iubeşti oricum. băiete nu-i timp de joacă am
câţiva ani de dragoste în sânge şi
inima cât un elefant şi
aşa piere totul, când îţi acoperi ochii
cu podul palmelor. acum
tramvaie vin tramvaie pleacă
şi niciunul nu te cară la mine.
MARICA HAGIANU VIORICA - CĂLĂRAŞI

Motto: „ŞANSA”

Când iubeşti

Când iubeşti
te tâmpeşti temporar
începi să ai vise şi vedenii
umblii ca sfinţii
nu mai mănânci
oftezi şi stai cu privirea rătăcită
ore în şir
ca o vită la abator.
Când iubeşti
te loveşte aşa o alienare
că e bine să te cauţi la Obregia
să vezi ce diagnostic o să capeţi
de la iluştrii specialişti
dacă vizita rămâne cu rezultate incerte
poate ar fi bine
să renunţi la alcool
la tutun şi la narcotice
poate aşa o să-ţi dai seama
de unde ai vertij
de ce toate se rotesc cu tine
sau ai un gol în stomac.
Ploaia

Picături mari de ploaie plesnesc repezite


nefericitele plante din calea lor
pe care le fac una cu pământul
oamenii aleargă precum şobolanii
să se adăpostească
prin scări de bloc
pe sub streaşini ca animalele în vizuini
o ploaie torenţială
pe vremuri
era o binecuvântare
pentru oameni şi pentru natură
acum este o ştire cotidiană la tv
în categoria senzaţionale furtuni
dezlănţuite tornade
dezastre şi calamităţi
aşa au ajuns minunatele picături de ploaie
primordiala apă venită din cer
în jurnalele de ştiri
şi sunt categorisite
la coduri galben-portocalii
de ce nu
uneori cu nuanţe de roşu
pentru tâmpirea şi panicare populaţiei
a privitorilor
care sunt loviţi de ştiri
de dambla
şi de picăturile mânioase de ploaie.
NEACŞU CATINCA - ŞCOALA „IOAN
VLĂDUŢIU” LUDUŞ
Motto: „Un om cinstit este cea mai nobilă lucrare a lui
Dumnezeu" (Robert Burns)

seară de vară

Maci roşii, printre paşii tăi,


Pe dealuri frânte şi opace
Apune vara, cuibărită-n văi,
Se stinge soarele şi tace.

Se culcă iarba pe-o ureche


Ascultă greierii cum cântă
Lipite, suflete pereche
Se-ascund sfioase-n noaptea blândă.

Doar luna-i trează. Ea petrece


Dansând cu stelele şi vântul.
N-o doare timpul, care trece,
Nici rouă ce udă pământul.

Răcoarea-i dulce, mult dorită...


Miros de deal în miez de vară;
Peste o lume obosită
Se-aşterne preţioasa seară.

Secretul stelelor

În fiecare noapte e cerul plin de stele


Şi mă întreb, mirată: ce taine ascund ele?
De ce lucesc, cu dor, atât de visătoare?
De ce pe nori dansează, în pas far' de picioare?

De ce depind de lună,
Precum peştii de mare?
De ce nu ne încântă
Şi-atunci când este soare?

De ce noi suntem siguri că au acelaşi ţel?


Nici una nu-i egală, nici una nu-i la fel!
De ce-s aşa departe
De tot ce-i omenesc?

De ce nu ne dăm seama
Atunci când ne privesc?
De ce n-avem răspunsuri la aste întrebări
De ce, când ni le punem, simţim fierbinţi fiori?
POPA ŞTEFANIA IULIANA - CN „IENĂCHIŢĂ
VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE

Motto: ,,..Sometimes you have to be your own hero"

Memento mori

Trece timpul şi eu stau. Trece şi nu fac nimic.


Nu sufar, nu plâng, nici măcar nu ţip!
Trece timpul şi ce fac eu?
Lenevesc, îmi consum şi gândurile cele mai deşănţate.
Regretele, patimile îngheţate de secole trecute în grabă.
Sorb seva conştiinţei mele plouată de-un roşu stins.
Nu sufar, nu plang, nu ţip.
Doar rezist...

Confesiune

Dac-aş vrea eu într-o zi


Să ies din carapacea mea de oţel
Să gust din vinul vieţii parfumat
Să mă plimb pe-un drum necugetat?
Şi ce dacă doar părerea lumii contează?
Ce dacă zvonuri, isonuri şi vorbe grele înaintează
Pe-un vânt şăgalnic şi necurat?
Poate chiar m-am săturat
Sau poate m-a lovit din plin
Că purtatul pe val nu-i chiar puţin
Şi nu-i greu deloc
Cu susul în jos lumea să-ntorc!
Ritmul nu încetează,
Valul nu se subţiază
Ba chiar mă lovesc de sunete tari
Mă-nvârt pe-un coridor de stejari
Şi culeg frunzele monocrome.
POPA VALENTINA ANDRADA - CN „NICOLAE
TITULESCU” PUCIOASA

Motto: „îmi cer scuze daca devin uşor homeric din când
în când. E tot o chestie genetică."
(Jeffrey Eugenides)

FĂRĂ TITLU 3

ştii
cum e
să-ţi doreşti
un lucru
atât de
mult
încât să
fii în stare
să îl furi?
eu - da.
am
furat
nişte
priviri
ieri.

FĂRĂ TITLU 4

Doar nu sunt nebună să-ţi ascult melodia


Care durează şaizeci de minute?
In aceste şaizeci de minute aş putea:
Inspira;
Expira;
Diseca o broască;
Coase un nasture;
Mânca un măr;
Eviscera un crap;
Mânca două mere;
Coase doi nasturi;
Expira;
Inspira
Etc.
Totuşi, aleg să ascult melodia
Care durează şaizeci de minute.
POPESCU DIANA COSTINA - CN „NICOLAE
TITULESCU” PUCIOASA

Motto: „Nici nu-mi mai amintesc de ce plângeai.


Poate doar aşa, de tristeţea amurgurilor.”
(Nichita Stănescu, "Cântec de dor")

Anulare

Ştii,
nu mai am sensuri demult....
M-au condamnat stelele,
m-a zdruncinat furtuna,
m-a zgâriat marea,
m-a renegat soarele.
Toate m-au rupt de visuri
şi mi-au şters drumul spre casă.
De ce nu m-au învăţat
cum e să rătăceşti prin nimic?

Joc de partitură

Când privirile se întâlneau,


timpul se risipea
şi nu mai puteam da nume clipelor.
Când mâinile ni se contopeau,
împreună atingeam corzi de vioară
şi clape fierbinţi de pian.
Când porii mei
intrau în porii tăi,
pilonii sufletului se zguduiau de cântec...
SOLOMON ANDREEA - CE „ION GHICA”
TÎRGOVIŞTE
Moto: „Eu am crescut hrănit din taina lumii” (Lucian

Blaga)

Raţiune împotriva Absolutului

În al Luminii haos
Am văzut începutul.

Am găsit o iarnă a Sufletului meu


Uitat în dorinţa de a atinge
Lacrimi din Sideral.

M-am aflat dispărută


Din legile Realităţii -
Sanctuar al Iluziilor
Din care voi fi renăscut.

Cuvântul meu va dăinui


Asemenea Infernului
Ce a coborât din Eden
Spre a cunoaşte Omul
Din care a apărut.

Unde va continua drumul meu


Să mă poarte
Pentru a cunoaşte
Taina Sacrului ?
Când voi ajunge
Către Amurgul meu -
Ultimul moment de fericire.
Sideral Ego

Şi doar te mai privesc...


Timp pierdut spre nemurire
M-ai ascuns
În taina nimănui
Singură
În acelaşi Eden infernal
Doar cuvântul primordial al Creaţiei
Îmi pare etern
Adevăr spun atunci când
Printre umbre de delir
Îmi mai amintesc să trăiesc.

Însă pe acelaşi drum te îndrepţi acum


Tu nu cunoşti
Legea Lumilor din infinit...
Nu te abandona
Spre a căuta răspunsuri
Fără de întrebare
La o margine de noapte
Vei fi renunţat să mai simţi
Sfârşitul.
STANCIU FLAVIA IOANA - TÂRGOVIŞTE
Motto: „Îndrăzneşte, calcă înainte, iar dacă pământul
spre care înaintezi nu există încă, Dumnezeu îl va crea
special pentru a-ţi răsplăti efortul."

Io continuero

Am scris cu mâna stângă...


am primit de pomană câteva cuvinte în seara asta.

orice prost gândeşte,


oamenii deştepţi raţionează.

simt în mine o verticalitate arcuită,


nuanţată mai ales când cred în libertate.
Cele trei puncte ale mele
s-au zbătut în nelinişti
timp de şase secole
şi jumătate...
poezia devine paliativ
numai în momentul în care artistul
ştie a iubi.

oamenii spun că păcatul nostru


se rezumă la mâini.
Mă gândesc că al lor se raportează
la indiferenţă...

degeaba am istorie
nu am cunoscut-o deplin
cele câteva întrevederi cu fiinţa mea
nu mi-au permis decât o ticluire gamată,
o înţelegere succintă a tuturor celor
care mi-au strâns în braţe inima,
a tuturor celor care au spus că sunt,
ca voi fi.

Seara consemnez amintiri


cu tâmpla răsfrântă pe buza naşterilor repetate
mă gândesc că din viaţa, singurul lucru demn
de scris este moartea.
Mă tem însă că o să plec fără
să înţeleg golul dintre iubire şi mine,
fără să înţeleg că

poeţii nu pot avea două iubiri,


trebuie să aleagă între femeie şi artă.

Trebuie să plouă

A plouat în ziua în care ai plecat


nici mai mult nici mai puţin
trei picături pe minut
cu graţia apelor ce-şi fac drum în piatră.

***

sunt semne că se schimbă vremea


ploile vor înceta,
planurile lumii trebuie să fie zădărnicite
treptat

altfel te vei întoarce...

m-am aşezat pe-o risipă


adevărul e, prietenul meu,
că inimile mele nu te mai ştiu
palmă peste palmă,
acum când bate de noapte
între umeri ţi se-adăposteau odinioară paşii
şi şopteau: palmă peste palmă
cuget peste cuget

***

Ce scurgere impetuoasă de adaos


trebuie să plouă

astefel te vei întoarce


ŞANDOR DORINA - TG. MUREŞ
Motto : "Ca tu să mă auzi,

cuvintele mele
se îngustează câteodată
precum urmele
pescăruşilor pe plaje.

………………………………………
Şi cuvintele mele
prind culoare în iubirea ta.
Totul se umple de
tine, şi tu umpli totul..."
(Pablo Neruda - "Poemul V")

Promisiune

Promit
Să nu rostesc cuvinte ,
Care să lase urme pe pielea ta
Sau poveri prea greu de dus.

Promit
Să nu pătez culorile din tine.
Cu atâta alb şi roşu stăruitor
Din mine.

Promit
Să-mi abandonez cruzimea,
In faţa umilinţei din tine
Şi să-ţi permit,
Să ieşi din cercul tău de milă
Fără să te rănesc.
Promit
Că nici unul dintre cuvintele,
Acestei lumi
Nu va înlocui în mine
Infinitul de durere,
Negrul amar şi zborul frânt.
Pe care, cu atâta iubire
Le-ai scrijelit în mine.

Solitudine

Mă sperie solitudinea,
Acest ecou singular.
Condamnat unei singure culori.

Mă sperie propria-mi viziune,


Felul în care mă reflect,
Între oglinzi şi oameni,
Şi neputinţa de a mă recunoaşte.

Mă sperie frânturile de cuvinte.


Acele trupuri goale.
De care nu mă pot desprinde.
Pe care le car după mine.
Ca pe o istorie vie şi neiertătoare
A neputinţei din mine.

Mă sperie ...enormitatea,
Acestei stări,
Felul în care mă îmbracă şi mă m modelează,
Felul în care se estompeză trecutul
Şi mă transformă... lent -dureros,
În amintire.
VARADI CODTUŢA - BECLEAN
Motto: “Speranţa este lucrul cu pene, aşezat în suflet
şi care cântă melodia fără de cuvinte”
(Emily Dickinson)

The closest thing to crazy

Ai apărut ca o himeră în hotel,


Te-ai cazat la etajul 3, cu vedere la neant.
Comanda-i în fiecare seară lichior mentolat de şoapte
şi-apoi te cufundai într-un somn adânc de gânduri.
Iar dimineaţa te trezeai confuz, uitând ce s-a întâmplat
aseară.

Nu uitai niciodată să suni la recepţie şi


să întrebi dacă astăzi micul dejun îl poţi lua la cina.
Erai un oaspete prea important pentru a ţi se refuza.

Aveam grijă ca aşternuturile să aibă un miros plăcut


În care să te desfeţi ca în braţele unei amante.
Să uiti de trecut, să ignori prezentul şi să visezi viitoruL

Însă într-o zi ai uitat cum se deschide uşa,


Te-ai întors la recepţie şi nu era nimeni.
Şi-atunci ai lăsat doar un bilet în care
Se găseau răsfirate 5 cuvinte :
« the closest thing to crazy »

Hai să ..., ca şi cum...

Hai să râdem în seara asta, ca şi cum luna s-a îmbătat,


Să alersăm desculţi în iluzii,
Să ne sărutăm în taină
Şi apoi să ne deşirăm la lumina soarelui...

Vrei?

Hai să plângem în dimineaţa asta, ca şi cum soarele s-a


îmbătat
Să ne pierdem în realităţi,
Să tăcem urlând,
Şi să ne întregim în întunericul nopţii...

E nevoie?

Sau hai să ... în prezentul asta, ca şi cum...


Noaptea ne-a trădat,
Ziua ne-a închis în lagăr,
iar pe tine te vedeam în faţa mea, căzut şi obosit.

Iţi place?

Ori hai să ... în « timpul » asta , ca şi cum...


Trebuie!
VLADIMIRESCU MIHNEA - CN „IENĂCHIŢĂ
VĂCĂRESCU” TÂRGOVIŞTE

Motto: „Aleg a fi pentru a descoperi motivul decât să


aleg a nu fi pentru a nu avea niciun motiv artistic pe
care un portret creator l-a întrupat în mine pictându-mi
pe mâini" de Why?...Because

NU MĂ UITA DRAGA MEA RANĂ

un nu mă uita şi un nu mă consacra la singurătatea


trupului
ajută-mă să-mi revin dimineaţa cu o muşcătură
adapă-mă la prânz cu puţină salivă
iar seara dezvăluie-mi ce înseamnă pentru tine
"fericirea"
nu te repeta căci voi deveni surd la obiceiurile tale
nu te opri căci voi deveni orb la vorbele tale
nu mă mai privi căci voi muri întristându-mă
vino şi încălzeşte-te pe mine, prin mine, în mine
lasă-mă să te încălzesc în orice colţ al ruşinii
şi mai lasă-mă încă o data să-ţi şoptesc în ureche
acele cuvinte ce te fac a roşi şi a geme
îndură-te doar a nu mă uita...nu mă uita rană dulceagă
ce pe buze mi-ai căzut.
BLAZAREA MORŢII

te aştept să mă chemi înapoi în patul cald


aştept să îţi mai simt răsuflarea deasupra genelor mele
adormite
aştept să mai pice o frunza în eternul albastru pentru a
te mângâia
aştept a-mi pătrunde inima acest pumnal ruginit de
cuvintele absurde şi amuzante
aştept a mai reveni o lacrimă pe obrazul meu rece şi
metalic
aştept a mi se dărui moartea însă nu o văd, nu o simt,
nu o ating
pustiit, în genunchi, mă prăbuşesc râzând, privesc cerul
încrestat cu surâsurile tale
mă ridic, merg
merg spre tine, merg pentru a te mai putea găsi încă o
dată
merg cu braţele deschise, fără teamă, schiţând un
zâmbet măcinat de regrete
acceptă-mă moarte seducătoare şi hipnotizantă şi
condu-mă în patul tău
unde vom prelungi păcatul din sufletele noastre pentru
o infinitate şi încă o secundă
ZĂINEL EMILIA - CRAIOVA

Motto: “Din atâtea cărţi atârnate de mine, nicio identitate


!”

Nu îmi trebuie nimic

nu îmi trebuie nimic,


trupul nostru împletit în fire
un colaj de oase în ziua luminii.

nu îmi trebuie nimic.


decât o confirmare a nefiinţei
să plec şi eu.
răsucindu-mi capul sub lună

nu îmi trebuie nimic, taci


vorbeşte după arome
după pachetele de vin albastru.

nu-mi trebuie nimic.


cum ştii că pielea cade în mare
stafidită într-o creangă
privesc prin buze.
mâinile sunt două scări
trupurile formează alte scări
şi ajungem la nimic

Şi-atunci

este doar un mod de a plânge fără să răneşti pe cineva


ucigându-te
prin iarba ce-ascultă stelele căzând praful pitoresc
privind o piatră roasă de ape
nu trebuie decât să pătrunzi un sac de cânepă
prin mâini carbonizate iar cenuşiul te va face o pastilă de
salvare
când piraţi rătăciţi vor încerca să se sinucidă
şi vor fi salvaţi de rechini

o melodie păşeşte din cerul scurt la capete suflete neiubite


cu mâna prinzi cadavre atârnând prin apele cerului
noi arătând morţi şi singuri
spitalele cerului vor fi cimitire albastre
Relaţional-Poetic
BELEA MIRUNA ŞTEFANA - CN “IENĂCHIŢĂ
VĂCĂRESCU” TĂRGOVIŞTE
Motto: "Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate
sunt de folos... " (Corintineni, 12:6)

din istoria recentă a satului meu

până la o mie nouă sute şi ceva nimeni n-avusese treabă


cu războiul
şi nici nu ştiau ce-i aia rechiziţie
pe stră-străbunica nu a interesat-o decât să-şi păstreze
caii
şi au împuşcat-o soldaţii.

atunci a început istoria la mine-n sat.


oameni mobilizaţi pe front, case golite de lăzi de zestre
multe slujbe bisericeşti de ajutorare.

la sfârşit: un monument în curtea bisericii,


acolo s-au întors numele lor de pe front,
acolo au murit cu adevărat,
în tânguielile văduvelor.

maica şi-a crescut fraţii orfani laolaltă cu copiii ei.


bunicul s-a născut primul, înainte de război,
l-au învăţat o singură poezie cu versuri albe
nu trebuie să mănânci bomboane de la legionari, că-ţi
cad dinţii
nici să nu le spui lor cine e comunist în sat,
nici să nu vorbeşti ce vorbim noi în casă
că nu e treaba lor
şi uite-lpe sf nicolae cum te-aşteaptă
dacă te bagi vreodată în case la oameni
să asculţi ce zice

tataie ştia poezia, dar prietenul lui nu


i-au umplut legionarii buzunarele cu bomboane
şi comuniştii anii cu puşcărie

în fine, apoi a venit războiul şi cei trei fraţi au plecat


unul a venit surd, dar
numele altuia s-a bătut în monument
iar al celui de-al treilea s-a scris numai cu cretă
poate se-ntoarce...

nu s-a-ntors şi ani mai târziu maica a luat hârtii de la


partid
să plece în basarabia după el
să-1 găsească acolo căsătorit şi bine...
nu l-a găsit
dar dacă ar fi să îi respectăm dorinţa
l-am mai căuta şi astăzi

tataia cu mamaia
au învăţat-o pe mama o poezie
despre cum trebuie să stai, măi, fată, la locul tău
să nu iei nimic de la comunişti, că n-o să-ţi fie prea bine
şi să nu spui nimic Iu tovarăşa de la scoală, că nu e
treaba ei

nici a ta
şi atât îţi trebuie...

popa gogu nu avea părinţi să-1 înveţe


a spus multe şi n-a vrut să dea pământul la colectivizare
a dispărut numai doi ani
şi s-a întors cuminte
şi nimeni nu înţelesese de ce se amestecase în istorie
da, veşnicia s-a născut la sat şi a murit tot acolo.
în curtea bisericii
un monument o atestă istoric.

gropi

la noi în sat,
cârciuma-i vis-a-vis de cimitir-
o groapă pentru vii şi una pentru morţi, paradoxal
oferindu-şi reciproc aceeaşi perspectivă.
între ele: un drum iară indicatoare,
al cărui capăt nu ştie nimeni unde e.
pe drum te poţi poticni de asfaltul tare şi poţi cădea
într-una din gropi.

o groapă pentru morţi şi una pentru vii.


între ele, iată omul
îşi vinde ultimele cărămizi de la casă pentru tăriile
pământului,
sau pentru o altă casă, în pământ- acelaşi lucru.
se ridică doar ca să se poticnească în faţă,
renunţând de bunăvoie la cuvânt.

cârciuma şi cimitirul amuţesc spiritual


odată cu moartea dorinţei de viaţă.
neantul întins a săpat în banal o groapă pentru vii şi una
pentru morţi,
iar bezna a căzut peste ele,
şi a strivit toate conştiinţele dinăuntru.

şi în amurg,
oamenii se târşâie de-a curmezişul drumului, din gropa
cu vii în groapa cu morţi.
în cimitir, lumânările se aprind devreme,
în cârciumă, vremea a stins luminarea demult.

autoportret

eu
sunt strănepoata Iu creţu-
creţu, de făcea cu gură de lup.
de făcea de bine ori de rău,
n-am aflat
şi dacă nu mi-ar fi dragă legenda
m-aş îndoi chiar de faptul
că făcea cu gură de lup.

eu
am crescut cu poveşti cu vrăjitori
şi preoţi care îi înving întotdeauna
cu ajutorul sfinţilor,
dar despre taica creţu nu am auzit să fi fost învins.
pesemne era un vrăjitor aparte,
cu o gură de lup straşnică.

sunt strănepoata unui mag!


n-am talent vrăjitoreşti, ce-i drept,
trăiesc secular,
într-o casă cu gresie şi cu faianţă
cu părinţi şi cu animale de pluş.

nu am văzut niciodată
o gură de lup
aşa cum mi-o imaginam la taica:
uriaşă, înspăimântătoare,
mâncând orice cu oasele ei albe,
mişcându-se tainic-
cocor cu dinţi ca nişte degete
uşoară ca o umbră-a unui nor.

creţu
a murit de mult
dar se mai aude şi acum prin sat de isprăvile lui
şi mulţi săteni care mă văd pe drum
mă salută indiferent
ca şi cum n-aş fi decât o umbră,
o amintire a lui creţu.

eu
nu sunt decât
gura de lup
rămasă de la taica.

Ia îndemnul „fiecare să scrie câte o poezie despre...


mă-sa"

copilăria mea a avut mâinile într-ale mamei,


am învăţat de la mama tot
cu mâinile

am luat forma mâinilor ei


când mă spălam pe mâini, pe dinţi,
când mă închinam
avea grijă să mi le închidă mereu
într-ale ei
şi să le facă
nevăzute

la 10 ani
mi-a redat mâinile cărţile
la 14 ani liceul filologia profesorii
rusia infantilismul
mă transform în mama
într-un golem care-i fură bijuteriile şi personalitatea

nu am avut mâini cu care să mă rog


până la 7 ani
mama
le fura într-ale ei/
neputincioasă
invizibilă în faţa domnului

o altă perspectivă

toţi oamenii care-şi râd pe stradă


de felul în care îmi legăn paşii ca o raţă
spre şcoală, pregă ori staţia de autobuz,
nu ştiu cum e să...
nu ştiu decât diferenţa dintre cineva şi nimeni
mă gândeam cum ar fi
să nu mai dau la facultate
să mă mărit cu răzvan
să ne mutăm în finlanda şi să creştem porci
şi iarna
iarnă să stăm în pat
pe întuneric
bând vodka şi
învăţându-ne unul pe altul
limbi pe care nu le cunoaştem

poate gradele universitare nu aduc împlinirea, în


definitiv

azi
răzvan e singurul care mă face fericită
mă duce prin scările blocurilor
mă învaţă
că fiecare scară miroase
a un alt soi de mâncare
şi fiecare păstrează o reţetă anume

ce-mi place mie răzvan ăsta


că nu-i pasă că merg ca o raţă
că şi-a aruncat diplomele de la şah
în w.c.
şi a tras apa
apoi a ieşit în faţa blocului
a strigat: sunt un nimeni!
şi oamenii l-au crezut pe cuvânt.
BUCUR ALEXANDRA-EMILIA - BUCUREŞTI
Motto: „Departe, lătratul câinilor, îţi tot repeţi.”
Întinde mâna

„întinde mâna"
îmi zici
„ca să-mi pot scoate aripa din tine
ce se întinde până la bloc,
să-mi scot aripa cimentată la etajul cu camera 100".

În somn tot mai multe ape treci,


Tot mai multe poduri se răsfrâng şi se adâncesc,
Îţi aduc aminte de podurile copilăriei
Pe care le treceai făcute din nisip
Fără să te uiţi înapoi.

„adu-mi aripa înapoi din zid",


ai poruncit,
ai râs,
„ce sens are să plec de aici fără aripa mea zidită între
pereţi,
pot merge târâş, dar nu o să ajung
să mă întorc înapoi
înainte să mă nasc
să mă scot din piele."

Somnul coboară pe un braţ


Râsul nostru se aude până acolo, dincolo şi înapoi
Ca un lift pierdut de lanţ,
Un tren pe şine unse cu ulei
Alunecă spre noi,
Pe braţ spre vene şi nu poţi să-1 opreşti.

„tu ai observat că sunt într-un glob de plastic umplut cu


lichid amiotic,
o corabie ce se mişcă când îl mişti
şi ninge cu fulgi de plastic albi când aşezi globul la
loc?"

*
„aşa se amestecă şi gândurile în noi
toate la un loc
ca într-o supă cu găluşti"
spui râzând.

Te agăţi de velele corăbiei şi înoţi.


în sfera umplută cu apă
Poţi să te agiţi,
Să navighezi de câteva ori în ocol
Pământul,
Să te zbaţi.

Apasă-mi inima spre centrul pământului/ sau 180 de


grade spre colţul camerei

Apasă-mi inima ţi-a zis


Acolo unde se poate face o groapă cu noroi în loc de
pământ reavăn,
Unde pot înota douăzeci de peşti deodată cu burta
descheiată
In groapă
Ca în cadă.

În somnul tău sunt întotdeauna peşti ce urlă noaptea din


altă cameră,
din altă mamă
de dureri
şi atunci auzi doar chinul prelungit al omului în care
peştii
zburdă prin stomacul golit de la ultima operaţie cu
plasă
şi oasele trosnesc mai tare decât crengile salcâmului
îmbibat cu citostatice.

Dacă ai apăsa pe inima mea acum,


Ceasul din perete s-ar opri la ora aia
şi ne-am trezi în fiecare zi la aceeaşi oră,
am adormi la aceeaşi
şi somnul nostru ar fi de lungimea şinelor ce pleacă şi
se întorc în
acelaşi punct
în cercuri.

E cel mai frumos urlet când camera de angoasă se


strânge
până la un cub
şi urletul te înveleşte când tremură corpul,
când parchetul e doar jocul de cuburi în care
trebuie să potriveşti culorile
desenate pe un şerveţel.

O să se întoarcă acolo îmi spuneai


Când până nu spui ce te apasă
Miocardul o să se izbească între coaste
E tot mai greu să te auzi când te chemi prin venele
Făcute tuburi de oxigen,
Când sunetul cade din frunte până-n glezne
şi fiecare oră înfăşurată pe măduvă
îţi sfărâmă cât-un os
şi pleacă
dezlegându-te băbeşte.
GRIGORE CĂTĂLINA ELENA - CN „NICOLAE
GRIGORESCU” CÂMPINA
Motto: „Am o singură moarte şi o întorc pe toate
părţile…”

Din teritoriul R.

Azi e una din zilele alea când


sunt incredibil de sinceră, când am trupul
stâlp pentru soare şi cer şi apă.

Ziua aia când trebuie să faci tot felul de lucruri, să


alergi în stânga şi-n dreapta ca să-ţi strângi
ideile în buchete de voinţă.

într-o zi o să am atâta încredere în mine


încât toţi dumnezeii o să înlemnească în faţa mea şi
sufletul va fi beton ridicat din centrul
pământului. Nu e nimic pus la nimereală în
toată jucăria asta, visele urcă pe scară
într-un picior, celalalt e lăsat în nisip,
îngropat în realitate ca nu cumva să mi se
prăbuşească drumul sub tălpi. Şi fiecare treaptă
are sentimente cum
tot mecanismul morţii are semne trimise
doar ca să fie.

şi ştiu sigur că în ziua aia


unghiile se vor dezlipi atât de uşor
de carne încât degetele vor lăcrima cu
roşu, roşu, roşu
şi negru. Atât de sigur cum ştiu că azi vântul
împrăştie toate firmiturile
redundante rămase pe retină...
Primul fel de a te pierde

nimic nu mă mai împiedică să zic


că mestec sentimente la fel cum înghit fel şi fel
de ţipi în zilele de marţi, la prima oră.

de obicei, îmi îndrept spatele când mă


ridic din pat, când strănut sau
când cărţile se răsfoiesc pline de zâmbet umilindu-mă.

nimic nu mă mai împiedică să mă strecor


printre fire de ploaie.

am coloana făcută praf, dar ce mai contează.


Fiecare nod care se îngroapă în
piele naşte aripi.

trupul meu, cu vedenii cu tot,


e injectat cu aer unde înoată vulturi şi alge.

nimic nu mă mai împiedică să


îmi trag degetele din asfalt şi să strecor lumea prin
prisma
dintre ele, să iau toate firele de iarbă
şi să le măsor cu simple, iluzii albe.
Într-o zi, o să îmbrăţişez cerul cu sufletul, într-o
zi când lumea va fi atât de liniştită
încât să simtă cum o agit
până la refuz...
RADU NIŢESCU - CN “SF. SAVA” BUCUREŞTI
Motto: "sunt ca un câine mare şi alb abia găsit"
(Gabriel Daliş)

Cuib de lilieci

mă gândesc la un cuib de lilieci


cu ghearele întinse spre versul în care
laurei îi e frig

îi povestesc de incendiile care m-au făcut să cresc


singur ca o biserică
au venit deodată beţi cu torţele în mâini
ochii în ceaţă şi nu le-a luat mult să aprindă oraşul

eu eram tânăr şi puternic


aveam nevoie de mâncare
şi-au zis că-mi vor da mâncare

laurei îi e foame
mă gândesc la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre versul
în care era vorba de o ladă cu fructe şi viermi
transformată în douăzeci de lăzi goale aşezate în cea
mai pură
gemoetrie a foamei

înaintăm spre Spital


în pas cu o mie de oameni
gândindu-ne la un cuib de lilieci
cu ghearele întinse spre un gard de sârmă ghimpată

am pierdut ziua
Un zid alb neîntrerupt plin de riduri
ca o bătrâneţe fără sfârşit
face copacii din depărtare
să pară diferiţi de cei
din curtea spitalului

aici gălăgia începe în clipa în care


bărbaţii, femeile şi copiii tac

se aud gândurile cum vor să treacă dincolo,


se lovesc şi ricoşează

Oamenii -
unii aşteaptă un doctor, alţii mântuirea
Corina îşi aşteaptă mama care nu vine niciodată

dumnezeul celor mulţi are chip cioplit


se plimbă, cere ţigări,
când plouă predică Potopul
şi uneori spune
'cea mai depărtată dintre depărtări
e aici
chiar lângă tine'
ORBAN ANDREEA - BISTRIŢA
Motto: "de aceea preferam bâiguielile iniţiale
nedestinate să devină poheme"

ce am împărţit aseară

*
şi azi când căutam Baconsky
doi îmi suflau în ceafa
pipăiau şoldurile să vadă cât am crescut
de săptămâna trecută apoi salivau

eu mă gândeam cum
mi-ai tras-o când te uitai afară
şi plângeai că e-ntuneric şi nu vezi
nimic şi te uitai şi nu vedeai nimic şi la mine era lumină
tot capul meu era lumină şi tu

****

Ne băgăm sub pat


( Lydia ţi-a declarat război
când i-ai
desenat o umflătură în partea stângă a obrazului)
mă baţi uşor peste spate, îmi vine să vomit
ce am împărţit aseară.
povesteşti cât îţi place să ne pupăm
de faţă cu morţii cu ăia care fumează
mă tot gândesc să renunţ la alcool.
în timpul ăsta îmi spui o poveste despre grădinari
apoi mă săruţi deasupra genunchiului.
nicio groază între cuvinte
PETROIU DIANA ELENA - BUCUREŞTI
Motto: «Poate că vorba finala este la infinit
penultima...»

aseară în vis

îmi cereai să-ţi tund părul să te fac frumoasă


pentru bărbaţii ce aşteaptă de-o viaţă femeile potrivite
în cea mai cunoscută bodegă din vămile văzduhului
acolo unde mi-ai zis că se bea mult că se bea de toate
oasele
şi că nu există între morţi şi dumnezeu
nici cea mai mică formă de împrumut.

aseară în vis îmi cereai să-ţi tund părul să te fac


frumoasă
să-ţi parfumez pielea mirosind de atîta timp a chibrituri
arse
peste fiecare loc al tău înşelător de femeie
şi mai ales la încheieturi ,unde insistai,
că e şic numai dacă e de trei ori,sub formă de cruce.

mă apropii de tine din ce în ce mai mult


părul tău căzut pe braţele mele îmi dă curaj
ca şi cum m-aş plimba pe kilometri de frică
stâlcîtă şi rasă la zero
îţi intru în casa cu flori spun
(dintr-o totală lipsă de conversaţie)
că mi se pare frumos aici
unde aerul miroase a orfani
şi a cea mai joasă cotă de noapte
posibilă sub nivelul mării

te privesc cum eşti toată internată în liniştea de după


care nu e nimic altceva decât oglinda pusă de noi
să-ţi încălzească picioarele
îmi spui amuzat că ea e vecina cu care împărţi
cele o mie de sfaturi libere de dat şi neluat în
considerare
(un proiect de-al tău,rămas nerealizat încă din viaţă)

apoi mă priveşti cu un zâmbet uşor desfrânat


şi îmi spui că şi voi aveţi dreptul la o ultimă distracţie
nebună
cum ţii tu morţiş să-l înşeli pe bunicul
acum că sunteţi la cea mai bună depărtare aritmetică
care a existat vreodatăide iad plus rai
şi poate tocmai de aia nu vă putem imagina acolo
pentru că beţi în sănătatea unei vieţi futute
chiar şi mult după ce moartea s-a ridicat de la masă
în postul ăla al nostru castrat de 40 de zile în lacrimi

(de la tine am aflat cu certitudine că moartea


e cel mai serios angajat al lumii)

Zilele de consum

trezitul de dimineaţă,ca o absolvire de vină.


de la capătul celălalt cineva a terminat defecatul
viselor imposibile.
s-au strâns robinetele de la bobina de cald,
s-a dat drumul pe rece.
acum încep zilele de consum, datul haotic din mâini
şi lărgirea membranelor până la zâmbet.
acum încep zilele de consum
cu sentimente pasteurizate şi cuvinte păstrate ermetic
drept cea mai importantă moştenire a familiei.
acum încep zilele de consum
dintr-un şir mare de arogante
dar cea mai mişto formă de disperare,
cred că ştiţi şi voi, e dreptul cinstit la linişte:
să puneţi apa la fiert în ibric, tălpile goale în papuci.
să deschideţi toate aparatele electrocasnice din jur,
ca şi cum aţi monta instalaţia de crăciun în iad.
una peste alta,să fiţi fericiţi.
eu, în timpul ăsta, îmi pun de-o cafea.
ŞIŞU RALUCA MIHAELA - CRAIOVA
Motto: ”Ceea ce vezi nu este adevărat.”

Felie de rai

Eva şi Adam au fost primii nemuritori


care-au murit.

Înainte să moară, s-au pensionat puţin


şi-au început să meargă cu tramvaiul-
toată ziua.

Îşi lipeau zâmbete pe piele


până când piele lor s-a umplut
de zâmbete
şi s-a infectat.
Apoi au început să-şi strângă fericiri
în păr,
până când au făcut infiltraţie
la creiere.

De la pensionare, Adam şi Eva au tot mers cu tramvaiul


fără să coboare vreodată:
lor le plăcea viaţa aşa cum era-
daltonistă,
necunoscătoare a culorilor semafoarelor.

Tramvaiul lor, când era gol, când plin;


în unele zile stăteau la taifas cu Dumnezeu,
în altele se jucau baba oarba
cu un şarpe;
în alte zile se aveau doar pe ei.

Într-o zi, pe când Adam se lupta cu zmeii zmeilor,


iar Dumnezeu era în concediu,
Eva s-a jucat cu şerpişorul.
După ce-au obosit,
s-au înţeles din priviri
şi şi-au dat seama că exista compatibilitate.
“Ştii, fularul meu ar arăta mai bine în jurul gâtului tău!”
Şi Eva a ascultat.

Ca toate femeile bârfitoare,


Eva s-a dus la o cană de lapte,
la Dumnezeu,
ca să-i spună ultima noutate
despre şarpe.
Dar Dumnezeu era atât de furios pe femeie,
încât s-a rezumat la un zumzet şi tăcere.

De-atunci, cei doi n-au mai vorbit,


dar îşi mai trimiteau cărţi poştale
de joi în Paşti şi-n Crăciun,
de obicei la evenimente speciale
sau funeralii.

După un timp, Dumnezeu s-a supărat


din nou
şi a oprit tramvaiul-
i-a coborât pe cei doi
pe Pământ.

Eva ştia că era de la fular-


credea şi că nu mergea cu părul lui Adam,
pe când el credea
că era de la bilete-
mereu au călătorit fără.
Dar nimeni nu a spus nici “alabala”.
Şi-aşa cei doi au trăit fericiţi,
până când viaţa i-a despărţit.

Pereche de suflet

Lasă-mă să-ţi întorc sufletul


pe partea cealaltă;
Vai, doctorul a avut dreptate,
e mai grav decât credeam-
sufletul tău
are chipul sufletului meu.
Dacă ne secţionăm transversal
sufletele
vom vedea că amândoi avem
infiltraţie de alte suflete,
respectiv suflete interschimbate.

(Scenariu:)
Ne răsucim pe degetele mari
în jurul scaunelor,
ne lăsăm sufletele pe umeraş,
ca să nu se şifoneze prea mult
şi ca să nu devină morocănoase
şi ne scoatem trupurile
la plimbare.

Am impresia că trupul tău


are chipul sufletului meu.
Asta mă înspăimântă,
fiindcă tu ai fi, atunci,
mai mult eu,
decât eu sunt eu
sau eu sunt tu.
Dacă îmi semeni prea mult,
cred că mă pot îmbolnăvi
de pierderea personalităţii
Şi o sa îmi conturez ochi pe piept
ca să am două perechi
Şi să nu te mai văd
printre mine.

Când nu eşti acasă,


sufletul meu te caută prin toate ungherele,
dar nici urmă de tine
nu apare.
Te caut prin dulap,
pe sub pat,
printre pături
Şi cearceafuri,
dar nu eşti.
Mă uit la sufletele tale de rezervă,
dar niciunul nu îţi seamănă
ţie.

Uneori nu înţeleg de ce te schimbi


fiindcă aşa tu devii
al altora,
pe când eu vreau să fii
doar al meu.

Nu înţeleg de ce îţi pui măşti pe suflete


şi te îmbraci în trupul tău
care şi el poartă măşti,
iar seara uiţi să te dezbraci
şi eşti doar un străin-
nici eu nu te mai cunosc.

Uneori te iubesc,
mai ales când semănăm,
mai ales când eşti tu,
mai puţin când devii eu.
Şi te găsesc înghesuit
în trup
şi nu-mi mai spui nimic,
doar că iubeşti-
eu îţi amintesc doar
că eşti.
TELIBAN ANDREEA - CN „PETRU RAREŞ”
SUCEAVA

Motto: “Nu sunt o fiinţă morală. Cine, trăind, ar putea


rămâne curat şi integru? "

despre fluturi

sunt o femeie goală într-un pat gol


trupul meu se vrea cald ..

câţi fluturi încap într-o


cameră de doi pe doi
toţi îmi caută pielea iar
aripile lor îmi lasă praf colorat pe spate

oricum ce-ai putea face tu cu trupul ăsta dezordonat


care cere lumină prezenţă tăcere cu
limba căzută ca după război cu privirea plecată cu toată
goliciunea nesimţită

printre fluturi
nimic
nu poate fi măsurat pur şi simplu
timpul să se ducă naibii de unde a venit

aerul e plin de praf


o respiraţie la câteva zile îmi este suficientă
tot la câteva zile mă uit la ceas şi
nu se întâmplă

nimic nimic nimic tic tac tic tac tic tac

trebuie să fac curat


trebuie să fac curat neapărat
cine a blocat de fapt ferestrele
de ceva vreme nu am mai văzut decât nori
zeul cel mare a tras cortina peste noi

nori negri nori grei


şi atâta praf între ei

şi e atâta primăvară între patru pereţi


aproape că mă simt vinovată pentru
ultima amintire pe care o am de afară şi
nici măcar nu ştiu dacă e
ultima sau cea mai frumoasă

tocmai îţi învinseseşi teama de fluturi


teama ţinutului de mână şi
toate celelalte temeri ce te ţineau departe

te dusesem în locul în care


nu era nici o specie de orătanie înaripată
ţi-am spus că

este singurul loc fără praf din tot oraşul haide să


respirăm împreună să înghiţim lumea să
tragem păcatele pe nas

te priveam în ochi şi
nu ştiam dacă tu vezi prin mine sau
eşti acolo
îţi tremura buza de jos ca şi când
ai fi vrut să-mi spui ceva
ceva frumos sper
dar atâta linişte curată nu a mai fost între noi
niciodată

cineva ar trebui să poată deschide ferestrele astea


cineva ar trebui să spună o rugăciune pentru ca
zeul cel mare să ne ierte
să ne modeleze din nou şi de data asta
nu din pământ

dar atâta linişte curată nu a mai fost ini re noi


niciodată

din locul în care nu cântă nimeni

de aici
îţi văd casa.
din ea se ridică alte cuvinte cu
miros proaspăt / mai înţepător decât mirosul
cearşafurilor
apretate

de aici
îti urmăresc casa şi trupul atingând
pulsurile camerei mici

carina e obsedată de aceste linii ale


tale
le numără le îndoaie le face să transpire
carina s-a înghesuit în culcuşul tău cu
naturaleţea cu care creşte-n grădină
vişinul nostru
carina repară poarta
în fiecare zi
de frică să nu-ţi prinzi degetele în ea sau
să nu fugi sau doar îngrădeşte politicos aerul menit să
vă hrănească pe
amândoi

de aici
îţi vreau casa.
şi împletesc părul în cozi lungi pe care
le cobor ca pe nişte frânghii până la
prima ta treaptă
dar carina-ţi umple sufletul şi plămânii şi camera
ea încape între patru pereţi mai bine decât orice
carina pune cârpe sub uşi. să nu pierdeţi nimic, carina-ţi
sechestrează
inima din care vă înfruptaţi amândoi în
zile de sărbătoare

în jurul meu se vorbeşte în


dialecte necunoscute m-am gândit să-mi tai limba acum

mă aflu în locul în care nu cântă
nimeni

carina te-nvaţă să valsezi iar eu


iar eu
de aici
tac mult şi stau deasupra voastră sunt un dumnezeu cu
unghii false pe care
nu-1 mai pomeneşte nici un poem
de pe vremea când purtam plete
(toate străzile duc spre rynox )

port în mine
o radiografie a mâinilor din trecut
ce nu ştiau să îmbrăţişeze şi
nu-şi vedeau de lungul degetelor
vin din lumea fetelor rele
cu plete şi geci de motor
nimic nu va mai fi la fel mi-a spus
tipul de la bar
e una din replicile puse pe repeat pentru
fetele din crâşmă uneori
îmi place să-i ascult poveştile amoroase
de pe vremea când nu eram născută
nu ştiam că oamenii se iubeau la fel
pe atunci sau poate doar
speram în secret că ai mei
au
înfruntat dinozauri
balauri şi alte basme
pentru a mă concepe
nimic nu va mai fi la fel
de ce spui asta sandule
nu mai am haine negre curate am
alergie la detergent o pereche de şosete împrumutate şi
vai ce-aş mânca o portocală sau o ciocolată
adevărul e că mă
săturasem de plete de
negru şi mă visam femeie
mă spălam pe mâini să
nu miros a tutun şi mă
blocam
în faţa oglinzii mai mult
decât dura
cea mai lungă piesă de
black
îmi atingeam talia
îm i plimbam unghiile pe
ea
până mi se făcea pielea
de găină
gata andreea ştiu că poţi să tragi din ţigară
cu sictir
şi spune-i lui sandu ce discogralîi ai mai descărcat

********************************************
***********
nu ştiu dacă sunt
o mâţă cu multe vieţi
o găină umflată în pene fiindcă i-a explodat sufletul
înăuntru
port măştile tuturor
femeilor frumoase
am câte una pentru
fiecare zi
desenez cu dermatograful
pe
oglinda din baie riduri pe
care
nu le am încă
hmmmnimmmmrnmmrn
mmmmmmm
andreea fără riduri
faţă în faţă cu
andreea mâzgălită cu
dermatograf
aşa ştiu tot timpul că nu
sunt bătrână
expresiile feţei mele nu
se suprapun cu
nimic bolnav învechit sau
palid
port o rochie ce mă strânge ca aripa unei păsări
ocrotitoare
e preludiul
transpiraţiei de bărbat
ce-mi va curge prin vene
o dată cu
lepădarea de vechile
obiceiuri
şi poate că nimic nu va mai fi la fel
într-o lume fără crâşme
că doar sunt femeie
eu
dau găuri cu bormaşina în podeaua cerului şi
creez stele
VĂSIEŞ ALEXANDRU - CN „ANDREI
MUREŞANU” BISTRIŢA

Motto: „De unde va ieşi pulsul şi radiatorul roşu va


ieşi."

poem de dragoste

o margaretă crescută din tubul de oxigen


îndeajuns pentru a ridica o femeie
am eu în cap cum că fiecare gest pe
care l-aş vrea lipit de tine de fapt nu

e mai bine să mă aşez lângă altceva

mai strecor o vreme portocale în geanta ta


alt mecanism
altă presiune

la început suportabil
apoi primăvara asta - nu cred
c-am să umflu roata de pe spate
a bicicletei

radiatorul roşu

ea citind fante + the doors wintertime love


se anunţa cu adevărat special
pentru noaptea în care am mai găsit o gaură prin perete

nu m-am gândit o clipă că pe-acolo


intră toţi dis de dimineaţă ca
să ne dea semnal

s-a ridicat din


perne urma
cefei nu

s-a uitat la găuri a încercat să astupe


două dintre cele apropiate cu
mâinile apoi cartea se potrivea

i-aş fi spus stai în pat n-ai de ce


să te temi dar rochiţa aia
nu îi cobora mai jos de genunchi

trebuie să găsesc un pat nou


ceva de mânjit şi un prieten pentru
care sa nu-mi mai scoţi radiatorul în stradă

când am ştiut că n-o să ne mai întoarcem


am îmbrăţişat-o atent i-am aranjat degetele
i-am zis ce frumos arată pe spate

cu o mână i-am acoperit gura cu cealaltă


mi-am acoperit gura şi am sărit din cerc
într-un picior
Varianta tipărită a acestui volum apare la Târgovişte cu
susţinerea partenerilor Festivalului de poezie
„Constantin Virgil Bănescu” 2011