Invatarea asistata de calculator vs invatarea traditionala

Folosirea calculatorului în procesul de învăţămînt se dovedeşte a fi o necesitate în

condiţiile dezvoltării în ritm accelerat a tehnologiei informaţiei.
Pentru noile generaţii de elevi şi studenţi,a devenit o cerinţă conceptul de asistare a
procesului de învăţămînt cu calculatorul, în condiţiile avalanşei de informaţii multimedia.

Conceptul de asistare a procesului de învăţămînt cu calculatorul include :

• Predarea unor lecţii de comunicare de cunoştinţe ;
• Aplicarea,consolidarea,sistematizarea noilor cunoştinţe;
• Verificarea automată a unei lecţii sau a uni grup de lecţii.
contribuie la eficienţa instruirii,este un rezultat al introducerii treptate a informatizării în
învăţămînt si la o mai buna administrare a orei, insa Individualizarea excesivă a învăţării
duce la negarea dialogului elev-profesor şi la izolarea actului de învăţare în contextul său
psihosocial.

Totodată, instruirea programată nu poate cuprinde întregul proces instructiv-educativ şi

nu poate constitui o metodă generală şi universală în pedagogie, în primul rînd din cauză
că modelul cibernetic al procesului de învăţămînt pe care se bazează îl reprezintă, ca
orice model, numai din anumite puncte de vedere şi nu cuprinde toate reacţiile elevului la
perturbaţiile interne şi externe, dar şi pentru că nu toate obiectele de învăţămînt sau
disciplinele ştiinţifice pot fi programate, pentru că accentuează verbalismul (în scris) fără
a dezvolta suficient intuiţia, pentru că elevul nu are imaginea conturată a obiectului în
ansamblul şi pentru că, dificultăţile fiind fragmentate, se limitează formarea unor
motivaţii superioare,spiritul critic şi gîndirea independentă. De asemenea, instruirea
programată prezintă, datorită formalizării procesului de instruire, şi pericolul
formalismului şi al standardizării cunoştinţelor.

O direcţie de acţiune în acest sens o constituie reevaluarea metodelor „tradiţionale”,

criticate mai ales pentru caracterul pasiv al elevilor în procesul de predare-învăţare. Se au
în vedere în primul rând metodele de tip expozitiv.
- Expunerea - este caracterizată prin expunerea de către profesor, a unor materiale noi, pe
cale vorbită, prin intermediul unor structuri bine legate, ceea ce în final asigură un
rezultat ridicat. în această situaţie, este trasmisă de către profesor o cantitate de
cunoştinţe, într-un interval de timp bine definit şi calculat, în dependenţă de deducţiile şi
argumentările, care trebuie să se petreacă. Se utilizează discursul, limbaj concret, care la
rîndul său duce la împărţirea expunerii în mai multe forme: povestire, explicaţie,
prelegere, expunere universitară, expunere cu oponent.

Povestirea reprezintă în sine, o naraţiune necomplicată, într-un limbaj clar şi înţeles,

utilizat cel mai des, în cadrul claselor primare. Pentru o participare activă a elevilor în
cadrul lecţiilor sunt utilizate figuri de stil, care dezvoltă imaginaţia, conchid motivaţii noi
şi posibilităţi de învăţare.

Explicaţia reprezintă descoperirea adevărului, bazate pe argumentări deductive. în acest

caz, sunt dezvoltate operaţii logice complexe, ca exemplu: inducţia, deducţia, comparaţia,
sinteza, analiza, analogia. Rolul principal îl are totuşi pe recepţia cunoştinţelor, mai puţin
pe interpretarea lor.

Prelegerea reprezintă expunerea de către profesor a unei cantităţi mari de informaţie, ce

sunt structurate şi sistematizate. Acest tip de metodă este utilizat tinerilor, cu o
receptivitate mai mare a cunoştinţelor, şi este recomandată claselor mai mari. Utilizând
un plan didactic, pregătit anterior, profesorul poate avea succes în utilizarea prelegerea.
Prelegerea universitară este, o metodă de predare, utilizată în cadrul instituţiilor
superioare. Ea poate să se desfăşoate pe parcursul a 2 ore, iar acest fapt permite
participarea activă a studenţilor.
Expunerea cu oponent reprezintă o formă mai specială din cadrul expunerii generale,
având formă euristică. Acest tip de formă de predare implică, în momentul expunerii
prezenţa unei persoane secundare. Caracteristica principală este înviorarea expunerii
informaţiilor noi, prin întrebări-capcană, crearea situaţiilor de problemă, iar în final
acestea din urmă sunt rezolvate şi cautate de către oponent.
Expunerea didactică reprezintă o direcţie simplă, rapidă, de transmitere a unor informaţii
noi. Este o metodă practică şi funcţională de predare, prin care elevii pe cale directă
observă, ţinta finală, spre care tinde profesorul. Minusul acestei metode este lipsa
spiritului critic şi pasivitatea din partea elevilor, superficialitate în învăţare, din cauza
informaţiilor brute, care sunt recepţionate de către elevi. În această situaţie, feedback-ul
este mic, iar legătura dintre elev şi profesor este unidirecţională, profesorii fiind cei
activi, iar elevii cei pasivi. Expunerea didactică este utilizată în cazuri didactice
corespunzătoare, şi poate fi înviorată prin utilizarea metodelor euristice: întrebări, luare
de poziţii, situaţii-problemă, discriminări valorice.

Bisericescu Ramona,
Facultatea de Jurnalistica
Anul3.