POLITICA REGIONALĂ EUROPEANĂ

Matei OPROESCU

1. Politica europeană de coeziune economică şi socială.

1.1. Coeziunea economică şi socială

Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai
înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii
economice pentru toţi cei implicaţi.
Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor
constitutive ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite
funcţionarea şi perpetuarea sistemului.
Se disting patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic, social,
cultural şi politic.
Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit
de fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au
urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost
urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu,
procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică subliniază rolul
esenţial jucat în secolul al XX-lea de inovare, instituţii şi investiţii.
Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem
economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din
perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin
social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic
dobândit. Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele
mai vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau
psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau
slab calificate, categorii confruntate cu şomaj structural etc.), a devenit tot mai
evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată reducerii disparităţii dintre
indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi remodelarea sistemelor

1
fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate
de susţinerea categoriilor sociale afectate.
Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor
industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi
răspândirea sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul
tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea
culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin
consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme-steme, imnuri,
sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor
vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a
cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea
sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea
anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei
anumite coeziuni culturale.
Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole,
evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi
comunicaţii, a reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale
(identificabilă printr-o serie de elemente obiective legate de uniformitatea
instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele mişcări (religioase, politice, civile,
profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore,
mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal
obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La nivel
internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de
alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de
coeziune politică.
La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai
restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană,
coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în
domeniul dezvoltării regionale.
Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la
nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal,
către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin),

2
anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung,
sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă), precum şi o parte a PAC
(asistenţa acordată dezvoltării rurale).
Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă
reală, în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile
în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. Cu alte cuvinte,
conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Un asemenea
concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80.
Cea mai importantă componentă a Politicii de coeziune economică şi socială o
reprezintă, evident, politica de dezvoltare regională (PDR).
Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi
promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale, în parteneriat cu
diferiţi actori economici, în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale
dinamice şi durabile, prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional.
Altfel spus, Politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri, acţiuni
care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni. Obiectivul principal al
Politicii de dezvoltare regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi
echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor
acestora. Obiectivele specifice, la rândul lor, includ: reducerea şomajului, creşterea
nivelului de trai, atragerea investitorilor străini, îmbunătăţirea infrastructurii,
echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc.
Momente definitorii în evoluţia Politicii de coeziune economică şi socială
• Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii
discrepanţelor regionale1, el nu făcea trimitere, în acest scop, şi la diferite mecanisme
redistributive. Cu toate acestea, la acea vreme, Tratatul crea Fondul Social European
(FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI), fără a menţiona însă, ca obiectiv
esenţial, promovarea coeziunii economice şi sociale. De asemenea Art. 92.3 (actualul
87.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de
stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care

1
Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări
armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”, fără a numi în mod explicit aceste obiective
ca aparţinând unei politici specifice, respectiv PDR.

3
promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau
foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat.”
La începutul procesului de integrare, cu excepţia notabilă a sudului Italiei,
disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni
ulterior într-o Europă cu nouă, zece, doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri.
Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni, atât în ceea ce
priveşte veniturile, dar şi productivitatea, calitatea infrastructurii etc. Harta
discrepanţelor regionale în UE evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud
în care, temporar, a fost inclusă şi Irlanda). Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor
regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”, utilizată de analiştii economici şi
de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. Ca atare, politica structurală a
UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia, Irlanda,
Portugalia, centrul şi sudul Spaniei, Corsica, sudul Italiei, Grecia, iar după ’90 şi
Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii Britanii, nord-estul Franţei, ţările
din centrul Europei, nord-vestul Germaniei şi nordul Italiei).
• Prima extindere, incluzând Marea Britanie, Irlanda şi Danemarca (1973) a
însemnat şi primele măsuri în direcţia unei Politicii de dezvoltare regională efective.
La momentul respectiv, Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de
zonele rurale, iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industrială
din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. Pe fondul acestor realităţi, respectiv
din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii, dar şi
pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC, a fost creat în 1975 Fondul
European de Dezvoltare Regională (FEDR) - fond care a fost şi rămâne principalul
instrument de intervenţie în cadrul Politicii de dezvoltare regională 2.. Pe de altă parte
însă, o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de
stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70.
• După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986, nevoia de a
interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. Conştienţi de faptul că
regiunile dezavantajate din Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din
1986, J. Delors, noul preşedinte al Comisiei la acel moment, a atras atenţia asupra
importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente. Programul Comisiei pentru

2
Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă, 280 milioane ECU, mai ales dacă o comparăm cu
valorile actuale

4
1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni o sursă permanentă de confruntări
politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile
a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică”3. În martie 1985, J. Delors
avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia, Spania şi
Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune, care, trebuie s-o spunem deschis, reflectă
tensiunea dintre Sud şi Nord. Această tensiune este generată nu atât de problemele
financiare, cât de o lipsă de înţelegere, de o ciocnire a civilizaţiilor, atitudine care pare
a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate, concept
care trebuie să devină unul din pilonii Comunităţii; solidaritatea trebuie privită nu în
termeni de asistenţă, ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării generale, contribuind la
întărirea identităţii europene”4.
• Ca atare, nu este întâmplător faptul că, prin Actul Unic (1987), a fost introdus
un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare, intitulat „Coeziunea
economică şi socială”, menit să sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii
de coeziune. În cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă
principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităţilor.
Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea
discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS,
prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER,
FSE şi FEOGA - Orientare) la nivel comunitar, într-un cadru unic, pentru o perioadă
de cinci ani (1989-1993). Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a şase
obiective generale5:
• Obiectivul nr. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor
întârziate ca nivel de dezvoltare, întârzierea fiind definită, ca regulă generală, drept
specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară.
Aceste regiuni, Irlanda de Nord, Grecia, Portugalia, mare parte din Spania, Corsica,
sudul Italiei, dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia comunitară şi
primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale, în cazul
FEDER această parte putând atinge chiar la 80%; (credite FEDER, FSE, FEOGA)

3
Commission, 1985, p. 15
4
Commission, 1985, p. 5
5
Obiectivele 1, 2 şi 5b erau, în mod explicit, de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate,
regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale.

5
 • Obiectivul nr. 2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite
FEDER şi FSE);
• Obiectivul nr. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE);
• Obiectivul nr. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE);
• Obiectivul nr. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a,
FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat
de cele trei Fonduri).
• Obiectivul nr. 6 (introdus în 1995, după aderarea ţărilor nordice, Suedia şi
Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă
a populaţiei, sub 8 locuitori/km (FEDER, FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare).
Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale, alocate prin intermediul
bugetului comunitar, de la 6,3 mld. ecu în 1987, la 14,1 mld. în 1993.
• Deoarece statele mai sărace, aflate la periferia sudică a Europei, nu erau pe de-
a-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale Politicii de coeziune economică şi
socială, negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE), cunoscut şi sub numele de
Tratatul de la Maastricht, şi, realizarea UEM, au fost privite ca fiind, în principal, în
avantajul statelor mai bogate. Ca atare, la cererea statelor mai puţin dezvoltate, TUE
(Art. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile
dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai
puţin dezvoltate dintre acestea”, introduce Politica de dezvoltare regională în cadrul
politicilor comunitare şi creează un nou instrument financiar, Fondul de Coeziune
(FC) (Art. 130d), instrument care trebuia să răspundă constrângerilor legate de
necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM.
Fondul de coeziune urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi
protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state
membre, respectiv Spania, Portugalia, Grecia şi Irlanda. Prin Tratatul de la Maastricht,
conceptul de Coeziune Economică şi Socială devine unul din cei trei piloni ai
Comunităţii Europene, alături de Piaţa Unică şi UEM.
• La începutul anilor ‘90, Suedia, Finlanda, Norvegia şi Austria au început
pregătirile pentru aderarea la UE. Chiar dacă, în final, Norvegia a decis să nu adere la
Uniune, prezenţa ei a influenţat procesul de negociere. Spre deosebire de extinderile
precedente, această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele regionale în

6
UE. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi structurale ar fi
continuat în interiorul naţiunilor proprii, în special regiunile periferice şi nordice. Cum
negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare, ţările nordice au
înţeles că era imposibil să schimbe sistemul în mod direct, fiind însă posibil să se
creeze, special pentru Finlanda şi Suedia, o nouă măsură pentru problemele specifice
spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6, care să aibă drept scop regiunile cu densitate
redusă, periferice şi dominant rurale.

Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel

cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune

Principalele momente în procesul integrării europene Dezvoltarea politicii

de coeziune a UE
1957 Tratatul privind crearea CEE Prevederi generale în
preambulul TCEE şi
Art. 2
Începutul anilor Prima extindere: Danemarca, Irlanda şi Crearea FEDER
’70 Marea Britanie
Mijlocul anilor ’80 Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Programele Integrate
Mediteraneene
Sfârşitul anilor ’80 Actul Unic European – 1992, crearea Pachetul Delors I şi
pieţei unice reforma FS din 1988
1993 Tratatul asupra UE: crearea UEM Pachetul Delors II şi
crearea FC
1995 Aderarea Finlandei, Suediei şi Austriei Introducerea
Obiectivului 6 al FS
1997-1999 Agenda 2000 şi procesul de extindere Viitoarea reformă a
spre centru şi est (are în vedere perioada FS
2000-2006)

7
 2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada 2007- Reforma politicii
2013 structurale

1.2. Începuturile politicii regionale a Comunităţii Europene

Chiar dacă în literatura de factură teoretică s-a formulat ideea existenţei unei
filozofii a unificării europene,6 analiştii pragmatici susţin ideea unei unificări
condiţionată primordial de interese şi procese economice. De fapt, chiar prima
structură transnaţională, considerată punctul de plecare pentru Piaţa Comună a
perioadei dinainte de căderea comunismului,7 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), era un răspuns formulat într-un context când Germania nu avea nici
o posibilitate de a promova o politică industrială proprie, pe de-o parte, iar Franţa, pe
de altă parte, avea interesul de a tranşa pentru totdeauna problema istoric spinoasă a
Alsaciei şi Lorenei.8
Existau şi alte zone ale Europei unde se punea problema eliminării efectelor celui
de II-lea Război Mondial – Scandinavia de exemplu, sau în relaţia dintre Germania şi
Olanda. Nu este de mirare că problema formării unor structuri noi şi a cooperării
transfrontaliere este prezentă, începând cu anii ’60, în discursul politic european şi sunt
promovate iniţiative în vederea permanentizării acestor relaţii noi. Astfel ia fiinţă, în
1971, Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă (Association of European Border
Regions) care a stabilit, de la început, relaţii bune de cooperare cu instituţiile europene.
Tot acest spirit pragmatic se manifestă şi în acele opinii care susţin că politica
regională este un instrument al negocierilor din cadrul procesului de integrare,
negocieri referitoare la transferurile ce sunt condiţionate de disparităţile existente la
nivelul ţărilor şi, respectiv a diferitelor regiuni.
Politica regională, ca domeniu distinct, nu apare textual în Tratatul de la Roma, ci
sub forma unui scop generic, când se vorbeşte de necesitatea dezvoltării armonioase a
6
A. Marga: Filozofia unificării europene, Ed. Dacia, Cluj, 1997.
7
Comunitatea „ideatică” a Europei suferise o profundă lovitură odată cu al II-lea Război Mondial, dincolo de
lupta între „naţionalisme” a apărut şi divizarea ideologică în care context, aproape inevitabil, s-a formulat ideea
structurării unei organizaţii regionale europene (W. Churchill, Zürich, 1946) susţinute de câţiva reprezentanţi ai
federalismului european, în dorinţa de a inventa instrumente noi pt. realizarea unei Europe noi. În acest context
se lansează Planul Marshall, prin celebra conferinţă a secretarului de stat american din 1947, rostită la Harvard
University, care propunea sprijin american pentru reconstrucţia europeană.
8
Declaraţia Schuman, care a stat la baza înfiinţării CECO, a fost prezentată de ministrul de externe francez în
1950, şi are la bază două idei de maximă importanţă: Europa dorită (a se construi prin federalizare) nu se poate
realiza dintr-o dată, ci printr-un proces lung şi dificil; în noul context trebuie să se pună capăt antagonismului
franco-german, relaţie ce marchează întregul context european. Astfel a lansat Robert Schuman chemarea către
ţările Benelux, Italia de a fonda împreună cu Franţa şi Germania CECO. Marea Britanie s-a alăturat acestei
structuri în 1954.

8
economiei. La aceea dată nici nu se motiva o politică regională de sine stătătoare,
deoarece Comunitatea Economică Europeană, creată prin acest tratat, nu prezenta
diferenţe majore economice în plan teritorial, poate cu excepţia regiunilor din sudul
Italiei.
Având în vedere că în perioada imediat următoare semnării Tratatului de la Roma
în privinţa priorităţilor diferitelor ţări se constată diferenţe semnificative (pt. Germania
problema majoră era agricultura, pt. Belgia dezvoltarea teritoriului, regionalismul
numai în cazul Italiei fiind prioritar), trebuia să vină o schimbare pentru a poziţiona
această problemă la nivelul Comunităţii. Această schimbare s-a produs cu
definitivarea, în 1972, a tratativelor privind aderarea Marii Britanii şi a Irlandei la CE.
Anterior acestei date, cronologia evenimentelor privind politica regională este
următoarea:
 1961 – apariţia problematicii la nivelul unor state membre,
 1965 – primul raport către Comisia Europeană privind regiunile,
 1967 – constituirea Direcţiei Generale pt. Politica Regională în cadrul Pieţei
Comune,
 1969 – primele propuneri concrete de reformă în domeniul politicii regionale.
 În 1972 are loc, la Paris, întâlnirea şefilor de state din Piaţa Comună, unde s-a decis
elaborarea unei concepţii privind politica regională şi se propune instituirea unui
Fond de Dezvoltare Regională pentru probleme din domeniile agrar, şomaj
structural, dezvoltare teritorială. Acest Fond – funcţional din 1975 – se alătura
celorlalte două existente, şi anume Fondului Social European (existent din 1960) şi
Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (1962). Reprezentantul
Marii Britanii, G. Thomson, în raportul prezentat cu această ocazie, solicită
realizarea unei analize privind disparităţile regionale şi necesitatea armonizării
politicilor regionale naţionale cu cea internaţională.
Criza petrolului, izbucnită în 1973, a tranşat definitiv această problemă în favoarea
atenţiei ce trebuie acordată regiunilor, se instituie Comisia de Politici Regionale cu
participare uniformă – 2 reprezentanţi din partea fiecărui stat membru.

1.3. Evoluţia politicii regionale. Reformele politicii regionale în UE.

9
 Criza economică din anii ’70, respectiv concepţia privind uniunea monetară
formulată în cadrul planului Werner, sunt elemente care conduc la ideea necesităţii
unei politici regionale de sprijin pentru zonele subdezvoltate. Dacă în prima perioadă
sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre diferitele regiuni în ţările
membre, începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau diferenţele
regionale la nivelul Comunităţii.
Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981, Spania şi Portugalia – 1986)
aduce schimbări mari în privinţa politicii regionale, ce se poate motiva cel mai simplu
prin evocarea a două cifre: în timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii
Europene (CE) s-a majorat cu 22 %, PNB-ul comun a avut o creştere de 10 %. CE a
devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea economică, regiunile cele
mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab dezvoltate.9
În 1986, prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE,
poate cea mai importantă din istoria sa, pentru a răspunde noilor obiective formulate,
s-au realizat noi transferuri de competenţe, de la state către comunităţi, pentru o mai
mare eficacitate şi menţinerea echilibrului instituţional.10 Consecinţe, în plan
economic, al adoptării Actului sunt demersurile şi programele vizând formarea unei
adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor vamale
nu este suficientă, fiind necesară şi a celor nevamale (fizice, tehnice sau fiscale).
Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE, în
consecinţă politica regională devine politică comunitară. Politica regională
funcţionează ca o adevărată politică comunitară: sprijinul UE vine să completeze
eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul regional.
În acest context are loc, în 1988, o reformă privind fondurile structurale şi se
instituie, în 1993, Fondul Structural pentru Coeziune, fond destinat prioritar ţărilor mai
slab dezvoltate (Grecia, Irlanda, Portugalia, Spania). Tot în 1993, apare un nou fond
structural, de data aceasta pentru orientare în domeniul pescuitului.
Astfel, se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. 40 % din sprijinul oferit), pe
locul secund în privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. 30 %).
Creşterea importanţei politicii de coeziune şi de intervenţii structurale – politică
regională, în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii acestor cheltuieli în bugetul

9
Apud: Horváth Zoltán: Kézikönyv az Európai Unióról, MO, Budapest, 2001, p.282.
10
Apud: Single European Act (SEA) in: T. Bainbridge: European Union, Penguin Books, London, 1998, p. 442.

10
unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %, ca astăzi aceste
cheltuieli să se ridice la 30 % din total.
Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii
prioritare:11
⇒ domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând
nivelului NUTS II, care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 %
din media comunitară; cca. 65 % din sprijinul acordat din acest fond este destinat
acestui grup de regiuni;
⇒ domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale; se
adresează regiunilor de categoria NUTS III, şi are în vedere trei indicatori de bază:
rata şomajului (peste media pe CE), şomerii din industrie (peste media din CE) şi
un trend descendent al celor angajaţi în industrie; cca. 11 % din fonduri dirijate în
acest sector;
⇒ domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai
mici (NUTS III), cu un venit mediu mic, cu o populaţie în regres sau cu o densitate
foarte mică a populaţiei; suma totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. 5 % din
fond;
⇒ domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria, Finlanda,
Suedia); pentru regiuni aparţinând nivelului NUTS II; cu un cuantum de 0,5 % din
fondul regional.
Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri
regionale, şi anume:
⇒ domeniul III: reducerea şomajului prelungit, sprijin pentru tineri cu probleme
sociale;
⇒ domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă;
⇒ domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit.
Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene
şi pentru protecţia mediului.
Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit, politica în domeniu
trebuie să respecte următoarele principii:12

11
Apud: A. Kopeczek: Der Concours der EU, Verlag Österreich, Wien, 1999.
12
Apud: Commission Guidelines for Regional Development Programmes 2000-2006, 1999, Brussels, European
Communities.

11
♦ sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat;
♦ pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor
beneficia de el;
♦ nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice, care nu pot influenţa
dezvoltarea întregii zone, din care fac parte;
♦ intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru
care este solicitat;
♦ sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi
probleme incluse în programele de dezvoltare regionale respective.
În plan instituţional, în decursul timpului, s-au format structuri de reprezentare şi
decizional-consultative, după cum urmează:
⇒ Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei,
⇒ Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene,
⇒ Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă,
⇒ Adunarea Regiunilor Europei,
⇒ Consiliul Comunităţilor şi Regiunilor Europei.
Reforme în domeniul politicilor regionale
Politica regională a Comunităţii a trecut prin mai multe etape, în dorinţa de a-i
asigura eficienţă, claritate şi acurateţe metodologică. Aceste reforme succesive au fost
condiţionate şi de aderarea unor noi membrii la CE, fiecare cu specificităţi şi priorităţi
structurale. Din acest motiv, reformele au fost precedate de discuţii vii, aprinse,
soluţiile fiind de compromis.
Fiind cea mai importantă în materie, reforma din 1988 se axa pe 3 probleme
majore:
 politica structurală trebuie să conducă la reale efecte economice;
 sprijinul să vizeze elemente din programe de bătaie lungă;
 politica în domeniu trebuie să se bazeze pe parteneriate între actanţii vizaţi în
cadrul respectiv.
În elaborarea reformei s-a ţinut cont de câteva principii, şi anume:
 subsidiaritate, descentralizare – asigurarea unui spaţiu autonom şi com-petenţe
decizionale pentru potenţialii beneficiari;

12
 parteneriate – între diferite sectoare şi instituţii, de nivele diferite, în vederea unei
coordonări şi derulări eficiente;
 programare – planificare strategică structurată de jos în sus, priorităţi stabilite prin
strategii legitim adoptate;
 concentrare şi adiţionalitate – sprijin financiar provenit din mai multe surse, axat pe
elementele structurale prioritare.
Reforme au avut loc şi după 1988, şi vor mai exista desigur, dar liniile directoare
ale acestor politici nu au mai fost fundamental reformulate. S-au stabilit criteriile de
încadrare pentru diferitele spaţii, şi s-au identificat trei categorii de spaţii: regiune
preponderent urbană (populaţie urbană 85 % din populaţie), regiune semnificativ
rurală (15-50 % din populaţie locuieşte la sat) şi regiune predominant rurală (cu un
procent de peste 50 % de populaţie rurală). Pentru fiecare categorie în parte s-au
stabilit funcţii de bază, pentru cele rurale acestea sunt: economică, ecologică şi socio-
culturală.
In cadrul perspectivelor financiare 2007-2013, Comisia a propus să reorienteze
politica coeziunii, cu scopul de a o pune în serviciul creşterii economice şi a ocupării
(Strategia de la Lisabona) precum şi al dezvoltării durabile (Strategia de la Goteborg).
Parlamentul European nu şi-a dat avizul asupra perspectivelor financiare propuse de
către Comisia Europeană, îndelung negociate de către cele două Consilii Europene, cel
din iunie 2005, sub preşedinţia luxemburgheză şi cel din decembrie 2005, sub
preşedinţia londoneză. In lipsa unui acord asupra bugetului în cadrul Consililui
European din iunie anul trecut au fost redactate Orientarile Comunitare Strategice
pentru politica de coeziune, în iulie acelaşi an.
Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7
ani), dar aduce o viziune strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei
Lisabona, solicitând elaborarea a doar două documente programatice: unul strategic -
Cadrul National Strategic de Referinţă (armonizând atât priorităţile naţionale, cât şi pe
cele comunitare, cuprinse în Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de
coeziune) şi unul operaţional - Programele Operaţionale. Dispare astfel necesitatea
elaborării Planului Naţional de Dezvoltare, a Programelor Complement, precum şi
caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar.

13
 Actualele obiective (1,2 si 3) şi cele 4 iniţiative comunitare vor fi reorganizate
după 2007 în doar 3 obiective: Convergenţă, Competitivitate Regională şi Ocupare şi
Cooperare Teritorială Europeană. România este eligibilă doar pentru obiectivul
Convergenţă şi Cooperare Teritoriala Europeană. Ar trebui sa fim destul de înţelepţi
pentru a alege acele proiecte care să creeze o convergenţă economică dar şi premisele
unei societăţi mai egalitariene şi mai juste capabilă să creeze oportunităţi pentru toţi
cetăţenii UE, fără deosebire de locul unde se află.(vezi obiectivul Cooperare
Europeană Teritorială)
Cele cinci fonduri vor fi reduse la trei: Fondul European de Dezvoltare
Regională, Fondul Social European şi Fondul de Coeziune. România va beneficia de
toate trei.
In domeniul managementului, noţiunea de Autoritate de Plată dispare şi este
înlocuită cu Autoritatea de Certificare pentru obiectivul Convergenţă. Acelaşi lucru se
întâmplă şi pentru obiectivul Cooperare Europeană Teritorială. In acest caz apare şi o
Autoritate Unică de Control şi un grup de controlori financiari (format din cate un
controlor numit de fiecare stat membru participant cu rolul de a sprijini Autoritatea de
Control).In studiul realizat de către IER s-a ajuns la concluzia că " dacă pentru noile
structuri aferente Obiectivului Convergenţă au fost preluate de către autorităţile
române, existau întârzieri semnificative în crearea noilor structuri aferente obiectivului
Cooperare Teritorială Europeană, la data efectuării studiului.
Pentru a asigura o coordonare justă şi echitabilă a politicii de sprijin regional şi
pentru a avea un control eficace, trebuia asigurată transparenţa procesului – problemă
de ordin procedural. Pentru a asigura un tratament unitar pentru unităţi ce prezintă o
foarte mare diversitate în privinţa organizării teritoriale a statelor din Europa, se
impunea delimitarea teritoriilor de implementare a politicii regionale. S-a elaborat o
bază de referinţă unitară a statisticii regionale sub forma unui nomenclator statistic
general denumit NUTS (Nomencltaure des Unités Territoriales Statistiques).
Sistematizarea NUTS are în vedere unităţile teritorial-administrative existente în
spaţiul UE, şi a fost adoptată printr-o decizie a Consiliului (1260/1999).
Sistemul NUTS are în vedere 5 nivele ale organizării teritoriale, după cum
urmează:

14
• NUTS I – macroregiuni (Germania: Land, Franţa: macroregiune, Spania: grup de
comunităţi autonome, Italia: grup de regiuni, Danemarca, Suedia: ţara constituie o
macroregiune);
• NUTS II – regiuni (Germania: Regierungsbezirk, Franţa: regiune, Italia: regiune,
Spania: comunitate autonomă, Austria: Land, Irlanda: ţara o sin-gură regiune,
Suedia: regiuni de dezvoltare);
• NUTS III – judeţe (Germania: Kreis, Franţa: departament, Italia: judeţ, Spania:
judeţ, Olanda: provincie, Luxemburg: ţara un singur judeţ);
• NUTS IV – microregiuni (Portugalia: comună, Anglia: judeţ, Luxemburg: canton,
în majoritatea ţărilor UE acest nivel administrativ nu există);
• NUTS V – localitatea.
Din motive practice, cele mai importante nivele NUTS sunt: I, II şi III. Numărul
unităţilor NUTS IV este cu puţin mai mare decât al celor NUTS III (1074 faţă de
1031), numărul localităţilor fiind de 98433. De regulă, în cadrul politicii regionale nu
se acordă sprijin nivelului V.
În tabelul ce urmează prezentăm repartiţia, pe nivele NUTS I, II, III a regiunilor
din UE-15:

Ţară NUTS I NUTS II NUTS III

Număr Populaţie Nu Populaţie Nu Populaţi
medie măr medie măr e medie
1 Austria 3 2 638 000 9 879 000 35 226 000
2 Belgia 3 3 290 000 11 1 116 000 43 234 000
3 Danemarca 1 5 171 000 1 5 171 000 15 335 000
4 Finlanda 2 2 527 000 6 842 000 19 266 000
5 Franţa 8 6 546 000 26 2 268 000 100 589 000
6 Germania 16 5 039 000 38 2 015 000 445 148 000
7 Grecia 4 2 578 000 13 793 000 51 202 000
8 Irlanda 1 3 549 000 1 3 549 000 8 444 000
9 Italia 11 5 169 000 20 2 843 000 103 599 000
10 Luxemburg 1 393 000 1 393 000 1 393 000
11 Marea 11 5 273 000 35 1 657 000 65 892 000
Britanie
12 Olanda 4 3 769 000 12 1 265 000 40 380 000
13 Portugalia 3 3 286 000 7 1 408 000 30 329 000
14 Spania 7 5 584 000 18 2 171 000 52 752 000
15 Suedia 1 8 668 000 8 1 084 000 24 361 000

15
 --- Uniunea 75 4 238 000 208 1 830 000 103 343 000
-- Europeană 1
Sursă: CEC, Regions.
Situaţia prezentată ne arată diferenţe foarte mari la fiecare nivel NUTS între
diferitele ţări membre, iar o analiză şi mai atentă relevă diferenţe destul de mari chiar
în cadrul aceleiaşi ţări. Aceste diferenţe pot motiva o nouă reformă în domeniu.
Propunerile elaborate şi promovate la nivelul UE de către diferitele ţări membre ţin
cont de aceste specificităţi, coerenţa politicii regionale nu se poate asigura prin
proceduri mecaniciste.

1.4. Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene.

Încercăm să evidenţiem prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de
valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se confruntă în acest
moment Uniunea Europeană şi statele membre.
Privind retrospectiv, actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar
celor anterioare sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai
vechi. Primirea „în club” a noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri
suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi, sistemele politice sunt, prin
definiţie, rezistente la schimbare, iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la
adoptarea unei atitudini defensive. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este
întotdeauna uşor de înfăptuit, mai ales dacă într-un nou stat membru există controverse
cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat
membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost
cazul Greciei). Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de
dificil, iar recentul val de extindere din 2004-2007 este un exemplu în acest sens, mai
ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările candidate.
Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în
contextul unui climat economic şi politic favorabil, în acest moment, Uniunea
Europeană este străbătută de un val de pesimism, datorat pe de o parte problemelor de
pe plan intern, iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional.
Dificultăţile economice, climatul politic volatil, scleroza instituţională sau
nevoia de reformă socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul
Europei), se numără printre principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă
16
şi scepticism, alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană, datorată
ineficienţei unor politici comunitare.
Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat:
•concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite
sau Japonia dar şi din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia, Rusia, India, China), care a
determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic,
atât de criticat în cercurile internaţionale),
•responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are, ca actor economic global, faţă
de ţările sărace, cum sunt cele din Africa sub-sahariană.

1.5. Viitorul politicii regionale

1.5.1.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune.

Consultarea publică a confirmat că politica de coeziune continuă să suscite un viu

interes. Astfel, prima concluzie generală a acestei discuţii ar putea fi recunoaşterea de
către părţile interesate a rolului important pe care politica de coeziune îl joacă în
construcţia Uniunii Europene şi sprijinul acordat de către părţi pentru continuarea
acestei politici. Orice tentativă de a readuce această politică în competenţa statelor
membre este respinsă aproape unanim. Multe dintre aceste contribuţii confirmă că
politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa, încurajează investiţii
care nu ar fi fost întreprinse în absena sa, susţine competitivitatea în cele mai
vulnerabile regiuni, consolidează progresul social şi solidaritatea, fac din capitalul
fizic, social şi uman factori de stimulare a creşterii, a potenţialului de inovare, a
capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei, stimulează gestiunea
strategică şi financiară multianuală, promovează transferul cunoştinţelor practice şi al
celor mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa
unei culturi a evaluării şi a monitorizării. În mod similar, majoritatea contribuţiilor
apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a colaborării.
Toate contribuţiile primite sunt de acord asupra faptului că obiectivul principal
al politicii coeziunii este reducerea inegalităţilor economice și sociale în ceea ce
privește nivelurile de dezvoltare ale regiunilor europene. Astfel, este necesar ca
regiunile mai puțin dezvoltate să rămână în centrul atenției acestei politici. Pe de altă

17
parte, majoritatea contribuțiilor - împreună cu Parlamentul European - susțin că
politica de coeziune ar trebui să acopere întregul teritoriu al UE, dat fiind faptul că
aceasta nu constă într-un simplu mecanism de solidaritate, ci are scopul de a stimula
potențialul de dezvoltare endogenă al regiunilor europene.
Marea majoritate a părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o
parte esenţială a politicii de coeziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un
obiectiv unanim recunoscut. Cooperarea teritorială, subliniază acestea, este unul
dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a acestei politici, motiv pentru care
ar trebui să fie consolidată.
Al patrulea raport privind coeziunea a identificat o serie de dificultăţi cu care
regiunile şi statele membre se confruntă şi vor trebui să se confrunte din ce în ce mai
des: globalizarea, schimbările demografice şi tensiunile sociale, schimbarea climatică
şi creşterea preţului energiei. Cu toate că există un consens asupra faptului că politica
de coeziune ar trebui să abordeze şi aceste probleme, majoritatea contribuţiilor
subliniază că politica de coeziune nu poate fi nici unicul, nici principalul instrument de
intervenţie. Unele contribuţii consideră că aceste dificultăţi sunt deja abordate prin
realizarea agendei de la Lisabona şi a agendei de la Göteborg. Alte contribuţii
amintesc faptul că abordarea acestor probleme ar trebui să nu determine plasarea în
plan secundar a obiectivelor principale ale politicii de coeziune stabilite de către
Tratat.
Unele contribuţii îi cer Comisiei să completeze nivelul PIB pe cap de locuitor
exprimat în SPC (standardul puterii de cumpărare) cu alţi parametri de măsurare a
bunăstării şi a nivelului de trai.

1.5.2. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii

regionale comune
Fiecare politică finanţată de către bugetul Comunităţii are propriile obiective,
fie de a asista restructurarea unui anumit sector, de a promova masa critică şi excelenţa
în anumite domenii, sau de a susţine investiţiile care, din cauza dimensiunii lor
transnaţionale, necesită un răspuns din partea Comunităţii.
În timp ce politica de coeziune are explicit o funcţie redistributivă, toate
cheltuielile au implicit un efect redistributiv. Deoarece articolul 159 din Tratat prevede

18
că formularea şi punerea în aplicare a politicilor şi a acţiunilor trebuie să ţină cont de
coeziunea economică şi socială, este foarte important să se înţeleagă efectul general al
bugetului comunitar, în fiecare stat membru.
Deoarece datele privind cheltuielile efective sunt disponibile doar până în
200513, cele de mai jos nu includ noile state membre care au aderat la Uniune în mai
2004 şi la începutul lui 2007, pentru care datele din 2005 nu sunt relevante.
Cheltuielile care au drept scop promovarea excelenţei şi depăşirea fragmentării
activităţilor în anumite domenii (precum cercetarea şi dezvoltarea) nu sunt legate de
prosperitatea statelor membre şi, prin urmare, distribuirea acestora între statele
membre nu este corelată cu PIB-ul.
În mod similar, nici politicile pentru susţinerea restructurării nu arată vreo
corelare cu prosperitatea naţională, devreme ce majoritatea cheltuielilor sunt legate de
stuctura holdingurilor din agricultură şi de decalajul între preţurile de pe piaţă şi
preţurile de susţinere.
Nu este surprinzător că distribuirea resurselor între statele membre, conform
politicii de coeziune, este puternic legată de PIB-ul acestora, dat fiind că acesta este
principalul criteriu pentru alocarea resurselor.
Politica de coeziune a jucat un rol esenţial în susţinerea construirii Uniunii
Europene, căutând ca fiecare să beneficieze de crearea Pieţei Unice, indiferent de locul
în care trăieşte şi munceşte şi dacă a putut sau nu să contribuie la activitatea
economică. De asemenea, prin crearea Fondului de coeziune la începutul anilor 1990,
statele membre mai slabe au fost ajutate să îndeplinească condiţiile pentru
convergenţă economică şi finanţe publice stricte, în evoluţia spre o monedă unică.
În plus, politica de coeziune a furnizat asistenţă cheie pentru ajustarea
structurală în statele care au aderat la UE în faze succesive ale extinderii şi contribuie
în prezent la îndeplinirea Strategiei de la Lisabona.
Politica de coeziune reprezintă în prezent aproximativ o treime din cheltuielile
totale din bugetul Comunităţii şi va ajunge la aproximativ 54,2 miliarde euro în 2013.
Cu toate acestea, în ciuda provocărilor ridicate de cele două extinderi recente ale UE şi
de intrarea a 12 state cu un PIB pe cap de locuitor destul de semnificativ sub media din
statele membre existente, dimensiunea Fondurilor scade în raport cu PIB-ul UE. Până

13
Document al Comisiei: „Alocarea cheltuielilor pe stat membru al EU în 2005”, Septembrie 2006, disponibil pe
http://ec.europa. eu/budget/documents/revenue_expenditure_ en.htm.

19
în 2013, acestea vor fi scăzut la 0,35% din PIB, comparativ cu valoarea la începutul
anilor 1990 (Fig. 4.10).
Alocarea fondurilor către statele membre şi regiuni pentru perioada 2007-2013
a fost hotărâtă de Consiliul European în decembrie 2005, pe baza statisticilor
obiective, utilizând aşa numita metodă Berlin stabilită în 1999, în timpul pregătirii
Agendei 2000. În total, sistemul se asigură că majoritatea resurselor se concentrează pe
regiuni şi state mai puţin dezvoltate. Dacă în 1989, 56% din resursele disponibile au
fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit, la sfârşitul perioadei actuale de
programare, procentul va fi de 85%. Noile state membre, care reprezintă aproximativ
21%din populaţia UE-27, vor primi doar puţin peste 52% din totalul pe parcursul
perioadei.
Metoda de distribuire încearcă să stabilească un echilibru între nevoia de a
corela valoarea asistenţei financiare la PIB-ul pe cap de locuitor al unei regiuni sau al
unei ţări, astfel încât cele cu nivelul cel mai scăzut să primească cele mai mari sume, şi
nevoia de a se asigura că resursele disponibile sunt utilizate în modul cel mai eficient.
Pe baza metodei adoptate, fiecărui stat membru i se alocă un ajutor pe cap de locuitor
cu atât mai ridicat cu cât PIB-ul pe cap de locuitor în regiunile respective este mai mic.
Această sumă este apoi restricţionată astfel încât să nu poată depăşi un nivel maxim în
raport cu PIB-ul (Fig. 4.11). După deciderea alocării resurselor între statele membre,
guvernele naţionale sunt responsabile de hotărârea distribuirii între programele
naţionale şi regionale şi între regiuni (cu excepţia Fondului de Coeziune, care se alocă
pe plan naţional), ţinând cont de alocările indicative propuse de Comisie.

20
 Conform cadrelor naţionale strategice de referinţă (CNSR), în prezent,
programele regionale sunt planificate să absoarbă aproximativ 50% din susţinerea
fondurilor structurale în baza obiectivului de convergenţă şi peste 75% din susţinere, în
baza obiectivului de competitivitate regională. Prin urmare, peste 100 miliarde euro
din fondurile structurale vor fi direcţionate nu spre programele regionale, ci spre cele
sectoriale, concepute şi gestionate la nivel naţional. Totuşi, distribuirea programelor
naţionale şi regionale variază semnificativ între state, în majoritate, noilor state
membre, cât şi în Grecia şi Portugalia, care alocă cea mai mare parte din resurse,
programelor naţionale.
În raport cu distribuirea iniţială a resurselor între regiuni specificată de Comisie,
statele membre au realocat în medie aproximativ 6% din resursele FEDR în regiunile
de convergenţă, şi 7% în regiunile din Centrul Regional Europa, departe de destinatarii
intenţionaţi, în majoritatea cazurilor, regiunilor celor mai dezvoltate.
În plus, statele membre şi regiunile sunt responsabile de stabilirea distribuirii
fondurilor structurale între FERD şi FSE. Pentru perioada 2007-2013, pe baza datelor
disponibile, statele membre au decis să transfere în medie aproximativ 75% din
alocarea fondurilor structurale către ERDF în baza obiectivului de convergenţă
(minimul fiind de 63% în Regatul Unit), şi aproximativ 54% în baza obiectivului de
competitivitate regională (minimul fiind de 38% în Belgia).
Principala provocare a fondurilor structurale ale UE constă în faptul că acele
state - contribuabili neţi - nu mai sunt dispuse să plătească, deoarece, în final nu vor
primi banii înapoi de la fondurile structurale, drept urmare, prin noile perspective
financiare acestea vor primi 50 % din suma totală pentru obiectivul Competitivitate şi
Cooperare Europeană Teritorială.
De asemenea s-a propus o generalizare a "mecanismului de corecţie" sau rabat,
pentru toate cele şase state contributoare nete. De acest rabat s-a bucurat numai Marea
Britanie, din 1984.

Provocarea statelor beneficiari neţi ai fondurilor structurale, aşa cum este şi

România este capacitatea de absorbţie a acestora, determinată de impunerea unui
anumit procent al cofinanţării şi imposibilitatea asigurării acestui procent al
cofinanţării la nivel local şi regional.

21
Bibiografie:

1. Marga, A: Filozofia unificării europene, Ed. Dacia, Cluj, 1997.

2. Barbulescu, Iordan Gheorghe, Uniunea Europeana: politicile extinderii Ed. Tritonic,
Bucuresti. 2006.

• www.finantare.ro

• www.europa.eu

• http://ec.europa

22