P. 1
Politici de Dezvoltare Regionala in UE

Politici de Dezvoltare Regionala in UE

|Views: 258|Likes:
Published by Marina Oproescu

More info:

Published by: Marina Oproescu on May 12, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

03/22/2015

pdf

text

original

POLITICA REGIONALĂ EUROPEANĂ

Matei OPROESCU

1. Politica europeană de coeziune economică şi socială. 1.1. Coeziunea economică şi socială Pe fondul creşterii interdependenţelor dintre state, asigurarea unui grad cât mai înalt de coeziune economică poate conduce, pe termen lung, la obţinerea de beneficii economice pentru toţi cei implicaţi. Coeziunea poate fi definită ca reprezentând acea proprietate a elementelor constitutive ale unui sistem, care asigură coerenţa şi unitatea ansamblului şi permite funcţionarea şi perpetuarea sistemului. Se disting patru niveluri la care poate fi surprinsă coeziunea: economic, social, cultural şi politic. Coeziunea economică reprezintă suportul atingerii obiectivului general urmărit de fiecare naţiune, cel al creşterii bunăstării. În Europa, cei treizeci de ani care au urmat războiului, cunoscuţi şi sub numele de „cei treizeci de ani glorioşi”, au fost urmaţi de alţi douăzeci de ani de creştere încetinită, pentru ca, în ultimul deceniu, procesul de creştere să fie reluat. Specialiştii în istorie economică subliniază rolul esenţial jucat în secolul al XX-lea de inovare, instituţii şi investiţii. Coeziunea socială reprezintă un element important în dezvoltarea unui sistem economic. Necesitatea atingerii coeziunii economice a fost conştientizată încă din perioada revoluţiei industriale (secolul al XIX-lea), atunci când problemele de ordin social s-au dovedit a reprezenta preţul plătit de societate pentru progresul tehnologic dobândit. Deoarece aceste probleme afectau mai ales anumite categorii sociale, fie cele mai vulnerabile (femei, copii, persoane în vârstă, persoane cu dizabilităţi fizice sau psihice etc.), fie cele mai expuse modificărilor din economie (persoane necalificate sau slab calificate, categorii confruntate cu şomaj structural etc.), a devenit tot mai evidentă necesitatea unei politici distincte, destinată reducerii disparităţii dintre indivizi, regiuni sau state. Asemenea intervenţii au impus şi remodelarea sistemelor
1

fiscale şi bugetare, tocmai din dorinţa de a face faţă cheltuielilor în creştere necesitate de susţinerea categoriilor sociale afectate. Coeziunea culturală reprezintă o a treia trăsătură caracteristică societăţilor industriale avansate în care se evidenţiază o intensitate în creştere a comunicării şi răspândirea sistemelor de valori culturale comune, procese favorizate atât de progresul tehnologic cât şi de dezvoltarea relaţiilor economice internaţionale. Coeziunea culturală s-a produs nu numai în interiorul graniţelor şi culturilor proprii, prin consolidarea identităţilor naţionale (identificate prin steaguri, embleme-steme, imnuri, sărbători sau ritualuri naţionale), dar şi în afara acestor graniţe, sub forma curentelor vestimentare, creaţiilor artistice (în domeniul teatrului, filmului, muzicii), literare, a cluburilor şi /sau asociaţiilor cu idei, principii, valori comune etc. În plus, dezvoltarea sistemelor de educaţie şi a mijloacelor de comunicare în masă a facilitat răspândirea anumitor valori în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, contribuind la realizarea unei anumite coeziuni culturale. Coeziunea politică o trăsătură specifică evoluţiilor politice din ultimele secole, evidentă însă mai ales în ultimele decenii pe fondul revoluţiei din tehnologie şi comunicaţii, a reprezentat-o formalizarea normelor şi instituţiilor internaţionale (identificabilă printr-o serie de elemente obiective legate de uniformitatea instituţională şi legislativă specifică). Numeroasele mişcări (religioase, politice, civile, profesionale etc.) la care statele din Europa, dar şi din afara Europei, au fost martore, mai ales începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, au avut ca principal obiectiv consolidarea coeziunii politice atât în plan intern, cât şi internaţional. La nivel internaţional, urmărirea unor interese şi scopuri comune au condus la formarea de alianţe, organizaţii şi alte categorii de entităţi, cu un grad mai ridicat sau mai redus de coeziune politică. La nivelul Uniunii Europene, termenului de coeziune i s-a atribuit un înţeles mult mai restrâns, acela de coeziune economică şi socială. Pentru societatea europeană, coeziunea rămâne un pilon important, reprezentând obiectivul acţiunilor întreprinse în domeniul dezvoltării regionale. Politica de coeziune economică şi socială reprezintă o sumă de intervenţii la nivel comunitar, incluzând atât politica de dezvoltare regională (orientată, în principal, către reducerea disparităţilor teritoriale, regenerarea zonelor industriale în declin),
2

în sensul că obiectivele convergenţei nominale nu pot fi atinse decât în condiţiile în care condiţiile de manifestare ale ofertei nu sunt divergente. promovarea coeziunii economice şi sociale. includ: reducerea şomajului. Un asemenea concept a devenit o realitate în procesul integrării europene abia la finele anilor 80. Politica de dezvoltare regională include toate acele măsuri. creşterea nivelului de trai. Obiectivele specifice. conceptul de CES face trecerea către noţiunea de convergenţă reală. Tratatul crea Fondul Social European (FSE) şi Banca Europeană de Investiţii (BEI). De asemenea Art. precum şi o parte a PAC (asistenţa acordată dezvoltării rurale). evident. 92.3) al Tratatului de la Roma specifica faptul că subvenţiile naţionale (ajutoarele de stat) puteau fi considerate compatibile cu piaţa internă numai în măsura în care 1 Tratatul de la Roma menţiona faptul că statele membre trebuie să urmărească realizarea „unei dezvoltări armonioase a economiilor şi o reducere a decalajelor dintre regiuni”. Momente definitorii în evoluţia Politicii de coeziune economică şi socială • Deşi Tratatul de la Roma menţiona în preambul său necesitatea reducerii discrepanţelor regionale1. Obiectivul principal al Politicii de dezvoltare regională îl reprezintă realizarea unei cât mai eficiente şi echitabile repartiţii inter şi intraregionale în cadrul activităţilor şi a rezultatelor acestora. îmbunătăţirea infrastructurii. Cu toate acestea. Cea mai importantă componentă a Politicii de coeziune economică şi socială o reprezintă. Cu alte cuvinte. în vederea asigurării unei creşteri economice şi sociale dinamice şi durabile. el nu făcea trimitere. 3 .3 (actualul 87. respectiv PDR. Altfel spus. şi la diferite mecanisme redistributive. Conceptul de coeziune economică şi socială derivă din cel de convergenţă reală. atragerea investitorilor străini. la acea vreme. Politica de dezvoltare regională include un ansamblu de măsuri planificate şi promovate de către autorităţile administraţiei public locale şi centrale. prin valorificarea eficientă a potenţialului local şi regional. ca obiectiv esenţial. echilibrarea şanselor şi a condiţiilor sociale între mediul urban şi rural etc. la rândul lor. în acest scop. politica de dezvoltare regională (PDR). acţiuni care pot influenţa în mod semnificativ dezvoltarea unei regiuni.anumite aspecte ale politicii sociale (precum combaterea şomajului pe termen lung. fără a menţiona însă. fără a numi în mod explicit aceste obiective ca aparţinând unei politici specifice. sprijinirea procesului educaţional şi de formare continuă). în parteneriat cu diferiţi actori economici.

• Prima extindere.promovau „dezvoltarea economică a acelor zone în care standardele de viaţă erau foarte scăzute şi în care se înregistra un şomaj ridicat. Conştienţi de faptul că regiunile dezavantajate din Grecia şi sudul Italiei erau primele afectate de lărgirea din 1986. Corsica. centrul şi sudul Spaniei. ţările din centrul Europei. Pe de altă parte însă. atât în ceea ce priveşte veniturile. J. disparităţile regionale între cei şase nu erau atât de importante pe cât vor deveni ulterior într-o Europă cu nouă.” La începutul procesului de integrare. Portugalia. nevoia de a interveni în cazul disparităţilor regionale a devenit şi mai acută. calitatea infrastructurii etc. Irlanda şi Danemarca (1973) a însemnat şi primele măsuri în direcţia unei Politicii de dezvoltare regională efective. temporar. Grecia. Programul Comisiei pentru 2 Suma alocată la momentul respectiv era relativ modestă. utilizată de analiştii economici şi de sociologi pentru a analiza inegalităţile dintre regiuni. nord-vestul Germaniei şi nordul Italiei).fond care a fost şi rămâne principalul instrument de intervenţie în cadrul Politicii de dezvoltare regională 2. La momentul respectiv. dar şi pentru a compensa poziţia Marii Britanii în cadrul PAC. incluzând Marea Britanie. Harta discrepanţelor regionale în UE evidenţia o discrepanţă evidentă între Nord şi Sud (Sud în care. Delors. Lărgirile succesive au dus la creşterea decalajelor dintre regiuni. Irlanda şi Danemarca se confruntau cu probleme legate de zonele rurale. 280 milioane ECU. iar după ’90 şi Germania de Est) şi a unui centru bogat (sudul Marii Britanii. zece. a fost creat în 1975 Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR) . nord-estul Franţei. respectiv din nevoia de a pune capăt disparităţilor regionale din interiorul Comunităţii. a atras atenţia asupra importanţei şi necesităţii unei politici structurale coerente. cu excepţia notabilă a sudului Italiei. iar Marea Britanie cu aspecte sensibile privind restructurarea industrială din fostele zone miniere şi din sectorul siderurgic. Pe fondul acestor realităţi. Caracteristicile spaţiale ale dezechilibrelor regionale confirmau teoria „centrului şi a periferiei”. Irlanda.. dar şi productivitatea. • După aderarea Greciei în 1981 şi a Spaniei şi Portugaliei în 1986. sudul Italiei. doisprezece şi mai apoi cincisprezece membri. noul preşedinte al Comisiei la acel moment. o coordonare la nivel comunitar a schemelor regionale care implicau ajutor de stat a fost introdusă abia la finele anilor ’70. Ca atare. mai ales dacă o comparăm cu valorile actuale 4 . a fost inclusă şi Irlanda). politica structurală a UE a fost construită pe premisa existenţei unei periferii sărace (Scoţia.

(credite FEDER. 1985. cât de o lipsă de înţelegere. a fost introdus un nou concept şi un nou capitol în Tratatele de bază comunitare. într-un cadru unic. 5 5 Obiectivele 1. intitulat „Coeziunea economică şi socială”. nu este întâmplător faptul că.Orientare) la nivel comunitar. 1985. concept care trebuie să devină unul din pilonii Comunităţii. 1: promovarea dezvoltării şi ajustării structurale a regiunilor întârziate ca nivel de dezvoltare. FEOGA) 3 4 Commission. trebuie s-o spunem deschis. În cadrul acestui capitol se menţionează faptul că FEDER reprezintă principalul instrument comunitar utilizat pentru reducerea disparităţilor. de natură regională şi se adresau regiunilor mai puţin dezvoltate. prin Actul Unic (1987). regiunilor aflate în procesul restructurării industriale şi a zonelor rurale. Alocarea fondurilor se realiza prin intermediul a şase obiective generale5: • Obiectivul nr. atitudine care pare a fi promovată de unele ţări ce nu doresc să susţină conceptul de solidaritate. în cazul FEDER această parte putând atinge chiar la 80%. în mod explicit. FSE. p. mare parte din Spania. ca regulă generală. întârzierea fiind definită. J. Această tensiune este generată nu atât de problemele financiare. Aceste regiuni. solidaritatea trebuie privită nu în termeni de asistenţă. • Ca atare. sudul Italiei. 15 Commission. Delors avertiza Parlamentul European că negocierile de aderare cu Grecia. menit să sublinieze importanţa tot mai mare acordată politicii de coeziune. Corsica. ci mai degrabă ca o expresie a bunăstării generale. În martie 1985. Irlanda de Nord. de o ciocnire a civilizaţiilor. Portugalia. 2 şi 5b erau. Grecia. Spania şi Portugalia „dezvăluie o stare de tensiune. pentru o perioadă de cinci ani (1989-1993).1985 semnala faptul că disparităţile „pot deveni o sursă permanentă de confruntări politice” şi faptul că Sudului trebuie să i se ofere posibilitatea unei „repartiţii echitabile a beneficiilor care derivă din dezvoltarea economică”3. prin care s-a încercat integrarea şi coordonarea tuturor fondurilor structurale (FEDER. p. drept specifică zonelor cu un PIB pe locuitor inferior limitei de 75% din media comunitară. dominioanele franceze) reprezentau circa 1/5 din populaţia comunitară şi primeau circa 2/3 din creditele acordate prin cele trei fonduri structurale. contribuind la întărirea identităţii europene”4. FSE şi FEOGA . reflectă tensiunea dintre Sud şi Nord. Reacţia favorabilă la provocarea reprezentată de lărgirea spre sud şi creşterea discrepanţelor economice la nivel comunitar s-a materializat în prima reformă a FS. care. 5 .

2: ajutorarea regiunilor aflate în declin industrial (credite FEDER şi FSE). Finlanda. Spre deosebire de extinderile precedente. Grecia şi Irlanda. • Obiectivul nr. instrument care trebuia să răspundă constrângerilor legate de necesitatea realizării convergenţei economice şi monetare (nominale) în cadrul UEM. sub 8 locuitori/km (FEDER. la 14. în 1993. Prin Tratatul de la Maastricht. şi. la cererea statelor mai puţin dezvoltate. introduce Politica de dezvoltare regională în cadrul politicilor comunitare şi creează un nou instrument financiar. nu erau pe dea-ntregul satisfăcute de efectele redistributive ale Politicii de coeziune economică şi socială. în avantajul statelor mai bogate.• Obiectivul nr. Norvegia a decis să nu adere la Uniune. 130a) menţionează faptul că „obiectivul Comisiei este de reduce disparităţile dintre nivelul de dezvoltare al diferitelor regiuni şi rămânerea în urmă a celor mai puţin dezvoltate dintre acestea”. cunoscut şi sub numele de Tratatul de la Maastricht. ecu în 1987. negocierile privind Tratatul asupra UE (TUE). Ca atare. realizarea UEM. 3: combaterea şomajului de lungă durată (FSE).1 mld. în principal. • Obiectivul nr. Fondul de Coeziune (FC) (Art. aflate la periferia sudică a Europei. Suedia şi Finlanda): dezvoltarea şi ajustarea structurală a regiunilor cu o densitate foarte redusă a populaţiei. FEOGA – Orientare) şi promovarea dezvoltării zonelor rurale (obiectivul 5b este vizat de cele trei Fonduri). după aderarea ţărilor nordice. prezenţa ei a influenţat procesul de negociere. Chiar dacă. Fondul de coeziune urma să contribuie la susţinerea proiectelor publice de transport şi protecţie a mediului în patru din cele mai puţin competitive (la acea dată) state membre. această rundă de extindere nu urma să mărească decalajele regionale în 6 . Suedia. în final. TUE (Art. • Obiectivul nr. • Obiectivul nr. conceptul de Coeziune Economică şi Socială devine unul din cei trei piloni ai Comunităţii Europene. alături de Piaţa Unică şi UEM. 4: facilitarea inserţiei profesionale a tinerilor (FSE). alocate prin intermediul bugetului comunitar. Reforma a implicat dublarea Fondurilor structurale. respectiv Spania. 130d). FSE şi FEOGA – secţiunea Orientare). 6 (introdus în 1995. Norvegia şi Austria au început pregătirile pentru aderarea la UE. 5: accelerarea ajustării structurilor agricole (obiectivul 5a. de la 6. au fost privite ca fiind. • La începutul anilor ‘90. • Deoarece statele mai sărace. Portugalia.3 mld.

special pentru Finlanda şi Suedia. Cum negocierile au început în mijlocul unei perioade de programare. care să aibă drept scop regiunile cu densitate redusă. o nouă măsură pentru problemele specifice spaţiului nordic şi anume Obiectivul 6. 2 anilor Prima extindere: Danemarca. Ţările nordice şi-au dat seama însă că problemele regionale şi structurale ar fi continuat în interiorul naţiunilor proprii. fiind însă posibil să se creeze. ţările nordice au înţeles că era imposibil să schimbe sistemul în mod direct. Suediei şi Austriei reforma FS din 1988 Pachetul Delors II şi crearea FC Introducerea Obiectivului 6 al FS Agenda 2000 şi procesul de extindere Viitoarea reformă a spre centru şi est (are în vedere perioada FS 2000-2006) 7 .UE. crearea Pachetul Delors I şi 1993 1995 1997-1999 pieţei unice Tratatul asupra UE: crearea UEM Aderarea Finlandei. periferice şi dominant rurale. în special regiunile periferice şi nordice. Irlanda şi Crearea FEDER Programele Integrate ’70 Marea Britanie Mijlocul anilor ’80 Extinderea sudică: Spania şi Portugalia Mediteraneene Sfârşitul anilor ’80 Actul Unic European – 1992. Principale momente ale procesului de integrare economică în paralel cu evoluţiile înregistrate în cazul politicii de coeziune Principalele momente în procesul integrării europene 1957 Tratatul privind crearea CEE Dezvoltarea politicii de coeziune a UE Prevederi generale în preambulul TCEE şi Începutul Art.

pe de-o parte. era un răspuns formulat într-un context când Germania nu avea nici o posibilitate de a promova o politică industrială proprie. ci printr-un proces lung şi dificil. Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă (Association of European Border Regions) care a stabilit. de la început. respectiv a diferitelor regiuni. Churchill.2. în discursul politic european şi sunt promovate iniţiative în vederea permanentizării acestor relaţii noi. relaţii bune de cooperare cu instituţiile europene.Reforma 2013 structurale politicii 1. dincolo de lupta între „naţionalisme” a apărut şi divizarea ideologică în care context. Astfel a lansat Robert Schuman chemarea către ţările Benelux. Italia de a fonda împreună cu Franţa şi Germania CECO. 1946) susţinute de câţiva reprezentanţi ai federalismului european. în 1971. în dorinţa de a inventa instrumente noi pt. aproape inevitabil. nu apare textual în Tratatul de la Roma. În acest context se lansează Planul Marshall. sau în relaţia dintre Germania şi Olanda. rostită la Harvard University. relaţie ce marchează întregul context european. 8 Declaraţia Schuman. Ed.2007-2013 Cadrul financiar pentru perioada 2007. Comunitatea „ideatică” a Europei suferise o profundă lovitură odată cu al II-lea Război Mondial. Zürich. chiar prima structură transnaţională. s-a formulat ideea structurării unei organizaţii regionale europene (W. care a stat la baza înfiinţării CECO. Politica regională. Marga: Filozofia unificării europene. ci sub forma unui scop generic.6 analiştii pragmatici susţin ideea unei unificări condiţionată primordial de interese şi procese economice.8 Existau şi alte zone ale Europei unde se punea problema eliminării efectelor celui de II-lea Război Mondial – Scandinavia de exemplu. De fapt. Nu este de mirare că problema formării unor structuri noi şi a cooperării transfrontaliere este prezentă. 1997. iar Franţa. Astfel ia fiinţă. pe de altă parte. Marea Britanie s-a alăturat acestei structuri în 1954. Începuturile politicii regionale a Comunităţii Europene Chiar dacă în literatura de factură teoretică s-a formulat ideea existenţei unei filozofii a unificării europene. când se vorbeşte de necesitatea dezvoltării armonioase a 6 7 A.7 Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). considerată punctul de plecare pentru Piaţa Comună a perioadei dinainte de căderea comunismului. Dacia. realizarea unei Europe noi. începând cu anii ’60. şi are la bază două idei de maximă importanţă: Europa dorită (a se construi prin federalizare) nu se poate realiza dintr-o dată. 8 . Cluj. negocieri referitoare la transferurile ce sunt condiţionate de disparităţile existente la nivelul ţărilor şi. Tot acest spirit pragmatic se manifestă şi în acele opinii care susţin că politica regională este un instrument al negocierilor din cadrul procesului de integrare. în noul context trebuie să se pună capăt antagonismului franco-german. prin celebra conferinţă a secretarului de stat american din 1947. a fost prezentată de ministrul de externe francez în 1950. ca domeniu distinct. care propunea sprijin american pentru reconstrucţia europeană. avea interesul de a tranşa pentru totdeauna problema istoric spinoasă a Alsaciei şi Lorenei.

Reprezentantul Marii Britanii. Această schimbare s-a produs cu definitivarea. Anterior acestei date.  În 1972 are loc. Criza petrolului. nu prezenta diferenţe majore economice în plan teritorial. poate cu excepţia regiunilor din sudul Italiei. la Paris. şi anume Fondului Social European (existent din 1960) şi Fondul European de Orientare şi Garantare în Agricultură (1962). întâlnirea şefilor de state din Piaţa Comună. Germania problema majoră era agricultura. regionalismul numai în cazul Italiei fiind prioritar). cronologia evenimentelor privind politica regională este următoarea:  1961 – apariţia problematicii la nivelul unor state membre. în raportul prezentat cu această ocazie. trebuia să vină o schimbare pentru a poziţiona această problemă la nivelul Comunităţii. G. 9 . Politica Regională în cadrul Pieţei Comune. pt. Evoluţia politicii regionale. La aceea dată nici nu se motiva o politică regională de sine stătătoare.  1969 – primele propuneri concrete de reformă în domeniul politicii regionale. 1. a tranşat definitiv această problemă în favoarea atenţiei ce trebuie acordată regiunilor. solicită realizarea unei analize privind disparităţile regionale şi necesitatea armonizării politicilor regionale naţionale cu cea internaţională. deoarece Comunitatea Economică Europeană.  1965 – primul raport către Comisia Europeană privind regiunile. a tratativelor privind aderarea Marii Britanii şi a Irlandei la CE. creată prin acest tratat. Reformele politicii regionale în UE.economiei. izbucnită în 1973. Thomson.  1967 – constituirea Direcţiei Generale pt. se instituie Comisia de Politici Regionale cu participare uniformă – 2 reprezentanţi din partea fiecărui stat membru. Belgia dezvoltarea teritoriului. Având în vedere că în perioada imediat următoare semnării Tratatului de la Roma în privinţa priorităţilor diferitelor ţări se constată diferenţe semnificative (pt. în 1972. dezvoltare teritorială. unde s-a decis elaborarea unei concepţii privind politica regională şi se propune instituirea unui Fond de Dezvoltare Regională pentru probleme din domeniile agrar. Acest Fond – funcţional din 1975 – se alătura celorlalte două existente.3. şomaj structural.

în 1988. sunt elemente care conduc la ideea necesităţii unei politici regionale de sprijin pentru zonele subdezvoltate. s-au realizat noi transferuri de competenţe. pentru o mai mare eficacitate şi menţinerea echilibrului instituţional.9 În 1986. 2001. p. p.282. Politica regională funcţionează ca o adevărată politică comunitară: sprijinul UE vine să completeze eforturile ţărilor membre şi în curs de aderare în domeniul regional. Apud: Single European Act (SEA) in: T. Fondul Structural pentru Coeziune. MO. regiunile cele mai dezvoltate având un PNB de 3 ori mai mare în comparaţie cu cele slab dezvoltate. ce se poate motiva cel mai simplu prin evocarea a două cifre: în timp ce prin aderarea celor 3 ţări populaţia Comunităţii Europene (CE) s-a majorat cu 22 %. fiind necesară şi a celor nevamale (fizice. tehnice sau fiscale).Criza economică din anii ’70. poate cea mai importantă din istoria sa. Actul Unic plasează coeziunea economică şi socială în rândul priorităţilor CE. Creşterea importanţei politicii de coeziune şi de intervenţii structurale – politică regională. prin Actul Unic European se adoptă o nouă reformă structurală a CE. Astfel. Aderarea ţărilor din Mediteraneană (Grecia – 1981. PNB-ul comun a avut o creştere de 10 %. se ajunge la situaţia ca după agricultură (cca. în 1993. Portugalia. al adoptării Actului sunt demersurile şi programele vizând formarea unei adevărate pieţe interne şi unice plecând de la ideea că eliminarea obstacolelor vamale nu este suficientă. 40 % din sprijinul oferit). 30 %). apare un nou fond structural. în plan economic. Spania şi Portugalia – 1986) aduce schimbări mari în privinţa politicii regionale. London. pe locul secund în privinţa fondurilor alocate să fie politica regională (cca. Spania). începând cu 1985 se acordă sprijin pentru intervenţii care reduceau diferenţele regionale la nivelul Comunităţii. 10 . În acest context are loc. în consecinţă politica regională devine politică comunitară. Irlanda.10 Consecinţe. pentru a răspunde noilor obiective formulate. o reformă privind fondurile structurale şi se instituie. Bainbridge: European Union. Penguin Books. Budapest. respectiv concepţia privind uniunea monetară formulată în cadrul planului Werner. de data aceasta pentru orientare în domeniul pescuitului. 442. în fond – se poate arata prin evoluţia ponderii acestor cheltuieli în bugetul 9 10 Apud: Horváth Zoltán: Kézikönyv az Európai Unióról. fond destinat prioritar ţărilor mai slab dezvoltate (Grecia. CE a devenit un teritoriu cu diferenţe serioase privind dezvoltarea economică. Dacă în prima perioadă sprijinul era destinat diminuării unor disparităţi dintre diferitele regiuni în ţările membre. 1998. de la state către comunităţi. Tot în 1993.

Brussels. Tot din fonduri structurale se oferă sprijin pentru reţeaua de şosele transeuropene şi pentru protecţia mediului. cca. 1999. care dispun de un PIB pe cap de locuitor mai mic decât 75 % din media comunitară. Celelalte 3 direcţii prioritare legat de acest fond nu sunt condiţionate de structuri regionale. cu un venit mediu mic. ⇒ domeniul IV: cursuri pentru sporirea capacităţii de integrare la locul de muncă. 11 % din fonduri dirijate în acest sector. Suedia). suma totală a sprijinu-lui acordat constituie cca. şi anume: ⇒ domeniul III: reducerea şomajului prelungit. ⇒ domeniul V / b: regiuni periferice cu o industrie firavă – se referă la regiuni mai mici (NUTS III). Verlag Österreich. 11 . sprijin pentru tineri cu probleme sociale. Din Fondul de Dezvoltare Regională se oferă sprijin în următoarele domenii prioritare:11 ⇒ domeniul I: zone foarte defavorizate – are în vedere acele regiuni apar-ţinând nivelului NUTS II. şi are în vedere trei indicatori de bază: rata şomajului (peste media pe CE). 1999. pentru regiuni aparţinând nivelului NUTS II. cu o populaţie în regres sau cu o densitate foarte mică a populaţiei. Finlanda. ⇒ domeniul V / a: pentru schimbări structurale în agricultură şi pescuit.unional: de la 5 % în anii ’70 se ajunge în deceniul următor la 10 %. ⇒ domeniul II: regiuni serios afectate de schimbări structurale industriale. ca astăzi aceste cheltuieli să se ridice la 30 % din total. cca.5 % din fondul regional. 5 % din fond. Kopeczek: Der Concours der EU. se adresează regiunilor de categoria NUTS III. Apud: Commission Guidelines for Regional Development Programmes 2000-2006. Wien. cu un cuantum de 0. 65 % din sprijinul acordat din acest fond este destinat acestui grup de regiuni. European Communities. politica în domeniu trebuie să respecte următoarele principii:12 11 12 Apud: A. ⇒ domeniul VI: sprijin pentru ţările care au aderat ultimele (Austria. Pentru a se asigura caracterul regional al sprijinului oferit. şomerii din industrie (peste media din CE) şi un trend descendent al celor angajaţi în industrie.

⇒ Asociaţia Europeană a Regiunilor de Graniţă. ♦ intensitatea sprijinului oferit va fi în concordanţă cu gravitatea problemei pentru care este solicitat. în decursul timpului. 12 . care nu pot influenţa dezvoltarea întregii zone. În elaborarea reformei s-a ţinut cont de câteva principii. ⇒ Consiliul Comunităţilor şi Regiunilor Europei.  politica în domeniu trebuie să se bazeze pe parteneriate între actanţii vizaţi în cadrul respectiv. ⇒ Comitetul Regiunilor din cadrul Uniunii Europene. fiecare cu specificităţi şi priorităţi structurale.♦ sprijinul nu poate viza întregul teritoriu al unui stat. ⇒ Adunarea Regiunilor Europei. Reforme în domeniul politicilor regionale Politica regională a Comunităţii a trecut prin mai multe etape. În plan instituţional. aprinse. Fiind cea mai importantă în materie. ♦ pentru obţinerea sprijinului trebuie clar definite teritoriul şi domeniul ce vor beneficia de el. după cum urmează: ⇒ Congresul Puterilor Locale şi Regionale din cadrul Consiliului Europei. în dorinţa de a-i asigura eficienţă. Aceste reforme succesive au fost condiţionate şi de aderarea unor noi membrii la CE. ♦ sprijinul oferit din Fondul de Dezvoltare Regională trebuie să acopere domenii şi probleme incluse în programele de dezvoltare regionale respective. s-au format structuri de reprezentare şi decizional-consultative. ♦ nu se acordă sprijin pentru acele unităţi geografice periferice. claritate şi acurateţe metodologică. reforma din 1988 se axa pe 3 probleme majore:  politica structurală trebuie să conducă la reale efecte economice. Din acest motiv.  sprijinul să vizeze elemente din programe de bătaie lungă. şi anume:  subsidiaritate. descentralizare – asigurarea unui spaţiu autonom şi com-petenţe decizionale pentru potenţialii beneficiari. soluţiile fiind de compromis. din care fac parte. reformele au fost precedate de discuţii vii.

S-au stabilit criteriile de încadrare pentru diferitele spaţii. Reforme au avut loc şi după 1988.  programare – planificare strategică structurată de jos în sus.  concentrare şi adiţionalitate – sprijin financiar provenit din mai multe surse. dar liniile directoare ale acestor politici nu au mai fost fundamental reformulate. axat pe elementele structurale prioritare. priorităţi stabilite prin strategii legitim adoptate. Comisia a propus să reorienteze politica coeziunii. sub preşedinţia londoneză. dar aduce o viziune strategică pronunţată şi pune accent pe priorităţile Strategiei Lisabona.Programele Operaţionale. sub preşedinţia luxemburgheză şi cel din decembrie 2005. solicitând elaborarea a doar două documente programatice: unul strategic Cadrul National Strategic de Referinţă (armonizând atât priorităţile naţionale. şi vor mai exista desigur. în iulie acelaşi an. cât şi pe cele comunitare. ecologică şi socioculturală. cel din iunie 2005. de nivele diferite. 13 . a Programelor Complement. Reforma menţine obligativitatea programării multianuale (pe o perioada de 7 ani). In lipsa unui acord asupra bugetului în cadrul Consililui European din iunie anul trecut au fost redactate Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune. pentru cele rurale acestea sunt: economică. regiune semnificativ rurală (15-50 % din populaţie locuieşte la sat) şi regiune predominant rurală (cu un procent de peste 50 % de populaţie rurală). Dispare astfel necesitatea elaborării Planului Naţional de Dezvoltare. parteneriate – între diferite sectoare şi instituţii. îndelung negociate de către cele două Consilii Europene. Pentru fiecare categorie în parte s-au stabilit funcţii de bază. în vederea unei coordonări şi derulări eficiente. cuprinse în Orientarile Comunitare Strategice pentru politica de coeziune) şi unul operaţional . Parlamentul European nu şi-a dat avizul asupra perspectivelor financiare propuse de către Comisia Europeană. cu scopul de a o pune în serviciul creşterii economice şi a ocupării (Strategia de la Lisabona) precum şi al dezvoltării durabile (Strategia de la Goteborg). In cadrul perspectivelor financiare 2007-2013. şi s-au identificat trei categorii de spaţii: regiune preponderent urbană (populaţie urbană 85 % din populaţie). precum şi caracterul operaţional al Cadrului de Sprijin Comunitar.

Actualele obiective (1. Fondul Social European şi Fondul de Coeziune. noţiunea de Autoritate de Plată dispare şi este înlocuită cu Autoritatea de Certificare pentru obiectivul Convergenţă.2 si 3) şi cele 4 iniţiative comunitare vor fi reorganizate după 2007 în doar 3 obiective: Convergenţă. Pentru a asigura o coordonare justă şi echitabilă a politicii de sprijin regional şi pentru a avea un control eficace. Acelaşi lucru se întâmplă şi pentru obiectivul Cooperare Europeană Teritorială. Sistemul NUTS are în vedere 5 nivele ale organizării teritoriale. In domeniul managementului. Ar trebui sa fim destul de înţelepţi pentru a alege acele proiecte care să creeze o convergenţă economică dar şi premisele unei societăţi mai egalitariene şi mai juste capabilă să creeze oportunităţi pentru toţi cetăţenii UE. şi a fost adoptată printr-o decizie a Consiliului (1260/1999). se impunea delimitarea teritoriilor de implementare a politicii regionale. la data efectuării studiului.In studiul realizat de către IER s-a ajuns la concluzia că " dacă pentru noile structuri aferente Obiectivului Convergenţă au fost preluate de către autorităţile române. fără deosebire de locul unde se află. In acest caz apare şi o Autoritate Unică de Control şi un grup de controlori financiari (format din cate un controlor numit de fiecare stat membru participant cu rolul de a sprijini Autoritatea de Control). după cum urmează: 14 .(vezi obiectivul Cooperare Europeană Teritorială) Cele cinci fonduri vor fi reduse la trei: Fondul European de Dezvoltare Regională. România este eligibilă doar pentru obiectivul Convergenţă şi Cooperare Teritoriala Europeană. trebuia asigurată transparenţa procesului – problemă de ordin procedural. Pentru a asigura un tratament unitar pentru unităţi ce prezintă o foarte mare diversitate în privinţa organizării teritoriale a statelor din Europa. existau întârzieri semnificative în crearea noilor structuri aferente obiectivului Cooperare Teritorială Europeană. România va beneficia de toate trei. Competitivitate Regională şi Ocupare şi Cooperare Teritorială Europeană. S-a elaborat o bază de referinţă unitară a statisticii regionale sub forma unui nomenclator statistic general denumit NUTS (Nomencltaure des Unités Territoriales Statistiques). Sistematizarea NUTS are în vedere unităţile teritorial-administrative existente în spaţiul UE.

numărul localităţilor fiind de 98433. în cadrul politicii regionale nu se acordă sprijin nivelului V. pe nivele NUTS I. în majoritatea ţărilor UE acest nivel administrativ nu există). Anglia: judeţ. Luxemburg: canton. Irlanda: ţara o sin-gură regiune. În tabelul ce urmează prezentăm repartiţia. • NUTS II – regiuni (Germania: Regierungsbezirk. III a regiunilor din UE-15: Ţară NUTS I Număr Populaţie 3 3 1 2 8 16 4 1 11 1 11 4 3 7 1 medie 2 638 000 3 290 000 5 171 000 2 527 000 6 546 000 5 039 000 2 578 000 3 549 000 5 169 000 393 000 5 273 000 3 769 000 3 286 000 5 584 000 8 668 000 NUTS II Nu Populaţie măr 9 11 1 6 26 38 13 1 20 1 35 12 7 18 8 medie 879 000 1 116 000 5 171 000 842 000 2 268 000 2 015 000 793 000 3 549 000 2 843 000 393 000 1 657 000 1 265 000 1 408 000 2 171 000 1 084 000 NUTS III Nu Populaţi măr 35 43 15 19 100 445 51 8 103 1 65 40 30 52 24 e medie 226 000 234 000 335 000 266 000 589 000 148 000 202 000 444 000 599 000 393 000 892 000 380 000 329 000 752 000 361 000 15 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 15 Austria Belgia Danemarca Finlanda Franţa Germania Grecia Irlanda Italia Luxemburg Marea Britanie Olanda Portugalia Spania Suedia . Danemarca. cele mai importante nivele NUTS sunt: I. Italia: judeţ. Franţa: macroregiune. • NUTS V – localitatea. II. Suedia: ţara constituie o macroregiune). Austria: Land. Spania: grup de comunităţi autonome. Spania: judeţ. Numărul unităţilor NUTS IV este cu puţin mai mare decât al celor NUTS III (1074 faţă de 1031). Franţa: regiune. Franţa: departament. II şi III. De regulă.• NUTS I – macroregiuni (Germania: Land. Luxemburg: ţara un singur judeţ). Suedia: regiuni de dezvoltare). NUTS IV – microregiuni (Portugalia: comună. Spania: comunitate autonomă. Italia: grup de regiuni. Olanda: provincie. Italia: regiune. • • NUTS III – judeţe (Germania: Kreis. Din motive practice.

1.4. Dificultăţile economice. rezistente la schimbare. coerenţa politicii regionale nu se poate asigura prin proceduri mecaniciste. iar aceasta conduce mai totdeauna la scepticism şi la adoptarea unei atitudini defensive. iar o analiză şi mai atentă relevă diferenţe destul de mari chiar în cadrul aceleiaşi ţări. Dacă până acum aderarea noilor membri la Uniunea Europeană s-a făcut în contextul unui climat economic şi politic favorabil. Privind retrospectiv. prin definiţie. Implicaţiile extinderii asupra politicii regionale a Uniunii Europene. iar recentul val de extindere din 2004-2007 este un exemplu în acest sens. mai ales dacă într-un nou stat membru există controverse cu privire la Uniunea Europeană (cum a fost cazul Marii Britanii) sau dacă noul stat membru nu poate să fructifice pe deplin avantajele apartenenţei la UE (cum a fost cazul Greciei).Uniunea 75 4 238 000 208 1 830 000 103 343 000 1 -. scleroza instituţională sau nevoia de reformă socială cu care se confruntă ţările membre (mai ales cele din vestul Europei). mai ales datorită procesului îndelungat de învăţare la care au fost supuse ţările candidate. actualul val de extindere a Uniunii Europene este similar celor anterioare sub aspectul reticenţei şi „nervozităţii” manifestate de membrii mai vechi. Încercăm să evidenţiem prin ce anume se diferenţiază actuala extindere de valurile anterioare şi care sunt principalele provocări cu care se confruntă în acest moment Uniunea Europeană şi statele membre.--. Situaţia prezentată ne arată diferenţe foarte mari la fiecare nivel NUTS între diferitele ţări membre. Propunerile elaborate şi promovate la nivelul UE de către diferitele ţări membre ţin cont de aceste specificităţi.Europeană Sursă: CEC. Regions. iar de altă parte presiunilor la nivel internaţional. datorat pe de o parte problemelor de pe plan intern. sistemele politice sunt. se numără printre principalii factori care au accentuat starea de nesiguranţă 16 . Aceste diferenţe pot motiva o nouă reformă în domeniu. La acestea se adaugă faptul că adaptarea nu este întotdeauna uşor de înfăptuit. în acest moment. Primirea „în club” a noilor ţări presupune un proces de adaptare şi costuri suplimentare din partea tuturor actorilor implicaţi. Experienţa a arătat că procesul de acomodare nu este chiar atât de dificil. Uniunea Europeană este străbătută de un val de pesimism. climatul politic volatil.

1. faţă de ţările sărace. Orice tentativă de a readuce această politică în competenţa statelor membre este respinsă aproape unanim. Rusia. Toate contribuţiile primite sunt de acord asupra faptului că obiectivul principal al politicii coeziunii este reducerea inegalităţilor economice și sociale în ceea ce privește nivelurile de dezvoltare ale regiunilor europene.şi scepticism. •responsabilitatea pe care Uniunea Europeană o are. Pe de altă 17 . India. stimulează gestiunea strategică şi financiară multianuală. este necesar ca regiunile mai puțin dezvoltate să rămână în centrul atenției acestei politici. Astfel.5. majoritatea contribuţiilor apreciază faptul că această politică promovează crearea unei culturi a colaborării. China). Multe dintre aceste contribuţii confirmă că politica de coeziune orientează şi sprijină creşterea în Europa. susţine competitivitatea în cele mai vulnerabile regiuni. care a determinat adoptarea unor măsuri protecţioniste (aşa numitul „patriotism economic. ca actor economic global. consolidează progresul social şi solidaritatea.Oportunitatea aplicării în continuare a unei politici regionale comune. atât de criticat în cercurile internaţionale). Astfel. datorată ineficienţei unor politici comunitare. Pe plan extern două aspecte sunt de menţionat: •concurenţa din ce în mai puternică din partea statelor dezvoltate ca Statele Unite sau Japonia dar şi din partea ţărilor „BRICK” (Brazilia. fac din capitalul fizic. alături de creşterea neîncrederii în construcţia europeană. încurajează investiţii care nu ar fi fost întreprinse în absena sa. Viitorul politicii regionale 1.1. În mod similar. a potenţialului de inovare.5. social şi uman factori de stimulare a creşterii. promovează transferul cunoştinţelor practice şi al celor mai bune practici între regiuni şi între statele membre şi favorizează existenţa unei culturi a evaluării şi a monitorizării. a capacităţii administrative şi a modernizării administraţiei. cum sunt cele din Africa sub-sahariană. Consultarea publică a confirmat că politica de coeziune continuă să suscite un viu interes. prima concluzie generală a acestei discuţii ar putea fi recunoaşterea de către părţile interesate a rolului important pe care politica de coeziune îl joacă în construcţia Uniunii Europene şi sprijinul acordat de către părţi pentru continuarea acestei politici.

din cauza dimensiunii lor transnaţionale. de a promova masa critică şi excelenţa în anumite domenii. 1. ar trebui să fie consolidată. Unele contribuţii consideră că aceste dificultăţi sunt deja abordate prin realizarea agendei de la Lisabona şi a agendei de la Göteborg.susțin că politica de coeziune ar trebui să acopere întregul teritoriu al UE. motiv pentru care .împreună cu Parlamentul European . Unele contribuţii îi cer Comisiei să completeze nivelul PIB pe cap de locuitor exprimat în SPC (standardul puterii de cumpărare) cu alţi parametri de măsurare a bunăstării şi a nivelului de trai. toate cheltuielile au implicit un efect redistributiv. majoritatea contribuţiilor subliniază că politica de coeziune nu poate fi nici unicul. Marea majoritate a părţilor interesate consideră cooperarea teritorială ca fiind o parte esenţială a politicii de coeziune şi apreciază faptul că aceasta a devenit un obiectiv unanim recunoscut. fie de a asista restructurarea unui anumit sector. În timp ce politica de coeziune are explicit o funcţie redistributivă. Divergenţe între ţările membre UE în privinţa bugetului politicii regionale comune Fiecare politică finanţată de către bugetul Comunităţii are propriile obiective.parte. necesită un răspuns din partea Comunităţii. Alte contribuţii amintesc faptul că abordarea acestor probleme ar trebui să nu determine plasarea în plan secundar a obiectivelor principale ale politicii de coeziune stabilite de către Tratat. subliniază acestea. nici principalul instrument de intervenţie. Deoarece articolul 159 din Tratat prevede 18 Cooperarea teritorială. ci are scopul de a stimula potențialul de dezvoltare endogenă al regiunilor europene. sau de a susţine investiţiile care. schimbările demografice şi tensiunile sociale. Cu toate că există un consens asupra faptului că politica de coeziune ar trebui să abordeze şi aceste probleme. majoritatea contribuțiilor .2. schimbarea climatică şi creşterea preţului energiei.5. dat fiind faptul că aceasta nu constă într-un simplu mecanism de solidaritate. este unul dintre cele mai bune exemple ale valorii adăugate a acestei politici. Al patrulea raport privind coeziunea a identificat o serie de dificultăţi cu care regiunile şi statele membre se confruntă şi vor trebui să se confrunte din ce în ce mai des: globalizarea.

dimensiunea Fondurilor scade în raport cu PIB-ul UE. În plus. politica de coeziune a furnizat asistenţă cheie pentru ajustarea structurală în statele care au aderat la UE în faze succesive ale extinderii şi contribuie în prezent la îndeplinirea Strategiei de la Lisabona. nici politicile pentru susţinerea restructurării nu arată vreo corelare cu prosperitatea naţională. devreme ce majoritatea cheltuielilor sunt legate de stuctura holdingurilor din agricultură şi de decalajul între preţurile de pe piaţă şi preţurile de susţinere. 19 . Până 13 Document al Comisiei: „Alocarea cheltuielilor pe stat membru al EU în 2005”. Cheltuielile care au drept scop promovarea excelenţei şi depăşirea fragmentării activităţilor în anumite domenii (precum cercetarea şi dezvoltarea) nu sunt legate de prosperitatea statelor membre şi.2 miliarde euro în 2013. Cu toate acestea. Nu este surprinzător că distribuirea resurselor între statele membre. disponibil pe http://ec. În mod similar.că formularea şi punerea în aplicare a politicilor şi a acţiunilor trebuie să ţină cont de coeziunea economică şi socială. Politica de coeziune a jucat un rol esenţial în susţinerea construirii Uniunii Europene. pentru care datele din 2005 nu sunt relevante. prin urmare. în fiecare stat membru. dat fiind că acesta este principalul criteriu pentru alocarea resurselor. De asemenea. este foarte important să se înţeleagă efectul general al bugetului comunitar.htm. distribuirea acestora între statele membre nu este corelată cu PIB-ul. indiferent de locul în care trăieşte şi munceşte şi dacă a putut sau nu să contribuie la activitatea economică. statele membre mai slabe au fost ajutate să îndeplinească condiţiile pentru convergenţă economică şi finanţe publice stricte. căutând ca fiecare să beneficieze de crearea Pieţei Unice. este puternic legată de PIB-ul acestora. în evoluţia spre o monedă unică. conform politicii de coeziune. eu/budget/documents/revenue_expenditure_ en. Deoarece datele privind cheltuielile efective sunt disponibile doar până în 200513.europa. prin crearea Fondului de coeziune la începutul anilor 1990. cele de mai jos nu includ noile state membre care au aderat la Uniune în mai 2004 şi la începutul lui 2007. Politica de coeziune reprezintă în prezent aproximativ o treime din cheltuielile totale din bugetul Comunităţii şi va ajunge la aproximativ 54. Septembrie 2006. în ciuda provocărilor ridicate de cele două extinderi recente ale UE şi de intrarea a 12 state cu un PIB pe cap de locuitor destul de semnificativ sub media din statele membre existente.

astfel încât cele cu nivelul cel mai scăzut să primească cele mai mari sume. 56% din resursele disponibile au fost alocate regiunilor cu cel mai scăzut venit. fiecărui stat membru i se alocă un ajutor pe cap de locuitor cu atât mai ridicat cu cât PIB-ul pe cap de locuitor în regiunile respective este mai mic. ţinând cont de alocările indicative propuse de Comisie. Dacă în 1989. şi nevoia de a se asigura că resursele disponibile sunt utilizate în modul cel mai eficient. Noile state membre.în 2013. care se alocă pe plan naţional). guvernele naţionale sunt responsabile de hotărârea distribuirii între programele naţionale şi regionale şi între regiuni (cu excepţia Fondului de Coeziune. vor primi doar puţin peste 52% din totalul pe parcursul perioadei. Pe baza metodei adoptate.10). la sfârşitul perioadei actuale de programare.35% din PIB. În total. pe baza statisticilor obiective. care reprezintă aproximativ 21%din populaţia UE-27. procentul va fi de 85%. sistemul se asigură că majoritatea resurselor se concentrează pe regiuni şi state mai puţin dezvoltate. Această sumă este apoi restricţionată astfel încât să nu poată depăşi un nivel maxim în raport cu PIB-ul (Fig. acestea vor fi scăzut la 0. Metoda de distribuire încearcă să stabilească un echilibru între nevoia de a corela valoarea asistenţei financiare la PIB-ul pe cap de locuitor al unei regiuni sau al unei ţări. comparativ cu valoarea la începutul anilor 1990 (Fig. în timpul pregătirii Agendei 2000. După deciderea alocării resurselor între statele membre. utilizând aşa numita metodă Berlin stabilită în 1999. 4.11). 4. 20 . Alocarea fondurilor către statele membre şi regiuni pentru perioada 2007-2013 a fost hotărâtă de Consiliul European în decembrie 2005.

concepute şi gestionate la nivel naţional. în prezent. Provocarea statelor beneficiari neţi ai fondurilor structurale. peste 100 miliarde euro din fondurile structurale vor fi direcţionate nu spre programele regionale. Prin urmare. şi aproximativ 54% în baza obiectivului de competitivitate regională (minimul fiind de 38% în Belgia). statele membre şi regiunile sunt responsabile de stabilirea distribuirii fondurilor structurale între FERD şi FSE. De acest rabat s-a bucurat numai Marea Britanie. pe baza datelor disponibile. prin noile perspective financiare acestea vor primi 50 % din suma totală pentru obiectivul Competitivitate şi Cooperare Europeană Teritorială. În plus. În raport cu distribuirea iniţială a resurselor între regiuni specificată de Comisie. regiunilor celor mai dezvoltate.contribuabili neţi . departe de destinatarii intenţionaţi. Totuşi. noilor state membre. aşa cum este şi România este capacitatea de absorbţie a acestora. în majoritatea cazurilor. statele membre au realocat în medie aproximativ 6% din resursele FEDR în regiunile de convergenţă. din 1984. drept urmare. în baza obiectivului de competitivitate regională. distribuirea programelor naţionale şi regionale variază semnificativ între state. Pentru perioada 2007-2013. ci spre cele sectoriale. în final nu vor primi banii înapoi de la fondurile structurale. pentru toate cele şase state contributoare nete. 21 . Principala provocare a fondurilor structurale ale UE constă în faptul că acele state . programele regionale sunt planificate să absoarbă aproximativ 50% din susţinerea fondurilor structurale în baza obiectivului de convergenţă şi peste 75% din susţinere. şi 7% în regiunile din Centrul Regional Europa. în majoritate. determinată de impunerea unui anumit procent al cofinanţării şi imposibilitatea asigurării acestui procent al cofinanţării la nivel local şi regional. deoarece. care alocă cea mai mare parte din resurse. programelor naţionale. De asemenea s-a propus o generalizare a "mecanismului de corecţie" sau rabat.nu mai sunt dispuse să plătească.Conform cadrelor naţionale strategice de referinţă (CNSR). statele membre au decis să transfere în medie aproximativ 75% din alocarea fondurilor structurale către ERDF în baza obiectivului de convergenţă (minimul fiind de 63% în Regatul Unit). cât şi în Grecia şi Portugalia.

Cluj. Tritonic.finantare. Barbulescu. 1997. A: Filozofia unificării europene. Bucuresti.europa. Iordan Gheorghe.Bibiografie: 1. Marga. Dacia. 2. 2006.eu http://ec. • • www.ro www. Ed. Uniunea Europeana: politicile extinderii Ed.europa • 22 .

You're Reading a Free Preview

Download
scribd
/*********** DO NOT ALTER ANYTHING BELOW THIS LINE ! ************/ var s_code=s.t();if(s_code)document.write(s_code)//-->