Structuri sociale medievale: Nobilimea, cavalerii şi ţărani

Crizele şi transformările societăţii romano-elenistice între secolele III şi V s-au aflat în

permanenţă în centrul atenţiei acordate epocii care a urmat după acele crize şi pe care o
numim Evul Mediu.(1) Catastrofism şi continuitate, aprecieri despre încheierea perioadei
antice ca despre un sfârşit violent, considerat uneori chiar un asasinat, şi viziuni care neagă
orice trăsătură traumatizată a acelei treceri şi invită la aprecierea situaţiei din acel moment în
termenii unei prăbuşiri, şi nici măcar ai unei crize, ci mai degrabă ca semn al transformării şi
al creării unei culturi noişi prin nimic inferioră, asemenea contrapuneri sunt sortite să apară
din când în când, aceasta şi pentru că sunt confruntării ale unei anumite optici şi implică
judecăţi de valoare subiectivă. În acelaşi fel este sortită să se reia de mai multe ori reflecţia
asupra ponderii pe care au avut-o la sfărşitul lumi antice şi începutul Evului Mediu
evenimentele de natura economică şi transformările provocate de ele în evoluţia claselor şi a
raporturilor sociale.(2)
Structura societăţii feudale poate fi studiată din două puncte de vedere diferite. în ceea ce
are ea mai deosebit: stabilirea, între oameni, a unei suprapuneri şi a unui amestec de
legături de dependenţă. În Evul mediu există trei mari clase sociale : Nobilimea şi cavalerii ,
preoţii şi ţăranii. Nobilimea este cea mai înaltă clasa sociala, din rândul lor provin şi
cavalerii. Sub stăpânirea lor se afla pământul şi ţărănimea dependentă. Spre deosebire de
mulţi dependenţi, rurali sau servitori de casă, fidelitatea vasalilor nu se moştenea în nici un
fel, iar serviciile lor erau cât se poate de compatibile cu cea mai pretenţioasă noţiune de
libertate: printre toţi "oamenii" seniorului, ei au fost "oamenii săi liberi" prin excelenţă; mai
presus de celelalte fiefuri, loturile lor (tenures) au meritat, o ştim, numele de "fiefuri libere"
(francs-fiefsf. Şi cum, în mulţimea pestriţă care trăia sub oblăduirea seniorului, rolul lor de
însoţitori militari şi de sfătuitori {conseillersf le dădea ţinută aristocratică, ei se vor vedea
de asemenea diferenţiindu-se de această mulţime prin frumosul titlu de nobleţe.(3) Nobilimea
este formată din rândurile bogătaţilor şi din rândurile elitei ale armatei. Nobili mari spre
deosebire de aristocratul roman locuieşte la ţarăşi nu în oraşe. Locuinţa lor se află într-un
castel sau fortareaţă aşezată pe o înălţime şi înconjurat cu ziduri groase, uneori în jur aveau ţi
un şanţi larg şi adânc plin cu apă în aceată mică fortăreaţă ţăranii au găsit în multe ori
protecţie şi adăpost(4). Deţinerea pământului asigura nobilului atât asigurarea economică căt
şi puterea politică. Vocaţia nobilului îi interzicea orice activitate economică directă. El era
îndatorat trup şi suflet funcţiei sale specifice: aceea de războinic. Această ultimă trăsătură,
care este esenţială, explică partea de contribuţie pe care au adus-o vasalii militari la formarea
aristocraţiei medievale.(5)
Gândirea Medievală în general este străbătută şi saturată în toate compartimentele ei
de reprezentări religioase. Tot aşa gândirea acelui grup mai restrâns, care trăieşte în
cercurile curţi şi ale nobilimi, este înpregnată de idealul cavaleresc. Chiar şi unele
reprezentări religioase sânt aduse la răndul lor în domeniul idealului cavaleresc: fapta de
arme a Arhanghelului Mihail a fost cea dintâi ostăşie şi vitejie cavalerească ce s-a săvârşit
vreodată; de la ei se trage cavalerismul; ca ,, oaste pământească şi cavalerism omenesc”,
cavalerismul este o imitaţie pământească a cetelor de îngeri din jurul tronului lui
Dumnezeu.(6) Cum ştim toţii centrul lumii feudale este castelul, iar cei de care seniorul se
slujeşte pentru a-şi egsercita drepturile şi puterea sunt cavalerii. În această situaţie întră
iniţial categorii foarte diverse, ca exemplu: prinţi, castelani, seniori care deţin proprietăţi
mici, din rândul cărora provin cei mai mulţi cavaleri, luptători lipsiţi de pământ, dar care
locuiesc în castelul seniorului şi sunt rude cu acest senior.
La început în rândurile cavaleriei numai fii nobililor puteau întra, dar spre amurgul Evului
Mediu au fost recrutaţi şi din rîndurile ţăranilor liberi. Pentru a se intra în rândurile
cavaleriei, tânărul a trebuit să parcurgă o lungă ucenicie în meseria armelor, şi numai la
vârsta de 18-20 de ani,când erau consideraţi pregătiţi, puteau să se participe la ceremonia
de iniţiere. Prima dată viitori cavaleri au depus un jurământ în care au jurat că: vor fii
mereu viteji şi loiali, vor respecta ăn luptă legile onoarei(nu vor ataca adversarul, dacă
este ne înarmat), şi nu vor minţii niciodată, apoi preotul binecuvintează armele şi spunea,,
binecuvintează,doamne armele robului tău ca să devină apărător al bisericilor, văduvelor,
orfanilor şi tuturor slujitorilor săi”.(7) După această ceremonie de iniţiere tânărul, cu
acceptul seniorului intra în familia războinicilor profesionişti şi primea de la senior un
haraşament. Mai târziu continua antrenamentele,şi participa la aventurile militare ale
seniorului.
Există o singură mare aspiraţie politică, indisolubil legată de idealul cavaleresc:
Cruciada Ierusalimului! În această idee, idealul cavaleresc se găsea în planul întâi; aici
putea şi trebuia să exercite un efect deosebit de energic, deoarece conţinutul religios al
idealului cavaleresc îşi găsea aici afirmarea supremă, iar eliberarea Ierusalimului nu putea
fi decăt o operă de cavalerism, sfântă şi nobilă. Tocmai prin faptul că idealul religios-
cavaleresc a fost pus în valoare atât de energic prin definirea politicii orientale, se poate
explica, într-o anumită măsură, lipsa de succes a războiului înpotriva arabilor!(8)
 Ţărănimea este partea cea mai numeroasă şi cea mai săracă a societăţi feudale, la urma
urmelor, nu pot exista prea multe îndoieli asupra acestui rezultat al epoci mediavale: adică
asupra adoptări unei sisteme economice în cadrul cărora ţăranii consumau înainte de toate,
ceea ce produceau ei înşişi, iar hrana lucuitorilor din oraşe depindea fundamental de
resursele agricole din apropiere şi din regiunile învecinate.(9)Ei sunt înpărţiţi în două
categorii: în ţărani liberi şi ţărani dependenţi.
Ţăranii liberi aveau drepturi de a părăsi moşia în care locuiau. Ei au locuit în sate libere,
având conducători proprii, aleşi din răndurile lor având dreptul de a lăsa moştenire averea
pe care o deţineau.Aveau obligaţi către stat şi biserică: în bani adică taxe şi redevenţă, şi
în muncă la construirea drumurilor şi podurilor. Ei aveau drepturi de a deveni soldaţi.
Cealaltă categorie al Ţăranilor adică Ţăranii dependenţi erau ,,legaţi de glie”.Nu aveau
dreptul de a părăsi moşia pe care locuiau. Nu aveau dreptul de a se căsătorii numai cu
acordul seniorului şi erau obligaţi să se căsătoreasca cu cineva din aceea moşie în care
locuiesc. Aveau diferite obligaţii faţă de senior, nu au dreptul de a lăsa moştenire bunurile
pe care le deţineau şi urmaşi lor moştenesc statutul de şerbi.
Structura socială în evul mediu era foarte complexă. Categoriile sociale erau separate,
nu aveau relaţi familiare între ele, în care ţăranii nu puteau să deţină funcţi superioare s-au
politice: adică nu poate traversa treptele sociale!
 Aparatul critic:
1-Paolo Cammarosano – Ghid pentru studiul istoriei Medievale.
Editura Bic All. 2007 pag.72
2- Paolo Cammarosano – Ghid pentru studiul istoriei Medievale. Editura Bic
All. 2007 pag.72
3-Marc Block-Societatea feudală. Vol. II. Pag. 23
4- Marc Block-Societatea feudală. Vol. II. Pag 37
5- Marc Block-Societatea feudală. Vol. II. Pag 25
6-J. Huizinga-Amurgul Evului Mediu. Ed. Univers. Bucureşti 1970. pag.99
7.
8. J. Huizinga-Amurgul Evului Mediu. Ed. Univers. Bucureşti 1970. pag.146
9- Paolo Cammarosano – Ghid pentru studiul istoriei Medievale. Editura Bic
All. 2007 pag.73