STAN ADRIANA DANIELA

~ Spitalul mortilor ~

Vantul bate cu forta in primele zile de noiembrie. Soarele inselator straluceste pe

o bolta senina, ca de vara. Falsa impresie ce o lasa, minte pana si cea mai suspecta
privire. Scarile urca neincetat spre un paradis necunoscut celor vii. Deschid usile
spitalului;inauntru, o mica rascruce. Sa fie rascrucea vietii si a mortii? Nu cred. Usa din
stanga duce spre o cripa subterana. Desi cripta este zavorata, mirosurile de alcooli si
diverse substante chimice razbat pe sub masiva usa de metal. Mirosul pare combinat cu
cel al carnii putrezite si al carnii inghetate. Altadata, razbat zgomote ce duc cu ele spre
narile celor ce trec prin preajma si mirosul de os tocit. Acel iz de pilitura arsa...pentru
unii, e suportabil. Pentru altii, e doar o meserie. Si mai sunt si cei, pentru care mirosul le
repugna moartea absoluta.
Trec de cripta aceea pe care am vizitat-o in zilele in care puteam. O iau spre
dreapta, punand un picior in fata celuilalt cu rabdare. Urc treptele pana la primul etaj.
Suflarea nu mai mi-e obosita ca mai inainte. De obicei, intepaturile din piept si senzatia
de insuficienta oxigenica nu-mi dadeau pace. La etajul acesta, panoul de titlu de deasupra
usii e sters de timp. Nu se mai vad decat niste urme de scris alb, perfect caligrafic. Intru
in marele hol. Aici, mici salonase situate de o parte si de alta sunt ascunse in spatele unor
usi cu plasticul zgariat. Geamurile sunt acoperite cu o pojghita de vopsea stropita;
probabil de la vreo renovare. Acum, nu mai exista nimic renovat. Totul este lasat asa cum
trebuie. Totul este pustiu si suntem cu totii nevoiti sa trecem pe aceste scari, sa vedem
cripta si sa alegem scarile ce duc pe calea infinita. Curajul mi-e de nestramutat. De fapt,
frica e ceva ce nu mai poate fi perceput. Frica nu mai are insemnatate. Deschid una din
usi. In salon, sunt trei paturi prafuite, cu cearsafurile devenite cenusii. Langa unul din
cele trei paturi, o mobila cu rotile. Doua rafturi; unul are sertar, unuia ii lipseste. Dar
exact pe masa mobilei, se afla un pahar pe jumatate gol. Jumatatea umpluta contine un
lichid ce pare sa straluceasca straveziu in lumina mata a murdariei din jur. Plec usor
dezgustata, dar oare ce mai imi provoaca vreo stare?
Parasesc intregul hol, urcand inca un etaj. Aici, nu se afla decat mobila aruncata,
dar ceva mai curata decat primul mobilierul primului etaj. Nu stau sa analizez fiecare tip
de mobila in parte. Urc treptele in nestire, evitand toate celelalte etaje. Oare acoperisul
STAN ADRIANA DANIELA

cand va sosi pentru mine? Continui sa urc, obisnuita de faptul ca nu simt nimic. Urc, si o
lumina ma invaluie. Prezente ma invaluie. Dragoste ma invaluie.
Cu totii trecem prin spitalul vietii, apoi prin spitalul mortii. Trecem pentru a ne
naste, trecem pentru a sorbi din lichide ce ne redau viata, trecem...pentru a deprinde de
viata. Trecem ca amprente fizice ale vietii.
Aici, sus, in nestirea scarilor, trecem...pentru a ne naste din nou sufleteste.