Leonardo da Vinci

Leonardo da Vinci (n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - d. 2 mai 1519,

Cloux/Amboise, Franţa) a fost un pictor, sculptor, arhitect şi om de ştiinţă
italian.
Om de spirit universal, în acelaşi timp artist, om de ştiinţă şi inventator,
Leonardo încarnează spiritul universalist al Renaşterii şi rămâne unul dintre
oamenii cei mai importanţi din acea epocă. Aportul său deschizător de
drumuri în artele plastice şi forţa lui de anticipare, neegalată vreodată în
întreaga desfăşurare istorică a ştiinţei,sunt caracteristice uriaşei sale
personalităţi, de care a fost permanent conştient. Leonardo a scris în
însemnările sale, cu un an înaintea morţii, cuvintele cu vibraţie de bronz: "Io
continuerò" ("Voi dăinui").

Viaţa şi opera
Leonardo s-a născut la 15 aprilie 1452, nu departe de Florenţa, în mica
localitate Vinci (comuna Anchiano). Există îndoieli referitor la originea şi la
profesia părinţilor lui. Unele surse spun că tatăl lui, Ser Piero, era moşier,[1]
altele că era notar.[2] Iar despre mama lui, Caterina, unele surse spun că era
fie servitoare sau fată de ţărani săraci,[3] fie sclavă arabă[4].
Din cauza faptului că starea socială a părinţilor lui Leonardo era atât de
diferită, ei nu s-au putut căsători unul cu altul. Ser Piero s-a căsătorit cu o
anumită Albiera când Leonardo avea ca. un an, iar Caterina la rândul ei s-a
căsătorit cu altcineva. Leonardo a fost îngrijit se pare vreo doi-trei ani de
mama sa, mai apoi fiind îngrijit de familia bunicului paternal, Antonio. Fratele
mai mic al lui Piero, Francesco, se pare că s-a ocupat de Leonardo,
învăţându-l agricultura. Leonardo învăţase acasă să citească şi să scrie
italiana şi în oarecare măsură latina, avea cunoştinţe de matematică şi
muzică (învâţase să cânte la liră), dar dat fiind faptul că era copil nelegitim
(acesti copii din flori purtau numele popular de *bastard*,fapt ce va influenta
viata lui Leonardo), era împotriva legii să meargă la o universitate

Începuturile carierei la Florenţa

Nu au rămas multe informaţii despre copilăria lui Leonardo, dar există un

indiciu referitor la cum a început să picteze. Într-o zi un sătean a dorit ca tatăl
său, Pietro, să-i decoreze un scut pentru a-l vinde la Florenţa. Acesta i-a dat
fiului său să îl decoreze, iar Leonardo a pictat un dragon puternic, ce părea a
ieşi din desen. Tatăl său a amuţit în faţa picturii băiatului şi i-a dat săteanului
alt scut, iar lucrarea fiului său i-a arătat-o lui Andrea del Verrocchio,
proprietarul unui atelier renumit. Când a văzut lucrarea a dorit să-l cunoască
imediat pe Leonardo. Astfel a debutat la 14 ani celebrul pictor.
Tabloul "Bunavestire" (L'Annunciazione) (1473-1475) - în prezent în Galleria
degli Uffizi din Florenţa - este o altă lucrare de început a lui Leonardo, iar anul
1478 este acela al realizării a două Madone, dintre care una se crede că ar fi
"Madonna Benois", aflată în muzeul Ermitage din St. Petersburg. În martie
1481, călugării mănăstirii San Donato din Scoperto i-au comandat o
compoziţie având ca temă "Închinarea magilor" (Adorazione dei Magi),
lucrare care nu a fost terminată, din ea nu a rămas decât schiţa, care
prezintă interes pentru felul grupării personajelor şi pentru caracterul original
al tehnicii legate în istoria picturii de numele lui Leonardo: sfumato şi jocul
"clarobscurului". Rădăcina acestei tehnici rezidă în concepţia artistului că
"orice corp situat în aria luminoasă umple cu imaginile sale părţile infinite ale
aerului din jurul său, căci niciun corp nu este terminat în sine (non è in sé
terminato)".

Viaţa intimă

În anul 1476 a fost denunţat anonim (împreună cu alţi trei) de relaţii

sodomice cu un băiat de şaptesprezece ani, Jacopo Saltarelli, un prostituat
cunoscut. În pofida acuzaţiilor, a fost achitat din lipsă de martori. Dar
Leonardo şi ceilalţi trei acuzaţi au rămas supravegheaţi de "Ofiţerii Nopţii" din
Florenţa, un fel de poliţie a moravurilor din timpul Renaşterii. Nu există nici o
dovadă să fi avut relaţii intime sau strânse prietenii cu femei. Toată viaţa el
s-a înconjurat cu băieţi frumoşi, fapt reflectat şi în arta sa. Criticii de artă
contemporani cât şi cei moderni au presupus că era homosexual.
Una din relaţiile sale de mai lungă durată a fost cu Gian Giacomo Caprotti da
Oreno (poreclit Salai, Drăcuşor). Gian a fost angajat de Leonardo în 1488 pe
la vârsta de zece ani, devenind atât servitor cât şi asistent. Cealaltă mare
prietenie a lui a fost cea cu contele Francesco Melzi, băiat de cincisprezece
ani la întâlnirea lor în 1506, fiul unui aristocrat lombard care îl găzduia pe
Leonardo în acele timpuri. Contele Melzi, însuşi, într-o scrisoare, a descris
sentimentele lui Leonardo către el precum un "sviscerato et ardentissimo
amore". (Louis Crompton, History of Homosexuality, p. 269) Melzi a devenit
cel mai apropiat elev şi asistent, cât şi moştenitorul său, trăind împreună cu
Leonardo până la moartea artistului.

Anii la Milano (1482–1500)

În 1482, Leonardo intră în slujba ducelui Lodovico Sforza, supranumit "Il

Moro" (Maurul), din Milano. Motivul hotărâtor îl constituia atracţia deosebită
pe care o prezentau pentru el marile lucrări de irigaţie aflate în perspectivă.O
alta varianta a deciziei lui Leonardo de a se stabili la Milano este ca Lodovico
Sforza era un fiu nelegitim (bastard),la fel ca Leonardo, un mare handicap din
punct de vedere social la aceea perioada pentru toti copiii nascuti in afara
casatoriei.Exemplul ambitios al ducelui "Il Moro" era un atu in plus pentru
Leonardo de a-l sluji pe ducele milanez. Aşa se face că în scrisoarea adresată
lui Lodovico Sforza, în care îşi oferea serviciile, Leonardo sublinia, în primul
rând, aptitudinile sale tehnice şi de-abia la urmă menţiona ceva despre
talentul său artistic. La Milano s-a instalat în aceeaşi locuinţă cu pictorul
Ambrogio de Predis, împreună cu care în aprilie 1483 a semnat un contract
pentru pictarea unor lucrări destinate bisericii San Francesco Grande din
Milano. Aşa s-a născut lucrarea "Madona din grota cu stânci" (Vergine delle
rocce), pentru care există două versiuni, cea de la muzeul Luvru din Paris
fiind socotită autentică.

Între anii 1490 şi 1493 termină lucrarea "Cartea despre lumină şi umbră",
conţinând teoria perspectivei aeriene şi a culorilor, lucrează la probleme de
hidraulică, de geometrie, de optică, contribuie la întreprinderile militare ale
ducelui Sforza în calitate de inginer şi arhitect. În acelaşi timp îl sprijină pe
matematicianul Fra Luca Bartolomeo de Pacioli (zis şi Paciolo) (1446/7–1517)
în redactarea lucrării de teorie a artei, "De Divina Proportione", (scrisă la
Milano în 1496–98, publicată la Veneţia in 1509).
În perioada 1495-1498 realizează o mare compoziţie murală, "Cina cea de
Taină". Aceasta a fost realizată în fosta sală de mese a mănăstirii dominicane
"Santa Maria delle Grazie" din Milano, atingând culmea măiestriei sale
artistice. Spre deosebire de alţi pictori care, în redarea acestui subiect,
înfăţişau clipa în care Iisus anunţă că va muri în curând, Leonardo reprezintă
desfăşurarea dramatică ce urmează rostirii cuvintelor "Unul dintre voi mă va
vinde", moment în care Apostolii, ce şi-au revenit din surpriza primei clipe, îşi
exprimă în mod diferit revolta lor sufletească, iar Iuda cuprins de panică
schiţează un gest de apărare.

Pictura a suferit de-a lungul secolelor alterări înspăimântătoare. Nefolosind

tehnica de frescă, Leonardo utilizează un procedeu constând dintr-un
amestec de ulei şi tempera, pentru a reda mai bine nuanţele. Procedeul este
însă nerezistent, şi cu timpul a început să se desprindă de perete, din cauza
umezelii provenite de la bucătăria situată în imediata apropiere a sălii de
mese. Lucrările ulterioare de restaurare, ultimele începute în 1977, au reuşit
să reducă într-o oarecare măsură alterările suferite. Cu acest prilej a ieşit la
iveală "albastrul leonardesc" (de ex. la mâneca apostolului Bartolomeu), cu
luminozitatea lui neegalată.

Ani de peregrinări

Din anul 1499, Leonardo îşi începe seria peregrinărilor în diferite oraşe ale
Italiei. Trece prin Mantova (1499) unde se află Isabella d'Este, căreia îi
execută portretul. La Veneţia rămâne câteva luni, apoi se întoarce în 1501 la
Florenţa, unde expune cartonul viitoarei compoziţii "Sfânta Ana, Madonna,
Pruncul şi San Giovannino" (Sant'Anna, la Madonna, il Bambino e San
Giovannino), trezind admiraţia tuturor.
In martie 1503 Leonardo a început să lucreze celebrul portret cunoscut sub
numele de Gioconda sau Mona Lisa. Leonardo era foarte ataşat de acest
tablou, purtându-l mereu cu sine. Pictorul şi istoricul de artă Lomazzo scrie că
"Leonardo nu l-a terminat pentru că nu ştia niciodată dacă nu mai avea ceva
de spus... mereu se întorcea să lucreze la el, niciodată nu i se părea că l-a
terminat". Trăsăturile fine ale femeii reprezentate redau o mobilitate
permanentă, o curgere neîntreruptă a stărilor sufleteşti de o mare
diversitate, cu un zâmbet misterios care oricând te aştepţi să se accentueze,
să se atenueze sau poate chiar să dispară. Se spune că Leonardo, pentru a
întreţine în timpul lucrului fugitivul zâmbet al modelului, punea să i se cânte
o muzică de o deosebită suavitate.
În octombrie 1503, Senioria Florenţei îl însărcinează pe Leonardo să picteze,
pe peretele sălii Salone dei Cinquecento al Palazzo Vecchio , "Bătălia de la
Anghiari" (Battaglia di Anghiari). Ea trebuia să redea desfăşurarea luptei date
la 29 iunie 1441, printr-o înşirare a episoadelor principale şi anume,
comandantul milanez cu călăreţii săi înaintea bătăliei, pregătirile florentinilor,
apoi diferitele faze ale luptei încoronate prin victoria florentinilor. Printr-o
generalizare artistică genială, Leonardo sintetizează într-un singur tablou
tematica propusă. Pentru aceasta a realizat un mare număr de schiţe,
păstrate în biblioteca castelului din Windsor (Marea Britanie). Pictura murală
propriu-zisă nu s-a păstrat, pentru că Leonardo a încercat din nou un
procedeu tehnic al fixării culorilor care a dat greş, şi este cunoscută astăzi
după còpii executate - printre alţii de Rubens - pe baza schiţelor lui Leonardo
şi a unei descrieri amănunţite făcute de Giorgio Vasari. Din această epocă
datează opera "Neptun - zeul apelor", de la care nu s-a păstrat decât o schiţă
în cretă.
În anii 1506-1507, apoi şi între 1508-1513, Leonardo se află din nou la
Milano, unde locuieşte la familia Melzi, dând lecţii de artă tânărului
Francesco, un băiat de cincisprezece ani. Cei doi se îndrăgostesc reciproc, şi
vor rămâne împreună până la moartea maestrului. Începe în acest timp să-şi
pună în ordine notiţele ştiinţifice. Cunoaşte pe Piero di Baccio Martelli, un
celebru erudit, vestit prin lucrările sale de matematică, cu ajutorul căruia îşi
dezvoltă cunoştinţele de matematică. Se crede că tot în această perioadă ar
fi lucrat la portretul lui "Ioan Botezătorul", aflat astăzi la muzeul Louvre din
Paris.
Din 1514 până în 1516, Leonardo se găseşte în Roma, chemat de Papa Leon
al X-lea. Aici locuieşte în palatul Belvedere, participă la organizarea grădinii
botanice din parcul palatului, întocmeşte planuri pentru asanarea mlaştinilor
pontice, notează entuziast ziua şi ora când a rezolvat o problemă de
geometrie, plângându-se totodată că papa i-a interzis disecarea cadavrelor,
astfel că s-a văzut nevoit să-şi întrerupă cercetările de anatomie.

Ultimii ani ai vieţii în Franţa

În octombrie 1515, regele Francisc I al Franţei a intrat în Milano şi, atras de

puternica personalitate a lui Leonardo, l-a invitat în Franţa, astfel că artistul,
însoţit de Francesco Melzi, părăseşte în toamna anului 1516 Italia şi se
stabileşte în Franţa, la Amboise, în micul castel Clos-Lucé,. În acel timp, în
arta franceză se dezvolta un puternic curent italienizant, luptând împotriva
influenţei artei din Flandra. Leonardo a întărit, prin prezenţa sa, prestigiul
artei şi culturii Renaşterii italiene în Franţa.
În timpul şederii sale la Amboise, realizează o serie de desene de un puternic
dramatism, redând fenomene de dezlănţuire a forţelor naturii, furtuni, ruperi
de nori, cataclisme. Totuşi, în primele luni ale anului 1519, sănătatea i se
deteriorează în urma unui atac vascular cerebral. Cu partea dreaptă a
corpului paralizată, este ţintuit la pat iar în ziua de 2 mai 1519 inima sa a
încetat să mai bată.

Preocupările ştiinţifice
O prezentare a creaţiei lui Leonardo da Vinci nu poate face abstracţie de
preocupările ştiinţifice ale genialului florentin. Leonardo avea dorinţa
ambiţioasă de a nu lăsa să-i scape nimic din cele ce se petrec în universul
accesibil omului. Întrepătrunderea atitudinii ştiinţifice cu cea artistică este un
rezultat al concepţiei care s-a maturizat de-a lungul anilor, despre rolul pe
care trebuie să-l aibă arta, culme a activităţii spirituale creatoare, în
cunoaşterea lumii şi înţelegerii sufletului omenesc.
S-au scris volume întregi despre Leonardo, înaintaş de seamă în astronomia
modernă, în geometrie şi mai ales în mecanică. Construirea geometrică a
diferitelor forme ornamentale îl atrăgea mai mult decât rezolvarea empirică a
problemei. Aici intervenea impulsul de constructor de instrumente:
elaborează tot felul de unelte, îndeosebi compasuri bazate pe folosirea
paralelogramului articulat, compasuri parabolice, eliptice, proporţionale. Se
susţine că Leonardo a iniţiat metoda dublă în cinematică şi ar fi constatat că,
în mişcarea hipocicloidă, un punct de pe arcul mobil ar descrie o elipsă.
Aceasta este metoda pe care se bazează strungul eliptic, al cărui desen se
găseşte în manuscrisele lui Leonardo.
Înainte de Copernic şi Galilei, Leonardo însemna în jurnalul său: "Pământul
este un astru asemănător Lunii...el nu este situat în mijlocul cercului pe care
îl descrie Soarele, nici în mijlocul lumii. Cuiva care s-ar afla în Lună, Pământul
nostru i-ar apărea că îndeplineşte acelaşi rol ca şi Luna pentru noi". (Ms.D.,
fol.41). Oricare din aceste afirmaţii ar fi fost suficientă pentru a-l duce pe
rugul inchiziţiei, aşa cum s-a întâmplat cu Giordano Bruno, aşa cum era să se
întâmple cu Galilei.
Mai mult ca orice ştiinţă, avea să-l atragă pe Leonardo mecanica. Pe această
bază a proiectat diferite dispozitive complicate pentru construcţii tehnice, şi-a
imaginat posibilitatea unor maşini de zburat în urma studiilor sale asupra
zborului păsărilor.
În domeniul biologiei, este de menţionat interesul lui deosebit pentru formele
plantelor, redând în desene organele şi structurile lor interne. Pentru redarea
imaginii corpului omenesc, a studiat în amănunţime anatomia umană în
comparaţie cu cea animală, în special a cailor.
In condiţii vitrege, Leonardo desfăşoară o muncă titanică, disecând peste 30
de cadavre, studiind cu migală fiecare organ şi ţesut, redându-le în desene
de o mare putere de sugestie, alături de o deplină fidelitate ştiinţifică, aflate
în cea mai mare parte în Royal Gallery a castelului din Windsor. În 1498
elaborează un proiect detaliat al unui "Tratat de Anatomie", care nu va fi însă
realizat.
În istoria Urbanism-ului, Leonardo se situează printre primii care construiesc
schema oraşului modern deschis, total diferit de cetatea feudală limitată de
ziduri-fortăreţe.
Edificatoare pentru înţelegerea lui Leonardo sunt scrierile, "Tratatul despre
pictură" (Trattato della Pittura), apărut mai târziu, după moartea sa, în 1651,
sau "De Ludo geometrico" (1514).

Încheiere

Fiind la confluenţa atâtor curente care se înfruntau, era firesc ca

personalitatea lui Leonardo, chintesenţă a epocii sale, să conţină în ea
contradicţii, compromisuri uneori. S-a scris mult despre tendinţele
homoerotice şi înclinaţiile spre magie ale lui Leonardo da Vinci, de ex. recent
în cartea "Codul lui da Vinci" (2003) de Dan Brown, care a făcut multă vâlvă,
deşi este considerat de unii ca fiind un roman de calitate submediocră. Nu
există nici o evidenţă să fi avut relaţii intime sau prietenii strânse cu femei, s-
a înconjurat cu tineri frumoşi, care l-au însoţit în peregrinările sale, cum a fost
contele Francesco Melzi, care a devenit atat cel mai apropiat discipol şi
asistent, cât şi moştenitorul său. Amănuntele adeseori colportate nu sunt de
cel mai bun gust. Toate acestea nu pot arunca vreo umbră asupra figurii
marelui florentin. În timp ce uitarea a acoperit patimile mărunte şi faima
lipsită de fundament a potentaţilor contemporani lui, a rămas neatinsă gloria
creaţiei lui Leonardo în slujba vieţii, a concepţiilor de larg orizont ale lui
Leonardo da Vinci.

Opere majore
Desene şi gravuri

Aflate în cea mai mare parte în Musée du Louvre (Paris), Royal Library
(Windsor Castle), British Museum (Londra), Galleria Nazionale (Roma), Museo
Nazionale (Torino), Gabinetto dei Disegni e Stampe Uffizi (Florenţa)

Picturi
Bunavestire
Aceasta pictura reprezinta momentul in care arhanghelul Gavril aduce vestea cea buna Fecioarei
Maria, spunandu-i ca va purta in pantece pe Fiul lui Dumnezeu. Pictura a fost cunoscuta abia in
1867, cand a fost mutata de la o manastire la Galeriile Uffizi.

Bunavestire
Leonardo da Vinci, c. 1472
104 x 217 cm
Galeriile Uffizi, Florenta
sursa: wikipedia

Nu se stie sigur daca lucrarea apartine lui Leonardo. Totusi, datorita maiestriei cu care a fost
creata si datorita atentiei acordata detaliului, nu poate fi atribuita altcuiva, mai ales ca artistul a
facut schite ce trimit la aceasta lucrare. Este o opera din tinerete, pictata cu o usoara stangacie,
probabil dupa terminarea uceniciei.

Este vorba de o scena de exterior, pe fundal observandu-se diferite specii de copaci, marea si
niste munti indepartati. Artistul era preocupat de studiul naturii, de aceea a redat cu multa
maiestrie cadrul natural. Marea si muntii sunt acoperiti de o ceata albastra, sugerand modul in
care departarea, praful si umezeala din atmosfera afecteaza culorile.

Aripile ingerului sunt asemanatoare cu cele ale unei pasari, observandu-se curiozitatea stiintifica
ce l-a caracterizat pe Leonardo.

Florile din prim-plan au fost realizare cu multa atentie.

Vestmantul fecioarei are falduri grele, care cad extrem de realist. Vasari nota ca Leonardo facea
uneori "figurine de lut pe care le acoperea cu carpe inmuiate in ghips si pe care le desena apoi
meticulos".
Cina cea de taina
Este pictura de cele mai mari dimensiuni a lui Leonardo si singura fresca a sa care se mai
pastreaza. Acopera in prezent peretele salii de mese a manastirii Santa Maria delle Grazzie.

Aceasta tema era predilecta pentru astfel de incaperi, dar artistul a abordat-o in mod original.
Pana atunci, Iisus era reprezentat de cealalta parte a mesei. Este surprins momentul in care acesta
le spune apostolilor ca unul dintre ei il va trada. Se poate observa multitudinea de reactii ale
personajelor.

Cina cea de taina

Leonardo da Vinci, c. 1495-98
460 x 880 cm
Manastirea Santa Maria delle Grazie, Milano
sursa: wikipedia

Din pacate, fresca s-a deteriorat, pentru ca lui Leonardo ii placea foarte mult sa experimenteze. In
locul metodei traditionale de pictare a frescelor, pe suport de ghips ud, care nu permitea
modificarile ulterioare, artistul a ales sa picteze pe ghips uscat, cu culori utilizate pentru panoul
de lemn. Vasari caracteriza lucrarea drept "o mare de pete indistincte".

Iisus isi intinde bratele intr-un gest de resemnare, reprezentand un punct de liniste si echilibru.
Sfantul Petru (al cincilea din stanga) se avanta infuriat inainte, iar Iuda se trage vinovat inapoi.
Sfantul Iacov (al cincilea din dreapta) isi deschide larg bratele intr-un gest de surprindere. Langa
el, Sfantul Filip isi declara dragostea pentru Iisus si nevinovatia sa, inclestandu-si mainile pe
piept.

La capatul din dreapta, de la stanga la dreapta, Sfantul Matei, Iuda si Sfantul Simon gesticuleaza
vehement.
In perioada in care a fost realizata lucrarea, legile perspectivei nu mai erau un mister, artistul
redand cu maiestrie adancimea incaperii, sugerand spatiul tridimensional.

Aceasta pictura a fost interpretata in mod diferit de catre Dan Brown in Codul lui Da Vinci. Este
o carte interesanta, care mi-a placut foarte mult in vremea cand am citit-o. Autorul considera ca
tabloul transmite un mesaj ascuns, referitor la faptul ca Iisus si Maria Magdalena ar fi alcatuit un
cuplu. In stanga lui Iisus este redat Sfantul Ioan Botezatorul, care, daca privim cu atentie, are
chipul delicat al unei femei, considerata a fi Maria Magdalena. Corpul acesteia formeaza cu cel al
lui Iisus un V, simbolul feminitatii. Sfantul Petru, invidios pe faptul ca Iisus ii dadea atentie mai
mare unei femei decat apostolilor, tine o mana intinsa in dreptul gatului celei considerate a fi
Maria Magdalena, iar in cealalta mana strange un cutit.

Este o interpretare interesanta. Ma fascineaza modul in care un tablou poate transmite sensuri
ascunse. Bineinteles ca niciodata nu vom afla adevarata intentie a lui Leonardo.

Tehnica folosită de Leonardo, lucrând pe tencuială uscată cu materiale asemănătoare picturilor pe

lemn, s-a dovedit neadecvată, rezultatul fiind că, după puţin timp, vopseaua a început să se
desprindă, fapt atestat într-o scrisoare a lui De Beatis din 1517, adresată cardinalului din
Aragona. În cursul secolelor, pictura a fost de mai multe ori restaurată, rezultatele fiind mai
degrabă negative, întunecându-se suprafaţa pictată. Călugării dominicani au distrus peretele
inferior, deschizând o uşă chiar la mijloc, eliminând astfel picioarele lui Iisus. Ultima restaurare,
începută în 1948 şi terminată la 28 mai 1999, a reînoit pigmentul colorant milimetru cu
milimetru, restituind şi consolidând astfel ceea ce mai rămăsese din pictură şi readucând la vedere
aspecte dotate de o luminozitate şi prospeţime neaşteptate. În august 1943, în urma unui
bombardament aerian, tavanul încăperii se prăbuşeşte dar pictura rămâne ca prin minune intactă,
protejată doar de câţiva saci cu nisip.

În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo a fost declarată de
către UNESCO patrimoniu al umanităţii.

Redând furtuna născută în sufletul discipolilor la auzul cuvintelor "Unul dintre voi mă va trăda!",
artistul a redat felul divers în care, potrivit vârstei şi temperamentului, apostolii au reacţionat la
aceste cuvinte fatidice. Cea mai mare parte dintre personajele picturii sunt atât de precis şi
complet construite, încât ar putea fi desprinse pentru a figura ca nişte portrete independente, deşi
integrarea lor în ansamblu este perfectă.

Compoziţional, Cina cea de Taină a fost construită după raţionamente aproape matematice.
Apostolii au fost împărţiţi în patru grupuri de câte trei, dispuse două la dreapta şi două la stânga
lui Isus, care se află în centru. Spre a fi mai proeminent, Isus a fost situat în dreptul unei ferestre
prin care se vede un peisaj cu orizontul foarte coborât, având deci ca fundal cerul. Părerea care
dăinuise multă vreme privitoare la rolul secundar al culorii la Leonardo, explicându-se aceasta
prin formaţia sa toscană în care avea întâietate realizarea reliefului - "il rilievo" - ca obiectiv
pictural, a fost infirmată prin lucrările moderne de restaurare.

Există două copii în mărime naturală a Cinei lui Leonardo: una se găseşte la Biserica Minorită
din Viena, alta în muzeul mănăstirii din Tongerlo (Belgia).
După unele interpretări, discipolul din dreapta lui Iisus Hristos, ar putea fi o femeie, şi anume
Maria Magdalena, cu care Isus ar fi fost căsătorit (Vezi: Codul Da Vinci de Dan Brown, 2003)

Sfantul Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul

Leonardo da Vinci, c. 1514
Muzeul Luvru, Paris
sursa: wikipedia

Aceasta pictura se afla la Muzeul Luvru, acolo unde se afla si celebra Mona Lisa. Daca privim cu
atentie chipul acesteia din urma, regasim aceleasi trasaturi pe chipul Sfantului Ioan.

Personajul tine degetul aratator intins in sus. Acest gest se regaseste in sculpturile romane antice,
transformandu-se apoi intr-un cliseu. Simbolizeaza aspiratia intelectuala sau spirituala, regasindu-
se in mai multe din lucrarile lui Leonardo (Bacchus, Madona din grota cu stanci - ingerul, Cina
cea de taina - Sfantul Toma Necredinciosul).
Tabloul reprezentându-l pe Ioan Botezătorul este ultima operă importantă a lui Leonardo da
Vinci. Pictura a fost realizată cu trei ani înainte de moartea artistului. Este evident în acest tablou
stilul caracteristic al lui da Vinci, bazat în mare parte pe expresivitatea clarobscurului. Silueta
pusă în lumină a sfântului ni se dezvăluie din întuneric.

Este greu de definit sursa luminii care cade asupra lui. Compoziţia tabloului creeaza senzaţia de
monocromie, de culoare unică dominantă. Tabloul prezintă un personaj de o frumuseţe ambiguă,
hermafrodită, impenetrabilă. Privindu-l, spectatorul aproape hipnotizat ezită, neştiind dacă este
vorba despre un bărbat sau despre o femeie.

Madona din grota cu stanci - Leonardo da Vinci

Madona din grota cu stanci a ridicat multe semne de intrebare, deoarece se afla in
dublu exemplar. O versiune se gaseste la Muzeul Luvru din Paris, iar alta la
Galeria Nationala din Londra.
Leonardo a finalizat foarte putine tablouri. De ce a ales sa reprezinte aceasta
pictura in doua versiuni?
 Madona din grota cu stanci
Leonardo da Vinci, c. 1495-1508
National Gallery, Londra
sursa: wikipedia

In 1483, Leonardo a primit o comanda pentru o pictura de altar de la o comunitate de laici din
Milano, Confreria Neprihanitei Zamisliri. Este vorba de Madona din grota cu stanci, aflata la
Luvru. Intre 1495 si 1508, Leonardo a fost implicat intr-un litigiu legat de aceasta lucrare. In
1506 a promis sa o termine. Litigiul trebuie sa se fi referit la pictura de la Galeria Nationala din
Londra. [1]

La pictura de la Galeria Nationala din Londra, Leonardo a fost probabil asistat de fratii De
Predis, care au realizat parti din lucrare. Tabloul a fost comandat de biserica San Francesco
Grande din Milano, care mai apoi a vandut-o. Lucrarea a fost adusa in Anglia de Gavin Hamilton.
Dupa ce a trecut prin mai multe colectii, a ajuns in 1880 in locul in care se afla astazi.

In iunie 2005, razele infrarosii au dezvaluit o alta pictura aflata sub cea vizibila, reprezentand un
portret al unei femei ingenuncheate, tinand de mana un copil. Expertii cred ca initial Leonardo a
vrut sa picteze Adoratia Pruncului Iisus.
Compozitia cu patru personaje este reprezentata pe un fundal neobisnuit pentru o scena
religioasa. Peisajul este salbatic, format din stanci prapastioase, ce contrasteaza cu muntii
incetosati din departare. Se stie ca Leonardo era pasionat de studiul naturii, explorand cu mare
interes mediul inconjurator. Misteriosul portet Mona Lisa este reprezentat de asemenea pe fondul
unui peisaj natural neobisnuit.

Dupa ce a stat la gura unei pesteri, artistul descrie in caietele sale "frica inspirata de intunericul
amenintator" si "dorinta de a vedea daca exista ceva extraordinar inauntrul ei".[2]

Cu toate ca peisajul este usor amenintator si incarcat de mister, personajele se afla la adapost,
protejate de stancile colturoase. In centrul compozitiei este plasata Fecioara Maria, care il
imbratiseaza cu o mana pe Ioan Botezatorul, iar cealalta mana o tine ridicata deasupra capului
pruncului Iisus. Alaturi de acesta din urma se afla ingerul Uriel. Faptul ca Iisus nu se afla in
bratele mamei sale, care il protejeaza pe Ioan Botezatorul, este un lucru neobisnuit pentru o scena
religioasa.

Iisus il binecuvanteaza pe Ioan, care tine mainile intr-un gest de rugaciune.

Chipul minunat al Fecioarei si al ingerului cu bucle aurii sunt pictate cu siguranta de Leonardo.
Artistul a utilizat tehnica clarobscurului, caracteristica multor lucrari ale sale. Contrastul puternic,
ce marcheaza gura si obrazul stang al Madonei accentueaza tridimensionalitatea lucrarii.

Lucrarea de la Luvru a fost pictata intre 1483-1486 si este cu 8 cm mai inalta decat versiunea de
la Londra. Aici lipseste crucifizul lui Ioan Botezatorul, iar privirea ingerului este atintita asupra
privitorului.
Ambele versiuni au fost pictate pe lemn, dar cea de la Luvru a fost transferata pe panza.

Madona din grota cu stanci

Leonardo da Vinci, 1483-1486
Muzeul Luvru, Paris

Gioconda
Gioconda (ital.: La Gioconda) sau Mona Lisa este o pictură celebră a lui Leonardo da Vinci,
realizată în anii 1503-1506, reprezentând o femeie cu expresie gânditoare şi un surâs abia schiţat.
Este considerată cea mai renumită operă din istoria picturii. Puţine alte tablouri au fost atât de
mult reproduse sau discutate. În prezent tabloul este expus la Muzeul Luvru din Paris, fiind
atracţia principală pentru orice vizitator.

Este vorba de o pictură în ulei pe lemn de plop cu dimensiunea de 77 x 53 cm. Natura imaginii
redate a făcut subiectul a nenumărate interpretări. În general, se poate spune că vivacitatea şi
ambiguitatea fizionomiei Giocondei se datorează procedeului de pictură "sfumato", dând
tabloului un aer misterios. Caracteristica principală a portretului este surâsul enigmatic. Sigmund
Freud a interpretat acest surâs ca simbol al atracţiei erotice a lui Leonardo faţă de mama sa
(Complex Oedip). Identitatea personajului portretizat nu este încă sigură, deşi recent cercetătorul
Giuseppe Pallanti din Florenţa tinde să confirme afirmaţia lui Giorgio Vasari, după care ar fi
vorba de Monna Lisa Gherardini, membră a micii nobilimi rurale din Toscana. Cercetări
anterioare ajunseseră la concluzia că portretul ar reda figura unei înstărite doamne florentine,
Madonna Lisa del Giocondo, al cărei nume ar explica şi a doua denumire a tabloului.

Pictura reprezintă unul din primele portrete pe fondul unui peisaj imaginar. O caracteristică
interesantă este că fundalul nu este uniform, partea din stânga este evident la un nivel mai jos
decât în dreapta, fiind probabil adăugată mai târziu în cursul realizării compoziţiei. Tabloul a fost
restaurat în mai multe rânduri. Analizele cu raze Röntgen au revelat încă trei straturi de pictură
sub cel vizibil.

Istoria tabloului este plină de peripeţii. Leonardo era foarte ataşat de el şi îl purta totdeauna cu
sine în călătoriile sale, luându-l cu el atunci când regele Francisc I l-a invitat în 1516 să se
stabilească în Franţa, în castelul din Amboise. Regele i-a cumpărat tabloul, care a fost expus mai
întâi la palatul Fontainebleau, mai târziu la Versailles. După Revoluţia Franceză este expus porc
la Luvru, Napoleon Bonaparte l-a luat pentru propriul său dormitor, apoi a revenit la muzeul
Luvru. În timpul Războiului franco-prusac din 1870-1871 a stat ascuns într-un loc necunoscut. În
ziua de 22 august 1911 se constată dispariţia tabloului din muzeu. Poetul Guillaume Apollinaire
este suspectat de furt şi arestat, în ziua de 7 septembrie este interogat şi Pablo Picasso, dar ambii
sunt eliberaţi din lipsă de dovezi. S-a descoperit că un angajat de la muzeul Luvru, de origine
italiană, Vincenzo Perugia, convins că tabloul aparţine Italiei, l-a furat purtându-l sub manta la
ieşirea din muzeu. A fost descoperit când a încercat să-l vândă unui negustor de opere de artă din
Florenţa. După ce a fost expus în principalele oraşe ale Italiei, revine la Luvru în 1913. În 1956,
partea inferioară a tabloului suferă daune serioase în urma unui atentat cu o soluţie acidă, iar
câteva luni mai târziu un vizitator a aruncat în el o piatră. În prezent se află protejat sub o sticlă
incasabilă. În anul 1962 a fost expus în America la New York şi Washington, D.C., iar în anul
1974 la Tokyo şi Moscova.