Academia de Studii Economice

Facultatea “Business si Administrarea Afacerilor”

Spirit sănătos într-un corp sănătos

Proiect la „Informatica Economică”

A efectuat: Clopot Natalia, grupa MerC 102

GSM: 069879025
E-mail: clopot.natalia@yahoo.com
A controlat: Todoroi Dumitru, prof univ,
doctor hab,membru cor al ARA

2010

1
 În orice vreme, în orice loc şi în toate culturile, omul a simţit un imbold de a
cunoaşte şi de a transforma lumea şi viaţa. Prin operele de artă, prin reflecţia
filosofică, prin tehnologie, omul şi-a exprimat în diverse forme raporturile sale cu
lumea şi cu semenii. Prin toate acestea se vădesc deodată locul şi rolul lui
privilegiat în lume. Doar omul poate face descoperiri cu privire la lume, doar el o
foloseşte drept sursă artistică, doar el poate dispune de lucrurile ei. De aceea, viaţa
omului în lume poate fi privită ca o mişcare neîncetată prin spaţiul şi timpul ei şi o
lucrare continuă a materiei din ea.
Prin toate acestea, omul se distinge de celelalte vieţuitoare. Dar el se deosebeşte şi
de lucrurile lumii create, dovedind că poate folosi resursele şi puterile ei în opere
ce reflectă intenţiile lui creatoare. Şi ceea ce îl deosebeşte pe om de alte vieţuitoare
este SPIRITUL. Astfel, e normal să ne punem întrebarea: care este următorul pas
al omului şi care vor fi resursele utilizate de el?
Acest proiect are ca scop de a da un răspuns cît mai clar şi concis la această
întrebare, fără a face abstracţie de acest „factor ideal al existenţei” care este
SPIRITUL, definit ca intelect, conştiinţă, raţiune.
Paşii pe care îi voi parcurge în acest proiect sunt:
I. Principalele valori ale vieţii umane
1.1 Etica
1.2 Estetica
1.3 Educatia (Pedagogia)
II.Valorile umane în Societatea Conştiinţei
2.1 Etica în Societatea Conştiinţei
2.2 Estetica în Societatea Conştiinţei
2.3 Pedagogia în Societatea Conştiinţei

2
 În multe privinţe, acest drum al omului prin viaţă, dar şi cel al omenirii prin
istorie par a înainta înspre o cunoaştere tot mai cuprinzătoare a Universului,
înspre o lume tot mai bună, tot mai solidară. Un argument solid este evoluţia
omenirii, progresul său social şi tehnologic:

Societeatea total
Progres informaţională:
social Proiectarea maşinilor care
"gândesc“
(bazate pe IA) + software
bazat pe IA (şi destinat
anumitor domenii)
Exploatarea + managementul
maşinilor maşinilor
Exploatarea "inteligente" pentru
maşinii, pentru pentru munca brută
munca brută munca brută

PRIMUL AL doilea AL treilea AL patrulea

VAL VAL VAL VAL
Societat
ea
REVOLUŢIA REVOLUŢIA REVOLUŢIA REVOLUŢIA Conştiin
AGRICULTURII INDUSTRIALĂ INFORMATICĂ CUNOAŞTERII
ţei !!!
Bazată pe Bazată pe
Bazată pe resursa Bazată pe resursa
resursa resursa
INDIVID CUNOAŞTERE
PĂMÂNT CAPITAL Timp

1790 1950 1990 2020

Ce urmează după societatea total informaţională?

3
 Spre exemplu, în ultimul secol, astrofizica a împins Universul vizibil până la
distanţe greu de imaginat.
Mulţimea proprietăţilor materiei şi diversitatea de elemente existente în
ambientul terestru au permis construcţia unor dispozitive complexe de investigaţie
a structurii materiei până în cele mai mărunte structuri ale ei, dar şi foarte
departe, în zone ascunse din imensitatea Universului. Matematicienii şi fizicienii
au înaintat atât de mult în investigaţiile privind lumea sensibilă încât încercă
astăzi, prin teorii tot mai cuprinzătoare, chiar descrierea alcătuirii spaţiului şi a
timpului.
În acest fel, cunoaşterea poate fi privită drept o mişcare a omului prin spaţiul
lumii, în timpul vieţii, către o tot mai cuprinzătoare cunoaştere a ei. Lucrarea lui
vizează o tot mai largă şi mai diversificată combinare a lucrurilor şi a puterilor
materiei, încât prin opere care exprimă intenţiile sale, omul creează situaţii şi
condiţii noi de viaţă, punctând timpul lumii.
Mişcându-se în viaţă prin spaţiul lumii şi lucrând materia ei, omul caută să
crească în înţelegerea lumii şi a propriului mister. Chiar ştiinţa furnizează adesea
unele argumente pentru a considera că lumea progresează.
De exemplu, lumea medicală are tot mai multe şi mai bune soluţii de tratament
pentru un număr tot mai mare de afecţiuni, inginerii au tot mai bune şi mai
eficiente soluţii pentru construcţii complexe, omul de rând are acces tot mai facil la
un număr tot mai mare de dispozitive care îi fac viaţa mai uşoară.
Este cunoscut faptul că omul are un loc şi un rol privilegiat în lumea creată.
Având trup sensibil, asemănător vieţuitoarelor din lume, şi suflet inteligibil,
asemănător îngerilor, omul este o fiinţă înţelegătoare, conştientă de sine şi
capabilă să înţeleagă lumea şi să manifeste iubire faţă de semenii săi. În căutările
ştiinţelor sau în reflecţia filosofică, în arte sau în istorie, se dovedeşte într-un fel că
omul, prin tot ceea ce face, îşi alină spiritul, încearcă şă-şi potolească „factorul
ideal al existenţei” numit şi intelect, conştiinţă.
Spiritul include o serie de termeni, valori care joacă un rol important în viaţa
individuală şi totodată şi în societate: credinţa, esteticul, etica, educaţia, etc.
Şi, deoarece lumea tinde spre o Societate a Conştiinţei, e normal să ne punem
întrebarea: Care va fi locul spiritului în această societate?

4
 I.Principalele valori ale
vieţii umane
Spiritualitatea reprezintă un ansamblu de idei şi sentimente care caracterizează
un popor, o națiune din punctul de vedere al vieții spirituale, al specificului
culturii sale.
Astăzi, această noţiune este discutată din ce în ce mai rar, fiind puse pe primul
plan luptele pentru bani, faimoasele descoperiri, la fel şi evoluţia omenirii cît mai
rapidă, toate acestea luate în ansamblu formează modernitatea zilelor noastre. Şi
această modernitate la care ne referim este rezultatul unei vieţi culturale
secularizate care a introdus mutaţii atît în viaţa societăţii, cît şi în cea a omului.
La nivelul societatii, cultura secularizata opereaza cu dihotomia dintre public si
privat, care permite sa elimine etica si credinta din sfera publica pentru a o izola
in cea privata. Sfera publica apartine in intregime stiintei, care se intemeiaza pe
cercetarea si analiza obiectivelor, a faptelor. Stiinta nu admite nici o alta
autoritate, in afara de cea a faptelor. Diferit de aceasta, credinta este rezultatul
unor convingeri subiective, care depind de preferintele personale ale fiecarui
individ si nu se pot impune tuturor in mod obligatoriu. De aceea, in timp ce
cunoasterea stiintifica are valoare publica si este acceptata de toata lumea,
credinta ramane o optiune personala care nu poate depasi sfera privata.
Consecintele nu sunt greu de imaginat. Daca au fost si vor mai fi probleme cu
integrarea religiei, eticii in scoala publica, acestea provin din partea unor
mentalitati secularizate care raman prizoniere ale rupturii artificiale dintre public
si privat, si nu au nimic comun cu traditia milenara.
La nivelul omului, cultura secularizata militeaza pentru o conceptie
individualista care permite omului sa tina locul lui Dumnezeu pe pamant si sa se
considere stapanul absolut al lumii in care traieste. Datorita stiintei si tehnologiei,
omul zilelor noastre a reusit sa dobandeasca o putere considerabila asupra naturii
exterioare, dar a provocat in acelasi timp o considerabila criza ecologica care a
dobandit dimensiuni planetare si reprezinta o amenintare grava la adresa fiintei
umane. Iar betia puterii si a profitului material rezultat din exploatarea
iresponsabila a naturii inconjuratoare, a fost insotita de aparitia unor forte
irationale in fiinta omului pe care acesta nu le mai poate controla. Se spune ca in
antichitate omul vorbea cu Cosmosul, in Evul Mediu vorbea cu Dumnezeu, iar in
secolul nostru vorbeste cu el insusi. Insingurarea omului a devenit atat de
apasatoare incat omul simte nevoie sa se manifeste extrem de zgomotos pe
stadioane, ca sa uite spaima solitudinii personale. Poate mai mult ca niciodata sunt
valabile cuvintele Mantuitorului care ne spune ca "ce foloseste omului sa
dobandeasca lumea daca isi va pierde sufletul sau". Modernitatea tinde sa izoleze
valorile spirituale de Societatea si Cosmos, pentru a condamna omul la solitudine
egoistă.

5
 Spiritualitatea nu este chemata sa sacralizeze lumea, ca s-o domine, nici sa
secularizeze lumea, ca sa piarda sensul valorilor spirituale, ci sa umanizeze
relatiile personale dintre membrii societatii. Intr-o lume a violentei, agresivitatii si
a urii, intr-o lume in care s-a facut si se face abuz de ratiune si se uita de iubire,
rolul ei este cel de a fi in societate "sare a pamantului si lumina a lumii".
Adevarata misiune nu se bazeaza in primul rand pe bani si organizare, ci pe
calitatea vietii, pe omenie, iertare si mila, inteleasa ca o compasiune pentru
suferinta si durerea altora, pe filantropie si ajutorarea reciproca dintre oameni.
Traim intr-o lume in care au disparut distantele fizice dintre oameni, dar au sporit
distantele dintre inimile oamenilor. Iertarea, bunatatea, iubirea sau omenia
reprezinta un adevarat balsam menit sa contribuie la umanizarea omului si
societatii.
Rolul spiritualitatii este cel de a depasi opozitia dintre ratiune si iubire, care a
provocat atata suferinta in lumea zilelor noastre. Ororile secolului al XX-lea, sunt
rezultatul abuzului de ratiune in totala uitare de iubire. Mai mult chiar, au aparut
ideologii care au inlocuit iubirea cu ura de rasa sau ura de clasa, provocand atatea
distrugeri si suferinte spirituale si materiale ca si adevarate hecatombe umane. La
acestea se referă mai ales omenirea anilor fascismului şi comunismului, în care, după
cum afirmă G. Popa „lumea a căzut în primitivism, în semicivilizaţie, în dezastru
moral”.
Noţiunea de semicivilizaţie merită toată atenţia , ea reprezentînd întoarcerile
civilizaţiei la „primitivitate nervoasă” care readuce atingeri cu bărbăria. Stările de
semicivilizaţie, stări de spirit războinic şi războaie, ar putea folosi marile cuceriri ale
civilizaţiei tehnice în scopuri necivile. G. Popa, lansează un mesaj important omenirii
„este necesară deschiderea unui nou capitol al istoriei omenirii care să asigure trecerea
de la semicivilizaţie la civilizaţie”
Şi aici apare termenul de „Societate a Conştiinţei” care se referă la societate şi
conştiinţă.Această sintagmă, păstrînd întreg conţinutul noţiunii de societate, cu toate
domeniile ei, pune un accent deosebit pe conştiinţă.Fiecare om are o anumită
înţelegere empirică a conştiinţei şi îşi dă seama că ea reprezintă nivelul cel mai înalt al
fiinţei sale. El simte spiritualitatea ca fiind esenţa conştiinţei.
Astfel, se presupune că Societatea Conştiinţei va fi o societate morală, în care vor fi
puse pe primul plan valorile spirituale ale omenirii. Deci, dacă am putea să ne
imaginăm această societate în care domneşte etica, estetica, educaţia oamenilor, cred
că ar fi imposibil. Însă pentru a reuşi vom încerca să cunoaştem aceste valori de la
origini pînă în zilele noastre, să parcurgem drumul lor istoric.

6
 1.1Etica
Etimologie
Din punct de vedere etimologic, "etica" provine de la cuvintele greceşti:
 ETHOS (Homer) = primordial, patrie, locuinţă, loc de întâlnire, locul
natal, obiceiuri, caracter;
 ETHIKE (Aristotel) = ştiinţa cunoaşterii.
Din "ETHOS" a derivat cuvântul "ETHICOS", cu sensul "din sau pentru
morală", utilizat de greci atunci când discutau despre principiile
comportamentului uman. Pentru început, putem considera etica ca fiind ştiinţa
ethosului (a moralei), a binelui/răului (Socrate, Platon, Cicero), a fericirii, a virtuţii
(Aristotel), a plăcerii (Aristip), a idealului social.

Delimitari conceptuale.
Unul dintre cele mai importante puncte de pornire în studiul eticii îl reprezintă
întelegerea corecta a sensului si semnificatiei termenilor cu care aceasta opereaza.
Aceasta, deoarece la nivelul simtului comun, precum si în unele studii, analize,
interpretari sau discursuri moralizatoare, în lucrari stiintifice sau articole de presa
termenii de baza ai domeniului moral sunt adesea utilizati în mod inadecvat. Un
prim mod de utilizare inadecvata este stabilirea unui raport de identitate între
etica si morala, ca notiuni, sau între etic si moral ca atribute ale unor persoane,
actiuni, comportamente. Un al doilea mod inadecvat este utilizarea împreuna, în
acelasi timp si sub acelasi raport, a celor doi termeni, sub forma binomului “etic si
moral” sau “etico-moral”, sugerând cuprinderea lor sub acelasi gen proxim,
neidentificat, însa.

Pentru înlaturarea acestor neajunsuri vom preciza originea termenilor, precum si

evolutia acestora spre semnificatia pe care au capatat-o astazi în cele mai multe
dintre studiile etice.Termenii etica si morala au, la începuturile utilizarii lor,
anumite similitudini. Ei provin din doua culturi diferite, dar în devenirea lor
istorica, aflate într-un proces de permanenta influenta: cultura greaca si cea
latina. Astfel, termenul etica provine din filosofia greaca (ethos = lacas, locuinta,
locuire si ethicos = morav, obicei, caracter), în timp ce termenul morala provine
din limba latina (mos-mores-moralis = obicei, datina, obisnuinta). Chiar daca
initial cei doi termeni au circulat cu relativ acelasi înteles, filosofia moderna si
contemporana le-au separat semnificatiile, astfel ca cei mai multi eticieni considera
etica drept disciplina filosofica ce studiaza morala, în timp ce aceasta din urma are
semnificatia de obiect al eticii, fenomen real, colectiv si individual, cuprinzînd
valori, principii si norme, aprecieri si manifestari specifice relatiilor interumane si
supuse exigentei opiniei publice si constiintei individuale. Aderenta la acest punct
de vedere nu este unanima, ea fiind mai pregnanta în rândul filosofilor cu afinitati
spre cultura greaca, în timp ce romanistii au preferat, o vreme, sa interpreteze
stiinta despre morală cu acelaşi termen : filosofia morală sau pur si simplu morala.

7
Astfel, etica cuprinde o mulţime de noţiuni, care definesc una şi aceeaşi ştiinţă:
Etica este definită ca "ştiinţa care se ocupă cu studiul principiilor morale, cu
legăturile lor de dezvoltare istorică, cu conţinutul lor de clasă şi cu rolul lor în
viaţa socială; totalitatea normelor de conduită morală corespunzătoare ideologiei
unei clase sau societăţi".
Etica reprezintă forma de cunoaştere şi legitimare în conştiinţă prin intermediul
normelor şi imperativelor morale, a unor acte şi fapte omeneşti.
Etica reprezintă ansamblul regulilor de conduită împărtăşite de către o
comunitate anume, reguli care sunt fundamentate pe distincţia între bine şi rău.
Etica este una din principalele ramuri ale filosofiei şi poate fi numită ştiinţa
realităţii morale; ea se ocupă cu cercetarea problemelor de ordin moral, încercând
să livreze răspunsuri la întrebări precum: Ce este binele/răul? Cum trebuie să ne
comportăm?

Originea eticii
Din cele mai vechi timpuri oamenii au fost preocupati
sa reglementeze relatiile dintre ei prin norme care sa
aiba ca scop protejarea fiecarui individ al comunitatii,
a comunitatii ca întreg sau a anumitor segmente ale
acesteia (familie, trib, ginta, popor, natiune,
etnie,organizatie).

Asemenea norme trebuie sa aiba câteva caracteristici fara de care sansa lor de a se
impune este putin probabila: sa delimiteze, pentru toti si pentru fiecare în parte
obligatii, interdictii, permisiuni; sa fie recunoscute de toti sau de cel putin o
majoritate; sa prevada sanctiuni pentru impunerea lor în folosul comunitatii. Este de
retinut faptul ca chiar si în cele mai autoritare si opresive regimuri politice ale
istoriei, caracteristicile de mai sus ale reglementarilor s-au mentinut, chiar daca
acestea au convietuit cu norme de conduita impuse împotriva vointei majoritatii, în
folosul unei persoane sau al unei minoritati.
La baza constituirii acestor norme au stat întotdeauna valorile promovate în
diferite momente istorice si în diferite arii de convietuire umana, constituite în
baza conceptiilor dominante vehiculate în societate despre sursa, valoarea si sensul
existentei umane. S-au constituit, astfel, o multitudine de perechi valoare-norma
destinate sa diriguiasca viata indivizilor si a comunitatilor umane în conformitate
cu idealul uman si cu sistemul de interese promovat la un moment dat. Din
multitudinea acestor perechi, s-a desprins o categorie aparte, identificata ca
apartinînd de sfera de preocupari a eticii: sfera moralei. Natura acestei sfere este
data de problematica omului, raportata la sensul si semnificatia, valoarea si scopul
fiintei umane, de valori, norme, atitudini si manifestari raportate la categoriile de
“bine” si “rau”, toate acestea promovate, susţinute si aparate sub sanctiunea
opiniei publice si a propriei constiinte.

8
 Istoria eticii occidentale, ca de altfel și cea a filosofiei occidentale, își are
începuturile în Grecia antică. Principalele nume menționate atunci când se
vorbește de etica grecească sunt Socrate, Platon, Aristotel. Chiar dacă se poate
urmări un fir roșu în ideile celor trei filosofi menționați, teoriile etice dezvoltate
de cei trei sunt destul de diferite în esență.Ca denumire a unei discipline filosofice
conceptul de "etică" a fost prima dată folosit de Aristotel. Prin acesta Artistotel
intenționa să denumească ansamblul de obiceiuri și tradiții omenești. Important
de reținut este că etica fusese deja mutată în centrul discuțiilor filosofice o dată cu
apariția lui Socrate.
Socrate nescriind nici o lucrare, fiind partizanul unei tradiții orale în ceea ce
privește filosofia, a desprins principale sale idei etice din dialogurile lui Platon, în
special Euthyphron, Laches, Menon, acesta din urmă urmărind să răspundă la
întrebarea: Ce este virtutea ?
Platon a dezvoltat o teorie a formelor şi s-a folosit de aceasta ca de o premisă în
dezvoltarea teoriei asupra guvernării, îndepărtîndu-se într-o mare măsură de
discursul socratic. Punctul comun între eticile anterior menționate, care se
regăsește în mai toate teoriile etice, inclusiv cele contemporane, îl reprezintă
includerea în discursul filosofic a două concepte: fericirea și virtutea.

Scopul şi rolul eticii

Scopul demersurilor etice îl reprezintă moralitatea.
Misiunea eticii este nu numai de a expune aspectele teoretice ale moralei, ci şi de a
constitui un ghid practic, real, în îndrumarea şi ameliorarea vieţii morale a societăţii.
Rolul eticii este să ajute oamenii şi instituţiile să decidă ce este mai bine să facă, pe ce
criterii să aleagă şi care le sunt motivaţiile morale în acţiunile lor. Unii consideră că
etica, ca ştiinţă, nu are utilitate deoarece aceasta are un caracter normativ vizând
conduita oamenilor, neputându-i influenţa, în mod real la un comportament real.
Rolul eticii este să ajute oamenii să decidă ce este mai bine să facă, pe ce criterii să
aleagă şi care sunt motivaţiile morale în acţiunile pe care le întreprind.
Libertatea oricui are o singură limită: libertatea altei persoane.
Problemele centrale ale moralei sunt următoarele:
Ce ar trebui să facem (ce ar fi bine, drept, corect, onest)?
Cum ar trebui să-i judecam pe alţii şi pe noi înşine?
Cum trebuie să-i tratăm pe alţii şi să admitem să fim trataţi de ceilalţi?
Ce scopuri sunt demne de a fi urmate în viaţă?
Care este cel mai bun mod de viaţă?
Ce fel de persoană ar trebui să fiu?

Functiile eticii
Fiind o disciplina filosofică cu un caracter aparte, lumea moralei fiind
eminamente o lume a intersubiectivităţii, a interacţiunilor dintre indivizi, precum
şi dintre individ şi grupurile umane sau dintre grupurile umane, însele, rolul eticii

9
nu se poate rezuma la o simplă critică a unor concepte teoretice. Ea este
deopotrivă o ştiinţă teoretică şi practică, descriptivă şi normativă, reflexivă şi
axiologică. Toate aceste laturi se regăsesc mai mult sau mai puţin evident, în
diferite curente filosofice, astfel încât putem realiza o sinteza a principalelor
funcţii ale eticii:
1.Functia cognitivă. Această funcţie a eticii se realizează prin cel puţin
patru momente distincte:
 momentul descriptiv, în care valorile, normele si faptele morale sunt
puse în evidenţă ca realităţi descoperite sau de descoperit;
 momentul analitico-sintetic, în care toate acestea trec din planul
empiric în cel ştiinţific, fiind supuse metodelor de timp;
 momentul explicativ, în care intră în funcţiune doctrinele etice, acelea
care dau seama de felul particular de interpretare a fenomenului;
 momentul comprehensiv, în care universul conceptual al eticii trece de
la teoretician spre producătorul de fapte morale;
2.Functia normativă (axiologică). Prezentăm această funcţie ca produsul
relaţiei inseparabile dintre valoare şi normă, în lumea moralei. Este de
reţinut faptul că etica nu crează norme; ea doar le descoperă ca fiind
consecinţe ale universului axiologic, la rîndul său originat în morala
individuală şi colectivă. Rolul eticii este doar unul de sistematizare, de
conceptualizare, de raţionalizare şi de comunicare.
3.Functia persuasivă. Aşa cum remarca încă Aristotel, diferenţa între
raţionamentul categoric şi cel dialectic, specific ştiinţelor normative,
printre care şi etica,este aceea că spre deosebire de raţionamentul
categoric în care totul este demonstrabil, în raţionamentul dialectic
intervine argumentarea,ca mijloc de convingere a interlocutorului.Cu alte
cuvinte, ştiinţele normative nu numai explica, ci şi conving, chiar dacă, aşa
cum interpretăm noi etica, nu este vorba de convingere pe calea
manipulării conştiinţelor, ci de convingere pe calea deschiderii conştiinţei
spre raţionalitatea şi eficienţa respectării normelor, în eticile
consecinţionaliste, respectiv spre caracterul logic, indiscutabil, sacru al
legii morale, în eticile deontologiste.

Tipurile eticii
Se deosebesc mai multe tipuri de etici, însă cele mai
importante sunt:

10
 Etica normativă- prin aceasta se întelege prescrierea de norme pentru
comportamentul individual al omului, dar și pentru organizarea morală a
vieții sociale. Aceasta are ca obiect studiul marilor teorii şi doctrine etice,
definind un set de norme în care trebuie să se încadreze acţiunile umane.
Etica normativă prescrie standardele care desemnează caracteristicile bunei
conduite, corecte şi a relei conduite, greşite, putând fi privită şi ca o căutare, o
construcţie a unui mecanism ideal de testare a comportamentelor
corespunzătoare. Regula de Aur este un exemplu clasic de principiu
normativ: “Să facem altora doar ceea ce dorim ca alţii să ne facă nouă!”
(întrucât nu vreau ca vecinul meu sa îmi încalce proprietatea, este, deci, greşit
ca eu să o încalc pe a lui; întrucât vreau ca alţii să mă ajute atunci când am
un accident, este, deci, corect ca şi eu să îi ajut pe alţii într-o situaţie similară).
Utilizând raţionamente similare, oricine poate, teoretic, să stabilească dacă o
acţiune este corectă sau greşită, astfel încât, pornind de la Regula de Aur, va
fi o greşeală a oricui să mintă, să agreseze, să lezeze, să jignească sau să ucidă
pe oricine altcineva. Regula de Aur este un exemplu fundamental de teorie
normativă care stabileşte un anumit principiu potrivit căruia pot fi judecate
toate acţiunile. Ipoteza cheie în etica normativă se referă, de fapt, la existenţa
doar a unui singur criteriu esenţial pentru conduita morală (Regula de Aur),
din care decurge un singur set de reguli sau principii.
Există trei abordări specifice eticii normative:
(i) teoriile virtuţii;
(ii) teoriile datoriei;
(iii) teoriile consecinţelor sau consecinţionaliste.

Etica descriptivă constă în studierea şi descrierea moralităţii indivizilor,

culturilor sau societăţii în ansamblu, ea compară diferite sisteme morale,
coduri de conduită, practici, credinţe şi valori şi furnizează materia de bază a
eticii normative.

Etica aplicată sau profesională studiaza aspecte particulare ale problematizarii

etice din perspectiva unor anumite profesii. Ea este formată dintr-un mănunchi de
discipline care încearcă să analizeze filosofic cazuri, situații, dileme relevante
pentru lumea reală. Printre aceste discipline se numără:
-Etica tehnologiei informaţie
-Etica în afaceri;
-Etica medicală;
-Etica ştiinţifică, etc.

Principiile eticii
Principiile etice se referă la conduita curentă, la obiceiurile şi atitudinile
oamenilor cu privire la conceptele generale de bine şi rău, de adevăr şi minciună,
de echitate şi discriminare, libertate şi constrângere etc.

11
 Unii consideră că etica se construieşte pe baza următoarelor principii:
• Principiul egalităţii în faţa normelor;
• Principiul clarităţii şi clarificării conceptelor, poziţiilor etc.
Aceste principii diferă în funcţie de cariera individului, însă totodată sunt asemănătoare,
deaceea le voi enumera astfel:
Onestitate – exprim adevărul în cuvintele şi în comportamentul meu,
sunt sincer; nu doar exprim adevărul, dar sunt şi corect.
Grijă – nevoile şi sentimentele altora sunt importante pentru mine, iar
acţiunile mele reflectă acest lucru.
Respect – ştiu că fiecare persoană este valoroasă şi că trebuie tratată ca
atare.
Corectitudine – cred în egalitate şi justiţie şi acţionez pentru a mă asigura că toţi
oamenii sunt trataţi cu demnitate.
Responsabilitate – ştiu ce nu ar trebui să fac, ce am de făcut şi ce ar trebui să fac; îmi
onorez angajamentele.
Solicitudine – încerc să îi ajut pe ceilalţi şi îmi pasă de nevoile lor.
Excelenţă – fac tot ce pot, cât mai bine; acţionez pe măsura potenţialului meu
deplin.
Curaj – fac ceea ce trebuie, chiar dacă este greu sau incomod.
Integritate – îmi exprim convingerile şi valorile.
Leadership – sunt dispus să ies în faţă şi să mă constitui ca un bun exemplu.

Aceste principii au o importanţă

deosebită pentru fiecare individ în
parte şi societate în general. Anume
principiile etice stau la baza unei
societăţi civilizate, însă din păcate,
ele nu sunt respectate pe deplin,
doar parţial şi de un număr restrîns
de persoane. Deaceea, este necesară
cunoaşterea motivelor care duc la
luarea unor decizii contrare eticii.

Controverse
De ce se iau decizii contrare eticii?
În alegerea unui anumit comportament etic, intervin nu numai sistemele etice
cunoscute, ci şi factorii care influenţează comportamentul social:persoana, grupul,
societatea şi mediul extern. Cei care nu au un set puternic de valori etice personale
riscă să-şi schimbe deciziile de la o situaţie la alta fiind puţin consecvenţi în ceea ce

12
 fac. Cei care au o nevoie de putere mai mare, care sunt puternic orientaţi spre
valorile economice, sunt mai expuşi la urmărirea interesului personal şi luarea
unor decizii neetice pentru întreagul grup.
Dintre cauzele comportamentului neetic amintim:
1. Câştigul (dorinţa de obţinere a profitului maxim), duce la numeroase tentaţii,
mai ales atunci când se anticipează un câştig consistent;
2. Conflictul de roluri - multe dileme etice care apar în societate sunt în realitate
forme ale conflictului de roluri care ajung să fie rezolvate neetic.
3. Competiţia puternică pentru obţinerea de resurse deficitare poate stimula un
comportament neetic, atât prin stimularea jocului de afaceri cât şi prin acte ilegale
reale în care se constată delicte.Şi în cazul în care practic nu există competiţie
puternică, există totuşi o mare tentaţie spre adoptarea deciziilor neetice, pentru că
tentaţia unor mari câştiguri este foarte mare.
4. Personalitatea. Oamenii puternic orientaţi spre valorile economice sunt mai
expuşi la un comportament neetic decât ceilalţi. În plus, în abordarea chestiunilor
morale de către oameni, există puncte de vedere diferite. În condiţii normale, este
raţional să ne aşteptăm ca oamenii ce sunt mai conştienţi de problemele morale, să
fie tentaţi să evite deciziile neetice, iar cei cu o mare putere personală vor fi mai
dispuşi să ia decizii neetice, folosindu-şi puterea pentru promovarea interesului
personal mai degrabă decât pentru binele întregii societăţi.

Care sunt consecinţele unui comportament neetic?

Consecinţele unui comportament neetic, pentru societate, pot fi:
1.pierderea încrederii între oameni, comunicare redusă, lipsă de implicare în
discuţii, loialitate redusă faţă de conducător;
2.pierderea reputaţiei: vestea despre comiterea unei fapte neetice se răspândeşte mai
repede decât cea etică;
3.pierderea renumelui, a imaginiiunui grup, a prietenilor şi colaboratorilor valoroşi;
Consecinţele unui comportament neetic, pentru un individ pot fi:

13
1.pierderea unor promovări, avantaje;
2.pierderea locului de muncă, a unor procente din salariu;
3.pierderea încrederii, a respectului şi demnităţii;
4.retrogradări;
5.pierderea aprecierilor din parte prietenilor, colegilor, familiei.
Un comportament contrar eticii dăunează grav societăţii, în ansamblu, ducând
la apariţia unor flageluri create de viaţa modernă (crimă, abuzuri, discriminări,
trafic de droguri, trafic de influenţă, corupţie etc), la agresiuni împotriva
organismului (suferinţe, boli, etc), la prejudicierea condiţiei umane (mizerie
materială şi sufletească), etc.

1.2 Estetica
Estetica este un domeniul al filosofiei care are ca obiectiv principal analizarea
frumosului în sens larg. Demersul esteticii are în vedere conceptualizarea
frumosului artificial - creația umană, dar și conceptualizarea frumosului
natural ca de exemplu - un peisaj, un apus de soare. Din această descriere se

14
 observă că estetica are un domeniu de interes mult mai larg decât filosofia
artei, aceasta din urmă rezumându-se la analiza artei - deci a obiectelor
create de om.

Etimologie. Delimitări conceptuale

Termenul „estetică” își are originea în termenul grecesc aistheton însemnând
„ceva capabil de a fi perceput prin intermediul simțurilor” sau „ceva sensibil,
plăcut, frumos”.Estetica este ştiinţa despre frumos, ea studiază legile şi categoriile
frumosului.Frumosul este o sinteza intre bine si adevar si se afla in legatura cu alte
valori:
• valori morale- nazuinta spre bine;
• valori teoretice -; in sens de adevar;
• valori ecologice si profesionale -; in sens de frumusete a mediului inconjurator si
a creatiilor materiale si spirituale.
Distingem cu pregnanta:
• forma naturala a frumosului (frumusetea naturii si a omului, frumusetea
relatiilor interumane);
• forma artistica a frumosului (creatia operelor de arta).

Originea şi evoluţia esteticii

Pe fundamentele vechii dispute filosofice dintre sentiment si ratiune, termenul
estetica apare pentru prima data in studiile filosofilor in secolul al XVIII-lea,
pentru a desemna rolul sentimentelor si al emotiilor in gandirea umana. Incepand
cu Renasterea, rolul artei se modifica, depasindu-l pe acela de mestesug, pe care il
avea pana atunci, si dobandind statutul de fundament al culturii si al spiritualitatii
unui popor, in acceptia ce desemneaza orice tip de traire artistica. Notiunea de
estetica, luand in considerare toate acceptiile raportarii umane la fenomenul
artistic si la real, poate fi utilizat in contextul transfigurarii lui artistice. Estetica
este elaborată de filosofi pe baza a trei teorii: estetica participativa, care are ca
termen central categoria frumosului si aspiratia omului de a se identifica cu el;
experienta estetica, care se bazeaza pe semnificatia estetica pe care noi o atribuim
subiectului si care se leaga de atitudine, perceptie si intuitie individuala; teoria
receptarii si a contextului (in special in aspectele sale postmoderne), care include
relatia dintre artist, public si institutiile care sunt implicate in sustinerea si
prezervarea fenomenului artistic (muzee, institutii de invatamant, fundatii etc.).

Rolul şi scopul esteticii

Estetica are un rol foarte important în
societate, în viaţa fiecărui om. Estetica
exprimă nu numai frumosul sau urîtul, dar

15
 şi bunătatea, lumina sufletească a unei persoane. Omul a fost şi este
înconjurat de atîtea frumuseţi ale Pămîntului, cum ar fi miile de flori
multicolore, răsăritul sau apusul soarelui, însă acesta nu-şi dă seama de
existenţa lor fără ajutorul esteticii, acestei ştiinţe neimportantă la prima
vedere, dar care poartă în sine atîtea mistere. Deaceea, din cele mai vechi
timpuri unii oameni încearcă să descopere toate tainele ei, astăzi estetica e
utilizată pentru a obţine cîştig. Dar oare acesta a fost scopul esteticii?

Estetica urmăreşte să cultive oamenilor gustul estetic, dragostea de tot ce este

frumos, gingaş, sensibil. Astfel, am putea spune că obiectul de studiu al
acesteia este comportamentul uman estetic şi artistic. Pentru aceasta, estetica
face apel la educaţia estetică, care se explică prin două limbaje:
• limbajul estetic, compus din un nucleu de termeni: frumosul, sublimul,
uratul, tragicul, comicul etc,
• limbajul artistic, alcatuit din:
- imagine si creatia artistica,
- stil artistic,
- metoda si tehnica artistica etc.
Prin intermediul acestor limbaje, educatia estetica cuprinde in sfera ei:
• actul contemplarii estetice si al creatiei operelor de arta;
• receptarea artistica si trairea modalitatilor concrete ale frumosului;
• cunoasterea valorilor estetice si artistice;
• practicarea lor;
Educatia estetica nu trebuie confundata cu educatia artistica:
a) din punct de vedere al continutului:
- educatia estetica are o sfera de cuprindere mai larga, care include frumosul
din natura, societate si arta,
- educatia artistica vizeaza doar frumosul din operele de arta.
b) din punct de vedere al finalitatilor:
- educatia estetica isi propune formarea receptivitatii si creativitatii estetice,
- educatia artistica are in vedere dezvoltarea si cultivarea capacitatilor
creative in registrele metodice, specifice fiecarei arte.
c) din punct de vedere al formelor de realizare:
- educatia estetica se desfasoara sub forma activitatilor teoretico-aplicative,
- educatia artistica se desfasoara mai mult sub forma activitatilor practice-a
legaturile frumosului cu alte valori.

Principiile esteticii
La fel ca şi etica, estetica se conduce după anumite principii:
• principiul educarii estetice prin valori autentice;
• principiul perceperii profunde si creatoare a operelor de arta si a valorilor
estetice in general;

16
• principiul perceperii unitare a continutului si formei;
• principiul intelegerii si situarii contextuale a fenomenului estetic.

Principiul educarii estetice prin valori autentice

Prin educatie estetica se urmareste si dezvoltarea
capacitatii de a produce valori estetice. In acest mod
se formeaza gustul estetic, care ofera individului
uman posibilitatea selectiei in universul estetic si
directionarea in sens axiologic, in procesul formarii
estetice, in continutul si manifestarile estetice ale
vietii omului.

Principiul perceperii profunde si creatoare a operelor de arta si a valorilor estetice in

general
Perceperea operelor de arta si a valorilor estetice se refera la:
• capacitatea de a intelege personal o opera de arta sau unele aspecte ale ei;
• valorificarea cunoasterii sau trairii estetice sau artistice propriu-zise, in sens
creator prin:
- crearea unor valori estetice;
- imbogatirea propriei formatii estetice.

Principiul perceperii unitare a continutului si formei

Perceperea unitara sta la baza fuziunii functionale a intelectului si afectivitatii,
ceea ce determina revelatia estetica. Acest principiu recomanda sa se procedeze la
analize complexe, prin intermediul carora să se dezvaluie forma si continutul
operei respective, corelatiile dintre ele si caracterul unitar de echilibru.

Principiul intelegerii si situarii contextuale a fenomenului estetic

Acest principiu recomanda sa se cunoasca cat mai temeinic corelatiile dintre
opera, creator si conditiile istorico-sociale.. El cere sa se abordeze cunoasterea si
aprecierea unei opere de arta la un nivel interdisciplinar.

Categoriile esteticii
Omul există, nu numai pe baza legilor intelectuale şi practice, dar şi în strînsă
legătură cu legile frumosului, armoniei şi esteticului care ne înconjoară, a societăţii
şi operei de artă. Însuşi omul ar fi o operă de artă, dacă ar lua ca model idealul.
Viaţa este o copie a artei, iar rolul unor persoane din jur pare a fi a unor personaje

17
din filmele rulate la cinematograf. Foarte des vedem pecetea frumosului pe diferite
obiecte, activităţi şi lasă impresii plăcute ochiului şi nu numai.
Categoriile estetice sunt:
• Idealul estetic - exprima modelul estetic spre care se nazuieste, aspira sa-l
cultive si sa-l finalizeze un artist, un individ sau comunitatea umana;
• Stilul estetic - exprima calitatile si capacitatea omului de a percepe si trai
frumosul;
• Gustul estetic - exprima calitatea si capacitatea omului de a intui si aprecia
frumosul sub raport cognitiv, afectiv si comportamental;
• Spiritul de creatie - exprima capacitatea si abilitatea de a imagina si crea
frumosul.

Aceste categorii definesc nivelul cunoaşterii şi înţelegerii de către om a valorilor

estetice în viaţa sa, a rolului pe care îl joacă aceasta în curgerea rapidă şi
ireversibilă a timpului istoric al unei societăţi.

Arta- principala componentă a esteticii

Arta este în esență cea mai profundă expresie a
creativității umane. Pe cât de dificil de definit, pe
atât de dificil de evaluat, având în vedere faptul
că fiecare artist își alege singur regulile și
parametrii de lucru, se poate spune totuși că
arta este rezultatul alegerii unui mediu, a unui
set de reguli pentru folosirea acestui mediu și a
unui set de valori ce determină ce anume merită
a fi exprimat prin acel mediu pentru a induce un
sentiment, o idee, o senzație sau o trăire în
modul cel mai eficient posibil pentru acel mediu.
Prin modul său de manifestare, arta poate fi
considerată și ca o formă de cunoaștere (cunoașterea estetică).
Unii filosofi definesc arta ca "îndemânare și imaginație în creația de obiecte,
medii ambiante sau experiențe estetice care pot fi împărtășite".

Istoria artei se divizează pe perioade, deaceea vom urmări evoluţia ei pînă în zilele
noastre:
1. arta preistorică;
2. arta antică;
3. arta medievală;
4. arta contemporană.

Arta preistorică.
Cea mai veche dintre figurinele descoperite până acum a fost executată
cândva între 500.000 și 300.000 î.e.n., în timpul perioadei Acheuleană medie.
Descoperită în Maroc, este lungă de aproximativ 6 centimetri. Evidențele
găsite sugerează că această piesă de artă stăveche a fost adusă la o formă

18
 foarte asemănătoare cu cea finală de către procese naturale geologice, inclusiv
procese de eroziune, necesitând intervenții minime ale uneltelor umane.

Descoperirile din Peștera Blombos, situată în Africa de Sud, au schimbat

profund istoria artei. Pieterele descoperite acolo erau decorate cu modele roșii
complexe, demonstrând că primii Homo Sapiens Sapiens erau capabili de
abstractizare și de producerea de artă. Cele mai timpurii forme ale artei europene
datează din paleoliticul superior și includ atât picturi rupestre, precum ar fi cele
din peșterile de la Lascaux, Franța, cât și artefacte, așa cum ar fi sculpturi
reprezentând animale, dar și figurine feminine.
Epoca bronzului a început în Europa în mileniul al III-lea î.e.n., și odată cu ea a
a părut un nou mediu de propagare a artei.
Eficiența crescută a uneltelor din bronz a adus
cu ea o creștere a productivității, ceea ce a
condus la un surplus - primul pas pentru
crearea unei clase de meșteșugari. Datorită
bogăției mai mari a societății, au început să
fie produse și bunuri de lux, mai ales arme
decorate, cum ar fi căști de ceremonie din
bronz, săbii și topoare ornamentale,
instrumente muzicale ca lur-ul și alte obicte
ceremoniale fără o utilitate precisă. Arta pe
pietre, ilustrând scene din viața de zi cu zi și
diferite ritualuri religioase, a fost găsită în
multe locuri, cum ar fi Bohuslän, Suedia și
Val Carmonica în nordul Italiei.

Arta antică
Arta antică se referă la diverse tipuri de artă care se aflau în culturile societăților
antice, cum ar fi, China, India, Mesopotamia, Egipt, Grecia, și Roma.
Însă, pe cine oare nu a uimit arta egipteană care reprezintă o adevărată minune
a lumii. Încă din cele mai vechi timpuri arta egipteană a fost una dintre cele mai
originale. Egiptul antic a fost foarte rar atacat de
dușmani. Izolarea, dezvoltarea economică și socială
lentă precum și păstrarea tradițiilor locale fac ca
civilizația și arta egipteană să reziste de-a lungul
timpului. Aceasta explică faptul că arta egipteană nu
are influențe din afară.
Arta egipteană are un profund caracter religios și
funerar, acesta regăsindu-se în arhitectură, sculptură
și pictură.
Arta egipteană este o „artă de curte”, prin care faraonul își arată puterea și
bogăția. Astfel, putem întâlni construcțiile uriașe ridicate și statuile faraonilor și
ale zeilor supradimensionate. Datorită conservatorismului artei egiptene, fiind
respectate anumite reguli ce limitează libertatea de creație a artiștilor, aceasta are
o evoluție lentă.

19
 Arta medievală
Arta medievală se întinde de-a lungul a peste 1000 de ani de istorie a artei în
Europa, Orientul Mijlociu și nordul Africii. Ea include importante curente
artistice și perioade, arte naționale și regionale, genuri, renașteri, lucrări ale
artiștilor și artiștii înșiși.
Istoricii artei clasifică arta medievală în: arta paleocreștină, arta popoarelor
migratoare, arta celtică, arta preromanică și arta romanică, arta gotică, arta
bizantină și arta islamică. În plus, fiecare „națiune” și cultură a Evului Mediu
are stiluri artistice distincte care sunt studiate individual. Arta medievală include
multe domenii artistice, dar a fost în special axată pe sculptură, decorarea
manuscriselor și arta mozaicului; mai mult, existau mai multe stiluri artistice,
cum ar fi stilul cruciat sau stilul zoomorf.

Arta medievală europeană s-a dezvoltat pe baza moștenirii artistice a Imperiului

Roman și a influenței Bisericii creștine timpurii. Aceste surse, alături de
viguroasa cultură artistică „barbară” a Europei de Nord au condus înspre o
remarcabilă cultură artistică. Într-adevăr, istoria artei Evului Mediu poate fi
privită ca o istorie a mixturii dintre elementele artei clasice, a artei paleocreștine
și a artei „păgâne”.

Arta contemporană
Termenul de artă contemporană se referă în special la arta zilelor noastre. Uneori
istoricii francezi folosesc termenul artă contemporană pentru a defini perioada
scursă de la Eugene Delacroix până în prezent, totuși majoritar este folosită
accepțiunea anglo-saxonă a tremenului și anume artă produsă în prezent;
muzeele de artă contemporană cosideră la producția artistică succesivă celui de Al
Doilea Război Mondial.Faptul că o operă de artă este creată astăzi nu este
suficient pentru a-i oferi acesteia statutul de arta contemporană. Astăzi sînt create
opere de artă care respectă întocmai metodele și tehnicile folosite de artiști din
diverse epoci anterioare, ceea ce duce la concluzia că arta zilelor noastre, deşi
suntem mult mai avansaţi, se agaţă de modele antice, fără a avea un stil aparte
deosebit.
Bienala de la Istanbul este cea mai importantă expoziție de artă contemporană din
sud-estul Europei fiind totodată unul din evenimentele de referință la nivel
internațional.

1.3 Educaţia
(Pedagogia)
Educația este un tip particular de acțiune umană, o intervenție sau direcționare,
o categorie fundamentală a pedagogiei.

20
 Etimologie şi delimitări conceptuale
Cuvântul educație este de origine latină, derivă din substantivul „educatio” care
înseamnă creștere, hrănire, cultivare. Educația are sarcina de a pregăti omul ca
element activ al vieții sociale.

Platon definea educația ca fiind „arta de a forma bunele deprinderi sau de a

dezvolta aptitudinile native pentru virtute ale acelora care dispun de ele.”
Aristotel, în lucrarea sa „Politica”, considera că „educația trebuie să fie un obiect
al supravegherii publice, iar nu particulare”.
Johann Amos Comenius considera că la naștere, natura înzestrează copilul numai
cu „semințele științei, ale moralității și religiozității”, ele devin un bun al fiecărui
om numai prin educație. Rezultă că în concepția sa, educația este o activitate de
stimulare a acestor „semințe”, și implicit, de conducere a procesului de
umanizare, omul ”nu poate deveni om decât dacă este educat”.
Pentru pedagogul englez, John Locke, educația se prezintă sub forma unei relații
interpersonale de supraveghere și intervenție ce se stabilește între „preceptor”
(educator) și copil (viitorul „gentleman”).
Pentru Jean-Jacques Rousseau educația este în același timp intervenție și
neintervenție : „Educația negativă presupune înlăturarea oricărui obstacol din
calea dezvoltării firești, totul trebuind lăsat să se producă de la sine fără nici o
intervenție”.
Sociologul francez Émile Durkheim considera că educația este o acțiune
„exercitată de generațiile adulte asupra celor ce nu sunt coapte pentru viața
socială.”; are ca obiect să provoace și să dezvolte în copil un număr oarecare de
stări fizice, intelectuale și morale.
După cum se observă, orice filosof, a oricărei perioade, defineşte educaţia ca o
importantă activitate a societăţii.

Rolul şi scopurile educaţiei

21
 Într-o societate civilizată, educaţia şi învăţământul au un rol foarte important.
Educaţia contribuie la formarea şi dezvoltarea personalităţii individuale. Totodată
nivelul de dezvoltare economică, socială a unei ţări depinde şi de nivelul de
educaţie a cetăţenilor, de aceea este nevoie de o concepţie clară despre rolul
educaţiei într-o societate. Educaţia este unul din ingredientele care pune societatea
in mişcare, care îi oferă strălucire, frumuseţe, moralitate, armonie, care o
imbogăţesc.
Educaţia are scopul de a-l invăţa pe copil să aspire spre adevăr; să-şi dezvolte
responsabilitatea morală - abilitatea de a discerne binele de rău, insă de a-l
responsabiliza sa aleagă binele; să discearnă relaţia binelui cu lumea
inconjurătoare - conştientizarea lumii inconjurătoare şi felul în care aceasta
acţionează asupra noastră; să dobindească abilitaţile necesare pentru viaţă; să se
ajusteze social adecvat; să aibă o atitudine responsabilă faţă de viaţă; să inţeleagă
relaţia dintre lege şi libertate; să adopte o demnitate şi o muncă cinstită; să
dobindească o dorinţă de educaţie continuă; să deţină o gîndire ordonată şi o
disciplină fizică şi psihică; să-şi adapteze strategiile la noile mijloace de
comunicare şi transmitere a informaţiei (internet, televiziune etc.); să cunoască
drepturile pe care le deţine el şi semenii lui.
Este evident că în condiţiile unei evoluţii rapide a societăţii şi implicit a
educaţiei şi cunoaşterii, multe dintre cunoştinţele şi practicile valabile astăzi vor fi
mîine depăşite, învechite. Este de aşteptat ca intr-o perioadă marcată de atîtea şi
atîtea mutaţii tehnologice şi de apariţia unor noi forme de organizare a educaţiei şi
a muncii, competenţele specifice să devină şi ele rapid depăşite. Nevoia de
reactualizare, de educaţie şi învăţare continuă vor fi în creştere. Dar ceea ce este
mai important este faptul că nevoile de cunoaştere şi de acţiune ale societăţii şi ale
membrilor ei vor fi altele decat cele de pînă acum. Viitorul creează cerinţe din ce
in ce mai înalte.

Cu toate acestea, cea mai pretioasa valoare pe

care a creat-o educatia, ca element al culturii este
omul, personalitatea umana, ea fiind o condiţie a
existenţei umane, o necesitate vitală pentru
dezvoltarea societăţii, asigurînd o legătură
continuă între generaţii şi în toate sferele sociale.

Evoluţia educaţiei

22
 Educația diferă de la o etapă istorică la alta în funcție de condițiile materiale
și spirituale ale societății. Educația este un fenomen social, specific uman, care
apare odată cu societatea, dintr-o anumită necesitate proprie acesteia – aceea a
dezvoltării omului ca om, ca forță de muncă și ființă socială.
Odată cu succesiunea epocilor istorice idealul, mecanismele, conținuturile,
finalitățile educației s-au schimbat, au evoluat și s-au perfecționat. Educația este
deci supusă schimbărilor istorice, ea apărând odată cu societatea din comuna
primitivă.

În momentul în care strămoșii îndepărtați ai omului au început să muncească,

prin aceasta, felul lor de viață a început să se deosebească fundamental de cel al
animalelor. Acestea din urmă au continuat să se adapteze și să se comporte față
de mediul natural în mod instinctiv. Omul însă a adoptat față de mediu o atitudine
activă, transformându-l cu ajutorul uneltelor pe care le confecționează. Astfel
apare atitudinea activă a omului față de propria sa dezvoltare, simțul de
răspundere pentru generația viitoare, exprimat prin grija adulților de a transmite
celor tineri experiența de confecționare și utilizare a uneltelor în vederea formării
lor ca forță de muncă. Între muncă și educație s-a stabilit astfel un raport de
intercondiționare, raport care se află la baza perfecționării uneltelor de muncă.
Dezvoltarea vieții sociale, îmbogățirea experienței umane fac să se complice
însuși procesul de transmitere a experienței acumulate, de procesul de educare.
Generațiile adulte transmit tinerelor generații nu numai experiența de muncă, ci
și limba și regulile de comportare. Acest proces intenționat de formare a tinerelor
generații este tocmai ceea ce înțelegem prin educația în comuna primitivă.

Apariția proprietății private și a claselor sociale fac ca educația antichității să

se deosebească de cea specifică comunei primitive. Educația are acum un caracter
de clasă. În școlile egiptene se urmărea, pe de o parte, pregătirea conducătorilor
statului – a preoților – iar pe de altă parte, pregătirea acelora care, îndeplinind
diverse funcții administrative mai mărunte, aveau obligația de a ști să scrie.

Din documentele ce au ajuns până în vremea noastră se poate deduce că chinezii

au avut școli cu mult înainte ca societatea lor să se împartă pe clase. Cu toate
acestea școlile din China antică devin treptat un monopol al aristocrației. Spre
deosebire de alte școli din orientul antic, în China se acordă mare atenție formării
deprinderilor de comportare, urmărindu-se mai ales cultivarea supunerii atât față
de cei mai în vârstă, cât și față de cei superiori ca situație socială. Educația
morală din școala chineză era puternic influențată de religie.

Trecerea de la societatea sclavagistă la cea feudală a însemnat, totodată, și

trecerea de la sistemul de educație sclavagist la altul care corespundea cerințelor
vieții economice și sociale specifice orânduirii, a cărei durată se întinde din secolul
al V-lea până în secolul al XVIII-lea.

23
Ideologia dominantă a orânduirii feudale a fost cea religioasă – creștinismul
pentru Europa, islamismul pentru Orientul apropiat și nordul Africii, budhismul
pentru Orientul îndepărtat. Biserica – îndeosebi cea creștină – acaparase pământ,
putere politică și întreaga viață culturală. Dogmele religioase serveau integral
intereselor claselor dominante, de aceea ele constituiau elementul primordial și
baza oricărei gândiri teoretice a reprezentanților acestor clase. În ceea ce privește
învățământul feudal, acesta a fost un monopol al clerului – atât în Europa, cât și
în Orientul apropiat și depărtat.
Se știe că orânduirea feudală cuprinde mai multe etape, fiecare dintre ele având
anumite particularități care și-au exercitat influența și asupra educației și
învățământului. Astfel, educația evului mediu propriu-zis (secolele V-XIV) se
deosebește mult de aceea care se practica în epoca Renașterii și Reformei
(secolele XV-XVI), iar aceasta avea unele trăsături care o diferențiau de sistemul
educativ din perioada descompunerii feudalismului (secolele XVII-XVIII).

Către sfârșitul evului mediu ritmul de dezvoltare al societății a devenit mai

alert. Cruciadele au înlesnit schimbul de mărfuri, au contribuit la dezvoltarea
puternică a meseriilor, a atelierelor meșteșugărești. În industrie s-au introdus
motoarele hidraulice, a început să se folosească roata de tors și s-a trecut la
organizarea unui nou tip de producție industrială, producția manufacturieră.
Secolele XIV și XV constituie – pentru o parte din țările Europei de apus –
perioada de trecere de la feudalism la capitalism. Schimbări majore s-au petrecut
și în educație. Conceptele umanismului au influențat puternic ideile pedagogice.
Se dă o mare importanță respectului față de om, încrederea în posibilitățile sale
fizice și intelectuale.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea se caracterizează

pe plan socio-politic printr-o succesiune de victorii ale burgheziei din țările
Europei occidentale. Această perioadă constituie un mare pas înainte în direcția
generalizării învățământului primar și a dezvoltării teoriei pedagogice
corespunzătoare. Amploarea pe care a luat-o acum învățământul, mai ales școala
elementară, a atras după sine și dezvoltarea instituțiilor de pregătire a corpului
didactic. Aceste împrejurări au stimulat procesul de constituire a pedagogiei ca
disciplină științifică. Interesul manifestat pentru problemele dezvoltării tinerei
generații au favorizat crearea unei instituții speciale de educare, precum și
elaborarea unei teorii pedagogice privind copii de vârstă preșcolară.

Dar anul 1900 nu este o piatră de hotar în dezvoltarea teoriei și practicii

pedagogice. Către sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului următor au
apărut o serie de elemente noi care anunță importante mutații în gândirea
pedagogică și practica școlară. Aproape tot ceea ce creaseră secolele anterioare în
domeniul practicii instructiv-educative era cuprins acum în termenul de școală
tradițională și începuse să fie repudiat. Apare, mai întâi, o reacție față de școala
herbartiană, întemeiată exclusiv pe receptivitate, pe orientare exclusiv teoretică a
conținutului activității didactice. Tot acum, ca urmare a inițierii cercetărilor
experimentale în psihologie, începe să se manifeste o puternică reacție față de

24
 pedagogia filosofică – constituită deductiv, pornindu-se de la anumite principii sau
concepte filosofice. Se conturează astfel ideea unei pedagogii experimentale și,
concomitent, ideea unei științe a copilului – pedagogia.

Pe plan pedagogic, secolul XX s-a anunțat, încă de la început – prin teoria

educației noi – ca un secol al copilului.
De-a lungul istoriei, educația și-a demonstrat rolul vital pentru dezvoltarea
civilizației, culturii umanității, pentru creșterea gradului de ordine și
raționalitate în viața socială, pentru cultivarea valorilor spirituale și conferirea în
acest fel a unui statut elevat condiției umane.

Funcţiile educaţiei
In societate, educatia are trei mari functii:
I. Selectarea si transmiterea valorilor de la societate la individ; un asemenea
transfer de valori se realizeaza si prin alte actiuni si activitati presupune ca cele
doua operatii sa se realizeze pe baza unor principii pedagogice si in
conformitate cu anumite particularitati psihice. Pe masura ce societatea
evolueaza, ritmul de acumulare a valorilor este tot mai intens, cauza pentru
care principiile dupa care se face selectarea si transmiterea se restructureaza
continuu. Cele doua operatii se afla intr-o dependenta reciproca, deoarece o
selectare adecvata se va rasfrange pozitiv asupra transmiterii, dupa cum o
rationalizare a acesteia va avea repercusiuni pozitive asupra selectiei
II. Dezvoltarea constienta a potentialului biopsihic al omului.Ca actiune sociala,
educatia vizeaza omul conceput ca un tot unitar, ca fiinta biopshihosociala. In
consecinta, ea este intotdeauna dependenta de anumita particularitati
biopsihice, urmarind in acelasi timp dezvoltarea lor.Aceasta functie este
realizabila pe baza fundamentarii actiunii educationale si valorificariii
descoperirilor psihologice. Prin aceasta functie, educatia raspunde unor nevoi
individuale si prin interediul acestora, unor nevoi sociale .
III.Pregatirea omului pentru integrarea activa in viata sociala.Intrucat educatia
are sarcina de a pregati omul ca element activ al vietii sociale, ca forta de
munca, ca subiect al vietii sociale, putem afirma ca prin aceasta functie,
educatia
raspunde unor necesitati pe care societatea le ridica in fata oamenilor ca
elemente ale vietii sociale si prin intermdiul unor nevoi individuale.

Formele educaţiei
Se deosebesc trei mari forme ale educaţiei:
Educaţie iformală. Acest tip de educaţie cuprinde majoritatea informaţiilor
neintenţionate, neclare, de volum mare – avînd de mai multe ori un aspect

25
cantitativ decît calitativ. Cu aceste tipuri de cunoştinţe individul personal se
întîlneşte zi de zi, acestea fiind în formă brută, neselectate de o persoană
specializată.
Aceste cunoştinţe pot fi aranjate, nu numai cu ajutorul pedagogului, dar şi pe
baza altor interese ce apar, dar de multe ori, ele sunt injectate în mintea umană şi
comportament fără nici o logică. Educaţia iformală întrece prin conţinut şi
cunoştinţe educaţia formală.
Educaţie nonformală. Acest tip de educaţie conţine majoritatea influenţelor
educative, care au loc înafara clasei, acestea sunt activităţi extradidactice sau prin
activităţi opţionale sau facultative. Are un caracter mai puţin formal, dar cu
acelaşi rezultat formativ. Acţiunile educative, care sunt plasate în cadrul acestui
tip de educaţie, sunt flexibile, şi vin în întîmpinarea diferitor interese, particular
pentru fiecare persoană.
Educaţia nonformală, îşi are începuturile încă din timpul fondării educaţiei. O
caracteristică nou apărută la acest tip de educaţie, este rolul de mijlocitor pentru
cei care nu au acces la educaţia formală, şi anume cei: saraci, retraşi, analfabeţi,
persoane cu handicap.
Educaţie formală. Acest tip de educaţie face legătură dintre majoritatea
influenţelor intenţionate şi sistematice, create în cadrul instituţiei specializate, cum
ar fi şcolile sau universităţile, şi are ca scop suprem formarea omului, ca
personalitate.Ea este explicată pe baza unor obiective clar definite, iar procesul
educaţional se caracterizează prin intensitate, concentrare şi continuitate. Ţelul
acestui tip de educaţie este de a informa elevii prin cunoştinţe noi, familiarizarea
cu tehnici educativi, care le va da indivizilor o anumită independenţă educativă.
Pentru acest tip de educaţie sunt elaborate programe de specialitate, care sunt
pregătite de specialişti, cu o pregătire în acest sens. Cunoştinţele primite sunt alese
şi structurate, fiind caracterizate prin conţinut ştiinţific.Educaţia formală ajută la
o asimilare continuă a cunoştinţelor şi uşurează dezvoltarea unor aptitudini,
capacităţi, atitudini a individului, introducerea persoanei în societate. O latură
importantă a educaţiei formale o constituie evaluarea, care uşurează reuşita
şcolară, succesul formării elevilor.
Evaluarea, în afară de faptul că evaluează cunoştinţele elevilor, mai are scopul de
a trezi în individ, capacitatea de autoaprecierea, autoevaluare. Individul se simte
frustat, atunci cînd persoana de alături este apreciată mai bine. Acest lucru, în
cazul în care este o notare corectă, să trezească eul propriul, şi să se ridice la
aşteptările cuvenite. Deşi acest tip de educaţie este necesară, totuşi are unele
goluri, din cauza programelor de învăţămînt încărcate.

Pedagogia – teorie şi ştiinţă a educaţiei

26
 Din punct de vedere etimologic termenul
“pedagogie” provine din cuvintele greceşti pais,
paidos – copil şi agoge – acţiunea de a conduce. Sensul
primar al combinaţiei celor două cuvinte a fost
paidagogus, termen prin care era desemnată persoana
care conducea o altă persoană la şcoală.
Ulterior, odată cu evoluţia societăţii umane şi
complexificarea educaţiei, termenul “pedagogie” a
fost preluat pentru a desemna ansamblul
preocupărilor cu privire la problematica fenomenului
educaţional.

Menţionăm în acest context faptul că în ţara noastră

termenul “pedagogie” s-a impus efectiv începând cu
secolul XVIII când Iosif Moesiodax scrie cartea:
”Tratat despre educaţia copiilor sau Pedagogia” unde
afirmă că “…pedagogia este o metodă care îndrumează
moravurile copiilor spre virtuţi şi care le pregăteşte
sufletul spre dragostea faţă de însuşirea învăţăturilor”,
menţionând în acelaşi timp faptul că aceasta este “…
una dintre cele mai grele îndeletniciri de care viaţa
omenească are nevoie”, pedagogia ocupând “…locul
cel dintâi şi având scopul să aducă o lumină dascălului
ca să înţeleagă mai bine ce are de făcut”
Din această perspectivă putem defini pedagogia ca fiind ştiinţa care studiază
fenomenul educaţional sub toate aspectele realizării sale şi implicaţiile pe care
educaţia le are asupra dezvoltării fiinţei umane în plan cognitiv, afectiv-
motivaţional şi comportamental.

Analizând fenomenul educaţional distingem existenţa a patru elemente

fundamentale ale procesului educativ: finalităţile educaţiei (ideal, scopuri, obiective
educaţionale), conţinutul învăţământului (ansamblul informaţional vehiculat),
actorii procesului educativ (educatorul şi educatul), şi mijloacele şi strategiile puse
în joc de profesori şi elevi pentru atingerea efectivă a scopurilor şi obiectivelor
educaţionale propuse.

Din această perspectivă pedagogiei ca ştiinţă a fenomenului educaţional îi revin

următoarele sarcini:

27
 o studierea activităţii şi comportamentului educaţional al profesorului
ca agent al acţiunii educaţionale (personalitate, cunoştinţe, aptitudini
şi deprinderi necesare derulării în condiţii optime a activităţii
instructiv-educative);
o studierea tehnologiei educaţionale, a strategiilor didactice de predare,
a mijloacelor de învăţământ şi a formelor de organizare a procesului
de învăţământ;
o investigarea activităţii şi comportamentului elevilor în activitatea de
învăţare;
o studierea sistemului de învăţământ şi a componentelor sale atât din
perspectiva eficienţei pedagogige a fiecăreia dintre ele cât şi din aceea
a relaţiilor dintre ele;

Sistemul ştiinţelor educaţiei

Complexitatea fenomenului educaţional a determinat diversificarea pedagogiei ca
ştiinţă, ajungându-se la un corpus sau sistem de ştiinţe ale educaţiei. Această
diversificare a fost determinată de:
a) deosebirile tot mai mari dintre diferitele instituţii de instrucţie şi educaţie:

• pedagogie antepreşcolară
• pedagogie şcolară
• pedagogie universitară
• pedagogie specială (pentru copiii cu deficienţe)

b) necesitatea studierii mai aprofundate a unor laturi sau forme ale educaţiei:

• teoria educaţiei intelectuale

• pedagogia familiei
• pedagogia socială
• educaţia adulţilor

c) necesitatea racordării pedagogiei la aspectele studiate:

• pedagogia prospectivă (anticipează cunoştinţele şi competenţele pe care

societatea le va reclama de la absolvenţi în viitor)
• pedagogia comparată (analizează comparativ sistemele educaţionale din
diverse ţări)
• pedagogia experimentală (studiază experimental posibilităţile de optimizare
a procesului de învăţământ)

28
 Influenţa familiei în procesul
educaţional
„Cei şapte ani de acasă” –această frază ne vorbeşte
foarte multe de familia, credinţa, concepţiile oricărei
persoane, de mediul în care s-a format individul.
Familia este rădăcina educaţiei. Aşa cum cît de
corect ai sădit un pom, şi pe cît de adînc a fost sădit,
adică este rezistent, aşa rol îl are şi familia în
educarea tinerii generaţii. Cum natura a plămădit în
pîntece individul, aşa şi familia plămădeşte, numai
că la nivel spiritual.
Familia este un factor primordial de informare şi de
creare a copiilor şi tineretului. Ea are rolul de al introduce pe copil în societate, de
a implementa practici educative, construcţii cognitive. De observat faptul că,
familia implementează mai mult valori practice, decît teoretice.
Familia este mediul cel mai sănătos şi are o influenţă mare asupra individului.
Individul, în cadrul familiei se dezvoltă multilateral, cuprizînd mai multe ramuri
de activitate. Un mediu tonifiant, va ajuta la o înţelegere mai adecvată a societăţii,
omenirii, o educaţie bună va ajuta la crearea unui individ util societăţii. O
societate prosperă va favoriza îmbogăţirea individului cu valori şi concepţii noi.
Familia are rol mai mult să formeze decît să aducă la cunoştinţă. Este foarte
importantă educaţia din copilărie, deoarece individul ia primele impresii din
mediul înconjurător, care, la vîrsta fragedă a copilului, este familia. Tot din
mediul familial, copilul, ca un burete, mai ia conduitele şi obiceiurile celor din jur.
Individul va repeta şi va imita oamenii din jur, va avea aceleaşi păreri, idei,
concepţii. Copilul va mima, gesticula exact ca persoanele din jur.
În prezent, în Moldova, multe familii însuşi necesită o educaţie, dat fiind situaţia
economică a ţării.

RELAŢII ÎNTRE VALORILE UMANE

29
Criterii CARACTERISTICI INDIVIDUALE ŞI COMUNE
Valori Etica Estetica Pedagogia
1. Originea Grecia Antică
2. Obiectul
de studiu Morala Gustul estetic Educaţia
3. Scopul Formarea şi dezvoltarea personalităţii individului
4. Funcţii - cognitivă- de a percepe şi înţelege rolul acestor valori în viaţă
-normativă-de a putea face diferenţa între părţile pozitive şi
negative ale lumii (bine/rau; frumos-urit etc)
-persuasivă-de a avea putere de convingere, de explicare
5. Principii  onestitate  educarea estetică  comunicării
 grijă  perceperea pedagogice
 respect profundă şi creaţia  cunoaşterii
 curaj  perceperea unitară pedagogice
 excelenţă  înţelegerea artei şi  creativităţii
a esteticului pedagogice
6. Influienţa Familia este factorul primordial în formarea şi dezvoltarea
familiei în personalităţii individului. În familie acesta învaţă ce este binele şi
dezvoltarea.. răul,aici i se implimentează gustul estetic, deasemenea în acest
anturaj individul are parte de o educaţie mai mult sau mai puţin
adecvată.
Toate aceste 3 valori umane îşi au rădăcinile în familie.
7. Perioada Se spune că omul învaţă toată viaţa, deaceea aceste valori pot fi
favorabilă de asimilate pe parcursul vieţii, însă vîrsta cea mai favorabilă de
a cunoaşte cunoaştere a acestora este:
valorile De la 5 ani- De la 7-8 ani- pentru a De la 6-7 ani-
umane pentru a face percepe frumosul, a pentru a se pregăti
diferenţa asimila gustul estetic de şcoală
între bine şi
rău
Se observă că deşi au multe caracteristici diferite, individuale, valorile umane au
acelaşi scop: formarea personalităţii individului.

30
 Etica-Estetica
O strînsă relaţie este între etic şi estetic: Binele, Adevarul si Frumosul sunt valori
complementare care se justifică şi se explică reciproc. Aceste valori sunt o expresie a
nazuintei omenesti spre o viata desavârsită. Cu toate ca frumosul are o valoare
autonomă, el îşi are adevăratul sens doar în concordanţă cu valorile morale.
Adevărata artă trebuie să înglobeze atât eticul cât si esteticul, caci arta este un mijloc
de perfectionare morala a oamenilor. De aici caracterul eticist al artei , exprimat prin
tendinta oamenilor de a formula judecati asupra oamenilor si faptelor. Arta trebuie
sa fie morala si sa se inspire din adevarurile vietii. Morala e, însa, rezultatul gândirii
unui popor si un popor gândeste frumos si gândirea frumoasa apare într-o forma
frumoasa. Deci frumosul din plan estetic corespunde binelui din plan moral, iar
urâtul corespunde raului. Asadar, frumosul e rezultatul binelui, iar binele e fondul
frumosului. În acest sens se poate afirma ca esteticul nu e neaparat subordonat
eticului, dar e încorporat de acesta.

Etica-Pedagogia
Etica şi pedagogia merg de mînă în dezvoltarea individului. Etica are o mare nevoie
de pedagogie pentru a se afirma mai bine, aceasta ajută la perceperea adecvată a
noţiunii de etică, morală etc.Prin pedagogie se studiază etica profesională care astăzi
are un rol important în afaceri şi nu numai.Pedagogia la fel, prin prisma eticii oferă
o mai bună educaţie copiilor,îi pregăteşte cu ajutorul acestea pentru formarea unei
societăţi civilizate.În aceste condiţii a apărut educaţia morală.

Estetica-Pedagogia
Relaţia dintre estetică şi educaţie este deschisă, împreună urmărind cunoaşterea
valorilor estetice de către subiecţii educaţionali, formarea şi dezvoltarea atitudinilor
estetice de receptare şi apreciere a frumosului, dar şi a aptitudinilor estetice,
creatoare.Am putea spune chiar, că esteticul e subordonat pedagogiei, deoarece prin
educaţia estetică se înţelege arta frumosului, se formează un limbaj estetic.

Prin intermediul interacţiunii dintre

valorile umane spirituale se construieşte o
societate civilizată în adevăratul sens al
cuvîntului, se defineşte necesitatea
cunoaşterii, aplicării şi păstrării acestora
pentru viitoarele generaţii.

31
 II. Valorile umane în
Societatea Conştiinţei
Valorile reprezintă esenţa unei persoane, caracterul acesteia. Valorile ne
influienţează viaţa de zi cu zi şi ne ajută să ne stabilim atitudinea şi
comportamentul. Ele ne vegheaza gindirea si comportarea in lumea
inconjuratoare.
Traim intr-o lume superficiala in care marcile de haine, de parfum, caii putere,
banii sunt la loc de cinste. Oamenii sunt atat de grabiti in goana lor dupa
inavutire, atat de dornici sa se faleasca cu ultima noutate in materie de tehnologie,
atat de ipocriti chiar si cand organizeaza o inmormintare pentru ca vor sa puna pe
masa de toate, sa aduca zeci de coroane de flori ca sa nu-i vorbeasca lumea. In
teatre vezi cate o doamna "distinsa" cu haina de blana si nu stiu ce palarie
sofisticata, insa foiala in scaun care indica plictiseala, nerabdarea de a se termina
piesa din care nu intelege o boaba, o dau de gol si demonstreaza ca aceasta scena
cu vestimentatia si cu iesitul intr-un loc pe care il frecventeaza cei din inalta
societate nu sunt pentru ea, ci incearca sa impresioneze printr-un comportament
de prost gust care efeciv nu o prinde. Nu aceste exemple sunt adevaratele valori.
Adevaratele valori sunt cele spirituale, morale, care tin de suflet, nu de trupul pe
care il hranim, de care ne ingrijim sa fie odihnit, imbracat in haine la moda,
impodobit in aur.

Omenirea are nevoie de o schimbare, de o schimbare care sa-i trezeasca

moralitatea deja pierduta de mult, deaceea se planuieste formarea unei noi
societati- Societatea Constiintei. Pentru a explica mai bine acest „fenomen”
asteptat voi face apel la lucrarea dlui M. Draganescu „Societatea Constiintei.
Introducere”:

Aceasta sintagma, păstrînd întreg conţinutul noţiunii de societate, cu toate

domeniile ei, pune un deosebit accent pe conştiinţă. De ce anume conştiinţa?
Fiindcă la această societate vor participa mai multe “tipuri”deconştiinţă:
-conştiinţa omului modificat prin mijloace biotehnologice;
-conştiinţa artificială obţinută prin mijloace pur tehnologice;
- Conştiinţa Fundamentală a Existenţei.

Primele două categorii nu au apărut încă, dar dezvoltarea lor este foarte posibilă,
date fiind progresele biotehnologiei, fizicii, electronicii şi inteligenţei artificiale.

Societatea are în ansamblu, mai mulţi factori determinanţi, însă principalii factori
care vor fi luaţi în considerare sunt:

32
 Ştiinţa Determinarea biologică SPIRITUALITATEA

şi culturală a omului

SOCIETATEA

(o reţea de reţele)

Mediul înconjurător

Se observă că această „reţea de reţele” include şi spiritualitatea. Spiritualitatea

este un factor aparte al determinării vieţii sociale. Ea s-a dovedit un factor pozitiv,
prin esenţa ei, în viaţa societăţii şi deoarece conştiinţa este purtătoare de
spiritualitate, atenţia pe care trebuie să o acordăm acesteia este justificată. Însă
societatea actuală nu lasă prea mari speranţe pentru o adevărată civilizaţie socio-
umana. Această concluzie a făcut-o, în lucrările sale, un biolog romîn pe nume
Grigore Popa, care vorbeşte mai departe despre omul moral, punînd accent pe
educaţia morală, cu alte cuvinte pe rolul şcolii şi al mediului social asupra
comportamentului moral. Problema se pune la fel şi azi cînd ne confruntăm cu
imoralitatea şi corupţia. El afirmă chiar că „doar ştiinţa poate alimenta toate
necesităţile formative ale unui om moral”. Însă pentru a confirma spusele lui, va
trebui să răspundem la această provocare, să vedem dacă o cunoaştere avansată,
pentru toţi oamenii, cum se presupune pentru Societatea Conştiinţei, poate asigura
baza moralităţii superioare.
Grigore Popa recomandă cu convingere o educaţie bazată pe cunoaştere pentru a
creşte puterea de dominare a scoarţei cerebrale. El e convins că în acest mod se va
dezvolta şi moralitatea omului.
„Creierul este de vină pentru ceea ce se întîmplă
oamenilor şi societăţii”, autorul acestei afirmaţii este
acelaşi G. Popa, care susţine că acest organ esenţial al

33
omului este un instrument atît al binelui, cît şi al răului, fiind numit de unii autori
Principiul Lucifer- principiul răului, al agresivităţii înrădăcinată cu natura biologică
a omului şi care se manifestă pînă la nivel social prin dominare, brutalitate şi
războaie, argumentînd acest fapt cu exemple din întreaga istorie a omenirii.
Întrebarea pe care ne-o vom pune este aceea dacă e posibil ca spiritualitatea prin
conştiinţă să învingă la scară social-globală efectele distrugătoare a acestei „părţi”
genetice a omului actual de agresivitate şi rău, care împiedică constituirea unei
adevărate civilizaţii.
Principiul Lucifer a demonstrat că niciun sistem de idei religioase, filosofice,
sociale nu a rezistat presiunilor creierului, în cele din urmă apelînd la agresivitate.
Astfel, rămîne o întrebare tulburătoare: oare este posibil ca
omul natural şi cultural actual să realizeze o
societate a conştiinţei sau nu?
Răspunsul l-am găsit în lucrări ale experţilor americani care afirmă acelaşi lucru:
nu văd posibilă realizarea unei societăţi a conştiinţei fără participarea
inteligenţei artificiale, aceasta fiind „o mașină care se comportă într-un mod ce
ar putea fi considerat inteligent, dacă ar fi vorba de un om”.
În acest caz, fără îndoială tendinţele devenirii îndreaptă conştiinţa, omul şi
societatea spre bine, chiar spre o societate a conştiinţei.
Viitorul omului, al conştiinţei sale şi al conştiinţei în general va fi acela de a se
apropia de Existenţa profundă şi de Conştiinţa fundamentală a Existenţei prin
cunoaştere, tehnologie şi spiritualitate.

34
 2.1 Etica în Societatea
Conştiinţei
În Societatea Conştiinţei, etica va defini omul moral. În această perioadă se
presupune că creierul uman va depăşi starea în care a stat atîţia ani, într-o stare
de agresiune şi răutate. În această perioadă omul va pune în valoare relaţiile cu
semenii săi şi cu lumea înconjurătoare, deoarece valorile etice se nasc din
raporturile între indivizi, au rădăcina în natura socială a omului. Valoarea etică
este o relaţie între obiecte reprezentate şi anume sentimente legate de reprezentări,
sentimentele şi reprezentările fiind determinate, în instanţă, de o dorinţă, de o
tendinţă a sufletului spre binele general. Omul Societăţii Conştiinţei va avea
posibilitatea să facă diferenţa între rău şi bine, va putea să scape de acei factori
negativi care au adus lumii atîtea pierderi. În acest proces un rol important îl va
juca descoperirea Inteligenţei Negative şi Inteligenţei Pozitive.
Descoperirea inteligenţei negative şi pozitive ne ajută chiar şi astăzi să ne
cunoaştem pe noi, Oamenii, fenomenul uman, mult mai profund, mai limpede.
Inteligenţa negativă şi pozitivă sunt reale, sunt factori ai personalităţii umane,
care există în mod obiectiv, care îşi pun amprenta asupra modului de a gîndi al
unui individ uman, asupra sistemului său atitudinal, asupra comportamentului
său.
Ani de zile ne-am întrebat, de ce se întâmplă acest paradox cutremurător al
istoriei: omul, cel mai evoluat animal de pe această planetă, cu sistemul nervos cel
mai dezvoltat, cu realizări ştiinţifice, culturale, de civilizaţie extraordinare, este
totuşi cel mai crud, cel mai rău animal, animalul care îşi ucide semenii cu
milioanele, care produce cantităţi imense de suferinţă şi rău, care îşi produce
autodistrugerea cu aceiaşi fervoare cu care îşi produce dezvoltarea! Care este
explicaţia acestei enigme paradoxale? Raspunsul la aceasta intrebare o gasesc la
Ştefan Dumitrescu in lucrarea sa „Inteligenţa Negativă şi Inteligenţa Pozitivă.
Descoperirea unui nou tip de inteligenţă” care afirma ca descoperirea şi studiul
(care este la început doar) al acestui nou Tip de Inteligenţă, Inteligenţa negativă
şi Inteligenţa pozitivă ne ajută, iată, să ne explicăm acest paradox cumplit. În
acelaşi timp studiul Inteligenţei pozitive şi negative ne ajută să descoperim una
dintre sursele importante ale răului, ale absurdului în societatea umană şi în
Istorie. Din perspectiva cercetării şi a studiului Inteligenţei negative istoria ne
apare acum mai “logică,” mai puţin misterioasă în profunzimile şi resorturile sale
ascunse. Inteligenţa negativă ne ajută să înţelegem de ce au dispărut civilizaţiile,
Imperiile de pe acest pământ. De ce se produce Răul şi Binele. Ne învaţă să

35
limităm răul în lume şi în Istorie, să limităm dezvoltarea Inteligenţei negative
( QN) şi să susţinem, să ajutăm Inteligenţa pozitivă (QP) să se dezvolte în societate
Dar ce este Inteligenţa negativă, mai întâi. Observasem în viaţa de toate zilele că
există indivizi umani, care deşi au un nivel cultural scăzut şi un nivel de inteligenţă
raţională scăzut, , unii chiar foarte scăzut. Indivizii aceştia umani au o înclinaţie
deosebită către „activităţi” de tip negativ, cum ar fi, a fura, a minţi, a înşela, a
manipula alte fiinţe umane, a invidia, a urî, a face rău cuiva, a compromite pe
cineva, a distruge viaţa cuiva, a seduce o femeie, un public, a profita de pe urma
oamenilor, de a-i încăiera şi chiar de a asasina…Toate aceste activităţi făcute
pentru a se îmbogăţi, pentru a ajunge mai mari, pentru a urca pe scara socială,
pentru a se da mai mari,…sau chiar numai pentru a face rău.

Ei bine această categorie de oameni o dată integrată într-o activitate negativă din
categoria celor enumerate mai sus, deveneau deodată foarte inteligenţi, sau
extraordinar de inteligenţi, (uneori aceste persoane pot să dea dovadă de o
Inteligenţă negativă genială) pricepute, iscusite, foarte eficiente, astfel că îşi
atingeau întotdeauna scopul. Ca să facă rău, să înşele, să fure pentru a se îmbogăţi
oamenilor acestora, nu numai că le mergea Mintea, Inteligenţa, extraordinar de
bine, de eficient, dar nu aveau pic de milă, nu aveau mustrări de conştiinţă că fac
rău semenilor săi absolut deloc.
Nimic nu-i abătea de la a-şi atinge scopul lor egoist şi mârşav. Aveau o capacitate
de disimulare uimitoare, jucau teatru perfect, se controlau şi se stăpâneau cât se
poate de bine, stabilind un feed-bak perfect cu realitatea din jur, cu situaţia. Acest
Tip de Inteligenţă este INTELIGENŢA NEGATIVĂ. Aceasta este o Inteligenţă a
Răului, oamenii care posedă acest Tip de Inteligenţă au vocaţia acţiunilor de tip
negativ, parvin cu mare uşurinţă, sunt demagogi, lipsiţi de scrupule, şi datorită
Inteligenţei lor negative îşi realizează scopurile întotdeauna. Ei bine s-a observat
de asemenea, că aceşti oameni dotaţi cu Inteligenţă negativă, atunci când sunt puşi
să facă fapte de bine, Inteligenţa lor nu mai funcţionează, sunt nepricepuţi, nu se
descurcă şi nu reuşesc. Au un nivel de inteligenţă pozitivă foarte scăzut. Şi nu se
orientează în viaţă către asemenea fapte de bine.
S-a observat de asemenea că există o categorie de oameni opusă acestei Inteligenţe
negative, care sunt în general orientaţi către a face fapte de bine, şi o dată integraţi
în acest tip de fapte, mintea le merge brici, dau dovadă de o Inteligenţă dezvoltată
şi foarte eficientă, care îi ajută să îşi atingă mai întotdeauna scopurile lor pozitive.
A fost denumit acest tip de Inteligenţă- INTELIGENŢA POZITIVĂ.
Sunt rare cazurile de Inteligenţă pozitivă şi Inteligenţă negativă, pure, deci
oameni care posedă numai Inteligenţă pozitivă sau numai inteligenţă negativă.
Mult mai largă este categoria oamenilor care posedă dezvoltat mai mult
Inteligenţă negativă sau Inteligenţa pozitivă.
Societatea Conştiinţei îşi propune să diminueze pe cît posibil această Inteligenţă
Negativă cu ajutorul mijloacelor biotehnologice de care am discutat la începutul
capitolului. Astfel omul va putea să treacă peste răutatea lumii, va fi ajutat de
propriile invenţii să dezvolte un univers mai bun.

36
 2.2 Estetica în Societatea
Conştiinţei
Estetica întotdeauna a arătat Universului partea frumoasă, partea inventivă a
omului. Prin „cele şapte minuni ale lumii”, acesta a demonstrat cît de iscusit şi
inteligent poate fi omul chiar şi pe timpurile în care dispunea de atît de puţine
resurse pentru a crea. Se cunoaşte că lumea de azi este aproape lipsită de idei de
creaţie, atît de lipsită încît caută să dezgroape, să cerceteze modurile şi uneltele pe
care le-au folosit strămoşii săi pentru a crea acele minunăţii. Omul modern poate
inventa tehnologii care păreau imposibile cîndva, însă unde oare a dispărut acel
gust estetic care dăinuia cîndva pe Pămînt?
În Societatea Conştiinţei se plănuieşte „scoaterea din somn” a esteticii lumii,
omul modern e obligat să creeze ceva care să mire, să bucure generaţiile viitoare,
el trebuie să creeze ceva care să dăinuie peste secole, ceva frumos care să nu poată
fi modificat nicicînd.

37
Criterii estetice şi judecăţi estetice în Societatea Conştiinţei
Aplicarea unei judecăţi estetice, critice asupra unei opere de artă presupune
identificarea elementelor care solicită construirea argumentului, stabilirea unei
situaţii de comunicare şi a unui public intenţional şi justificarea abordării pe baza
unor motive credibile şi convingătoare.
Judecăţile estetice necesită un exerciţiu al gustului, al perceptivităţii şi
sensibilităţii, al discriminării estetice sau aprecierii artistice. Diferite modalităţi de
expresie considerate artistice sunt întrembuinţate estetic în contexte de aplicare a
exerciţiului critic. Acesta va fi punctul de plecare în aprecierea operelor de artă, a
teatrului, a muzicii etc. Astfel, omul va putea critica estetica lumii moderne doar
dispunînd de o judecată estetică.
În întrebuinţarea termenilor estetici se va face apel atât la metafore, cât şi la
expresii folosite în viaţa cotidiană. Calităţile estetice vor fi exprimate (formulate)
în termeni estetici prin intermediul unei abilităţi de a observa, a înţelege şi a
explica lucrările de artă.

Criteriile esteticii în Societatea Conştiinţei se vor referi la:

Conectarea valorii artei cu plăcerea sau bucuria de a trăi arta, ţine de aprecierea
modalităţii plăcute sau agreabile de raportare la artă.
Agreabilitatea ar ţine de modul de manifestare al sentimentelor noastre.
Preferinţele estetice, care sunt expresii ale gustului observatorului, ceea ce ar
confirma varietatea opiniilor despre artă. În pofida varietăţii gusturilor se va
putea aduce în discuţie chestiunea unui punct comun, fără a se isca neînţelegeri
între indivizi. „Gustul estetic nu poate fi doar o chestiune pur subiectivă, ci poate
reclama consimţământul universal. În puls, acesta ar putea fi produsul unui joc
liber al imaginaţiei” după cum afirma filosoful german Immanuel Kant.
Puterea de apreciere a unei lucrări de artă solicită, prin activarea imaginaţiei
creatoare a observatorului, astfel încât mintea artistului şi mintea publicului să fie
angajate reciproc în activitatea de creaţie. Gustul presupune capacitatea de a
discrimina între diferiţi itemi. David Hume vorbeşte despre două înţelesuri ale
„gustului”: respectiv un gust „corporal”, „literar” (care ar ţine de simţul gurii) şi
un gust „mental”, „metaforic” (care ar ţine de o anumită capacitate mentală de a
resimţi plăcerea). Hume defineşte gustul drept „capacitatea de a detecta toate
ingredientele dintr-o compoziţie Delicateţea gustului ar consta în capacitatea de
identificare a calităţilor unui obiect care ar duce la resimţirea unei plăceri. Însă
plăcerea e resimţită doar în experienţa unor „degustători” calificaţi. Însă,
frumosul fiind o proprietate obiectivă am avea de-a face cu o diversitate şi o
contradicţie a judecăţilor de gust în funcţie indivizi, regiuni, generaţii sau vîrste.
Asemănarea viziunii sau gustului ar putea duce la înfiinţarea unei „comunităţi de
sentiment”.
Aprecierea estetică nu va mai fi un caz de identificare a calităţilor unei lucrări de
artă, cât un caz de atribuire, respectiv de exprimare a unei valori.
Evaluarea condiţiei publicului va ridica problema receptării estetice a artei din

38
perspectiva contextualizării, analizei şi a comunicării mesajului (codului) sau
trăirii (experienţei) estetice. Publicul devine nu doar destinatarul pasiv-
contemplativ al operei, ci şi interpretul activ-participativ al ei.
Se vorbeşte, din ce în ce mai mult de aplicarea unui criteriu al „democraţiei
culturale”, care ar justifica o perspectivă „pluralistă” şi „relativistă” asupra
demersului esteticii de a încerca să explice intuitiv ori argumentativ acţiunea,
creaţia şi receptarea artistică.

Dincolo de aceaste criterii de apreciere şi dezvoltare a viitoarei estetici, care par

să se dizolve într-un act critic de fuziune, rămâne doar disputa între diferiţii
susţinători ai diferitelor opere.S-ar părea că criteriile esteticii vor rezolva
problema lumii moderne din punct de vedere estetic, însă oare vor ţine seama toţi
de acestea?
2.3 Educaţia în Societatea
Conştiinţei
Trăim într-o societate dinamică, ce se află într-o continuă transformare,
adaptare,mişcare. Schimbările majore din stilul nostru de viaţă şi din obiceiurile
noastre, induse de diferite influenţe culturale, sociale, economice şi tehnice se
reflectă şi în instruirea educaţiei noastre. Mobilitatea crescândă a populaţiei, a
tehnicii şi a tehnologiei, a simbolurilor şi informaţiei schimbă şi modifică sensul
educaţiei. Ca urmare, astăzi omul îşi construieşte educaţia personală cu totul altfel
decât mai demult. Pentru majoritatea indivizilor, educaţia este un mod „natural”
şi general acceptat de a-şi construi identitatea, personalitatea – „Sunt ceea ce învăţ
şi cum învăţ”. Instruirea în Societatea Conştiinţei este un proiect care are rolul
de a adapta învăţarea la cerinţele societăţii, de a pune în centrul educaţiei nevoile
individului şi de a forma specialistul care se cere pe piaţă. Pornind de la
competenţele noului secol, programul se va dezvolta în cadrul unui sistem unic de
abordare, predare şi implementare a învăţării.
Educaţia în Societatea Conştiinţei înseamnă dezvoltarea competenţelor secolului
XXI.
Acestea înseamnă:
Responsabilitate şi capacitate de adaptare - exersarea responsabilităţii
personale şi a capacităţii de adaptare la locul de muncă şi în comunitate; stabilirea
unor obiective şi atingerea lor pentru sine şi pentru ceilalţi;
• Competenţe de comunicare - înţelegerea importanţei comunicării şi realizarea
unei comunicări eficiente verbale, scrise şi multimedia, într-o varietate de forme şi
contexte;
• Creativitate şi curiozitate intelectuală - dezvoltarea, implementarea şi
comunicarea ideilor noi, deschidere şi receptivitate la nou;
• Gândire critică şi sistemică - înţelegerea conexiunilor dintre sisteme, exersarea
legăturilor şi realizarea unor alegeri complexe;
• Informaţii şi abilităţi media – accesarea, analizarea şi administrarea continuă a
informaţiilor prin integrarea media în educare, în diverse forme şi medii;
• Capacităţi de colaborare şi interpersonale - Demonstrarea capacităţilor de lucru

39
în echipa de execuţie şi de conducere; adaptarea la diverse roluri şi
responsabilităţi; colaborarea productivă cu toţi membrii echipei; conduită
empatică; respectarea altor puncte de vedere;
• Identificarea, formularea şi soluţionarea problemelor - capacitatea de a depista,
formula, analiza şi rezolva problemele;
• Auto-formare - Monitorizarea continuă a propriilor nevoi de învăţare;
localizarea resurselor corespunzătoare; transferul cunoştinţelor dintr-un domeniu
în altul;
• Responsabilitate socială - Acţionarea în mod responsabil, ţinând cont de
interesele comunităţii; demonstrarea unui comportament etic la locul de muncă şi
în comunitate.
Instruirea în Societatea Conştiinţei se va baza în totalitate pe tehnologie.

Concluzie
Conceptele despre Societatea Conştiinţei vor merge în pas cu dezvoltarea
ştiinţei, tehnologiei, a vieţii sociale şi spirituale. Astfel se poate afirma că
adevăratul sens al istoriei în Univers este devenirea conştiinţei. Conştiinţa fiind
aceea care a umanizat omul, l-a transformat din fiinţă biologică în om. Din acest
punct de vedere, umanizarea s-ar părea că nu este completă, dar apariţia unor
conştiinţe de tip nou vor constitui momente fireşti ale evoluţiei conştiinţei. Noile
conştiinţe vor prelua cunoaşterea şi spiritualitatea omului aplicîndu-se principiul
continuităţii conştiinţei, care va însemna şi continuitatea vieţii spirituale.
Însă ce forţe agresive vor apărea, ce accidente se vor întîmpla pe parcurs fie din
cauza unor oameni fizic neadaptaţi la noile realităţi, fie din ineficienţa selecţiei
inteligenţei artificiale care ar putea duce la supunerea omenirii de către această
inteligenţă nimeni nu poate răspunde...Dar dacă aceste tendinţe duc omenirea şi
umanitatea spre bine, atunci ar trebui să fim optimişti!
Cît de eficientă şi benefică omului va fi crearea unei astfel de societăţi nimeni nu
poate şti, însă după ce am parcurs acest scurt istoric al valorile umane, ea ni s-ar
părea destul de promiţătoare, deoarece nu numai că nu se vor pierde integral
aceste valori, dar vor fi luate în considerare destul de amănunţit în toate acţiunile
viitoare, ceea ce ar fi un plus pentru societatea de astăzi. Oamenii vor pune astfel
preţ pe valorile pe care le-au neglijat atîta timp, îşi vor hrăni nu doar trupul, dar şi
sufletul.
Cunoaşterea şi conştiinţa sunt marile resurse ale viitorului!

40
 Referinţe
Mihai Drăgănescu „Societatea Conştiinţei. Introducere”, NOEMA vol II, 2008
Mihai Drăgănescu „Spiritualitatea”, cap. II al studiului Societăţii Conştiinţei
Francis Fukuyama „Our posthuman future, Consequences of the Biotechnologz
Revolution, Farrar, New York 2002.
Grigore T. Popa „Reforma spiritului”, 2002
Ionuţ Isac „Perspective asupra realităţii fizice”. Studii şi cercetări din
domeniul ştiinţelor socio-umane, vol. II, 2003
Mihai Drăgănescu „Societatea Informaţională şi a Cunoaşterii. Vectorii
Societăţii Cunoaşterii” vol 11, Septembrie 2004
Mihai Drăgănescu „Cultura şi Societatea Cunoaşterii”, conferinţă 1996
Ştefan Dumitrescu „Inteligenţa Negativă şi Inteligenţa Pozitivă. Descoperirea
unui nou tip de inteligenţă”, 2000-2001
Mihai Radu „Etica”, 2005
Eugen David „Fundamentele pedagogiei”, sinteze
Internet:
1. http://enciclopedie.citatepedia.ro/index.php?c=educa%FEie
2. http://ro.wikipedia.org/wiki
3. http://www.geocities.com/levitki.
4. www.spiruharet.ro

41