Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd.

Gabriel RADU Curs 1_2_3

Cuprins:
CAPITOLUL 1 Contabilitatea si gestiunea fiscala- curs introductiv

1.1 Abordari conceptuale privind Contabilitatea si Gestiunea fiscala

1.2 Rolul fiscalitatii in cadrul unei întreprinderi
1.3 Gestiunea fiscală, managent fiscal şi riscul fiscal
1.4. Sursele de drept fiscal si sistemul fiscal
1.4.1 Sistemul fiscal – structura şi elemente definitorii de recunoaştere şi aplicare a
elementelor fiscale în practica afacerilor.
1.4.2 Structura sistemului fiscal
1.4.2.1 Impozitele, taxele si contributiile
1.4.2.2 Mecanismul fiscal
1.4.2.3.Aparatul fiscal
1.4.2.4. Obiectivele fiscalităţii, politica fiscala, funcţiile sistemului fiscal

1.5. Contabilitatea si relatia acesteia cu fiscalitatea .

1.5.1. Principii contabile
1.5.2 . Evaluarea si recunoasterea în contabilitate

1
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3

1 Notiuni introductive

1.1 Abordari conceptuale privind Contabilitatea si Gestiunea fiscala

A gestiona eficient resursele economice şi financiare ale întreprinderii, înseamnă a lua în calcul
şi dimensiunea fiscală a afacerilor. Pe baza analizei financiare, din documentele de sinteză, se pot
stabili performanţele trecute prezente şi viitoare, limitarea riscurilor şi determinarea eficacităţii fiscale.

Contabilitatea şi fiscalitatea constituie două discipline adesea independente una de alta, ori
societăţile comerciale, regiile autonome şi alte instituţii de stat prezintă un ansamblu de documente
contabile şi fiscale care trebuie analizate în ansamblu şi nu independent una de alta.
Contabilitatea răspunde în plan informaţional şi decizional la problematica gestiunii
valorilor economice separate patrimonial. Entităţile patrimoniale au reprezentat spaţiul de
reprezentare şi acţiune al contabilităţii. Unul din interesele informaţionale onorate de contabilitate,
considerat de unii autori principal este cel fiscal. Din totdeauna pentru contabilitate a existat problema
concilierii sale cu fiscalitatea. Cauza perpetuă a unei asemenea situaţii a fost generată de faptul că nu
în toate cazurile principiile contabile privind evaluarea şi calculul economic sunt convergente cu cele
fiscale , care nu se subordonează prezentării unei imagini fidele a operaţiilor ce au loc în întreprindere.
Principiile fiscale urmăresc fie stimularea fie inhibarea unor activităţi.
Prin Directiva a IV-a a C.E. s-a stabilit interactivitatea între dreptul contabil şi dreptul fiscal.
Aceasta este realizată prin Gestiunea fiscală a întreprinderii.
Obiectul de studiu al Gestiunii fiscale îl constituie analiza distorsiunilor sau abaterilor
prin incompatibilitatea între regula fiscala şi contabilă, convergenţele dintre ele, precum şi
stabilirea, pe baza analizei lor, a strategiei, a riscului fiscal şi eficienţei fiscale a întreprinderii.
Gestiunea fiscală se adresează tuturor întreprinderilor care au în obiectul de activitate acte de comerţ,
operaţii economice şi financiare destinate obţinerii de profit. Pentru acest motiv trebuie respectate
principalele mecanisme ale fiscalităţii, fără ca profesionistul contabil să se abată de la obiectivul
fundamental al contabilităţii, obţinerea unei imagini clare, complete şi reale (o imagine fidelă) a
situaţiei financiare şi a rezultatelor.
Fiscalitatea are la bază dreptul contabil pentru a determina regimul de impozitare privind
beneficiile, TVA, impozitele şi taxele locale, contribuţiile pentru asigurări sociale, etc.
Contabilitatea, în cadrul obiectivelor de imagine fidelă, are un rol esenţial în economie pentru
a furniza situaţii financiare. Aceste situaţii prezintă credibilitate daca nu conţin erori semnificative, ele
trebuie să fie :
- inteligibile ( înţelese de diverşi utilizatori ),
- pertinente ( în raport cu necesitatea luării de decizii ),
- corecte ( să inspire încredere în fidelitatea informaţiilor ),
- să fie comparabile în timp şi spaţiu.
Imaginea tradiţională a fiscalităţii ca instrument de constrângere este înlocuită cu cea de
gestiune fiscală a întreprinderii.
Comportamentul fiscal al întreprinderii nu este o simplă cură cantonată în domeniul
imperativului şi litigiului. În această optică întreprinderea are un anumit demers în suportarea
impozitelor şi taxelor dominat de criteriul securităţii şi eficienţei. Ea se dotează cu o gestiune fiscală
care pendulează între interesul microeconomic şi cel macroeconomic.
Situaţia semnalată mai sus se explică prin creşterea progresivă a impactului fiscal asupra
activităţii întreprinderii şi incitarea fiscală a acesteia. Odată cu dezvoltarea afacerilor, fiecare operaţie

2
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
este generatoare de un element fiscal. Impozitul penetrează tot ce este tranzacţie, intersecţie între
întreprindere şi mediul economico-social, acumulare şi distribuire de resurse.

1.2. Rolul fiscalitatii in cadrul unei întreprinderi

Dezvoltarea fiscalităţii generează necesitatea creării unui sistem informaţional pentru a ţine
cont mulţimii regulilor fiscale, cu complementul penalităţilor aplicabile în momentul punerii în
evidenţă a neregulilor.
Obligaţiile, riscul, controlul şi sancţiunile au fost de-a lungul timpului asociate fiscalităţii,
conferindu-i o imagine de constrângere greu acceptată atât de conducerile întreprinderilor , dar şi de
cetăţeni. Întreprinderea a fost mental orientată să acorde mai multă atenţie parametrului fiscal. Aceasta
se explică prin convergenţa dintre fiscalitate şi aplicabilitatea teoriei contabile în viaţa întreprinderii.
Fiecare tranzacţie economică de cele mai multe ori generează impozite. Din acest motiv trebuie să se
ţină cont de numărul mare de reguli aplicabile, de evoluţia lor constantă în timp şi spaţiu, de
problemele de armonizare ale fiscalităţii cu contabilitatea.
Greutăţile financiare parcurse de întreprinderi într-o societate care doreşte trecerea de la o
economie supracentralizată la una de piaţă, pot constitui ameliorări dar şi penalităţi aplicabile în
momentul punerii în evidenţă a neregulilor atât în domeniul contabilităţii dar şi fiscalităţii. Această
metodă de securitate constituie primul deziderat al gestiunii fiscale al întreprinderii.
Apropierea întreprinderii de parametrul fiscal poate fi justificată din cel puţin două puncte de
vedere. O primă justificare rezidă din importanţa punerii faţă în faţă a fiscalităţii în viaţa întreprinderii
cu partea practică. A doua justificare îşi găseşte raţiunea în faptul că întreprinderile şi partenerii lor de
afaceri sunt din ce în ce mai receptivi la ideea că în multe domenii fiscalitatea nu este imperativă, dar
lasă întreprinderii posibilitatea de a alege ceea ce poate utiliza mai bine în interesul său, mai mult,
fiscalitatea a fost adesea utilizată de legiuitor ca un factor de incitare al întreprinderii.
Ea poate să adopte un comportament mai dinamic faţă de parametrul fiscal exercitând
drepturile fiscale şi analizând consecinţele pentru a modela obligaţia fiscală pe care o suportă în
interesul său. Progresul tehnic, dezvoltarea societăţii în general şi apropierea de parametrul fiscal a
făcut posibilă ca fiscalitatea să facă parte din previziunea întreprinderii.
Un obiectiv fiscal nu trebuie atins numai prin opţiuni fiscale. Orizontul trebuie lărgit şi prin
intermedierea variantelor juridice, ale căror efecte fiscale pot răspunde mai bine doleanţelor
întreprinderii.
Modelul de contabilitate continental, este bazat pe macroeconomie unde predomină intervenţia
guvernamentală şi influenţa regulilor fiscale în materie de normalizare contabilă. Informaţia contabilă
trebuie utilizată în deciziile de perspectivă ale firmei. Ori documentele de sinteză în concepţia de
astăzi răspunde în mare măsură utilizatorilor principali de informaţii şi nu în ultimul rând statului.
Concepţia se vrea schimbată pe acelaşi model în care informaţia contabilă să devină credibilă.

Reglementările de natură fiscală vin să influenţeze direct sau indirect activitatea unei unităţi
economice ce are calitatea de contribuabil. În domeniul fiscal se operează cu noţiuni de fisc , fiscal.
Specialiştii definesc fiscul ca administratorul ce are în atribuţiile sale calculul, perceperea, urmărirea
plăţii impozitelor , taxelor şi contribuţiilor datorate de contribuabil statului. Fiscal este termenul ce
priveşte fiscul şi competenţele ce îi revin. Obiectivele fiscalităţii constau în calculul, perceperea,
aşezarea, urmărirea plăţii impozitelor , taxelor şi contribuţiilor datorate de unităţile economice ,
statului. Ele sunt îndeplinite de componentele sistemului fiscal - mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.
Obiectivele gestiunii fiscale ale întreprinderii au în vedere asigurarea securităţii şi eficacităţii
fiscale, prin intermediul cercetării prescripţiilor de formă şi fond ;amânări, eşalonări, scutiri, impuse de
3
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
dreptul fiscal. Se evită astfel sancţiunile şi penalităţile fiscale şi se procedează la o mai bună alocare a
resurselor sale financiare. Unităţile economice trebuie să optimizeze în plan financiar şi economic
raporturile sale cu fiscalitatea. Acest comportament poate fi posibil în condiţiile în care sistemul de
impozite , taxe şi contribuţii oferă modalităţi de antrenare a impozitelor pe linia creşterii profitabilităţii
sale. Cercetarea securităţii fiscale trebuie să rămână în atenţia conducerii economice a întreprinderii.
Aceasta reprezintă unul dintre aspectele clasice în relaţiile întreprinderii cu fiscalitatea. Întreprinderea
trebuie să respecte regulile de bază şi de termen care îi sunt impuse prin dreptul fiscal. Ea este într-
adevăr expusă riscului controlului fiscal, control susceptibil de a pune în evidenţă neregulile comise.
Miza financiara a inspectiei fiscale sunt este rareori neglijată în măsura în care redresările
făcute sunt însoţite de sancţiuni şi penalităţi de o importanţă variabilă, dar deseori determinantă.
Literatura de specialitate a controlului fiscal este abundentă şi descrie adesea cu exces puterile
reprezentanţilor aparatului fiscal. Consecinţele financiare ale unei proceduri de verificare pot fi extrem
de dificile pentru o întreprindere ce pot conduce la o imagine nefavorabilă a sa , sau de a compromite
echilibrul financiar. Pentru acest motiv întreprinderile sunt tentate a se îndrepta spre un comportament
mai puţin curativ faţă de fiscalitate, mai mult orientate spre depistarea şi mai ales prevenirea riscului
fiscal.
Eficacitatea fiscală constituie un element esenţial al gestiunii fiscale .Întreprinderea trebuie să-
şi conceapă o politica fiscală autonomă detaşată de restul întreprinderii şi dotată cu un obiectiv unic şi
independent: cercetarea căilor legale, cele mai puţin impozabile. Gestiunea fiscală ca şi gestiunea
comercială sau cea de producţie , se integrează în gestiunea întreprinderii şi trebuie deci definită în
funcţie de obiectivele politicii generale ale întreprinderii sau în raport de strategia adoptată.
Eficacitatea fiscală a întreprinderii poate fi atinsa direct sau indirect. Cea directa poate fi realizata prin
intermediul dreptului fiscal ce cuprinde măsuri de ajutor sau incitare fiscală. Este cert că întreprinderea
care utilizează optim măsurile de incitare sau favorurile de care ea poate beneficia, atrage un avantaj
financiar imediat. Acesta este cel mai important în cercetarea eficacităţii fiscale.
Obţinerea de avantaje fiscale legale presupune, că întreprinderea cunoaşte bine ansamblul de
măsuri în vigoare, ceea ce nu ţine de caracterul temporar al regulii fiscale , de frecventele modificări
legislative şi de publicitate care reuneşte tradiţional măsurile cele mai speculative , lăsând în umbră
celelalte dispoziţii mai exacte, dar uneori la fel de avantajoase.
Eficacitatea fiscală directă este posibilă în condiţiile în care sistemul de impozite , taxe şi contribuţii
oferă o serie de avantaje pentru contribuabil ( utilizarea amortizării accelerate ; opţiunea de a fi plătitor
sau nu de taxa pe valoarea adăugata sub nivelul legal al cifrei de afaceri scutite; evaluarea stocurilor la
ieşire prin metoda LIFO ca tratament alternativ prevăzut în IAS nr.2 „Stocuri” Acestor opţiuni
conţinute în regula fiscală se alătură o parte din multiplele facilităţi acordate de administraţie în
instrucţiunile şi comentariile sale. La cererea întreprinderii administraţia financiară poate să acorde
neevidenţierea taxei pe valoarea adăugată pentru avansuri încasate cu regularitate de contracte
antreprenoriale, utilizarea amortizării accelerate pentru anumite active corporale. Soluţiile celor două
forme de eficacitate fiscală sunt plasate în calculul raporturilor între gestiunea fiscală a întreprinderii şi
strategia întreprinderii, riscul fiscal şi contabilitate.
Practica a dovedit că cea mai bună soluţie fiscală este aceea care ţine seama de obiectivele şi
strategiile întreprinderii. Eficacitatea fiscală nu e întotdeauna identică cu găsirea unor căi de acţiune
diferite de cele impuse de regulile fiscale. Ea trebuie să fie înţeleasă ca un sacrificiu fiscal de unitatea
economică. Strategia fiscală a întreprinderii trebuie privită ca o substrategie a dezvoltării de ansamblu
a firmei. Astfel, unităţile economice trebuie să facă posibilă încadrarea deciziei fiscale în cadrul celor
de gestiune..
Aplicarea unei asemenea mişcări este centrată pe identificarea mijloacelor eficacităţii fiscale,
condiţiilor şi liniilor acestei eficacităţi. Eficacitatea fiscală poate fi directă şi indirectă.
Dintre mijloacele eficacităţii fiscale pot fi menţionate :
4
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
- utilizarea de o manieră optimă a măsurilor de ajutor şi incitare fiscală. Este o eficacitate fiscala
directă care poate fi exemplificată, prin folosirea unor metode de amortizare accelerată, utilizarea
metodelor de evaluare a stocurilor la ieşire funcţie de inflaţie ( LIFO );
- aportul de capital social în natură şi dezvoltarea firmei prin reutilizarea profitului pentru investiţii
productive cu consecinţe favorabile asupra diminuării impozitelor sau scutirii totale de a fi achitate;
- reducerea profitului impozabil cu 10% din preţul de achiziţie ale echipamentelor tehnologice.
Eficacitatea fiscală indirecta este posibilă în condiţiile în care sistemul de impozite, taxe şi
contribuţii oferă o serie de deduceri fiscale a unor cheltuieli, acoperirea pierderilor în exerciţiile
anterioare, limita unor cheltuieli deductibile funcţie de masa brută a profitului .Eficacitatea fiscală
constituie un element motor al gestiunii fiscale a întreprinderii. Trebuie concepută o politică fiscală
autonomă detaşată de restul întreprinderii şi dotată cu un obiectiv unic şi independent :cercetarea şi
atingerea unui cost fiscal optim care convine aspiraţiilor firmei .Cele doua forme ale eficacităţii fiscale
sunt plasate în calculul raporturilor dintre gestiunea fiscala a întreprinderii, strategia sa, riscul fiscal şi
contabilitate.
Practica a dovedit că cea mai bună soluţie fiscală este aceea care ţine seama de obiectivele şi
strategiile întreprinderii. Eficacitatea fiscală nu este totdeauna compatibilă cu căutarea căii mai puţin “
impusă ”, ea trebuie abordată ca un sacrificiu fiscal sau cost fiscal. Acest sacrificiu poate fi evaluat
prin raportarea şi integrarea dimensiunii fiscale în deciziile de gestiune fiscală ale întreprinderii.

1.3 Gestiunea fiscală, managent fiscal şi riscul fiscal.

Un alt factor cheie al succesului în materie de gestiune fiscală constă în aptitudinea

întreprinderii de a îmbina strategia fiscală cu riscul fiscal. Dacă administraţia financiara admite o
anumită abilitate fiscală a întreprinderii în nici un caz nu va permite în schimb să o facă cu exces. O
ingeniozitate prea mare poate fi acuzată de administraţie care va invoca abuzul de drept. Chiar dacă
există argumente, această perspectivă constituie una din limitele gestiunii fiscale, limită care nu este
mereu blocată, separând abilitatea fiscală admisă de cea excesivă şi deci interzisă, fiind departe de a fi
stabilită. Această delimitare a gestiunii fiscale nu antrenează abuzul de drept fiscal. Astfel unităţile
economice care operează pe pieţele Internaţionale cunosc, că utilizarea judicioasă a convenţiilor
internaţionale se intersectează cu clauzele de contractare(cumpărări, vânzări), fapt ce conduce la
evitarea utilizării abuzive a acestor convenţii.
Decizia fiscală trebuie să se încadreze organic în deciziile întreprinderii şi să prezinte o
diminuare de risc şi în unele situaţii de incertitudine. Cel care decide trebuie să ţină seama de o
dimensiune riscanta şi nesigură în deciziile sale , chiar dacă în cazurile în care nu ne interesează
incertitudinea fiscală poate dezvălui câteva aspecte specifice. Global, aceste condiţii şi limite nu
trebuie să acopere interesul care poate opri întreprinderea de la o bună gestiune a parametrului fiscal în
dubla perspectivă de securitate şi eficacitate. Aceasta presupune de la început ca responsabilii
întreprinderii , ajutaţi în aceasta de consilierii lor, acceptă să trateze fiscalitatea ca o variabilă a
gestiunii în toate etapele de viaţă ale firmei.
Rezolvarea acestor aspecte deloc de neglijat privind Gestiunea fiscală, marchează trecerea
de la o fiscalitate subiectivă la una obiectivă. Fiscalitatea acceptă şi recunoaşte o anumită abilitate în
raport cu reglementările fiscale, denumită abilitate fiscală admisă de cea excesivă. Aceasta abilitate
impune asumarea unui risc fiscal ce poate conduce întreprinderea în starea de evaziune fiscală.
Din acest punct de vedere, gestiunea fiscală este considerată ca o frontieră ce separă facilităţile
fiscale admise de cele exagerate. Ea nu antrenează abuzul de drept fiscal. Decizia fiscală trebuie să se
încadreze organic în deciziile întreprinderii şi trebuie să prezinte o diminuare de risc şi incertitudine.
5
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
Aceasta presupune gestionarea parametrului fiscal în dubla perspectivă de securitate şi
eficacitate fiscala. Responsabilii de întreprinderi au obligaţia de a trata fiscalitatea ca o variabila a
gestiunii în toate etapele de viaţa ale firmei. Astfel, gestiunea fiscală marchează trecerea de la un cost
fiscal excesiv la unul optimizat, prin includerea în decizia de perspectivă a firmei, riscul şi eficacitatea
fiscală, optimizarea tuturor cheltuielilor cu impozite taxe, contribuţii şi fonduri speciale. În fiscalitate
este utilizat termenul de “decizie de gestiune” care desemnează totalitatea variantelor alese de o
întreprindere. Decizia de gestiune este atât asumarea responsabilităţii cât şi o atenţie asupra securităţii
afacerilor unei firme. Gestiunea fiscală a firmei trebuie să fie corectă, alegerile făcute trebuie să
corespundă regulilor de drept fiscal. Încălcarea acestora conduce la o gestiune fiscală incorectă, sau la
evaziune fiscală.
Dreptul fiscal defineşte evaziunea fiscală ca o sustragere de la impunere a materiei impozabile.
Această sustragere de la îndeplinirea obligaţiilor bugetare se poate realiza fie prin aplicarea corectă a
legilor fiscale în favoarea contribuabilului – situaţie în care evaziunea fiscală este legală, fie prin
săvârşirea voluntară şi în cunoştinţă de cauză a unor contravenţii care constituie evaziunea fiscală
frauduloasă. Considerăm necesare câteva exemple din ţările Uniunii Europene cu privire la faptele
care au în vedere interpretarea favorabilă a legislaţiei fiscale sau fapte de evaziune fiscală legală :
- constituirea fondurilor de amortizare sau de rezervă într-un cuantum mai mare decât cel ce se
justifică din punct de vedere economic diminuându-se profitul impozabil;
- investirea unei părţi din profitul contabil realizat în utilaje şi echipamente menite să modernizeze
întreprinderea sau pentru protecţia mediului înconjurător, investiţii pentru care statul acordă reduceri a
impozitului pe venit, măsură menită să stimuleze acumularea;
- facilităţi cu privire la deductibilitatea cheltuielilor legate de pregătirea profesională şi practica în
producţie a salariaţilor, sumele achitate pentru contractele de cercetare care au ca obiect programele
prioritare de interes naţional etc.
Evaziunea fiscală frauduloasă face obiectul întocmirii de declaraţii false, documente de plăti
fictive şi de registre contabile neconforme cu realitatea, nedeclararea materiei impozabile , declararea
veniturilor impozabile inferioare celor reale, ţinerea registrelor duble, înregistrarea de cheltuieli
neefectuate în realitate, falsificarea bilanţului, vânzările fără documente, precum şi emiterea de facturi
fără vânzare efectivă, care ascund operaţiunile reale supuse impozitării etc.

1.4 Sursele de drept fiscal si sitemul fiscal

Dreptul fiscal s-a creat şi corespunde textelor de origine variată. Din raţiuni de legitimitate şi
de consimţământ la impozit, legea a fost mult timp privilegiată de crearea dreptului fiscal, consolidând
supremaţia legii în sursele reglementare.
Principalele surse ale dreptului fiscal sunt :
a) Sursele legislative.
b) Sursele convenţionale.
c) Sursele reglementare.
d) Sursele jurisprudenţiale.

a). Sursele legislative, constituie sursa principală a dreptului fiscal. şi Constituţia României
precizează că impozitele şi taxele sunt instituite prin lege. Deci legea reprezintă actul legislativ care
deţine autoritatea principală în materie fiscală, exemplu : Legea nr. 571 privind Codul fiscal
Anumite dispoziţii fiscale pot fi date prin ordonanţe guvernamentale, dacă Parlamentul
abilitează guvernul să le emită.

6
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
b). Sursele convenţionale sunt stabilite prin acorduri, tratate şi convenţii internaţionale. Se
disting :
1. convenţii internaţionale. Stabilite între două state în scopul de a regla situaţia fiscală a
persoanelor fizice sau juridice aflate în situaţia de a le fi impozitat venitul într-unul din cele două state.
Aceste convenţii conduc cel mai adesea la impozitarea într-unul din cele două state şi exonerarea în
celălalt stat, în condiţiile în care afacerile sunt extinse în afara graniţelor ţării de origine.
2. dispoziţii comunitare Sunt rezultatul tratatului de la Roma şi care funcţionează în cadrul
Uniunii Europene. Aceste dispoziţii au consecinţe în dreptul fiscal intern al fiecărui stat membru.
Consiliul Uniunii Europene fixează directive destinate să permită armonizarea legislaţiilor naţionale şi
de a compara dispoziţii legislative reglementare şi administrative în perspectiva unei pieţe unice
europene.
c). Sursele reglementare, constituie doctrina administrativă prin care legile sunt completate în
vederea punerii lor în aplicare prin decrete sau ordine ministeriale la nivel ierarhic inferior legilor.
Aceasta putere reglementară în executarea legilor fiscale este autonomă.
Normele, instrucţiunile şi circularele privind aplicarea legilor, revine Ministerului Finanţelor.
d). Sursele jurisprudenţiale reprezintă raţionamente de natură fiscală prin jurisdicţii litigioase şi
care se referă cel mai adesea la contestaţiile contribuabililor cu privire la interpretarea legilor de câtre
administraţie ( norme de aplicare, instrucţiuni sau circulare ale Ministerului Finanţelor).
Jurisprudenţa vine să interpreteze corect legea şi implicit normele sale de aplicare şi să
completeze noţiunile pe care legea nu le-a definit cu precizie. Atunci când administraţia constată că
judecătorul adoptă o orientare care se opune propriei sale doctrine poate interveni pentru a obţine prin
Parlament votul unei legi confirmând propriile analize. În practică, tribunalele administrative intervin
în materie de impozite directe şi indirecte, atunci când competenţa tribunalelor judiciare se referă la
venituri ale statului, precum dreptul de înregistrare.

1.4.1 Sistemul fiscal – structura şi elemente definitorii de recunoaştere şi aplicare a

elementelor fiscale în practica afacerilor.

Impozitele, taxele, contribuţiile, reprezintă fundamentul şi motivaţia pe care este construită

fiscalitatea.
Sistemul fiscal reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, realizate prin intermediul unui
mecanism bazat pe tehnici, metode şi instrumente specifice desfăşurării activităţii de urmărire şi
control cu ajutorul aparatului fiscal. Legea fundamentală a statului de drept consfinţeşte obligaţia
tuturor cetăţenilor ţării de a contribui prin impozite şi taxe la cheltuielile publice.
Obligaţia persoanelor fizice şi juridice de a contribui sub forma de impozite şi taxe la
constituirea fondurilor bugetare dă naştere la “ Creanţă fiscală “ pentru buget şi ”obligaţie fiscală”
pentru agentul economic. Creanţa fiscală reprezintă dreptul statului de a percepe prin organele fiscale
impozite, taxe şi alte venituri în contul bugetului. Titlul de creanţă fiscală este actul prin care se
constată şi se individualizează obligaţia fiscală a unei persoane fizice sau juridice. Întocmirea titlurilor
de creanţă fiscală este realizată fie de organele fiscale în cadrul dreptului de control privind
organizarea şi desfăşurarea activităţilor economice producătoare de venituri impozabile, instanţele de
judecată, notariatele de stat, organele vamale, regiile autonome, societăţile comerciale ale persoanelor
juridice pentru impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, impozitul pentru folosirea terenurilor

7
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
proprietate de stat, impozite şi taxe reţinute de persoane cărora le plătesc venituri sau prestează
servicii.
Creanţa fiscală încetează atunci când obligaţia fiscală a contribuabilului este achitată,
compensată sau prescrisă. Obligaţia fiscală de a vira impozite şi taxe la bugetul public şi la fondurile
speciale extrabugetare, revine persoanelor fizice şi juridice, române şi străine, numite contribuabili.
Din punct de vedere fiscal persoanele juridice pot fi grupate în :
1. Persoane juridice propriu-zise :
cu activitate economică : regii autonome, societăţi comerciale, organizaţii cooperatiste ;
fără scop lucrativ : instituţii publice, organizaţii sociale, asociaţii de persoane fizice, fundaţii ;
2. Unităţi economice fără personalitate juridică ce pot fi :
unităţi economice aparţinând unor persoane juridice ce pot fi sucursale, filiale, magazine, secţii ;
asociaţii în participaţie .
3. Societăţi comerciale străine, reprezentate prin :
• societăţi comerciale străine –persoane juridice străine care desfăşoară activităţi prin
intermediul unui sediu permanent în România
• filiale ale societăţilor comerciale străine .
4. Persoane juridice străine care au o reprezentanta autorizata să funcţioneze în România.

1.4.2. Structura sistemului fiscal

La baza sistemului fiscal s-au conturat trei componente : impozite, taxe, contribuţii şi fonduri speciale,
mecanismul fiscal şi aparatul fiscal.

1. Impozitele, taxele şi contribuţiile ;

2. Mecanismul fiscal ;
3. Aparatul fiscal.

1.4.2.1 Impozitele, taxele si contributiile

Impozitul reprezintă prelevarea obligatorie şi fără contraprestaţie din partea statului cu scopul de a
acoperi cheltuielile publice.

Taxele reprezintă contravaloarea serviciilor executate de stat, la cererea persoanelor fizice şi

juridice (acte notariale, menţiuni la contractul şi statutul societăţilor comerciale, acte testamentare,
etc.), valoarea taxelor în raport cu serviciul prestat de stat este mult mai mare.
Contribuţiile reprezintă obligaţii ale agentului economic la asigurări sociale de stat, sănătate,
pensii, şomaj, fiind achitate de persoanele fizice şi juridice care utilizează forţă de muncă pe durată
nedeterminată sau determinată.

A. Clasificarea impozitelor după Legea bugetului de stat : ( fig.nr.1)

Discutate ca venituri ale bugetului de stat, impozitele şi taxele se împart în doua categorii :

1. Venituri curente;
2. Venituri din capital

Veniturile curente sunt clasificate în două grupe :

8
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3

1.a) venituri fiscale ,

1.b) venituri nefiscale.

1.a) Veniturile fiscale sunt formate din sumele provenite din impozitele directe şi
indirecte.
Impozitele directe sunt suportate de persoane fizice sau juridice care le plătesc în
cunoştinţă de cauză ( impozitul pe profit, impozitul pe veniturile din salarii, impozitul pe
dividende, impozitul pe clădiri, etc. ).
Impozitele indirecte sunt cele pe care nu le suportă cel care le plăteşte. Ele sunt
suportate în general de consumatorul final ( accize, taxa pe valoare adăugată , taxele vamale,
taxele de consumaţie etc. ).
1.b) Veniturile nefiscale provin din vărsăminte efectuate de Banca Naţională a României
din profitul net, al regiilor autonome, veniturile de la instituţiile publice, taxele consulare, etc.
Ponderea lor în totalul veniturilor curente este foarte mică.

2. Veniturile din capital provin din valorificarea unor bunuri ale societăţilor comerciale cu
capital de stat sau a rezervei de stat.

Fig.1 Clasificarea veniturilor statului

- impozitul pe veniturile din salarii
- impozitul pe profit
- impozitul pe veniturile microintreprinderilor
1.veniturifiscale venituri din impozite directe - impozitul pe terenuri
-impozitul pe dividende
- impozitul pe clădiri

A.Venituri curente - accize

venituri din impozite indirecte - TVA
- taxe vamale

- vărsăminte efectuate de BNR din profitul net

2. venituri nefiscale - vărsăminte efectuate de regii autonome din profitul net

- - venituri de la instituţii public

- taxe consulare

- valorificarea unor bunuri ale societăţilor comerciale cu capital de stat

B.Venituri din capital

- valorificarea unor bunuri de la rezerva de stat.

9
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
B. Elemente comune ale impozitelor şi taxelor

Toate actele normative prezintă elementele impozitelor şi taxelor. Aceste elemente cuprind :
obiectul impozitului, subiectul impozitului, baza de calcul, plătitorul de impozite, cota, termenul de
plată, înlesniri acordate la plată, drepturile plătitorului de impozit, obligaţiile şi sancţiunile.

a) obiectul impozitului este elementul care stă la baza aşezării impozitului : venitul, profitul,
preţul sau tariful.

b) subiectul impozitului se identifică cu persoana fizică sau juridică care deţine sau realizează
venitul sau profitul.

c) baza de calcul. De cele mai multe ori, obiectul impozitului reprezintă şi baza de calcul, dar
există şi excepţii, de exemplu : la impozitul pe clădiri, obiectul îl reprezintă clădirea, iar baza de calcul
valoarea sau taxele de succesiune.

d) plătitorul de impozite de regulă coincide cu subiectul impozitului. Există şi excepţii : la

impozitul pe veniturile din salarii, subiectul este salariatul, plătitorul este unitatea la care salariatul
realizează venitul.

e) cota ( cuantumul impozitului ) serveşte bazei de calcul a impozitului prin care se determină
suma de plată. Cota poate fi fixă sau procentuală.
Cota fixă este exprimată sub forma unui cuantum aplicată la baza de calcul sau la o
parte din aceasta ; de exemplu pentru taxa privind folosirea terenurilor în alte scopuri decât producţia
agricolă sau silvică, se stabilesc cote fixe pe km2 sau metru pătrat.
Cota procentuală poate fi proporţionala sau progresivă. Cotele procentuale proporţionale rămân
neschimbate în raport cu baza de calcul ( cota de TVA de 24%, 19 % sau 0 % după caz, se aplică
indiferent de baza de calcul ), iar cotele procentuale progresive se caracterizează prin aceea că se
modifică în funcţie de mărimea bazei de calcul. De exemplu, în cazul impozitului pe veniturile din
salarii, cota progresivă se diferenţiază pe tranşe procentuale progresive.

f) termenul de plată este intervalul de timp de la înregistrarea creanţei fiscale a bugetului de stat
până când se achită. Este prevăzut de legislaţie.

g) înlesnirile acordate la plată sunt precizate în textele legale şi pot fi sub formă de scutiri,
reduceri, bonificaţii, amânări la plată, eşalonări.

h) drepturile plătitorului de impozite se referă la compensări atunci când la o scadenţă s-a plătit
o sumă mai mare decât cea normală; plătitorul are dreptul să compenseze suma plătită în plus cu o
parte sau integral din suma ce trebuie achitată la scadenţa următoare. Atunci când nu este posibilă
compensarea, plătitorul are dreptul să solicite de la buget restituirea sumelor achitate ( TVA de
recuperat în cazul când întreprinderile realizează venituri din export şi nu au vânzări în interiorul ţării
sau în situaţia în care agentul economic mai mult de trei luni cumulează o TVA colectată mai mare
decât TVA deductibilă pe cumpărări). Plătitorul are dreptul la contestaţii în cazul în care se consideră
nedreptăţit în urma controlului efectuat de organele fiscale.

i ) obligaţiile plătitorului stabilite prin legi, precizează calcularea şi vărsarea la termen a

impozitelor, organizarea evidenţei contabile a lor, din care să rezulte cu exactitate baza de calcul,
10
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
sumele de plată, modul de virare la buget, prin ţinerea contabilităţii a tuturor intrărilor şi ieşirilor de
bunuri economice din patrimoniu.

j) sancţiunile sunt consecinţa nerespectării termenelor legale de plată a impozitelor sau a

neachitării obligaţiilor fiscale. Sancţiunile sunt date prin majorări de întârziere, amenzi
contravenţionale sau penale.

1.4.2.2 Mecanismul fiscal

Reprezintă ansamblul de metode şi tehnici de impunere privind veniturile fiscale ale statului
precum şi instrumentele impunerii.

Impunerea constă în identificarea tuturor categoriilor de persoane fizice sau juridice care
deţin sau realizează un anumit obiect impozabil, în evaluarea bazei de calcul a impozitului, în
determinarea exactă a cuantumului acestuia. Impunerea îmbrăca mai multe forme :
- autoimpunerea constă în stabilirea bazei impozabile şi determinarea autonomă a impozitului
de către societăţi pe propria lor răspundere ( TVA, impozit pe profit, impozit pe veniturile din salarii ).
Când evaluarea bazei de calcul se definitivează la nivel de an, impunerea este provizorie în
timpul anului şi definitiva la sfârşitul exerciţiului financiar contabil : de exemplu impozitul trimestrial
pe profit reprezintă o impunere provizorie, la sfârşitul exerciţiului financiar, impozitul pe profit
reprezintă impunerea definitivă la nivel de an .
- impunerea directă constă în evaluarea directă a obiectului impozabil de către organele fiscale
sau pe baza declaraţiei subiectului impozabil (de exemplu: impozitul pe clădiri ).
- impunerea indirectă are la bază informaţii colaterale ( de exemplu : impozitul pe salarii,
pensia suplimentară, fondul de şomaj )
- impunerea forfetară presupune stabilirea unei sume forfetare de plată pe o perioadă de timp.

B. Instrumentele impunerii .

Scopul final al activităţii de impunere este perceperea taxelor şi impozitelor. Pentru aceasta ele
sunt consemnate în documentele fiscale care diferă funcţie de conţinutul lor după cum sunt utilizate :

1.4.2.3. Aparatul fiscal

Decurge din însăşi legile care reglementează impozitele şi taxele. Statul îşi îndeplineşte
sarcinile fiscale prin instituţiile autorităţii publice : parlament şi guvern.
Activitatea fiscală a statului cuprinde latura legislativă care se înfăptuieşte de către Parlament şi
cea executivă, realizată de Guvern, prin instituţiile administraţiei publice de specialitate, în structura
cărora se include şi aparatul fiscal.
Instituţia administraţiei publice de specialitate, prin care Guvernul îşi îndeplineşte atribuţiile
sale executive în domeniul fiscal, este Ministerul Finanţelor Publice.. Activitatea fiscală este condusă
de ministru, în subordinea căruia se află direcţii generale, direcţii, administraţii fiscale.
Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi a Controlului Financiar de Stat realizează obiectivul
central al Ministerului Finanţelor pe linia controlului financiar. Trezoreria finanţelor publice este
organizată la nivel central şi teritorial şi are ca obiectiv încasarea veniturilor bugetare pe baza unei
11
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
evidenţe stricte pe fiecare plătitor, din care să rezulte obligaţiile de plată, sumele încasate şi debitele
rămase de încasat. Acest organ are şi obligaţia să execute controlul financiar preventiv asupra încasării
la termenele stabilite a impozitelor şi taxelor datorate de către agenţii economici şi contribuabili,
aplicând majorări pentru nerespectarea termenelor prevăzute de lege.
Direcţia generala a vămilor aplică dispoziţiile legale cu privire la taxele vamale, perceperea lor
şi a altor venituri cuvenite bugetului de stat în legătură cu activitatea desfăşurată de aparatul de control
vamal. Organele financiar teritoriale acoperă prin activitatea lor întreg teritoriul ţării şi execută
atribuţii cu caracter fiscal în toate localităţile ( municipii, oraşe şi comune).La încasarea taxelor şi
impozitelor îşi aduc contribuţia şi alte instituţii publice, cum ar fi :
- instanţele de judecata, tribunalele şi judecătoriile, care percep taxe de timbru pentru litigii şi
acte ce intră sub incidenţa acestor taxe ;
- notariatele de stat, care percep taxe de timbru şi de succesiune, pentru modificări, autentificări
de acte;
- primăriile, care percep taxe pentru eliberări de titluri de proprietate, autorizaţii de funcţionare
şi alte acte supuse taxelor de timbru ;
- organele de poliţie, care percep taxe pentru examinarea conducătorilor auto, eliberarea
permiselor de conducere, eliberarea de paşapoarte, etc.;
- alte instituţii publice care asigură în activitatea lor şi perceperea de taxe, cum ar fi : taxa
pentru proiecte de investiţii şi înregistrare a mărcilor de fabrică, taxe şi alte venituri din protecţia
mediului, etc.
Menirea aparatului fiscal este, ca prin impunere, să urmărească încasarea veniturile bugetare
ale statului şi să combată evaziunea fiscală.

1.4.2.4. Obiectivele fiscalităţii, politica fiscala, funcţiile sistemului fiscal

1.2.2.4.1 Obiectivele fiscalitatii

Obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt realizate prin promovarea politicii financiare,
economice şi sociale. Prin politica financiară statul trebuie să-şi procure resursele financiare necesare
realizării funcţiilor statului. Acest obiectiv principal este realizat prin promovarea şi respectarea
principiilor fiscale. Volumul impozitelor poate spori printr-un număr mai mare de plătitori,
introducerea de noi impozite sau extinderea bazei de impozitare. Impozitul are un randament ridicat
dacă prezintă un caracter universal cu cote mici de impozitare astfel încât acesta să nu reprezinte o
povară pentru contribuabil.
Politica fiscală în domeniul economic urmăreşte dezvoltarea unor ramuri din economie prin
pârghii de influenţare a creşterii producţiei , dezvoltării serviciilor şi a agriculturii .De asemeni
dezvoltarea exportului şi reducerea importului astfel încât să se realizeze echilibrul balanţei comerciale
, se înscrie ca un obiectiv prioritar cu consecinţe favorabile pe ansamblul economiei naţionale.
Limitarea importului se poate realiza prin taxe vamale mari, accize pentru anumite produse. Realizarea
acestui obiectiv trebuie realizat în corelaţie cu dezvoltarea sectorului productiv pentru bunurile
economice care sunt deficitare şi se pot fabrica în ţara noastră. Astfel se pot crea noi locuri de munca
cu consecinţe favorabile asupra creşterii veniturilor impozabile asupra forţei de muncă şi implicit
limitarea fondurilor financiare pentru protecţia şomerilor.
Încurajarea agenţilor economici pentru a dezvolta anumite activităţi se realizează prin scutiri de
la plata impozitului pe profit sau reducerea anumitor sectoare pentru unele bunuri autohtone cu costuri

12
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
ridicate, facilitaţi prin utilizarea unor amortizări accelerate în primul an de dobândire a capitalului fix
ca active imobilizate.
Prin politica fiscală pe care statul o promovează, se urmăresc obiective de ordin social şi chiar
politic. Mecanismul fiscal urmăreşte acordarea de facilităţi contribuabililor cu venituri relativ mici,
fiind scutiţi de impozite până la un anumit cuantum. Fiscalitatea intervine cu cote de impozitare foarte
mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii cum este alcoolul, tutunul şi
produsele din tutun. Realizarea eficientă a activităţii fiscale corelată cu un control financiar intern şi
extern contribuie la îndeplinirea celui mai important obiectiv al politicii fiscale : un buget de venituri
suficient de mare care să elimine deficitul bugetar.
In acest context politica fiscală trebuie să realizeze folosirea conştientă a întregului ansamblu
de instrumente şi procedee cu caracter fiscal pentru stabilirea nivelului şi structurii prelevărilor
obligatorii, operaţiile impozabile, regimul exonerărilor şi al creditelor fiscale astfel încât procesul
repartiţiei produsului social să asigure rezervele necesare acoperirii cheltuielilor publice şi a celor
pentru protecţie socială. Întreg sistemul fiscal trebuie să se caracterizeze prin aşezarea sarcinilor
fiscale potrivit principiului justeţei sociale, fără nici un fel de discriminare între contribuabili. Volumul
diferit al impozitului perceput , ţinând seama de mărimea venitului sau a averii, răspunde unor criterii
de echitate şi satisface funcţia socială , ca trăsătură a sistemului fiscal, prin care sunt favorizate
categoriile de contribuabili cu greutăţi materiale mari, ca şi agenţii economici care utilizează forţă de
munca cu capacitate redusă sau proaspeţi absolvenţi ai învăţământului superior.
Din cele prezentate mai sus rezultă că obiectivele fundamentale ale fiscalităţii sunt:
• promovarea politicii financiare, prin încasarea veniturilor fiscale, prin plăţi `obligatorii
şi fără contraprestaţii de către contribuabili; taxe, contribuţii şi fonduri speciale. Scopul încasării
acestor venituri este , acoperirea cheltuielilor publice, necesare oricărei societăţi pentru a funcţiona în
limite normale.
• promovarea politicii economice, prin dezvoltarea activităţilor productive, care asigură
perenitatea firmei, reduceri de impozite pentru activităţile de export, dezvoltarea unor sectoare de
activitate şi inhibarea altora; taxe vamale mari, accize pentru acele bunuri din import care se produc şi
în ţara noastră cu scopul de a proteja producţia indigenă, etc.
• promovarea politicii sociale pentru persoanele dezavantajate, datorită veniturilor mici sau cu
capacitate redusă de muncă, veterani de război, handicapaţi, etc. Fiscalitatea intervine cu cote
de impozitare foarte mari pentru limitarea consumului unor produse dăunătoare sănătăţii şi la
plata unor fonduri speciale a tuturor agenţilor economici care fac reclamă şi publicitate la astfel
de produse.
•
1.4.2.4.2. Politica fiscală si funcţiile sistemului fiscal

Politica fiscală este orientată spre realizarea următoarelor funcţii ale sistemului fiscal:

1.funcţia financiară este instrumentul prin care statul procură resursele necesare finanţării activităţilor
de interes naţional.
2.funcţia economică stimulativă, prin facilităţi prevăzute în sursele legislative şi reglementare :
reduceri de impozit pe profit , reinvestirea profitului net, scutiri de impozite pentru zonele declarate
defavorizate, etc.
3.funcţia socială , manifestată prin aceea că sistemul fiscal trebuie să favorizeze anumite categorii
sociale .
4.funcţia de control dă posibilitatea statului prin intermediul sursei informaţionale a contabilităţii , să
valideze volumul corect al vânzărilor, costul de producţie, contabilitatea cheltuielilor şi veniturilor, a

13
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
modului corect al bazelor de calcul pentru impozitul pe veniturile din salarii, taxa pe valoarea
adăugată, accize, etc. precum şi plata acestora la termenele prevăzute de lege.
5.funcţia de echitate. Toţi agenţii economici. persoane juridice şi fizice care desfăşoară activităţi
economice în scopul obţinerii de profituri trebuie să fie impozitate. Chiar dacă aceştia obţin facilităţi
fiscale pe o perioadă limitată de timp, după aceasta, trebuie să contribuie cu o cotă (sumă) la
dezvoltarea societăţii.
Nu se poate vorbi de un sistem fiscal perfect, dar el poate fi perfectat în concordanţă cu dezvoltarea
sectorului privat. Statul trebuie să deţină în proprietatea sa ramurile strategice ale economiei şi cele de
interes naţional: învăţământul şi educaţia, sănătatea, securitatea ţării şi a individului, arta şi cultura. Iar
aceasta va putea fi realizata atunci când statul va cesiona întreprinderile sale sectorului privat , când
monopolul asupra unei activităţi va fi înlocuit de concurenţă , când legile vor fi relativ stabile , clare,
iar echitatea în materie de impozite va fi efectiv aplicată.

1.4.2.4.3. Principii fiscale

Pornind de la considerentele arătate mai sus, se pot deduce, din punct de vedere fiscal, următoarele
implicaţii ale sistemului fiscal asupra oricărei economii:

a. Justificarea impozitului.

Este o problema de cultura a fiecărui individ, să înţeleagă că nici un stat din lume nu poate funcţiona
daca nu are şi resurse financiare. Sănătatea, securitatea, arta şi cultura, învăţământul sunt probleme de
importanta naţională. Funcţionarea lor eficienta necesita suficiente resurse financiare. Statul nu are
posibilitatea să le acopere din resurse proprii. Toate cele patru ramuri sunt de ordin naţional, care au o
finalitate asupra fiecărui cetăţean. În măsura în care resursele financiare provenite de la întreprinderi şi
persoane juridice sunt suficiente, o parte se vor reîntoarce în beneficiul contribuabililor. Deci,
impozitul este justificat.

b. Principiul neutralităţii şi eficacităţii impozitului.

• Neutralitatea impozitului presupune de a nu fi investit cu altă funcţie decât cea fiscală, adică
finanţarea cheltuielilor publice fără să influenţeze condiţiile de funcţionare a economiei,
repartiţia avuţiilor sau structurilor sociale. Impozitul trebuie să aibă ca finalitate realizarea unei
economii eficiente.

c. Principiul transparenţei impozitului.

Impozitul trebuie să fie prelevat, urmând principii simple , clare să nu dea loc interpretărilor şi
deci aplicarea lor să fie cât mai puţin costisitoare. De cele mai multe ori aplicarea unui impozit a
fost transpus pe zeci de pagini în Monitorul Oficial, conducătorul economic al firmei ocupă o mare
parte a timpului studiindu-le pentru aplicarea lor corectă în practică. Apariţia unei legi sau
ordonanţe este urmată de regulă de norme care apar cu mare întârziere, instrucţiuni care nasc
confuzii şi lasă loc interpretărilor aparatului fiscal care trebuie să apere interesul statului faţa de
agentul economic preocupat în permanenţă de a găsi calea legală pentru impunerea cea mai mică.

d. Principiul impozitului impersonal.

14
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3

Acest principiu semnifică că prelevarea impozitului nu trebuie să implice cercetarea de tip

inchizitorial la viaţa persoanelor fizice sau juridice. Personalul din aparatul fiscal selecţionat pe
principiile competenţei profesionale şi morale, cu siguranţă conduce automat la eficienţa activităţii
fiscale dar şi a diminuării riscului fiscal al contribuabililor atâta timp cât personalul care se află în
slujba statului, reprezintă organ de îndrumare şi control .

e. Principiul impozitului individual.

In orice societate democratică obiectivul final şi preocuparea esenţială a statului este asigurarea şi
dezvoltarea deplină a personalităţii fiecărui cetăţean după propriile sale aspiraţii remarca Allais
Maurice în lucrarea “Pour la reforme fiscale, 1983” care a obţinut premiul Nobel pentru economie
în anul 1983.In măsura posibilului, cetăţeanul trebuie să fie liber de alegerile şi nevoile sale, de
veniturile şi proprietăţile sale în funcţie de aceste criterii , legea precizează impozitul ca atare ,
mărimea sa prin metodele şi tehnicile de impunere. Walter Lippman remarca în una din lucrările
sale …“Concepţia liberală de egalitate nu comportă în cele din urmă promisiunea de a recunoaşte
toţi oamenii egali bogaţi , egali influenţi, egali onoraţi şi egali instruiţi” . Din contră ceea ce
promite este aceea că dacă inegalitatea convenţională datorată privilegiilor şi prerogativelor este
anulată “superiorităţile intrinseci se vor degrada.”

f. Principiul nediscriminatoriu.

Impozitul nu trebuie să fie discriminator. Impozitul trebuie să fie stabilit urmând reguli care sunt
aceleaşi pentru toţi. Trebuie subliniat , că orice măsură fiscală directă sau indirectă discriminatorie
faţă de un grup social oarecare este incompatibilă cu principiile generale a unei societăţi
democratice.
Realizând o retrospectivă a principiilor fiscale prezentate mai sus, rezultă că statul prin
sistemul fiscal influenţează şi intervine în dezvoltarea activităţilor economice .Intr-o economie de tip
privat , contribuabilul îşi pune întrebarea cât de mult poate interveni statul în dezvoltarea
întreprinderilor ?

1.5 Contabilitatea si relatia acesteia cu fiscalitatea .

Situaţiile financiare prezentate de întreprinderi care aplica IAS/IFRS, situaţiile financiare

simplificate pentru microîntreprinderi, întreprinderi mici şi mijlocii care aplica OMFP nr.1752/2005,
trebuie să răspundă în primul rând investitorilor de capital. Aceasta presupune ca impozitul să devină
neutru asupra contabilităţii., principiile, regulile de evaluare, ipotezele, politicile contabile ale
întreprinderii să se aplice ca şi drept contabil autonom. Pe de alta parte, fiscalitatea îşi are propriile
reguli, principii, care nu întotdeauna converg cu cele contabile. În acest sens Codul fiscal se apropie în
mare măsura de regulile generale europene. Politica fiscala are dezideratele ei, urmărind cu prioritate o
aşezare cat mai buna a veniturilor fiscale ale statului, cu instrumente fiscale eficiente şi un aparat fiscal
în care specialiştii din domeniu să fie mai întâi consilieri şi apoi să aplice sancţiunile când se constata
abateri.
O stabilitate a regulii fiscale fără a polua conturile anuale , face posibilă reorientarea conducerii
economice a firmei de a estima atât parametrii fiscali dar, mai ales asupra dezvoltării afacerilor,
rentabilizării lor , creşterea profitului, analiza valorii adăugate, a capacităţii de autofinanţare.
15
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3

Evaluarea structurilor situaţiilor financiare trebuie să fie efectuate în acord cu respectarea celor
noua principii contabile:

1.5.1. Principii contabile

1. Continuitatea activităţii.

Este foarte important de a ţine cont de acest principiu deoarece la întocmirea şi prezentarea
situaţiilor financiare se va aplica una sau mai multe baze de evaluare combinate din cele patru ( cost
istoric. Cost curent. Valoare actualizată sau de decontare, valoare realizabila), daca şi numai daca
întreprinderea estimează ca în viitorul previzibil activitatea continua cel puţin 12 luni. Altfel,
întreprinderea va evalua structurile situaţiilor financiare la valoarea de lichidare. Intr-o asemenea
situaţie întreprinderea va prezenta în notele explicative motivele care au stat la baza deciziei conform
căreia întreprinderea nu-si mai poate continua activitatea.

2. Permanenta metodelor

Pentru a asigura comparabilitatea în timp a informaţiilor contabile, întreprinderea trebuie să

aplice aceleaşi reguli şi norme de evaluare. Modificările politicii contabile sunt permise daca legea le
prevede printr-un standard contabil sau daca acestea au ca rezultat informaţii mai relevante sau mai
credibile. Orice modificare a oricăror schimbări de politica contabila trebuie precizata în notele
explicative pentru ca utilizatorii să poată analiza daca noua politica contabila este adecvata
Schimbările de politici contabile conduc la modificări asupra rezultatelor raportate ale perioadei. Intr-o
economie inflaţionista trecerea de la tratamentul contabil de baza prevăzut de IAS nr. 2 ” Stocuri”
privind evaluarea stocurilor de materii prime la ieşire prin metoda FIFO, la tratamentul alternativ prin
metoda LIFO, are implicaţii majore asupra activului curent, stocurile prezentate în bilanţ vor avea o
valoare mai mica, dar şi asupra rezultatului contabil, cheltuielile cu materiile prime majorându-se.
În ultima variantă a IAS 2 „Stocuri”, tratamentul alternativ, respectiv LIFO, nu mai este
recunoscut.

3. Prudenta

Orice element al structurilor situaţiilor financiare trebuie prezentat pe baza principiului

prudentei. În contabilitate vor fi recunoscute numai profiturile reale la data închiderii exerciţiului
financiar. Aceasta presupune să se ţină seama de orice depreciere de valoare a unui activ. Vor fi
ajustate toate acele active considerate a fi depreciate intre perioada lor de intrare şi valoarea realizabila
neta pentru stocuri la 31.12. Adică ajustările au drept consecinţa recunoaşterea unei cheltuieli privind
activul depreciat.
In schimb, daca au fost deprecieri a activelor înregistrate în anul precedent, iar în anul curent
prin inventariere se constata valoarea realizabila neta este mai mare decât valoarea contabila de intrare
sau acel stoc a fost vândut, prudenta solicita ajustarea stocului la cea mai mica valoare dintre cost şi
valoarea realizabila neta.
În contabilitate se va ţine cont de toate obligaţiile previzibile şi de pierderile potenţiale care au
luat naştere în cursul exerciţiului financiar încheiat sau pe parcursul unui exerciţiu anterior, chiar daca
asemenea obligaţii sau pierderi apar intre data încheierii exerciţiului şi data întocmirii bilanţului .
16
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3

4. Independenta exerciţiului

Veniturile şi cheltuielile sunt recunoscute în contabilitate numai daca acestea aparţin

exerciţiului financiar, pentru care se face raportarea.

5. Evaluarea separata a elementelor de activ şi de pasiv

Acest principiu este asimilat normei naţionale şi solicita ca la stabilirea valorii totale
corespunzătoare unei poziţii din bilanţ să se determine separat valoarea aferenta fiecărui element
individual de activ sau pasiv.

6. Intangibilitatea bilanţului de deschidere

Potrivit acestui principiu bilanţul de deschidere al unui exerciţiu trebuie să corespunda cu

bilanţul de închidere a exerciţiului precedent.

7. Necompensarea

Elementele de activ nu pot fi compensate cu valorile elementelor de pasiv. Veniturile nu pot fi

compensate cu cheltuieli, cu excepţia compensărilor intre active şi pasive admise de Standarde
Internaţionale de Contabilitate.

8. Prevalenta economicului asupra juridicului

Acest principiu nou introdus în norma contabila naţională, solicita ca informaţiile prezentate în
situaţiile financiare să reflecte realitatea economica a evenimentelor şi tranzacţiilor, nu numai forma
lor juridica.

9. Principiul pragului de semnificaţie

Acest principiu solicita ca elementele de structura ale situaţiilor financiare care au o valoare
semnificativa să fie prezentate în mod distinct în cadrul situaţiilor financiare. Elementele cu valori
nesemnificative trebuie cumulate fără să fie necesara prezentarea lor separata.

Conform OMFP 3055 din 2009, Sectiune 7, Principiile contabile sunt prezenatte astfel:

“SECŢIUNEA 7
PRINCIPII CONTABILE GENERALE

36 - (1) Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează în conformitate cu principiile contabile generale
prevăzute în prezenta secţiune, conform contabilităţii de angajamente. Astfel, efectele tranzacţiilor şi ale altor evenimente
sunt recunoscute atunci când tranzacţiile şi evenimentele se produc (şi nu pe măsură ce numerarul sau echivalentul său
este încasat sau plătit) şi sunt înregistrate în contabilitate şi raportate în situaţiile financiare ale perioadelor aferente.
(2) Veniturile şi cheltuielile care rezultă direct şi concomitent din aceeaşi tranzacţie sunt recunoscute simultan în
contabilitate, prin asocierea directă între cheltuielile şi veniturile aferente, cu evidenţierea distinctă a acestor venituri şi
cheltuieli.
(3) Principiul contabilităţii de angajamente se aplică inclusiv la recunoaşterea dobânzii aferente perioadei, indiferent de
scadenţa acesteia.
37 - Evaluarea reprezintă procesul prin care se determină valoarea la care elementele situaţiilor financiare sunt
recunoscute în contabilitate şi prezentate în bilanţ şi contul de profit şi pierdere.
17
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
38 - (1) Principiul continuităţii activităţii. Trebuie să se prezume că entitatea îşi desfăşoară activitatea pe baza
principiului continuităţii activităţii.
Acest principiu presupune că entitatea îşi continuă în mod normal funcţionarea, fără a intra în stare de lichidare sau
reducere semnificativă a activităţii.
(2) O entitate nu va întocmi situaţiile financiare anuale pe baza continuităţii activităţii dacă organele de conducere
stabilesc după data bilanţului fie că intenţionează să lichideze entitatea sau să înceteze activitatea acesteia, fie că nu există
nicio altă variantă realistă în afara acestora.
Deteriorarea rezultatelor din exploatare şi a poziţiei financiare, ulterior datei bilanţului, indică nevoia de a analiza dacă
presupunerea privind continuitatea activităţii este încă adecvată.
(3) Dacă administratorii unei entităţi au luat cunoştinţă de unele elemente de nesiguranţă legate de anumite evenimente
care pot duce la incapacitatea acesteia de a-şi continua activitatea, aceste elemente trebuie prezentate în notele
explicative. În cazul în care situaţiile financiare anuale nu sunt întocmite pe baza principiului continuităţii, această informaţie
trebuie prezentată, împreună cu explicaţii privind modul de întocmire a acestora şi motivele care au stat la baza deciziei
conform căreia entitatea nu îşi mai poate continua activitatea. Evenimentele sau condiţiile ce necesită prezentări de
informaţii pot apărea şi ulterior datei bilanţului.
39 - Principiul permanenţei metodelor. Metodele de evaluare şi politicile contabile, în general, trebuie aplicate în mod
consecvent de la un exerciţiu financiar la altul.
40 - (1) Modificările de politici contabile pot fi determinate de:
a) iniţiativa entităţii, caz în care modificarea trebuie justificată în notele explicative la situaţiile financiare anuale;
b) o decizie a unei autorităţi competente şi care se impune entităţii (modificare de reglementare), caz în care modificarea
nu trebuie justificată în notele explicative, ci doar menţionată în acestea.
(2) Modificarea de politică contabilă la iniţiativa entităţii poate fi determinată de:
- o modificare excepţională intervenită în situaţia entităţii sau în contextul economico-financiar în care aceasta îşi
desfăşoară activitatea;
- obţinerea unor informaţii credibile şi mai relevante.
Exemple de situaţii care justifică modificarea de politici contabile pot fi:
- admiterea la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a valorilor mobiliare pe termen scurt ale entităţii sau retragerea lor
de la tranzacţionare;
- schimbarea acţionariatului, datorată intrării într-un grup, dacă noile metode asigură furnizarea unor informaţii mai fidele;
- fuziuni şi operaţiuni asimilate efectuate la valori contabile, caz în care se impune armonizarea politicilor contabile ale
societăţii absorbite cu cele ale societăţii absorbante etc.
(3) Schimbarea conducătorilor entităţii nu justifică modificarea politicilor contabile.
(4) Ca rezultat al incertitudinilor inerente în desfăşurarea activităţilor, unele elemente ale situaţiilor financiare anuale nu
pot fi evaluate cu precizie, ci doar estimate. Se pot solicita, de exemplu, estimări ale: clienţilor incerţi; uzurii morale a
stocurilor; duratei de viaţă utile, precum şi a modului preconizat de consumare a beneficilor economice viitoare încorporate
în activele amortizabile etc.
(5) Procesul de estimare implică raţionamente bazate pe cele mai recente informaţii credibile avute la dispoziţie. O
estimare poate necesita revizuirea dacă au loc schimbări privind circumstanţele pe care s-a bazat această estimare sau ca
urmare a unor noi informaţii sau a unei mai bune experienţe.
(6) O modificare în baza de evaluare aplicată reprezintă o modificare în politica contabilă şi nu reprezintă o modificare în
estimările contabile. Dacă entitatea are dificultăţi în a face distincţie între o modificare de politică contabilă şi o modificare de
estimare, aceasta se tratează ca o modificare a estimării.
(7) Efectul modificării unei estimări contabile se va recunoaşte prospectiv prin includerea sa în rezultatul:
- perioadei în care are loc modificarea, dacă aceasta afectează numai perioada respectivă (de exemplu, ajustarea pentru
clienţi incerţi); sau
- perioadei în care are loc modificarea şi al perioadelor viitoare, dacă modificarea are efect şi asupra acestora (de
exemplu, durata de viaţă utilă a imobilizărilor corporale).
41 - Principiul prudenţei. La întocmirea situaţiilor financiare anuale, evaluarea trebuie făcută pe o bază prudentă şi, în
special:
a) în contul de profit şi pierdere poate fi inclus numai profitul realizat la data bilanţului;
b) trebuie să se ţină cont de toate datoriile apărute în cursul exerciţiului financiar curent sau al unui exerciţiu precedent,
chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii acestuia;
c) trebuie să se ţină cont de toate datoriile previzibile şi pierderile potenţiale apărute în cursul exerciţiului financiar curent
sau al unui exerciţiu financiar precedent, chiar dacă acestea devin evidente numai între data bilanţului şi data întocmirii
acestuia. În acest scop sunt avute în vedere şi eventualele provizioane, precum şi datoriile rezultate din clauze contractuale;
d) trebuie să se ţină cont de toate deprecierile, indiferent dacă rezultatul exerciţiului financiar este pierdere sau profit.
Înregistrarea ajustărilor pentru depreciere sau pierdere de valoare se efectuează pe seama conturilor de cheltuieli, indiferent
de impactul acestora asupra contului de profit şi pierdere.
Ca urmare, activele şi veniturile nu trebuie să fie supraevaluate, iar datoriile şi cheltuielile, subevaluate. Totuşi,
exercitarea prudenţei nu permite, de exemplu, constituirea de provizioane excesive, subevaluarea deliberată a activelor sau
veniturilor, dar nici supraevaluarea deliberată a datoriilor sau cheltuielilor, deoarece situaţiile financiare nu ar mai fi neutre şi
nu ar mai avea calitatea de a fi credibile.
42 - Principiul independenţei exerciţiului. Trebuie să se ţină cont de veniturile şi cheltuielile aferente exerciţiului
financiar, indiferent de data încasării veniturilor sau data plăţii cheltuielilor.

18
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
Astfel, se vor evidenţia în conturile de venituri şi creanţele pentru care nu a fost întocmită încă factura (contul 418 "Clienţi
- facturi de întocmit"), respectiv în conturile de cheltuieli sau bunuri, datoriile pentru care nu s-a primit încă factura (contul
408 "Furnizori - facturi nesosite"). În toate cazurile, înregistrarea în aceste conturi se efectuează pe baza documentelor care
atestă livrarea bunurilor, respectiv prestarea serviciilor (de exemplu, avize de însoţire a mărfii, situaţii de lucrări etc.)
43 - Principiul evaluării separate a elementelor de active şi de datorii. Conform acestui principiu, componentele
elementelor de active şi de datorii trebuie evaluate separat.
44 - (1) Principiul intangibilităţii. Bilanţul de deschidere pentru fiecare exerciţiu financiar trebuie să corespundă cu
bilanţul de închidere al exerciţiului financiar precedent.
(2) Modificarea politicilor contabile se efectuează numai pentru perioadele viitoare, începând cu exerciţiul financiar
următor celui în care s-a luat decizia modificării politicii contabile. Modificarea politicilor contabile poate fi efectuată numai de
la începutul unui exerciţiu financiar. Nu sunt permise modificări ale politicilor contabile pe parcursul unui exerciţiu financiar.
(3) În cazul modificării politicilor contabile şi corectării unor erori aferente perioadelor precedente, nu va fi modificat bilanţul
perioadei anterioare celei de raportare.
(4) Corectarea pe seama rezultatului reportat, a erorilor semnificative aferente exerciţiilor financiare precedente, nu se
consideră încălcare a principiului intangibilităţii.
45 - (1) Principiul necompensării. Orice compensare între elementele de active şi datorii sau între elementele de
venituri şi cheltuieli este interzisă.
(2) Toate creanţele şi datoriile trebuie înregistrate distinct în contabilitate, pe bază de documente justificative. Eventualele
compensări între creanţe şi datorii faţă de aceeaşi entitate efectuate cu respectarea prevederilor legale pot fi înregistrate
numai după contabilizarea veniturilor şi cheltuielilor corespunzătoare.
(3) În cazul schimbului de active, în contabilitate se evidenţiază distinct operaţiunea de vânzare/scoatere din evidenţă şi
cea de cumpărare/intrare în evidenţă, pe baza documentelor justificative, cu înregistrarea tuturor veniturilor si cheltuielilor
aferente operaţiunilor. Tratamentul contabil este similar şi în cazul prestărilor reciproce de servicii.
46 - (1) Principiul prevalenţei economicului asupra juridicului. Prezentarea valorilor din cadrul elementelor din bilanţ
şi contul de profit şi pierdere se face ţinând seama de fondul economic al tranzacţiei sau al operaţiunii raportate, şi nu numai
de forma juridică a acestora.
(2) Respectarea acestui principiu are drept scop înregistrarea în contabilitate şi prezentarea fidelă a operaţiunilor
economico-financiare, în conformitate cu realitatea economică, punând în evidenţă drepturile şi obligaţiile, precum şi
riscurile asociate acestor operaţiuni.
Evenimentele şi operaţiunile economico-financiare trebuie evidenţiate în contabilitate aşa cum acestea se produc, în baza
documentelor justificative. Documentele care stau la baza înregistrării în contabilitate a operaţiunilor economico-financiare
trebuie să reflecte întocmai modul cum acestea se produc, respectiv să fie în concordanţă cu realitatea. De asemenea,
contractele încheiate între părţi trebuie să prevadă modul de derulare a operaţiunilor şi să respecte cadrul legal existent.
În condiţii obiţnuite, forma juridică a unui document trebuie să fie în concordanţă cu realitatea economică. În cazuri rare,
atunci când există diferenţe între fondul sau natura economică a unei operaţiuni sau tranzacţii şi forma sa juridică, entitatea
va înregistra în contabilitate aceste operaţiuni, cu respectarea fondului economic al acestora.
(3) Exemple de situaţii când se aplică principiul prevalenţei economicului asupra juridicului pot fi considerate: încadrarea,
de către utilizatori, a contractelor de leasing în leasing operaţional sau financiar; încadrarea operaţiunilor la vânzare în nume
propriu sau comision, respectiv consignaţie; recunoaşterea veniturilor, respectiv a cheltuielilor în contul de profit şi pierdere
sau ca venituri în avans, respectiv cheltuieli în avans; încadrarea participaţiilor ca fiind deţinute pe termen lung sau pe
termen scurt; recunoaşterea participaţiilor deţinute ca fiind de natura acţiunilor deţinute la entităţi afiliate, a intereselor de
participare sau sub forma altor imobilizări financiare; încadrarea reducerilor acordate, respectiv primite, la reduceri
comerciale sau financiare.
(4) Entităţile au obligaţia ca la contabilizarea operaţiunilor economico-financiare să ţină seama de toate informaţiile
disponibile, astfel încât să fie extrem de rare situaţiile în care natura operaţiunii, determinată pe baza principiului prevalenţei
economicului asupra juridicului, să difere de cea care ar fi stabilită în lipsa aplicării acestui principiu.
47 - Principiul pragului de semnificaţie. Valoarea elementelor de bilanţ şi de cont de profit şi pierdere care sunt
precedate de cifre arabe poate fi combinată dacă:
(a) acestea reprezintă o sumă nesemnificativă, în înţelesul pct. 9; sau
(b) o astfel de combinare oferă un nivel mai mare de claritate, cu condiţia ca elementele astfel combinate să fie prezentate
separat în notele explicative.
48 - În cazuri excepţionale pot fi efectuate abateri de la principiile contabile generale prevăzute în prezenta
secţiune. Orice astfel de abateri trebuie prezentate în notele explicative, precum şi motivele care le-au determinat,
împreună cu o evaluare a efectului acestora asupra activelor, datoriilor, poziţiei financiare şi a profitului sau
pierderii. “

1.5.2. Evaluarea si recunoasterea în contabilitate

Societatile care aplica OMFP 3055/2009 sau tratamentul IFRS trebuie sa respecte cerintele si
reglementarile cu privire la identificarea, recunoastrea, inregistrarea si prezentarea activelor, datoriilor
capitalurilor, veniturilo si cheltuielior in contabilitate.
19
Suport curs contabilitate si gestiune fiscala – Lect univ drd. Gabriel RADU Curs 1_2_3
Regulile contabile care sunt aplicate nu de multe ori sunt altele decat regulile fiscale cu privire
la evaluarea si recunoastrea acelorasi categorii de elemente.
In cadrul cursului de Contabilitate si Gestiune Fiscala, pe parcurs se vor prezenta care sunt
principalele elemente comune ale CONTABILITATII si FISCALITATII, dar mai ales se vor prezenta
elementele necomune.

Conform OMFP 3055 din 2009, Sectiune 8, Reguli de evaluare:

Bibliografie obligatorie: A se citi regulile de Evaluare de la Sectiunea 8, OMPF 3055 din 2009.

20