Sunteți pe pagina 1din 57

CURS DE ISTORIA PSIHOLOGIEI

Text sintetic

1
1. Problemele social istorice ale psihologiei ………………………………..5

2. Conceptii naturalist ştiinţifice despre suflet în vechea Grecie ………8


- Heraclit …………..…………………………………………………………… 9
- Parmenide ……………………………………………………………………… 10
- Pitagora ……………………………………………………………………….. 10
- Alkmeon ………………………………………………………………………..11
- Em pedocle ……………………………………………………………………12
- Democrit ……………………………………………………………………….13
- Epicur …………………………………………………………………………..14
- Socrate ………………………………………………………………….……..15
- Platon …………………………………………………………………………. 15
- Aristotel ……………………………………………………………………… 18

3. Viziunile psihologice în perioada elenistă ………………………………. 25


- Peripateticii ………………………………………………………………….. 25
- Sofiştii …………………………………………………………………………. 26
- Stoicii ………………………………………………………………………….. 27

4. Gândirea psihologică în vechea Romă …………………………………… 32


- Lucreţius ……………………………………………………………………....33
- Galenus …………………………………………………………………………33
- Philon din Alexandria ……………………………………………………….36
- Plotinos …………………………………………………………………………. 37

5. Teoriile psihologice ale evului mediu …………………………………… 39


- Sfântul Augustin ………………………………………………………….. 41
- Tomas DtAquino …………………………………………………………… 42

6. Cristalizarea gândirii psihologică mecaniciste din sec al XVII …. 47


- F. Bacon ……..………………………………………………………………. 47
- G. Galilei ……………………………………………………………………… 48
- R. Descartes ……………………………………………………………….. 48
- B. Spinoza ………………………………………………………………….. 55
- J. Lock ……………………………………………………………………….. 58

7. Empirismul şi asociaţionismul psihologic al secolului XVIII ……...61


- D Hartelez …………………………………………………………………. 61
- Ch. Bonnet ………………………………………………………………… 66
- J.O. Lammetrie …………………………………………………………… 67
- G.W. Leibniz ……………………………………………………………….. 68
2
8. Psihologia încceputului de veac al XIX-lea ………………………….. 75
- Teoria reflexuui …………………………………………………………… 75
- J. Prochazka ……………………………………………………………….. 76
- Anatomia funcţională a sistemului nervos ……………………... 77
- Teorii ale modalităţilor senzoriale …………………………………. 80
- Teorii cerebrale ………………………………………………………….. 84

3
. POBLEMELE SOCIAL ISTORICE ALE PSIHOLOGIEI

Obiectul istoriei psihologiei: 1. Psihologia pe altarul cunoaşterii: o ştiinţă cu trecut îndepărtat


şi cu o istorie scurtă: nevoia de cunoaştere a trectului psihologiei; de la suflet la psihic; problema
conştiinţei; mituri şi rituri; conceptele epistemologice de “complex”, de “paradigmă”, de “ruptură”;
desprinderile necesare pentru constituirea psihologiei moderne; o schiţă a traseelor de evoluţie a
cunoştinţelor despre suflet şi psihic; determinism şi legitate în psihologie; psihologia în perspectiva
viitorului.

1. Psihologia pe “altarul cunoasterii”: “Stiinta cu trecut îndepărtat dar cu istorie scurtă”


(Ebinghaus) - de când a putut intra pe altarul propriu-zis al ştiinţei.
- Conceptul de “ruptură epistemologică” - G. Bachelard 1934; de “complex de conştiinţă”,
de “paradigmă” Th Kuhn 1970.
- Nevoia de cunoaştere a paradigmelor fiecărei epoci istorice în parte; psihologia care s-a
clădit în raport cu aceste paradigme reprezintă fiecare în parte câte o mică piatră pe care
ulterior a putut lua naştere ştiinţa propriu-zisă a psihologiei. Aceasta înseamnă că psihologia
era inclllusă în teoriile filozofice şi ştiinţifice ale respectivelor timpuri, de unde a trebuie
detaţată cu multă abilitate. În respectivele teorii cosmologice sau ştiinţifice psihologia era o
ştiinţă implicată, una aflată în spatele noilor concepţii, a noilor terminologii despre natură şi
societate.

2. Naşterea obiectului psihologiei


- Termenul de psihologie datează din secolul al XVI-lea - înainte se vorbea doar de o aş-zisă
“ştiinţă a sufletului”, era folosit grecescul “anima” cu acelaşi conţinut. Aristotel, de exemplu,
cu acelaşi “anima” erau înzestrate toate vietăţile, inclusiv plantele .. Thales merge chiar mai
departe, spunând că magnetul atrage diversele obiecte pentru că are în sine un “anima” …
panteism
- Ulterior apare conceptul de conştiinţă: omul din acel moment are nu numai de simţire şi
gândire, dar şi putere de înţelegere şi valorificare a ceea ce reflectă; ştie în ce măsură
lucrurile depind de el, în ce măsură el însuşi devine “măsură” a lucrurilor reflectate;
reflectarea conştientă o include şi pe cea religioasă, exprimată în forma diverselor credinţe
- Paradigma care i-a reunit pe întemeietorii psihologiei şi care a dat temei constituirii
psihologiei se referea la o conştiinţă substanţială. Conştiinţa era imaginată ca formată dintr-o
multitudine de elemente psihice, din acţiuni… Toate astea sunt individualizabile, sunt trăite
de fiecare, de acolo provin (1); studiul lor poate fi realizat obiectiv doar prin observare
internă (2).

Psihologia – la punctul de joncţiun dintre filozofie şi ştiinţele naturii


- Istoria despre “suflet” în antichitate, în ev mediu, în capitalis
- În secolul XX soarta psihologiei se joacă la hotarul de despărţire dintre ştiinţele naturii
şi cele sociale. Obiectul de studiu al acesteia devine comportamentul - categorie ce pate fi
asimilată din ambele perspective. Legătura cu filozofia, cu ştiinţele naturii şi cu cele sociale.
- Nevoia de a cunoaşte întregul “trecut” al psihologiei - de a reveni la antichitate
4
- Cateoriile de instinct şi inteligenţă

- 3. Naşterea psihologiei corespunde unui loc de intersecţie a principalelor concepţii şi


curente despre psihic - behaviorismul, gestaltismul, reflexologia …
- Mărul discordiei: procesul de învăţare. Acelaşi proces psihic văzut din trei perspective
diferite.
- N. Ach. O. Külpe ş.a. iniţiatorii metodei instrospecţiei – între 1905-1908.
- Actul de naştere al psihologiei moderne semnat de W. Wundt în 1879 la Leipzig, care
înfinţează primul laborator de psihologie, care devine părintele acestei ştiinţe iar Lepzig-ul o
metropolă a acestei ştiinţe. Lucrare precedată de cea a lui G. Fechner 1960 - care face
trecerea de la psihofizică la psihofizilogie.
- 1890 W. James la Universitatea Harvard publică primul tratat de psihologie întitulat
“Principiile Psihologiei”, centrat pe abordarea fenomenelor de conştiinţă.
- 1890 apare pentru prima dată cuvântul test (- probă) – autorul J. M. K. Cattel - se
realizează determinarea fizionomiei mentale a omului cu ajutorul unro teste mentale.-
aplicabil în armată, în industrie
- 1905 medicii francezi A. Binet şi T Simon publică o “scară metrică a inteligenţei”, de
testare obiectivă a aptitudinilor. Iniţiativă trecută neobservată în Franţa, dar dezvolttă în SUA
unde degenerează în testolatrie.
- În anul 1907 V.M Behterev publică “Psihologia obiectivă”, o lucrare pe care H. Pieron
(1905) o consideră un manifest revoluţionar: reuşeşte să împerecheze aceşti doi termeni de
“psihologie” şi “obiectivă”, atunci când domeniul psihocului era considerat ca fiind cel al
obeictivului

Pavelcu vede succesul testelor asigurat de:


- reuşita deschiderii sudiului obiectiv a funcţiilor psihice superioare
- statistica matematică îi asigură aplicabilitatea de masă (QI)
- devine uşor accesibilă practicienilor psihologi
- realizează avantaje practice în industrie, clinica medicală, armată etc
- 1907 A.M. Behterev publică “Psihologia Obiectivă” un manifest revoluţionar pentru
întreaga psihologie
- Watson 1913 pune bazele behaviorismului, a psihologiei fără conştiinţă

Probleme de seminar
1. Ce înseamnă accesul psihologiei pe “altarul cunoaşterii”
2. Ce semnificaţie au lucrările apărute la cumpăna dinte secolul XIX-XX
3. Paradigma socială pe care se clădeşte psihologia.
4. Curentele de bază ale psihologiei.
5. Psihologia de azi revăzută din perspectiva acestui început al ei istoric

CONCEPŢII NATURALIST ŞTIINŢIFICE DESPRE SUFLET ÎN VECHE GRECIE.


5
Gândirea psihologică din vechea Grecie. Heraclit - cosmosul şi
Dialectica “psiche”-ului; gândirea necesităţii şi a cauzalităţii. Parmenide -
principiul conservării; psihicul ca expresia combinaţiilor elementelor de bază .
Pitagoreicii - sufletul şi numărul. Empedocle - ipoteza “revărsărilor;
Explicare diferenţelor individuale prin combinarea celor patru elemente de
bază. Anaxagora - conceptul de nus; determinismul ca organizare; “mintea”
ca expresia superioară a organizării. Democrit - determinsimul şi
cauzalitatea; teoria sensibilităţii; proprietăţi primare şi secundare; ;
dificultatea interpretării fenomenelor de gândire. Socrate - răsturnarea
produsă în interpretarea sufletului, inteligenţa ca atotinfluetul motor al
întreţinerii. Platon - proprietăţile sufleteşti şi reglarea etică a acestora;
ştiinţa ca reamintire; conceptul de aptitudine; problema determinantului
spiritual.

Gândirea psihologică din vechea Grecie

Trăsături definitorii:
- Concepţiile despre suflet s-au născut când credinţa mitologică a putut fi preschimbată de o
alta despre materie. Acestea au încercat să explice sufletul pe baza legilor naturii. Omul era
inclus şi făcea parte din sistemul naturii, inclusiv sufletul său.
- Ca elemente de bază a concepţiei lor gânditorii au ales dives elemente materiale:
apa (Thales), opeiron-ul de către Anaximandru, aerul de către Anaximene, focul de către
Heraclit etc.
- Activitatea din natură era explicată din perspectiva acelei filozofii a naturii, unde
fenomenele erau reductibile la manifestarea elmentelor componente, care erau apa, focul …
- Sufletul era parte a naturii şi a substanţei cosmice; suletul era de natură
materială; sufletul era dotat cu proprietatea automişcării. Cercetarea propriu-zisă a sufletului
începe de unde materiei spirituale I se conferă trăsături distincte şi diferite de cele ale
materiei fizice. Acest lucru se întâmplă începând cu:

HERACLIT (544-483 îJC)

1. Dialectica cosmică şi problema “psihicului”


- Heraclit a ales focul ca element de bază a lumii, cu totate derivatele sale, adică: focul
trăieşte moarta Pământului; apa trăieşte moartea aerului; Pământul trăieşte moartea apei.
Natura întreagă, ca şi universul individual sunt expresii ale manifestării focului în diverse
ipostaze şi momente ale sale. Sufletul se află în strânsă unitate cu materia, de care se
deosebeşte prin unele proprietăţi calitative ale sale. Căci sufletul se evaporă din umezeală.
Când din nou ajunge în stare lichidă, atunci se distruge. Dar între sufletul “foc” şi “umezeală”
există o serie de stări intermediare. Astfel, omul beat nu ştie unde calcă, pentru că sufletul
său este umed. Cu cât un suflet este mai uscat, cu atât este mai înţelept şi distinct.

6
“Incantarea” sufletească reprede se poate preschimba în “umezeala” sufletească. Există o
zestre sufletească individuală, care suferă în timpul vieţii o serie de transformări, de la cea
umedă şi până la formele sale mai “uscate”. Este aici o dialectică sufletească care va fi
reevocată doar ulterior de cunoaşterea psihofiziologică. Toată această teorie a fost realizată
în termenii unor metafore, din a căror mânuire abielă sufletul aputut fi separat restul
elementelor materiale.
- Sufletul ca funcţie se deosebeşte de funcţiile organice prin aceea că presupune în sine un
raport conştient cu natura şi cu lumea înconjurtoare. Toate formele sufleteşti, pe întreaga
ierahie dintre “umezeală” şi până la “incantere” se subordonează legilor logicii, care le
conduce pe toate. Pentru cei trezi există o altă lume decât pentru cei ce visează. La această
lege se poate ajunge doar în starea de vegheLogosul şi starea de veghe sunt reprezentate
diferit: deşi logosul este comun, felul cum trăiesc oamenii dovedeşte o mare diversitate.
Simpla sesizare a lucrurilor încă nu confirmă că logosul ca atare a fost întocmai însuşit şi
înţeles. Din această cauză oamenii cu acelaş suflet ajung martori infideli în ochi şi urechi.
Astfel viaţa psihică ajunge reprezentată prin categorii conceptuale distincte de somn, veghe,
de cunoaştere senzorială şi gândire, de nivel de înţelegere. Toate aceste categorii se
raportează în mod egal la transformările din organism, ca şi la transformările ce au loc în
lumea externă.

1..2. Înţelegerea cauzalităţii şi necesităţii.


- Rezultă din imaginile plastice ale metafore lor sale. Astfel, pentru a evoca mişcarea
sufletului el vorbeşte de un “bici care mână toate fiinţele la hrană”; căci lumea trebuie să
lupte, iar legile în acord cu care se întâmplă toate acestea trebuiesc apărate precum zidurile
cetăţii.
- Conduitei umane îi dă rost logica gândirii. In deciziile lor oamenii pot conta decât pe ei
înşişi. Realizarea planuilor depinde de felul cum omul şti să aproximze ordinea lucrurilor, să
descopere logica lor.
Astfel, în dialectica heraclititană pentru psihic cele mai importante sunt:
a. sufletul individual, cu legătura sa indisolubilă cu lumea cosmică
b. evoluţia progresivă a stărilor sufleteşti de la umezeală spre incantere
c. fenomenele sufleteşti se conduc după aceleaşi legi după care se conduc şi cele materiale.

PARMEDIDE (~ VI-V îJC).


1.1. Principiul consrvării. Conceptual şi în gândire a fost un oponent a lui Heraclit. În locul
nesfârşitei stări de schimbare a postulat pentru cea de nemişcare, pentru neschimbare,
pentru cea identică cu sine tot restul vieţii. O concepţie interesantă pentru formularea
ulterioarelor teorii ale dezvoltării. Parmenide spune că lumea s-a născut din nimic şi în nimic
va ajunge. Adică ori cât de multe şi complexe ar fi schimbările în natură, acestea sunt în final
reductibile la unele “constante”.

1.2. Concepţia despre suflet: este o expresie a combinării elementelor, în special a două: a
acelora care există peste hotarele simţurilor - care pot fi la fel de reale, iar pe de altă cu cele

7
simţite, combinate şi înţelese (krasis) ca rezultat al inflenţelor externe şi interne ale
organsimului.

1.3. Psihicul este un mediator dintre mişcarea senzorial şi cea conceptuală - se realizează cu
ajutorul cuvântului; prin cuvânt sufletul ajunge a fi contrapus lumii reflectate material, ca o
realitate pătrunsă de probelmele vieţii sociale.

PITAGORA (~ IV îJC)
- Sufletul şi numărul. Pitagora şi-a făcut pregătirea la şcoala egipteană. Acolo a luat
cunoştinţă cu matematica şi astronomia. Pe urmă această concepţie avea so însămânţeze în
şcoala greacă. Tot de acolo şi-a elaborat o concepţie aparte despre suflet, una în raport cu
care sufletle migrează dintr-un corp în altul.
- La pitagorieni apare distinct dualismul corp-suflet, o concepţie ulterior dezvoltată de
Platon. Sufletul la el este obiect al educaţiei religioare.
- Prin teoria sa asupra numerelor a pătruns în domeniul reflectării psihice. Astfel el a stabilit
matematic legătura cauzală dintre lungimea coardei vibrate şi înălţime sunetului rezultat.
Ceea ce pentru psihologie are o însemnătate aparte, deoarece pentru prima dată este
formulată legătura dintre modificările ce au loc în lumea externă şi efectele legice subiective
asupra receptorilor.

ALKMEON (aprox. Sec. VI Îjc)


În cugetările sale s-a ocupat de legătura dintre creier şi funcţiile sufletului
1. A descperit că creierul este sediul psihicului. Pentru prima dată el afirmă că creirul
este organul psihicului. Nu prin simplă bănuială, ci pe bază de exemple concrete, a oamenilor
care au avut suferit traumatisme cerebrale. El arată că de la cele două emisfere cerebrale
pornesc două căi delicate spre ochi, care cuprind în ele sufletul natural. El postulează că
reflectarea este posibilă datorită receptorilor, construcţiei lor speciale, care sunt în legătură
atât cu lumea înconjurătoare, cât şi cu creierul. În simţuri, spune el, se află punctul de
plecare al oricărei cunoaşteri, unde creierul deserveşte auzul, văzul, şi mirosul. Aceste sunt
completate de memorare şi reprezentare. Amintirile şi reprezentările după ce ajung să se
cristalizeze dau naştere ştiinţei, adică cunoaşterii lucrurilor.
2. Anatomia şi dezvoltarea psihicului. Toate procesele psihice se raportează la creier. Cu
acest punct de plecare s-au realizat noi generalizări care fundamentează legătura strânsă
dintre viaţa organică şi cea psihică, dintre ele şi lume externă., dintre om şi elementele
primare ale vieţii. Contactul sufletului cu aceste elemente este nemijlocit, asemenea
respiraţiei. Aceasta este şi opinia lui Alkmeon, care spune că psihicul este parte a aerului
cosmic. Asemena lui Heraclit, spune că focul lumii trece prin corp. Poate fi sesizat acest lucru
la nivelul respiraţiei, dependenţa acesteia de lumea externă. A evidenţiat rolul senszaţiilor în
elaborarea proceselor psihice de diferite feluri.. Prin el a fost fundamentată legătura dintre
om şi sufletul său, cum de aici izvoresc nevoile, posibile de studiat cu ajutorul metodelor
ştiinţelor naturii.

8
EMPEDOCLE (490-430 ÎjC)
1. Cunoaşterea senzorială. Pune la baza lumii materiale şi sufleteşti patru elelmente primare:
focul, aerul, apa şi pământul. Din combinaţia cu dragostea şi cu ura iese întreaga diversitate
posibilă a lumii. Sufletul, deci, este o combinaţie a aceloraşi patru elemente; mişcându-se
elementele cauzează activitatea psihică în diverse forme.. Aceasta este teza de bază a lui
Empedocle pentru explcarea cunoaşterii senzoriale.
2 Revărsarea elementelor. Empedocle emite ipoteza “revărsării” elementelor. În acest sens
postulează că în timpul combinării dintre elemente au loc scurgeri care fac ca porii să se
strecoare în alte obiece materiale. Inclusiv senzaţia, care ia naştere atunci când aceste
revărsări acţionează asupra receptorilor. Întrucât porii sunt de diferite mărimi, aceştia
pătrund mai adânc sau mai puţin adânc, mai uşor sau mai greu. În ceea ce priveşte acţiunea
acestor scurgeri prin pori asupra sistemlor de recepţie, Empedocle nu se face nici o
diferenţiere dintre diferitele modalităţi de recepţie. Izvorul excitaţiei receptive este prezenţa
nemijlocită a obiectului, chiar dacă acesta se află la distanţă. Se menţionează, de asemenea,
importanţa alcătuirii diferitelor modalităţi de recepţie, construcţia acestora este astfel
realizată ca să fei regătite pentru receptrea scurgerilor doar de o anumită mărime.
3. Formulează principiul “asemănătorului prin asemănat”: pământul poate fi văzut doar
prin pământ; apa doar prin apă; dragostea doar prin dragoste. Principiul acţionează
asemenea unei forţe cosmice.
4. Concepţia sa psihofiziologică se clădeşte nu numai pe datul combinativ al celor patru
elemente, ci şi pe progresele de până atunci ale anatomiei recepţiei. Rolul central al creierului
nu-l cunoştea. Gândirea se producea în întregul organism, se întâmpla acolo unde se scurgea
sângele, adică acolo unde elementele primare sunt cel mai bine combinate.
5. Acei oameni la care cele patru elemente sunt în stare densă şi intensă, sunt cei care
pornesc mai multe lucruri dar termină puţine. Astfel, totul depinde de modul de combinare al
elementelor.

ANAXAGORA (500-428 ÎjC)


- Conceptul de minte (“nus”)
- Determinismul ca o ordine a lucrurilor
- Iluminarea senzorială prin diferenţiere
- “mintea” ca o formă de organizare superioară a corpului.

DEMOCRIT (460-370)
1. Determinismul şi cauzalitatea. Toate manifestările observate se subordonează cauzelor
materiale. Ideile despre lume şi cosmos le-a exprimat în categorii ca necesitatea,
cauzalitatea, ordinea. Întreaga lume după el este incomensurabilă, legile care o guvernează
sunt neschimbătoare, care lume este compusă din elemente primare indivizibile. Elemente cu
viteza de mişcare cea mai rapidă sunt cele ale focului. Sufletul este doar o parte a materiei.
Legea descompunerii la care se supune corpul se referă şi la suflet întrucât sufletul este
corpral. Democrit repudiază ideea imortalităţi sufletului.

9
2 Reflectarea senzorială. Se înscrie în concepţia sa generală, în acord cu care cauzal
reflectarea are loc sub inflenţa lucrurilor externe corpului. Senzaţia are loc la atingerea
nemijlocită a atomilorReceptorii ochiuui preiau influenţa atomilor de la distanţă; cei ai
pipăitului influenţa atomilor din apropiere. Atomii auziţi se răspândesc în întregul organism -
sensibilitatea vibratorie. La Democrit este găsită reactuliazt principiul “asemănătorului prin
asemănat”: corespunzător ochii vor recepta doar anuţi atomi de lumină; urechea doar
anumiţi atomi de auz…
2. Proprietăţile principale şi secundare ale atomilor. Problema care a apărut, a fost aceea a
explicării imagini reflectate mental la realitatea materială atomică. Un mod de gândire care în
primă instanţă dă considerare doar dimensiunii cantitative a reflectării; ulterior însă devin
evidente efetele de reflectare a formelor, ale culorilor, ale temperaturii. Căci doar în raport cu
aprecierile oamenilor există dulce şi amar, cald şi rece. În realitate acolo există doar atomi şi
eter.
3. Senzaţia apare în acord cu principiul “deosebitului de deosebit”, complementar
“asemănătorului de asemănat” – un principiu de bază al reflectării senzoriale. În acod cu
acesta este deosebit caldul de rece, dulcele de amar etc.
4. “Mintea” ca o ordine superioară a organsimului. La baza tuturor formelor de mişcare se afă
mintea, nus-ul - realizată şi prin cuvânt.

EPICUR (341-270 ÎjC.)


Epicur si-a intemeiat scoala in Atena, intitulata "Gradina lui Epicur". Urmeaza linia de gandire
a lui Democrit, fara a fi o copie a acestuia si reformuleaza viziunea atomista despre suflet a
acestuia in termenii luptei de idei proprii epocii sale.
1. Diferentierea sufletului de corp. Venise vremea ca fenomenele biologice generale sa fie
deosebite de cele sufletesti. Manat de aceasta necesitate, Epicur ajunge la concluzia ca
substanta sufleteasca este compusa nu dintr-un singur element ci din patru, fiecare avand
propria sa distinctie : focul sta la baza caldurii, evaporarea(pneuma) la baza miscarii, vantul
la baza racirii si unul nedenumit care este "sufletul sufletului" si totodata purtatorul tuturor
manifestarilor sufletesti incepand cu senzatiile.Printre substantele sufletesti pot fi deosebite
unele mai dure, altele mai fine, finetea lor fiind data de modul de aranjare a
atomilor.Organismul apare ca o entitate psihofizica, functiile si zestrea sa putandu-se dilata.

2 . Plierea" atomilor si puterea vointei. Ocupându-se de dezvoltarea miscarii atomilor, Epicur


depaseste gandirea rigida a lui Democrit Astfel, el permite atomilor sa se plieze, adica sa
aleaga un traseu care sa nu fie in linie dreapta.Admite acest lucru din ratiuni etice.
Perceperea schimbarilor care se produc spontan in natura a creat premisele ca
libertatea vointei sa fie explicata nu doar ca o proprietate exclusiva a persoanei, ci ca o
manifestare a lucrurilor naturii. Deoarece gandirea este un proces material, posibilitatea
realizarii unei decizii, deci a vointei, este asigurata de punerea in avantaj a unei anumite
substante primare in raport cu alta. Si apare o pliere a acestora care este apreciabila in acord
cu legile naturii, ceea ce este posibil ca rezultat al plierii atomilor intr-o directie sau alta.

10
3. Mecanismul cunoasterii. Este explicat asemenea lui Democrit, prinaceşa mecanism al
revărsării atomilor. Imaginile reflectate se despart de purtătorii lor pentru a pătrunde prin
receptori.Gândirea în aceşti termeni nu este altceva decât prelucrarea pe mai departe a
imaginilor în materia fină a sufletului; totul se produce in acord cu legile generale ale fizicii,
unde subiectului îi revine o contribuţie activă în prelucrarea imaginii, Totul se produce
asemenea razei atomicce, a cărei putere îşi exercită influenţa asupra mişcării celorlalte
particule. Se deosebeşte de Democrit prin aceea că: 1) materia însufleţită nu mai este redusă
doar la un singur element; 2) atomii se pot plia; 3) cunoaşterea implică participarea activă a
subiectului la reconstructia obiectului;

SOCRATE
Scurtă caracterizare
1. Elaborează o noua perspectivă asupra sufletului. Lucrarile lui Socrate au fost expuse oral.
Socrate a fost omul dialogului, care reprezenta in acceptiunea sa adevaratul discurs viu si
insufletit, si adeptul comunicarii prin adevarat si nu prin cuvantul scris. Astfel, exista
mentalitatea ca textele scrise risca sa faca din oameni niste pseudointelepti. Scrierea e un
simulacru de discurs, paralel cu pictura care e o unitate a naturii.
2. Ca si la sofisti, punctul focal il reprezinta omul, viata sociala si relatiile interumane; insa,
spre deosebire de acestia, dialogul socratic sta sub un semn de intrebare: Cunoaste-te pe
tine însuti reprezinta o invitatie la aprofundarea conditiei umane, la cunoasterea persoanei ca
raportare la sine. Vechile conceptii asupra sufletului apelasera la elementele primare. Prin
Socrate, accentul cade pe om inteles ca fiinta ce dispune de proprietati launtrice deosebite,
nu ca forma corporala apartinand naturii.
3. Iata cum omul, explicat din puntul de vedere al vechii filozofii a naturii, nu va putea
explica omul ganditor. Sufletul este inteles ca raportare la sine. “Lumea interioara a
persoanei e alcatuita din gandire, decizie, intentionalitate.”.
4. Puterea animata a inteligentei . Socrate a fost interesat si de probleme de constiinta, cum
ar fi ce este fericiea, de ce depinde ea etc. In viziunea filozofului, fericirea ii apare ca
dispensabila omului, pentru ca acesta pur si simplu nu o poate defini. In necunoastere, nu se
poate considera drept bun ceea ce nu este. Comportamentul e pus in miscare de rostul
lucrurilor. Inteligenta presupune claritate si constanta in lucruri, care lipsesc de regula in
influentele ce ne parvin de la simturi. Astfel, cunoasterea conceptuala nu poate fi explicata
decat prin determinanti de acelasi fel, si anume tot prin concept. Fiinta individuala se
implineste sub influenta cunoasterii conceptuale in defavoarea celei senzoriale.

PLATON ( 427 – 347 i.e.n.)


Platon nu a formulat probleme nemijlocite despre viata sufleteasca, insa a tratat lucruri de o
foarte mare importanta pentru intelegerea sufletului. Filozoful este reprezentantul tipic al
ideologiei fortelor de actionare a acelor vremuri(epoca sclavagista). Pentru Platon, originea
lumii si a omului se afla in Idee, in rostul produselor sale deosebite.

1. Reflectarea sufletului. Izvoarele teoriei cunoasterii platoniciene sunt: preluarea din


experienta filozofica anterioara a dihotomiei cunoastere senzoriala vs cunoastere conceptuala

11
(a); trasaturile sufletesti sunt proprii doar omului, ele nefiind reproductibile la nivel senzorial
(b); descrierea diferentelor intre situatiile cand subiectul asculta de legile naturii, respectiv de
cele morale (c).

2. Dualismul senzorial/cognitiv . Gandirea nu poate fi investigata pe cale senzoriala, perceptia


si ratiunea apartinand unor lumi total diferite. Cele doua lumi sunt total diferite pentru ca au
alt suport in baza carora functioneaza. Astfel, ratiunea nu poate izvori din functiile corpului,
nu poate fi raportata la corp, ea trebuie sa aiba propriul sau suport. Platon se refera la un
suflet inaltat la nivelele superioare de reflectare, actiunile la acel nivel fiind animate. Se
remarca o nota de dialog permanent a sufletului cu sine insusi: “Când sufletul se gandeste,
el se intovaraseste cu sine insusi”. El acorda un rol deosebit limbajului interior, un rol decisiv
in gandire. Deci, doar prin ratiune se ajunge la Idee, locul unde se afla eterna esenta a
lucrurilor si care nu poate fi vazuta cu aparatele receptoare. Platon n-a ezitat sa foloseasca
experienta mitologica. O importanta contributie a fost aceea de a considera actiunile ca date
si efectuate pe baza experientei. Problemele constantei categoriale, a formelor si valorilor au
fost asezate dincolo de lumea senzoriala, trecatoare, si integrate lumii eterne a Ideilor.

3. Stiinta ca reamintire. In acceptiunea platonica, stiinta reprezinta curatirea sufleteasca a


ideii. Pentru ca sufletul curat sa poata fi separat de celelalte senzoriale, este nevoie de
anamnesis. Cunoasterea ideii inseamna cunoasterea insemnatatii ideii, sufletul fiind nevoit sa
se retrezeasca in permanenta. Platon distinge intre parere, care nu inseamna stinta, si
producere formala, care reprezinta cunoastere matematica, a ideii pure. Experienta lui Platon
va demonstra dezvoltarea gandirii cu punct de plecare din simturi. Miscarile mentale se pot
indrepta obiectiv spre adevar. Cand acestea sunt incarcate senzorial, ele sunt inca confuze,
faza Ideii fiind aceea de cristal.

4. Conceptul de aptitudine la Platon . Platon a introdus conceptul de entitate sufleteasca,


deosebind ratinea, curajul, dorinta ca ocupand un loc precis in corp, respectiv cap, piept,
abdomen, criteriul metodologic al clasificarii fiind raportul subiect/obiect. Diferentele sunt
date de aptitudini diferite, spre deosebire de Ideea pură, care este acelaşi la toţi oamenii.

Gândirea psihologică a lui Aristotel. Bilogia ca bază aînvăţăturii despre suflet; sufletul ca
mod de organizare primară a corpului; funcţiile sufletului; capacitatea senzortială; “senzorialitatea
generală”; conceptul de fantezie; conceptul de strădanie; teoria nus-ului; mintea teoretică şi practică;
problema afectelor.

ARISTOTEL (384 – 322 îJc)


Aristotel ocupă un loc important in istoria psihologiei pentru faptul că, pentru prima dată el
separă cunoştintele despre suflet ca distincte şi aparţinând unui domeniu de cunoastere
aparte. Lucrarea pe care a dedicat-o cunoaşterii sufletului se intituleaza De Anima (Despre

12
suflet). Însă problemelor vieţii sufleteşti i se acordă aceiaşi însemnatate şi în celelalte lucrări
ale sale, în Etica, Retorica, Metafizica, Istoria Animalelor ş.a.

1. Biologia – ca ştiintă a cunoaşterii sufletului .


Aristotel a fost instruit de medici în domeniul ştiintelor naturii. La vârsta de 17 ani ajunge la
Academia lui Platon, unde intră într-un cadru spiritual total diferit de cel anterior. Aici
cunoştinţelor sale despre natură nu li se dădea prea mult credit. În acord cu spiritul dominant
din Academia platonocă lumea naturii era doar imaginară, iar când totuşi actiona asupra
simţurilor ea era dispreţuită.
Aristotel apare la Academia lui Platon în culmea disputei acestuia cu Democrit. A fost o
şansa pentru Aristotel pentru a se remarca şi de a evidenţia pările tari şi slabe ale fiecaruia
dintre ei. A ecocat cum pentru perspectiva idealistă de gândie cultivată de Platon
materialismul eera un veritabil obstacol în calea cunoaşterii psihicului. Sunt evocate cu
această ocazie o serie de tipuri fenomenale sufleteşti, se încearcă soluţii şi explicaţii pentru
suflet, din păcate însă în mare parte nereuşite. Cel care va găsi soluţiile şi explicaţiile corecte
va fi Aristotel.
Invăţătura stagiritului a fost ceva mai mult decât o simpla soluţie la numeroasele probleme
contradictorii ale filozofiilor anterioare, mai mult decât o încercare de sintetizare a logicii
acestora. Opera lui Aristotel este o veritabilă tentativă de reformulare şi fundamentare a
ştiinţei care se ocupă de cunoaşterea naturii, de problemele de ecologie, de anatomie
comparată, de embriologie … şi de cele sufleteşti.
Naşterea unei asemenea învăţături avea loc în aceiaşi perioadă socială în care Alexandru cel
Mare era antrenat în expediţiile sale cuceritoare. În acord cu paradigma acestui context social
natura înconjurătoare a putut să-i apară lui Aristotel în îintreaga sa diversitate, unde a putut
să identifice trăsăturile distincte ale vieţii, ca indispensabilă pentru manifestarea sufletului,
dependenţa manifestării acesteia de condiţiile de viaţă.
Aşa cum se ştie, începând cu fondatorii biologiei moderne, cu Buffon, Cuvier, Darwin, marea
majoritate a gânditorilor biologi clasici ai epocii moderne au împărtăşit sentimente de uimire,
unele pline de respect pentru Aristotelşi opera lui; nu mai puţin cei care au activat pe tărâmul
în curs de naştere al psihologiei. Cu deosebire pentru modul cum psihicul raportat fiind
platonic la determinismul său etic, în fond a fost păstrat în domeniul ştiinţelor naturii, al
biologiei. Deci psihicul a fost raportat nu unui sistem cosmologic general - ca la ceilalţi
gânditori materialişti, ci la domeniul specializat al unei discipline de cunoaştere distincte, la
cea de cunoaştere a naturii vii, adică la biologie.
Descoperirea dialecticii Ideii de către Platon, i-a fost lui Aristotel de mare ajutor pentru a
putea despărţi definitiv sufletul de corp; şi asta nu pentru ca ulterior sufletul să fie înmânat
ştiinţelor sociale sau moralei, ci tot ştiinţelor naturii. Procedând astfel, despărţirea sufletului
de corp devine reală şi nu doar doar una didactica şi metodologica.
În introducerea la lucrarea sa despre suflet, Aristotel a specificat faptul că sufletul este indispensabil în orice
demers cognitiv. Viaţa fără suflet nu este posibilă; dar aceasta nu în accepţiunea vechii filozofii cosmice de
înţelegere a naturii, ci în sensul interpetării acetuia ca un mecanism concret de autoordonare şi coordonare a
organismelor naturii. Căci sufletul completează organismul nu din afară, ci ca parte a corpului organic; iar sufletul
se compune din aceleaşi particule din care se compune şi lumea vie. Desigur, afirmarea unei asemenea

13
perspective de gândire a însemnat o luptă dârză cu ceilalţi gânditori ai epocii sale. Probă grăitoare pentru asta
sunt analizele sale asupra categoriilor de formă şi conţinut, assupra raportului tot şi parte, posibilitate şi realitate
etc.

2. Sufletul ca expresie a unui mod superior de organizare a vieţii


Pentru Aristotel, sufletul reprezintă un principiu al vieţii. Prin suflet, orgnismele îşi găsesc o mare diversitate de
forme pentru a se manifestă. “Un corp fizic devine topor, doar dacă cu acesta se fac operatii de acest fel; un ochi
încetează a mai fi ochi dacă-şi pierde vederea. Căci dacă ochiul ar fi o fiinţă, atunci vederea i-ar fi sufletul.
Sufletul îşi găseşte împlinirea şi desăvârşirea în organism asemenea marinarului pe vapor.” ( Aristotel, Despre
suflet, pg. 40). Pentru a deveni parte a organismului şi a naturii, sufletului îi trebuiesc descoperite temeliile, ce
însemnătate instrumentală are acesta pentru existenţa organismului, pentru manevrarea şi direcţionarea
obiectelor mişcătoare. In acest spirit se află formulate ideile ce stau la baza teoriilor moderne ale instinctului:
sufletul înseamnă o operaţie concretă, este activitate şi orientare; şi nu ceva ce stă in afara corpului, ca ceva care
“din afară” să contribuie la punerea lui în funcţiune.
Polemizând cu platonicii, Aristotel spune că se gândesc bine şi corect cei ce afirma că sufletul nu poate exista în
afara corpului şi că sufletul nu est corp. Incorect este să se spună că sufletul se poate separa sau diviza. Aceasta
ar insemna că pentru a construi o casă este suficient să pronunţi cuvântul “casă”. Corect este să se spună că
sufletul gândeşte, se hrăneşte, compătimeşte, etc. La fel, cauza hrănirii nu trebuie căutată într-o lume fizică
cosmică, cum au făcut-o gânditorii cei vechi. Hrănirea are loc în raport cu modul de organizare al vieţii, fiind ceva
care se conformă cu legile naturii.

3. Funcţiile sufletului.
Sufletul nu este ceva divizibil, el este un principiu al vieţii şi dezvoltării. ceva care se valorifică în realitate, în plină
actiune. Aristotel i-a oferit sufletului trei funcţii: vegetativ, motor şi inteligent. Ceea ce corespunde unei înţelegeri
a sufletului cu o valoare de generalizare deosebită. În această generalizare se află totodată sintetizată unitatea
comună a acţiunilor umane cu cele animale si vegetale, o sinteză care îşi va găsi întărirea şi confirmarea prin
progresele ulterioare ale geneticii contemporane. Fiecare funcţie reprezintă un nivel distinct de dezvoltare al
sufletului, unde cele superioare le implică şi pe cele inferioare.
Ideea de dezvoltare mai apare şi la alti filozofi, cum au fost Heraclit, Leucip s.a.m.d. Prin Aristotel însă
cunoştinţele despre suflet e realizează unitatea dintre macrocosmos şi microcosmos, o unitate care trebuie
abordată în termenii aceleiaşi legităţi generale a dezvoltării. Cum acest lucru este argumentat şi soluţionat de
Aristotel, anunţă în sine legile care vor avea să fie formulate în biogenetică, dar după mai mult de un mileniu.
Aristotel spune ca omul nu reproduce dezvoltarea naturii sub toate formele sale, ci doar pe cele organice. Nu se
sfieşte să aprecieze uneori dimesnsiunea pură şi nedezvoltată a sufletului copiilor, care se aseamănă cu cel al
animalelor. Prin însăşi aceste însuşiri ale sale, omul este considerat un zoon politikon.

4. Funcţiile senzorio-perceptive.
Reflectarea senzorială are multe trăsături comune cu cea vegetativă, în special cu aceea de a se putea asimila şi
de a se puea acorda la obiectul extern. Ulterior, totul le deosebeşte. Adică reflectarea vegetativă presupune
asimilarea odată cu forma şi a substanţei obiectului. Ori sufletul senzitiv realizează doar asimilarea formei.
Reflectarea senzorio-perceptivă este una sufletească, adică una fără implicarea substanţei obiectelor.. Adică,
atunci când metalul din aur sau argint al inelului ajunge să-şi definească forma în raport cu degetul viitorului său
purtător el nu va deveni şi deget. Obiectul reflectării rămâne în continuare “în afară”, prin reflectare ajungând

14
subordonat. La nivelul reflectării senzitive nu se poate identifica cu materia, pentru că în suflet nu există nici
piatră, nici fier, ci numai formele acestora. Reflectarea unor obiecte mai complexe presupune în plus intervenţia
unor instanţe logice. O perspectivă de abordare a reflectării senzoriale ce o depăşeşte pe aceea în care senzaţia
implica penetrarea receptorilor prin porii receptaţi ai obiectelor. Aceasta în condiţiile în care elementele primare
(ca aerul, apa…) îşi păstrează aceeaşi însemnătate combinativă primară, Dar spre deosebire de Platon, unde
senzaţia este expresia transformării în altceva, la Aristotel senzatia se epuizează în asimilarea la obiect.

5. Spre o “senzorialitate generală”.


A fost o temă de dezbatere preferată în dialogurile lui Platon, a fost un subiect pentru nenumărate speculaţii,
legat de explicarea proprietăţilor şi a relaţiilor dintre lucrurile reflectate senzorial. Pe toate acestea Aristotel le
înmânează unui organ de reflectare central aparte. Este vorba aici totodată de un nou concept introdus de
Aristotel în domeniul stiintelor, cel de “senzorialitate” generală”. Cu acest organ se reuşeşte recunoaşterea
proprietăţiilor generale ale lucrurilor, a mişcării, formei, mărimea, unitatea, numerle etc; prin acest organ devine
posibilă reflectarea lor senzorială, devine posbilă reprezentarea lor vizuală sau auditivă. Pe aceasta cale, o
modalitate senzorială devine deosebită de alta; fără de care n-am putea deosebi diversele calităţi ale simţurilor,
cum sunt mai multe senzaţii de dulce, de culoare etc. În ceea ce priveşte natura şi unde este localizată această
modalitate senzorială, Aristotel spune că se află tot acolo unde se află şi cele specifice, cu care concresc
împreună, făcându-le posibilă şi acestora existenţa. Totuşi, dintre toate modalităţile senzoriale, cea generală
conferă o anumită prioritate celei cutanate, în special la animale.
Diversele proprietăţi stimulative ale mediului sunt recepţionate preferenţial cutanat. După cum ele sunt fie plăcute
sau neplăcute, adică dureroase. Cu acest punct de plecare, organul senzorial central emite decizii într-o directie
sau alta. Însă, ca organ central – unde se iau marile decizii – nu este creierul, ci inima. Aceasta, prin activitatea
circulatorie sanguină şi cu “pneuma” evaporată, atrage în sistem participarea mişcării. Prin urmare, inima este cea
care indeplineşte aceasta funcţie cu rol integrator biologic intermediant pentru toate modalităţile senzoriale.

6. Psihogeneza imaginaţiei – conceptul de “fantezie”


Toate sintezele şi generalizările senzorio-motrice subiectul le realizează nu numai în raport cu datele ce-i sunt
conferite de la receptori, ci şi în raport cu cele pe care subiectul şi le reaminteşte sau şi le reprezintă fantezist (cu
un înteles diferit de cel actual). Forma de memorie cea mai simplă nu poate fi separată de ceea ce s-a reflectat
senzorial; urma lăsată de acum depinde de circulaţia sanguină, prin care acţiunea sufletească prinde substanţă:
deci ajunge la a se raporta la un substrat fiziologic. O perspectiva care înseamnă indiscutabil un progres în
găndirea şi explicarea activităţii psihice, niciodată anterior încercate, deoarece, cu acest punct de plecare, s-a
putut formula de acum problema imaginatiei ca proces obiectiv de cunoaştere. Astfel, imaginaţia (fantezia) este
interpretată ca o continuare a efectelor acţiunii agenţilor stimulatori asupra organismului, ca o reproducere a
formelor obiectului anterior reflectat senzorial şi raportat în mod asemănător la organism. Însemnatatea unei
asemenea aprecieri şi clasificări este imensă, pentru că pentru prima dată este evidenţiată intervenţia activă în
reflectare a subiectului cunoscător, unul care nu se raporteaza neapărat şi nemijlocit la corp, ci la lumea externă.
Fireste, meritul lui Aristotel nu este epuizat doar de acestă contribuţie, a evocării însemnătăţii rolului decisiv jucat
de intervenţia activă a subiectului cunoscător în imaginarea lucrurilor. Pe aceşi linie tot el este considerat ca fiind
părintele străbun al asociationismului; adică el a mai arătat şi modul în care se combină mental diversele date
reflectate, cum acestea corespund unei ordini legice. Prin asta, Aristotel a arătat cum mişcările corporale născute
sub influenţa agenţilor lumii externe se pot lega unele de altele, că această împreunare este o funcţie
dependentă de gradul lor de asemănare, de diferentiere sau de succesiune temporală dintre elemente.

15
Astfel, Aristotel a ajuns să explice în mod egal odată cu cauzalitatea senzaţiei şi pe cea a imaginatiei(fanteziei).
El a reuşit prin asta să aprofundeze rezultatele predecesorilor săi în două privinţe: prin evocarea raportării
senzaţilor la realitate el a arătat că subiectul este un element activ, real, îndreptat spre cunoasterea obiectelor
sensibile, spre reproducerea formelor acestora -–aspecte neabordate de vechea filozofie a stiintelor naturii; el a
putut să facă un obiect de cunoaştere din mecanismul intern de organizare al sufletului, din evolutia dinamicii
acelor fenomene, care erau purtătoare ale formelor şi însuşirilor obiectelor anterior reflectate – mecanism iarăsi
neabordat de vechea filozofie a ştiintelor naturii.

7. Conceptul de “stradanie” (intentie)


Dintre funcţiile sufletului Aristotel a evocat-o pe aceea a strădaniei, înţelegând-o ca pe ceva îndreptat “spre ceva”,
ca pe o aptitudine inseparabilă de activitatea senzorio-perceptivă. Aceasta se află şi se reprezintă tot prin
“senzorialitatea generală”, unde-şi au rărăcinile şi simţurile. Acestea se unesc între ele pentru că intenţionalitatea
se raportează mereu la un anume obiect; el devene scop doar prin a lua forma sau portretul unei imagini. Fără
intervenţia unei asemenea intenţionalităţi, fiinţele nu intră în mişcare decât dacă sunt mişcate forţat.
Intenţionalitatea este hotărâtă de: obiectul despre care subiectul poate afla prin zestrea sa de cunoastere (a) şi
de senzaţia de plăcere sau neplăcere pe care o creează.
Prin asta Aristotel demonstrează originea naturală a ceea ce pun fiinţele în mişcare, ceva care aparţine fiinţei vii
şi nu este o simplă abstracţie metafizica. După cum forma nu poate fi despărţită de materie, nici intenţia nu poate
fi ruptă de organismul viu. Din aceasta perspectivă arostotelică ajung depăşite toate concepţiile mecaniciste şi
idealiste ale vremii.

8. O teorie a activităţilor mentale


Aristotel a evocat dezvoltarea intenţionalităţii în strânsă legătură cu analizarea produselor actului de cunoaştere.
Scopul intenţionalităţii umane, spre deosebire de cea a animalelor, este nu numai reflectarea formelor senzoriale,
ci şi pe cea a conceptelor – aceasta pe linia functiei inteligente a sufletului. In ceea ce priveşte acest din urma
aspect, s-a spus că lui Aristotel i-a căzut din mână instrumentul investigativ propriu ştiintelor naturii. Astfel, după
ce declară inseparabilitatea sufletului de purtătorul acestuia, corpul, sistemul său şi viziunea sa scientistă începe
să facă compromisuri. Le face în sensul dezvoltării pentru acest nivel inteligent al activităţii a unei alte teorii, a
uneia elaborate de astă dată în notă dualistă, diferită chiar şi de cea a lui Platon. Conform acesteia, mintea este
considerată ca o proprietate exclusiv umana, fiind scoasă din sfera activităţilor corporale, din cea a actelor ce pot
fi explicate determinist si cauzal. El a emis postulatul conform căruia inteligenţa este ceva diferit de corp şi nu se
amestecă cu acesta. În cursul potrivirii receptorilor simţurilor la obiect, aceştia nu-si pierd existenţa
independentă; în cursul potrivirii conceptelor însă la obiect independenţa acestora ajunge însă a fi pusă îndoială.
Dincolo de sufletul corporal şi influenţa sa reciprocă cu mediul, inteligenţa ajunge la a se confrunta cu postura
neobişnuita a lucrurilor, a obiectelor, care au nevoie de categorii eterne şi de un adevăr absolut. Prin urmare, se
constituie o ierarhie a acţiunilor cognitive, unde activitatea mentală ajunge la a se diviniza. In ea se afla gândul
ca valoare, ceva care nu este însă neînduplecabil. Aceasta este forma gândului curat, care este scopul dezvoltării
intelectuale. Prin această explicaţie Aristotel scoate astfel mintea şi activitatea ei dumnezeiască din sfera ştiinţelor
naturii.

16
3. VIZIUNILE PSIHOLOGICE DIN PERIOADA ELENISTĂ

Viziunile psiholoice în perioada elenistă : PERIPATETICII Sufletul ca materie şi mişcare. SOFIŞTII - Protagoras,
Hypias şi Giorgias; Lucreţius STOICII Principiul primar al pneumei. Drumul transformarii imaginii in concept. Dezvoltarea
inteligenţei; Creierul ca organ al psihicului; Descoperirea nervilor; 6. Despărţirea sufletului de organic; 7. Evocarea
subiectivului.

Perioada elenă păstrează experienţa înaintaşilor şi deschide o nouă epocă spre cunoasterea ştiintifică a
fenomenelor psihice. După terminarea campaniilor cuceritoare greco-macedonene începe o nouă epocă istorică a
societăţii sclavagiste: cea elenistică. Sunt însemnate din acest punct de vedere: 1) strângerea legăturilor cu
occidentul în domeniul filosofiei şi ştiinţelor; 2) înviorarea ştiinţelor exacte şi aplicative. Este suficient să-i
amintim în acest sens pe Euclid, Arhimede, s.a. şi de asemenea contribuţiile lor în domeniul geometriei,
mecanicii, astronomiei - pentru a putea reprezenta nivelul superior de găndire a acestei perioade.
O asemenea tendinţă şi-a pus pecetea asupra modului de înflorire a ştiintelor, filosofiei, biologiei. În centrul
cultural al lumii elene, pentru prima data la Alexandria, corpul omenesc a putut deveni obiect de studiu permis
pentru anatomie. Acest mod de gândire propriu ştiintelor exacte si-a pus pecetea şi pe gândirea filosofică. In
domeniul ştiinţelor naturii învăţătura lui Aristotel rămânea să reprezinte o culme inegalabilă. Discipolii lui au fost
denumiti peripatetic, epicurienii şi stoicii - care şi-au propus în mod egal să rezolve unele contradicţii existente in
sistemul aristotelian, precum cele dintre lumea materiala şi lumea vie, dintre lumea vie şi cea mentală, acordând
atenţie unor probleme etice. Modul de înţelegere a rădăcinilor personalităţii umane s-a schimbat decisiv. Apare
un nou OM-omul liber grec, a cărei legătură de subordonare nemijlocita la polis slăbeşte, expunându-se celor
mai furtunoase şi schimbatoare evenimente sociale. De aici a rezultat un individualism caracteristic, care,
întărindu-se, îi insufla spiritualiceşte intelepcine, facându-l mai puţin dependent de jocul forţelor externe atât de
variate.

PERIPATETICII
Sufletul ca materie şi mişcare.

17
La început sufletul a fost interpretat ca o forma a corpului, fără a putea lega multiplele sale forme de continutul
nematerial al acestuia. Forma sa nu este ceva atât de activ ca să poată reconstrui corpul în acord cu un proiect
propriu Aşa ceva poate fi rezultatul doar a influenţelor reciproce dintre diversele părţi ale corpului. Aici sufletul
ramâne un produs echilibrat dintre cele patru elemente: foc, pământ, aer, apă. De altfel nici nu este permis a fi
luat ca o entitate autonomă, sufletul depinzând de ceea ce se întamplă în corp şi de influentele ce acţionează
asupra corpului. Sufletul este pur si simplu o proprietate a organismului. Acest mod de gândire nu a rezistat însă
prea mult la peripatetici, care vroiau să stea mai aproape de imaginea unui organism apartinând naturii. Astfel,
Teofrast se plângea că-i este foarte greu sa-şi imagineze sufletul în afara mişcării. Spre deosebire de Aristotel, el
afirma ca sufletul are propriul său purtator, care-i permite acestuia să se mişte în interiorul corpului. Acest
purtator, forţa sa era imaginată ca una naturală, din aceeaşi materie cu natura şi că purtătorului mişcării acestuia
Straton i-a dat denumirea de pneuma - cea de-a cincea substanţă, element primar, o chintesenţă a celorlalte
patru.
Oricum, in opozitie cu discipolii platonicieni, peripateticii negau caracterul invizibil sau imperceptibil al sufletului.
Ei au combătut acea gândire, în acord cu care sufletul şi mintea umană ar fi o funcţie superioară naturii şi
independentă de activitatea corpului. Sufletul este un produs al naturii şi nu doar un principiu ce-şi face loc în
corp din afară - cum spunea Teofrast; toate fiintele au minte - afirma Straton.
Aceşti discipoli nu au dezvoltat învăţătura despre suflet a dascălului lor, Aristotel, ca să aducă ceva nou.
Constribuţia lor a constat din îndepărtarea din sistem a tuturor elementelor ce ar fi dat ocazie la interpretarea
acestor fenomene sufletesti dintr-o altă perspectivă decât cea a ştiinţelor naturii. În intransigenţa lor din păcate
au înlăturat odată cu adevărul aprioric despre suflet şi mintea dumnezeiască ce nu se amesteca cu corpul. Au
lepădat deci, dintr-un principiu organizatoric al corpului şi pruncul, pe care l-au transformat într-un lucru
material.

SOFIŞTII - Protagoras, Hypias şi Giorgias


1. Studiul raporturilor stabilite intre oameni.
Secolul al V-lea i.e.n. în Grecia se identifică cu perioada de după războiul persic, care a corespuns atât unei
înfloriri economice, ştiintifice şi culturale, cât şi unei întariri a democraţiei sclavagiste. De asemenea, aceasta a
însemnat o creştere a importantei valorilor obiective, precum si a individualităţilor, intelegand prin aceasta valori
individuale libere ( ex: sclavii erau tot individual vânduti în pieţe).
Pentru sofiştii, aceasta a însemnat deschiderea posibilităţii de a face un obiect de studiu distinct din raporturile pe
care unii oameni le stabilesc cu ceilalţi, ca oameni cunoscători şi de decizie individuală. Astfel, în locul psihicului
înteles ca o problemă a ştiinţelor naturii apare o nouă viziune, aceea centrată pe studiul raporturilor dintre
oameni. În consecinţă, sufletul a încetat a mai fi studiat ca parte a naturii, fiind de astă dată abordat din
perspectiva acţiunilor şi relaţiilor interumnane, cu toate influentele posibile pe care aceste raporturi le suporta.
Prin urmare, învăţătura sofistilor se centreaza pe profilul conduitei cetăţeanului ca parte a cetăţii, stăpân de
sclavi, membru onorabil al institutiilor statului. Desigur, că de la acesta societatea pretindea unele aptitudini
aparte: să fie organizator de întruniri ale oamenilor, unde să ia cuvântul în faţa celorlalţi cetăţeni din cetate, să le
cunoacă nevoiel socială şi cărora să le insufle o anumita ideologie. Aşadar, conducerea societăţii se face
dependentă de persoana leader-ului.

2. Raportul om-natură.
Fenomenele sociale nu mai sunt determinate de fortele naturale, exterioare, ci de cele care – prin intermediul
oamenilor – ajung la nivelul de înţelegere al tuturor cetăţenilor. În aceste condiţii sociale, preocupările filozofice

18
ale sofistilor deveniseră un modus vivendi, având aplicabilitate socială imediată şi fiind îndreptate atât spre
acţiunile cognitive (de domeniul comunicării, limbii, logicii etc.) cât şi spre acţiunile de decizie socială. De atunci
dateaza unele lucrări de gramatică şi lingvistică ale lui Protagoras, lucrări care au calificat multe probleme
legate de clădirea vorbirii, ordinea logicii s.a.m.d.
Hypias si Georgias au fost cei care s-au ocupat de gândire si reprezentare, de relaţiile stabilite între cuvinte. In
privinţa raportului om – natură, principala problema a sofiştilor nu era aceea a aflării locului omului în natura sau
în lume, ci aceea de a descoperi convingerile oamenilor, modurile lor de comunicare. Orice subiect era un loc de
centrare al forţelor spirituale, cu valoare individuală, o perspectivă care nu ţinea cont de diversitatea formelor
activităţii umane. Sufletul se voia explicat astfel doar din perspectiva subiectivistă. Omul nu mai era raportat la
natură, ci la un alt om.

STOICII sec.IV i.H. )


Activitatea stoicilor este legată de Atena. Intemeietor este Zenon, denumit după locul unde acesta îşi preda
discursurile. Tot întemeietor este considerat şi Krisipos. Stoicismul era ştiinţa cea mai răspândită în perioada
elenista, fiind apoi preluata şi in Roma antică. In decursul a câteva secole, a suportat prefaceri interesante în
acord cu fiecare epoca a Antichitatii.
1.1. Principiul primar al pneumei.
În accepţiunea stoicilor, cosmosul era imaginat ca un tot unitar ce consta dintr-o mişcare neîntreruptă a aerului
infocat - pneuma. Era baza pe care, prin condensare, se obtineau gândurile şi lucrurile; prin ea lumea era
reîntregită. Dar cu ce pret? Prin a considera ca fizicul şi psihicul ajung a se compune din aceeaşi materie, căreia
îi sunt conferite însemne umane, chiar însuşiri supraumane, supraindividuale, întrucât pneuma universala "este
echivalentă cu sufletul general, cu focul dumnezeiesc". Stoicii au mai introdus o noţiune de pneuma de
"tensiune" sau de gradare a tonusului. Aceasta a permis despărţirea mai multor stări graduale ale sufletului. Tot
pe aceasta baza s-a permis dărâmarea zidului pe care Aristotel l-a ridicat între materia vie şi nevie, între suflet şi
viaţă.

1.2 Drumul transformarii imaginii in concept.


Cea mai importantă contribuţie a stoicilor la dezvoltarea psihologiei constă în a fi indicat şi studiat acele forme
de acţiune care, cu punct de plecare din ceea ce este reflectat senzorial, devin un act gândit logic, adică un
concept. Pregătirea terenului a realizat-o Aristotel cu a sa teorie a fanteziei sau imaginatiei despre "nus"-ul
activităţii mentale. Stoicii au reformulat aceasta teorie, au reprelucrat-o, încercând să demonstreze cum are loc
aceasta transformare a imaginii senzoriale în concept. Pentru acest lucru, ei pleacă de la Socrate, care a
evidenţiat rolul logicii, a momentelor de necesitate, de generalizare, cu rol de clasificare a gândurilor. Totodata,
au realizat însemnătatea judecăţilor de analogie, compunere, negare, contradicţie s.a. Ori se poate constata că
multe din elementele de aici apartin celei ce ulterior în psihologie se va numi ca necesară elaborarii asociatiei.
Astfel se evidenţiază însemnătatea intenţiei în diversele etape de realizare a cunoaşterii conceptuale. Soluţia
stoicilor are o serie de avantaje în raport cu cea a lui Aristotel: la ei, deşi senzaţia şi gândirea sunt fenomene
reale, subiectul teoretic care cunoaste obiecte diferite, o face cu ajutorul fanteziei ce este subiectivă şi
samavolnică. Cunoaşterea stoică realizează astfel o cunoaştere autentică. Imaginea rezultată, deşi se bazează şi
pleacă de la datele nemijlocite şi verificabile ale senzaţiilor, în final poate fi chiar mai autentica, cu exceptia
afectării ei de boală.

1.3 Dezvoltarea inteligenţei.

19
Stoicii au meritul de a fi fost cât se poate de aproape de explicarea genetică a gândirii. Schema dezvoltarii
inteligenţei este următoarea: copilul când se naşte intră, cu ajutorul respiraţiei, în posesia unei pmeume, la
acţiunea căreia se porneşte funcţionarea şi a unei pneume interne, sufleteşti, psihice. Prelucrarea necontenită a
ei asigură dezvoltarea sufletului. Acesta se dezvoltă până în jurul vârstei de 14 ani, când are loc un eveniment
nodal: se naşte gândirea conştientă şi raţională. Astfel s-a demonstrat că, în raport cu lumea senzorială externă,
nu există nimic calitativ anterior contactului nemijlocit cu obiectele, că aceste calităţi se dezvoltă pe bază a ceea
ce se recepţionează şi se simte şi că dezvoltarea inteligenţei are loc în etape, urmând un traseu legat de vârsta
fiecăruia, un drum de la gândirea senzorială la cea raţională.

1.4. Creierul ca organ al psihicului


Discuţiile cu privire la sediul organic al sufletului datează din perioada elenă. Mulţi cercetători, dar mai ales
medicii s-au opus lui Aristotel, care aşează sufletul în inimă. Convingerea acestora nu mai era de această dată
speculativă, afirmându-se că sufletul mental se află în cap, pentru că această parte a corpului este cea mai
aproape de cer; sau aşa cum afirma Straton, analizând mimica omului concentrat, că sufletul se află undeva
după pupile. Aşezarea sufletului în creier, de aceasta dată, are la bază o serie de date observate în practica
medicală.
După Alkmeon, în Alexandria au mai activat, în sec.III i.e.n., Herafilon şi Herasistratos. Ei au adus o contribuţie
decisivă la cunoasterea activităţii creierului, care constă în a fi legat activitatea psihică de diversele formaţiuni
ale creierului. Herasistratos a comparat creierul omului cu cel al animalelor, in timp ce Philoponus vorbeşte de
mişcări care iau naştere prin excitarea scoartei cerebrale, de boli care apar ca rezultat al degenerării acesteia.

1.5. Descoperirea nervilor.


Herafilon şi Herasistratos au făcut deosebirea dintre nervi şi tendoane şi puţin i-a trebuit lui Aristostratos să
ajungă să deosebească nervii receptori de cei motori. În ceea ce priveşte fenomenele psihice, acestea erau
raportate la substratul neuroanatomic al creierului, dar nu întratât încât să fie consideratî aici şi dinamica
fenomenală crescută a acestora. Pentru explicarea lor, s-a facut apel la vechiul instrument categorial al
pneumei; în cercurile medicale ale vremii pneuma era o fenomenalitate susţinuta de fapte şi nu o simplă
categorie teoretică. Dar una era pneuma care explica procesele psihice complexe şi altceva erau funcţiile
creierului, astfel că această deosebire necesita şi o fundamentare filosofică. Context în care, îndată ce au fost
descoperiţi, nervii au fost interpretaţi ca veritabile canale de scurgere a pneumei, ceea ce a dus la
transformarea pneumei intr-un reprezentant al funcţiei ulterioare a nervilor.
Rezultatele medicilor din Alexandria au avut la bază observaţiile făcute asupra construcţiei anatomice a
sistemului nervos, precum şi asupra modului cum acesta se leagă şi se raporteaza la excitarea diverselor sale
părti sau la extirparea acestora. De menţionat că cercetările au fost realizate nu numai pe animale, ci şi pe
oameni(pe cei condamnaţi la moarte).

1.6. Despărţirea sufletului de organic.


Stoicii si-au propus să probeze în fel şi chip teoria despre suflet a lui Aristotel. Unul din obiective a avut în
vedere modul de raportare a sufletului la organic. S-a mers până acolo unde natura organică, în orice
manifestare a ei, se vroia a fi şi o expresie a manifestării sufletului. Dezvoltarea ulterioară a cunoştinţelor a
demonstrat valabilitatea acestei perspective de gândire doar în cazul animalelor. Sufletul organic al oamenilor se
vroia a fi totusi altceva decât cel al animalelor.

20
Stoicii au deosebit un pneuma psihic de altul vegetativ. În acest sens Epicur vorbeşte de o materie inexplicabil
de fină, pe care nu poate s-o denumească, dar căreia Lucreţius i-a dat numele de materie spirituală, acesta ca
fiind deosebită de suflet. Anima reprezintă atomii distribuiţi în tot corpul, care funcţioneaza ca purtător al vieţii;
spiritul sau psihicul era purtat de animus, care se află localizat în piept. În acest fel sufletul ca principiu al
activităţii psihice în perioada elenistă se desparte de celelalte principii, potrivit cărora sufletul reprezintă toate
formele de manifestare a vietii.

1.6. Evocarea subiectivului


O cucerire remarcabilă a perioadei eleniste, cu însemnătate pentru cunoasterea psihologică a costat în
declararea cî subiectul reprezintă o entitate activă nu numai in raport cu reflectarea lumii externe, ci şi în raport
cu cea internă, cu procesele psihice prin care se manifestă. Un lucru insuficient exprimat până atunci în termenii
şstiinţtelor naturii. Despre acestea se spuneau că sunt doar fenomenele subiective sau de altă natură decât cele
fizice (ca mişcarea vieţuitoarelor), ca putând fi de natură socială. Termenul de pneuma vine să reprezinte şi o
atare situatie, unde pentru descrierea implicării subiectivului, deşi se face apel la instrumentele ştiintelor naturii,
se declară că acestea sunt nesatisfăcătoare. Stoicii fac acest lucru când îsi propun sa explice formele complexe
de comportament. Prin aceasta ei au pregătit terenul pentru a considera conştiinta umana ca o activitate psihica
cu însusiri aparte.

4. GÂNDIREA PSIHOLOGICĂ ÎN VECHEA ROMĂ

Gândirea psihologică din vechea Romă: LUCREŢIUS experienţa ca bază a cunoaşterii sufleteşti; ; senzaţia şi
gândirea; reflectarea determinismului dezvoltării vieţuitoarelor. GALENUS - organele psihicului; pneuma sufletească şi şi

21
sistemele de recepţie; suferinţele ca stări sufleteşti de bază active; starea tensiunii arteriale; mugurii conceptului de
conştiinţă.

Progresele realizate in vechea Roma sunt strâns legate de rezultatele epocilor anterioare elene. Cele mai
importante lucrări din acea perioadă au fost cele ale lui Galenus si Lucretius.

LUCREŢIUS (cca 96-55 e.n.)


Este autorul lucrarii “Despre natura lucrurilor”, o creatie distincta a acelei perioade materialiste. Este o
desavarsire a gandirii atomiste a lui Epicur. Activitatea lui este reprezentativa si martora la o serie de framantari
sociale ascutite din acea perioada. S-au constituit si s-au raspandit tot mai mult conceptiile religioase, o
insemnatate deosebita dobandind filosofii stoici.

1. Baza cunoasterii sufletului: experienta


O perspectiva distincta si ireconciliabila in acea vreme a fost cea a lui Democrit. La aceasta a aderat si Lucretius.
Aceasta perspectiva de gandire nu recunostea nimic in afara a ceea ce putea fi studiat prin experienta, ca forta
si cauzalitate a lucrurilor. Fara de stoici, Lucretius spunea ca, lucrurile, chiar in afara de ceea ce se intampla in
natura inconjuratoare, nu au nici un rost. Atomii exista dar in acord cu legile mecanicii, Sufletul însuşi trebuie
dedus in acord cu aceste legi. Pentru studierea fenomenelor sufletesti trebuie pornit de la experienta.
Caracterele diferentiate ale sufletului in raport cu corpul pot sa fie determinate nu prin mijloace metafizice, ci cu
cele ale stiintelor naturii; la aceasta concluzie se poate ajunge pe cale empirica si nu prin postularea unei
aptitudini suprasenzoriale. Experienta demonstreaza ca odata cu moartea trupului si sufletul dispare.
Sufletul este de natura materiala; el se deosebeste de materie prin finetea sa. Altfel nu poate fi aplicata
interinfluenta ramasa dintre suflet si corp. Sufletul este el insusi o materie mai rafinata, nu insa in sensul ca
aceasta materie sufleteasca ar fi prin ceva subordonata celeilalte. Aceasta este o problema careia i s-a acordat
insemnatate etica.

2 . Senzatia si gandirea
Aptitudinea principala a sufletului este senzatia; toate celelalte aptitudini ale sufletului izvorasc de aici. Senzatia
este cauzata de influenta particulelor atomice asupra organului de receptie. De aceea, toate senzatiile, inclusiv
cea a distantei, este subliniata de tact. In acest fel, vederea este rezultatul actiunii neintrerupte a imaginilor
asupra receptorilor vederii. Aceste imagini zboara cu viteza foarte mare, impingand in fata atomii aerului, care,
prin pupile patrund in corp si dau nastere senzatiei. Senzatia ia nastere doar in acel corp care este apt sa preia
formele de actiune ale atomilor. Ochiul este cel care vede, si nu sufletul cu ajutorul ochiului. Cu aceasta teorie a
nasterii senzatiilor, Lucretius a fundamentat si alte fenomene sufletesti: senzatia vederii la departare; iluziile de
vedere; tonul emotional al senzatiei, etc.
Toti discipolii lui Democrit au sustinut – diferit de dascalul lor – ca piatra de baza a gandirii se afla in senzatii.
Actiunea de cunostere se bazeaza pe aceasta; orice indoiala in aceasta privinta inseamna sustragerea de sub
actul de sustinere. Senzatia in sine este pusa in slujba adevarului.
Era un senzorialism de nuanta determinista: senzatia nu era considerata ca un fapt de constiinta, dincolo de
care nu exista nimic, ci ca un produs de revarsare a atomilor, care, prin structura lor fizica, isi transmit
proprietatile materiale. Drumul de la senzatie la minte trece prin fantezie, ca un sistem de prelucrare a
imaginilor ( adica de egalizare a asemanarilor, de schimbare a proportiilor, a diferentelor de gen, etc). Toate
aceste aptitudini de combinare au fost denumite ulterior asociatie, aglutinare… necesare realizarii reprezentarii

22
generalitatii, care au propriul drum natural, unul asemanator celui prin care “paianjenul isi tese panza”. Cand
acest demers se va cupla cu aptitudinea deciziei se va naste judecata, se va putea deosebi adevarul de fals,
independent de felul in care acestea se potrivesc sau nu cu afirmarea sau legarea asupra lucrurilor.

3.Reprezentarea dezvoltarii naturii


Sub influenta lui Aristotel, Lucretius recunoaste disponibilitatea de organizare interna a corpului, de realitatea
acestuia. Aceasta rezulta din capacitatea de detasare a anumitor forme, care in ? intamplatoare a “semintelor”
lucrurilor, se dovedesc cele mai apte pentru vietuire.

GALENUS (129 – 199 e.n.)


A fost fiul unui constructor din Asia Mica. In tinerete a avut ocazia sa studieze filosofia lui Platon, a lui Aristotel,
a stoicilor, a epicurienilor. Apoi a trecut la studiul medicinei in Alexandria. Aici a luat cunostinta cu operele
reprezentative ale diferitelor scoli renumite de medicina. Pe urma s-a stabilizat ca filosof, la Roma. A scris peste
400 consfatuiri in limba greaca, din care s-au pastrat cca 100, in special cele din domeniul stiintelor medicale. A
unit cunostintele vremii despre suflet intr-un sistem unitar, care a rezistat peste secole.

1. Organele psihicului
Organele psihicului sunt, dupa Galenus, creierul, inima si ficatul. Fiecare dintre ele reprezinta cate o functie
psihica. Impartirea se face in acord clarificarea platoniciana a partilor sufletului: ficatul reprezenta dorintele;
inima reprezenta supararea si curajul; creierul era purtatorul mintii. Camerelor creierului le revine un rol
important pentru a-si indeplini functia, cu deosebire cea din urma, unde este sediul pneumei – locul de
producere a acestuia.
Sistemul nervos reprezinta un trunchi cu multe ramificatii, fiecare avand autonomia sa. Nervii sunt claditi din
aceasi materie ca si creierul. Ei sunt instrumentele senzatiei si ale miscarii. Galenus a diferentiat intre ei:
a)nervii senzoriali de receptie “moi, si b) cei de legatura cu muschii “tari”, care raspund de miscarile efectuate
cu control voluntar.

2 Organele senzoriale si pneuma

Traseele nervilor erau asemanate cu albiile raurilor, prin care se scurge asemenea aerului incins pneuma. A
lasat posibilitatea eruperii prin crapaturi ale acestei pneume,de unire a acestora cu aerul. Aceasta solutie a fost
imaginata pentru a putea explica proiectia, proprietatile lucrurilor reflectate senzorial. Dupa Galenus, pneuma
de vedere se afla in relatii de interactiune cu aerul din afara, pe care-l insuseste ca propriu, prin care da
nastere unui nou organ complementar- care se compune tot din pneuma. Contactul ochiului cu lucrurile se
produce in acest fel, unde creierul simte prin conductele nervilor, noua atingere.
Organul pneumei externe – pe care Galenus il leaga de ochi care este o constructie deosebita, in masura sa
dea explicatii la unele probleme de reflectare senzoriala ce raman nerezolvate. Astfel el spune ca fiecare organ
senzorial are propria sa “pneuma”. Era important sa-si sustina acea ? de traditie ca , proprietatile proceselor
din organele senzoriale corespund cu deosebirile calitative dintre nervi. Pneuma vederii este de culoare
stralucitoare, a auzului este ca aerul, etc. Unitatea dintre lucruri si reproducerea lor senzoriala este data de
materia comuna a materiei lucrurilor si a celei din care se compune organul receptor.
Galenus nu s-a indoit nici un moment de proprietatile senzoriale ale lucrurilor. A mai formulat in acest sens
acceptiunea in acord cu care diferentele subiective dintre ceea ce este reflectat senzorial este pusa pe seama

23
interdependentei functionale dintre organele de receptie: fierbinteala este considerata rece in raport cu mai
fierbintele.
Creierul era o camera centrala a pneumei. Aceasta acceptiune a rezistat pana la inceputul secolului al XIX-
lea.Intemeietorul frenologiei a redescoperit gandirea lui Erastostratos, in acord cu care activitatea psihica se
raporteaza nu la incaperi, ci la suprafata mesei cerebrale.
Galenus nu a facut studii de nici un fel ca teoria asupra lucrurilor, ca punct de plecare a reflectarii senzoriale si
a miscarii pentru a explica cu aceasta schimbarile de tensiune in circulatia sanguina.
Pneuma era materia şi substanţa sufletului. Pentru ca de atunci era facuta deja diferenta dintre suflet si corp,
teoria generala a pneumei s-a impartit in doua: cea a pneumei vietii si cea a pneumei sufletului. Ambele
se nasc in organism, ca un produs al schimbului material organism-mediu. Pneuma vietii a fost considerat aerul
si hrana; din ea, pe calea unei filtarari se naste pneuma sufletesc.
3 Suferinta ca o stare activa a sufletului
Suferinta corespunde unei stari active a sufletului.Ceea ce este suferinta pentru unul, poate deveni si pentru
celalalt. Cand suferinta depaseste un prag natural, aduce in aceasta stare nu numai trupul, dar si mintea.
Aristotel a incercat sa explice acest fenomen. Separarea poate fi determinata ca o stradanie pentru oprirea
ranirii, dar poate fi aplicata si prin infierbantarea sangelui. Pentru aceasta problema, Galenus alege solutia
prioritatii reactiilor fiziologice.Indicatorul supararii, de exemplu, este cresterea temperaturii din sange; dorinta
de razbunare este expresia unui mecanism corporal secundar. O interpretare care anunta ulterioara teorie a lui
James – Lange a emotiilor.Se ajunge la gandirea dominarii suferintelor cu mintea.

4.Tensiunea arteriala
Teoria lui Galenus despre sanatate spune ca aceasta depinde de amestecul a patru elemente de umezeala,
care sunt reprezentative si pentru starea sufleteasca. Amestecul absolut este umezeala, este ceva ideal; in
realitate, aceste substante umede se afla mereu in declin in raport cu altele. Influenta lui Aristotel poate fi
sesizata in modul in care este interpretat rolul tensiunii arteriale. Excesul de caldura il face pe om curajos;
excesul de rece il face ezitant.

5 Mugurii conceptului de constiinta


In perioada lui Galenus, convingerea generala era ca sufletul este compus dintr-o substanta, care poate fi
proprie animalelor, dar lipseste din formele de viata vegetala. Aceasta conceptie despre suflet s-a diferentiat
mai tarziu. Dintre functiile sufletului s-au distin unele ca fiind proprii constiintei.
Psihofiziologia lui Galenus s-a apropiat din doua sectoare distincte de conceptul de constiinta: teoria organelor
senzoriale si controlul voluntar al miscarilor. Capacitatea de reflectare senzoriala a sistemului nervos periferic
depinde de masura in care sunt dotate canalele nervoase cu pneuma. Deci este de natura psihica. Dar senzatia
apare doar cand pneuma cel periferic se acorda cu pneuma central din creier. In aceasta situatie, sufletul
recunoaste schimbarea de calitate ce a avut loc, actiunea din exterior asupra organelor receptive. Ceva ce se
afla foarte aproape de ceea ce inseamna constiinta.
In ceea ce priveste miscarea, cu exceptia celor care provin de la inima, sange… , toate sunt de natura
voluntara. Muschiul este pus in miscare de nervi, prin a-i insufla pneuma sufletesc. De asta depinde miscarea. O
interpretare care s-a pastrat pana la descoperirea teoriei reflexelor. Galenus lanseaza ipoteza interventiei unor
miscari inteligente, sustinute in starea de veghe. Acestor manifestari li s-a dat denumirea de constiinta. Dupa
Galenus, progresele in acest domeniu s-au intepenit pentru aproape un mileniu si jumatate.
Şi acum, replica idealista

24
PHILON DIN ALEXANDRIA (25 – 54 e.n)
Framantarile sociale profunde reprezentate de atacurile la adresa popoarelor din occident, indreptate impotriva
Romei, a favorizat fundamentarea credintei crestine. Ale-xandria se distingea ca un for al stiintelor naturii, unde
pe scena apare filosoful Philon. Vederile s-au bucurat de o larga popularitate. Toate eforturile lui Philon sunt
indreptate pentru a asigura legatura unica dintre textele biblice cu platonismul, cu ramasitele stoicismului,
despre pneuma si mintea dumnezeiasca a lui Aristotel. Argumentele au fost adunate eclectic, pentru a
demonstra ca viata pamanteasca este subordonata celei ceresti, iar omul, dumnezeirii sale.
Omul pamantean a fost impartit in trei parti: pe minte (spirit), pe suflet si pe corp. Corpul este doar praf, care-
si datoreaza viata doar respiratiei dumnezeiesti. Si aceasta respiratie este pneuma. Numai ca acest pneuma
este opusul a ceea ce a reprezentat la ganditorii greci si romani. In reprezentarea lui Philon, ceea ce se situeaza
in pneuma sunt procesele naturale, devenite prin aceasta “respiratie” o cale de a se insufleti dumnezeies-te, o
cale de legatura cu forte si energii dincolo de cele pamantesti. Philon si urmasii lui au conferit acestei pneume
functii apartinand unei alte lumi ceresti, de legatura cu aceasta lume, pe care au cladit o intreaga dogma
crestina.
Conceptul de pneuma era ipotetic, neputand fi controlat cu mijloace empirice. Acest fapt a creat un teren
favorabil pentru a fi mistificat.

PLOTINOS (240 – 270 e.n)


Rascoalele si razboaiele civile au zguduit stabilitatea Imperiului Roman. In aceasta perioada s-a nascut un
reprezentant distinct al neoplatonismului: Plotinos.

1. Problema imaterialitatii sufletului si a constiintei


A sustinut caracterul imaterial al sufletului.La Platon, sufletul mai era ceva miscator ce putea fi descompus in
parti; in filosofia lui Plotinos, sufletul se transforma in actiune “pura” . Atributul cel mai important este cel al
unitatii sale. Sufletul insusi alcatuieste unitatea. Invatatura lui Plotinos, eustica, se amesteca cu argumentatia
logica.
Ideile si le confrunta cu Aristotel, cu stoicii, cu atomistii. Daca apeleaza la aceleasi categorii ca acestia, cu care
se demonstra viata sufleteasca, el o face doar ca sa demonstreze cat de importante sunt acestea. Opune lor un
un singur fapt, ales nu din domeniul vietii si a naturii, ci a sufletului: aptitudinea unitatii constiintei umane de a
se introspecta. Intreaga sa conceptie s-a cladit pe preamarirea unitatii constiintei umane, care putea sa-si
insuseasca doar limitat toate categoriile stiintifice ale gandirii antice.
Dar la Plotin inca nu este vorba de o constiinta de care este interesata psihologia moderna. Plotin a extras
sufletul din lumea materiala, dar acest suflet nu avea inca o autonomie. Activitatea sufleteasca este indreptata
astfel: spre lumea mintii – proba ca sufletul nu se poate baza inca pe elemente autonome; spre lumea
senzoriala (incluzand si corpul); spre sine. Primele doua sunt mosteniori de la Platon, a treia ii este proprie.
Cand Plotin vorbeste de sufletul indreptat spre sine, conduita psihica este considerata ca spirituala la toate
nivelele. Nu numai gandul “curat” este interpretat ca produs al sufletului spiritual, ci si celelalte manifestari ale
sale.
Sufletul , chiar si la nivelul senzatiei, actioneaza si, mai mult, traieste ceva. In cazul amintirii, unde nu exista o
dependenta directa de exterior, se deschide in fata lui un camp larg de actiune. Reamintirea nu se produduce
sub influenta unor factori fortati din exterior, ci sub actiunea sufletului constient, de aceea se poate reaminti si
ce nu a fost. De aceea sufletul isi reaminteste nu numai evenimentele care s-au intamplat, ci stie si despre

25
actele care tocmai se desfasoara, fie ele senzoriale sau intelectuale, inclusiv propria actiune. Desfasurarea
actiunilor este completata de un sistem de reflectare, care dubleaza desfasurarea si creeaza o imagine despre
aceasta. Aceasta este numită fantezie. Aşadar nu este vorba despre gândire sau de alte funcţii ale sufletului, ci
de imaginea tuturor celorlalte functii. Asadar, trebuie sa recunoastem rolul lui Plotin in fundamentarea
ulterioarelor conceptii introspectioniste.

5. TEORIILE PSIHOLOGICE ALE EVULUI MEDIU

Teoriile psihologice ale Evului Mediu: 1. Pardigma socială a evilui mediu 2. Scolastica. Sfântul Augustin: 1. Voluntarismul,
2. Conceptul de “experienţă interioară”. Th. Aquino Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie; senzaţiile ca obiecte intenţionale;
ideologia scolastică şi rangul manifestărilor sufleteşti. Nominalismul scolastic –dicuţii privitoare la natura genrală a conceptelor; “briciul”
lui Occan.

1. Pardigma socială a evului mediu


Societatea feudală s-a clădit pe ruinele vechii socetăţi antice. În completarea ei s-a născut un nou cadru cultural
şi de gândire. Frământările sociale au făcut ca vechile oraşe antice aproape să dispară. A devenit dominantă viaţa
socială de la sate, care se exprima prin raporturile ce s-au stabilit între feudali şi masa de tărani analfabeţi. Erau
raporturi necesare a fi consimţite printr-o corespunzătoare ordine statală necruţătoare. Au fost raporturi ce se
doreau propovăduite şi reprezentate pe planul reflectării conştiente, mesaj ce a fost însuşit de credinţă
bisericească în formare. Deoarece doar biserica era cea capabilă atunci să adune în jurul ei întreaga moştenire
culturala antică, pentru a o reformula în spiritul noilor interese sociale. În aceste condiţii cunoaşterea naturii şi a
omului a fost pur şi simplu neglijată. În locul preocupărilor de acest fel s-a instituit un interes marcant pentru
viziunile mistice speculative. Cu acestea se vroiau explicate atât organismul cât şi sufletul.
Odată cu slăbirea interesului pentru cunoaşterea naturii şi a omulu, pentru determinismul şi cauzalitatea din
natură, s-a creat posibilitatea reală ca fenomenele şi faptele de acest fel să fie interpretate doar ca produse ale
conştiinţei, ale credinţei şi fanteziei proprii învăţăturii creştine. Context în care cunoaşterea fenomenelor psihice
nici nu mai încăpea în vorbă. Sufletul dacă mai era acceptat ca un obiect de preocupare ideatică, el era
considerat ca o realitate ambivalentă, adică:
a. ca pe o esenţialitate cu care se completează corpul, unde acesta sălăşuieşte;
b. .ca dumnezeire, unde doar aceasta din urma mod al său de a existenta avea trecerea necesară sa
fie studiat.
26
Asadar, omul nu putea exista decât ca fiinţă dumnezeiască.

2. Scolastica.
Reprezintă o tendiţa ideologică de interpretare a fenomenelor sufleteşti doar din perspectivă teologică. S-a
născut în condiţiile în care în secolul al VIII-lea se constituie fundamentele filozofice şi psihologice ale acestei
teologii, răspândită în şcolile evului mediu.
Orice discurs raţional trebuia pus în slujba interpretării Sfintei Scripturi. Prin aceasta se urmărea întărirea
raporturilor sociale, proprii acelei epoci. Relevant este că între timp a renăscut interesul pentru abordarea
problemelor vieţii sufleteşti. Dar doar în acord cu ordinea procedeelor de gândire şi interpretare proprii scolasticii,
care se rezuma la comentarea şi interpretarea textelor sfinte. Printre demersurile unor astfel de interpretări pot fi
găsite totuţi o serie de încercări reuşite de clasificare a tipologiilor spirituale: ca tipuri sensibile, volitive,
neinduplecabile, etc. În fond cunoaşterea propriu–zisă a sufletului s-a preschimbat într-una contructiv-
speculativă. Când se ajungea la cunoaşterea fenomenelor sufleteşti, la descrierea şi explicarea lor ca fenomene
naturale, se făcea cu obligativitate apel la intervenţia unor forte externe, la acţiunea unor proprietăţi ascunse, la
reprezentare exisitenţei unei alte “naturi” etc. Astfel, acea manieră antică de gândire în acord cu care părţile
diferite sau farâmiţate ale corpului continuă să trăiască pe mai departe – cum spuneau vechii greci, scolastic era
explicate prin puterea potenţtialului de multiplicare sufleteascăa a trupului, care se actualizează într-un alt corp.
Ori acest transfer subtil al fenomenului sufletesc psihic de pe tarâmul fiziologicului trupesc spre cel ideatic este
de natură speculativă şi conţine în sine un fetiş, acesta contând pe o imaginaţie naiv fantezistă, în acord cu care
faptele sunt substituite de cuvinte şi unde din jonglarea cuvintelor se încearcă o reclădire a realităţii, a unei noi
însemnătăţi a lucrurilor.
Metodologia de gândire proprie perioadei scolastice este o pildă de excepţie pentru modul în care pot fi
preschimbate ideile în fapte, cum slujindu-se de logică cunoştinţele stiintifice despre adevăr, acestea se pot
converti întrunele verbal-mitologice. Şi paradoxal, multe secole de la perioada sa înfloritoare, această procedură
a dat roade, de şi-a exercitat influenţa asupra modului de gândire al oamenilor până în vremurile mult mai
recenete.
În ceea ce priveşte gândirea psihologică, cu mijloacele admisibile acelor vremi, aceasta a reuşit evocarea unor
legături dintre aptitudinile psihice şi funcţiile acestora, a reuşit alegerea unei noi terminologii necesare pentru
descrierea unor secvenţe empirice ale vieţii psihice.
La început, procedeele scolasticii au fost extrase de la neoplatonicieni. Pe urmă, cel mai personificat autor
ajunge să fie Aristotel. Învăţătura sa a fost însă deformată: din gândirea aristotelică despre suflet, de unde au
extirpat tot ceea ce era vital, adică tot ceea ce putea asigura cauza cunoaşterii empirice. Astfel, procedeele
cunoaşterii fenomenelor sufleteşti cu ajutorul ştiintelor naturii au ajuns sa fie puse de o parte.

SFÂNTUL AUGUSTIN (354 – 430 e.n.)


In multe privinţe învăţătura sa se aseamănă cu cea a lui Plotinos. A propovăduit cu fanatism caracterul spontan
al psihicului, lipsa de materialitate a acestuia. Voinţa nu poate avea un suport material.

1.Voluntarismul
Dacă în filozofia lui Plotin spiritul era ceva de natură intelectuală - care încorporează gradual datul cunoscut, în
cea a Sfântului Augustin forţa dominantă îi revenea voinţei. Influenţele sale se manifestau în două direcţii: în
acea de a conduce şi direcţiona acţiunile sufleteşti, dar şi de a le întoarce spre sine. Ca stăpân al corpului, mintea

27
se foloseşte de corp în acord cu propria sa samavolnicie; la fel cum organele receptoare de cele de mişcare.
Imaginea corpului la Sfântul Augustin, la fel ca la Plotinos, aminteşte de cea a lui Galenus. Aici mişcările nu
depind de cauze externe, ele se leagă de simţuri doar în măsura în care le pot anticipa. Iar senzaţia nu este
cauza, ci doar ocazia pentru ca sufletul să se poată opune corpul în mişcare. Funcţionarea organelor de simt nu
este hotărâtă de influentele fizice externe, ci de modul în care mintea, ca acţiune unitară, poate să modeleze
urmele lucrurilor. Aceasta modelare nu se face prin recepţie, ci prin actul voluntar, şi se exprimă prin atenţie.
Amintirea însăşi este rezultatul acţiunlor sufleteşti. În acord cu conceptia sa, drapelul oricărei cunoaşteri se află în
sufletul dumnezeiesc ce pune în mişcare lucrurile. Stiinţa nu este ceva ce se dobândeşte, ci este o extragere din
suflet, cu aportul voinţei.

3. Conceptul de experienţă interioară


Baza adevărului se află în experienţa interioară: sufletul se întoarce mereu spre sine şi, cu credinta cea mai
deplină, intră în posesia propriilor acţiuni şi a produselor sale nevăzute.
Desi a fost teolog, Sfantul Augustin a prelucrat pentru psihologie o ordine aparte de argumentare, ordine care,
după secole, va deveni fundamentul metodei introspectiei. Se va găsi la el sufletul ce acţionează independent de
corp, dar care foloseşte corpul ca mijloc pentru asigurarea unităţii sufleteşti, ca autocontrol, unde experienţa
interioara reprezintă cel mai fidel instrument de cunoastere.
Învăţătura lui Sfântul Augustin reprezintă o culme a indeterminismului.

THOMAS DtAQUINO (1225 – 1274)


Societatea europeană a secolului al XIII-lea se caracteriza prin puternice framântări sociale. Mişcărilor eretice
tot mai numeroase li s-a opus un catolicism tot mai puternic. A luat naştere Inchizitia, ordinele sfinte ale
dominicanilor şi franciscanilor, scopul acestora fiind acela de a proteja învaţăturile sfinte, să apere o anume
ordine socială. Fundamentarea filosofica a acestor scrieri a fost făcută de Albert Manus şi Thoma DtAquino.
Acesta din urmă a fost reprezentantul ordinii sociale scolastice clasice.
1) Convertirea psihologiei aristoteliene în teologie
Acest lucru a realizat tomismul filosofic al lui Thomas DtAquino, o învăţătură ce a fost canonizată de biserica
crestină catolică. Din filosofia lui Aristotel s-a păstrat doar forma externă. Neastâmpărul esenţei a fost
extirpat.Totul din această filosofie a fost prelucrat în acord cu gândirea şi cu interesele teologiei. Aceasta avea
ca obiect convertirea pe credinţa în Dumnezeu – care cuprindea în sine toate posbilele entităţi psihofiziologice şi
mentale.. Credinţa în “totul” dumnezeiesc era piatra unghiulară a întregii gândiri teologice, o gândire îndreptată
împotriva sufletului sensibil, împotriva naşterii însăşi a acestui “tot” - identificat în persoana Domnului etc.
Thomas dtAquino şi alţi scolastici catolici şi pe urmă ortodocşi au prelucrat teoria aristotelică despre suflet în
acord cu propria lor viziune, luptând împotriva oricărei încercări de a conferi psihicului materialitate şi
substanţialitate empirica.
Tomismul psihologic a lui Thomas dtAquino a avut în vedere explicarea naturii “experienţei interioare”.
Conceptul începuse să-şi însuşeasca însemnele de reflectare conştientă. Modul omenesc de manifestare a
sufletului încetează la a se reduce doar la intelect – ca la Aristotel, pentru a deveni un suflet conştient. Deşi
conştientizarea aici se reduce doar la actul de gândire, al unui singur suflet omenesc în raport cu corpul său.
Suflete fără conştiinţă sunt plantele şi animalele. În ceea ce-l priveste pe om, toate actele sale, începând de la
simţuri, au fost subordanate conştiintei, ceva ce în sistemul lui Aristotel nu avea nici un rost. De aici, de la

28
nivelul conştiinţei, se puteau combate mai usor cauzalitatea şi naturaleţea psihicului, era mai usor de combătut
inclusiv dualismul său.
Concepţia în acord cu care senzatia este o replică (o copie) a lucrurilor, una ce acţioneaza din exterior, a fost
preluată şi de filosofia scolastică. În mecanismul reflectarii senzoriale, de clădire a replicilor (copiilor), un rol
deosebit i-a fost acordat pneumei. S-a presupus că pneuma îşi însuşeşte doar acele influenţe externe pe care
sufletul le poate conştientiza. Aceasta teză a fost deja preluată de unul din reprezentanţii de frunte ai perioadei
scolastice din sec. XII, unul numit Guilaume de Areches (1080 – 1154), un filosof aflat sub influenţa găndirii lui
Democrit. Desigur, în cele din urmă, cunoaşterea senzorială ajunge să fie subiectivată. Astfel, subiectul simte nu
în raport de obiectul reflectat, ci în raport de pneuma din interior, prin care reuşeşte să contemple lucrurile. În
locul influenţei decisive a obiectului exterior în reflectare senzoriala, de acum importanţă dobândeşte un pneuma
intern. Toate acestea când încă nu era constituită o reprezentare şi o formalizare propriu-zisă a ideii de
conştiinţă.
Îndată ce sufletul a putut fi echivalat cu subiectul, cu purtătorul său, acesta a putut deveni ceva obiectivabil
prin cunoastere. “Organismul – obiect” (aristotelian) se transformă în raport de conştiinta (subiect)-obiect. Prin
Thomas dtAquino pentru prima dată schema aristotelica a raportului organism-mediu ajunge a se preschimbe cu
un raport subiect-obiect. Prin avansarea raportului de cunoaştere subiect-obiect, peste planul raportului
biopsihic, concepţia aristotelică devine reinterpretabilă. Sufletul, ca formă materială a corpului, devine şi se
transformă din acest moment în ceva subiectiv, a cărui singură proprietate este aceea de a se putea
conştientiza. Din lucrurile reale şi proprietăţile acestora nu mai rămâne altceva decât un trecut, care este un dat
subiectiv. Ţelul urmărit de Thomas dtAquino a fost delimitarea unui subiect pur, ca purtător al conştiintei, - şi nu
un organism capabil de gândire. Acesta a fost punctul de plecare al ontolologiei sale. In sistemul lui Thomas
DtAquino, însăşi obiectul îşi pierde materialitatea şi devine altceva. Aceasta pentru că “asemanatul poate fi
cunoscut doar de asemănător”. Ceea ce începe chiar de la senzaţii. Aristotel susţinea că senzaţia este ceva care
se produce în raport cu prezenţa nemijlocită a obiectului, şi de nedespărţit de forma acestuia. La el nu era
nevoie de nici un alt factor (ca cel de conştiinţă) pentru ca obiectul reflectat senzorial să devină ceva real şi
adevărat. Din păcate, această ingenioasă demonstraţie a reflectării senzoriale nu a fost suficient înţeleasă de
discipolii săi. Ea a fost rastalmacita diferit de scolastică, a fost adecvată mecanismelor “replicilor de imagine” ale
lui Democrit: căci era mai uşor de imaginat o reflectare senzorială a formei decât ceva clădit pe substratul
structural al corpului.

2) Intentionalitatea senzatiilor
Thomas dtAquino a avut o contribuţie importantă în explicarea modului cum se produce subiectivizaea
senzaţiilor, precum şi a replicilor (copiilor) reflectate prin pneuma ale acesteia. El a repudiat acea teorie a
pneumei, în acord cu care senzaţia este un intermediar între factorii corporali şi cei din suflet. Rezultatul a fost
că replicile senzoriale au devenit fenomene sufleteşti şi mai dematerializate. În cele din urmă, Thomas dtAquino
acostează la idealismul lui Platon. Dar, spre deosebire de acesta, nu conceptele sunt cele cărora le sunt
conferite proprietăţi de substantializate, ci replicilor lor (copiilor) reflectate senzorial. Spre deosebire de
neotomismul fenomenologic din psihologia actuală, T. dtAquino postulează că aceste replici senzoriale se nasc
nu ca rezultat al activităţii individuale, ci ca produs ales al conştiinţei, ca rezultat al intervenţiei sale intenţionale,
prin care se actualizează.
Ori, dacă până şi replicile senzoriale au devenit ceva dependent de activitatea intenţională - deci sufleteasca, a
devenit de acum foarte usoară extinderea perspective intenţionale şi asupra proceselor gândirii. Cu alte cuvinte,

29
Thomas DtAquino a făcut distinctie între replicile intenţionale senzoriale ( species sensibilitis ) şi replicile
inteligente (species intelligibilis ). Sufletului omenesc i-au fost conferite însuşiri nedemne altor fiinţe pământeşti
Astfel, fără prea mult efort, omul a ajuns un trimis sau un reprezentant dumnezeiesc al lucrurilor materiale. Prin
această absolutizare a conştiintei lui s-a creat posibilitatea tomistă de a contrapune psihicul uman tutror
celorlalte fiinţe, tuturor celorlate forme de activitate; pe care totodată s-o reprezinte ca pe o esenţă aflată
deasupra lumii trupeşti comune.

4. O ordine ideologică medievală a manifestărilor sufleteşti


Psihologia tomista a evului mediu se evidentiaza, printre altele, prin faptul că a aşezat fenomenele sufleteşti
într-o anume ordine progresivă, de la cele inferioare la cele superioare. Anumite fenomene isi aveau deja locul lor
distinct. Sufletul este distinct împărţit în funcţie de cum se manifesta la plante, la animale, la om. În suflet îşi
găsesc loc aptitudinile şi produsele acestuia – senzatia, percepţia, conceptele… Cele inferioare sunt subordonate
celor superioare, în serviciul cărora se află. Toată această schemă este prelucrată de Thomas dtAquino după
Aristotel. În opinia tomiştilor, ideea de dezvoltare ajunge la a se epuiza de această schemă.
Analiza aristotelică a avut meritul de a fi introdus în psihologie ideea de evolutie. Tomismul asează însă în acest
cadru o cu totul altă substantă, pe acea a ierarhiei existenţei sociale. O substituire proprie ideologiei epocii
medievale. Ordinea progresivă a formelor a fost racordată la cea sociala. Valoarea existentială era conferită doar
raporturilor de subordonare, celora care exclud ca diverse nivele să se compare unele cu altele.
In ceea ce priveste concepţia teologică a lui Thomas dtAquino, aceasta vine în completarea gândirii aristotelice.
După cum se stie, aşa zisa teologie aristotelică a fost doar un experiment pentru cunoaşterea particularităţilor şi
determinismului lumii vii. Thomas dtAquino, dimpotriva, oglindeşte în aceasta toate însemnele cognitive ale
ideologiei societătii medievale. Canoanele sale de neclintit susţin că subordonatul există doar pentru plăcerea
superiorului. Toata concepţia aristotelică asupra teologiei a fost transferata pe societate, cu iminentele completări
legate de însuşirile introspective, proprii activităţii umane. Tomismul psihologic reprezintă modelul clasic al
găndirii scolastice. Aceasta doar pe dinafară mai aminteşte de sistemul aristotelic asupra fenomenelor psihice, de
fenomenele psihice clădite in acord cu experienţa individuală.

NOMINALISMUL
1.Dispute în jurul generalităţii conceptelor
Este expresie unei tendinţe de natură materialistă în epoca scolastică. Problema fundamentală a nominalismului
a fost formulată de ei în termenii lămuririi naturii a ceea ce este general în lucruri, a ceea ce este realitatea
individuală în lucruri.
Disputele erau deja aprinse în perioada scolastică timpurie a secolelor XII si XIII. Atunci s-au conturat 3 pozitii
diferite:
a. a realiştilor - care susţineau ca universaliile sau conceptele generale de toate felurile sunt ceva real ca esenţă
şi ca formă;
b. nominaliştii – care susţineau că universaliile reprezintă doar însemnele reflectate ale lucrurilor;
c. conceptualismul – universaliile există nu în lumea externa, ci doar in conştiinta oamenilor, ca
imagini reflectate, în forma conceptelor.
Thomas dtAquino a încercat să-şi includă în sistem şi problema explicării naturii universaliilor. În acord cu
opinia sa, universaliile nu erau transcedente, ci proprii lucrurilor. Un compromis care nu i-a mulţtumit pe
nominalişsti, care îii atacau pe cei care nu aveau aceeaşsi păarere cu ei îin materia universaliilor. Mişscarea

30
nominalistă a fost iniţiată în Anglia, iar nota medievală i-a fost data de raporturile ban-marfă, de apariţia
meşteşugurilor şi de recunoaşterea oraşelor.

2. O reflectare senzorială semnificativă


Strâns legat de disputele filosofice dintre nominalişti şi realişti s-a conturat o mişcare cu însemnătate
psihologică, pentru mecanismul actului de cunoastere. Nominaliştii au atacat teza în acord cu care noi intrăm în
posesia lucrurilor doar cu ajutorul insuşirilor acestora desprinse de constiinţă. Ei au evidenţiat însemnătatea nu
numai a imaginilor intelectuale, ci şi a celor senzoriale. Mai mult, ei au afirmat că imaginea senzorială este un
însemn al lucrului reflectat, la fel cum fumul se leagă de foc, cum se leagă zâmbetul de bucurie şi de buna
dispoziţie. Aceasta accepţiune, reprezentativă şi pentru Occan (1270 – 1347), care este autor al unei teorii a
simbolurilor sau hieroglifelor imaginii senzoriale. Ea pleacă de la postulartul că toate corpurile se infleuenţează
reciproc independent de conştiinţă, că acest lucru are la bază o cauzalitate reala ce nu trebuie transformată într-
o cauzalitate ce ţine de intelect. Ori la Thomas dtAquino imaginile reflectate erau preschimbate într-unele fictive,
fiind private de cauzalitatea materială. Se poate întampla astfel când sufletul este despărţit de corp, când
obiectul este trecut în câmpul vieţii interne, unde formele se aşează în acord cu actele intenţionale, adică
direcţionate de conştiinţă.
În opozitie cu tomistii scolastici, Occan a respins procedeul introspectiv de echivalare a însemnătăţii lucrurilor,
independent de constiintă. Opinia lui era ca între reflectarea senzorială şi lumea lucrurilor stau însemnele
acestora. El repudiaza contribuţiile materialiştilor antici în explicarea reflectarii senzoriale.

3.Biciul lui Occan


Pentru depăşirea gândirii scolastice, un rol important i-a revenit “biciului” lui Occan. Ce spune aceasta? Ca
acolo unde este posibil, să fie înlăturate fără cruţare însemnele (simbolurile) suplimentare; adică acolo unde şi cu
mai puţtin se reflecta acelaşi lucru ca şi cu mai mult.

6. CRISTALIZAREA GÂNDIRII MECANICISTE ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Cristalizarea gândirii mecaniciste (I): Francis Bacon, Galileo Galilei; Descartes: - descoperirea naturii reflexe a
comportamentului; mecanismul reflex şi manifestările psihice; o “cibernetică” fără informaţie; conştiinţa ca singura esenţă;
noua formă a introspecţiei; rolul spihicului în comportare; însemnătatea activităţii lui Descartes. Hobbes - legile psihice ca
legi ale mecanicii; sufletul ca manifestare; extinderea principiului asociaţiei la nivelul gândirii; inteligenţa ca aparat de

31
calcul; chibzuinţa ca expresie a voinţei.. Spinoza - monismul psihofizic; principiul asociaţiei; dorinţa ca esenţă a omului;
cele tri grade de cunoaştere; dependenţa cunoaşterii sufletului de cea a corpului.
Teoriile psihologice ale secolului al XVII-lea (2). Baruch Spinoza: monismul psihofizic; peincipiul asociaţiei;
teoria afectelor; esenţa omului este dorinţa; celetrei trepte ale cunoaşterii; cunoaşterea sufletului şi acţiunile
corporale.John Locke: cele două izvoare ale experienţei; critica apriorismului, a gândirii ştiinţifice doar prin produsele
experienţei; varianta empiristă aa introspecţiei; asociaţia de idei.

Începuturile cristalizării unui mod de gândire propriu-zis mecanicist a început să se producă când în epoca
medievală se fac resimtite efectele sociale ale activităţilor productive, când se reuşise o acumulare relevantă de
capital economic. A fost perioada unor profunde frământări sociale, când pe teritoriul Germaniei era declanşat un
război civil, când în Anglia burghezia a reuşit să iasă victorioasă în confruntarea sa cu moşierii feudali.
Încleştările sociale aproge de acest fel au obligat pe reprezentanţii ordinii sociale de tip feundal să facă paşi
importanţi în a accepta şi de a se acomoda la o ordine socială de tip diferit, la una care se va numi de tip
capitalist. Era ordinea în care noua apărută clasă de mijloc a dobândit o pondere tot mai importantă în definirea
structurii comunităţilor omeneşti. Ori toate aceste fenomene sociale au creat necesarele condiţii pentru naşterea
unui interes aparte pentru produselele progreselor cunoaşterii ştiintifice, care în acea perioadă urma ansamblul
metamorfozelor sociale din ordinea socială, o tendinţă indisolubil legată de stringenta nevoie de depăşire
mentală şi conceptuală a modului scolastic de de întelegere şi explicare a fenomenelor naturale si sociale.
Momente distincte de importanţă decisivă în acest sens au reprezentat contributiile lui F. Bacon, ale lui G. Galilei,
R. Descartes, B. Spinoza ş.a.

FRANCIS BACON (1561-1626)


Un gânditor care a servit cauza unei cunoaşteri ştiinţifice descriptive, una fundamentată pe rolul central al
experienţei în cunoaşterea naturii şi a omului. Operele sale au fost clădite astfel ca să servească această cauză
dintr-o perspectivă de gândire nouă, una opusă ordinii ideologice sclastice de până atunci, care de cele mai
multe ori se epuiza într-o finalitate socială speculativă sterilă. Noile cunoştinţe cu care se înarma conştiinţa
oamenilor erau destinate să dobândească o valoare şi o putere integrativă socială necunoscută înainte.
Conceptual în locul lanţului silogistic deductiv riguros Bacon a aşezat metoda inductivă, o metodă cu nimic mai
puţin riguroasă, dar al cărei concluzii permiteau compararea obiectivă a rezultatelor, făcea posibilă aprecierea
obiectivă a rezultatelor experieneţei - o perspectivă de neimaginat pentru vechea gândire şi mentalitate
scolastică.
Bacon a fost tot timpul convins că metoda propusă de el a inductiei serveşte cercetarea ştiinţifică, că aceasta
are ca scop cunoaşterea mai profundă a fenomenelor naturale şi a celor sociale, că pe această bază diversitatea
manifestărilor fenomenale din natură şi societate poate dobândi o finalitate cauzală deterministă. Descrierea
metodologiei şi a mecansimului logic teoretic al întregului acest determinism inductiv nu a mai reuşit însă a-l
desăvârşi în întregime, rămânând doar la nivelul unei ipoteze strălucitoare. Schiţa acestei ipoteze s-a dovidit a fi
o rază zâmbitoare pentru ce va urma în domeniul cunoaşterii ştiinţifice a naturii şi a omului. A fost o perspectivă
care pe toţi cei care luat cunoştinţă cu ea, îi făcea să gândească într-un fel cauzal nou, unul inconfundabil diferit.
Se năştea modul mecanicist de înţelegere a determinismului din natură şi societate. .

GALILEO GALILEI (1564-1642)

32
Un gânditor care a avut meritul să propună o ordine logică de gândire aparte. În accepţiunea sa ideile se pot
valorifica doar pe calea reprezentării geometriei lor naturale. Ceea ce el a elaborat conceptual a fost o geometrie
socială unitară, care a cuprins tot ceea ce putea intra în câmpul vizual al oricărui om. Cu deosebirea doar că,
ceea ce este reprezentat ca un câmp geometric galileuian, nu este unul gol. Geometria sa nu poate fi despărţită
de diversele tipuri de a influenţa legăturile logice dintre lucruri, de a recunoaşte mişcarea unora în raport cu
altele, de a se roti unele după altele. Deci cuprinde toate posibilele evoluţii ale interinfluenţelor reciproce dintre
lucruri, începând de la cele privitoare la experienţa apriorică despre ele şi până la experienta ce se dobândeşte în
sensul cel mai larg (adică care se dobândeşte prin practica zilnici, şi deci nu cea neapărat ştiinţifică). În lumea şi
natura geometrizată a lui Galilei au fost mereu prezente acţiunile practice inaparente ale omului, unele care
veghează asupra adevărului influenţelor dintre lucruri.
Întrucât formele geometrice din natură apar independent de lumea senzorială - tocmai de aici provine
avantajul cunoştinţelor matematice, raporturile de necesitate dintre ele nu sunt neapărat cauzale. Dar
impulsionate de nevoile productive şi gospodăresti curente ale noilor vremi s-a creat posibilitatea ca prin noua
gândire geometrică ele să poată fi gândite cauzal, în acord cu un nou mod de a reprezenta dinamica raporturilor
dintre lucruri. Forţele sociale întărite ale acelor vremi cereau un astfel de cadru nou de cuprindere a acţiunilor
omeneşti. Deoarece noile acţiuni manufacturiere nu mai puteau încăpea în gândirea anchilozată a perioadei
scolastice. Determinismul mecanic al noului mod de gândire cerea o astfel de perspectivă geometrică.
Concepţia lui Galilei despre natură nu cuprinde în sine nici un element care să însemene ceva distinct pentru
cunoaşterea psihologică. Şi cu toate acestea, când vorbea de sistemul în care se mişcă corpurile, ordinea sa
geometrică a admis existenţa unei realităţi a culorilor, a tonurilor, a mirosurilor. Este adevărat, el spune că este
doar secundară şi se raportează direct la organele de simţ. Desigur, în descrerea şi clasificarea acestei realităţi se
poate identifia chiar un simptomatic antipsihologism. Fautl că această realitate a fost detaşată ca distinctă a avut
însă a avut o însemnătate deosebită nu numai pentru dezvoltarea ulterioara a ştiinţelor naturii, dar şi pentru
ulterioara naştere şi dezvoltare a ştiintei psihologiei. Cu deosebire pentru faptul că din această realitate a fost
eliminat credo-ul teologic. Tocmai pe acesta îl înfruntă gândirea geometrică, care face ca raporturile despre şi
dintre lucruri sa poată fi gândite altfel, într-un fel cauzal. Şi aceasta independent dacă în acele lucruri există sau
nu viaţă. Cu această perspectivă de gândire se postulează că la baza schimbării raporturilor dintre corpuri nu se
pot afla decât influenţele pe care acestea le suportă acţiunea unorlucruri asupra acelorlalte. O viziune care
zădărniceşte determinsimul dominant al influenţelor subordonate sentimental la “scopul” sau de “forma” acţiunii
dobândite prin gândirea aristotelică. Aparent deci doar antipsihologică, noua perspectivă geometrică de gândire
deschide drumul spre o interpretarea mecanică diferită a vieţii sufleteşti, spre cea realizată în termenii reflexelor,
al instinctelor, al asociatiilor…, una diferită de cea a raţiunii severe al credintei. O perspectiva care schimbă şi
modul de întelegere şi de interpretare a fenomenelor naturii şi ale societaţii omeneşti

RENE DESCARTES (1596-1650)


A fost fondatorul noii filozofii mecaniiciste, care a elaborat o nouă perspectivă de gândire în ştiinţele naturii. A
elaborat o filozofie dualistă, unde materia si gândirea sunt de rang egal; considerate ca substanţe independente
şi pe care doar dumnezeirea le poate uni. Un dualism pe deplin justificabil în sistemul social istoric al acelor
vremi, al intereselor ambivalente scolastic medievale a vechii ideologii si a celor noi izvorâte din necesitatea
gândirii lucrurilor din perspectiva dinamicii unor activitati productive cu acumulare de capital. În această gândire
se disting câteva trăsături distincte.
1. Descoperirea suportului mecanic reflex al activităţii psihice.

33
Cunoaşterea psihologică găseşte în Descartes pe părintele său mecanicist prin descoperirea suportului mecanic
reflex al activităţii psihice. În plus, metodologic el a contrbuit la preschimbarea vechii concepţii despre suflet
într-una despre conştiinţă.
Descoperirea categoriei de reflex a fost pregătită anterior de două alte orientări investigative încrucişate. Pe de
o parte, studiul experimental al organismelor vii a creat premizele descoperirii că sistemul viu este unul auto-
reglat. O orientare susţinută de rezultatele lui Harley în domeniul descoperirii mecanismului circulaţiei sanguine.
Pe de alta parte, s-a distins deja acea concepţie generală, în acord cu care înţelegerea evoluţiei vieţii, a
comportamentelor vieţuitoarelor putea fi reductibilă la unele modele de explicare mecanice. Descartes s-a
sprijinit nu numai pe mecanica lui Galilei, ci şi pe cea tehnică a vremii, pe cele ce i s-au oferit deja de creaţiile
meşterite în acea epocă.
Modul reflex de comportare al fiinţelor a fost imaginat din aceaşi perspectivă din care Harley a descris
mecanismul de circulaţie sanguin. Cu deosebirea că nivelul cunostintelor despre funcţionare a sistemului nervos
al acelor vremi era unul care încă nu se putea compara cu cel detinut asupra circulaţiei sanguine.
Psiho-fiziologia lui Descartes depăşeşte deci perspectiva de gândire a lui Harley. Acesta încetează la a se reduce
doar la considerarea rezultatele influenţei unor cauze interne organice, de astă dată psihicul fiind raportat la
ansamblul influnţelor externe asupra comportamentului. Un mod de gândire ce contrazice perspectiva
aristotelică, în acord cu care sufletul se afla la baza vieţii, susţinând că funcţionarea aparatelor organismului sunt
suficiente pentru a deosebi viul de neviu. Iar dacă funcţionarea organismului încetează, aceasta se întâmplă nu
pentru ca sufletul ar fi părăsit corpul, ci pentru că o anumită parte principala a corpului s-a deteriorat întratât, în
cât nu mai poate asigura funcţionarea organismului în ansamblul său.

2. Mecanismul reflex şi fenomenele psihice.


Prin descoperirea caracterului reflex al activităţii vietuitoarelor Descartes a ajuns să distingă nu numai o cale
pertinetă pentru studierea mecanismului nervos şi muscular al mişcării, ci să şi formuleze un principiu
fundamental de funcţionare al psihicului. Astfel el a încercat să demonstreze că nu sufletul este cel care pune în
funcţiune mecanismlele diverse ale corpului, ci faptul că sfera largă de manifestare a fenomenelor sufletesti
psihice - simturile, reprezentarile sentimentele – sunt o rezultantă a funcţionării acestor mecansime organice.
Mai mult, acestea stau la baza atât a simplelor acte neuro-motorii, ci şi a activităţii psihice în întreaga ei
complexitate.
Actiunea agenţtilor stimulatori externi asupra organismului este mediată de sistemul nervos. Pe această cale
“spiritele acţiunilor externe” pot să ajungă în creier; cu acest punct de plecare se dezvoltă răspunsuri neuro-
musculare pe de o parte şi altele psihice, adică senzaţii, reprezentări şi sentimente, pe de alta parte.
Descartes şi-a propus în obiectiv descrierea mecanismelor care intră în funcţiune atunci când avem o senzaţie,
o emoţie… Iar aceste mecanisme ale producerii respectivelor stări psihice, în concepţia sa, pot fi investigate şi
intepretate ca şi cum ele ar fi total neînsufleţite, ca şi cum ele ar acţiona asemenea unor automate. Mestecatul,
bătăile inimii, creşterea membrelor, respiraţia, starea de veghe somnul etc, toate funcţionează asemena unui
ceas sau alte mecanisme prevăzute cu contragreutate.

3.. Pentru o “cibernetică” fără informaţie


Gândirea carteziană reprezintă o primă încercare de concepere a viului dintr-o perspectivă sistemică, asemenea
unui sistem cu reglare automată. Din această perspectivă a fost abordată explicarea funcţionării sistemului
nervos. O încercare ce corespunde întru totul perspectivei din care viitoarea ştiinţă a ciberneticii şi-a propus să
abordeze studiul fenomenelor naturale şi a celor sociale. Pentru că ceea ce Descartses a imaginat ca fiind

34
necesar pentru explicarea modului de functionare a sistemului nervos este cibernetică în toata regula. O
cibernetică însă din care lipseşte elementul informaţional. Un element totuşi dispensabil, în condţiile în care
funcţionarea respectivelor mecanisme nici nu are nevoie de acest elelement informaţional. Pentru că în
raportearea reflexă la mediul înconjurător elementul informaţional aici poate să lipsească, precum el lipseşte şi
atunci când lumina este pusă a se reflecta pe o suprafaţă strălucitoare.
De altel, la origine termenul de reflex însemna o reflectare - deci o reîntoarecere – a “spiritelor vietii” de pe
suprafata creierului acolo de unde au plecat. Numai că din perspectiva sa de gândire o asemenea reflectare -
reprezentativă pentru manifestarea vieţii psihice - ajunge la a se rupe de actul propriu-zis de cunoaştere, o
rupere pe care gândirea scolastică a bătătorit-o pentru secole. Întrucât tocmai cunoaşterea reprezintă esenţa
vieţii psihice, pe care nu poate să-şi permită a o lepăda pur şi simplu.

3. Conştiinţa ca esenţă singulară.


În acord cu teoria carteziană elaborată funcţia cunoasterii este înmânată conştiintei - şi nu relaţiilor naturale
ale corpului organic cu mediu înconjurător. Căci doar conştiinţa a fost considerată ca putându-se îndrepta
acţiunea spre o esentialitate, redusă din păcate la el doar la nivelul entităţilor subiective individuale.
Cunoaşterea obiectivă avea raţiune de existenţă doar în măsura în care aceasta era propriu-zis trăită subiectiv
ca senzatie, reprezentare şi gândire. Se transforma astfel în ceva transcendent, aflat în afara structurii obiective
a acţiunii. Adică, acţiunile umane sunt despicate în acord cu două principii distincte: cel al corpului - capabil
doar de mişcări; şi la cel al conştiintei - capabil de gândire. În acest fel s-a născut concepţia dualist ă; una care
însă se deosebeşte net de forma ei anterioară antică.

4. Psihofizica lui Descartes


Caracteristica distinctă a dualismului cartezian constă în însemnătatea diferită dată conceptelor de “corp” şi
“suflet”. Corpul de astă dată înseamnă un sistem care funcţionează pe baza legilor mecanicii şi a
automatismelor. Organismul ajunge a fi considerat asemenea oricărui corp neînsufleţit. Punerea în funcţiune a
acestuia nu mai este înmânată sufletului - care se produce diferit după cum corpul în cauză este viu sau neviu.
Important este că Descartes pentru prima dată a arătat că întreaga acţiune nu are nevoie de suflet ca de un
principiu explicativ - indiferent de cum sufletul ajunge conceput materialist sau idealist. Ca să se pună în
funcţiune corpul viu are nevoie de o construcţie materială, de o dinamică apate şi nu de un impuls ce acţionează
din afară.
Ajunge astfel formulată în noi termeni influenţa reciprocă dintre corp şi suflet: unde deşi cele două substanţe
sunt distincte, ele sunt capabile de a se închide autonom în sine, între ele existând o inter-relaţie reciprocă, una
ce poate fi abordată pe cale empirică.

5. Principiul reformulat al intrsopecţiei.


Sufletului Descartes i-a recunoscut doar o singura proprietate: aceea de a fi observat nemijlocit. Iar ceea ce
ajunge astfel observat, înseamnă că poate fi şi gândit. În acest fel, metodologic sunt puse în aceaşi ordine de a
putea fi “gândite” nu numai senzaţiile, dar şi actele inteligente, actele reprezentate, cele sentimentele. Un
procedeu prin care se suspendă divizarea anterioară dintre sufletul rational şi cel senzitiv. Aici unitatea
sufletească a fost asigurată cu ajutorul refelctării conştiente, a autocontrolului conştiinţei, în faţa căruia orice
fenomen avea însemnătate echivalentă. Adică toate fenomenele puteau fi considerate ca putând fi produse ale
reflexiei, de a deveni obiect al observatiei subiectului, al unui obervator subiectiv de formaţie ancestrală. O

35
acceptiune asupra introspectiei eliberată de metafizica “experienţei interne” din teologia lui Plotinos şi Sf.
Augustin.
În acord cu concepţia lui Plotinos şi Sf. Augustin omul îşi îndreaptă privirea spre “interiorul” vieţii sale sufeteşti
- introspectiv - doar pentru a intra în legătură cu esenţa supremă, ca singura realitate cerească adevărată. În
filozofia lui Descartes obiectul introspectiei devine atât de comuna gîndire personală. În consecinţă, omul se
poate îndoi de orice - inclusiv de ceea ce-i acesta natural şi supra-natural, dar de nici o îndoială nu poate fi
suspectată judecata lui de fel de a gândi: adică postulatul ”eu gândesc”. Recunoaşterea posibilităţii de a gândi
obligă cu necesitate la recunoaşterea existenţei şi a unui purtător al acestei gândiri. Adică cogito ergo sum.
Cu acest punct de plecare Descartes a demonstrat şi existenţa dumnezeirii. A făcut-o însă doar după ce a
demonstrat existenţa subiectului gânditor. Care tocmai pentru că gândeste, se institue ca o esenţă
independentă - în unitatea sa cu natura şi cu dumnezeirea, pentru a da formă cunoaşterii, pentru a o face
credibilă. Desigur, o asemenea credinţă supremă putea fi conferita doar unui om apartinând societăţii, unuia
care recunoaşte această valoare măreaţă a sa pentru viaţa lui individuală. Ceea ce reprezintă un admirabil
compromis făcut teologiei.
Reuşind totuşi esentializarea într-atât a constiintei, Descartes a deschis câmpul abordarii cauzale a fenomenleor
psihice; a deschis calea spre studiul introspectiv al constiintei.

6. Cunoaşterea psihicului în raport cu corpul.


Învăţăturii lui Descartes i se datorează posibilitatea metodologică de a considera funcţionarea vieţii psihice după
principiul unor mecanisme similare cu cele care răspund de funcţionarea corpului. Această contribuţie înboitoare
s-a dovedit genială atât pentru cunoaşterea fizioligică, cât si pentru cea psihologică. În consecinţă,
comportamentul uman a fost considerat şi gândit în acord cu acelaşi principiu mecanic ca şi cel care guvernează
comprtamentul animal. În ceea ce priveste locul psihicului în această intracţiune, Descartes a ajuns la
următoarele constatări:

a. Mişcările cauzate de inflenţa acţiunii fizice a “spiritelor vieţii” dau naştere şi senzaţiilor. Senzaţiile
sunt expresia schimbărilor ce au loc în corp, fiind deci materiale. Urmele influenţelor externe
exercitate aupra corpului se asociază într-o anume ordine, şi se constitue în anume forme în creier,
unde fiecare element în parte este capabil, ca într-o instanţă ulterioară să reactualizeze alte
elmente. Pe această cale s-a născut procesualitatea căreia i s-a dat denumirea de asociaţie. Totul
se produce în acord cu principiul cauzal al mecanicii. Forţa perspectivei de gândire astfel născute
constă în faptul că fenomenele sufleteşti sunt considerate fiind cu nimic diferit de celelalte
fenomene naturale şi materiale, ca fiind născute ca rezultat al acţiunii inflenţelor externe din mediu.
b. Slăbiciunile pe care i le va sesiza ulterior cunoasterea ştiintifica constă în: a considera viaţa psihică
ca fiind epifenomenală, ca fiind mereu o rezultantă şi nu ca fiind cauzată de infleuenţele externe(1);
s-a împărtăşit opinia ca nu obiectul este cel care a cauzat percepera, ci inflenţa pe care acesta a
exercitat-o asupra conştiinţei reflectării obiectului respectiv. Organismul deci este expresia ordinii
mecanice universale, unde însă psihicul nu poate fi considerat ca un simplu corelat al acestuia.
Avea în acest sens un detrmnat incontestabil în structura nervoasă.
c. Descartes a aşezat într-o categorie aparte actele care privesc comportamentul sau viaţa psihică -
ca raportare directă la corp. Din această categorie fac parte stările sentimentale. Acestea se află
sub directa inflenţă a structurilor corporale, fiind totdată dependente de influentele externe. Ceea

36
ce suferă corpul sub influenţa agenţilor externi este ceva diferi de “suferinţele” sufleteşti, care se
nasc sub influenţele stărilor interne, a căror ordine este direcţionată de necesitatea asigurării
autoîntreţinerii sale. Deoarece suferintele “învaţă sufletul ca să dorească ce natural este util şi să
nu-şi schimbe această dorinţă”, o gândire în acord cu care psihicul se transforma implicit într-un
veritabil principiu cauzal al corpului. O perspectiva de abordare mouă a fenomenelor sufleteşti, a
celor ce privesc suferinţa, una care corespunde perspectivei metodologice proprii ştiinţelor naturii.
Căci cu acest punct de plecare se deschide cale spre abordarea unor suferinţi superioare, la
curiozitate, la iubire, la dorinţă, la bucurie, supărare etc. Astfel afectele şi sentimentele, stările de
conştiinta ajung obiect de cunoaştere pentru ştiinţele naturii.
d. În sfârsit, există acte psihice care atunci când sunt anagajate, dau naştere la cunoştinţe adevărate
despre lume, adică dau informaţii cu privire la reglarea mişcărilor corporale. De actele de acest fel
răspunde gândirea, ca fiind un un proces psihic înăscut, independent de experienţa şi voinţa
omului. Este posibil acest lucru datorat propritetăţii sale substanţiale independente, care pe căi
tainice ajunge la a se putea asocia cu substanta matrialăa, în epifiză.

SPINOZA Baruch (1632-1677)


În secolul al XVII-lea centrul filozofiei progresiste se afla în Olanda. Războiul civil a învins aici mai înainte decât
în Anglia. Ordinea rezultata a permis dezvoltarea rapidă a culturii şi a ştiinţelor. Un reprezentant distinct al
creaţiei spirituale ale acestor vremuri a fost Spinoza.
Spinoza a cunoscut în întregime şi împărtăşit gândirea carteziană, căreia în plus i-a corectat dualismul. În acord
cu el sufletul nu este o esenţă independentă de corp, ci una care rezultă din multitudinea caracterelor corporale
şi ale lucrurilor. Lucrurile sunt reprezentate de idei. Pentru că ideile nu se văd, aceasta nu înseamnă că sunt
asemenea unor fntome. Deoarece ideile sunt la fel de reale pe cât sunt şi senzaţiile. În acord cu Spinoza,
dimensiunea fenomenală a naturii este infinită şi are două proprietăţi mai importante: întinderea şi gândirea.

1. Monismul psihofizic spinozian


Prin declararea celor două proprietăţi de nedespărţit ale naturii - a întinderii şi a gândirii - Spinoza reuşeşte să
dea o nouă soluţie problemelor psihifizicii. Adică, spune el, “nici corpul nu poate determina sufletul să
gândească, si nici sufletul corpul să se miste sau să se odihnească, şi la nimic altceva”. Se postulează astfel o
autonomie şi o independenţă a corpului în raprt cu sufletul, chiar o respingere a inter-influenţei reciproce corp-
suflet. Ceea ce este făcut potrivnic modelului mecanic cartezian, unde determinismul reflex al voinţei este redus
la cel al corpului. El spune că este falsă acea concepţie, în acord cu care corpul se mişcă sau se odihneşte în
funcţie de ce semne primeşte de la suflet. Premizele acestei concepţii se află în necunoaşterea de ce este
capabil corpul, atunci când acesta “acţionează pur şi simplu în acord legile naturale, când corpul este capabil să
cuprindă întreaga natură”. O soluţie de înlăturare a credinţei false, în acord cu care sufletului îi sunt conferinte
atribute de directionare voluntară auto-determinată a corpului, o tendinţă provenind din necunoaşterea
posibilităţilor reale ale corpului. Motiv pentru ca Spinoza să nu recunoască nici faptul că corpul ar putea printr-un
fel face ca sufletul să gândească.
Dar ce l-a determinat pe Spinoza să ajungă la o asemenea concluzie? Faptul ca “toate atributele unei
substante trebuie extrase din aceasta”, şi nu invers. Fapt adevărat în ceea ce priveste atributele lucrurilor;
adevărat şi în ceea ce priveşte diversele modusuri de manifestarea ale acestor atribute. Căci unele modusuri nu
pot să includă modusurile altor atribute. De aici însă s-a tras eronat concluzia ca fenomenele sufletesti nu vor
dobândi o determinare proprie în raport cu cele corporale. Desigur, s-au găsit repede adepţi care să întrevadă

37
aici la Spinoza un dualism caracteristic, dar care însă lui i-a fost mereu străin. Căci pentru el sufletul este un fel
de lucru gânditor (res cogitans), echivalent cu corpul, care aparţine naturii asemenea lucrurilor. La baza
sufletului şi a corpului se află aceleaşi cauze determinante. Cum ar putea să acţioneze una asupra alteia cauzal
potrivnic ?
În postulatul al şaptelea, din partea a doua a “Eticii” lui Spinoza, se spune că “ordinea reprezentărilor şi a
legăturii dintre lucruri este aceaşi cu cea a lucrurilor şi a legăturilor acestora”. Aceasta echivalenţă se păstrează
ca un atribut al naturii, fie că aceasta că aceste se referă la atributul întinderii, fie la cel al gândirii. În aceasta
consta esenţa monismului psihofizic al lui Spinoza.

2. Principiul asociatiei
Fenomenele psihice au fost descrise ca expresie a relatiilor materiale reciproce dintre corpul uman cu obiectele
din jur. Mişcările rezultate ale corpului sunt recepţionate ca percepţii, unde efectele acţiunii diferitelor obiecte
generează afecte şi fundamentează intervenţia memoriei. Iar acestea “nu sunt altceva decât relaţiile dintre
diferite reprezentări, care cuprind în ele raporturile dintre lucrurile aflate în afara corpului omenesc, dar care în
suflet îsi găsesc locul doar în acord cu ordinea afectivă a corpului omenesc”.
Spinoza formulează principiul asociaţiei în termenii următori: “dacă corpul omenesc a fost afectat odată sau de
mai multe ori de alte corpuri, şi dacă ulterior sufletul îşi imagineaza pe unul dintre aceste corpuri, îndată îşi va
reaminti şi de celelate”. Legea a fost explicată pe baza unui principiu cauzal, adică, cel care spune cum ia
naştere mişcarea gândurilor dependent de ceea ce corpul a trăit într-o instanţă anterioară.

3. Teoria afectelor (a pornirilor)


Teza lui Spinoza în acord cu care corpul nu poate pune sufletul pe gânduri în cazul asociaţiei îsi pierde sensul.
De fapt, prea bună n-a fost ea nici macar pentru a explica una din temele preferate ale lui Spinoza, adică pe cea
privitoare la teoria sa a pornirilor, a afectelor sau a suferinţelor. Prin pornire sau afect Spinoza înţelegea o stare
de afectivitate, una capabilă să mărească sau să micşoreze disponibilitatea pentru acţiune.
Din perspectiva lui Spinoza corpul reprezintă un sistem dinamic, în sensul că este capabil ca, în cursul
transformărilor pe care le suportă, să se transforme în ceva mai perfect sau invers. Ceea ce se întâmplă la
nivelul sufletului nu numai că reflectă o asemenea desfăşurare dinamică, dar şi contribuie activ în demers.
Adică, afectul dacă există, acesta se află în serviciul corpului: se străduieste să amelioreze rezultatele acţiunilor
sau le frânează eficienţa acţiunilor omului.

4. Esenta omului este dorinţa


Spinoza a eliminat din sistemul său forţa independentă a voinţei, spunând că aceasta se confundă cu
inteligenţa; iar voinţa de libertate este pur şi simplu iluzia repetării cauzalităţii scopurilor. În locul voinţei
spontane, rezultate din conştiinţă el a aşeazat dorinţa, care nu-i altceva decât esenta omului.
Dorinţa reprezintă un fenomen psihofiziologic. Ceea ce-i gândit conştient - adică ceea ce-i este dat subiectului
introspectiv, acel lucru nu poate fi esenţa şi punct de plecare pentru forţele acţiunilor umane. Prioritate în faţa
acestora o au cele independente de conştiinţă cu obiectivitate psiho-corporala şi care este dorinţa.
Ori o asemenea considerare obiectivă a acţiunilor umane face posibilă studierea senzaţiilor cu o precizie cu care
sunt studiate liniile geometrice. Alături de dorinţă se află două alte stări afective: bucuria satisfacţiei şi tristetea
nesatisfactiei. Prima măreşte, iar cea de a doua are efectul de diminuare a efetelor acţiunilor umane. Toate
senzaţiile reprezintă variaţii a celor trei porniri menţionate.

38
5. Cele trei trepte ale cunoaşterii
În metodologia sa, Spinoza a fost un raţionalist mai riguros chiar decât Descartes. Un asemenea raţionalism
extrem îşi pune pecetea asupra învăţăturii lui asupra aptitudinilor de cunoaştere. Generalizarea izvorâtă şi
fondată pe experienţa senzorială o consideră fragilă şi nesigură; aceasta reprezintă treapta cea mai joasă a
cunoaşterii. Pe cea de a doua treaptă se află raţionalismul discursiv, cum ar fi cunoaşterea geometrică sau
psihologia generală. Pe trapta superioară şi mai sigură a cunosaterii se află ştiinţa intuitivă ( scientia intuitiva).
Dintre aceste trei niveluri, doar primul este caracteristic pentru mecanismul de funcţionare a raportului monist
spirit-corp. Celelalte doua niveluri nu mai pot fi explicate pe baza acestui model. O carenţă admisă de etica
burgheză, interesată de tot ceea ce ameliorează posibilitatile de acţiune umană.

6. Dependenţa cunoasterii sufleteşti de acţiunile corporale


Până la capăt a sustinut că activitatea corporală este cea care determină sufletul: prea puţine lucruri se pt face
cu corpul copiilor sau tinerilor - care este dependent de acţiunea unor factori externi. Aceste corpuri ştiu prea
puţin despre sine, despre Dumnezeu şi despre lucruri. Dimpotrivă, corpul adulţilor este bun pentru felurite
foloase, la aceştia sufletul cunoaste multe despre sine, despre Dumnezeu şi despre lucruri. De aceea în viaţă
prezentă, corpul copiilor trebuie să se transforme în ceva care sa fie bun la tot mai multe lucruri, inclusiv la a-şi
cunoaşte sufletul ca parte a corpului. O viziune care deja neagă ideologia scolastică.

LOCKE John (1632-1704)


Odată cu noilor relatii medievale schimbate de întărirea drepturilor clasei de mijloc a meşterşugarilor s-au
adunat noi forţe aşezate sub drapelul empirismului baconnian. Spre sfârşitul secolului al XVII-lea ideologul
distinctal acelei perioade a ajuns John Lock, cu rol decisiv în fundamentarea spirituală a puterii burgheze
monarhice din Anglia. A fost expresia disponibilităţii burgheziei engleze predispuse la compromisuri pe plan
ideologic şi existenţial cu vechile suprastructuri ale scolasticii.

1. Cele doua izvoare ale experientei


Deja din plecare sistemul lui Locke a purtat nota duplicităţii asupra experienţei. El a sustinut că toată ştiinţa
noastră se bazează pe experienţă; iar în cele din urmă, tot aici îsi are izvoarele sale. Dar ce este luarea în
experienţă ? În acord cu Locke aceasta are două principale izvoare: simţurile şi reflexia. Cea din urmă reprezintă
observarea internă a acţiunilor ideatice ce au loc pe planul minţii. Adică experienţa cuprinde în mod egal
lucrurile reflectate senzorial, ca şi procesele sufleteşti trăite. Cu punct de plecare din cele două izvoare, oamenii
îşi extrag ideile, care întodeauna le indică “ceea ce omul gândeşte, orice ar fi obiectul gândirii”.
Punctul de plecare al înţelegerii inteligente se află în simturi şi în cele mai simple idei reflectate. “Pe din afară,
oamenii ajung în posesia a mai multe sau mai puţine idei, în măsura în care lucrurile, cu care vin in contact sunt
mai mult sau mai putin schimbătoare”; pe dinănutru, de măsura în care mental ele sunt obiect de prelucrare
ideatica”. Dar în cursul evoluţiei individuale, simplele idei senzoriale le devansează pe cele reflexive; atenţia
este fixată întodeauna la început pe lumea externă; ulterior ea se centrează pe ce este în interior.
Din simplele idei se nasc ulterior cele complexe. Acest lucru are loc în cursul evoluţiei individuale, de acumulare
mentală a numeroase idei. Realitatea ajunge să fie reflectă doar în măsura în care, ca rezultat al unor eforturi
individuale, se dobândesc cunoştinţe asupra acesteia.

39
În acord cu opiniile congenerilor săi, Locke a fost cel care s-a dovedit a fi adversarul cel mai aprig al metafizicii
carteziene. A arătat în acest sens că în mintea noastră nu poate exista nimic prefăcut, vre-o idee sau principiu
înăscut.

2. Critica apriorismului- gândirea stiinţei prin experienţă


Critica vehementă a ideilor înăscute a abătut atenţia de la înrudirea internă şi de fond a concepţiei lui Locke cu
cea a lui Descartes. Ambele perspective s-au clădit pe postulatul în acord cu care obiectul întelegerii se află nu
în lucrurile externe ci în ideile din noi; nu pot exista gânduri de vre-un fel (reprezentări imaginare etc) fără ca
despre ele omul să nu ştie. Gândirea este, în sensul cel mai larg al lui Descartes echivalentă cu aptitudinea, spre
a o putea contempla, spre a o putea imagina pe dinăuntru.
În fond, “ideea” lockeniană este echivalenta cu “gândirea” carteziană; fiecare vede altfel însă cum acestea îsi
găsesc locul în suflet. Descartes a dat un răspuns afirmativ, spunând că adevărurile matematice şi metafizice nu
pot fi niciodată reductibile la senzaţii; Locke, dimpotrivă, fata de această problemă opiniază că cunoştinţele
apriorice nu există iar ceea ce este astfel considerat, nu-i decât produsul experientei.
3. Varianta empiristă a introspecţiei
Cei doi autori, Descartes şi Locke au dat aceaşi interpretare alcătuirii structurale a conştiinţei. De la Descartes,
Locke a prealuat postulatul în acord cu care “conştiinţa este observarea a ceea ce se întâmpla în interiorul
minţii” - ceea ce este, fapt, exact formula introspectiei. Prin ea este negat nu adevărul lumii externe, ci legătura
nemijlocită a conştiinţei cu această lume. Din această perspectivă de gândire, conştiinţa se sfărâmă pe prispa
sufletului, unde conştiinţa va avea darul de a evoca doar momentul acestei sfărâmări.

4. Asociaţia de idei
Concepţia generală a lui Locke a a fost aceea în acord cu care conştiinţa se dezvoltă şi se edifică din părticelele
de experienţă. Aceasta va deveni ulterior un instrument de lucru al psihologiei asociationiste. Tocmai de aceea
Locke este considerat un precursor al acestei psihologii, deşi el n-a adus contribuţii propriu-zise în raport cu
Descartes sau Spinoza; decât aceea de a fi introdus această denumire de “asociaţie de idei”.
Din p.d.v. al ştiinţelor naturii era contraindicat de a se ajunge la o asemeena concluzie, ca înţelegerea
inteligentă se fie reductibilă şi realizabilă doar prin descompunere ideilor în complexitatea lor. Mai trebuia
demonstrat şi cum anume acest lucru se întâmplă. Locke în acest sens vorbeşte de un determinism bivalent.
Adică, alături de forţele ce acţioneaza din exterior asupra organismului, sunt admişi şi invocaţi şi unii factori
ideatici interni ai conştiinţei.
Pentru zugrăvirea mişcării ideilor Locke se foloseşte de un factor complementar: asociatia. Cu ajutorul acestuia,
o anumită categorie de fenomene trec din sfera acţiunilor spontane, în cea a mecanismelor corporale. Toate
acestea cu ajutorul spirtelor vieţii, care odată pornite, cu paşii lor cunoscuţi se continuă fără oprire. Însă aceste
idei asociative ajung a se contrapune legăturilor născute prin folosirtea raţiunii, rolul acestora în ansamblul vieţii
sufletesşii fiind considerat unul periculos. De aceea, le-a considerat chiar ca pe o sursa a înşelării, apelând la
pedagogi şi la politicieni ca, în numele raţiunii să se împotrivească asociaţiilor de idei. Numai că asociaţia si-a
dobândit între timp în sistemul gândirii psihologice un loc statornic pentru încă două sute de ani.

40
7. EMPIRISMUL ŞI ASOCIAŢIONISMUL PSIHOLOGIC AL SEC. AL XVIII-LEA

Empirismul şi asociaţionsimul psiholgiei sec. al XVIII-lea. Hartley - izvoare sale teoretice; paralelismul
psihic şi nervos; învingerea introspecţiei; legătura dintre senzorialitate şi activitatea musculară; unificarea dintre activitatea
reflexă şi cea psihică; deducerea voinţei din activitatea reflexă; motivaţia comportamentuluzi. Bonnet - cncepţie
preformistă; trecerea la rprezentarea morfologică a psihiculiui; Lametrie - unificarea senzualismului cu principiile
maşinalizării; gândirea ca proprietate materială a organsimului; omul ca o coroană a creaţiei naturii. Rousseau – principiul
“întoarcerii la natură” ; proprietăţile naturale ale persoanei.

DAVID HARTLEY (1705-1757)


Este un reprezentant distinct al teoriei asociaţioniste, care s-a manifestat într-o perioadă pregătitoare decisivă
pentru apariţia psihologiei ca ştiinţă.
Desigur, regulile în acord cu care se produce şi se dezvoltă procesul asociativ din creier au fost deja semnalate
de gâanditorii din vechea perioadă elenă. Totusi, de abia în secolul al XVII-lea se ajunde la o propriu-zisă
fundamentare cauzal-mecanică a ceea ce se poate produce în creier în timpul procesului asociativ. Atunci doar
pentru prima dată s-a încercat ca proceselor asociative să li se dea o explicaţie în acord cu celelalte fenomene
naturale din corp, adică o explicaţie care să fie în acord cu legile mecanicii. Căci până ca şi fenomenele sufleteşti
să fie abordate din aceiaşi perspectivă mecanică, a fost nevoie să mai treacă puţin timp. Deşi era vorba tot de
fenomene naturale, acestea erau clădite în interiorul creierului, se manifestau ca produse ale activităţii mentale.

41
Cel care a făcut primul pas reuşit în această direcţie a fost D. Hartley. Se spune că a fost predestinat ca
profesinal să urmeze o asemenea carieră profesională. La început, ca un tânăr cuvincios, a ascultat de îndemnul
părinţilor şi porneşte spre a-şi clădi o carieră teologică. Aici însă în mod surprinzător renunţă la cuvinciozitatea
părintească, pentru a urma una cu totul diferită, cea medicală. Tot restul vieţii însă va rămâne legat de ambele
destine profesionale, atât de teorlogie, cât şi de medicină. Din complementarea celor două direcţii va rezulta
teoria sa asupra asociaţiei. Inspirându-se din ambele Hartley va conferi categoriei de asociaţie putere explicativă
pentru toate activităţile psihicului. În cartea sa “Constatări despre om” (1749) vor fi aşezate fundamentele
teoretice ale asociaţionismului clasic.

1. Izvoarele teoretice
Hartley s-a străduit sa deducă şi să interpreteze ordinea după care se produce şi evoluează activitatea organică
şi comportamentală umană dependent de ordinea care guvernează elementele din lumea fără suflet a fizicii.
Numai că cu o asemenea învăţătură depre suflet gândirea lui Hartley urma a se înscrie pe cea a lui Descartes.
Spre deosebire de aceasta însă, în sistemul lui Hartley fenomenele sufleteşti nu se disting cu nimic de cele
organice, nu lasă loc ca fenomenele spirituale sau cele de reflexie să fie abordate într-altfel decât cele trupeşti.
La acea vreme, Descartes s-a bazat pe propria sa concepţie fizica; Hartley însă s-a bazat deja pe fizica lui
Newton. În cartea sa “Optica”, Newton a formulat următoarea intrebare: “Oare procesele desfăşurate la nivelul
nervului optic nu sunt cumva expresia vibraţiei aceloraşi particule din eter? “. De aici se poate sesiza clar că
sistemul nervos şi ceea ce se întâmpla în interiorul acestuia începea să fie considerat la fel ca orice alt dispozitiv
mecanic, care era acţionabil şi manevrabil, putea fi descris şi explicat ca oricare altul, în acord cu legile
newtoniene.
Numai ca influentele lui Newton asupra lui Hartley nu se limiteaza aici. Aceasta pentru că Hartley a abordat din
aceaşi prspectivă şi problema conştiinţei, pe care a încercat s-o explice cu aceleaşi procedee ale analizei şi
sintezei newtoniene, de a deduce principiile în cauză prin fenomenele observate. Pe această linie Hartley ajunge
să formuleze ipoteza naturii eterice a proceselor ce au loc la nivelul sistemului nervos. O abordare cu care de
acum se pătrunde direct la studierea fenomenelor psihice şi de conştiinţă cu procedeele fizicii.
Aceaşi influenţă profundă asupra asupra lui Hartley l-a avut şi Spinoza. El a fost cel care l-a determinat pe
Hartley să insiste asupra caracterului de nedespărţit a fenomenelor psihice şi a celor corporale. Inspirat, la fel,
din Locke, a avut grijă să considere originea fenomenelor mentale din cele senzoriale. Pe seama influenţei lui
Leibniz a fost pusă separarea fenomenelor psihice de cele conştiente. In plus fata de aceştia, Hartley s-a bazat
pe rezultatele de atunci ale cunoaşterii medicale, ale cunoasterii fiziologiei sistemului nervos. Toate acestea sunt
cuprinse în sistemul său psihologic, care nu este unul oarecare, ci unul care, propunându-şi să explice
comportamentul social uman cu o exactitate matematică, sa aibă totodată în vedere fundamentarea la om a
unei conştiinte religioase, una menită să ducă la ameliorarea relaţiilor dintre oameni.
Legile după care se defăşoară activităţile psihice nu au fost extrase din fenomenele psihice, ci din influenţele
materiale pe care se bazează. Adică, acolo unde au loc diverse procese asociative, acestea corespund întru totul
vibraţiilor substratului nervos. Era un sistem învăluit abil într-un balast politico-ideologic. Astfel, acest sistem
formal a rezistat întregii reacţiuni conceptuale conservatoare scolastice a vremurilor sale.

2.Paralelismul neuropsihologic
În acord cu teoria lui Hartley vibraţiile corporale reprezentative pentru viaţa psihică diferă între ele prin natura
lor, după cum ele sunt senzoriale sau mentale. El nu a mai precizează “cum primele le pot fundamenta pe cele

42
din urma sau cum se leagă de acestea”. Acest p.d.v. evidenţia cum ordinea fenomenelor mentale, a ideilor şi a
legăturilor ce se stabilesc la acest nivel este dictată de o ordine materială, de cea a legăturilor dintre ele. În
ceea ce priveşte procesele materiale, pe care bază sa fie explicate fenomenele psihice, Hartley a avut în vedere
toate fenomenele fiziologice care se produc la nivelul sistemului nervos. Un mod de gândire cu care Hartley s-a
înscris pe calea unui determinism paralelist. Căci relaţia dintre conştiinţă şi materie o soluţionează asemenea lui
Spinoza: psihofizic. Inter-relaţia cauzală dintre lucruri depăşind sfera unităţii individuale psiho-fizice,
influenţează şi hotăreşte atât asupra proceselor ce au loc in corp, cât şi asupra celor ce au loc la nivel mental, al
gândirii. Astfel, Hartley porneşte nu din unitatea naturii, ci din cea individuală, pentru care a putut conferi doar
un singur suport: pe cel al proceselor ce au loc în organism. O perspectivă în fond paralelă cu ce se produce la
nivelul propriu-zis al psihicului.

2. Determinanţii asociaţiei
Hartley abordează problema asociaţiei în ansamblul celor care determină existenţa şi funcţionarea psihiului.
Aceştia sunt contactul senzorial şi experienţa. În ceea ce priveşte determinanţii asociaţiei, la Hartley aceştia
sunt: proximitatea temporală şi repetabilitatea practică. Adică, elementelor senzoriale A,B,C,…. le corespund
ideile a, b, c …; repetabilitatea ideilor a,b.c. … dobândeşte putere evocatoare, astfel că, într-o situaţie proximă,
prezenţa unui singur element senzorial A este deja suficientă pentru ca în suflet sa fie evocate ideile b,c… .

3. Introspecţia şi conştiinţa
Hartley acceptă şi preia de la Lock concepţia sa asupra asociaţiei şi a reflectări conştiente. În acord cu această
concepţie elementele odată împreunate în conştiinţă nu mai pot fi despărţite de cele simple. Dar Locke, pe
această linie, avea in vedere explicarea introspecţiei, în care sens spune: “se impreuneaza si se descompune
mereu doar acele manifestari despre care avem cunostinta. Dincolo de hotarele constiintei nu se pot afla decat
procese fiziologice”.
În sistemul lui Hartley, elementul primar al experientei nu este o “idee senzorială”, ci însăşi senzaţia, ca un
produs psihic anterior conştiinţei. Acesta se naşte ca rezultat al influenţelor exercitate de diverşi agenţi
stimulatori asupra diverselor părţi ale organismului. În interiorul organismului acţiunile neuropsihologice sunt
cele de care decid asupra posibilităţii de împreunare (asociere) sau despăţtirii elementelor ideatice. Apare
formulat aici inconştientul lui Leibniz, definitoriu pentru natura psihicului. Ori Hartley raportează acest
inconstient la substratul nervos. A formulat în acest sens o concepţie în acord cu care particulele ce dau naştere
unor forme se manifestă la nivelul sistemului nervos, a creierului deci, unde evoluează cu viteză mare.
Vibrarea particulelor la nivelul creierului serveşte ca bază fiziologică pentru apariţia ideilor, a acţiunilor mentale,
adică la aceea de a deven acte conştiente. Vibraţiile din diverse părţi ale creierului trezesc senzaţii şi nu doar
mişcări musculare.
Printr-o asemenea explicaţie, Hartley face un pas important înainte pentru reprezentarea reflectării conştiente
gradate, pentru explicarea a ceea ce se întâmplă anterior propriu-zisei reflectări conştiente.
5. Întrepătrunderea acţiunilor senzoriale cu cele musculare
Prin cuplarea acţiunilor motoare la procesul asociativ, Hartley realizează o importanta inovaţie: închiderea
vibratiilor particulelor de la nivelul senzorial nu încetează când ele ajung la nivel cerebral, ci de acolo se
continuă până la nivel muscular, creând noi modificari corporale. Deci în zonele de recepţie particulele se
iniţiază, de unde ele o iau spre zonele de excitaţie senzorială. Sub influenţa acestor particole venite de la
receptori muşchii sunt într-o continuă vibrare, cateodată atât de slabă şi fină, încât nici nu sesizăm acest lucru.
O teorie ce avea sa fie dezvoltată ulterior pe baza analizei micromişcărilor activitţii musculare.

43
5. Unificarea reflexului cu asociaţia
Pe baza celor de mai sus, apare întrebarea: “Oare ce este această vibraţie a particulelor la nivelul sistemului
nervos, care iniţiindu-se în receptori, trecând prin creier, ajunge până la nivelul muşchilor, fâcând posibilă
deplasarea organismul, decât un reflex?” – spune Hartley.
Problema deplasării corpului în mediu, a lanţului circuitelor din creier până la muşchi, care asigură deplasarea
organismului, a mai fost formulată de Descartes. Spre deosebire de acesta însă, Hartley întrevede aici nu numai
posibilitatea realizării unei legături dintre urma de pe creier a acţiunii şi reacţia musculară respectivă, dar şi
posibilitatea metamorfozării acestei legături, ca urmare a repetabilităţii sale (adică pe calea asociaţiei). Ceea ce
reprezintă o a doua încercare distinctă de explicare a reflexului, diferită de cea a lui Descartes, de aceasta dată
pe un plan superior, de suprapunere şi unificare a semnificatiei reflexului, cu cea a asociaţiei. O explicaţie
realizată pe un plan categorial, de necuprins din perspectiva carteziană.

6. Voinţa şi gândirea dintr-o perspectivă asociativ-reflexă.


În opinia lui Hartley, conduita voluntară a omului se produce pe planul interrelaţiei dintre relaţia senzorio-
motorie şi vorbire. Are loc o asociere dintre cuvânt şi reacţiile senzoriale, reproductibile ulterior la nivel
muscular, fara prezenţa nemijlocită a influenţtelor externe. Capabil de realizarea unor astfel de asociatii voite,
dintre cuvânt şi faptă, este doar adultul.
Cuvântul şi voinţa la Hartley sunt elemente de nedespărţit, dupa cum este şi relaţia dintre cuvânt şi gândire. De
asemenea, conceptele generale se nasc printr-un proces propulsiv de neîintreruptă debarasare a elementelor de
prisos, a celor neesenţiale de pe axul fix al asociaţiei, sub influenţa lumii externe.
Totalitatea semnelor păstrate constante pe calea cuvântului se constituie într-o unitate. Cuvântul este cel care
susţine demersul generalizării. Un merit deosebit a lui Hartley a fost acela de a fi căutat în cadrul încercărilor
sale investigative, să explice rolul cuvântului în organizarea şi controlul dezvoltării gândirii. După părerea sa,
elementele de alcătuire ale vorbirii sunt de aceeaşi natură asocitivă ca şi reacţiile motorii cauzate în muşchi de
diverşi agenţi stimulatori externi.
In lipsa unei perspective genetice, apariţia cuvântului în creier se realizează, în cel mai bun caz, doar prin
ascultarea altor oameni. Deşi implică mecanisme psiho-fiziologice, această legitate socială a interrelatiei dintre
cuvânt şi mediu, nu a mai putut-o explica.

7. Motivaţia
Pentru explicarea cauzelor care pun în mişcare comportamentul, asemenea lui Spinoza, n-a recunoscut decât
existenta a doi factori motivationali: plăacerea şi suferinţa. Ori aceşti doi factori motvaţionali nu pot să pătrundă
la nivelul sistemului nervos decât din exterior. De aceea programul educativ elaborat de Hartley avea în vedere
prescrierea acelor maniere valoroase, care să fie selectate şi pregătite, care să asigure “intrarea” sau accesul pe
calea asociativă la nivelul sistemului nervos.
Învăţătura lui Hartley este o creatie de vârf a gândirii asociative a secolului al XVIII-lea. Înrâurirea acestei teorii
s-a resimtit pe întregul continent, cu efecte asupra gandirii: psihologice, etice, estetice, pedagogice, biologice.

CHARLES BONNET (1720-1793)


Biolog eleveţiat care a dezvoltat o teorie de compromis între tendinţele asociaţioniste şi cele subiectiviste,
încercând să unifice într-un tot evidenţele de natură fiziologică şi psihologică într-o teorie a unei esenţe

44
independete a conştiinţei. În 1755 publică la Londra lucrarea lui “Studii despre suflet”, mai apoi în 1759 lucrarea
sa “Studii analitice despre aptitudinile sufleteşti”.

1. O încercare de unificare a preformismului cu întâietatea reflectării senzoriale.


Bonnet a fost inclus în rândul preformiştilor, care au declarat că toate formele posibile ale vieţii exită prefăcute.
În acord cu concepţia sa sufletul uman ca şi cel animal este ceva etern. Dar eternitatea sufletului depinde de
trup, ca şi de influenţele externe din mediu. Întrega reflectare mentală îşi are punctul de plecare în simţuri. Fără
simţuri - spune Bonnet - sufletul n-ar fi în stare să simtă nici măcar propria-şi existenţă.
Sufletul reprezintă în acelaşi timp o forţă activă, care se manifestă prin reflexele suprasenzoriale. Fiecărui simţ îi
corespund nervi distincţi unde senzaţiile se propagă vibrator. Legăturilor senzoriale le corespund legături
nervoase, stabilite pe calea circuitelor vibratorii ale nervilor. O psihologie şi fiziologie deja diferită de cea a lui
Hartley. Pentru că sufletul dispune de capacitatea reflectării conştiente, o conccepţie care îl apropie pe Bonnet
de asociaţionisşti, de concepţia acestora despre aptitudini.

2. Despre substratul morfologic al reflectării psihice.


Bonnet a avut meritul de a formula ipoteza substratului morfologic nervos al activităţii psihice. Această
problemă a formulat-o şi Hartley, dar a rezolvt-o în spiritul mecanicii newtoniene. Vibraţiile care se produc la
nivelul circuitelor nervoase nu erau cu nimic diferite de cele care se produceau la nivelul lumii fizice. În
accepţiunea lui Bonnet nervii sunt organe distincte, funcţionarea lor aparţine unui sistem distinct şi cu
autonomie funcţională, Diferenţele senzoriale le-a explicat prin diferenţele dintre modul de stabilire a legăturilor
dintre nervi. Ideile înăcute le-a explicat pe baza circuitelor neuronale cu care individul se naşte. Dar nu în sensul
că unele concepte şi gânduri ar putea fi înăcute, care se constitue ca elemente de bază a experienţei. Totul
porneşte de la elementele primare ale senzaţiilor, carepreexistă la nivelul sistemului nervos.
Se postulează astfel, de fapt, o întrepătrundere dintre activitatea psihică şi cea nervoasă indeterministă.
Începutul însă a fost făcut, pentru ca în activitatea nervoasă să se caute suportul material al activităţii psihice.

JULIEN OFFRAY DE LAMETTRIE (1709-1751).


1. Unificarea senzualismului cu maşinismul comportamental
Medic francez, care a încercat să unifice teoria carteziană a funcţionării mecanice a corpului cu concepţia
senzualistă a lui Descartes. Cele două substanţe propuse de Descartes nu reprezintă în accepţia sa decât o
fantezie stilistă pentru derutarea teologilor epicii sale. Pentru că, în fond, sufletul există, care nu potae fi
separat de trup, pentru că trupul funcţionează asemenea agregatelor, că însuşi omul prin aptitudinile sale
sufleteşti de gândire şi conceptuale este doar un agregat ca oricare altul. Prin termenul de maşinărie sau
agregat Lamettrie înţelegea un sistem material bine determinat. În anul 1745 îi apare lucrarea “Natura
sufletului”, unde pe baza datelor de anatomie comparată demonstrează înrudirea organică şi sufletească dintre
animale şi om. Reflectarea enzorială este interpretată ca o funcţie materială a corpului. Categoric neagă orice
posibilă imaterialitate a esenţei vieţii sufleteşti.
În anul 1748 a publicat cartea cu titlul “Omul-maşină”, lucrare care l-a consacrat în istoria ştiinţelor. O carte
care a cauzat o veritabilă furtună în rândul gânditorilor vremii; o carte în care autorul se pronunţă în favoarea
subordonării însăşi a omului determinismului existent în natură.

2. Gânirea ca o proprietate a materiei organizate.

45
Cercetările de neurologie şi de fiziologie musculară au avut o influenţă benefică şi asupra gândirii filozofice.
Lamettrie extinge principiul maşinismului asupra explicării vieţii psihice. În gândirea sa pleacă de la evocarea
capacităţii de reflectare senzorială a materiei.şi nu de la modul cum îşi pot schimba locul unele particule
materiale primare. În mod abil evită prăpastia ridicată de senzualism dintre materie şi gândire. El vorbeşte de
procesele psihice care-şi au punct de plecare în cele corporale. Se ajunge la gândire prin capacitatea de
organizare a materiei. Această perspectivă de gândire, care pune accent pe nivelul superior de organizare a
materiei a însemnat un as important în cunoaşterea vieţii psihice. Aceasta va permite ca explicaţia psihologică
să se detaşeze tot mai mult de fizicalismul newtonian. O perspectivă care a fost acceptată şi preluată de toţi
filogofii şi naturalisştii francezi.

3. Organizarea materiei şi principiul dezvoltării.


Toţi gânditorii materialişti francezi au văzut în capacitatea reflectării senzoriale o proprietate instrinsecă
materiei organizate. În anul 1749 apare primul volum din monumentala lucrare a lui Buffon în 13 volume,
“Istoria Naturii”. Aici se împarte în şapte etape distincte traseul evoluţiei naturii de la apariţia pământului şi
până la apariţia omului. Viaţa şi mintea sunt considerate ca produse ale dezvoltării. Dezvotarea era în mod egal
în centru preocupărilor lui Diderot, Robinet ş.a.

4. Omul aflat pe coroana dezvoltării naturii


Toţi gnditorii progresişti francezi l-au aşezat pe om pe coroana dezvoltării naturi.. Era o concepţie care reflecta
optimizmul caracteristic al burgheziei acelor vremi. Acelaşi optimism este caracteristic tuturor celor care vorbesc
de disponibilitatea nelimitată de perfectibilitate a naturii şi a omului. Dacă prin ceva omul se dovedeşte a fi rău,
responsabil este nu corpul său - cum predica scolastica, ci condiţiile în care trăieşte. Dacă omul este copilul
naturii, atunci ordinea existentă trebuie pusă în acord cu acele necesităţi şi drepturi, cu care natura l-a dotat pe
om. O contrbuţie conceptuală importantă pentru ulterioara intemeiere şi dezvoltare a psihologiei.

LEIBNIZ Gotfried Wilhelm (1646-1716)


În farâmitata si ramasa în urma Germanie a secolului al XVII studiul modului variat de comportare al
oamenilor, al particularitatilor si al actiunilor lor psihice, al naturii si legilor care ordoneaza si directioneaza
aceste activitati s-a facut întraltfel. În spiritualitatea germana domnea pe mai departe ordinea scolastica
medievala. Ori într-un asemena cadru s-a nascut sistemul sistemul lui Leibniz, cel care a fpcut o admirabila
încercare de a aduce la acelasi numitor explicatia cauzala a fenomenelor naturale spirituale cu cele
sentimentale teologice. Este vorba de un reprezentant care a pretins a se cupla la frontul victorios al
mecanicismului, dar prin pastrarea hegemoniei activitatii spirituale asupra corpului.

1. Teoria monadelor
A acceptat în întregime progresele pe care filozofia si stiintelor naturii le-au realizat în multe domenii ale
cunoasterii, în crearea unei imagini de ansamblu grandioase si automatizate despre lume. Dar pe aceasta si-a
imaginat-o doar ca pe o expresie si rezultat al activitatii inepuizabile a monadelor. Ce sunt aceste monade ?
Elementele ultime ale lucrurilor, adica niste atomi formulati dintr-o perspectiva idealista asupra vietii materiale
si spirituale.
Materia ce reprezinta punctul de plecare al conceptului de monada se afla nu în natura înconjuratoare, ci în
reflexie. Aici gândul individual îsi gaseste originea si întraga sa simplitate indivizibilita; îsi gaseste un centru al

46
“eul”-lui diverselor stari ale identitatii individuale subiective. Aici reflexia se dovedeste suficienta - spunea
Leibniz - ca sa gasim în noi necesara substanta spirituala fiintarii; unde noi însine suntem o sumbstanta.
Unitatea functionala a sistemului este asigurata pe calea autocontrolului introspectiv de un “eu” al constiintei,
care se dobândeste progresiv, fiind atins pe treptele superioare ale dezvoltarii sociale.
Monadele se cladesc pe modelul reflectarii sufletesti. Adica întreaga materie este înzestrata cu suflare. Aceasta
suflare în natura si societate nu poate fi explicata doar cu legile mecanicii si geometriei. Cu atât mai mult, cu
cât viziunea mecanicista la un moment dat evita abordarea problemei indivizibilitatii materiei si a miscarii sale
interne. Ceea ce i-a dat lui Leibniz ocazia pentru a formula problema miscarii, s-o abordeze din perspectiva
interventiei unor factori nemateriali.
Fortele interne ale naturii Leibniz si le-a imaginat dupa modelul unei activitati psihice intrinsece diferita de
fenomenele naturale. Aici monadele reprezinta cele doua fatete de nedespartit ale activitatii psihice naturale si
spirituale, în sensul cel mai general în care cuvântul de perceptie si de impuls sunt folositi pentru descrierea
unitatilor constitutive a lumii.
Proprietatea principala a monadei se refera la momentul momentul luarii unei decizii pentru actiune. Dar spre
o actiune, al carui scop sau perceptie înca n-a ajuns sa fie si gândita. Adevarata fiintare a monadelor este data
de neîntrerupta dezvoltare a acestor actiuni si perceptii. Deci care fiintare naturala si spirituala Leibniz a cladit-o
pe calapodul unor proprietati deja stiute, la unor monade pre-existente ale experientei psihice.
Desigur, a vedea aici doar o simpla reproducere a vechilor conceptii animiste despre lume si viata, ar
corespunde unei nejustificate simplificari. Deoarece sfera de cuprindere a fenomenele psihice este aici mult mai
larga, una care a avut o influenta decisiva la constituirea psihologiei ca stiinta.

2. Notiunea de psihic neconstient


Leibniz a fost cel care pentru prima data a anulat identitatea carteziana dintre constiinta si psihic. Însa dupa al
istoriei psihologiei cel mai mare merit îi revine acolo de unde a introdus notiunea de psihic neconstient. Sursa a
numeroase erori ale activitatii psihice se nasc acolo - spune Leibniz - de unde toate formele existente de
activitate trebuie sa fie neaparat constiente.
Leibniz face distinctie dintre fenomenele psihice si cele de constiinta. În disputele pe care le-a purtat cu Locke,
a fost sustinatorul p.d.v. în acord cu care sufletul se gândeste în permanenta. Era, de fapt, o teza carteziana.
Pentru ca teza aceasta atât de vehement atacata de Locke, de fapt, se afla mai aproape de cartezianism decât
Leibniz. Locke a ajuns sa nege existenta continuitatii gândirii tocmai pentru ca întregii activitati psihice îi
conferea doar o acceptiune carteziana. Adica constiinta era cosiderata ca o conditie necesara pentru producerea
gândirii. Ceea ce înseamna ca în caz ca cumva omul ce îsi pierde constiinta, pe respectivul interval si gândirea
lui înceteaza. Ori Leibniz împartasea un punct de vedere diferit. Astfel, el arata ca si pe perioada pierderii
constiintei fortele sufltesti nu înceteaza sa-si exercite functiunea lor.
Ori dintr-o asemenea perspectiva conceptuala procesele psihice pot sa se desfasoare foarte bine independent
de cât sunt sau nu constiente. Ceea ce a avut darul sa submineze tot ceea ce pâna atunci s-a crezut despre
introspectie si puterea acesteia de a intra în interiorul sufletului. Ceea ce a dus, întradevar, spre o abordare
obiectiva noua a fenomenelor psihice. Una însa care s-a cladit în mare parte pe premise false. Deoarece la
Leibniz perceptia neconstienta este însasi reflexia, al carui statut se raporteaza la activitatea constienta.

3. Un concept de constiinta aflat sub influenta matematicilor si a fizicii


În persoana lui Leibniz s-a întâlnit reprezentatul stiintelor naturii cu cel al metafizicii telologice. Iar acolo unde
primul a ajuns sa-l domine pe al doilea au rezultat progrese importante pentru stiinta psihologiei. Caci Leibniz

47
înpreuna cu Newton au prelucrat calculul matematic diferential si integral, de care avea tocmai atâta nevoie
fizica mecanica de atunci, aflata în plina dezvoltare si afirmare. Ori aceste descoperiri si progrese din fizica au
avut o înrâurire deisiva asupra lui Leibniz în evocarea si descrierea transformarii elementelor (a monadelor) din
care se compune viata psihica. A fost nevoie aici de formularea interventiei unei forte constiente integratoare,
unei diferite de cea care actioneaza si asigura reprezentarea adunarii, a formei artimetice a lucrurilor. Pentru
aceasta el mai introduce un concept, al “perceptiilor mici” - ceea ce reprezinta observatiile neconstiente, care
fac posibila explicarea dinamicii psihice dupa modelul cantitatilor mici infinite.

4. Reformularea proprietatilor principale si secundare ale lucrurilor


Leibniz a încercat sa învinga propria-si limitare mecanicista asupra proprietatilor principale si secundare ale
lucrurilor si fenomenelor. Prin contributiile sale a reusit sa-si domine epoca si cele urmatoare. Aceasta pentru ca
pentru descrierea respectivelor proprietati a facut apel tot la mijloacele metematicilor. Ori prin aceasta s-a
asezat pe o pozitie opusa lui Locke, pentru care proprietatile secundare sunt samavolnice. Dimpotiva, Leibniz
recunoaste existenta acestor proprietati, dar pe care deja nu mai considera ca au cauze naturale.
Deci în acord cu Leibniz, negarea obiectivitatii proprietatilor senzoriale departe de a reprezenta o alternativa la
solutia scolatica. Pentru ca, în acord cu el, în cazul reflectarii lucrurilor, el propune solutia corespondentei
întelegerii receiproce dintre lucruri si ceea ce este reflectat, adica formuleaza ipoteza existentei unor
izomorfisme de suport pentru acestea. Ceea ce corespunde cu folosirea pentru prima data a principiului
izomorfismului pentru explicarea unor fenomene psihice, deschizând prin asta o cale importanta spre psihologia
moderna.

5. Asociatia
Lumea monadelor a lui Leibniz era considerata asezata într-o ordine ierarhica, disponibila la o neîntrupta
perfectionare. Pe aceasta scara a putut sa distinga mai multe nivele. Animalele, spune el, au suflet. Nu sunt
simple automate. Ratiunea le este completata de asociatii, care fenomenele îi leaga de oameni. Acestea
asociatii, la rândul lor, sunt subordonate acelor legi, care prin memorie si imaginatie se leaga de ceea ce a fost
întâlnit în cursul observatiilor si experientei. Ceea ce deja corespunde unui fenomen nu antagonic actiunilor
mintale proprii doar omului, ci unei cai rezonabile si sigure de urmat în situatiile când ne este dat sa ne
conducem dupa date senzoriale.

6. Aperceptia
Leibniz a procedat la extinderea conceptiei sale despre organizarea gradual progresive aa lucrurilor, a
organizarii neîntreupte a perceptiei si a constiintei umane. Cu aceasta ocazie va face o foarte importanta
distinctie dintre actele de perceptie si cele de aperceptie: primele corespund monadelor, care descriu
reprezentara interna a lucrurilor din lumea exterioara; cea de a doua reprezinta starile corespunzatoare de
constiinta (autoconstiinta) prin care cunoasterea se face posibila. Aceasta stare de autoconstiinta cuprinde în
sine în mod egal atentia ca si memoria.

7. Cauzalitatea proprie psihologiei


Notiunea perceptiilor neconstiente era în contradictie cu conceptia carteziana despre constiinta. În acord cu
aceasta din urma, dincolo de introspectie nu existau decât procese materiale, fiziologice. Ori când Leibniz a
aratat ca actul de constiinta are la baza nu doar procese fiziologice ci unele acte psihice neconstiente, din acel
moment devine un înaintas al declararii existentei unei cauzalitatii instrinsece psihologice. Aceasta pentru ca

48
recunoaste existenta si inteventia unor momente distincte mentale, dar care esentialmente nu întru totul
deterministe. Virtual însa procesele psihice, diamica lor fenomenala a dobândit o nou formulare, una nu strict
dependenta de ceea ce este reflectat perceptiv si constient.
Leibniz a mai reusit sa formuleze teroretic si problema cauzalitatii psihice ca act mentale. Aceasta pentru ca
pâna în adâncul “facultatilor dense” ale monadelor influentele externe nu ajung sa patrunda. Pentru ca stari
diferite ale monadelor se dezvoltau într-un mod propriu în interiorul mintii. A fost deci firesc sa se întrebe în
baza caror legi ? Convingerea sa de nestramutat a fost ca aceste legi sunt diferite de cele naturale si ca în lipsa
cunoasterii acestora nu putem spune ca un fenomen poate fi sau nu adevarat sau real. De aici a rezultat ca
psihicul are o cauzalitate a sa proprie. În acest fel schema leibnitzeana ajunge fata în fata si în opozitie cu cea
carteziana, în acord cu care, de la începuturile sale psihicul este determinat de influentele agentilor stimulatori
externi.

8. Caracterele psihologice si experienta


În acord cu conceptia lui Leibniz sufletul nu este o tabula rasa, ci un aparat preformat. Nu este vorba de
întelegerea adevarului lucrurilor, ci de dispozitia, de caracterele, de înclinatiile cu care percepem lucrurile;
acestea instrumenteaza descoperirea adevarului. Astfel, la fel cum se constata existenta unor diferente între
ceea ce numim pietre sau marmura fara alte date sau experienta precedente, pe aceasi baza un muncitor va
croi din respectivele materiale ceea ce-i este sau nu lui util din ele.
Ar fi totodata incorect sa se considere în aceiasi termeni însusirea neconditionata a conceptelor generale, ca si
cum acestea n-ar avea nevoie de interventia activa a unor actiuni pe masura.

8. Paralelizmul psihofizic
Leibniz a întâmpinat seriaose dificultati când a încercat sa aduca la acelasi numitor teoria sa a monadelor cu
viziunile sale despre natura si cunoasterea acesteia. Punctul cel mai vulnerail al sistemului sau l-a reprezentat
problema psihofizicii. Astfel, el considera simple iluzii dependenta actiunilor psihice rezultate al experientei de
miscarea corpurilor materiale - care a fost punct de plecae pentru Descartes, Spinoza, Hobbs s.a. Pentru
explicarea manifestarilor sufletesti si corporale face apel la învatatura ocazionalistilor.
Unul dintre acestia a fost Nicolas Malebranche (1638-1715), discipol a lui Descartes. El a ajuns la concluzia ca
unitatea si întelegerea dintre fenomenele psihice si cele fizice este data de forte dumnezeiesti. Sufletul si corpul
sunt entitati total distincte una de alta. Deci pentru interinflenta reciproca dintre ele nu exista sansa sau ocazie.
Când totusi o anumita stare se naste într-una, dumnezeirea doar poate face posibila ca respectiva stare sa se
nasca si în cealalta. Leibniz completeaza ca întelepciunea dumnezeiasca se manifesta în armonia prestabilita.
Opera celor doua esente este desavârsita separat - a corpului si a spiritului. Pornite pe calea lor separata cu
atâta precizie, creaza impresia ca si cum una ar depinde de alta. Dar, de fapt, ca si cum ar fi vorba de doua
ceasuri diferite, care desi arata aceasi ora, reprezinta mecanisme total diferite.
Ori o asemenea armonie prestabilita a privat psihicul de o abordare determinista; ea pur si simplu nega
existenta unui asemenea determinism. Pentru ca “nu exista nici un fel de proportie între substantele
necorporale si cele care se modeleaza într-un fel sau altul al acesteia în interiorul corpului”. O viziune care a
avut înrâurire asupra multor cercetari ulterioare fondatoare pentru nasterea psihologiei.
Demna de retinut mai este influenta lui Leibniz asupra fiziologiei SN, pentru ca el a formulat posibilitatea unor
elemente obiective de sustinere prepsihice a activitatii psihice. Cercetarile activitatii neuronale si musculare au
demonstrat curând ca între actele constiente si voluntare si mecanismele corporale nu sunt de loc separate
unele de altele, ca ele se întrepătrund foarte strâns.

49
Sistemul lui Leibniz a îmbogatit psihologia cu numeroase elemente de baza
- a formulat natura activa a psihicului, predispozitia sa de dezvoltare neintrerupta
- a semnalat interrelatia strânsa si complexa dintre activitatea constienta si cea neconstienta
- a semnalat însemnatatea deosebita a unor momente de sinteza
- a a formulat problema particularitatilor cauzalitatii psihicului ca una distincta
- a formulat problema principiului analogiei pentru exlicarea fenomenelor psihice.

PSIHOLOGIA ÎNCEPUTULUI DE SECOL AL XIX-LEA

Psihologia la începutul secolului al XIX-lea : principiul reflexului şi specificul manifestărilor neuropsihice;


învăţătura biologică a lui Prochaska - puterea nervoasă şi “senzorialitatea generală”, specificul reflectării nervoase,
extinderea principiului reflexului asupra activităţii ceregrale, sensibilitatea ca o “busolă a vieţii”; formularea “principiului
anatomic” - ipoteza anatomiei lui Bell şi psihologia, legea lui Bell şi Mengedie; reflexul ca expresie a principiului de
funcţionare a cordonului spinal, punerea faţă-în-faţă a actului reflex cu cel psihic, însemnătatea concepţiei lui Muller-Hall,
mecanismul reflex şi adaptarea la mediu,

TEORIA REFLEXULUI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Principiul reflexului şi interpretarea manifestărilor neuropsihice


Contradicţile dintre concepţia reflexologică carteziană şi progresele realizate în domeniul fiziolologiei nervoase
şi-au făcut apariţia şi s-au înmulţit tot mai mult la sfârşitul secolului al XVIII-lea. S-au formulat chiar noi
teminologii pentru explicarea vieţii psihice, unele ce făceau referinţă la “activitatea musculară şi forţă nervoasă”,
la “energiile nervoase” ş.a. În ceea ce priveşte reflectarea senzorială, interpretările făceau tot mai mult referinţă
la acele ”reprezentări întunecate” ale conştiinţei, care nu mai făceau trimiteri simpliste la activitatea nervoasă,
dar luau în considerare şi activitatea psihică. A devenit tot mai nesatisfăcătoare interpretarea unor astfel de
fenomene neuropsihice doar în în termenii cartezieni, ai unor mecanisme reflexe mecanice. Vechea concepţie, în
acord cu care actele comportamentale sunt de aceaşi natură mecanică cu cea a maşinăriilor de abia inventate
nu mai putea să stea în picioare. Deşi, aici pentru aceste interpretări le era iminentă ameninţarea ca odată cu
negarea mecanicismului simplist săs e arunce peste prag şi sâmburele determinist al acesteia.
În acord cu noua interpretarea omul este un mecanism, dar unul care simte, gândeşte, recunoaşte şi doar un
ceva bun pentr a-I schimba corpului locul. La acest nivel comportamentul conştient este la fel determinat de
condiţiile de viaţă ca şi cel inconştient. Problema formulată a fost dacă cel conştient rămâne oare pe mai
departe de aceaşi natură şi determinare reflexogenă ca şi comportamentul mecanic neconştient. Căci, bunoară
Cabanis, spunea că doar actele neconştiente pot să fie considerate ca fiind de natură reflexogenă. Categoria de
“reflex” în acord cu această interpretare este redusă doar la nivelul integrativ fiziologic, fiind golită de oriece
50
semnificaţie psihologică. Una era reflexivitatea ce se întâmpla la nivelul fiziologiei sistemului nervos şi cu totul
altceva era viaţa psihică care se vroia tot mai mult raportată la acest substrat organic.

CONCEPŢIA BIOPSIHOLOGICĂ A LUI PROCHAZKA (1749-1820)


A fost medic, anatomis şi psihofiziolog. Pentru el toate fenomenele comportamentale sunt de aceaşi natură
reflexă ca şi cele neuronale. Învăţătura sa se leagă strâns cu viaţa spirituală şi deologică cehă, de mişcarea de
eliberare naţională, de lupta ideologică anticlericală a acelei perioade.

1 Despre energiile nervoase şi “senzorialitatea generală”.


În locul conceptului de “spirit al vieţii”, al celor al “fluidelor spiritului” ş,a, uzate larg în acea perioadă pentru
explicarea proceselor nervoase Prochazka a introdus pe cel de “energie nervoasă”. Respectiva forţă energetică
era interpretată în înţelesul lui Newton, ca ceva cu o cauză tăinută, cu atât mai tainică când a apreciat că este
de natură electronică. Pentru a-şi valorifica concepţia el face apel la vechiul concept aristotelic de “senzorialitate
generală”, dar căruia îi dă o nouă interpretare. În lucrarea sa “Disertaţie asupra funcţiilor sistemului nervos”
vorbeşte de un sector distinct din sistemul nervos care funcţionează pe principiul reflexului. Influenţele externe
se propagă cu viteză mare pe cale lungimii fibrelor nervoase. Pe baza unei legităţi proprii acestea ajung la a se
reflecta, transferându-se la alţi nervi care conduc spre muşchi, prin care reuşesc să efectueze mişcări de mare
fineţe. O descriere a arcului reflex considerată clasică.

2. Specificul reflectării nervoase.


Prochazka nu s-a referit niciodată la categoria de reflex ca la un principiu general al activităţii nervoase, ci doar
precizează că în acest caz este vorba de ceva cu mult mai mult decât în cazul reflectării fizice. Acest lucru se
întâmplă în zona “senzorialităţii generale” din creier. Iar explicarea acestei reflexivităţi necesită legităţi speciale.
În ceea ce priveşte mişcările reflexe, pe acestea Prochazka le-a separat de cele sufleteşti, adică de acele mişcări
care-şi găsesc proiectarea în zona “senzorialităţii generale” şi la care se adresează conştiinţa.

3. Extinderea principiului reflexului asupra anasamblului masei cerebrale.


În lucrările sale ulterioare, “Manualul de fiziologie”, “Fiziologia sau ştiinţa studierii naturii uamne” Prochatka
reuşeşte să-şi depăşească dualismul. O face prin a conferi principiul reflexivităţii întregii mase a creierului.Face
acest lucru raportând în permanenţă activitatea cerebrală la reflectarea lumii externe.

4. Senzorialitatea ca o busolă a vieţii


În cu accepţiunea lui Descartes punea în mişcare a “maşinăriei vieţii” se produce sub influenţa “spiritelor vieţii”,
care se exercită reflexogen asupra muşchilor şi viscerelor, fără intervenţia prin ceva a activităţii psihice. Ori
concepţia lui Prochazka estetocmai opusă, pentru care secvenţa psihică se află inclusă ţi reprezintă expresia
raporturilor generale dintre organism şi mediu. Reflexul este evocat nu de orice excitant, ci doar de cel care va
deveni senzaţie. Indiferent dacă reflectarea senzorial va fi sau nu conştientă, aceasta are întodeauna aceaşi
însemnătate. Conştiinţa poate să însoţească sau nu reflectarea senzorială, cea care ne va duce spre nevoile
organismului, să recunoaştem pe cele pozitive şi pe cele negative va fi însă senzaţia. Acest proces este indicat
ca având o valoare direcţională pentru întregul organism, necesară pentru a-şi putea crşete progenitura.
Suportul organic al acestei senzaţii se aglă în creier. O teză care a a ajutat şi a condus decisiv la înţelegerea şi

51
explicarea psihicului în raport cu mediul înconjurător şi ca făcând parte din natură; o inerpetarea care
reprezentat o adevărată ofensă împotriva concepţiilor care delimitau reflectarea psihică doar în sferele abstracte
ale activităţii mentale.

ANATOMIA FUNCŢIONALĂ A SISTEMULUI NERVOS


1. Anatomia funcţională a lui Charles Bell (1774-1842).
Studiul anatomic detailat al sistemului nervos a permis dezvoltarea teorie reflexologice. Un pioner al acestei
concepţii a fost Ch. Bell. În cercul prietenilor săi Bell în 1811 răspândea ideile sale cu privire la “noua anatomie
a creierului”. El pleacă de la premiza că nervii se află într-o reţea largă de legături. El şi-a propus să urmeze
experimental cale acestor legături, pentru a afla care este de fapt structura creierului. Teza în acord cu care
sufletul este o sumă a ideilor a încercat s-o traducă în termeni anatomici, de căuta după acestea la nivelul
legăturilor interneuronale. Mâna de neurochirurg a lui Bel era condusă de un “atomism” psihologic empirist.
Dacă ideile se nasc în creier, a spus el, la infleuenţele lumii externe, aceasta înseamnă că altă cale mai bună de
a studia fenomenul nici că există, decât urmărirea circuitelor neuronale care se pun în funcţiune cu această
ocazie.

2. Legea lui Bell şi Magendie


Funcţiile nervilor şi a legăturilor dintre ei Bell le-a căutat experimental la nivel empiric. Prin studiile sale căuta
suportul anatomic al schemei ideilor, traseu pe care a descoperit deosebirile funcţionale dintre coarnele de sus
şi de jos ai nervilor măduvei spinării. Producerea unor contracţii musculare se produceau doar prin excitarea
nervilor coarnelor anterioare. Dar asemenea constatări au mai fost făcute de numeroşi alţi cercetători, care deja
au separat între funcţiile senzoriale şi motoare a nervilor rahidieni. Nimeni însă până la Bell n-a putut demonstra
experimental acest lucru, că unii dintre aceştia sunt doar senzoriali iar alţii sunt doar motori. Descoperirea lui a
expus-o în diverse disertaţii, dar doar de circulaţie foarte restrânsă. De aceea ea aproape că nici n-a fost
cunoscută, devenind cunoscută doar când, independent de el, un alt cercetător, Francois Magendie (1783-
1855) a ajuns la acelaşi concluzii ca şi el. Atunci această legitate stabilită de ei doi definind termenii necesari
descrierii căii pe care o urmează arcul reflex, a putut să stea la baza fundamentării concepţiei reflexologice.

3. Reflexul ca un principiu de funcţionare a centrilor măduvei spinării.


Cercetările de fiziologie nervoasă în anii 20-30 ai secolului al XIX-lea s-au desfăşurat sub deviza descoperirii
unităţii care de este distrusă din creier anulează activitatea reflexă. Mayo în 1823 a reuşit să descopere acest
lucru pentru reflectarea vzuală; Legalloiss în 1826 pentru activitatea respiratorie. Progresiv se delita tot mai
bine calea treaseului de localizare anatomică a reflexului. Ori pe această bază se formula de fapt concepţia că
arcul reflex este mai înainte un principiu de bază de funcţionare a centrilor din măduva spinării decât a celor din
etajele supeerioare ale creierului.
În luna noiembrie 1823 la Societatea Londoneză de Zoologie Marshall Hall (1790-1857) a ţinut comunicaea cu
titlul “Scurtă informare despre o funcţie deosebită a sistemului nervos”. În această comuncare Hall
demonstrează că mişcările muculare au un izvor aparte. Cunoştinţele de până atunci susţineau că la baza
mişcărilor se află ori voinţa, ori excitarea nervilor motori ori excitarea directă a muşchilor. Hall însă a clasat într-
o grupare distinctă mişcările care-şi au punctul de plecare n excitarea nervilor senzitivi, care ajung la centrii din
zonele cerebrale sau medulare, la terminaţiile nervilor ce răspund de activitatea motoare.
După zece ani, în Analelel Societăţii Regale de Filozofie s-a comunicat o a doua disertaţie a lui Hall. În această
disertaţie Hall a apărat ideea că măduva spinării reprezintă doar un etaj al reflectării reflexe, al cărei unitate

52
funcţională este arcul reflex şi referindu-se la date de fiziologie şi clinice a susţinut că funcţionarea măduvei
spinării este în principiu diferită ce cel al creierului. Argumentul principal a fost acela că la animalul spinal de se
secţionează legăturile dintre membrele anterioare şi cele inferioare, în acord cu observaţiile efectuate capul şi
membrele supeerioare continuă să fie capabile de mişcări spontane şi intenţionale, pe când membrele inferioare
răspund exclusiv la excitanţii direcţii fără nici o posibilitate de intenţionalizare a acestora.
Comunicarea lui Hall a trezit vii discuţii în cercuri de specialişti şi medici cu mult peste hotarele Angliei. Hall a
fost blamat că propovăduieşte concepţii absurde. Societatea Regală de Filozofie din acel moment nu I-a mai
publicat nici un rând. Pe de altă parte concepţia sa a dobândit răspândire şi acceptare în rândul neurologilor şi
fiziologilor, în rândul cărora concepţia lui a devenit o doctrină de bază.
Peste câţiva ani într-o lucrare cu titlul “Studii despre sistemul nervos” Hall ajunge la concluzia că că cele două
coarne posterioare ale măduvei spinării se compun din două elemente funcţionale net distincte: din nervi
senzoriali şi nervi excito-motrici. S-a adeverit că reflexele sunt rezultatul excitării celor din urmă.
Dar noua terminologie mai avea şi o destinaţie specială, acela de a exclude orice reflerire la intervenţie unui
factor de natură psihică în producerea arcului reflex. Deci Hall a făcut parte din acea categorie de cercetători
care a pledat pentru excluderea termenilor psihologici în interpretarea reactivităţii reflexe.

4. Contrapunerea actului reflex-actului psihic.


Dinamica dialecticii funcţionării nervilor Hall a redus-o doar la o eschemă anatomică rigidă. Organismul l-a
împărţit în două: despre prima parte spunea că funcţionează doar în raport cu excitanţii externi iar acţiunile
sunt decise de o legitate a unui lanţ mecanic sever de activităţi neroase; despre a doua est o funcţie
dependentă de de acţiunea a o serie de forţe spihice. Funcţionarea primei părţi a fost localizată la nivelul
centrilor din măduva spinării; a celei de a doua părţi în creier. Schema I s-a părut atât de relevantă şi clară, în
cât pur şi simplu şi-a închis ochii în faţa contrargumentelor de orice fel.
Cel care a încercat să facă din concepţia reflexologică o teorie mai elastică a fost Johanes Müller. Nu a fost de
loc de acord cu Hall când acesta îngrădeşte relaţiile dintre funcţiile motorii şi cele senzoriale. Că, doar când este
vorba de o tuse, sau de reacţia defensivă la o înţepare, acolo avem de a face în mod egal de senzorialitate, ca
şi de reactivitate reflexă spue Müller. El a încercat să înlăture prăpastia pe care Hall a făcut-o dintre fiziologia
nervoasă şi activitatea psihică, cu toate că nu întodeauna a ales cele mai adecvate mijloace. Teza lui Hall,
astfel, în acord cu care viaţa psihică nu există de trece sau nu impulsul prin nerv, rămânea pe mai departe de
necombătut.

5. Însemnătatea antitezei Hall-Muller


Disputa Müller-Hall a avut nenumărate influenţe pozitive asupra înţelegerii raporturilor dintre activitatea
nervoasă şi cea psihică. A prins, în primul rând, într-o unitate conceptuală mecanicistă o serie de date privind
pe care fiziologii şi medicii le cunoşteau în mod egal. A reieşit că întregul agregat neuronal se subordonează
unui principiu funcţional reflex, pe traseul unui arc funcţional al acestuia, care intră în funcţiune în raport cu
influenţele ce vin din exterior.
În al doilea rând este de înţeles şi atacul vehement al medicilor vremii împotriva teoriei reflexului. Aceasta
pentru că în timp ce ei îl revendicau ca un instrument conceptual pentru interpretarea fenomenului patologic,
Hall şi Muller au întrevăzut pentru acesta un instrument general de explicare a particularităţilor funcţionale ale
istemului nervos.

TEORIA MODALITĂŢILOR SENZORIALE

53
1.. Naşterea fiziologiei modalităţilor senzoriale.
Lucrările lui Prochazka, Bell şi Mangedie s-au refeerit nu numai la activitatea musculară, dar şi la cea a
modalităţilor senzoriale. A fost evocată specializarea unor elemente senzoriale, ale căror excitaţie avea doar un
singur efect, pe cel de a da naştere unei senzaţii şi nimic mai mult.
S-a reuşit stabilirea că naaşterea proceselor senzoriale este realizată de alte structuri neuronale decât a celor
musculare. În joc intră nu numai receptorii, dar şi căile de conducre diferite. În centrul atenţiei a fost, fireşte,
modalitatea senzorială vizuală. De asemenea, cum cu greu încercau Bell, mangedii şi Muller să schiţeze, părţi
specializate din creier. Separarea părţii din sistemul nervos care se ocupa de activitatea motoare, de cea care se
ocupa de modalităţile senzoriale a adus la viaţă problematică fiziologiei modalităţilor senzoriale.
Înaintea fiziologilor interesul pentru studiul modalităţilor senzoriale a avut grijă să-l deschidă fizicienii şi
matematicienii. Au făcut acest lucru prin studiile lor de optică. Ei au evidenţiat pentru prima dată o serie efecte
perceptive vizuale interesante. Au făcut pasul necesar, ca din acel moment funcţii otice asemănătoare să fie
studiate ca funcţii vitale din perspectivă fiziologică, aşa cum ele se manifestă la om şi la restul vieţuitoarelor.
Trecere însă la studiul modalităţii senzoriale vizuale a pus fiziologia în faţa unor probleme anterior niciodată
întâlnite. Bunăoară s-a formulat problema de a pune aceste modalităţi senzoriale în srviciul recunoaşterii
proprietăţilor obiectelor, de a servi la orientarea în spaţiu şi timp. Ori o asemena orientare implicit a făcut
trimitere la conştiinţa umană, la orientarea spre sine a activităţii. O dimensiune a activităţii care cuprinde sfera
reflectării subiective, una greu de abordat şi de cunatificat din perspectivă fiziologică, a ştiinţelor naturii în
general. Astfel, studiile de optică şi acustică au avut meritul să aducă pe acelaş tărâm interesul pentru
abordarea fenomenelor psihice cu metodele şi procedeele fiziologiei.

3. Principiul “energiei specifice a simţurilor”.


Esenţa noi perspective investigative a fost foarte bine cuprinsă în principiul “energiei specifice” a stimulilor,
formulat de Bell şi de Muller independent unul de celălalt.
Baza principiului se află în aşa-zisa teorie cauzală, în acord cu care modalităţile senzoriale sunt considerate ca
un efect al influenţelor externe exercitate asupra organismului. La aceleaşi efecte erau reduse şi influenţele
conştiinţei. Dar, spre deosebire de conştiinţă, izvoarele acestor modalităţi senzoriale erau căutate nu în lucuri
ca obiect al cunoaşterii, ci în schimbările pe care agenţii stimulatorii le puteau cauza în nervi. Se făceau referire
la acele situaţii empirice când asupra receptorilor se acţiona mecanic sau electric cu agenţi stimulatori
neobişnuiţi, care cauzau diferite senzaţii vizuale, auditive sau de alt fel.
Plecând de la astfel de premize Muller şi Bell au ajuns la concluzia că la nivelul conştiinţei nervii senzoriali nu
reflectă propriu-zis proprietăţile externe ale lucrurilor. După Muller senzaţiile ne oferă informaţii nu asupra
formei externe a lucrurilor, ci asupra stării funcţionale a modalităţilor senzoriale. Senzaţia nu este trăirea în
conştiinţă a proprietăţilor calitative de diferite feluri a obicetelor, ci contientizarea ştării activităţii nervoase în
raport cu acţiunea unor agenţi stimulatori; aceste diferenţe calitative sunt cele care diferă la nivelul diferitelor
modalităţi senzoriale. Acestea sunt denumite energii senzoriale. Produsele minţii, spune Bell, se desfăşoară nu
în cadrul limitat al obiectelor create, ci în cel pe care îl limitează modalităţile noastre senzoriale.
Nici Bell şi nici Muller n-au negat nici un moment că senzaţiile sunt rezultatul acţiunii materiale a agenţilor
stimulatori externi exercitat asupra organismului. Negau însă faptul că informaţia astfel dobândită ar putea să
însemne şi altceva decât schimbările ce puteau avea loc la nivelul sistemului nervos. Muller susţinea că la
acţiunea unor agenţi stimulatori în noi nu se pot naşte senzaţii care nu s-ar putea naşte şi fără acţiunea
acestora. Eventualele diferenţe dintre diferitele modalităţi senzoriale, Muller le-a pus pe seama energiilor

54
specifice diferite de la o modalitate senzorială la alta. Totul deci se află în interiorul modalităţii senzoriale, care
energii senzoriale se eliberează doar la acţiunea agenţilor stimulatori externi.

4. Influenţa lui Kant şi nativismul


Principiul “energiei specifice a simţurilor” a explicat diferenţele dintre diferitele modalităţi senzoriale. S-a
formulat problema energiei diferite ce se pune în funcţiune în cadrul fiecărei modalităţi senzoriale în parte.
Numai că cu influenţele agenţilor stimulatori externi asupra substratului nervos specializat încă nu pot fi
explicate cum iau naştere formele cele mai generalizate de reflectare, cu deosebire imagina în spaţiu a
lucrurilor. Părerea lui Muller a fost că fiziologia poate să fie foarte bine ajutată de estetica transcedentală a lui
Kant. În acord cu această teorie schema spaţială reflectată a lucrurilor este e natură apriorică, în care stare este
prezentă în conştiinţă. Muller chiar îşi propune să “fiziologizeze” această perspectivă de gândire teoretică, de a o
transforma într-o proprietate de reflectare senzorială spaţială distinctă localizabilă la nivelul structurilor
corporale - la nivelul retinei. Pe întinderea retinei se aşează imagini bidimensionale iar adâncimea lor se
datorează doar sensibilităţii tactile. Această învăţătură asupra recepţiei spaţiale cu care ne naştem ulterior a fost
denumită nativistă şi a fost contrapusă empirismului, care conferă experienţei individuale rolul central în
reflectarea spaţială.

5. “Principiul anatomic” şi ipoteza lui Weber despre “câmpul senzorial”.


Naşterea nativismului departe de a se fi rezumat doar la inflenţele teoretice ale lui Kant. O altă sursă a acestei
perspective de gâdire s-a aflat în “principiul anatomic” dominant din fiziologia vremii. Bunăoară determinarea a
ceea ce se reflectă doar de traseele anatomic diferite pe care le urmează nervii fiecărei modalităţi senzoriale
conduce iminent la aceaşi teorie nativistă. Ulterior acest nativism a fost categorisit ca unul înşelător: pentru că
din moment ce se susţine că unele forme preexistă moştenite, cu nimic nu putem să ne înbogăţim cunoştinţele
despre această reflectare.
Mai mult, toţi aceşti gânditori ce şi-au însuşit “principiul anatomic” al sistemului nervos ca substrat pentru
explicarea reflectării senzoriale au fost autorii unor ipoteze cuezătoare. Printre aceştia poate fi înrolat şi Ernst
Heinrich Weber (1795-1878) cu ipoteza sa asupra câmpului senzorial. Cartea acestuia despre tact apare în 1834
în limba latină (De tactu), o carte fundamentală pentru viitoarea psihologie experimentală. Weber a studiat
sensibilitatea tactilă pe baza de experienţă proprie. În cursul experienţelor sale s stabilit că între doi agenţi
stimulatori ce acţionează asupra pielii doar atunci putem să facem deosebire, dacă acestea se află suficient de
departe unul de celălalt şi că aceste distanţe sunt diferite pe diferite părţi ale corpului. A postulat că în cazul că
de subiectul simte doar o singură senzaţie, cei doi excitanţi tactili ating o zonă cu o singură inervare. Întreaga
supraafaţă a pielii poate fi considerată sumă de hărţi senzoriale tactile de diferite mărimi. Pentru a lua naştere
două câmpuri senzoriale tactile este necesar ca între cele două câmpuri să mai fie încă un câmp intermediar.
Părerea lui Weber a fost că sistemul periferic al capetelor senzoriale cu circuitele care trec prin creier. Mai
formulează şi acea problemă, în acord cu care coordonarea spaţială şi temporală este opera unui aşa-zis
“instinct intelectual”. Constribuţia lui Weber constă în a fi aliniat metodele şi tehnicile sale de studiere a
sensibilităţii alături de cele ale ştiinţelor naturii.De asemenea a introdus în aceste studii experimentale
procedeele matematicilor.

6. Descrierea fenomenelor senzoriale ca atare

55
Alături de descrierea fenomenelor senzoriale în raport cu apparatul neurologic aparent, a mai apărut şi o altă
direcţie, în care diversele fenomene senzoriale sunt consemnate ca atare, cum ele rezultă din autoobservaţii.
Ele sunt făcute concomitent cu descrierrea fenomenologiei luminii şi a culorilor.
Iniţiatorul acestei noi direcţii a fost Newton, care în 1704 scrie renumita sa lucrare “Optica”. Preocuparea este
preluată de Thomas Zoung (1773-1829), fizician şi medic englez, unul din autorii teoriei naturii ondulatorii a
luminii. În 1801 a lansat ipoteza că la nivelul retinei există trei straturi sensibile, fiecare din ele fiind sensibile la
altă culoare, la violet, la albastru, respectiiv la verde. La acţiunea unui asemenea gent stimulator de lumină
compusă, aceasta ajunge în posesisa a trei elemente neuronale, celelalte culori rezultânnd din compunerea
celor trei. O teorie care va avea să fie atacată de marele poet şi om de ştiinţă german Göethe. Rezultatele
cercetărilor sale le-a sintetizat în cartea cu denumirea de “Teorie a culorilor”.
Goethe a contrazis argumentele lui Newton privind cum lumina albă într-o prizmă se desface în mai multe
culori. Apropiind de concepţiile aristotelice el susţine că cele mai simple două culori sunt albul şi negrul. Celelate
culori sunt rezultatul combinaţiei dintre cele două culori şi aer. Ne cum razele solare trec prin aer, pe acestea
ajungem să le considerăm albe, galbene sau violete.. De-şi opinia lui Goethe s-a dovedit repede greşit, ea
conţine observaţii interesante legate de cum culoarea ajunge reflectată la nivelul conştiinţei.
Stimulat de Goethe îşi începe activitatea tânărul Johanes Muller ca şi tânărul evanghelist pshofiziolog ceh
Purkinje (1787-1869). Purkinje a făcut numeroase descoperiri importante în domeniul cunoaşterii senzorialităţii
vizuale a culorilor. Neuronii din retină descoperiţi de el vor avea să-i poarte numele, la fel şi imaginile surprinse:
“figuri Purkinje” (care apar la nivelul umbrelor vaselor sanguine retineale), “imagini Purkinje” (modularea
gradată a culorii albastre şi răşii la apus de soare) ş.a.
Urmând linia de gândire a lui Younng, Purkinje a descris cum se modulează în câmpul vizual izvoarele
diferitelor culori la nivelul periferic al retinei. În plus reuşitele lui Purkinje sunt de pus în mod egal pe seama
aptitudinilor sale de bun introspecţionist. Cu mare rigurozitate el a despăţit ceea ce poate fi pus pe seama
organului în sine şi cele subiectele constatate. Spre deosebire de Muller care iluziile optice le considera ca
veritabile “adevăruri vizuale”, puse pe seama eneergiilor din nervi, pe toate acestea Purkinje le consideră ca pe
nişte produse ale creierului.
Baza unităţii de reflectare senzorială după Purkinje este nu capacitaea de sinteză a creierului ci modul cum în
obiect se pot uni diferitele proprietăţi naturale. Iar aceste proprietăţi sunt nenumărate, unele dintr eele fiind
indispensabile realizării problemelor vieţiii. Forma din care s-au dezvoltat celelate simţuri este reprezentativă
pentru întregul organism şi este o aşa-numită “senzaţie generală”. Problematica vederii în sine, a ceea ce se
reflectă ca proprietate aparte în lucruri şi obiecte o consideră ca un produs perfecţionat a relaţiilor organism-
mediu, ca avându-şi originea în ceea ce înseamnă durere, foame, satisfacţie. Un rol important conferă acţiunilor
asupra obiectului, fără de care nu s-ar putea obţine mare diversitate dereflectare senzorială. O viziune în
general antinativistă.

TEORIA CEREBRALĂ
1. Cortexul cerebral ca organul cel mai important al psihicului.
Învăţătura despre produsele activităţii crebrale a cunoscut o înrădăcinare progresivă. În situaţiile în care
evidenţele şi cunoştinţele pozitive lipseau, când încă nu erau elaborate criterii ştiinţifice de învestigare, s-a
dovedit un interes tot mai viu şi practic faţă de orice progres şi informaţie despre activitatea cerebrală. Prin
consecinţă s-a născut chiar o ramură ştiinţifică cunoscută sub numele de frenologie.
Întemeietorul acestei ramuri a fost Franz Joseph Gall, medic şi anatomis german (1758-1828). El a pornit de la
principiul că diversele aptitudini comportamentale au o corespunzătoare reprezentare la nivelul sturcturii

56
creierului. S-au efectuat chiar mai multe experienţe care au avut ca scop identidicarea la acest nivel, al
camerelor cerebrale, a unor funcţii cum sunt memoria, inteligenţa ş.a. Se ştie că discuţiile legate de existenţa
unui “hol” a senzorialităţii generale se duceau se foarte multă vreme. Gall a cutezat pentru prima dată să
localizeze pe suprafaţa masei creierului toate forţele spirituale şi aptitudinile psihice, aşa cum acestea erau
cunoscute în psihologia aptitudinilor de atunci. Moment din care cercetările în domeniu au încetat să mai caute
camerele corespunzătoare diferitelor procese sau funcţii psihice, unde să se identifice substratul substanţial al
acestor. Căutările din acesel moment s-au îndreptat spre elaborarea hărţilor de reprezentare a acestora pe
suprafaţa sau în masa creierului. O asmenea perspectivă a fost completată cu interpretarea în acord cu care că,
unele rătţi corticale, ca şi întreaga dezvoltare cerebrală acţionează asupra formei capului. Adică deja de la
studiul formei scalpului se poate porni la studiul proprietăţilor individuale ale personalităţii, la diagnosticarea
trăsăturilor de caracter.
Cu deosebire discipolii săi au pornit cu acest punct de plecare la veritabile studii menite să stabilească legătura
dintre diferitele proeminenţe posibile de pe scalp, care erau îndată colerate la un mod sau altul de comportare,
pe manifestarea aptitudinilor individuale etc. Frenologia a devenit în scurt timp o ştiinţă foarte populară. A Avut
meritul să postuleze cu tărie oportunitatea localizării cerebrale a diferitelor funcţii psihice; a făcut trimitere
directă la necesitatea iniţerii de studii experimentale în acest sens.

2. Critica frenologiei şi noua viziune localizaţionist.


Cei care l-au atacat cu înverşunare pe Gall au fost gânditorii spiritualişti şi idealişti, pentru că printr-o asemenea
concepţie frenologică li se submina din temelii postulatul unităţii şi imaterialităţii vieţii sufleteşti. Un alt
cercetător cu numele de Pierre-Jean Marie Fourens (1794-1867), fiziolog francez, a atacat aceaşi problemă
dintro altă perspectivă, în acord cu care creierul este organul gândirii, iar ceea ce se întâmplă în interiorul
acestuia trebuiesc cunoscute cu metodele şi tehnicile ştiinţelor naturii.
Florens a procedat la extirparea unor părţi din sistemul nervos central, în unele situaţii a încercat să acţioneze
asupra acestora cu narcotice. Pe baza studiilor sale ajunge la acea concluzie că procese psihice ca senzaţiile,
voinţa, gândirea inteligenţa etc, îşi găsesc localizarea înntr-o unitate în masa structurală a crierului. Cerebelul
răspunde de coordonarea mişcărilor şi de orientare, bulbul este un loc unde-şi găsesc localizarea diverse funcţii
vital, corpii cvadrigemeni sunt responsabili de vedere, cordonul spinal are funcţii conducătoare etc.
Însemnătatea lucrărilor lui Flourens se află nu numai în faptuul a făcut netemeinică frenologia şi toate miturile
pe care le-a născut, dar a şi deschis o perspectivă obiectivă pozitivă de abordare a suportului organic al
activităţii psihice.

57