Finanţele publice

1. Esenţa finanţelor.
2. Obiectul şi metoda finanţelor publice.
3. Funcţiile finanţelor publice.
4. Mecanismul financiar.
5. Politica financiara.

1) Finanţele au apărut odată cu apariţia statului. Primele elemente de finanţe au fost dijma şi birul,
dar caracterul bănesc a acestor relaţii îl capătă în perioada capitalistă.
Finanţele sunt un sistem de relaţii apărute între stat, persoane fizice şi juridice, între diferite
state în legătură cu formarea şi utilizarea fondurilor băneşti. Finanţele sunt o componentă a relaţiilor
băneşti şi pot fi publice (care se asociază cu statul) şi private (relaţii financiare ale agenţilor
economici, întreprinderilor, băncilor).
2) Finanţele publice sunt nişte relaţii în primul rînd sociale apoi băneşti, între stat şi supuşii
statului în vederea repartizării pibului intern brut (PI Br) şi a venitului naţional.
Rezultatele dezvoltării economice îşi găsesc expresia în următorii indicatori macro-economici:
1. Produsul Global Brut (PGBr) – exprimă valoarea totală a bunurilor şi serviciilor
obţinute într-o anumită perioadă de timp.
2. Produsul Intern Brut (PIBr) – exprimă mărimea valorii adăugate a bunurilor
economice produse în interiorul unei ţări de către agenţi economici autohtoni şi străini
în timp de 1 an.
3. Produsul Intern Net (PINet) – reflectă mărimea valorii adăugate nete a bunurilor
economice destinate consumului final.
4. Produsul Naţional Brut (PNBr) – exprimă o formă bănească, rezultatele activităţii
agenţilor economici autohtoni care activează în interiorul ţării sau în străinătate.
5. Produsul Naţional Net (PNNet) – exprimă mărimea valorii adăugate, nete a bunurilor
şi serviciilor finale obţinute de agenţii autohtoni.

Definiţie: Venitul naţional include veniturile de la factorii de producţie (salariu, dobînda bancară,
rente, profit).

Ca ştiinţă finanţele publice şi-a început evoluţia încă din sec. XIII, ele fac parte din sistemul
relaţiilor economice, au un caracter istoric şi poartă amprenta condiţiilor economice, politice, sociale
în care îşi desfăşoară relaţiile statul ţării respective.
Părerile economiştilor despre finanţele publice cuprind:
• ca relaţii economice ce apar în procesul de repartiţie a produsului intern brut.
• ca metode de gestiune a finanţelor sectorului public, adică a bunurilor publice.
• relaţii economice de formare şi utilizare a fondurilor de resurse financiare publice.
• metode şi tehnici de urmărire şi percepere a impozitelor şi taxelor.
• metode de dimensionare şi repartiţie a cheltuielelor publice.
• întocmirea, aprobarea şi executarea bugetului de stat.
• plasarea şi rambursarea împrumuturilor de stat şi gestionarea lor.
• administrarea datoriei publice.

Conţinutul economic al finanţelor publice este dat prin trăsături caracteristice:

• existenţa statului.
• existenţa pibului (PIBr).
• relaţiile marfă – bani.

1
 Finanţele publice constituie o ramură importantă a ştiinţei economice avînd ca obiect de
studiu:
• metode de planificare şi prognozare.
• politică financiară promovată de stat.
• efectele directe şi indirecte a defalcărilor din buget.
• metode de determinare a eficienţei economice cu care este utilizat fondul public.

3) Finanţele publice îşi îndeplinesc misiunea lor socială prin 2 funcţii:

1. Funcţia de repartiţie – datorită ei se efectuază distribuirea produsului intern brut între guvern,
între persoane fizice şi juridice, constituirea şi folosirea fondurilor sociale. Această funcţie se
împarte:
a) în formarea fondurilor – din inpozite, taxe, amenzi, arendări, chirii şi rente.
b) destribuirea fondurilor financiare spre beneficiari,transferări, subsidii, subvenţii.
2. Funcţia de control – datorită acestei funcţii este posibilă verificarea, exactităţii vărsămintelor
fondurilor băneşti şi utilizării întemeiate eficiente a resurselor acumulate.

Controlul este necesar în următoarele domenii:

 modul de constituire a fondurilor
 repartiţia şi utilizarea fondurilor
 păstrarea integrităţii bunului statului
 onorarea cinstită şi la timp a plăţilor faţă de stat.

În Republica Moldova organele specializate de control financiar sunt:

 Curtea de conturi.
 Inspectoratul fiscal de stat.
 Departamentul de control financiar şi revizie a Ministerului Finanţelor.
 Poliţia economică a Ministerului Afacerilor Interne.

4) Fiecare economie are propriul său mecanism de funcţionare ce joacă un rol important în
realizarea problemelor economice şi sociale ale statului şi poartă denumirea de mecanism economic,
care cuprinde:
 structura economică pe ramuri
 formele specifice de activitate ale agenţilor economici
 principii şi metode de conducere
 instituţiile de orientare şi control
 metode de calcul a eficienţii
 moduri şi forme de stimulare
 metode şi forme de pedeapsă

Mecanismul financiar este o parte componentă a mecanismului economic şi reprezintă

totalitatea metodelor şi instrumentelor de natură financiară reglementate de dreptul financiar şi
aplicate de către stat pentru influenţarea proceselor social economice.
Mecanismul financiar este alcătuit din 5 elemente:
1. pîrghiile economico – financiare
2. metode administrativ – teritoriale
3. gestiunea financiară
4. dreptul financiar
5. controlul financiar

2
 În dependenţă de verigile economice, ramurile şi nivelurile relaţiilor financiare, mecanismul
financiar poate fi:
 al agenţilor economici
 al finanţelor publice (creditul public, bugetul)
 al asigurărilor atît de stat cît şi private

După nivelul de administrare mecanismul financiar al organelor republicane de conducere,

sau al celor locale (trezorăriile). Fiecare stat foloseşte pîrghiile sale specifice pentru dirijarea politicii
financiare.
Pîrghia economico – financiară este o categorie economică îndreptată şi utilizată în interesele
statului şi a agenţilor economici. Ele sunt:
 preţurile, tarifele, beneficiile, cursul valutar, dobînda, amenda – penalitatea şi renta
 impozitele, taxe, împrumuturi, subsidii, subvenţii, investiţii, transferuri, burse, pensii şi
diverse îndemnizatii
 emisia monetară, sistemul de retribuire, de amortizare

5) Politica financiară a autorităţilor publice de stat este activitatea de influenţare a proceselor

economice şi sociale prin metode şi instrumente de natură financiară în vederea realizării scopurilor
macroeconomice şi obţinerea echilibrului general în economie.
Principalele domenii de manifestare ale politicii financiare sunt:
 emisia monetară
 cursul valutei naţionale
 creditul şi dobînda
 cheltuielile publice
 resursele financiare publice (structura venitului)
 balanţe de plăţi externe
 privatizarea şi naţionalizarea
 asigurarea şi asistenţa socială, asigurarea de bunuri şi alte domenii

Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuie să stabilească mărimea, distanţa şi

structura optimă ale acestor cheltuieli, să precizeze căile, metodele şi instrumentele ce pot fi utilizate
pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar.
Politica financiară este compusă din două laturi:
1. politica monetar – creditară este activitatea de influienţare a proceselor social
economice prin oferta de bani în vederea realizării principalelor scopuri financiar –
economice. Instrumentele acestei politici sunt:
 operaţiunile cu hîrtii de valoare de stat se mai numesc obligaţii cumpărate sau
vîndute de banca naţională cu scopul măririi sau micşorării masei monetare în
circulaţie.
 modificarea ratei dobînzii bancare, influenţată de banca naţională prin mărirea
sau micşorarea dobînzii la resursele creditare acordate băncilor comerciale.

R.d.b.=
∑D ⋅ 100% D −dobînda
împrumutat
∑C.î. C.î . −capital

Rata dobînzii scade cînd masa monetară creşte şi invers.

3
  modificarea ratei rezervelor obligatorii – schimbarea cotei de depozite bancare
păstrate în numerar la banca naţională (dacă rezervele sunt mai mici masa
monetară creşte şi invers)
 intervenţia băncii naţionale pe piaţa valutară – stabilirea nivelului cursului
valutar prin vînzarea sau cumpărarea monedei proprii

2. politica bugetar – fiscală este activitatea de influenţare a proceselor social–

economice prin venituri şi cheltuieli publice. Instrumentele politicii sale sunt:
Veniturile şi cheltuielile.
Politica financiară are 2 părţi componente cum ar fi strategia şi tactica, iar în realizarea
ei se bazează pe următoarele principii:
 generale – care asigură eficienţa politicii financiare bazîndu-se pe legile
economice, condiţiile social-istorice, experienţa altor ţări şi a anilor precedenţi.
 parţiale – specifice unor ţări în dependenţă de condiţiile politice, climaterice şi
politica externă.

Banii. Rolul şi funcţia lor

în sistemul economic.

1. Moneda şi functiile ei.

2. Evoluţia monedei şi clasificarea semnelor
monetare.
3. Sisteme monetare naţionale.
4. Convertibilitatea monetară.
5. Sistemul monetar internaţional.

1) Apariţia monedei este rezultatul dezvoltării producţiei şi schimbului cu care a evoluat paralel.
Moneda este o marfă specifică ce serveşte ca echivalent şi mijloc de schimb pe un teritoriu anumit.
În cazul cînd moneda este instrumentul tranzacţiilor ce serveşte drept contrapartidă între ofertă
şi cererea tuturor bunurilor şi serviciilor pe toate pieţele.
Neajunsurile şi specificul trocului:
 întîlnirea a 2 agenţi economici în care unul vrea să se lipsească de un bun pe care
celălalt vrea să-l dobîndească.
 posibilitatea de comparaţie a 2 elemente ce fac obiectul cesiunii.
 divizibilitatea bunurilor propuse la schimb.

Moneda înlătură aceste neajunsuri ducînd la dispariţia trocului (schimb natural) în 2 operaţii:
una de vînzare – flux real contra flux monetar care permite obţinerea monedei, folosită apoi pentru
operaţiunea de cumpărare (flux monetar contra flux real).
În funcţie de etalon al valorii moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate
ceea ce permite compararea lor. Ca orice etalon moneda este variabilă, puterea ei de cumpărare
variază în perioada de creştere şi scădere a preţurilor. În evoluţia monedei această funcţie a fost
îndeplinită iniţial de bunuri obişnuite apoi de metale preţioase, iar la etapa actuală funcţionează un
nou tip de etalon bazat pe puterea de cumpărare.
Între operaţiunea de vînzare şi cumpărare care intervine în 2 momente de timp diferite,
moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare. Fiind un instrument de dezamizare (instrument
4
permanent de rezervă a valorii) ea face parte din patrimoniul oricărui agent economic paralel cu alte
active:
 active cvasimonetare (depozite pe termen lung)
 active financiare (acţiuni, obligaţiuni)
 active reale legate de bunurile – imobiliare

În raport cu aceste active moneda efectivă prezintă diferenţele:

 un preţ al tranzacţiei mult mai redus în raport cu lichiditatea
 o constantă a valorii sale nominale
 un randament nul cînd nu este pus în circulaţie

Moneda existentă în economie la momentul dat reprezintă suma activelor care servesc
agenţilor economici ca rezervă a valorii şi puterii lor de cumpărare.
Valoarea monedei variază în raport cu preţul bunurilor şi serviciilor. Moneda efectivă se
deosebeşte de alte active de rezervă prin lichiditate, iar lichiditatea depinde de:
 cît de uşor poate fi vîndut sau cumpărat activul
 costul de vînzare sau de cumpărare a tranzacţiilor
 previzibilitatea şi stabilitatea preţului

2) Moneda apare de timpuriu fiind prezentă în tranzacţii sub forma unor mărfuri foarte variate.
Măsurarea valorii mărfii obişnuite se efectua prin stabilirea unui bun în calitate de etalon monetar,
bunul trebuia să fie divizibil şi să prezinte o valoare proprie suficient de mare şi stabilă.
Consecinţele evoluţiei monedei sunt:
 creşterea încrederii agenţilor economici faţă de autorităţile monetare centrale şi băncile
comerciale
 statutul său privat se schimbă cu cel public
 diminuarea costului de producţie

Clasificarea monedei:

1. după forma de existenţă, metalică şi de hîrtie (bani scripturali)

2. după emitent, create de agenţi economici, creată de bănci, creată de tezaur
3. după valoarea proprie deosebim:
a) moneda cu valoare integrală
b) moneda de semn (banii de 15, 10)
4. după obligaţiile asumate de emitent monedele pot fi convertibile şi neconvertibile
5. după capacitatea liberatorie se împarte în:
a) moneda legală
b) moneda fracţionară
c) moneda facultativă (dolar, euro)

3) Pe măsura dezvoltării societăţii statele şi-au creat norme şi instituţii care să reglementeze,
organizeze şi supravegheze relaţiile monetare, astfel sau constituit treptat sistemele monetare
naţionale (SMN) care reglementau misiunea, punerea şi retragerea din circulaţie a monedei. Cît timp
la baza sistemelor monetare s-a aflat etalonul aur, metalul a constituit legătura dintre aceste sisteme.
Înlocuirea aurului monetar cu monede naţionale bazate pe încredere şi nu valoare materială a dus la
dezechilibre monetare şi descriminări în sfera plăţilor.
În anul 1974 baza sistemelor monetare devine – etalonul puterii de cumpărare. Sistemele
monetare au în structura lor următoarele elemente componente:
5
 1. Unitatea monetară – cantitatea de metal preţios stabilită prin lege de autoritatea
monetară să îndeplinească funcţia de etalon monetar (raportul valorii între două unităţi
monetare, cursul de schimb ce exprimă preţul unei monede exprimată în altă monedă
cu care se compară valoarea).
2. Etalonul monetar – în funcţie de etalon monetar au existat mai multe tipuri de sisteme
monetare:
 sistem monetar ce avea etalonul în metal
 sistem monetar bimetalistic bazat pe aur, argint şi monometaliste sau aur sau
argint
 sisteme monetare bazate pe etalonul combinat (aur - devize)
 sistem bazat pe etalonul putere de cumpărare, moneda emisă şi pusă în
circulaţie pe plan naţional şi internaţional are un etalon format din contribuţia
bunurilor şi serviciilor create în cadrul fiecărei economii naţionale.

3. Modul de batere şi circulaţie a monedelor cu şi fără valoare integrală:

 baterea şi punerea în circulaţie a monedelor cu valoare integrală prevede
valoarea reală a monedei în corespundere cu valoarea nominală
 baterea şi punerea în circulaţie a monedelor fără valoare integrală – pentru
satisfacerea nevoilor de monedă erau folosite monede de valoare unică.
Valoarea lor iniţială nu era determinată de valoarea metalului din care se
confecţionau (fiecă erau din zinc, aramă), dar de valoarea aurului pe care îl
reprezentau în circulaţie
4. Modul de emisiune şi punerea în circulaţie a monedei de hîrtie fapt ce a dus la
retragerea din circulaţie a monedei marfă în depozitele băncii emitente de monede de
hîrtie. Banca emitentă păstra un depozit de aur ca element activ în balanţă, în timp ce
moneda de hîrtie era un element de pasiv.

4) La începutul evoluţiei sale convertibilitatea a constituit un mecanism intern al economiei

realizînd legătura şi echilibrul între moneda – marfă şi cantitatea de monedă de hîrtie.
Astăzi convertibilitatea este o verigă obligatorie pentru pătrunderea unei monede naţionale pe
pieţile altor ţări. În cadrul etalonului aur – devize a dispărut libera convertibilitate în aur şi au fost
stabilite cursuri fixe de schimb reglementate de autorităţile monetare naţionale conform tranzacţiilor
internaţionale.
Convertibilitatea reprezintă capacitatea unei monede de a circula pe plan internaţional şi poate
fi totală sau parţială. Convertibilitatea totală o are (€, $, lira stelină, euro japonez). Convertibilitatea
parţială – este acea stabilită în cazul unor acorduri. Există şi valute neconvertibile.

Actuala convertibilitate se bazează pe puterea de cumpărare cu care fiecare economie garantează

emisiunea şi circulaţia monedei sale naţionale (gama de bunuri şi servicii ce pot fi procurate în orice
moment cu respectiva monedă).
Pentru ca moneda unei ţări să fie considerată convertibilă economia acestei ţări trebuie să
asigure un nivel relativ stabil, putere de cumpărare, competitivitatea calităţii şi a preţului pentru
bunurile exportate, echilibrarea balanţei de plăţi, eliminarea restricţiilor monetare şi valutare pentru
toate tipurile de operaţiune.
Balanţa de plăţi reprezintă un instrument economico-statistic în care se includ şi se compară
încasările şi plăţile realizate într-o ţară, pentru o anumită perioadă de timp.
Balanţa comercială reprezintă tabloul statistico-economic în care se înregistrează şi se
compară în formă bănească exportul şi importul de bunuri economice efectuate de o anumită ţară în
perioada de 1 an de zile.

6
5) Bazele sistemului monetar internaţional (SMI) au fost puse în 1944 de conferinţa monetară şi
financiară ce reprezintă un ansamblu de norme de tehnici convenite şi acceptate pe baza unor
reglementări instituţionalizate menite să coordoneze comportamentul monetar al ţărilor în relaţiile de
plăţi şi de stingere a angajamentelor reciproce generale de schimburile comerciale , necomerciale şi
mişcările de capital pe plan internaţional.
Scopul SMI constă în asigurarea unei largi cooperări monetare şi pe această bază să contribuie la
creşterea comerţului internaţional.
Pentru atingerea acestor obiective s-au efectuat următoarele măsuri:
 a fost ales etalonul monetar
 menţinerea stabilităţii cursurilor de schimb a monedelor naţionale(abaterea ± 1,5%)
 asigurarea convertibilităţii internaţionale a monedelor
 crearea rezervelor monetare oficiale
 echilibrarea balanţelor de preţ adică dintre inport şi export

Pentru supravegherea respectării principiilor sus menţionate au fost create organizaţii monetare
şi de credit internaţionale (Fonduri Monetar Internaţionale (FMI)) şi (Banca Mondială (BM)).
FMI – este una din cele mai importante instituţii în viaţa financiară internaţională şi are ca
scop creditarea temporară a deficitelor balanţelor de plăţi pentru ţările ce se obligă să aplice o politică
de relansare economică şi valutară.
BM – este o denumire generică ce reuneşte 4 instituţii economice internaţionale:
1. BM pentru reconstrucţii şi dezvoltare (BIRD)
2. Asociaţia internaţională pentru dezvoltare
3. Agenţia de garantare a investiţiilor

SIM – include următoarele elemente:

 Cadrul juridic al relaţiilor valutar financiare.
 Instituţiile financiar bancare cu caracter regional şi universal.
 Instrumentele şi mecanismele economice de tehnică valutar – financiar.
 Piaţa valutar financiară – unde au loc tranzacţiile de vînzare-cumpărare, de devizer.
(Piaţa de la Londra, Paris, Cicago, Tokio) şi piaţa financiară de capital care include
investiţiile externe directe de capital (pentru construirea de noi întreprinderi) în special
de cele producătoare; creditele externe; investiţiile externe de portofoliu (procurarea
pachetului de control al acţiunilor în ţările străine).

Piaţa resurselor financiare

1. Piaţa monetară şi creditul.
2. Sistemul bancar şi operaţiunele lui.
3. Piaţa hîrtiilor de valoare (PHV).
4. Piaţa valutară.

1) Piaţa capitalului reprezintă relaţiile băneşti care se formează în procesul atragerii şi plasării
fondurilor băneşti, relaţii rezultate din confruntarea cererii şi ofertei de capital.
Oferta de capital – reflectă totalitatea mijloacelor băneşti disponibile pentru plasament la un
anumit moment dat şi la un anumit preţ numit dobîndă.
Cererea de capital – reflectă totalitatea nevoilor de capital al agenţilor la un anumit moment şi
la un nivel al dobînzii pe care sunt dispuşi să o suporte.
7
 Piaţa capitalului cuprinde 2 componente principale:
1. Piaţa capitalului pe termen scurt (relaţiile care formează domeniul atragerii şi plasării
fondurilor pe termen pînă la 1 an – descrierea operaţiilor interbancare, operaţiuni cu
active financiare cu o scandenţă scurtă).
2. Piaţa de capital pe termen mijlociu şi lung care include:
 piaţa hîrtiilor de valoare pe termen lung
 piaţa împrumuturilor pe gaj de titluri pe termen lung
 piaţa ipotecară

Elementul de bază al pieţii de capital este dobînda, care reprezintă un venit însuşit de
proprietarul oricărui capital antrenat într-o activitate economică sub formă de excitent în raport cu
capitalul avansat.

Funcţiile dobînzii:

1. Ea influenţiază asupra repartizării factorilor de producţie şi folosirea lor mai efecientă.

2. Ea serveşte ca pîrghie de stimulare a firmelor şi a populaţiei în economisirea unor părţi ale
venitului.
3. Ea serveşte ca modalitate de a asigura băncilor recuperarea cheltuelilor efectuate şi obţinerea
unui profit.
4. Ea serveşte ca pîrghie de redistribuire a veniturilor.

Dobînda totală include:

 primă de risc
 cheltuieli de gestiune
 dobînda pură

Mărimea absolută a dobînzii constituie masa dobînzii, iar raportul procentual dintre masa
dobînzii şi capitalul împrumutat constitue rata dobînzii.

∑ Dobînzii × 100 %
Rata dobînzii = (1)
∑ Capit . împrumutat

∑ Dobînzii = R. dobînzii × ∑C.î . (2)

100 %

Factorii care influenţiază asupra ratei dobînzii (R.d):

 rata profitului
 cererea şi oferta de capital împrumutat
 riscul pentru cei ce acordă capitalul împrumutat
 inflaţia
 politica monetară a guvernului
 conjuncţia economică

Piaţa monetară – constă din ansamblul tranzacţiilor cu moneda din confruntarea specifică a
cererii şi ofertei în funcţie de preţul ei (R.d)
Piaţa monetară se află în stare de echilibru cînd la un anumit nivel al ratei dobînzii cantitatea
de monedă este egală cu cea cerută.
Cererea de monedă depinde de:

8
  volumul total al schimburilor de mărfuri şi servicii
 viteza de rotaţie a unităţii monetare
 volumul creditului de consum
 comportamentul agenţilor economici faţă de monedă (intensitatea înclinaţiilor spre
lichiditate)
Oferta de monedă ţine de operaţiunea de creditare şi în calitate de ofertanţi ai masei monetare
sunt:
1. banii sau masa de bani oferită în credit agenţilor economici
2. trezorăria
3. banca naţională

Unul din elementele de bază a pieţii monetare este creditul, care determină împrumutul
acordat în formă bănească sau în formă de marfă pe bază de restituire sau rambursare a unei dobînzi.
Ca subiecţi ai creditului sunt:
1. Creditorul – persoana ce dă cu împrumut.
2. Debitorul – persoana ce se angajează să remburseze creditul cu o dobîndă bancară.

Sursele creditului:
 mijloacele băneşti disponibile ale întreprinderii
 mijloacele băneşti disponibile din bugetul de stat
 mijloacele băneşti disponibile a populaţiei depuse în băncile de economii
 mijloacele băneşti disponibile acumulate pe conturile diferitor fonduri publice

Funcţiile creditului:
 de redistribuire a mijloacelor băneşti disponibile
 de transformare a banilor în investiţii capitale
 de susţinere a micului bussines
 de reducere a masei monetare în circulaţie
 de accelerare a procesului de realizare a mărfurilor
 de îmbunătăţire a consumului
 de extindere a activităţii economice externe
 de reducere a deficitului bugetar

Formele de credit:
 Credit bancar – acordat în formă bănească de către instituţiile bancare
 Credit comercial – acordat în formă de mărfuri de către agenţii economici

Sistemul de credit include mai multe tipuri:

1. Credite acordate în dependenţă de subiectul de proprietate:

 credite private
 credite de stat

2. Credite acordate în dependenţă de termenul de rambursare:

 credit pe termen scurt (1 an)
 credit pe termen mijlociu (5 ani)
 credit pe termen lung (> 5ani)
 fără termen (pe viaţă)

3. Credite acordate în dependenţă de modul de garanţie:

9
  personale
 de lombard
 ipotecare ( - dobînda bancară max 8%
- rambursarea timp de 10 ani
- creditul să acopere (apartamentul + imobilul) – 30%)

4. Credite acordate în dependenţă de forma de utilizare a lor:

 productive
 neproductive

5. Credite acordate în dependenţă de realizare teritorială:

 credite interne
 credite regionale
 credite externe

Principalele instrumente ale creditului sunt – creanţa, cambia, gajul.

2) Banca – o instituţie care efectiv utilizează mijloacele băneşti disponibile a întreprinderii şi a
populaţiei.

Funcţiile băncilor comerciale:

 reglează rata dobînzii
 oferă servicii specifice agenţilor economici
 exercită operaţiuni de vînzare şi cumpărare a valutei

Funcţiile băncii naţionale a Moldovei:

 asigură şi reglează cantitatea de bani în circulaţie
 previne falimentele băncii comerciale
 oferă servicii specifice guvernului şi băncilor comerciale
 pune în circulaţie moneda de vînzare
 exercită emisia banilor şi a hîrtiilor de valoare

Banca îndeplineşte 2 tipuri de operaţiuni:

1. Pasive – formarea mijloacelor proprii
− primirea depozitelor de la persoanele fizice şi juridice
− executarea operaţiunilor de casă a întreprinderilor şi instituţiilor
2. Active – acordarea de credite solicitanţilor
− investiţii bancare
− operaţiunile de leasing
− repartizarea hîrtiilor de valoare

Principala instituţie în sistemul bancar este Banca Naţională a Moldovei (BNM) ce

îndeplineşte următoarele sarcini:
 asigură stabilitate monedei naţionale
 oferă servicii specifice guvernului
 previne falimentele băncii comerciale
 asigură controlul asupra lichidităţii creditelor băncilor comerciale
 păstrează tezaurul statului

Specificul filialelor BNM:

10
 1. Interne – operaţiuni cu băncile comerciale, cu hîrtiile de valoare, cu bugetul de stat.
2. Externe – prezentarea intereselor ţării în relaţiile financiare cu străinătatea, primirea creditelor
străine, eliberarea licenţelor pentru exercitarea operaţiunilor cu valuta străină.

3) PHV – reprezintă o instituţie ce efectuiază emiterea, vînzarea şi cumpărarea HV.

Prin PHV se acumulează resursele băneşti ale persoanelor fizice şi juridice care se repartizează
pentru investiţiile capitale productive şi neproductive.
PHV se divizează în:
 piaţă primară – unde se efectuază emiterea şi plasarea primară a HV
 piaţa secundară – unde se efectuază cumpărarea – vînzarea HV emise anterior

HV pot fi clasificate:
 HV pe termen scurt
 HV pe termen lung
 HV cu venituri fixe
 Hv cu venituri variabile

Ca obiecte pe piaţa HV servesc acţiunile, obligaţiunile, bonurile de tezaur, cambia.

Instituţiile structurale ale PHV sunt:

 comisia de stat a HV
 casele de brocheraj
 bursa de valori

Bursa de valori – este o instituţie cu drepturi de persoană juridică, creată de participanţi

profesionişti la piaţa HV. Bursa de valori asigură tranzacţii cu HV, comentează cererii şi ofertei la
HV, determinarea cursului HV.

4) Piaţa valutară – reprezintă totalitatea tranzacţiilor de vînzare – cumpărare cu valuta.

Cererea de valută este distinată:

 pentru extinderea activităţii economice
 pentru obţinerea profitului
 pentru protecţia cursului de schimb a monedei naţionale
 pentru operaţiunele de import şi export
 dezvoltarea turismului

Oferta de valută se crează:

 din depozitele bancare şi conturile valutare ale agenţilor economici
 exportului de bunuri şi servicii
 atragerea creditului şi investiţiilor străine

Funcţionarea pieţii valutare presupune stabilirea unui curs valutar.

Cursul valutar – reprezintă preţul unei monede naţionale exprimată într-o monedă naţională cu
care se compară valoric.

Cursul valutar depinde de 2 grupuri de factori:

1. Factori interni – ritmul de creştere a pibului, evoluţia preţurilor, volumul masei
monetare, nivelul ratei dobînzii, situaţia social politică din ţară.

11
 2. Factorii externi – raportul dintre cerere şi ofertă pe piaţa externă, starea balanţei de
plăţi externe, conjunctura economiei mondiale.

Produsul naţional ca rezultat

al activităţii economice şi utilizarea lui

1. Conţinutul şi structura avuţiei naţionale.

2. Produsul naţional şi formele lui de manifestare.
3. Consumul, formele şi funcţiile lui.
4. Economiile şi investiţiile.

1) Avuţia naţională – reprezintă totalitatea bunurilor materiale şi spirituale, create şi accumulate

de societate şi de care dispune ea la momentul respectiv.

Avuţiile naţionale includ următoarele elemente:

 bunurile materiale acumulate prin muncă
 resursele naturale utilizate în procesul de producţie
 resursele umane
 potenţialul de cercetare
 învăţămînt
 cultură

Avuţia naţională se manifestă în următoarele forme:

 avuţie individuală
 avuţie colectivă
 avuţie publică

Avuţia naţională determină potenţialul economic care cuprinde:

 resursele de muncă
 resursele naturale
 stocurile de capital fix şi circulant
 bunurile populaţiei
 potenţialul creativ
 patrimoniul ştiinţific şi cultural

2) Indicatorii care sunt 6 la număr sunt reprezentaţi în Tema 1. Principalul indicator macro
economic este pibul care poate fi calculat atît în preţuri curente şi constituie – pibul nominal, iar pibul
calculat în preţuri fixe constituie – pibul real.
Raportul dintre pibul nominal şi cel real se numeşte deflatorul pibului şi reflectă modificările
ce apar la nivelul preţurilor sau în puterea de cumpărare a banilor.
Există 2 mecanisme principale de calcul a pibului:
1. Mecanismul de calcul prin sumarea veniturilor – numit mecanism de repartiţie.
2. Mecanismul de calcul prin sumarea de cheltuieli – numit mecanism de producţie.

12
I Model de calcul al pibului prin sumarea II Model de calcul al pibului prin sumarea
veniturilor. cheltuielilor.

PIB (SUA) PIB (SUA)

№ Indicatorii mlrd $ № Indicatorii mlrd

$
1 Amortizarea 505 1 Cheltuieli de consum personal 3226
2 Impozitele ind. (TVA acciz) 393 2 Investiţii de capital 765
3 Salariul 2905 3 Achiziţii de stat 964
4 Plata de arendă (renta) 20 4 Exportul NET 93
5 Dobînda bancară 392 ∑ PIB 4862
6 Venitul de la proprietate 325
7 Impozitul de la venitul firmelor 145
8 Devidendele 98
9 Profitul nedestribuit 79
∑ PIB 4862

Valoarea negativă a exportului se explică prin faptul că valoarea importului în acel an a

depăşit valoarea exportului.

3) Consumul – reprezintă partea din venitul naţional utilizată pentru cumpărarea de bunuri
materiale şi servicii destinate satisfacerii directe a necesităţilor şi a societăţii în ansamblu.
Consumul se manifestă în următoarele forme:
 în dependenţă de subiectul consumului deosebim consum privat şi consum public
 în dependenţă de obiectul consumului deosebim consum material şi nematerial
 în dependenţă de durata consumului deosebim consum de folosinţă curentă şi
îndelungată
 în dependenţă de modul de procurare a bunurilor şi serviciilor deosebim consum de
bunuri procurate prin mecanismul de vînzare – cumpărare, auto – consum, consumul
bunurilor produse personal.

Funcţiile consumului:
1. Serveşte ca mijloc direct de satisfaccere a necesităţilor oamenilor în obiecte şi servicii de
consum.
2. Serveşte ca pîrghie de influenţă asupra gradului de utilizare a factorilor de producţie.
3. Serveşte ca pîrghie de influenţă asupra dinamicii producţiei.
4. Serveşte ca mijloc de influenţă asupra echilibrului şi dinamismului economic.

În evoluţia consumului s-au conturat 3 tendinţe:

 scăderea ponderii cheltuielilor pentru produsele alimentare şi îmbunătăţirea structurii
consumului produselor de valoare ridicată
 menţinerea relativ constantă a părţii cheltuielilor pentru îmbrăcăminte şi comfort
personal
 creşterea ponderii cheltuielilor pentru servicii

În baza acestor tendinţe economistul austriac Enghel a formulat legea potrivit căreea «partea
cheltuielilor destinate alimentaţiei este cu atît mai mare cu cît venitul este mai mic şi invers».

13
 Proporţia consumului total de venit se exprimă prin înclinaţia medie şi marginală spre consum.
Înclinaţia medie spre consum (rata medie a consumului) = exprimă raportul dintre valoarea totală a
consumului şi valoarea totală a venitului.

∑consumul ×100 %
R.med.c =
∑venitul total
Înclinaţia marginală spre consum (rata marginală a consumului)

∆C
R.marg.c = ×100 %
∆V

− rata marginală a consumului este egală cu raportul variaţiei consumului asupra variaţiei venitului
exprimat în %.

4) Economiile – reprezintă surplusul de venit rămas în urma cheltuielilor de consum. Proporţia

dintre economii şi venit se exprimă prin înclinaţia spre economie medie şi marginală.
Înclinaţia spre economie medie (rata medie a economiilor) exprimă raportul dintre economii
şi venit.

R.med.e =
∑E ×100 %
∑V
Înclinaţia marginală spre economie (rata marginală a economiilor exprimă raportul dintre
variaţia economiilor şi variaţia veniturilor)

∆E
R.marg.e = ×100 %
∆V

Între consum şi economii există relaţii invers proporţional deoarece cu cît creşte consumul cu
atît se reduce economiile şi invers.
Partea din venitul naţional cheltuită pentru formarea capitalului ca factor de producţie se
numeşte investiţie.
Asupra procesului de investire influenţiază următorii factori:
 eficienţa marginală a capitalului şi nivelul ratei dobînzii
 riscurile asumate de întreprinzători şi respectiv de cel ce împrumută (creditor)
 randamentul viitor al capitalului
 fluctuaţiile profitului la investiţiile externe
 starea generală a economiei naţionale
 conjunctura economiei mondiale

Între venit, consum şi investiţii există relaţii de influenţă reciprocă. Aceste interdependenţe
sunt exprimate prin multiplicatorul şi acceleratorul investiţional.
Multiplicatorul – reflectă influenţa investiţiilor asupra venitului.
Acceleratorul – reflectă influenţa consumului asupra investiţiilor.

Sistemul fiscal (SF) şi

14
 specificul lui

1. Principiile sistemului fiscal şi subiecţii lui.

2. Funcţiile şi formele impozitelor.
3. Clasificarea impozitelor.
4. Structura impozitelor directe.
5. Structura impozitelor indirecte.

1) Sistemul fiscal – reprezintă totalitatea impozitelor, taxelor şi altor plăţi obligatorii. Sistemul
fiscal (SF) este bazat pe următoarele principii:
 posibilitatea reală de plată a impozitului
 progresivitatea impozitului pe măsura creşterii venitului
 unitatea impozitului
 caracterul obligatoriu
 simplicitatea impozitului
 mobilitatea impozitului

Elementele impozitului:
1. Subiectul – persoana fizică sau juridică care plăteşte impozitul.
2. Suportatorul impozitului – persoana fizică sau juridică care suportă impozitul.
3. Obiectul impunerii – sursele financiare supuse impozitării (averea, dobînda, încasările)
4. Unitatea impunerii – unitatea monetară supusă impozitării.
5. Cota impunerii – măsura aferentă unei unităţi din venit.
6. Termenul de impozitare sau transfer – lunar, trimestrial, anual.
7. Modul de impozitare – cînd se prevăd careva înlesniri sau sancţiuni în unele cazuri sunt
penalităţi.

2) Funcţiile impozitului sunt:

 funcţia economică
 funcţia fiscală (de formare a veniturilor bugetare)
 funcţia socială (de redistribuire a veniturilor în favoarea păturilor sărace)
 funcţie de reglare a tarifelor fiscale

Formele impozitelor sunt:

 directe (pe salariu, pe rentă, pe dobînda bancară, pe profit, dividende, mostenire de la
realizarea hîrtiilor de valoare)
 indirecte încasate de la mărfurile şi serviciile realizate (taxa pe valoarea adăugată,
accizele, taxele de stat şi taxele vamale)
În dependenţă de forma de încasare impozitele pot fi divizate în impozite proporţionale şi
impozite progresive.

3) Clasificarea impozitelor are loc după 3 principii:

1. După modul de percepere impozitele se împart:
 directe
 indirecte
15
 2. După termenul selectării deosebim:
 impozite permanente
 incidentare (extraordinare)
3. După nivelul de selectare deosebim:
 federale
 regionale
 de stat
 locale

În Republica Moldova în corespundere cu codul fiscal sunt încasate în bugetul de stat şi

bugetele locale următoarele impozite:
 întreaga gamă de impozite directe şi indirecte
 impozitul pe bunuri imobiliare
 impozitele asupra comerţului internaţional şi a operaţiunilor externe
 taxele pentru resursele naturale
 veniturile încasate din operaţiunile cu capital
 taxe şi alte încasări pentru fondul rutier
 venitul Net al Băncii Naţionale a Moldovei, alte taxe şi încasări

4) Impozitele directe se stabilesc nominal în sarcina persoanelor fizice şi juridice în dependenţă

de venitul sau averea lor în baza legilor, cotelor şi termenelor stabilite la nivel de stat.
Impozitele directe au fost I formă de impozitare şi la etapa actuală se utilizează în toate statele
lumii. Plătitorul poate aprecia suma impozitului deoarece îşi cunoaşte veniturile şi cotele impozitelor
ceea ce nu întotdeauna e posibil în plata impozitelor indirecte.
În Republica Moldova impozitele directe ce cuprind toate încasările derivă din:
1. Impozitul pe venit al persoanelor fizice – plătitorii sunt persoanele angajate care au o
sursă de venit pe teritoriul ţării date ca exemplu salariu, dobînda bancară şi termenul de
achitare este lunar. Codul fiscal privind aceste impozite este modificat anual.
2. Impozitele pe beneficiu întreprinzătorilor – plătitorii sunt toţi agenţii economici ce
desfăşoară o activitate de antreprenoriat, au bilanţ contabil, sunt persoane juridice pe
teritoriul Republicii Moldova indiferent de forma de proprietate. Întreprinderile agricole,
instituţiile bugetare şi necomerciale ce au surse de venituri în urma acestei activităţi.
Valoarea impozabilă apare în urma realizării producţiei, prestărilor de servicii de la
operaţiunile comerciale după ce se scad toate cheltuielile ce ţin de activitatea specifică a
agentului economic.
3. Impozitul funciar – plătitorii sunt posesorii de pămînt, organizaţiile agricole, iar ca obiect
al impozitării serveşte lotul de pămînt, terenurile agricole, terenurile cu construcţii şi
comunicaţii. Cotele sunt stabilite de parlament pentru fiecare an şi termenul de achitare de
obicei este pînă la data de 15 a fiecărei luni.
4. Impozitul pe bunurile imobiliare – se plăteşte în buget de către posesorii sau proprietarii
bunurilor imobiliare, iar termenul şi cotele deasemenea sunt stabilite de lege.

5) Impozitele indirecte se impun asupra vînzărilor de mărfuri şi prestărilor de servicii. Ele sunt
plătite de către agenţii economici, iar suportatorii sunt consumatorii. Aceste impozite sunt incluse în
preţurile de vînzare şi în statele dezvoltate au o pondere mai mică decît în ţările în curs de dezvoltare.
Impozitele indirecte se stabilesc atît la preţ cît şi la plus valoare. Ele nu sunt influenţate de
veniturile şi averea plătitorului. Deoarece indiferent de sursele de venituri consumatorii achită
aceleaşi preţuri. Cotele sunt de 2 tipuri:
 fixe la o unitate de marfă (cum ar fi accizele)
 procentuale – incluse în preţul mărfii (TVA)

16
 Cotele procentuale sunt mai convenabile pentru stat deoarece mărirea preţului duce la
creşterea veniturilor din aceste impozite.

TVA – în Republica Moldova se stabilesc la toate genurile de activitate, deoarece plătitorii

sunt atît persoane fizice şi juridice, rezidente şi nerezidente ce înfăptuiesc atît o activitate de
producţie cît şi o circulaţie de mărfuri sau prestează servicii pe teritoriul Republicii Moldova.
Taxele vamale se stabilesc asupra importului, exportului, tranzitului de mărfuri. Există 2 tipuri
de taxe vamale:
 tariful vamal – este un tabel cu toate taxele vamale de import-export stabilite procentual
faţă de valoarea mărfurilor
 taxe vamale – sunt preconizate pentru recuperarea cheltuielilor vamale

O parte din veniturile din taxele vamale revin departamentului de control vamal. Există
organizaţii internaţionale de comerţ ce coordonează cu taxele vamale în statele membre ale OMC
(organizaţia mondială a comerţului) ceea ce dă posibilitate de a folosi taxe unice şi permite de a
menţine aceleaşi condiţii în tranzacţia de mărfuri.
Taxele vamale la import joacă rolul protecţiei pieţii interne a producătorilor autohtoni, de
concurenţa străină, iar taxele la export împiedică ieşirea din ţară a unor bunuri necesare pentru
economia naţională.

Taxa de stat este o plată efectuată de persoane fizice sau juridice pentru serviciile prestate de
către instituţiile de stat şi de drept public. Sunt 6 tipuri de astfel de taxe:
 judecătoreşti
 notariale
 consulare
 de timbru (la paşaport, la divorţ, la certificate de căsătorie)
 de înregistrare
 de emigrare

Accizele sunt stabilite de stat la produsele nu de prima necesitate. În Republica Moldova ele
sunt impuse la următoarele categorii de mărfuri:
 la produsele de tutungerie
 la produsele de alcool
 petrol, benzină, motorină
 metale preţioase

În alte state accizele se mai stabilesc la boabe de cafea, la blănuri, autovehicule, pietre
preţioase, la aparatele de noroc. Există 2 cote de accizii:
 procentuale (la cele 4 enumerate mai sus)
 fixe (ce ţine de anumite pietre preţioase, blănuri, cafea)

Sunt cazuri cînd mărfurile exportate din Republica Moldova, în dependenţă de ţară agenţii
economici sunt eliberaţi de această plată.

Sistemul bugetar şi
principiile lui
17
 1. Definiţia şi principiile bugetului de stat.
2. Structura sistemului bugetar al Republicii Moldova.
3. Împrumuturile de stat. Trăsăturile şi caracteristicile.
4. Datoria publică şi indicatorii ei.

1) Bugetul de stat (BS) – este o categorie economică ce ţine de existenţa unui stat şi a relaţiilor
marfă-bani. Cu alte cuvinte bugetul este o balanţă care coordonează cu veniturile şi cheltuelile unui
stat. Mobilitatea resurselor financiare şi repartizarea lor din BS sunt influenţate de mecanismele pieţii
libere. Conţinutul economic al BS este foarte condiţionat de natura şi funcţiile statului.
Funcţia BS este de a asigura neîntrerupt cu mijloace băneşti progresele economice şi sociale
ale statului. Ca noţiune BS poate fi privit în 4 aspecte:
a) după conţinut BS este un fond centralizat de mijloace băneşti ale statului
b) ca categorie economică BS reprezintă relaţii băneşti între stat şi persoane fizice şi juridice
c) din punct de vedere financiar BS este planul financiar de bază a statului incluzînd venituri şi
cheltuieli
d) din punct de vedere juridic BS este legea obligatorie pentru toţi

BS – este o parte componentă a bugetului public naţional.

Bugetul public naţional (BPN) se divizează în:

 bugetul consolidat – care este format din bugetul de stat şi bugetul local
 bugetul asigurării sociale de stat

Principiile bugetului de stat diferă de la un stat la altul prin:

1. Universalitatea – prevede ca veniturile şi cheltuielile publice să fie înscrise în bugetul de
stat în sumele lor globale.
2. Unitatea – prevede înscrierea veniturilor şi cheltuielilor într-un singur document ce
permite cunoaşterea sumelor exacte a surselor financiare de destinaţie şi efectivele lor de
utilizare.
3. Neefectuarea veniturilor bugetare – prevede ca veniturile selectate să fie orientate pentru
acoperirea tuturor cheltuielilor, adică nu se permite ca un anumit izvor de venituri să fie
folosit pentru acoperirea anumitor cheltuieli.
4. Analitatea – prevede perioada de timp pentru care se înfăptueşte bugetul, în majoritatea
statelor anul bugetar coincide cu cel calendaristic, dar sunt cazuri sau ţări cînd el începe la
1 aprilie sau la 1 octombrie.
5. Echilibrul bugetar – prevede acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare, în
caz contrar apare dificitul bugetar (cînd cheltuielile sunt mai mari decît veniturile), iar
dacă veniturile sunt mai mari decît cheltuielile – excendent bugetar. Practic toate statele
prognozează dificitul bugetar care poate fi acoperit din veniturile extrabugetare
(împrumuturi de stat, emisia banilor, credite de la banca naţională, banca mondială). Orice
ţară tinde ca bugetul ei să fie echilibrat, adică cheltuielile să fie în corespundere cu
veniturile „regula de aur”.

În Republica Moldova dificitul bugetar este acoperit din următoarele surse:

 din contul creditelor acordate de Banca Naţională
 din contul creditelor străine
 din contul realizării hîrtiilor de valoare
18
Din contul bugetului este acoperită şi datoria publică internă şi externă.

2) Sistemul bugetar diferă de la un stat la altul şi este influenţat de structura organizatorică a

statului. Structura sistemului bugetar:
 legislaţia în baza căreia funcţionează acest sistem
 principiile de organizare a sistemului
 organele centrale şi locale
 structura sistemului bugetar
 relaţiile dintre bugetele locale şi cele de stat

Sistemul bugetar – constituie totalitatea elementelor sus numite şi este o parte componentă a
sistemului public financiar în Republica Moldova.

S.B.

B. Consolidat B. Asigurării sociale de stat Fonduri extrabugetare

B. stat
B. local

Procesul bugetar – reprezintă mecanismul de adoptare a legii despre bugetul public naţional şi
constă din 4 faze:
1. Elaborarea proiectului bugetului de stat – această responsabilitate şi-o asumă guvernul
prin intermediul Ministerului de Finanţe. Proiectul trebuie să includă atît legea cît şi
anexele şi indicatorii de bază economici ce au stat la temelia formării proiectului.
2. Dezbaterea şi adoptarea bugetului de către parlament – se analizează bugetul, liniile
politice bugetare, politica fiscală, valoarea veniturilor şi cheltuielilor, deficitul bugetar şi
careva schimbări care pot interveni pe parcursul anului.
3. Îndeplinirea legii – executarea bugetului se află în împuternicirea guvernului prin
intermediul trezorăriei. Pentru îndeplinirea bugetului Ministerul de Finanţe are dreptul să
atragă băncile comerciale.
4. Darea de seamă – la începutul anului următor Ministerul Finanţelor face raportul despre
îndeplinirea bugetului de stat, aceste dări de seamă sunt prezentate la parlament şi după o
analiză minuţioasă se adoptă.

Bugetele locale au menirea să satisfacă cheltuielile administrative, locale din care 90% revin
cheltuielilor ce ţin de acţiunile social-culturale.
Structura veniturilor din bugetul de stat este constituită de:
 impozitele directe şi indirecte
 taxe şi impozite locale prevăzute de lege
 veniturile din operaţiunile cu capital (din vînzările patrimoniului, administraţiei de stat şi
locale)
 şi din contul altor plăţi obligatorii

Cheltuielile din buget sunt orientate:

 finanţarea sferei sociale
19
  întreţinerea ministerelor de forţe şi supraveghere
 aparatul de stat
 investiţiile în economia naţională
 subsidii ale unităţilor economice
 diverse necesităţi social culturale
 acoperirea datoriei publice interne şi externe

3) Împrumuturile de stat sunt o formă a creditului public şi se caracterizează prin atragerea

mijloacelor băneşti de la persoanele fizice şi juridice spre finanţarea necesităţilor publice ale statului
printr-o formă specifică – emisia şi realizarea hîrtiilor de valoare de stat.
Cel mai des întîlnit este împrumutul de stat de la alte guverne şi organizaţii financiare
internaţionale.
Cel mai des întîlnit este împrumutul de stat de la alte guverne sau prin intermediul instituţiilor
specializate (bănci, societăţi de asigurări şi de pensii). În afara autorităţilor publice apel la creditul
public pot să facă şi întreprinderile private publice, mixte pentru a şi asigura activitatea economică şi
să-şi relanseze investiţiile în ţara dată.
Creditul public se acordă sub formă de garanţii, termen de rambursare, dobînda bancară şi are
următoarele caracteristici:
 caracter contractual
 caracter rambursabil
 garantează o contraprestaţie(dobînda, sau un 1% fix de venit)

Împrumuturile pot fi:

 de termen scurt (pînă la 1an)
 mediu (pînă la 5 ani)
 lung (mai mare de 5 ani)

Hîrtiile de stat ce asigură împrumuturile pe termen mediu şi lung sunt numite bonuri de tezaur
care se folosesc ca mijloc de echilibru bugetar. Dobînda la aceste hîrtii de valoare este mai mică decît
la băncile comerciale.
De obicei la acoperirea dificitului bugetar statul poate interveni prin 2 căi:
 mărirea impozitelor
 mărirea împrumuturilor de stat (care sunt mult mai costisitoare)

Elementele împrumutului de stat:

 valoarea nominală (adică preţul de cumpărare)
 valoarea reală – cursul de la bancă
 termenul de rambursare
 valoare dobînzii
 garanţia

4) Datoria publică – totalitatea sumelor împrumutate de către administraţia publică centrală, de

către unităţile administraţiei teritoriale şi alte unităţi publice, de la persoane fizice şi juridice atît de pe
piaţa autohtonă cît şi de pe cea străină şi rămase de rambursat în perioada dată de timp.
Gradul de îndatorare a ţării se exprimă prin următorii indicatori:
 volumul total al datoriei publice
 raportul dintre volumul total al datoriei publice la numărul populaţiei
 raportul dintre volumul total al datoriei publice la venitul naţional
20
 Serviciul datoriei publice constă în cheltuielile pentru rambursarea şi plata dobînzii. Specificul
creditului public constă în caracterul său intern şi extern.
În statele dezvoltate predomină caracterul intern al acestui credit, iar în ţările în curs de
dezvoltare – cel extern.
Cu cît ponderea datoriei externe este mai mare cu atît gradul de dependenţă externă economică
financiară şi politică este mai mare.
Structura datoriei publice variază de la o ţară la alta şi de la o perioadă la alta. Ca raport faţă
de specificul naţional datoria publică a scăzut în statele dezvoltate şi a crescut în ţările în curs de
dezvoltare. Datoria publică în Republica Moldova este formată din:
 creditele obţinute de către guvernul Republicii Moldova
 împrumuturi de stat efectuate prin emisia hîrtiilor de valoare de stat
 obligaţii de îndatorare garantată de guvern

Piaţa valutară internaţională

1. Conţinutul pieţii valutare

2. Operaţiunile principale ale pieţii valutare

1) Piaţa valutară – un sistem de relaţii financiar-valutare prin care se desfăşoară atît vînzările cît
şi cumpărările de valută exprimate în monedă străină.
Pe piaţa valutară monedele sunt tratate ca mărfuri, iar însăşi piaţa valutară este compusă din
următoarea structură;
1. Bursa valutară – care este o organizaţie interbancară şi reglementată de lege.
2. Un număr de bănci autorizate de banca centrală pentru operaţiuni valutare.
3. Casele de schimb.

Pieţele valutare sunt supuse legislaţiei financiare şi monetare ale statului pe teritoriul ţării în
care funcţionează. Există pieţe valutare care au un caracter internaţional şi o influenţă puternică
asupra activităţii valutare şi financiare internaţionale (piaţa valutară de la Londra, Paris, New York,
Tokyo). În urma negocierilor pe pieţile valutare se stabileşte valoarea de schimb a valutelor de la o
valoare medie cum ar fi cursul valutar al pieţii.
Factorii ce au contribuit la geneza pieţii valutare şi creşterii importanţei ei:
1. Liberalizarea comerţului şi atenuarea restricţiilor valutare.
2. Creşterea ponderii creditului internaţional.
3. Creşterea rolului unor valute naţionale.
4. Creşterea penoriei (deficit) de lichidităţi în special în ţările în curs de dezvoltare

Lichiditatea internaţională este totalitatea mijloacelor de plată în străinătate de care dispune o

ţară.

2) Operaţiunile ce au loc pe o piaţă valutară sunt de 2 feluri, la vedere şi la termen. Operaţiunile

valutare se desfăşoară fie în cadrul băncilor sau în cadrul burselor valutare, dar nici de cum nu se
permite să fie concomitent.
Operaţiunea stabilirii cursului valutar pe piaţă în funcţie de cerere şi ofertă se numeşte cotaţie.
Operaţiunile la vedere – sunt operaţiunile în care vînzarea şi cumpărarea de valută se încheie în

21
aceiaşi zi sau în 48 ore, adică momentul tranzacţiei coincide cu momentul formării cursului valutar al
zilei.
Cursul valutei la termen – este mai ridicat decît cel la vedere deoarece aici apar riscuri neprevăzute
şi de aceea se iau măsuri de contracarare a eventualelor pierderi. Operaţiunile la termen mai poartă
denumirea de operaţiuni forvard.
În afara schimbului valutar ce cuprinde vînzarea şi cumpărarea valutei, există şi alte operaţiuni
valutare cum ar fi:
 încasări şi plăţi în valută în urma tranzacţiilor comerciale (importul şi exportul de mărfuri)
 împrumuturi şi credite obţinute în valută care nu au un caracter de finanţare
 schimburi de valută pentru operaţiuni necomerciale (premii de asigurare, cotizaţii,
ajutoare, finanţarea diplomanţilor)
 venituri din dividende sau investiţii şi alte tranzacţii.

Finanţarea şi creditarea
Internaţională

1. Operaţiunile de finanţare internaţională.

2. Investiţiile internaţionale directe.
3. Plasamentul internaţional de titluri.
4. Creditare internaţională.
5. Riscurile şi garanţiile creditului internaţional.

1) Diversele instituţii economice, financiare, politice sau chiar a persoanelor private dintr-o
anumită ţară au nevoie de fonduri financiare din afara ţării lor. Aceste fonduri se întîlnesc la bănci
sau instituţii financiare internaţionale.
Cadrul internaţional adecvat operaţiunilor de finanţare, se numeşte piaţă financiară
internaţională (PFI), iar operaţiunile de obţinere şi distribuire a fondurilor se numesc operaţiuni de
finanţare internaţională (OFI).
Cererea de fonduri pe PFI poate conveni de la guvern, bănci, societăţi comerciale şi
industriale, municipii, instituţii financiare, iar ofertele de capitaluri provin de la instituţiile financiare
determinate de capital disponibil pe termen lung ca – băncile, casele de economii, corporaţii
transnaţionale şi societăţi de asigurare.
Finanţarea se efectuază cu ajutorul unor instrumente de credit şi se poate manifesta în 3 forme:
1. Prin vînzarea de valori imobiliare (acţiuni şi obligaţiuni)
2. Împrumuturi pe termen lung, garantate cu hîrtii de valoare
3. Împrumuturi ipotecare

Piaţa financiară internaţională cuprinde 2 sectoare:

1. Piaţa primară – unde se negociază titluri lansate pentru prima oară.
2. Piaţa secundară – unde se negociază titluri care au mai servit la tranzacţii.

Pentru ca piaţa financiară internaţională să poată funcţiona sunt necesare următoarele restricţii:
 să existe o importantă capacitate de finanţare
 să existe o monedă cotabilă
 să posede o largă reţea de filiale şi corespondenţe
22
  să fie posibilă libera convertibilitate şi transferul de valută
 să poată funcţiona prin intermediul relaţiilor financiare externe

Piaţa financiară oficială serveşte bursele de valori care au ca obiect efectuarea de tranzacţii atît
în valută cît şi în metale preţioase. La aceste burse se concentrează şi oferta de pe piaţa internaţională
ce duce la stabilirea preţului de vînzare-cumpărare ce include nemijlocit cotaţia oficială.
Titularii operaţiunilor de vînzare-cumpărare nu pot participa direct la operaţiunile bursiere ci
doar prin intermediul operaţiunilor de burse şi a agenţilor specializaţi. Operaţiunile de vînzare-
cumpărare la bursă se fac sub formă de tranzacţii la vedere sau la termen, iar operaţiunile de finanţare
trec prin 3 etape:
1. Se întreprind măsuri de acumulare a fondurilor de la pieţile naţionale de către cadrul
instituţional.
2. Evaluarea internaţională a fondurilor printr-o monedă internaţională.
3. Dirijarea fondurilor de destinaţie (diferite obiective în domeniu economic, financiar,
cultural) conform cererilor înregistrate pe piaţa financiară.

În structura operaţiunilor de finanţare internaţională se includ:

 investiţiile internaţionale directe
 finanţarea prin plasamentul internaţional de titluri
 ajutoare financiare externe
 asigurări şi neasigurări
 cotizaţii ale instituţiilor financiare internaţionale (fonduri mici ce circulă într-un singur
sens – de la plătitor la instituţiile financiare)

2) Investiţiile internaţionale directe au ca scop realizarea unor obiective economice care ar fi:
 realizări ştiinţifice de perspectivă
 proiecte de editare
 construirea diverselor întreprinderi
 diverse mijloace de transport s.a.

Prin aceste investiţii se obţin avantaje pentru ambele părţi. Finanţatorul are avantajul obţinerii
unei materii prime mai ieftine, braţe de muncă, o piaţă de desfaceri asigurată, facilităţi vamale şi
fiscale, posibilitatea de scoatere a bineficiului, garanţii pentru proprietatea obiectului constituit.
Ţara primitoare are avantajul unui aport valutar, îmbunătăţirea nivelului tehnic, tehnologii
avansate, produse competitive, majorarea PIB-ului, oferirea noilor locuri de muncă, creşterea
veniturilor în bugetul de stat.

Etapele investiţiilor internaţionale directe sunt:

1. Etapa pregătitoare – fiecare parte se informează şi realizează o documentaţie de partineriat
care se încheie cu un acord internaţional de investiţii şi cu prezentarea proiectului.
2. Etapa de execuţie – se trece la finanţarea lucrărilor de realizare a obiectivului proiectat. Se
evaluează contribuţia cu fonduri materiale, utilaje, instalaţii şi dreptul de proprietate
intelectuală (mărci, patente) stabilite în acord conform etalonului internaţional.
3. Etapa de exploatare a investiţiilor – după implementarea în practică a unor lucrări apar
necisităţi suplimentare de acoperirea unor pierderi.
4. Etapa de lichidare a investiţiilor – se face în cazul cînd obiectul construit se vinde sau în cazul
apariţiei falimentului. Aici se evaluează cota aparte de proprietate a fiecărui partener,
eventualele daune şi despăgubiri.

23
3) Instituţiile de pe PFI deţinătoare de capital disponibil pot plasa acest capital prin cumpărare de
titluri (acţiuni, obligaţiuni, titluri de ipotecare, bunuri de tezaur) în altă ţară.
Emitentul de titluri (guvernul, instituţiile financiare – bancare, societăţile pe acţiuni) vinde
titluri pe piaţa internaţională din lipsa de fonduri pe piaţa proprie. Plasamentul concentrează fonduri
internaţionale sau propriile mijloace financiare ale unor corporaţii şi în unele cazuri subvenţiile de
stat.

Proporţiile fondurilor depind de factorii economici, financiari şi politici.

Elementele operaţiunilor de credit sunt:

- valoarea creditului acordat şi distinaţia lui.
- rambursarea sumei primite la termenul convenit.
- perceperea unei dobînzi stabilite prin înţelegerea ambelor părţi.
- condiţii de natură economică, politică sau monetară.

Participanţii pe piaţa creditului sunt instituţiile financiar – bancare de nivel diferit, adică pe
plan naţional – Banca Centrală, băncile comerciale, băncile specializate în comerţul exterior, bănci cu
capital mixt, instituţii de asigurare, iar pe plan regional servesc instituţiile financiar – bancare ce
creditează tranzacţii internaţionale din regiunea respectivă. Ca exemplu, pentru Europa – Banca
Europeană pentru investiţii, pentru Asia – Banca Asiatică de dezvoltare. Pe plan mondial – FMI,
Banca Mondială şi filialele ei.

Clasificarea creditelor internaţionale:

1. În funcţie de obiectul creditat pot fi:
a) credite pentru operaţiuni de import – export.
b) credite bancare.
c) credite obţinute prin lansarea unor obligaţiuni.
d) credite pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
e) credite interguvernamentale.

2. În funcţie de durata creditului pot fi:

a) pe termen scurt (< 1 an).
b) pe termen mediu (1-7 ani)
c) pe termen lung (> 7ani).

3. În funcţie de natura creditului:

)a credit de import.
)b credit de export.

După modalitatea de acordare sau primire a creditului:

credit de cont curent
credit de rambursare
credit pentru constituirea depozitelor bancare.

4) Mecanismul de acordare a unui credit:

a) determinarea plafonului (mărimea maximală) unde se ea în vedere următoarele criterii:
- capacitatea de credit a băncilor
- natura tranzacţiei
- rentabilitatea operaţiunilor de credit
termenul de acordare a creditului cuprinde:
24
 - raportul dintre cerere şi ofertă a creditului
- capacitatea de lichidare a firmei în cauză
)c costul creditului se prevede:
- fixarea dobînzii
- stabilirea primelor de asigurare şi a comisioanelor bancare.
)d rambursarea creditului cuprinde:
- perioada de acordare a creditului
- perioada între prima şi ultima tranşă de rambursare
- eşalonarea plăţii (numărul ratelor, perioada de timp între ele, valoarea lor)

5) Operaţiunile de credit internaţional sunt supuse unor riscuri care ar fi:

1. Riscuri inerente – spectru oricărui credit cum ar fi:
- insolvabilitatea debitorului
- întîrzierea plăţii
- modificarea elementelor de cheltuieli contractuale
2. Riscuri valutare (de variaţie a preţurilor)
3. Riscuri necomerciale (măsuri politice şi reglementările administrative)

Cele mai frecvente riscuri posibile este riscul valutar şi cel de preţ.

Riscul valutar apare în urma fluctuaţiilor valutelor, fie în urma devalorizărilor suferite de
moneda contractuală (deprecierea ei). În urma unor deprecieri apare riscul din partea creditorului de a
nu-şi recupera în întregime valoarea împrumutului, iar la devalorizare apare riscul importatorului de a
plăti mai mult decît valoarea creditului contractat.
Riscul de preţ apare prin subestimarea preţului la export sau acceptarea de preţuri
supraevaluate. Pentru evitarea sau micşorarea riscurilor pot fi soluţionate mai multe măsuri:

1. Garanţii – prevăd asigurarea prin acoperirea riscului eventual cu posibilitatea de despăgubire

a creditelor.
2. Asigurarea creditului – o măsură complimentară garanţiei ce constă în preluarea riscurilor de
către un asigurator în schimbul încasării unei prime de la asigurat.
3. Clauze contractuale – sunt incluse în contracte pentru apărarea în cazul pierderilor ce pot
surveni operaţiilor valutare sau de preţ.

25