FAMILIA

Definitii ale familiei

Data fiind larga varietate a structurilor societale care pot fi

considerate,in anumite circumstante,ca alcatuind o ‘’familie’’,pare inutila
stradania formularii unei definitii.Cu toate acestea,exista o multitudine de
definitii si o remarcabila dinamica a formularilor in timp si de la o societate
la alta.Tinand seama insa de importanta unitatii familiei in interventiile care
se fac,din perspectiva asistentei sociale,definitia apare necesara in calitate de
cadru de lucru al intervenientilor.
De asemenea,dezvoltarea unei politici sociale pentru bunastarea
familiei reclama o definire functionala a familiei.
De aceea,cea mai larga definitie,si in special aceea bazata pe functiile
pe care le indeplineste familia,apare ca fiind de maxima utilitate in
interventie.Definitia familiei in cazul interventiilor va delimita ceea ce
constituie’’norma’’ de ceea ce apare ca fiind ‘’deviant’’ si care in acest fel
va orienta obiectivele planurilor de interventie si alcatuirea echipei de
profesionisti chemati sa intervina,precum si politica bunastarii familiei.
Definitia va diferentia in acelasi timp familia de alte forme de
organizare a unor grupuri umane.Fiecare dintre noi avem o definitie mai
mult sau mai putin constientizata a familiei si a ceea ce ar trebui sa devina
ea,pentru simplul fapt ca fiecare provenim dintr-o familie.Aceste experiente
personale laolalta cu valorile societatii in care traim,pe care le impartasim si
care sunt structurate in mentalitatea comunitatii din care facem parte ne vor
influenta interventia.
O definitie formulata de Burgess,Locke si Thomas(1971,apud
Hartman,Laird,1983),care tine seama de legaturile dintre membrii
familiei,este urmatoarea:’’Un grup de persoane unite prin legaturi de
casatorie,sange sau adoptie;gospodarindu-se impreuna;interactionand si
comunicand intre ele de pe pozitia rolurilor sociale de sot si sotie,mama si
tata,fiu si fiica,frate si sora;creand si mentinand o cultura comuna’’.
In 1930,Mary Richmond(apud Hartman,Laird)a dat o frumoasa
definitie,care,in contextul pierderii limitelor fenomenului ‘’familia’’ in
societatea moderna,apare ca fiind utila interventiilor:’’familia este aclatuita
din toti cei care impart aceeasi masa’’.
Definitia sociologica,tinand seama de functiile familiei ca unitate
societala,cu responsabilitati in acelasi timp fata de fiecare membru,precum si
fata de societate in general,permite luarea in considerare de catre specialisti

1
si de catre politicieni a celor mai surprinzatoare forme structurale si
functionale.
Hartman si Laird(1983)adopta o definitie fenomenologica a
familiei,afirmand ca:’’O familie devine familie,cand doi sau mai multi
indivizi decid ca ei formeaza o familie si asta inseamna ca,in momentul
respectiv pe care il traiesc impreuna,ei dezvolta o intimitate in care isi
impartasesc nevoile emotionale de apropiere,de a trai intr-un spatiu numit de
ei <<caminul lor>>si in care se definesc roluri si sarcini necesare pentru a
satisface nevoile biologice,sociale si psihologice ale indivizilor implicati’’.

Tipologii familiale

In stabilirea tipologiilor familiale se au in vedere toate tipurile de

relatii intrafamiliale (parinti-copii, frati-surori, bunici-nepoti etc.) si nu doar
relatiile intraconjugale. Aceasta caracteristica diferentiaza tipologia familiala
de cea maritala (I. Mitrofan, C. Ciuperca, 1998, p. 196):
familii reprimatoare/familii liberale – primele inabusa spiritul de
independenta al copilului, celelalte dezvolta instictele acestuia;
familii active/familii pasive – primele incurajeaza la tineri dinamismul,
increderea in sine, celelalte sunt indiferente, generand sentimente de
descurajare, neincredere etc.;
familii stabile/familii instabile – primele se bazeaza pe o anumita constanta a
vietii de familie, pe respectarea ferma a unor principii si valori familiale;
celelalte sunt caracterizate prin schimbari permanente ale modului de viata.
L. Roussel (1989) a identificat trei tipuri de familii (Idem, pp. 197-198):
familia fuzionala – sotii considera ca uniunea lor este autentica doar atata
timp cat au capacitatea reciproca de a se sustine unul pe celalalt prin empatie
si anticipare relationala; are risc crescut de ruptura, insa recasatorirea (intr-o
alta formula) este putin probabila;
familia „club” - in care sotii sunt mai realisti deoarece isi respecta
independenta si isi fondeaza uniunea pe ratiune, care capata forma unei
compatibilitati bazate pe teoria cost/beneficiu; isi recunosc autonomia si
puterea, inclusiv cea de a rupe relatia daca li se pare deficitara;
familia „istorie” – caracterizata prin solidaritate fondata pe amintirea vie a
unui trecut fericit si pe speranta unui viitor mai bun; fidelitatea si increderea
reciproca dau sens acestui tip de familie; copiii fac parte din proiectele de
viitor.
Alte tipuri ale familiei:
· Familia nucleară - formată din cei doi soţi si copiii lor necăsătoriţi. Acest
tip de familie este cel mai întâlnit si mai dorit în toate societăţile, deoarece el

2
permite o legătură mai strânsă între membrii familiei, relaţii democrate si
stabilirea propriilor reguli de funcţionare familială. Astfel, într-o familie
nucleară gradul de intimitate este mai mare, iar sansele de a fi satisfăcute
nevoile sexual-afective, de siguranţă si stabilitate cresc.
· Familia extinsă - formate din mai mulţi membri ai familiei care locuiesc în
acelasi spaţiu si care reprezintă două sau trei generaţii: fraţi, părinţi, bunici,
copii si nepoţi. Acest tip de familie subordonează familia nucleară si de cele
mai multe ori este format din două familii nucleare.
· Familia monoparentală - în care unul dintre părinţi nu există, copilul sau
copiii fiind crescuţi doar de un singur părinte. Lipsa unui părinte se poate
datora decesului acestuia, divorţului, sau alegerii unei persoane de a deveni
părinte unic, prin nasterea unui copil conceput prin fertilizare in vitro sau cu
un partener care nu va lua parte la cresterea copilului, sau prin adopţia unui
copil.
· Familia mixtă sau reconstituită – familia în care părinţii au mai fost
căsătoriţi si au divorţat sau si-au pierdut partenerul. Ei vin cu proprii copii în
noua căsătorie, dar pot avea si copii comuni.

Funcţiile familiei

Satisfacerea necesităţilor care au determinat apariţia instituţiei familiei au

devenit funcţii specifice ale acesteia. O familie este constituită în scopul
realizării unor scopuri clare, derivate din trebuinţele fiecăruia, dar şi din
oportunităţi şi obligaţii sociale. Funcţiile familiei sunt: functia de
reproducere biologica, functia economica, functia de socializare, funcţia de
satisfacere sexuală morală, funcţia afectivă, funcţia de statuare a
personalităţii
funcţia educativă.
Funcţia de reproducere biologică. Familia este locul de procreare şi naştere
a copiilor (descendenţilor biologici). În prezent această funcţie are o tendinţă
regresivă, mai ales în ţările dezvoltate, datorită: diminuării semnificaţiei
valorice a copilului în comparaţie cu alte valori (serviciu, carieră, confort) şi
opţiunii, mai ales a femeii pentru aceste valori; conştientizării răspunderii
faţă de naşterea unui copil, în condiţiile supraocupării părinţilor, mai ales a
mamelor, dar şi creşterii cheltuielilor pentru educaţie şi pregătire a copilului
conform standardelor ştiinţifice, tehnologice şi economice; ofertei medico-
farmateutice de produse anticocepţionale etc.
Funcţia economică este determinată de necesitatea asigurării condiţiilor
materiale necesare vieţii de familie, a creşterii şi educării copiilor. În
familiile tradiţionale, soţul era singurul furnizor de venituri acesta fiind

3
principalul argument de stabilire a autorităţii paterne în familie. În societăţile
preindustriale, funcţia economică a familiei era şi mai pregnantă deoarece
familia întreagă era un producător de bunuri, bunuri care erau valorificate în
vederea susţinerii materiale a familiei. În societatea modernă ambii soţi sunt
aducători de venituri în familie ceea ce îi conferă acesteia un mai mare
echilibru. Prin modificările survenite în statusul economic şi social al femeii
au dat posibilitatea obţinerii de către aceste a unor drepturi de care nu
beneficia în societăţile vechi, tradiţionale:
a) creşterea posibilităţilor de putere şi autoritate în cadrul familiei între soţ şi
soţie.
b) creşterea posibilităţilor femeilor de a avea o carieră socială şi profesională
proprie.
c) sporirea gradului de satisfacţie.
Fără o bună colaborare şi înţelegere între cei doi parteneri, acele puncte
favorabile câştigate în statusul social al femeii pot avea şi aspecte negative:
-diminuarea rolului familiei.
-sărăcirea conţinutului vieţii de familie.
-diminuarea atenţiei acordate copiilor în ceea ce priveşte afecţiunea şi
supravegherea.
Funcţia de socializare. În mod firesc familia constituie mediul primar de
îngrijire a copiilor încă din primele momente ale vieţii. Prin socializarea din
cadrul familiei copilului îi sunt inoculate valorile, motivaţia şi
comportamentele specifice ascensiunii sociale. Procesul de dezvoltare a
copilului este de lungă durată şi autonomia şi răspunderea reală îi sunt
acordate acestuia de către societate la vârsta majoratului. Pe toată această
perioadă din copilărie până la obţinerea independenţei totale, procesul de
socializare a copilului are loc în cadrul familiei.
Funcţia de satisfacere sexuală morală. Familia, prin norme morale şi
cutume reglementează comportamentul sexual. În trecut funcţia respectivă
era riguros reglementată şi controlată. Această funcţie cunoaşte
particularităţi semnificative în societatea contemporană datorită scăderii
controlului social în marile aglomeraţii urbane, heterogenitatea modelelor şi
rapiditatea schimbărilor, creşterii procentului de imprevizibilitate
comportamentală. Relaţiile sexuale s-au liberalizat sub forma:
- sexualismului precoce, ca relaţii premaritale, diminuându-se motivaţia
pentru întemeierea familiei;
- sexualismului labil, ca relaţii sexuale extrafamiliale, subminându-se
consistenţa şi durabilitatea familiei;
- sexualismului pervers, ca relaţii homosexuale, negându-se familia şi viaţa.

4
 Funcţia educativă se manifestă prin efortul familiei de a educa membrii săi
conform unor norme şi cutume proprii în scopul pregătirii lor pentru
integrarea în societate. În foarte multe cazuri familiile îşi educă membrii în
spirit tradiţionalist şi al conservatorismului.
Funcţia de statuare a personalităţii se realizeaza prin determinarea
statusului social al acesteia din punct de vedere
- natural, ca rasă, epocă istorică a naşterii, sex, rang (poziţia cronologică
între ceilalţi copii ai familiei);
- social, ca religie, clasă, avere, rezidenţă (urbană-rurală, centrală-
marginală), socializare, pregătire.
Funcţia afectivă. În prezent familia a rămas, după distrugerea comunităţilor
locale, unicul refugiu sufletesc într-o lume supraaglomerată, ultra-rapidă,
impersonală şi crudă, în care partenerii sunt tot mai diferiţi ca socializare,
tot mai nevrotici şi mai imprevizibili, ceea ce face compatibilizarea lor să
devină tot mai dificilă. Se observă o creştere a preferinţelor către singurătate,
relaţii efemere, reorientare afectivă către animale, mai ales câini şi pisici, a
căror stabilitate instinctuală este interpretată, prin raţionalizare, drept
afecţiune şi fidelitate.

Nevoile umane pentru o dezvoltare si o functionare normale

Cele doua functii principale ale familiei(asigurarea confortului prin

satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei si cresterea noilor
generatii)ne obliga la considerarea generala a nevoilor individului pentru o
dezvoltare si o functionare normale.
Maslow clasifica piramidal cele cinci tipuri de nevoi umane
astfel(apud Mayhew,1997):
-tip I:nevoi fiziologice;
-tip II:nevoia de siguranta si securitate;
-tip III:nevoia de apartenenta si dragoste;
-tip IV:nevoia de respect si stima de sine;
-tip V:nevoi de autodezvoltare.

Functii si abilitati parentale

Cadrul dezvoltarii copilului in familie este conturat de modul in care

sunt realizate functiile parentale.De gradul si modul in care sunt realizate
functiile parentale depinde masura in care familia devine un cadru mai mult
sau mai putin propice dezvoltarii copilului.

5
 Statisticile spun ca noua din zece indivizi adulti devin parinti,iar trei
sferturi dintre ei vor avea mai multi copii(Hayes,1998).Daca insa acest lucru
este atat de dificil si riscant,de ce adultii doresc copii?Raspunsurile date la
aceasta intrebare de catre unii parinti sunt adesea atat de egoiste incat
nesatisfacerea nevoilor copiilor pentru o dezvoltare normala nu este decat
continuarea fireasca a atitudinii exprimate de aceste raspunsuri:’’credeam ca
este amuzant sa ai copii,ca te poti juca,distra cu ei...’’,’’am crezut ca prin
copil voi salva casnicia care simteam ca se duce de rapa...’’.
Dar a fi parinte este cea mai deficila,importanta si exigenta munca pe
care o desfasoara un adult in viata lui.Cand viata cotidiana aduce mai mult
stres decat satisfactii,este foarte usor sa-ti reversi resentimentele generate de
frustrare pe cei mai slabi,pe copii.
Kari Killen(1998) defineste pe baza propriilor cercetari,precum si a
literaturii de specialitate-subliniind in acelasi timp ca nu exista parinti
perfecti-,sapte functii parentale,pe care parintii le indeplinesc in masura
abilitatilor pe care le au:

1)Abilitatea parintilor de a da prioritate satisfacerii nevoilor de baza ale

copilului.
Aceasta abilitate presupune in primul rand cunoasterea nevoilor de
baza ale copilului si apoi disponibilitatea parintilor de a-si sacrifica propriul
confort in favoarea satisfacerii nevoilor copilului.Daca nu cunosc
importanta:
-de a vorbi copilului in timpul cand ii acorda ingrijirile,
-de a lasa timp copilului spre a raspunde in felul lui,
-de a stimula tactil copilul,
-de a raspunde chemarilor copilului,
-de a reconforta copilul cand plange,luandu-l in brate si vorbindu-i cu
blandete,multi parinti nu vor face toate acestea,fara a putea fi insa gasiti
vinovati de inabilitatile si dezvoltarea ciuntita a unor capacitati ale copiilor.
Pe de alta parte,perceperea copilului ca pe un remediu pentru propriile
suferinte,pentru neimplinirile trecute,prezente sau viitoare va motiva
parintele sa ofere acele ingrijiri care-l vor face pe copil sa creasca astfel incat
sa-i compenseze propriile nesanse.

2)Abilitatea de a oferi copilului experiente noi,de a-l stimula cognitiv

si afectiv.
Dezvoltarea mentala a copilului are nevoie de experiente.Piaget
asemana copilul in fata universului,avand marea sarcina de a descoperi
lumea in care exista,cu un cercetator.Parintele trebuie sa fie capabil sa

6
ingaduie copilului aceste experiente,care il sperie adesea pe cel dintai prin
riscul pe care ele il incumba si pe care copilul nu il cunoaste inca.Datoria
parintelui este de a-si stapani propria anxietate si a asista cu rabdare copilul
in experientele si descoperirile lui.Caci ceea ce descopera copilul este modul
in care functioneaza lucrurile,dar si propriile lui limite,precum si limitele
ingaduintei si ale cunoasterii celor din jur.

3)Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul tau.

Aceasta relatie iti va permite sa-ti cunosti copilul dincolo de
cuvinte,caci empatia iti ingaduie o traire in propria ta fiinta a trairilor
celuilalt.Kari Killen(1998) da o definitie a empatiei,preluata dupa
Letournan(1981)si bazata pe trei elemente:
a)abilitatea de a diferentia si a identifica sau numi gandurile si sentimentele
celeilalte persoane;
b)abilitatea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental,de a se pune
in locul celeilalte persoane;
c)abilitatea de a raspunde in functie de sentimentele celeilalte persoane.
O buna capacitate empatica il va face pe parinte sa se angajeze in
jocul,bucuria,tristetile,descoperirile copilului.Este de fapt o comunicare cu
copilul,care poate insa,la limita extrema,sa dezvolte la parinte o atitudine
hiperprotectoare,de ‚’posesiune cu caldura’’,care sa impiedice buna
dezvoltare a copilului.Dar abilitatea parintelui de a se pune in locul
copilului,de a intelege modul in care acesta experimenteaza situatii noi este
decisiva pentru capacitatea parentala de a raspunde nevoilor copilului si de
a-si infrana pornirea de revarsare a frustrarilor zilnice in relatia cu
copilul.Daca parintele are o empatie scazuta fata de copil,exista un mare risc
ca si cea mai putin intensa traire de stres sa fie descarcata asupra copilului.

4)Abilitatea de a-si infrana propriile dureri si porniri agresive fara a le

rasfrange in relatia cu copilul.
Este vorba despre exprimarea verbala si fizica a frustrarii.Un anumit
grad de toleranta la frustrare si conflict este strict necesar pentru rolul de
parinte.Exista parinti a caror agresivitate se manifesta doar in familie.Ei sunt
periculosi insa pentru dezvoltarea normala a copilului,in special daca sunt
purtatorii convingerii potrivit careia a bate copilul inseamna a face om din
el.Exista insa un numar de parinti care au o agresivitate crescuta si care se
revarsa si in afara familiei.Ei pot sa provoace copilul,pedepsindu-l apoi
pentru comportamentul pe care tot ei l-au indus.

7
 Kari Killen considera ca imaturitatea parintilor afecteaza in cea mai
mare masura indeplinirea rolului de parinte.De asemenea,enumera printre
cauzele tratamentului agresiv aplicat de catre parinte copilului:
-probleme emotionale ale parintilor;
-psihozele;
-retardul mental;
-dependenta de alcool si droguri.

5)Capacitatea de a avea asteptari realiste fata de copil.

Aceste asteptari ale parintilor sustin conduita lor fata de copil.Ele pot
stimula copilul provocandu-l la dezvoltarea acelor trasaturi pe care parintele
le asteapta si pot fi deci confirmate de evolutia copilului.
O mama care va repeta mereu copilului ca nu e bun de nimic va face ca
acest copil sa ajunga astfel,in vreme ce una care-i va exprima mereu
increderea ei in capacitatile lui va dezvolta la copil aceste
capacitati.Asteptarile prea mari sau prea mici fata de copil conduc la
frustrari sau la lipsa de stimulare.Asteptarile trebuie sa fie in permanenta
pozitive si de acord cu capacitatile si varsta copilului.Uneori,parintii pot
dezvolta asteptari nerealiste prin exigentele rigide privind
comportarea,curatenia,ordinea,depasind capacitatile copilului.Un parinte
care asteapta de la copil doar note maxime la scoala este un parinte care
ridica exigente atat de mari in fata copilului incat urmarile vor fi
grave.Copilul poate sa fie surmenat de sarcinile scolare care trebuie
satisfacute toate la maximum sau poate sa inceapa sa minta si sa ascunda
carnetul de note.In ambele cazuri,scoala,care ar trebui traita ca un prilej de
bucurie a descoperirii,va fi o sperietoare.Parintele pierde mult in relatia cu
copilul,dar copilul pierde de asemenea,simtindu-se tradat,neiubit,acceptat nu
pentru ceea ce este el,ci pentru rezultatele scolare.
Pe de alta parte,exigentele prea mici(a nu acorda copilului nicio
responsabilitate,in virtutea ideii ca e prea mic,nu trebuie sa fie incarcat prea
mult) conduc la nedezvoltarea responsabilitatii si a capacitatii de a rezolva
probleme.Copilului ii este subminata dezvoltarea autonomiei.Or,dezvoltarea
autonomiei individului impreuna cu capacitatea lui de a creste noi generatii
sunt cele doua scopuri majore pe care le are oricare comunitate fata de
membrii ei.
Copiii care au crescut in casele de copii,fara a se confrunta cu niciun
fel de exigente ale parintilor,fara responsabilitati si sarcini,sunt cel mai
dramatic exemplu al neindeplinirii functiei parentale de a avea asteptari
realiste fata de copil.Adulti fiind,ei nu mai sunt capabili sa-si gireze propria
viata.Nimeni nu a asteptat ceva de la ei,nimeni nu le-a cerut sa faca ceva,sa

8
fie raspunzatori pentru ceva,iar rezultatul este o totala inabilitate de a
raspunde pentru ceva,de a rezolva o problema,de a-si organiza viata de zi cu
zi.
In unele familii cu mai multi copii,parintii asteapta si impun copilului
mai mare sa aiba grija de cei mai mici.Ei nu vad ca au in fata lor un
copil,chiar daca mai mare ca varsta.Este un mod de a exploata copilul,de a-i
fura copilaria,in care activitatea lui de baza este jocul,prin aceste
responsabilitati care ii sunt puse pe umeri de la o varsta prea frageda.Copilul
ii ingrijeste pe cei mai mici si este pedepsit pentru greselile pe care le face in
aceste sarcini.

6)Capacitatea de a percepe copilul in mod realist.

De modul in care percepem copilul depind atitudinea si
comportamentul fata de el.Asteptarile fata de copil sunt determinate de
imaginea pe care o avem despre el.In situatiile conflictuale dintre parinti si
copii,este necesara evaluarea modului in care parintii isi percep
copiii.Adesea,parintii nu observa calitatile reale ale copilului sau dificultatile
proprii nivelului de dezvoltare la care se afla copilul ori ivite ca urmare a
unei conditii speciale in care se afla copilul.Pentru a percepe realist
copilul,parintele trebuie sa fie disponibil pentru acesta.In momentul in care
este coplesit de conflictele maritale sau de probleme din afara familiei,dar
care conditioneaza viata familiei,parintele poate atribui copilului propriile lui
frustrari si agresivitati.Orbit de resentimentele proprii,parintele nu-si mai
vede copilul,ci proiecteaza in el aspectele frustrante ale vietii lui.

7)Abilitatea de a rasplati,de a valoriza copilul.

Aceasta abilitate parentala se leaga de cele expuse anterior:a fi empatic
cu copilul,a-l vedea realist.Copilul are nevoie de incurajari si
aprecieri.Numerosi parinti considera ca,atunci cand copilul face ceea ce
ei,parintii,ii cer,este normal si nu mai trebuie sa-i multumeasca acestuia sau
sa-l rasplateasca intr-un fel.In momentul cand copilul greseste,parintii
penalizeaza imediat greseala.Riscul acestei atentii parentale focalizate pe
rau,pe greseala este de a fixa aceste comportamente gresite,nedorite la
copil.Caci,in vreme ce parintele nestiutor trece peste comportamentele
pozitive fara a le remarca in mod deosebit,pe cele negative le
’’rasplateste’’,pastrandu-le mai mult timp,fixandu-le in mintea copilului.Ca
adulti,ne bucuram cand cineva ne lauda.Cu atat mai mult cu cat este vorba
despre o persoana semnificativa pentru noi.Dar pentru copil cea mai
semnificativa persoana este parintele.Copilul face orice pentru a fi pe placul
acestuia,iar una dintre cele mai importante functii parentale este aceea de a

9
raspunde pozitiv,valorizandu-ti copilul pentru lucrurile bune pe care le
face.In felul aceste vei fixa in comportamentul copilului acele
comportamente pe care le doresti.Rasplatindu-l,apreciindu-l,valorizandu-l,ii
arati clar ce astepti de la el si ii mentii ca un focar de excitatie permanenta
dorinta de a face ceea ce iti place.
Numerosi parinti pedepsesc cu asprime copilul cand acesta vine de la
scoala cu o nota mica.Acesti parinti trec insa sub tacere momentul cand
copilul le prezinta o nota buna.Eventual scapa cate un ’’bine’’sters.Un astfel
de parinte isi impinge copilul pe o panta a notelor proaste si,in acelasi timp,a
unor comportamente de a ascunde rezultatele pe care le obtine.
Aceste functii parentale se leaga de nevoile copilului pentru o
dezvoltare normala.Prin aceste abilitati descrise,parintii vin in intampinarea
nevoilor copiilor lor.Un parinte bun va intampina prin abilitatile lui nevoile
de baza ale copilului,astfel incat acesta va putea creste ca un adult
normal,adaptabil,capabil de o viata independenta si de a fi la randul sau
parinte.

Problemele sociale ale familiei

În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea

totală economică, fizică, psihică, mai ales a femeii şi a copiilor. În prezent s-
a produs o diminuare a funcţiei protectoare a familiei prin apariţia
instituţiilor de protecţie a familiei, a condiţiei femeii şi copiilor. Evoluţia
unui cuplu nu este scutită de o serie de dificultăţi sociale, dificultăţi care îşi
au origini diferite. Statusul social şi economic al femeii din societatea
modernă, diminuează mult prezenţa afectivă a acesteia în familie şi în
relaţiile cotidiene cu copii. De aici rezultă o serie de modificări în relaţiile
din cadrul familiei. Întrucât soţia lucrează acelaşi timp cu soţul determină o
redistribuire a timpului destinat implicării ei în activităţile gospodăreşti.
Evident că aceasta nu se poate face decât după perioada achitării obligaţiilor
profesionale, ceea ce măreşte în mod considerabil efortul fizic şi intelectual
al femeii. În asemenea circumstanţe poziţia soţului în cadrul familiei suferă
modificări prin împărţirea sau preluarea unei părţi din atribuţiile din sfera de
activitate tradiţională a soţiei. Dar această schimbare, de regulă, se produce
cu încetinitorul deoarece este încă predominantă mentalitatea bărbatului
orientată pe o anumită înţelegere tradiţională a masculinităţii concomitent cu
perpetuarea de către femeia însăţi a mentalităţii existente de veacuri privind
poziţia lor în familie.

10
În cazul imposibilităţii partenerilor de a convieţui, societatea recunoaşte
necesitatea şi voinţa acestora de a se despărţi, instituindu-se astfel divorţul,
ca oficiere de anulare a mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali şi personali multipli.
În plan personal divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată
din incompatibilitatea celor doi parteneri, care provin fie din două moduri de
socializare prea diferite, fie din două segmente sociale prea distanţate.
Dificultăţile materiale şi sociale îşi pun amprenta asupra relaţiilor dintre soţi
şi amplifică divergenţele deja existente. Divorţul este iniţiat în majoritatea
cazurilor de către femei din cauza înmulţirii insatisfacţiilor cauzate de
bărbaţi prin gradul de ocupare, uzură, dezumanizare, vulgaritate şi
imoralitate; din cauza reducerii, prin emanciparea lor culturală şi economică
a ataşamentului faţă de familie. Divorţul este traumatizant pentru ambii soţi
din cauza: sentimentului reciproc de dependenţă inerţială a partenerilor;
percepţiei publice nefavorabile; panicii specifice golului relaţional în care
rămân partenerii, generaţiile lor fiind deja căsătorite; dificultăţilor privind
încredinţarea şi creşterea copiilor, locuinţa, veniturile, bunurile materiale etc.
Posibilitatea femeii de a-şi asigura singură un venit prin prestarea unei
activităţi este un factor ce acţionează pentru despărţire. În perioada actuală,
în România se constată cea mai înaltă rată a divorţurilor.
Violenţa în familie vizează mai ales violenţa soţului faţă de soţie dar şi faţă
de ceilalţi membri ai familiei (copii, părinţi). Ea este generată de trăsăturile
de personalitate, de nivelul de educaţie, de modelul parental cunoscut în
copilărie, de comportamentul soţiei şi de forţa ei de a interzice un asemenea
comportament, de tipul de comunicare dintre membrii familiei, de respectul
pe care îl/şi-l acordă fiecare etc. Faţă de copii violenţa poate fi manifestată şi
din partea mamei. Stresul social generat atât de mediul social cât şi de
evenimentele din viaţa socială (divorţ, pierderea slujbei, exercitarea unei
activităţi potrivnică nivelului de aspiraţii şi de pregătire profesională)
accentuează comportamentul violent şi abuziv faţă de copii. Mulţi dintre aşa-
zişii copii ai străzii provin din familii în care se manifestă un comportament
abuziv şi violent.
Problema bătrânilor. În epoca actuală s-a înregistrat o modificare
semnificativă a mentalităţii şi comportamentului faţă de bătrâni. În general,
în societăţile dezvoltate se constată o foarte scăzută implicare a familiilor în
întreţinerea bătrânilor. Spre exemplu în S.U.A circa 80% dintre persoanele
în vârstă nu au primit nici o îngrijire din partea altor membri ai familiei. În
societatea românească putem observa în majoritatea familiilor o comunicare
permanentă între generaţii şi acordarea de sprijin pentru generaţia în vârstă.
Totuşi, evenimentele din 1989 au erodat şi la noi relaţiile dintre părinţi şi

11
copii, fără însă a putea susţine că acest fenomen este o tendinţă generalizată
a societăţii româneşti. Nu este mai puţin adevărat că în societatea
românească actuală, bătrânii nu dispun de un sistem de asigurări de sănătate
sau de viaţă adecvat şi de aceea sprijinul acordat de copii rămâne
fundamental.
Măsura în care funcţiile familiei s-au diminuat relevă măsura în care familia
a decăzut şi, totodată, măsura prin care este concurată de stiluri de viaţă
alternative precum:
Celibatul reprezintă opţiunea individului de a trăi singur fără ca această
opţiune să se manifeste ca o constrângere exterioară. Celibatul este rezultatul
direct al diminuării funcţiilor de protecţie, economice şi afective specifice
familiei, şi indirect, al funcţiei de socializare în familia de provenienţă, al
incapacităţii tinerilor de a socializa roluri de părinte şi soţ. Celibatul include
persoane care nu întreţin relaţii sexuale permanente, şi persoane care au
relaţii sexuale cu alte persoane celibatare. Acest stil de viaţă este unul dintre
factorii care determină scăderea natalităţii, ceea ce a determinat în
majoritatea ţărilor adoptarea de acţiuni de descurajare a acestuia: taxe pe
celibat, impozite mai mari pentru celibatari, restricţii în obţinerea de credite
pentru locuinţe din fondurile publice etc.
Coabitarea consensuală reprezinta convieţuirea informală de scurtă durată,
practicată de persoane de sex opus între care nu există relaţii de căsătorie.
Din punct de vedere funcţional acest tip de cuplu determină o percepere
reductivă a funcţiilor familiei, stimulează efemeritatea şi instabilitatea,
reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de tineri, mai ales
în perioada studiilor.
Căsătoria fără copii este o altă alternativă faţă de familia clasică (soţ, soţie,
copii). Dacă tradiţional acest tip de cuplu era întâlnit accidental, astăzi
ponderea lui a crescut foarte mult. Cauzele rezultă din incapacitatea de
procreare naturală sau deliberată; din imaturitatea specifică opţiunii spre
valori mai mici precum serviciu, confort, distracţii sau din maturitatea
specifică unei meniri deosebite (ştiinţifice, artistice) benefice pentru
societate. În prezent, în România, cauza principală pentru familiile tinere de
a nu avea copii o constituie insuficientele resurse financiare necesara
creşterii şi asigurării educaţiei acestora.
Familiile monoparentale presupune creşterea de către un singur adult a
unui sau mai multor copii. Apariţia familiilor monoparentale poate fi
determinată de:
- divorţ – în majoritatea cazurilor.
- decesul unuia dintre soţi.
- naşteri în afara căsătoriei.

12
- adopţii din partea unui singur individ – de regulă femeile singure adoptă un
copil.
Concubinajul este o formă informală de convieţuire de lungă durată,
aparent similar familiei, dar cu reducţia responsabilizării şi a funcţiilor
specifice acesteia şi deci, cu o durată imprevizibilă.
Familia homosexuală este constituită din indivizi marcaţi fie din punct de
vedere organic, fiziologic şi psihic, fie din punct de vedere social, prin
pervertire, frustrare şi complexare. În unele ţări s-a legiferat căsătoria între
persoane de acelaşi sex (Olanda). Manifestarea acestui mod de raporturi
dintre bărbaţi sau femei trezeşte în opinia publică românească atitudini de
respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea românească a existat
dintotdeauna familia sub forma cuplului heterosexual.

În final putem spune că familia reprezintă nucleul societăţii, este mediul în

care orice individ îşi formează şi modelează personalitatea, este mediul în
care se dezvoltă. Pentru o reuşită totală în clădirea unei familii este nevoie
de inteligenţă şi de o perseverenţă continuă de a ne modela pe noi înşine
printr-un act de voinţă, de educaţie si de forţă morală. Deci familia este unul
din factorii cei mai importanţi care se preocupă de educaţia individului şi
este instituţie socială care are cea mai mare influienţă asupra societăţii.

BIBLIOGRAFIE

1.Tratat de Asistenta Sociala-George Neamtu(coord),Polirom,2003.

2.Sociologie generala-Ioan Mihailescu,Polirom,2003.
3.Familia si evolutia ei istorica-Maria Voinea,editura Stiintifica si
Enciclopedica.
4.Sociologia educatiei familiale-Elisabeta Stanciulescu,Polirom,1997.
5.Introducere in psihologia familiei si psihosexologie-Diana Lucia
Vasile,Editura Fundatia Romaniei de maine.

13