Sunteți pe pagina 1din 39

TITLUL XI CALIFATUL ARAB.

DREPTUL
MUSULMAN

PR O B LEM E:

• 1 . P riv ire isto ric ă . .


a ).A ra b ia p re is la m ic ă ;
b ).A p a riţia is la m is m u lu i;
c).C uceririle arab e;
d ). D e s tră
m area C alifatu lu i A rab :
2.D reptul *
a ).C o n s id e ra { iu n i g e n e ra le p riv in d d re p tu l m u s u lm a n ;
b ).Iz v o a re le d re p tu lu i m u s u lm a n ; c ).D re p tu l c o n stitu ţio n a l;
d ). S ta tu tu l ju rid ic a l p e rs o a n e lo r; e ).D re p tu l d e p ro p rie ta te ;
• . f). D re p tu l o b lig a ţiilo r; g ).D re p tu l fis c a l; h ). D re p tu l
fa m ilie i; i).D re p tu l s u c c e s o ra l; j).D re p tu l p e n a l; k ).P ro c e d u ra
d e ju d e c a tă .
1. PRIVIRE ISTORICA

a) AR ABIA PREISLAMICĂ

Leagănul de formare a societăţii arabe, a statului arab şi a


islamismului 1-a constituit Peninsula Arabică1.
Pe la începutul secolului al VIMea, în regiunile centrale şi nordice
ale Arabiei
începuse procesul de descompunere a orânduirii patriarhale, deşi
arabii continuaţi
să fie încă desrul de strâns legaţi atât de gintă, cât şi de trib. Fiecare arab
trebuia sa-
şi sacrifice viaţa pentru ginta sa, iar întreaga ginta era obligată să
apere pe oficine
făcea partea din ea. * ' "*' *
* Dacă unul diji membrii ginţii era ucis, întreaga gintă avea obligaţia
să se răzbune pe ginta ucigaşului, până când acesta oferea o
despăgubire. Procesul de trecere a beduinilor la viaţa sedentară a fost
îngreunat de lipsa de pământ prielnic pentru agricultură.

b) APARIŢIA ISLAMISMULUI
In acţiunea de consacrare pe plan ideologic a societăţii şi de
accelerare a formării statului-unificat prin unirea triburilor arabe, un
însemnat rol a jucat islamismul. Apariţia islamismului a fost pregătită
de existenţa, în credinţele arabe preisîamice, a concepţiei despre o
zeitate principală (Allah}„ ca şi-de influenţa concepţiilor mozaice şi
creştine despre o divinitate unică (Jahve, Dumnezeu)."
Creatorul, sub forma unui sistem coerent şi.unitar, ar noii religii
şi propovăduitorul ei a fost Măhomed (570-632). Expunerile sale,
notate de către discipolii săi, au fost adunate în Coran, care cuprinde
învăţăturile de bază ale islamismului.
îndatoririle inderogabile ale oricărui musulman adult «unt
cuprinse în celebra învăţătură a "celor cinci stâlpi" (arkan), stâlpii care
susţin edificiul islamismului.3
Prima regulă a cultului musulman este mărturisirea de credinţă
(şahada). Constă în rostirea zilnică — psalmodiată de cinci ori pe zi şi
de muezin din înălţimea minaretului — a formulei: "Allah este singurul
Dumnezeu, iar Mahomed este profetul său". Prin rostirea acestei
formule credinciosul devine un om care "se dăruieşte lui Dumnezeu"
(mustim; lb. turcă mii siilman), — căci ea implică declaraţia de
supunere (islam).
A doua, este rugăciunea canonică (şalăi) — rostită de cinci ori pe
zi, şi numai în limba arabă, oricare ar fi limba maternă a credinciosului.
Ea trebuie rostită cu faţa îndreptată în direcţia (qibla) oraşului sfânt
Mecca,4 şi este pregătită de chemarea (adâri) celui care, din minaret, îi
cheamă pe credincioşi la rugăciune
muezinul (muâdzin). Rugăciunea în comun [gluma — "adunarea") avea loc
vinerea la amiază — "ziua adunării" — la moschee (masdjid)A
Rugăciunea rituală constă într-un ansamblu de gesturi şi de
vorbe riguros fixate, care cuprindea aplecări ale corpului şi prosternări,
începea printr-o formulă de sacralizare şi se termina printr-un salut de
desacralizare.1
Al treilea act ritual obligator, este opera de binefacere,
ajutorarea aproapelui, ac^de responsabilitate şi de solidaritate socială.
Acest act filantropic constă fie într-un impozit obligator, danie
rituală — zakăt2 — fie într-o contribuţie voluntară (sadaqa). Zakăt are
menirea de a reaminti permanent că orice bogăţie, orice lucru, îi
aparţine lui Dumnezeu, şi că deci individul nu poate dispune de ele
după bunul său plac, pentru că fiecare om este un membru al
comunităţii.
A patra îndatorire, absolut obligatorie, era postul (siyam) Ramadanului3.
Timp de 30 de zile, de la răsăritul până la apusui soarelui, toţi
adulţii, musulmani, începând de la vârsta de 14 ani, erau obligaţi să se
abţină de a lua ceva în gură sau de a avea raporturi sexuale. 4 De
asemenea era interzisă inhalarea fumului de tutun, administrarea
injecţiilor, de a mirosi vre-un parfum (inclusiv o floare).
Juriştii trebuiseră fireşte să studieze în detaliu cazurile de violare
a Postului într-un spirit legalist, pe care-1 ilustrează, de pildă, citaţia
următoare: „Femeile care, torcând inul, apucă firele cu gura ca să le
unească, pot ele să exercite această meserie în timpul postului de
ramadan? Dacă inul este din Egipt, lucrul este permis; el ar fi însă oprit
dacă inul ar fi de Dimma, căci acesta are un anumit gust ce se
răspândeşte în gură."5
Dar obligaţiile pe care aceiaşi jurişti le impuneau în cazul călcării
voite a Postului sunt poate mai importante pentru a arăta caracterul
profund al acestui rit: „Credinciosul care rupe Postul prin legături
trupeşti, scriau ei, trebuie să reînceapă postul, pentru răscumpărare,
după luna ramadanului, şi mai trebuie să dezrobească un sclav. Dacă
nu găseşte sclav, el va posti timp de două luni la rând. Dacă este
incapabil de a face acest post, el va hrăni şaizeci de săraci."6
în fine, un pelerinaj (hadji) cel puţin o dată în viaţă la Mecca şi
locuirile sacre din împrejurimi, era a cincia datorie pentru musulmanii
de ambele sexe, care aveau posibilitatea materială.
Unirea triburilor arabe a fost unui din obiectivele însemnate ale
învăţăturii lui Mahomed. Pentru a realiza unirea triburilor arabe,
Mahomed şi urmaşii săi au îndemnat la solidaritate între musulmani.
Trecerea oraşului Mecca (an.630) la islamism a avut un maie
efect politic şi religios, care a grăbit procesul de unire a triburilor arabe
şi de adoptare a islamismului, astfel încât, la moartea lui Mahomed
(an.632), aproape întreaga Peninsulă Arabică era unificată politic şi
religios.
c) CUCERIRILE ARABE
Formarea.statului unificat arab şi tendinţa cercurilor
conducătoare de a atenua frământările interne prin purtarea "războiului
sfânt" de pradă şi cucerire împotriva statelor vecine au stat la baza

1 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Civilizaţia islamului clasic, Volumul I, Editura


Meridiane, Bucureşti, 1975, p.254.

2\Contribuţia obligatorie (zakăt) era percepută de funcţionarii statului pe producea de cereale


şi de fructe (10%), pe patrimoniul zootehnic (capitol care comportă un calcul foarte complicat),
pe metale preţioase şi pe mărfuri (2,50% din valoarea lor).

3 Obligaţia postului - a fost stabilită pe luna a 9-a a anului islamic în amintirea primei revelaţii
pe care c avjse Mahomed.

4 Tritton A.S.. Muslim iheology, Londra, 1947, p.51.


5 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Op.cit., v. I., p.25 .
7

6 Ibidem.

3
marilor cuceriri arabe din deceniul 4 şi 5 ale secolului al VIMea.
Este necesar de menţionat că situaţia internaţională era deosebit
de favorabilă cuceririlor arabe şi răspândirii islamismului. Războiul
îndelungat dintre cele două mari puteri din acea vreme — Bizanţ şi Iran
— care a durat din 602 până la 628, le-a secătuit forţele. Cuceririle
arabe au fost în parte uşurate şi de slăbirea, care se observase demult,
a legăturilor economice dintre Bizanţ şi provinciile lui din răsărit,
precum şi de politica religioasă a Bizanţului m regiunile lui răsăritene
(persecutarea monofiziţilor etc).
Războiul arabilor cu Bizanţul şi Iranul a început sub Abu Bekr.
Până în anul 640; arabii cuceriseră aproape in întregime Palestina şi
Siria. Mulţi locuitori paşnici au fost luaţi în robie. Dar multe oraşe
(Antiochia, Damasc etc.) s-au predat cuceritorilor numai pe ba:ca unor
tratate, care le garantau creştinilor şi iudeilor libertatea cultului şi
libertatea personală, cu condiţia că ei să recunoască puterea statului
arab mahomedan şi să piătească birurile. Până la sfârşitul anului 642
arabii au cucerit Egiptul, după cc au ocupat cel mai important port al
lui, Alexandria; în 647 ei au intrat în capitala Iranului, Ctesiphon, pe
care au distrus-o, iar prin anul 651 au terminat cucerirea Iranului.
Astfel, în mai puţin de un secol, arabii cotropesc Palestina, Siria,
Egipt, cuceresc iranul, îşi extind influenţa sa asupra Africii de Nord şi
sudul Spaniei, asupra transcaucaziei şi Orientului Apropiat. în aşa mod
se creează o imensă putere arabă, cunoscută sub denumirea de
Călifarul arab cu centiul în oraşul Bagdad1.
d) DESTRĂMAREA CALIFATULUI ARAB
Dezmembrarea Califatului a început la mijlocul sec. ai VM-lea şi
s-a accelerat în cursul secolelor IX şi X. Rând pe rând, din stăpânirea
Călifarului s-au desprins Spania, unde s-a constituit emiratul (750), iar
apoi Călifarul omeiad (929) de Cordoba, Tunisia şi Algeria, conduse de
dinastia Aghlabizilor, Marocul, condus de dinastia Idrisizilor, Egiptul
cârmuit de dinastia Tulunizilor iar apoi a Fatimizilor etc.
în sec. XI turcii — selgiucizi cuceresc Bagdadul şi îl privează de
putere laică pe calif, deşi l-au recunoscut în calitate de conducătorul
său spiritual.
2 DREPTUL A) CONSIDERATIUNI
GENERALE PRIVIND DREPTUL
MUSULMAN
Conceptul de *drept islamic" (şaria) nu presupune un ansamblu
sistematic organizat de legi şi de practici juridice; sfera sa este mult
mai largă, extinzându-se şi în domeniul rftescripţiilor etice, de
comportare socială, de igienă chiar, şi bineînţeles, de ritual religios. Şaria
nu este legea reală, ci legea ideală; semnificaţia cuvântului nu se
limitează la lege, la drept, ci adeseori este mai amplă, apropiindu-se de
sensul de revelaţie.7
O particularitate esenţială a dreptului musulman este aceea că el
rezultă din legile religioase a islamului. De aici şi a doua particularitate
a iui — necesitatea musulmanilor, indiferent de locul de trai de a se
conduce numai de normele dreptului musulman.
Meritul şariatului, juriştii musulmani îl văd mai întâi de toate în
caracterul deosebit al apariţiei. Spre deosebire de alte sisteme de
drept, care sunt un produs al activităţii omeneşti, dreptul musulman, —
este un rezultat al revelaţiei Dumnezeieşti, el este dăruit omenirii de
către Allah prin profetul său — Mahomed.
Este necesar de menţionat că începând cu sec. XI dreptul
musulman deja nu mai este general pentru toate ţările arabe. Apar
doua direcţii de bază: sunnismul şi şiismul.
Fiecare din aceste 2 direcţii îşi au şcolile sale.
Sunnismul (hanefită, malichită, şafiită, hambalită-
etc). Şiismul (ismailită, djafarită, zeidită etc).
Contradicţiile de bază între sunnism şi şiism constau în
rezolvarea diferită a problemei succesiunii puterii laice şi religioase
supreme.
Sunniţii sunt părtaşi ai concepţiei precum că funcţia şefului ar fi
trebuit să fie eligibilă, în timp ce şiiţii susţin că puterea supremi trebuie
să fie moştenită.
De asemenea sunnifii şi şiiţii se mai deosebesc prin aceea că
secunzii nu recunosc în calitate de izvor de drept ahadithurile şi qiyasul.
Către sec. X sunniţii înglobează 4 şcoli de drept de bază:8
1. Hanefită, fondatorul căreia este Abu-Hanifan Ibn Sabit (699-
767). Acest
curent se bazează pe luarea în consideraţie a condiţiilor locale în
procesul de
creaţie normativă şi procedura judiciară.
La momentul actual hanefismul este cea mai răspândită şcoală
sunnită (circa 340 milioane musulmani). Această şcoala este răspândită
în Siria, Egipt, Iordania, India, Afganistan etc.

7 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.23.


8 Privitor la şcolile de drept a se vedea mai detaliat: The Origins of Muhammadan
jurisprudence, Oxford, 1950, p.3-16.

5
2. Malichită, întemeietorul căreia a fost Malik Ibn Anas (713-795).
Această
şcoală recunoştea qiyasul ca izvor de drept numai în cazuri
excepţionale. Este
răspândita în Africa de Nord, Spania etc, numărând circa 45 milioane de
adepţi.
3.Şafiită,
creată de Mahomed Ibn Idris aş-{afii (767-820), care
acorda o atenţie deosebită Tradiţiei. Actualmente această şcoală
are circa 100 mln. de adepţi şi şi-a găsit răspândirea în Egipt,
Palestina, Irak, Yemen, Liban, Malaysia, Indonezia, Somalia.
4.Hambalită, întemeiată de Ahmad — Ibn — Hambal (780-855).
Această şcoală se bazează pe comentariul exclusiv al Coranului şi
a Tradiţiei. Această şcoală ia momentul actual având în rândurile
sale circa 3 mln. de adepţi. Actualmente ea este răspândită în
Arabia Saudita, Liban, Siria.
Trebuie să menţionăm că către 01 noiembrie 1994 dreptui
musulman este aplicat pe teritoriul unui mare număr de state — de la
Maroc la nord — vestul Africii până la Fiji-Oceania.
Conform datelor statistice în lume se enumera circa 1 mlrd. 200
mln. de musulmani, care formează majoritatea populaţiei din 51 state ale
lumii.

B) IZVOARELE DREPTULUI
După cum s-a mai menţionat deja în cazul dreptului musulman
avem de a. face, mai degrabă cu o alăturare de reguli de comportare
desprinse, ca sursă fundamentală, din Coran, cartea sfântă a
musulmanilor, decât cu un sistem juridic închegat.
Dreptul islamic apare şi mai evident prin cercetarea sistemului
izvoarelor.
Un prim izvor şi cel mai de bază este Coranul (termenul ar putea fi
tradus prin cuvântul "istorisire")9.
Coranul conţine 6219 de versete, pe care le cuprinde, împărţite în
114 capitole (sure). Şi numai un număr de circa 500 de versete pot servi
ca un material din care se pot extrage reguli de comportare, diferite
consultaţii oferite de profet la ^ cerere sau pentru a preveni diferite
dificultăţi. Dar numai 80 de versete pot fi tratate ca norme de drept (în
marea majoritate a lor acestea sunt norme ce reglementează relaţiile
familiale).
Coranul este un instrument lingvistic incomplet. In adevăr,
domeniul instituţiilor publice (adică dreptul public) a fost aceia în care
baza coranică a dreptului s-a arătat cea mai fragilă, dat fiind că
majoritatea problemelor ce s-au pus Comunităţii în continuă creştere n-
au putut fi avute în vedere de Muhammad, şi tocmai aici jurisconsulţii au
trebuit să acorde locul cel mai însemnat practicii primilor suverani
precum şi obiceiurilor locale anterioare.10
Lacunele de reglementare coranică se cereau completate cu alte
izvoare. Recurgerea însă la alte izvoare complementare se lovea, în
condiţia musulmană, de dificultăţi insurmontabile. Coranul era considerat
după cum s-a mai menţionat deja o operă relevată şi infocibilă. Nu se
putea admite cu uşurinţă nici că ea a greşit, nici ca ea este incompletă,
după cum era dificil de admis că lacunele din gândirea

9 Coranul (în arabă, al-Qur'an) a fost alcătuit de Mahomed. Dar canonizarea conţinutului şi
elaborarea redacţiei definitive a Coranului a avut loc pe timpul Califului Cmar (644-656).

10 Dominique Sourdel, Jenine Sourdel-Thomine, Op.cit., V. I., p. 252.


211

7
arhanghelul Gabriel, inspiratorul profetului, să fie completate, prin
dispoziţii ce nu-s de natură divină.
Completările în Coran şi-au găsit fundamentul în tradiţie. Corpul
de reguli care o exprimă alcătuieşte cel de-al doilea izvor al dreptului
musulman şi care poartă numele de Sunna. *Prin Sunna însă musulmanii
nu înţeleg decât acea Tradiţie legată de viaţa şi activitatea lui
Mahomed. Ea reprezintă modul de a fi şi de a se comporta al profetului,
care trebuie să servească drept ghid credincioşilor.
Fiecare dintre principiile de credinţă cuprinse în Sunna formează
obiectul unui hadith (din 1. arabă — sentinţă, cuvânt al Profetului
transmis în afara Coranului). Se deosebesc ahadith-uri de 2 feluri:11
a) hadith qudsi (cuvânt sfânt) desemnând o revelaţie directă în
care însuşi
Dumnezeu vorbeşte prin mijlocirea Profetului;
b) hadith naboivi (cuvânt profetic) în care Profetul vorbeşte în
numele său.
în secolul IX-lea au apărut celebre culegeri de ahadith-uri, dintre care mai
cunoscute sunt cele legate de numele lui El-Boknari şi a lui Moslem.12
Fiecare hadith cuprinde 2 elemente: textul (math) şi baza sa
(isnad) care exprimă lanţul de transmiteri succesive, de la Profet până
în zilele noastre.
Islamul nu cunoaşte o autoritate supremă religioasă, care să fie
însărcinată cu interpretarea textelor sacre. Unitatea de interpretare
este asigurată în aceste condiţii prin Idjma,cel de-al treilea' izvor al dreptului
musulman, care oferă credinciosului criteriul cu ajutorul căruia el poate
recunoaşte sensul exact al textelor sacre. Acest criteriu este acordul
unanim al comunităţii musulmane. Două maxime, atribuite profetului,
fundamentează recursul la consimţământul unanim.13 Prima se găseşte
într-un hadith, care proclamă: "Comunitatea mea nu va cădea niciodată
de acord asupra unei erori". Secunda este un tefxt din Coran care
afirmă: "Cel care urmează o cale alta decât cea a drept credinciosului
va merge în Infern". Aceste 2 texte sacre reprezintă, în concepţia
musulmană, un temei suficient pentru a justifica autoritatea de izvor de
drept a idjmei.
Cartea sacră şi Sunna nu puteau da răspuns în aceste condiţii
unui mare
număr de probleme. l4 .
Idjtihadul, efortul creator de drept a căpătat astfel noi
dimensiuni şi a fost chemat să joace un rol cu totul deosebit de cele pe
care îl avea de jucat atunci când Islamul era practicat de o mică
comunitate umană. înţelepţii au apelat din ce în ce mai mult la propria
lor raţiune, îmbogăţindu-şi corpul de doctrină, dar îndepărtându-se de
la ortodoxia primelor începuturi.
Metoda cu ajutorul căreia a avut loc idjtihadul o fost Qiyas,

11 A.Guillaume, The Tradition of Islam, Oxford, 1924, p.63.


12Ibid.,p.«6. •
13 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.37.
raţionamentul prin analogie, ce reprezintă una din cheile de boltă
pentru înţelegerea mentalităţii juridice musulmane. Teoria lui qiyas,
deci, celui de-al 4-lea izvor al dreptului musulman constă în asimilarea
unei situaţii ivite în practică cu o altă, avută în vedere într-un text sacru
ori într-un hadith, pentru a aplica celei dintâi soluţia dată în cea de-a
doua.

9
Nu trebuie să cădem în greşeala comisă de unii autori occidentali
de a vedea în qiyas o activitate de interpretare a legii. Qiyasul mai
degrabă conduce la soluţionarea unor probleme pentru care.legea nu a
fost făcută.
Potrivit doctrinei tradiţionale, qiyas cuprinde patru elemente:14 a)
rădăcina — prescripţia legală de la care porneşte raţionamentul; b)
ramura — aspectul litigios ce urmează a primi o rezolvare; c) cauza —
calitatea comună care apropie cei doi termeni ce urmează a fi
comparaţi;'d) judecata — raţiunea în temeiul căreia regula este extinsă
de la un termen la celălalt.
Pentru a se putea folosi qiyas este necesar ca următoarele condiţii
să fie îndeplinite:
a)rădăcina să fie cuprinsă, incontestabil, în Coran sau în Sunna. Ea
nu trebuie să fie "ramura" unei alte rădăcini — deci să nu
reprezinte ea însăşi rezultatul unei analogii — un qiyas de gradul al
doilea nefiind admisibil;
b)cauza să fie clară şi inteligibilă, să nu cuprindă nici o contradicţie
intrinsecă şi să nu fie la rândul său contrazisă de Coran, de Sunna
sau de idjma. Ea trebuie de asemenea să fie dovedită.
Următorul izvor de drept este Fetva — adică hotărârile celor mai de
vază . conducători muslimuni. Către acestea se referă primii patru Califi
şi întemeietorii celor 4 curente Sunnite: Abu Hanifan Ibn Sabit (699-767),
Malic Ibn Anas (713-795), Mahomed Ibn Idris aş {afli (767-820) şi Ahniad
Ibn Hambal (780-855).
Al şaselea izvor al dreptului musulman, căruia juriştii musulmani îi
acordă o atenţie deosebită şi care în viziunea lor asigură o anumită
flexibilitate dreptului musulman şi adaptarea lui la condiţiile nou-create
este Fich, doctrina de drept. Către Fich se referă operele scrise de
cunoscătorii şariatului, încă în perioada evului mediu. Numărul acestor
opere ajunge cifra de 6000.
Preponderenţa celor 6 categorii de izvoare ia care ne-am referit
mai sus nu exclude însă rolul important pe care a fost chemat să-1 joace
cutuma în dreptul musulman. Cutuma (ORF) a contribuit, de la primele
începuturi, la formarea sistemului juridic al Islamului. Critica ştiinţifică a
doctrinei mahomedane pune în lumină faptul că numeroase cutume
preislamice, care nu erau contrare fiqhului, au fost înglobate în dreptul
musulman prin intermediul idjmei. Se admite în acelaşi timp ca multe din
regulile fiqului pot fi completate şi, uneori, chiar înlocuite sau modificate
cu cutumele.
Pentru ca o cutumă să poată fi luată în considerare, ea trebuie să
îndeplinească anumite condiţii printre care şi pe aceea de a nu fi contrară
idjmei.
După o caracteristică superficială a izvoarelor dreptului musulman,
inevitabil apare şi întrebarea: Care este în aceste condiţii rolul şi locul
actului legislativ? Este vorba de firmane (decretele Califilor) şi canune
(legile).
Considerând sistemul de drept ca produs al revelaţiei, musulmanii
nu pot evident, concepe ca el să fie modificat sau înlocuit de către
puterea temporară, împăraţii, regii şi principii musulmani au intervenit
adesea cu măsuri legislative adoptate cu avizul principalului lor consilier
în materie juridică, marele muftiu sau

14 Ibid., p.41.
213
şeic-al Islam. Mulţi autori consideră actele de intervenţie a puterii de
stat mai degrabă drept acte reglementate decât acte legislative.15
Este evident că statele musulmane în epoca noastră, aparţinând
în marea lor majoritate "lumii a IlI-ia" aflate în plin proces de
modernizare şi de dezvoltare economică, s-au văzut nevoite să-şi
construiască cadrul juridic, rupând uneori violent cu tradiţia. Aşa cum
Turcia de exemplu a integrat dreptul elveţian.16

C) DREPTUL CONSTITUŢIONAL
Cu Abu-Bekr — primul "locţiitor al trimisului lui Dumnezeu"
(halifa Rasul Allah) — şi cu următorii trei şefi ai noii comunităţi politico-
religioase, au fost puse definitiv bazele instituţiei Călifarului. Califul
rămâne sursa unică a puterii politice.17
El poate delega să exercite efectiv, în numele său, funcţia de
conducere social-administrativă a statului unui prim-ministru, unui
"vizir" (wazir), cea judecătorească, unui judecător (qădi), iar cea
militară unui "emir", un general (amir); în toate aceste compartimente
însă califul îşi rezerva autoritatea supremă. Instituţia călifarului a urmat
deci, timp de mai bine de un secol, modelul politic persan (apărut în
epoca abbasidă). începând din sec. IX, califii abbasizi şi-au asumat şi
titlul religios de imam — „călăuză", conducător al Rugăciunii rituale de
vinerea a comunităţii islamice.
Califul era executantul Legii stabilite de Profet, pe care el se
credea la început autorizat să o completeze, mai întâi cu dispoziţii date
de el, apoi cedând această prerogativă unor jurişti erudiţi şi totodată
teologi — el continuând să rămână apărătorul dogmei. Califul era un
reprezentant al'comunităţii; alegerea lui nu era validată decât după ce
presta, în faţa principalilor demnitari ai statului, jurământul de
supunere Legii. Califii abbasizi au reuşit, prin diferite manevre, să
obţină recunoaşterea principiului dinastic în locul celui electiv,
indicându-şi succesorul dintre membrii familiei: dar hotărârea califului
rămânea subordonată consimţământului notabililor şi doctorilor Legii
(ulamă). Condiţiile care i se cereau pentru a deveni calif erau: vârsta
maturităţii şi aptitudini fizice şi mintale. Califul putea abdica (ceea ce şi
tăcea uneori, — din prudenţă, spre a nu fi asasinat), dar nu putea fi
destituit decât când manifesta atitudini de flagrantă injustiţie, sau dacă
era atins de o grea infirmitate.
în epoca clasică a istoriei arabilor deţinea prerogativele cele mai
importante, devenind aproape un suveran absolut. El conducea
Rugăciunea
credincioşilor în ocaziile cele mai solemne; rostea predica la rugăciunea
de vineri,

15 Ibid., p.72.
16lbid.,p.77.
17 Hopkins P., Medieval Muslim government in Barbary, Londra, 1978, p. 112. 214
era conducătorul pelerinajului obligator la Mecca, iar vinerea în
moschee
credincioşii invocau binecuvântarea lui Allah în favoarea lui. Califul era
comandantul suprem al armatei; el stabilea şi criteriile de repartizare a
prăzii de război; numea guvernatorii provinciilor şi judecătorii (cadiii);
controla modul în
care erau folosite veniturile statului, precum şi buna funcţionare a
justiţiei; şi orice musulman care se considera victimă a unei nedreptăţi
putea să apeleze la el. Singurele obligaţii care îi limitau autoritatea
absolută erau: de a aplica Legea cu dreptate, de a nu aplica pedepse
după bunul său plac, şi, în chestiunile importante de interes general de
a-i consulta pe juriştii eminenţi din anturajul său, rară avizul cărora nu
putea aplica pedeapsa cu moartea18.
Astfel de reflectări asupra problemelor guvernării n-au făcut
decât să întărească tendinţa autocratică a suveranilor musulmani.
Dealtfel, în Islam puterea a evoluat neîncetat, în epoca clasică, între o
suveranitate absolută cu caracter oriental şi o „teocraţie laică", cum a
fost numit acest tip de guvernare. Teocratic, pentru că statui se baza pe
o Lege revelată; teocraţie laică, pentru că Islamul n-a cunoscut nici
clasă sacerdotală, nici autoritate doctrinară independentă. In adevăr,
califul care era şeful teoretic al comunităţii religioase, nu putea face
nimic rară învăţaţi; aceştia reglementau multe aspecte ale vieţii în
societate, aparţineau mai multor şcoli şi luau deci hotărâri divergente,
pe care el trebuia să se mulţumească a le arbitra. într-un cuvânt, el îi
comanda pe oamenii de religie, dar se sprijinea pe ei, tară ca fie el, fie
ceilalţi să-şi poată efectiv impune voinţa, cel puţin în sistemul sunnit.
Acest echilibru marca limitele despotismului subiacent care constituia
totuşi trăsătura dominantă a organizării de stat în evul mediu islamic.19
Conducerea cancelariei şi a întregului aparat financiar a fost
încredinţată, chiar de primii califi abbasizi, unui mare vizir, principalul
consilier şi ajutor al califului — care a ajuns în curând să-şi consolideze
poziţia şi să devină un adevărat prim-ministru (uneori transmiţându-şi
ereditar funcţia), un locţiitor şi reprezentant al califului, deţinând în mod
practic întreaga putere. Marele vizir prezida consiliul şefilor de
departamente ale statului (care, în anumite perioade purtau titlul de
viziri). Conducea administraţia centrală, numea şi revoca guvernatorii
de provincii, şefii militari şi înalţii funcţionari ai fiscului (în teorie, cu
consimţământul califului); el deţinea sigiliul călifarului, trimitea
ambasade şi primea pe ambasadorii străini, redacta şi expedia scrisorile
oficiale importante; de asemenea, putea comanda trupele în caz de
război, putea prezida curţile de justiţie, putea lua orice hotărâri fără să-
1 consulte pe calif, decât în cazuri cu totul deosebite. Prin urmare,
viziratul purta deja germenii decadenţei autorităţii califale.
Când, la începutul sec. X, califul a însărcinat cu comanda trupelor
un emir-şef (amir al-urnară — "comandantul comandanţilor"), acesta şi-
a instituit controlul şi asupra administraţiei financiare a guvernatorilor
de provincii.20 Din acest moment, rolul marelui vizir şi-a pierdut marea
sa importanţă, acesta rămânând consilier administrativ; atribuţiile şi
prerogativele lui au fost luate de marele emir — şi apoi de sultan.
Aşadar, viziratul a rămas o instituţie de drept public islamic, rară să
deţină însă o importanţă constantă în toate epocile şi în toate ţările
Imperiului.

18 Mai târziu, cei care s-au opus autorităţii absolute a califului au fost şefii militari; aceştia,
profitând de tulburările din provincii, l-au deposedat de prerogativele militare şi fiscale. Califul
le-a recunoscut autoritatea, acordându-le — începând din sec, X — titlul de "sultan". — Titlul de
rege (malik), care pentru arabi avea o conotaţie negativă, întrucât le sugera ideea de autoritate
exclusiv laică şi chiar de ireligiozitate, era acordat numai suveranilor străini.

19" Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine, Op.cit., v. I., p.283.


20 Hopkins P., Medieval Muslim government in Barbary, Londra, 1978, p. 134.
215

13
Ataşat de persoana califului — asupra căruia avea o mare
influenţă — era şambelanul (Kadjib); funcţie de origine persană (la fel ca
cea a astrologului de curte). Ca şef al protocolului, sarcina sa era să îi
introducă in audienţă la suveran pe demnitarii Imperiului şi pe
ambasadorii străini. Totodată, el era şi cel care conducea anchetarea şi
torturarea celor închişi în închisoarea din subteranele palatului.
In timpul dinastiei abbaside aparatul administrativ al Imperiului a
devenit din ce în ce maComplicat. Dintre departamente ("ministere"),
mai important era cel al finanţelor — "al impozitelor" (diwân al-
kharadj).
Celelalte departamente erau: al bilanţului şi evidenţei contabile, al
cancelariei oficiale, al reclamaţiilor (un fel de curte de apel sau de
tribunal suprem), al poştei şi al poliţiei.
Departamentul poştei nu era propriu-zis destinat serviciului
poştal public, al transmiterii corespondenţei persoanelor particulare;
era în principal biroul însărcinat cu informarea autorităţii ■ centrale
asupra celor ce se întâmplau în interiorul sau în afara Imperiului,
precum şi cu expedierea scrisorilor oficiale. Puteau uza de serviciile
poştei şi persoanele particulare, în schimbul unei sume substanţiale.
Pentru corespondenţă se foloseau mult şi porumbeii de poştă. în
capitală era afişată schiţa reţelei de drumuri, cu indicarea staţiilor şi a
distanţelor. Sistemul de străzi, preluat de la Imperiul persan,.era foarte
frecventat în deosebi de pelerinii în drum spre Mecca; pentru aceştia şi
pentru alţi călători erau amenajate pe parcurs cisterne, spitale şi
hanuri.
Şeful departamentului poştei — funcţie deosebit de importantă
— care supraveghea şi controla toate aceste puncte, era în acelaşi timp
şi şeful unui serviciu de spionaj, căruia îi era subordonat întregul
serviciu poştal; el informa confidenţial guvernul central şi asupra
conduitei şi activităţii guvernatorilor de provincii şi a funcţionarilor lor.
Adeseori şi negustorii făceau oficiul de spioni, — sau alţi informatori
deghizaţi în pelerini, medici, etc.

D) STATUTUL JURIDIC AL PERSOANELOR


Nomadismul beduinilor în continuă căutare de locuri de păşunat
pentru turme era singura formă posibilă de viaţă în condiţiile deşertului.
Baza organizării sociale, a unui trib era clanul (qawm), format din
membrii familiilor unei tabere de corturi. Un număr de clanuri înrudite
formau un trib (qabila). Membrii clanului se supuneau autorităţii celui
mai bătrân dintre ei.
Şeful clanului sau al tribului (shayikh), era ales de comunitate. în
problemele clanului sau ale tribului său şeicul nu decidea singur, ci
ţinea seama de părerile adunării formate din toţi şefii familiilor. Nu
putea lua nici o măsură coercitivă, ci doar veghea asupra ordinii şi
bunului mers al vieţii tribului. Tribul mai avea şi un rais — care
răspundea de operaţiile militare; un hakam—judecător sau mai
degrabă, arbitru; un prezicător (kahin); şi un poet (sair) al tribului.

15
Spre deosebire de alte popoare nemusulmane şi de ordinea
socială din Europa medievală, arabii n-au acceptat un organism
intermediar între individ şi comunitatea tuturor credincioşilor, şi nici
chiar o ierarhie de clasă (cu excepţia clasei sclavilor) — chiar dacă în
realitate existau, evident, diferenţieri sociale determinate de condiţiile
economice ale unora sau altora.
începând din perioada omayyadă21 structura socială a arabilor
este radical diferita de cea din perioada anterioară cuceririlor.
Pe întreg teritoriul Imperiului populaţia se prezenta împărţită în
patru categorii:
1)categoria dominantă
2)categoria convertiţilor la islamism
3)categoria "protejaţilor" (dhimmii)
4)sclavii.
Este interesant faptul că aceasta împărţire în categorii nu a fost
tăcută în urma unei distincţii de ordin social, sau de situaţie economică,
sau de origine etnică, ci pe baza unor criterii de ordin confesional.
Categoria dominantă era alcătuită din musulmanii cuceritori — în
frunte cu califul şi familia lui, cu aristocraţia militară şi curtea
suveranului.
Categoria protejaţilor era formată din membrii cultelor
monoteiste --creştini, iudaici, mai târziu şi zoroastrieni, — religii
tolerate. Aceştia n-aveau voie să poarte arme, erau obligaţi la plata
unui tribut pentru protecţia acordata, îşi practicau în mod liber religia
îor, iar in materie penală şi civilă erau supuşi unei jurisdicţii proprii —
dacă în conflict nu erau implicaţi şi musulmani. Funcţiile militare,
politice şi religioase le erau prohibite; în schimb aveau acces larg la
funcţii administrative.
Un rol esenţial în viaţa socială a Călifarului o juca şi
negustorimea. Totodată în oraşe lipsea o producţie meşteşugărească
dezvoltată, orientată spre piaţa internă şi orânduirea corporativă.
Ţărănimea iniţial se scinda într-o mulţime de grupuri etnice.
Arabii băştinaşi se aşezau cu traiul pe pământurile noi în colonii
militare. Ei erau eliberaţi de câteva impozite, beneficiau de un şir de
privilegii. Treptat impozitele erau majorate, se măreau diferite prestaţii.
în unele raioane ţăranii erau impuşi să nu părăsească pământul
prelucrat, ca astfel ei să fie lipsiţi de posibilitatea de a se eschiva de la
plata impozitelor şi îndeplinirea prestaţiilor. în Călifarul arab pe treapta
de jos a scării sociale se plasau robii. Sclavii, conform legii nu erau
subiecţi ai drepturilor. însă, în realitate, de la această regulă existau
multiple derogări.
Astfel, dreptul musulman ii oprea pe musulmani să îi aducă pe
coreligionarii lor în stare de sclavie, căci islamismul decretase
egalitatea absolută a tuturor celor ce aparţin acestei religii. (în schimb,
un sclav nu îşi recâştiga libertatea numai prin simplul fapt că ar fi trecut
la islamism.

21 Anii de domnie a dinastiei omayyade sunt 661-750. Apoi această dinastie este răsturnată şi
la cârma puterii se plasează dinastia abbasidă (750-1258).
217
Cu doar trei excepţii, adică 34 din totalul de 37 de califi abbasizi — au fost fiii unor sclave vezi:
Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, v. II, Op.cit., p. 259.
Sclavii proveneau din rândurile prizonierilor ae razooi, aie eeioi
capiuia^ în incursiunile de pradă, sau prin cumpărare din târgurile de
sclavi (sau direct de la părinţi care acceptau să-şi vândă copiii). Sclavia
pentru neachitarea datoriilor era interzisă. Stăpânul avea datoria să îşi
trateze cmeneşte sclavul; în caz că un sclav era maltratat, acesta avea
dreptul să fie eliberat.
Bineînţeles că un sclav nu putea deţine o funcţie politică,
religioasă sau juridică. Dar sclavul putea dispune liber de bunurile
provenite din economiile pe care el le realizare; sau putea să conducă
— din însărcinarea stăpânului său — o întreprindere. Se putea căsători
legal, copiii, săi rămâneau sclavi, dar nu puteau fi vânduţi înainte de a
fi împlinit vârsta de 7 ani decât împreună cu mama lor. Sclavul trebuia
să se supună. Iar sclava, trebuia să devină şi concubina stăpânului —
dacă acesta dorea; dar dacă din această legătură se năştea un copil,
copilul devenea liber, mama copilului nu putea vi vândută, iar după
moartea stăpânului ea îşi recăpăta libertatea1.
Dar un stăpân nu îşi putea prostitua sclavele şi nici nu putea să
întreţină legături cu sclavele altora. — Dreptul musulman recomanda
credincioşilor — ca d faptă bună pentru care vor fi răsplătiţi pe lumea
cealaltă — să-şi elibereze sclavii; ceea ce musulmanii şi prevedeau în
dispoziţiile lor testamentare (mai ales când aceşti sclavi trecuseră la
islamism). Sclavul avea şi dreptul de a-şi răscumpăra libertatea — dacă
avea posibilitatea economică corespunzătoare; dar orice sclav eliberat
avea şi pe mai departe anumite îndatoriri faţă de fostul său stăpân, cu
care continua să menţină legături. Sclavii nu erau folosiţi la muncile
agricole (cu excepţia unor latifundii). La arabi sclavia avea un caracter
esenţialmente domestic, într-un fel, sclavul era integrat familiei
stăpânului său — care apoi, eliberându-1, îl transforma, dacă trecuse la
islamism, într-un membru al marii comunităţi musulmane.

E) DREPTUL DE PROPRIETATE
în dreptul musulman mai# amănunţit a fost studiată problema privind
proprietatea funciară. La bază a stat teoria conform căreia pământul
este un bun Dumnezeiesc. Confirmând proprietatea de stat asupra
fondului funciar, şariatul rezervează şefului statului dreptul de a da în
posesiunea persoanelor pământ însă cu titlul de folosinţă şi contra unui
bir. însă în condiţiile proprietăţii de stat asupra pământului existau
categorii distincte de proprietate:
1.Hidjaz — pământ sfânt, acea parte a Peninsulei Arabice, unde,
conform tradiţiei a trăit Mahomed. Pe acest pământ
necredincioşii nu aveau dreptul să locuiască, nici un fel de
animal nu trebuia să fie ueif> pe acest teritoriu în timpul
vânătorii.
2.Djigad — pământurile cucerite de musulmani în timpul
războiului sfânt purtat contra necredincioşilor. Fiind învinşi,

17
necredincioşii încheiau o convenţie cu
musulmani în baza căreia ei renunţau la dreptul de proprietate asupra
pământului, însă îl primeau înapoi cu titlu de folosinţa şi având obligaţia
de a plăti un bir.
3)Savafi — pământuri care aparţineau califilor şi membrilor
familiei califale şi care puteau fi transmise ereditar.
4)Vakuf — întinse proprietăţi stăpânite de instituţiile religioase.
Ele erau considerate inalienabile şi erau eliberate de impozite.
5. Mulk — acele pământuri stăpânite de vechii proprietari care îşi
păstrau domeniile, având confirmarea califală.
6) Ikta — proprietate condiţionată. Ea era atribuită de Calif din
proprietatea funciară de stat, pentru slujbe militare sau civile, şi având
un caracter condiţionat de îndeplinirea slujbei pentru care era acordată.
Din epoca abbasidă a început însă să se manifeste tot mai mult
tendinţa transformării iktei într-o proprietate viagera şi ereditară, tot
mai puţin condiţionată de îndeplinirea, slujbei pentru care fusese
atribuită.
Trăsătura caracteristică a tuturor acestor forme de proprietate
constă în faptul că în ultima analiză titularul suprem al oricărei
proprietăţi este statul arab reprezentat prin calif.22 Acest lucru scoate în relief
concepţia orientală, potriyit căreia noţiunea de suveran coincide cu
aceea de stăpâni tor al pământului. De aceea titularul unui mulk, de
exemplu, nu are în fapt decât o posesiune asupra pământului respectiv
şi nu un drept de proprietate, care aparţine califului ca suveran (este
aşa zisul dominium eminens din dreptul feudal apusean).
O categorie deosebită- o alcătuiau lucrurile ce nu puteau să se
afle în proprietatea privată a musulmanilor şi erau considerate ca un
bun comun. Către aceste bunuri se referă aerul, miarea, pustiul,
moscheile etc.
Nu era recunoscută proprietatea musulmanilor şi asupra astfel de
bunuri considerate necurate, cum sunt: vinul, carnea de porc, cărţile
interzise de islam etc.
Sfânta Scriptură a musulmanilor ne relatează că musulmanilor le
este interzisă întrebuinţarea mortăciunii, sângelui, carnei de porc şi apoi
aceea (la a cănii junghiere) s-a amintit alt cineva în loc de Dumnezeu,
deci ce e năduşit sau a pierit în urma căderii sau s-a străpuns de
coarnele altei vite, sau s-a sfâşiat de fiare; oprit este şi ceea ce s-a
junghiat idolilor.23
De asemenea Coranul interzice şi folosirea vinului. Remarcăm, a
vinului şi nu ^băuturilor spirtoase, în genere. în Coran de trei ori direct
sau indirect se vorbeşte despre această interdicţie.
într-un verset este interzisă rugăciunea în stare de ebrietate "Nu
vă apropiaţi de rugăciune, când sunteţi în stare de ebrietate... "24. De
facto aceasta este o interdicţie de a folosi băuturi spirtoase, deoarece,
cum se ştie musulmanii sunt obligaţi de a face rugăciune de cinci ori pe
zi, iar starea de ebrietate nu poate dispărea timp de câteva ore. în alt
loc este criticată însăşi folosirea vinului: "Vinul — o ticăloşie de a
satanei...", "Satan doreşte să vă dezbine şi să vă abată de la

22 Ibid.,p.83.
23" Este necesar de menţionat că Coranul admite în unele cazuri întrebuinţarea carnei de
porc. Dar aceasta se face numai atunci când persoana este impusă de nevoie, fără ca să
poftească sau să voiască. (Coran, 11-168; VI-146; XVI-116).

24 A se vedea: Coran (IV-46).


219

19
Allah şi rugăciune prin intermediul vinului". în cel de-al treilea loc vinul
este declarat un produs păcătos: "Ei te întreabă pe tine despre vin...
Spune: "în el — este un mare păcat şi totodată un folos, dar păcatul lui
— mai mare decât folosul"25.
în consecinţă putem face concluzia că musulmanilor le este
interzisă folosirea nu numai a vinului ci şi a băuturilor spirtoase în
genere. îi justă afirmaţia că în versetele Coranului nimic nu se vorbeşte
despre aceasta, dar în perioada preislamică triburile produceau în
exclusivitate numai vin. Cu atât mai mult cu cât această problemă este
rezolvată prin intermediul kiyas-ului. De exemplu: "Vinul este interzis
din cauza calităţilor sale de îmbătare. Coniacul, rachiul, berea, romul
etc. posedă calităţi de îmbătare. în consecinţă, ele sunt interzise.

F) DREPTUL OBLIGAŢIILOR
' în jurisprudenţa musulmană se deosebesc obligaţii:
a) Obligaţii contractuale — obligaţiile născute din contracte.
b) Obligaţii delictuale — obligaţiile născute din delicte, adică din
fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii.

a) Obligaţiile contractuale
în dreptul musulman sunt evidenţiate câteva feluri de contracte:
a)Contracte numite — cele ce sunt reglementate de le|e, ca
vânzarea, schimbul, depozitul, împrumutul, donaţia etc.
b)Contracte nenumite — sunt cele nenumite şi.nereglementate
de lege, însă uzitate, ca de exemplu, contractul de întreţinere.
c)Contracte consensuale — sunt contractele negociabile care iau
naştere prin simplul acord de voinţe al părţilor contractante,
exprimat în forma pe care ele o aleg.
d)Contracte neconsensuale — sunt contractele, la încheierea
cărora este necesară întrunirea cărorva condiţii facultative
expres prevăzute de lege.
e)Contracte bilaterale şi unilaterale.
f)Contracte oneroase şi gratuite.
în cele oneroase fiecare parte voieşte a-şi procura un avantaj; de
exemplu, vânzarea-cumpărarea sau schimbul.
La contractele gratuite numai una din părţi voieşte a procura,
rară echivalent, un avantaj celeilalte. De exemplu, donaţia.
g) Contractele reale — sunt convenţiile în care se cere, pe lângă
acordul de
voinţă, remiterea unui lucru. De exemplu, depozitul, donaţia, gajul.
Una din particularităţile dreptului musulman ce-1 face să se
deosebească de alte sisteme de drept este aceea că este recunoscută

25 E. I.C
J MOJIJJHCKHH, lO .r.TpHropoB, PejiHrH* H nHTaHHe, KHCB, 1995. crp. 154-155. Deasemenea.a se vedea în
acest sens Coran (II, 216).
220

—~™~-v^^^
puterea juridică după

—~™~-v^^^
declaraţiile unilaterale despre săvârşirea sau abţinerea de la săvârşirea
unei acţiuni, aşa numitele promisiuni unilaterale (jurămintele).26
Dacă o persoană se leagă cu un jurământ şi 1-a încălcat, ori
doreşte să răscumpere jurământul său, atunci ea trebuie să hrănească
zece sărmani în felul cum îşi hrăneşte ea membrii familiei sale, sau să-i
îmbrace asemenea, sau să slobozească un sclav. Dacă persoana nu era
în stare să îndeplinească aceste precepte, ea era obligată să postească
trei zile.27
In general arabii împart contractele în două părţi:
a)Contracte care se bazează pe un fel de schimb, ca de exemplu,
contractele de schimb, de vânzare-cumpărare, de căsătorie etc;
b)Contractele ce nu se bazează pe schimb, ca de exemplu,
depozitul, gajul, comodatul, societatea, donaţia etc.
Prima categorie de contracte şi anume acelea bazate pe un schimb,
sunt axate pe principiile contractului de vânzare-cumpărare, pe când
celelalte contracte, care nu se bazează pe schimb, sunt reglementate
de principii aparte.
Din multiplele contracte existente în Califatul arab, unei
reglementări riguroase a fost supus contractul de vânzare-cumpărare.
prescripţiile religioase islamice impunând o corectitudine desăvârşită.
Astfel, trebuiau specificate, clar şi exact, natura şi starea obiectului
vândut/
De asemenea, o reglementare deosebită a avut şi contractul de
împrumut. Una din condiţiile valabilităţii acestui contract era forma
scrisă de încheiere, contractul fiind perfectat de o persoană special
desemnată. Dacă însă datornicul era alienat mintal, sau suferea de vre-
o altă boală grea, sau nu putea vorbi, atunci pentru dânsul acţiona
tutorele lui. O altă condiţie sine qua noii a acestui contract era prezenţa
martorilor la încheierea convenţiei. Pentru ca convenţia să nu fie lovită
de nulitate se cerea prezenţa a doi bărbaţi sau a unui bărbat şi două
femei.
De la această regulă exista numai o derogare. Atunci când
persoanele se aflau în călătorie şi nu găseau un scrib sau martori, se
recomanda, în scopul garantării obligaţiilor, să se ia gaj28.
Printre condiţiile de valabilitate a contractelor se enumera:
—Existenţa cel puţin a două persoane. Părţile trebuie să posede
dreptul de a dispune de bunul său. De acest drept erau lipsiţi —
minorii, persoanele cu handicap mintal, faliţii, sclavii, bolnavii
(aveau dreptul să dispună numai cu 2/3 din averea sa),
necredincioşii (în privinţa unor convenţii, ca de exemplu,
dobândirea în proprietate a pământului şi sclavilor-
musulmanilor.
—Consimţământul iiber, neviciat. Putem menţiona că viciile de
consimţământ sunt: eroarea, dolul, violenţa, concursul de
împrejurări grele, etc.

3 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.101.


4 împrumutul cu dobânda este interzis expres, în repetate rânduri, de prescripţiile coranice
(Coran, II - 276).
5 Dacă martorii erau chemaţi să ateste încheierea convenţiei, ei nu aveau dreptul sâ se

eschiveze de la aceasta (Coran, II -282).

26 Schacht J., An introduction to Islamic Law, Oxford, 1964, p.93.


27 Coran, V - 9 i .
28"Coran. II- 282; 283.
— Un obiect determinat şi licit, deci obiectele care erau scoase
din circuitul civil nu puteau constitui obiect al convenţiei (de exemplu,
vinul, aerai, moscheele, nisipul etc).

b) Obligaţiile delictuale
Ele apar, atunci când, de exemplu, arhitectul care a construit o
casă şubredă şi aceasta se dărâmă , este răspunzător în faţa legii faţă
de cel păgubit. La fel medicul care îşj,omoară pacientul.

G) DREPTUL FISCAL
Impozitele plătite de populaţie erau acestea:
a)Zakat — impozitul obligator pentru orice musulman — impozit pe
proprietatea funciară, pe turme sau pe orice altfel de proprietăţi,
precum şi pe exercitarea meşteşugurilor sau comerţului.
b)Djizya — "impozit de toleranţa" — plătit de monoteişti
(creştini, evrei, mai târziu zoroastrieni), în schimbul permisiunii
de a-şi exercita în mod liber cultul lor29. Cei care nu puteau plăti
erau pasibili de închisoare (dar nu de pedepse corporale). Erau
scutiţi de djizya bătrânii, femeile, copiii, sclavii şi călugării săraci.
c)Kharadj — impozit funciar plătit de fc protejaţi". Arabii după ce
cucereau un pământ puteau lăsa pe fostul proprietar să
folosească pământul cucerit, însă în schimb acesta trebuia să
plătească haraci.
d)Usri — impozit plătit de cei care-deţineau o proprietate
funciară în calitatea lor de cetăţeni arabi.
e)Djizet — impozit plătit de străini pentru importarea mărfurilor
îu teritoriul musulman.

H) DREPTUL FAMILIEI
în Islam căsătoria nu este privită ca o taină, fiind considerată un
simplu contract, prin care bărbatul îşi cumpăra soţia de la părinţii ei.
Aceasta din urmă nici măcar nu era parte în contract, ci doar un simplu
obiect.
Formele de încheiere a căsătoriei suni foarte simple. Ele se pot
realiza fie prin exprimarea orală a consimţământului părinţilor în faţa
unor martori, fie prin contract înscris sau chiar prin gesturi, dacă cei în
cauză sunt muţi. O vârsta rniriimă nu există. în codul civil iranian, chiar
în unele reglementări moderne, cu aprobarea judecătorului, pot să se
căsătorească fetele, ce au atins vârsta de 9 ani. Bărbaţii puteau încheia
căsătorii numai din momentul atingerii maturităţii sexuale.

29 A se vedea: Coran, IX - 29. 222


Bărbatul putea avea până la 4 neveste (poligamia)30. Căsătoria
reclama atribuirea de către bărbat unei dote femeii, denumite mahr.
Dacă bărbatul, încheia o căsătorie, iar apoi "neatingându-se" încă
de soţie renunţă la această convenţie, atunci el era cbligat să-i dea
soţiei de care divorţează — jumătate din dota promisă.31
Dacă un musulman nu avea destulă avere, el putea lua în
căsătorie o sclavă Dar această sclavă numaidecât trebuia să fie
convertită la islamism.32
De asemenea şariatul interzice musulmanilor să-şi ia în căsătorie
soţii păgâne.33 De aici rezultă că bărbaţii puteau să se căsătorească cu
femei creştine sau evreice, dar femeile musulmane numai cu
musulmani. Prezintă interes abolirea de către Coran vechii cutume a
leviratului: bărbatul nu este obligat, ca la evrei, să ia de soţie pe văduva
fratelui său.
Dreptul musulman acordă bărbatului o autoritate necontestată în
familie, în timp ce femeii îi impune anumite interdicţii, — rară a lipsi
însă de anumite drepturi.34
Totodată, dacă un bărbat are mai multe soţii, el este dator să le
trateze în mod egal şi să le ofere o locuinţă separată. Iată de ce
poligamia este un deliciu pe care nu şi-1 pot permite decât eei înstăriţi.
Conform şariatului bărbatul nu poate să se căsătorească cu vre-o
rudă a sa0.
Condamnând vechile cutume barbaie preisîamice, Coranul
interzice uciderea fetelor nou-născute, practicată până arunci uneori de
frica sărăciei părinţilor.35 Tatăl era obligat să manifeste o grijă deosebită
faţă de copii, purtând obligaţia de a-i susţine şi îmbrăca după cuviinţă.36
întâlnim în Coran şi norme ce se referă la instituţia tutelei şi curatelei,
orfanilor acoroându-se o atenţie cu torul deosebită, recomandându-se
administrarea cea mai corectă a bunurilor ce le-au revenit prin
moştenire.37 Coranul reaminteşte copiilor îndatoririle ce le au faţă de
părinţi.38
Cât priveşte ceremonia căsătoriei — ea avea loc în casa
tânărului. Cadiul redacta actul de căsătorie — un contract prin care
mirele se obliga să ofere tatălui miresei o anumită sumă de
răscumpărare. Actul mai putea conţine şi alte clauze, anumite condiţii
asupra cărora tinerii căzuseră de acord (de pildă, angajamentul
tânărului de a nu îşi mai lua şi alte soţii). Apoi cadiul le punea tinerilor
de trei ori întrebarea dacă acceptă prevederile contractului şi dacă
consimt să se căsătorească:

6 "Vă sunt oprite pentru căsătorie maicile voastre, fiicele voastre, surorile voastre, mătuşele
voastre după tată şi după maică, fiicele fratelui, fiicele surorii, doiceie care v-au alăptat
surorile voastre, maicile muierilor voastre, fiicele voastre vitrege" (Coran, IV - 27). ■

30 Coran, IV - 3. S-a formulat ipoteza că Mahomed ar fi admis poligamia pentru a veni în


sprijinul prea numeroaselor văduve rămase în urma războaielor de cucerire.

31 Coran, II - 238.
32 Coran, IV - 29.
33 Coran, 11 - 220.
34 "Bărbaţii să fie înaintea muierilor /.../Acele muieri de care vă temeţi că vă vor oţeri prin
purtarea ior, proboziţi-le, legaţi-le în cămări şi le bateţi" (Coran, IV - 38).

35 Coran, XVII-33.
36 Coran, 11 - 233.
37 Coran, IV - 2-6.
38 Coran, XLVI - 14-16.
223
mirii, martorii juraţi şi cadiul semnau contractul, se citeau câteva
versete din Coran — şi ceremonia oficială era terminată.
în perioada cercetată de noi se deosebesc 3 feluri de căsătorii:
a)temporară; ^
b)permanentă;
c)căsătorie cu o sclavă.
încheierea căsătoriei temporare se admite numai la şiiţi, purtând
denumirea de mute. La încheierea acestei căsătorii este necesar de a
defini termenul valabilităţii acestei convenţii.
Dreptul musulman cunoaşte câteva feluri de divorţuri:
1. Cumpărarea de către soţie a divorţului (ivad).39
2.Desfacerea căsătoriei de către kadi la cererea soţiei, dacă soţul
nu-şi îndeplineşte obligaţiunile sale (nu o întreţine în modul
cuvenit, se eschivează de la relaţiile conjugale)40.
3.Divorţ în urma unui blestem reciproc (soţul anunţă că copilul
născut de soţia sa nu-i a lui ci-i un rezultat al infidelităţii soţiei).
4.Repudierea — reclamă o formă care să arate clar — verbal, în
scris sau în gesturi tradiţionale — dorinţa bărbatului de a pune
capăt căsătoriei. Printre acestea din urma se enumera şi gestul
de a da papucii soţiei, care semnifică excluderea ei din haremul
bărbatului. Repudierea este cea mai frecventă modalitate de
divorţ.
Repudierea poate fi de două feluri:
a)revocabilă
b)irevocabilă.
Ne găsim în faţa unei repudieri revocabile atunci când soţul
repudiază soţia nu mai mult de două ori. După aceasta soţul trebuie să
ţină soţia cu bunătate sau s-o elibereze, dându-i şi zestrea ei.41
Vorbim de repudiere irevocabilă atunci când soţia este repudiată
a treia oară. în acest caz fostul soţ nu mai poate să se recăsătorească
cu ea, decât după ce soţia se va căsători cu un alt bărbat şi acela o va
repudia de asemenea.42
Dacă bărbatul divorţa de soţie el nu avea dreptul s-o alunge din
casă, fiind obligat s-o întreţină şi să-i permită traiul în casa sa. timp de 4
luni, pentru a se stabili dacă soţia nu-i însărcinată.43
în urma repudierii şi expirării termenului de patru luni, fostul soţ
trebuia ori să se împace cu soţia sa, ori să-i permită să plece, neputând
s-o oprească forţat în casa sa. De asemenea, la expirarea termenului de
patru luni, fostul soţ nu poate să se împotrivească dorinţei soţiei de a se

39 Coran, II - 229.
40 Coranul reglementează chiar şi timpul când soţii au dreptul la relaţii sexuale: înaintea
rugăciunii de dimencaţă, la meazăzi şi după rugăciunea de seară (Coran, XXIV - 57). Eschivarea
bărbatului de Ia relaţiile sexuale cu soţia sa în timpul indicat, poate duce la desfacerea
căsătoriei, evident dacă soţia insistă. Totodată Coranul stabileşte că soţul trebuie să se
depărteze de soţii la menstruare şi să nu se apropie de ele până nu se vor curaţi (Coran, I - 222).

41 Coran, II - 229.
Coran, 11-
42
6

231. Coran, II - 230.

43 Coran, II - 226-228.
25
căsători cu un alt bărbat.
Femeile însărcinate şi mamele ce alăptează copiii, până la
atingerea de către dânşii a vârstei de doi ani nu pot fi repudiate.44
Dacă soţul decedează, atunci soţia trebuie să aştepte patru luni şi
10 zile, după ce poate face ce doreşte, după cuviinţă.45 în acest termen
orice musulman poate să peţească soţia decedatului, însă încheierea
căsătoriei este oprită până ia expirarea termenului dat.46
Printre motivele de divorţuri întâlnim:
a)apostazia — trecerea la o altă credinţă a unuia dintre soţi —
atrage desfacerea automată a căsătoriei. Dacă însă, cel ce a
părăsit religia islamică este soţia, atunci ea trebuie constrânsă să
revină ia aceasta;
b)adulterul — duce de îndată la desfacerea căsătoriei şi la
înlăturarea prezumţiei de paternitate asupra copiilor rezultaţi,
dacă faptul este probat cu un jurământ special, denumit laun;
c)în dreptul maiikit, divorţul se pronunţă pentru violare de către
una din părţi — soţ sau soţie a unei din obligaţiile esenţiale a
căsătoriei sau chiar a aspectelor patrimoniale ale contractului de
căsătorie;
d)ca motiv de divorţ poate servi şi impotenţa soţului necunoscută
de soţie la momentul încheierii căsătoriei.

I) DREPTUL SUCCESORAL
Particularităţi m ccsanie găsim şi în materie de drept succesoral.
Regulile fundamentale privind disoluţionarea succesorală îşi găsesc
sorgintea în Coran şi în anumite badithuri.
Dreptul musulman cunoaşte 2 feluri de succesiune:
—testamentară
—ab intestat (fără testament).
Moment specific al dreptului musulman succesoral este acela că
către moştenitori trec numai drepturile dar nu şi obligaţiunile
defunctului.
Din averea persoanei decedate în primul rând se restituiau toate
datoriile şi cheltuielile legate de înmormântare. Averea rămasă era
împărţită între moştenitori.
Menţionăm că dreptul la moştenire este exclus în cazurile:
1. Necredincioşia, deoarece necredincioşii nu pot fi moştenitorii
averii unui
muslim, şi invers, muslimunii nu moştenesc averea necredincioşilor.
2.Cauzarea morţii defunctului, chiar şi din imprudenţă.
3.Divorţul.
4. Robia, deoarece sclavii nu beneficiau de drepturi patrimoniale.
Defunctul are dreptul să dispună numai de 1/3 din averea sa , în
rest averea
este împărţită între moştenitori.
Se cunosc 3 ordine de moştenitori, întitulate:

44 Coran, II - 233; LXV - 4.


45 Coran, II - 234.
46 Coran. II - 235, 236.
225

27
1.Zauil — faraid
2.Hasbah
3.Zauil — arham
In primul ordin intrau acei moştenitori care au dreptul la o parte
ereditară (faridah), a cărei întindere este fixată de textul Coranului. Ei în
număr de 12, începând cu ascendenţii pe linie paternă, continuând cu
fraţii uterini, soţul, soţia, fiica şi terminând cu surorile, marna etc. De
observat că fiul şi fraţii nu se găsesc în această categorie.
Părţile acordate sunt de 1/2; 1/4; 1/8; 2/3; 1/3; 1/6, dar aceste
fracţiuni pot fi reduse dacă succesorul este în concurs cu un alt
comoştenitor.
Din hasbah, ordin care vine la succesiune în absenţa celor
amintiţi mai sus, fac parte trei subcategorii de moştenitori:
a) rudele masculine ale defunctului: fiul acestuia sau, în lipsă,
descendenţii
săi: tatăl, fraţii sau în lipsă, descendenţii lor, unchii şi, în lipsă,
descendenţii lor.
b) fiicele defunctului, fiicele fiului său, surorile sale;
c) surorile defunctului când vin în concurs cu fiicele defunctului
sau cu
fiicele fiului său.
Regula de bază a acestei categorii este că pasbahii dintr-o
subcategorie exclud pe ceilalţi pasbahi, din clasele următoare.
De asemenea, în fiecare subcategorie, pasbahii cei mai apropiaţi
îi exclud pe cei mai îndepărtaţi. La egalitate de grad pasbahii uniţi cu
defunctul, printr-o dublă legătură de rudenie, indiferent de sexul lor,
exclud pe cei care au numai o singură legătură de rudenie.
Cel de-al treilea ordin de succesiune zauil-arham include rudele
care nu aparţin celor două categorii precedente. La rândul său, ordinul
se divide în patru clase:
—în cea dintâi sunt incluse toate rudele legate de cuius prin
fiică, fiica fiului şi descendenţii lor, la infinit, indiferent de sex;
—în clasa a doua sunt cuprinşi ascendenţii excluşi de la
succesiune, de orice grad;
—într-o a treia clasă intră descendenţii fraţilor şi surorilor
defunctului, în orice grad;
—a patra clasă este compusă din unchii din partea mamei şi
fraţii uterini ai tatălui, fraţii mamei, mătuşele şi descendenţii lor.
Cuantumul ce revenea moştenitorilor şi-a găsit o amplă
specificare în preceptele Coranului. Astfel cota fiului este de două ori
mai mare decât a fiicei. Dacă sunt însă numai fiice, şi anume mai mult
decât două, primesc ele 2/3, iar dacă este numai o fiică, atunci capătă
ea 50%. Părinţii defunctului primesc fiecare 1/6 dacă la succesiune vine
şi copilul lui. Dacă însă defunctul nu are copii, şi moştenitori sunt numai
tatăl şi mama lui, tatălui îi revine 2/3, iar mamei 1/3.47
Soţiile moşteneau 1/4 în caz dacă defunctul nu avea copii, şi 1/8

47 Coran, IV - 12.
dacă la succesiune venea un copil.48

48 Coran, I V - 14.
29
Din moştenirea de la o soţie decedată rară copii, soţul primea l/z,
iar tăiai ei 1/2; dacă soţia avusese un fiu, soţul primea 1/4, iar fiul 3/4 din
moştenire.49
Dacă defunctul nu a avut copii şi are o soră, atunci primeşte
aceasta jumătate din ceea ce a lăsat el în urmă, iar el o moşteneşte,
dacă n-are ea copi; Dacă sunt două surori, atunci primesc ele 2/3 din
ceea ce a lăsat el. Dacă sunt fraţi şi surori, atunci primeşte fiecare
bărbat atât cât două femei."
In cazul moştenirii soţiei cu un fiu, soţia primea 1/8 iar fiul 7/8.
Dacă soţia avea un fiu şi o fiică — soţia văduvă primea 1/8, fiul 7/12 iar
fiica 7/24. Când m o ş te n ito rii
decedatului rămâneau tatăl, mama, soţia,
doi fii şi două fiice de exemplu, arunci cotele de moştenire erau
următoarele: tatăl i/6, mama 1/6, soţia 1/8, fui primeau câte 13/72
fiecare iar fiicele 13/144 fiecare.
Este evident faptul că ne găsim în prezenţa unui sistem
succesoral deosebit de complicat, foarte îndatorat tradiţiilor islamice şi,
adesea chiar preislamice.

J) DREPTUL PENAL
Specialiştii în ştiinţe juridice muslimuni au elaborat multiple
clasificări a inirscjraiiîlor analiza cărora ne va permite să înţelegem mai
bine specificul dreptului penal musulman.
La baza majorităţii clasificărilor stau 2 criterii de bază:
1.Gradul stabilităţii pedepsei pentru infracţiuni.
2.Caracterul intereselor şi drepturilor violate.
Cea mai mare ■ -pândite a avut-o clasificarea, conform căreia toate
infracţiunile se împart în 3 grupe:
I.Include infracţiunile, care prezintă cel mai mare pericol, care
atentează la "drepturile Iui Allah" , adică interesele întregii
comunităţi musulmane, şi care sunt pedepsite conform
sancţiunilor fix determinate — Hadd.
II.Include infracţiunile, care de asemenea atrag pedepse fixe,
însă încalcă drepturile persoanelor aparte — Kisas.
III. înglobează restul infracţiunilor — Tazir — pentru care nu-i
stabilită
măsura fixă de pedeapsă şi care pot leza atât drepturile lui Allah (către
acestea se
referă încălcările tuturor obligaţiunilor religioase) cât şi interesele
particulare.
1. INFRACŢIUNILE CATEGORIEI HADD

Din acest grup fac parte cele mai periculoase infracţiuni:


1.Preacurvirea
2.Acuzaţie falsă de săvârşire a preacurviei.
3.Consumarea băuturilor spirtoase
4.Furtul
5.Tâlhăria
6.Apostazia islamului
7.Rebeliunea

2Coran, IV -
175.
227

49 Coran, I V - 13.
1. Preacurvirea — relaţii intime extraconjugale. Ea atentează la una
din
valorile de bază apărate de islam — continuarea neamului, atentând în
acelaşi timp
la principiile morale şi interesele familiei.
Totodată Coranul prevede o măsură foarte aspră pentru
săvârşirea acestei infracţiuni: "Pe curvă şl pe curvar biciuiţi-i pe fiecare
cu câte o sută de bice şi să nu vă apuce pentru ei îndurare împotriva
judecăţii lui Allah, dacii credeţi în Allah şi în ziua de apoi. Şi să fie
martori la pedeapsa lor o parte din credincioşi".1
Această normă este curând completată şi. concretizată de un alt
izvor de drept — Sunna. Dacă această infracţiune este comisă de un
musulman sau musulmană care sunt căsătoriţi, atunci ei sunt biciuiţi
fiecare cu câte o sută de bice şi supuşi lapidării. Dacă însă această
infracţiune este comisă de persoane ce nu-s căsătorite, arunci ei sunt
supuşi de asemenea biciuirii, fiecare cu câte o sută de bice şi expulzaţi
din ţară pe un termen de un an.
Dacă însă preacurvirea era comisă de o sclavă atunci ei i se
aplică jumătate din pedeapsa cuvenită femeilor libere.2
Pentru a demonstra săvârşirea infracţiunii erau necesare
depoziţiile a patru martori sau căinţa sinceră a infractorului.
2. Acuzaţie faisă de săvârşire a preacurviei.
' * Dacă în depoziţiile martorilor erau divergenţe sau existau temeiuri
de a crede că depoziţiile nu-s veridice, ei erau atraşi la răspundere
penîru învinuire falsă. Coranul stabileşte o pedeapsă strict fixată (hadd)
pentru această infracţiune: "Cei ce defăima muieri cinstite, apoi nu
aduc patru martori, biciuiţi-i cu optzeci de bice şi nu mai primiţi
mărturie de la ei cândva , căci ei sunt nelegiuiţi, afară de cei care pe
urmă se căiesc şi se îndreaptă; Allah doar este iertător, îndurat".3
O procedură interesantă este stabilită în cazul când soţul defăima
soţia sa: "Cei ce defăima pe soţiile lor şi n-au martori, afară de pe sine
înşişi, să mărturisească de patru ori înaintea lui Dumnezeu că este
adevărat, şi a cincia oară, ca să vie blestemul lui Allah asupra sa, dacă
este mincinos. Dară să împingă de ia ea pedeapsa, daca ea va mărturisi
de patru ori la Allah că este el mincinos, şi a cincia oară, ca să vie
mânia lui Allah asupra ei, dacă a spus el adevărul".4 In acest caz soţul
nu este tras la răspundeie.
3.Consumul de băuturi spirtoase — ea atentează la intelect ,
care reprezintă una din valorile apărate de islam şi rară de care
este neconcepută credinţa în Allah. Pedeapsa — 40 de lovituri, şi
capitală, dacă infracţiunea este comisă a patra oară.
4.Furtul — atentează la proprietate — de asemenea fiind valoarea
apărată de şariat.
Pentru ca să survină pedeapsa este necesar ca averea să
corespundă unui şir de cerinţe:
a) Valoarea averii furate să nu fie mai mică de un dinar.
1 Coran, XXIV - 2. "
Coran, IV - 30.
3 Coran, XXIV - 4,5.

4 Coran, XXIV • 6-9.

32
b) Averea furată să fie permisă pentru musulmani. Iată de ce
furtul băuturilor spirtoase şi a carnei de porc nu se considera infracţiune
de categoria Hadd
Pedeapsa — tăierea mâinii drepte50. Pentru flirtul comis a doua
oară — se tăia piciorul stâng.
Pentru furtul săvârşit a treia oară — se tăia mâna stângă.
Pentru furtul comis a patra oară se tăia piciorul drept.
Este necesar de menţionat că furt de categoria "hadd" era
considerată numai sustragerea pe ascuns săvârşită intenţionat. Iar
sustragerea deschisă a avutului proprietarului (jaf) nu se pedepseşte
aşa de aspru.
5. Tâlhăria. Această infracţiune este prevăzută de asemenea în
Coran:
"insă partea celor ce se împotrivesc lui Allah şi trimisul său şi caută să
facă
stricăciune pe pământ va fi că ei vor fi omorâţi sau vor fi răstigniţi sau li
se vor tăia
mâinile şi picioarele cruciş sau vor fi alungaţi din ţară. Acest rău vine în
lumea de
acum peste ei, iar în lumea de apoi îi aşteaptă pedeapsă mare, afară de
cei ce se
căiesc înainte de cei siliţi; şi să ştiţi că Allah este iertător, îndurat".51
Dacă tâlhăria este însoţită de omor şi acapararea averii,
infractorul este pedepsit eu pedeapsa capitală şi răstignire; în cazul
unui omor tară de acaparare a averii - pedeapsa capitală; in cazul
deposedării călătorului de avere numai — ruperea in patru bucăţi, şi în
cazul ameninţării cu omorul şi deposedarea averii — expulzarea sau
privarea de libertate.
6. Rebeliunea. Tentativa de a răsturna puterea caiifală,
insubordonarea
autorităţilor şi alte activităţi antistatale, care atentează la bazele
organizării obşteşti
şi politice a stalului musul, ian alcătuiesc o categorie distinctă de
infracţiuni, pentru
care Coran şi Sunna au Mbilit o pedeapsă fixă ("hadd") sub forma
pedepsei
capitale.
De aici reiese că această infracţiune şi-a găsit de asemenea o
reflecţie în Coran. "Şi dacă două părţi dintre credincioşi se ceartă, faceţi
pace între ele; şi dacă una greşeşte faţă de cealaltă, luptaţi-vă
împotriva celei ce a greşit până se întoarce la porunca lui Allah. {i dacă
s-a întors, faceţi pace între ei după cuviinţă şi dreptate. Allah îi iubeşte
pe cei ce fac dreptate".52
Califul trebuie mai întâi să întreprindă măsuri pentru convingerea
rebelilor în necesitatea supunerii autorităţilor. însă dacă această
încercare eşuează, atunci urmărirea şi omorârea rebelilor este o
apărare legală din partea statului musulman.
7. Apostazia islamului. Pentru această infracţiune este stabilită o
pedeapsă
fix determinată ("hadd"), sub forma pedepsei capitale. în Coran lipseşte
o normă
care ar prevede o pedeapsă anumită pentru apostazie. Ce-i drept, sunt
câteva
versete care critică păgânismul şi blasfemia. Se indică că Allah cere "să
nu aveţi
idoli pe lângă El".53

50 "Şi tâlharului şi tâlhăritei tăia(i-le mâinile ca răsplată pentru ceea ce au făcut: aceasta e o
pildă de la Allah, căci Allah e puternic, înţelept. Cel ce se căieşte în urrra fărădelegii sale şi face
bine, şi Allah se întoarce spre el, căci Allah este iertător, îndurat" (Coran, V - 42-43).

51 Coran, V - 37.
52 Coran, XLIX - 9.
53 Coran, V I - 152.
229

33
Declarând o luptă aprigă cu acest păcat, Mahomed preîntâmpină:
"Allah nu iartă celuia ce pune în rând cu el o fiinţă afară de aceasta, căci
cel ce pune în rând cu Allah o fiinţă, a născocit un păcat mare'54.55
Se indică că pricina tuturor relelor sunt cursele satanei, care "vă
porunceşte ce e rău şi ruşinos şi ca'să vorbiţi de Allah ceea ce nu ştiţi".56
2. INFRACŢIUNILE CATEGORIEI KISAS

Aceasta categorie include infracţiunile, pentru care şariatul


stabileşte o sancţiune fix determinată "kisas", care înseamnă "răsplată",
"talion" adică pedeapsa "egală" după gravitate cu infracţiunea
săvârşită.
In linii generale acest principiu şi-a găsit expresia în Coran, care
prevede "cine vă atacă, atunci atacaţi-1 şi pe el întocmai cum v-a
atacat pe voi"57 şi "Răsplata pentru rău să fi rău de o potrivă"58.
Infracţiunile de bază a acestei categorii sunt omorul şi leziunile
corporale.
Omorul este considerat un păcat foarte mare. El este categoric
condamnat de prescripţiile Coranului. De exemplu, în Coran este
prescris: "Cel ce omoară un suflet, nu (ca răsplată) pentru alt suflet sau
nu pentru că face stricăciune pe. pământ, este aşa ca şi cum ar fi
omorât pe toţi oamenii".59 Totodată în Sfânta scriptură este • formulată
interdicţia de a săvârşi un omor, stabilindu-se o pedeapsă foarte aspră
pentru comiterea lui: "Un credincios să nu-1 omoare pe alt credincios
doară din greşeală. Cel ce omoară din greşeală un alt credincios să
slobozească un rob credincios şi să dea un preţ de răscumpărare
neamului (omorâtului), afară dacă îl iartă. Dacă însă (cel omorât) este
dintr-un popor duşman vouă şi totuşi este credincios, atunci să
slobozească un rob credincios, iar dacă este dintr-un popor care are
legământ cu voi, atunci să se dea preţ de răscumpărare neamului său şi
să slobozească un rob credincios. Cel ce nu poate, să postească două
luni. Această căinţă e de la Allah şi Allah e ştiutor, înţelept. Cel ce
omoară un credincios cu voia, partea acestuia este iadul; în veci să
rămâie acolo. Allah se mânie asupra sa şi-î blastămă şi-i pregăteşte
pedeapsă mare".60
Stipulând pedeapsa capitală pentru infracţiunea dată, dreptul
musulman îi propune rudelor păgubaşului să aleagă una din cele trei —
"kisas", adică: a) pedeapsa capitală; b) iertarea infractorului; c) primirea
de la dânsul a unei răscumpărări pentru sânge (diya).
în caz de iertare a vinovatului, sentinţa de condamnare nu poate

54 Coran, IV - 51.
55 Coran, IV - 51.
56 Coran, II - 164.
3

57 Coran, 11-190.
58 Coran, XLII - 38.
59 Coran, V - 35.
60 Coran, I V - 94,95.
fi pronunţată şi este înlocuită prin plata unui preţ de răscumpărare .
Aceasta procedură este expres prevăzută de Coran: "Iar dacă i s-a iertat
cuiva ceva din partea fratelui său, pentru acela să urmeze bunăvoinţa,
însă să aibă răscumpărare întru cuviinţă. Aceasta este o uşurare şi
îndurare de la Domnul vostru. Şi cel ce greşeşte după aceasta, pentru
acela este pedeapsa dureroasă".61

61 Coran, II - 173,174.
35
Preţul de răscumpărare (diya) pentru omuiui uuui > n. —
UM u —

stabilit în mărime de 100 cămile sau echivalentul bănesc, iar pentru


omorârea unei femei, preţul de răscumpărare este de două ori mai mic.
Era admisă iertarea infractorului şi rară primirea plăţii de
răscumpărare . Mai mult ca atât, iertarea criminalului, care a săvârşit
un omor intenţionat este soluţia preferabilă:
Dacă însă rudele decedatului stăruie în aplicarea pedepsei
capitale infractorului, atunci pentru executarea sentinţei se cere ca
inculpatul şi păgubaşul să corespundă unor condiţii. Prescripţiile
Coranului cer ca ambii să fie de acelaşi gen, credinţă şi statut social: "O,
voi, cei ce credeţi, aveţi ca îndatorire răzbunarea pentru omor: slobod
pentru slobod, rob pentru rob, muiere pentru muiere".'
Din acest precept reiese că omorul comis de un musulman în
privinţa unui nemusulman nu constituie infracţiune de categoria "hadd".
Conform teoriei dreptului musulman penal, cauzarea leziunilor
corporale premeditate, în principiu, trebuie de pedepsit conform
principiului talionului: "Şi le-am orânduit în ea suflet pentru suflet, ochi
pentru ochi, nas pentru nas, ureche pentru ureche, dinte pentru dinte şi
răsplătire pentru răniV
De aceea doctrina tradiţională propunea de a nu pedepsi
infractorul până la vindecarea definitivă a păgubaşului , cu scopul
clarificării tuturor consecinţelor pentru sănătate , şi pentru a aplica o
pedeapsa adecvata. Cu timpul, talionul este înlocuit de plata unui preţ
de răscumpărare .
3. INFRACŢIUNILE CATEGORIEI TAZIR
Spre deosebire & iiifracţiunile celor două categorii precedente,
responsabilitatea pentru care era determinată luându-se îa considerare
mai mult latura obiectivă, la infracţiunile categoriei tazir se pune accent
pe latura subiectivă.
Tazir se aplică în cazurile:
—refuzul de a săvârşi rugăciunea;
—nerespectarea postului în luna Ramadan;
— cauzarea oricărei daune materiale persoanelor aparte (în afară
de furt şi tâlhărie): incendierea, deteriorarea averii, înşelarea la cântar
şi înşelarea ia măsurat.
—mărturii false;
—spionaj;
—vrăjitoria.
Sancţiunile conform tazir-ului:
1.Blam verbal — se aplica sperjurilor.
2.Boicotul, se aplica soţiilor care s-au făcut vinovate.
3.Bărbieritul capului
4.Răstignirea pe un termen de 72 ore iară a-i răpi infractorului
viaţa, însă cu interdicţia de a servi bucate.
5.Privarea de libertate.
6.Confiscarea averii.
7.Amenda.
' Coran, II - 173. 2

Coran, V - 49.

231
K).PROCESUL JUDICIAR

Administrarea justiţiei — pe care musulmanii au considerat-o


totdeauna ca o chestiune religioasă62 — a fost încredinţată de califii
abbasizi sau de vizirii lor unuia din membrii corpului de învăţaţi
cunoscători ai dreptului canonic care devenea astfel "judecător" (qădi).
Primul judecător-şef (qădi al-qudăt) a fost învestit cu acest titlu spre
sfârşitul sec. VIII. Judecătorul trebuia să aibă o conduită ireproşabilă şi
să fie versat în prescripţiile juridice — care dealtminteri erau incluse în
dreptul canonic.63
Hotărârile pronunţate de cădii nu aveau putere de lege.
(Dealtfel, nici normele juridice nu erau uniforme, variind de la o
regiune la alta, după obiceiurile locului). Cadiii judecau numai cazurile
musulmanilor; ne-musulmanii rămâneau, în materie de drept civil, sub
jurisdicţia căpeteniilor lor naţionale, civile sau religioase. Judecătorii
erau de două categorii — cei care dispuneau de o autoritate absolută,
sau cei ale căror prerogative erau limitate. Cei dintâi, aveau datoria să-
i. protejeze pe orfani, minori şi debili mintali, să administreze fundaţiile
filantropice, să pedepsească violarea iegilor religioase, să-şi delege
substituţi în provincii şi să prezideze — în unele cazuri Rugăciunea de
vineri seaia; ceilalţi, aveau competenţe în limitele celor stabilite de
calif, de vizir sau de guvernator.
Atunci când aplica pedepsele prevăzute de Lege în diferite
cazuri de infracţiune bine determinate, el impunea respectarea
aspectului penai al dreptului islamic. Când tranşa litigiile interyenite
între doi musulmani, ei atingea uneori aspecte ale vieţii private
cotidiene; cadiul era, de exemplu, acela căruia venea să i se plângă
soţia maltratată sau neglijată de soţul ei.
Rolul cadrului era mai ales local. în fiecare oraş, acţiunea lui era
indispensabilă bunei rânduieli a societăţii, dar hotărârile lui variau în
funcţie de apartenenţa lui la una sau alta dintre şcolile juridice
recunoscute.
Un element important al organizării juridice era constituit, pe de
altă parte, şi aceasta încă dintr-o epocă veche, de un sistem de
jurisdicţie a abuzurilor, care funcţiona pe scară foarte largă. Nu numai
ca simplă cale de apel deschisă oricărui musulman pentru a protesta
împotriva neexecutării unei sentinţe sau a contesta însăşi acea
sentinţă, ci şi ca recurs împotriva oricărui abuz săvârşit de vreun agent
al regimului, de exemplu în cazul spolierii de către un emir sau al
perceperii de impozite ilegale. Era mijlocul ce permitea de a face apel
în faţa califului împotriva uneltirilor prefectului de poliţie, ale prefecţilor
fiscali sau chiar ale emirilor, precum şi împotriva deciziilor date de
cădii. Cădea sub această jurisdicţie şi examinarea cazurilor în care

62 Profetul şi primii califi administrau justiţia ei în persoană ,— la fel ca generalii şi


guvernatorii provinciilor. Primii judecători din provincii erau retribuiţi de guvernatori; dar sub
abbasizi, de calif.

63 Schacht J., An introductior. to Islamic Law\ Oxford, 1964, p. 123.

37
suveranul însuşi intenta acţiunea, oarecum în numele comunităţii
islamice, şi chema, de exemplu, în faţa unei adunări de demnitari pe
vreun şef militar sau vreun administrator vinovat de malversaţiuni, sau
şi falşi profeţi şi mistici acuzaţi de erezie.64 Ne găsim deci aici în faţa
unui fel de justiţie de

64 Dominique Sourdel, Janine Sourdel-Thomine. Op.cit., v. I., p.?.87.


competente, şi a cărei exercitare el o încredinţa unor veritabile curţi
supreme, având uneori caracterul unor comisii de experţi sau
intervenind, dimpotrivă, în condamnările unor personaje politice şi
religioase deosebit de celebre. Alcătuirea acestor cărţi putea să varieze
potrivit cu natura procesului, dar marele cadiu deţinea totdeauna în ele
rolul preponderent.1
In general, procesul judiciar musulman dispune de următoarele
semne distinctive:
î. Procedura judiciara în cazurile penale şi civile este una şi
aceeaşi.
2.Inexistenţa formelor procesuale care ar fi obligatorii pentru
kadii.
3.Simplitatea procesului.
4.Inexistenţa procurorilor şi avocaţilor.
5.Inexistenţa termenilor judiciare, cu excepţia unuia: kadi
trebuie să ia decizia asupra dosarului timp de o zi.
6.Procesul poartă un caracter de învinuire.
7.Rezolvarea personală a diferendelor judiciare.
8.Intentarea procesului judiciar avea loc na din numele statului, ci de persoane
cointeresate.
9.Procesul judiciar avea un caracter public, dosarele fiind examinate de regula
in moschei, unde puteau asista toţi doritorii.

39