COMPETITIVITATE ECONOMICĂ ŞI INDICATORI DE

PERFORMANŢĂ

Contents

Contents................................................................................................................. 1

I. ANALIZA FINANCIARĂ - activitate de diagnosticare a stării de performanţă

financiară a întreprinderii.......................................................................................2

Rolul analizei în evaluarea şi reglarea performanţelor economice şi financiare

ale întreprinderii .................................................................................................2

1.2. Procesul de analiză economico-financiară....................................................3

1.3. Utilizatorii rapoartelor de analiză financiară................................................5

1.4. Situaţiile financiare anuale – sursă de informaţii pentru analiza financiară. 6

II. ANALIZA BILANŢULUI – sursă de informaţii pentru determinarea poziţiei

financiare a întreprinderii.....................................................................................12

2.1. Bilanţul contabil.........................................................................................12

2.2. Bilanţul patrimonial (financiar)...................................................................14

2.3. Bilanţul funcţional......................................................................................16

2.4. Indicatori sintetici ai echilibrului financiar .................................................18

2.5. Analiza bonităţii firmei – lichiditate -solvabilitate.......................................22

Analiza lichidităţii...........................................................................................22

Analiza solvabilităţii.......................................................................................23

2.6. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii...........................................24

2.6.1. Analiza structurii activului....................................................................24

2.6.2. Analiza structurii pasivului...................................................................27

2.7. Analiza vitezei de rotaţie............................................................................28

III. ANALIZA CONTULUI DE PROFIT SI PIERDERE -sursă de informaţii pentru

determinarea rezultatelor întreprinderii...............................................................30

CAPITOLUL IV. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT..................................................46

1
 I. ANALIZA FINANCIARĂ - activitate de diagnosticare a stării de
performanţă financiară a întreprinderii

Rolul analizei în evaluarea şi reglarea performanţelor economice şi financiare ale

întreprinderii

Analiza financiară constituie un mijloc de cercetare a mediului economic al unei

afaceri, a activităţiilor şi fenomenelor care au loc într-o unitate, bazată pe descompunerea
acestora în părţi componente, pe studierea fiecărei părţi componente în vederea stabilirii
relaţiilor de cauzalitate, a factorilor de influenţă pe baza cărora se fundamentează concluziile,
se conturează cadrul activităţii viitoare.
Informaţia contabilă constituie punctul de plecare în efectuarea analizei financiare,
constituie sursa privilegiată de informaţii necesare analizei financiare.
Spre deosebire de contabilitate a cărui cadru este normalizat, fiind stabilite norme,
reguli, principii obligatorii de aplicat, care în anumite situaţii deformează realitatea
economică, analiza financiară nu reprezintă un model prestabilit, ci un ansamblu de metode,
de instrumente prin care se tratează informaţia contabilă pentru a da interpretare cifrelor în
raport cu scopul investigaţiei (obţinerea unei finanţări bancare, achiziţionarea unui pachet de
acţiuni, aprecierea stării de sănătate a unităţii). Analiza financiară nu este conturată de reguli
bine definite, de proceduri şi tehnici prestabilite, normalizate, ea subordonându-se doar
obiectivelor pe care le urmăreşte şi în care scop identifică caracteristicile semnificative ale
elementelor financiare din unitate, le ierarhizează după multiple criterii pentru a se aprecia în
mod pertinent situaţia financiară .
Scopul analizei financiare îl constituie identificarea punctelor tari şi a celor slabe ale
gestiunii afacerii în vederea apecierii valorii care poate fi dată afacerii, a riscului acesteia.
În baza concluziilor desprinse din analiza financiară se pot contura strategiile
financiare pe termen lung (decizii de finanţare, de investiţii), iar pe baza lor se definitivează
programele unităţii pe termen scurt, astfel încât unitatea să poată supravieţui şi să se dezvolte
în mediul economic concurenţial.
Analiza financiară este o activitate de diagnosticare a stării de performanţă financiară
a întreprinderii. Ea îşi propune să stabilească punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii
financiare în vederea fundamentării unei noi strategii de menţinere şi de dezvoltare într-un
mediu concurenţial

2
 Analiza financiară are ca scop stabilirea şi diagnosticarea SC în vederea reparării
disfuncţionalităţilor unei firme, cercetarea şi analiza acestora, în vederea identificării cauzelor
care au dus la apariţia disfuncţionalităţilor, elaborarea unor programe de acţiune prin a căror
aplicare se asigură redresarea sau ameliorarea performanţelor.
Analiza financiară deşi este un procedeu de identificare a disfuncţionalităţilor gestiunii
financiare nu se utilizează doar în cazul în care se observă disfuncţionalităţi ci şi în cazul în
care societatea dă semne de sănătate financiară. Acest fapt se demonstrează prin finalitatea
acestuia de a oferi informaţii procesului decizional care urmăreşte dezvoltarea sau menţinerea
stării din momentul analizei

1.2. Procesul de analiză economico-financiară

Drumul parcurs de analiză este inversul evoluţiei reale a fenomenului. Analiza

porneşte de la rezultatele procesului încheiat către elemente şi factori.
Conţinutul procesului de analiză economico-financiară, inclusiv îmbinarea acesteia cu
sinteza, presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Delimitarea obiectului analizei, constă în identificarea anumitor fapte, fenomene,
rezultate, care se exprimă sub forma indicatorilor economico-financiari. Delimitarea
obiectului se face în timp şi spaţiu, cantitativ şi calitativ, utilizând anumite metode de evaluare
şi calcul.
b) Determinarea elementelor, factorilor şi cauzelor fenomenului studiat.
Descompunerea în elemente presupune o analiză structurală. Factorii se stabilesc în
mod succesiv, trecând de la cei cu acţiune directă la cei care acţionează indirect, prin
intermediul celor cu acţiune directă, până la stabilirea cauzelor finale. Potrivit principiului
descompunerii în trepte, procesul cunoaşterii este adâncit de la o esenţă mai puţin profundă,
către alta mai profundă.
c) Stabilirea relaţiilor de condiţionare dintre fiecare factor şi fenomenul analizat
pe de o parte, cât şi dintre diferiţii factori care acţionează asupra acestuia, pe de altă
parte. În acest scop este necesar a se determina relaţia cauză-efect, respectiv raporturile de
condiţionare.
Parcurgerea acestor trei etape conduce la elaborarea modelelor de analiză ale
proceselor şi fenomenelor analizate.
d) Măsurarea (cuantificarea) influenţelor diferitelor elemente sau factori asupra
fenomenului analizat. În această etapă intervine analiza cantitativă, care pe baza unei

3
metodologii proprii permite măsurarea influenţelor, dimensionarea rezervelor interne şi
aprecierea cât mai exactă a rezultatelor.
e) Sinteza rezultatelor analizei, constituie etapa stabilirii concluziilor şi aprecierilor
asupra activităţii desfăşurate (în funcţie de obiectul analizei).
Elaborarea măsurilor, respectiv al deciziilor menite a contribui la utilizarea optimă a
factorilor de producţie, la obţinerea unor randamente maxime ale utilizării acestora în vederea
asigurării marjei concurenţiale, a viabilităţii întreprinderii.
Caracterul ştiinţific al analizei ca metodă a cunoaşterii, este condiţionat de parcurgerea
acestor etape. Respectarea etapelor este obligatorie, iar parcurgerea lor se impune cu ocazia
analizei oricărui fenomen economico-financiar.
Desfăşurarea procesului de analiză este prezentat în figura 1.1. care permite
evidenţierea relaţiilor dintre fenomen, elemente, factori şi cauzele finale, fixând totodată
conceptul “ordine de analiză”, faţă de evoluţia reală a fenomenului.

Fig. 1.1. Schema desfăşurării procesului de analiză economico-financiară

Schema mai sus prezentată, permite, pe de o parte, sesizarea condiţiilor în care

acţionează un fenomen precum şi a elementelor sau factorilor care influenţează asupra
acestuia, iar, pe de altă parte, pune în evidenţă două tipuri principale de naliză: analiza
structurală (prin elemente) şi analiza factorială (prin factori).
Elementele reprezintă părţi componente ale fenomenului analizat (de exemplu costul
produsului pe articole de calculaţie sau pe elemente primare de cheltuieli), în timp ce factorii
reprezintă forţele motrice care provoacă sau determină un fenomen (de exemplu numărul
mediu scriptic faţă de cifra de afaceri).

4
 În ceea ce priveşte cauzele, acestea reprezintă fenomene care, în anumite condiţii,
provoacă şi respectiv explică apariţia unui fenomen. Cauzele finale reprezintă ultimele cauze
descoperite în procesul de analiză. În procesul de analiză, acestea apar drept cauze finale
deoarece procesul de analiză reprezintă inversul evoluţiei reale a fenomenului. Din punct de
vedere al apariţiei şi dezvoltării oricărui fenomen, ele sunt cauze primare.

1.3. Utilizatorii rapoartelor de analiză financiară

Utilizatorii informaţiilor furnizate de analiză se împart în două categorii:

- utilizatori interni,
- utilizatorii externi.
Managerii firmei utilizează informaţiile furnizate de analizele economico- financiare
pentru fundamentarea deciziilor operative curente şi strategice viitoare privind extinderea sau
restrângerea activităţii, gestionarea serviciului datoriei în parametrii proiectaţi.
Entităţile economice pot să atragă resurse financiare prin două modalităţi, prin
împrumuturi acordate de creditori şi prin investiţii de capital, ambele incluzând un anumit tip
de risc; firma ar putea să ajungă în situaţia să nu mai facă faţă rambursării creditelor sau să ar
putea să scadă cursul acţiunilor la bursă.
Investitorii achiziţionează acţiuni ale firmei având un scop dublu să încaseze un
dividend mai mare decât rata dobânzii pe piaţa financiară şi să speculeze valoare titlurilor
cotate la bursă. Astfel ei sunt interesaţi de rentabilitatea financiară şi de cotaţia titurilor la
bursă.
Creditorii acordă firmei împrumuturi pentru investiţii şi pentru activitatea curentă.
Fundamentarea deciziei de creditare se face în mod diferit în funcţie de tipul împrumutului:
pentru împrumuturile pe termen scurt, creditorul este interesat de lichiditatea firmei, adică de
capacitatea acesteia de a face faţă plăţilor pe termen scurt; pentru împrumuturile pe termen
lung, cerditorul este interesat de starea de solvabilitate financiară şi rentabilitatea economică a
firmei creditate.
Furnizorii sunt interesaţi, pe de o parte, de măsura în care firma îşi poate achita
datoriile comerciale conform clauzelor contractuale, iar pe de altă parte, de menţinerea ca un
client fidel. Furnizorii îşi asumă atât riscul comercial, cât şi riscul acordării de credite
neperformante.
Clienţii sunt interesaţi de vandabilitatea firmei, adică de măsura în care aceasta poate
să-şi onoreze obligaţiile contractuale în ceea ce priveşte livrarea produselor sau prestarea

5
serviciilor şi dacă firma va rămâne un potenţial furnizor în viitor. Riscul asumat de clienţi este
un risc comercial, mai ales în situaţia în care ei avansează sume în firmă.
Statul, prin organele sale financiare specializate, este interesat de analiza corectă a
activităţii firmei în vederea încasării impozitelor şi taxelor în conformitate cu legislaţia
financiar- fiscală în vigoare. Statul îşi asumă riscul neîncasării la termen a obligaţiilor
financiar fiscale ale firmei.
Toţi utilizatorii prezentaţi anterior, folosesc atât informaţiile furnizate de analiză post-
faptică, cât şi de cea curentă. De asemenea ei sunt interesaţi de potenţialul viitor al firmei şi de
riscul asociat acestuia.
Astfel, performanţele precedente constituie adesea un barometru util pentru evaluarea
performanţelor viitoare. De aceea, orice partener al firmei este interesat să cunoască trendul
vânzărilor precedente, a chetuielilor, a profitului, a cash- flow- ului şi a duratei de recuperare
a investiţiei. Aceste trenduri oferă o imagine completă asupra performanţelor manageriale
trecute şi se constituie într-un posibil sistem de analiză pentru evaluarea performanţelor
viitoare ale firmei. O analiză a poziţiei curente a firmei evidenţiază ce situaţia activelor
utilizate de firmă, ce datorii trebuie achitate, care este starea monetară a firmei, care este
raportul dintre creanţe şi datorii şi cât de actualizate este patrimoniul firmei.
Potenţialul viitor al unei firme poate fi evaluat cu ajutorul unor metode şi instrumente
de predicţie a comportamentului în afaceri a firmei.

1.4. Situaţiile financiare anuale – sursă de informaţii pentru analiza financiară

1. Cadrul general de întocmire şi prezentare a situaţiilor financiare

Persoanele juridice potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a
Comunităţilor Economice Europene întocmesc şi prezintă fie situaţii financiare anuale, fie
situaţii financiare anuale simplificate.
Persoanele juridice care la data bilanţului depăşesc limitele a două dintre următoarele
trei criterii:
- total active: 3.650.000 euro,
- cifră de afaceri netă: 7.300.000 euro,
- număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar: 50
întocmesc situaţii financiare anuale care cuprind:
a) bilanţ;
b) cont de profit şi pierdere;
c) situaţia modificărilor capitalului propriu;

6
 d) situaţia fluxurilor de numerar;
e) note explicative la situaţiile financiare anuale.
Acest set de situaţii financiare format din cinci componente mai este denumit situaţii
financiare anuale dezvoltate.
Societăţile comerciale ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată întocmesc situaţii financiare anuale dezvoltate (cu cinci componente), chiar dacă
nu depăşesc limitele a două din cele trei criterii de mărime prevăzute de reglementări.
Persoanele juridice care la data bilanţului nu depăşesc limitele a două dintre criteriile
de
mărime prevăzute întocmesc situaţii financiare anuale simplificate care cuprind:
a) bilanţ prescurtat,
b) cont de profit şi pierdere,
c) note explicative la situaţiile financiare anuale simplificate.
Persoanele juridice care întocmesc situaţii financiare anuale simplificate au
posibilitatea ca, opţional, să întocmească situaţia modificărilor capitalului propriu şi/sau
situaţia fluxurilor de
numerar.
O entitate care a întocmit situaţii financiare anuale simplificate (cu 3 componente) va
întocmi situaţii financiare anuale dezvoltate (cu cinci componente) numai dacă în două
exerciţii financiare consecutive depăşeşte limitele a două dintre cele trei criterii.
O entitate care a depăşit limitele a două din cele trei criterii şi a întocmit situaţii
financiare anuale dezvoltate, va întocmi situaţii financiare anuale simplificate numai dacă, în
două exerciţii financiare consecutive, nu depăşeşte limitele a două dintre cele trei criterii.
Prin două exerciţii financiare consecutive se înţelege exerciţiul financiar precedent
celui
pentru care se întocmesc situaţiile financiare anuale şi exerciţiul financiar curent, pentru care
se
întocmesc situaţiile financiare anuale.
Ca urmare, pentru întocmirea situaţiilor financiare anuale, încadrarea în criteriile de
mărime prevăzute de reglementările contabile se efectuează la sfârşitul exerciţiului financiar,
pe baza indicatorilor determinaţi din situaţiile financiare ale exerciţiului financiar precedent
celui de
raportare şi a indicatorilor determinaţi pe baza datelor din contabilitate şi a balanţei de
verificare

7
încheiate la finele exerciţiului financiar curent, utilizându-se cursul de schimb valutar
comunicat de Banca Naţională a României, valabil la data încheierii exerciţiului financiar.
Situaţiile financiare anuale sunt auditate potrivit legii.
Situaţiile financiare anuale sunt supuse aprobării adunării generale a acţionarilor sau
asociaţilor, potrivit legislaţiei în vigoare.

Calculul criteriilor de mărime

Indicatorii în funcţie de care se stabilesc criteriile de mărime sunt: total active, cifra de
afaceri netă şi număr mediu de salariaţi în cursul exerciţiului financiar.
• Indicatorul total active cuprinde: active imobilizate, active circulante şi
cheltuieli în avans.
• Cifra de afaceri netă se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din
livrările de bunuri şi prestările de servicii şi alte venituri din exploatare, mai
puţin reducerile comerciale acordate clienţilor.
• Numărul mediu de salariaţi se determină după metodologia stabilită de
Institutul Naţional de Statistică.

Reguli de evaluare
Bilanţul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ,
datoriişi capital propriu ale entităţii la sfârşitul exerciţiului financiar, precum şi în celelalte
situaţii prevăzute de lege.
În bilanţ elementele de activ sunt grupate după natură şi lichiditate şi datoriile după
natură şi exigibilitate.
Potrivit Reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a Comunităţilor
Economice Europene:
a) un activ - reprezintă o resursă controlată de către entitate ca rezultat al unor evenimente
trecute, de la care se aşteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru entitate. Un
activ este recunoscut în contabilitate şi prezentat în bilanţ atunci când este probabilă realizarea
unui beneficiu economic viitor de către entitate şi activul are un cost sau o valoare care poate
fi evaluat(ă) în mod credibil;
b) o datorie - reprezintă o obligaţie actuală a entităţii ce decurge din evenimente trecute şi
prin decontarea căreia se aşteaptă să rezulte o ieşire de resurse care încorporează beneficii
economice. O datorie este recunoscută în contabilitate şi prezentată în bilanţ atunci când este
probabil că o ieşire de resurse încorporând beneficii economice va rezulta din decontarea unei

8
obligaţii prezente şi când valoarea la care se va realiza această decontare poate fi evaluată în
mod credibil;
c) capitalurile proprii - reprezintă interesul rezidual al acţionarilor sau asociaţilor în activele
unei entităţi după deducerea tuturor datoriilor sale.

Veniturile şi cheltuielile unui exerciţiu financiar sunt raportate în contul de profit şi

pierdere. Acestea sunt definite astfel:
a) veniturile - constituie creşteri ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile, sub formă de intrări sau creşteri ale activelor ori reduceri ale datoriilor,
care se concretizează în creşteri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din
contribuţii ale acţionarilor;
b) cheltuielile - constituie diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul
perioadei contabile sub formă de ieşiri sau scăderi ale valorii activelor ori creşteri ale
datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate
din distribuirea acestora către acţionari.
Pentru evaluarea elementelor din situaţiile financiare anuale sunt utilizate reguli de
bază şi reguli alternative:

A. Reguli de evaluare de bază

Elementele prezentate în situaţiile financiare anuale se evaluează, de regulă, pe baza
principiului costului de achiziţie sau al costului de producţie.
Există următoarele momente când are loc evaluarea elementelor de activ şi datorii din
bilanţ, şi anume:
1. Evaluarea la data intrării în entitate
La data intrării în entitate, bunurile se evaluează şi se înregistrează în contabilitate la
valoarea de intrare, determinată astfel:
a) la cost de achiziţie – pentru bunurile procurate cu titlu oneros;
b) la cost de producţie – pentru bunurile produse în entitate;
c) la valoarea de aport, stabilită în urma evaluării – pentru bunurile reprezentând aport
la
capitalul social;
d) la valoarea justă – pentru bunurile obţinute cu titlu gratuit sau constatate plus la
inventariere.

9
2. Evaluarea la inventar şi prezentarea elementelor în bilanţ
În scopul întocmirii situaţiilor financiare anuale, entităţile trebuie să procedeze la
inventarierea şi evaluarea elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii.
La fiecare dată a bilanţului:
a) Elementele monetare exprimate în valută (disponibilităţi şi alte elemente asimilate,
cum sunt acreditivele şi depozitele bancare, creanţe şi datorii în valută) trebuie evaluate şi
prezentate în situaţiile financiare anuale utilizând cursul de schimb valutar, comunicat de
Banca Naţională a României şi valabil la data încheierii exerciţiului financiar. Diferenţele de
curs valutar, favorabile sau nefavorabile, între cursul de schimb al pieţei valutare, comunicat
de Banca Naţională a României de la data înregistrării creanţelor sau datoriilor în valută, sau
cursul la care acestea sunt înregistrate în contabilitate şi cursul de schimb de la data încheierii
exerciţiului financiar, se înregistrează la venituri sau cheltuieli din diferenţe de curs valutar,
după caz.
b) Pentru creanţele şi datoriile, exprimate în lei, a căror decontare se face în funcţie de
cursul unei valute, eventualele diferenţe favorabile sau nefavorabile, care rezultă din
evaluarea acestora se înregistrează la alte venituri sau alte cheltuieli financiare, după caz.
c) Elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi înregistrate la cost istoric
(imobilizări, stocuri) trebuie prezentate în situaţiile financiare anuale utilizând cursul de
schimb
valutar de la data efectuării tranzacţiei.
d) Elementele nemonetare achiziţionate cu plata în valută şi înregistrate la valoarea
justă (de exemplu, imobilizările corporale reevaluate) trebuie prezentate în situaţiile financiare
anuale la această valoare. Prin elemente monetare se înţelege disponibilităţile băneşti şi
activele/datoriile de primit/de plătit în sume fixe sau determinabile. Caracteristica esenţială a
unui element monetar este dreptul de a primi sau obligaţia de a plăti un număr fix sau
determinabil de unităţi monetare.
e) Provizioane: Valoarea recunoscută ca provizion trebuie să constituie cea mai bună
estimare la data bilanţului a costurilor necesare stingerii obligaţiei curente corespunzătoare
acestuia.
Provizioanele trebuie revizuite la data fiecărui bilanţ şi ajustate pentru a reflecta cea
mai
bună estimare curentă. În cazul în care pentru stingerea unei obligaţii nu mai este probabilă o
ieşire de resurse, provizionul trebuie redus sau anulat prin reluare la venituri.

10
 3. Evaluarea la data ieşirii din entitate
La data ieşirii din entitate sau la darea în consum, bunurile se evaluează şi se scad din
gestiune la valoarea lor de intrare sau la valoarea la care sunt înregistrate în contabilitate (de
exemplu, valoarea reevaluată pentru imobilizările corporale care au fost reevaluate sau
valoarea
justă pentru valorile mobiliare pe termen scurt admise la tranzacţionare pe o piaţă
reglementată).
Activele constatate minus în gestiune se scot din evidenţă la data constatării lipsei acestora.
La scoaterea din evidenţă a activelor, se reiau la venituri ajustările pentru depreciere sau
pierdere de valoare aferente acestora.

B. Reguli de evaluare alternative

Regulile de evaluare alternative ce pot fi aplicate sunt cele referitoare la reevaluarea
imobilizărilor corporale şi cele referitoare la evaluarea la valoarea justă a instrumentelor
financiare.
Entităţile pot proceda la reevaluarea imobilizărilor corporale existente la sfârşitul
exerciţiului financiar, astfel încât acestea să fie prezentate în contabilitate la valoarea justă, cu
reflectarea rezultatelor acestei reevaluări în situaţiile financiare întocmite pentru acel
exerciţiu.
Evaluarea la valoarea justă a instrumentelor financiare se poate efectua numai în
situaţiile financiare anuale consolidate.

11
 II. ANALIZA BILANŢULUI – sursă de informaţii pentru determinarea
poziţiei financiare a întreprinderii

2.1. Bilanţul contabil

Sursa de informaţii pe care o constituie bilanţul contabil oferă primele date privind
echilibrul financiar al întreprinderii, fiind o imagine fidelă a modului de utilizare a
capitalurilor proprii şi împrumutate.

Bilanţul este o componentă a situaţiilor financiare, reflectând starea la un moment dat

a situaţiei întreprinderii.

Bilanţul, potrivit OMF nr. 3055/2009 reglementări contabile conforme cu

Directivele Europene, are forma de prezentare verticală (în format listă) care ordonează
structurile patrimoniale în active, datorii şi capitaluri proprii, pentru a pune în evidenţă
situaţia netă sau situaţia financiară netă.

Sub formă grafică simplificată, bilanţul poate fi reprezentat astfel:

Activ Bilanţ Pasiv

Capitaluri proprii
Active
Datorii

Relaţia de echilibru devine:

A=P
sau
A = Cp + D
respectiv
Cp = A – D

Activele reprezintă, “resurse controlate de entitate, ca rezultat al unor evenimente

trecute, de la care se aşteaptă beneficii economice viitoare, şi al cărui cost poate fi evaluat în
mod credibil”. (OMFP. 3055/2009).

12
 Pasivele reprezintă sursele de provenienţă a activelor.
 Posturile de activ sunt grupate după natură şi lichiditate (în ordinea crescătoare a
lichidităţii lor) în active imobilizate şi active circulante.
 Clasificarea datoriilor în bilanţ se face după natură şi exigibilitate (în ordinea
descrescătoare a exigibilităţii lor) în datorii care devin exigibile într-o perioadă mai
mică de un an şi datorii cu scadenţă mai mare de un an.

Reprezentarea schematică a bilanţului vertical se poate reda astfel:

A. ACTIVE IMOBILIZATE (imobilizari necorporale, corporale, financiare)

B. ACTIVE CIRCULANTE (stocuri, creanţe, investiţii financiare pe termen scurt, casa şi
conturi la bănci)
C. Cheltuieli în avans
D. DATORII PE TERMEN SCURT
E. Active circulante nete, respectiv datorii curente nete
F. Total active minus datorii curente
G. Datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai mare de un an
H. Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli
I. Venituri în avans
J. Capital şi rezerve

Bilanţul contabil şi anexele sale răspund multiplelor exigenţe de ordin juridic, contabil
şi fiscal, fiind stabilite pe baza reglementărilor legale. Între datele furnizate de bilanţul
contabil şi realitatea economico-financiară a întreprinderii analizate pot să apară diferenţe.
Din acest motiv, majoritatea analiştilor financiari consideră că se impune operarea cu un aşa
zis “bilanţ suport al analizei”. Prin valoarea teoretică şi utilitate practică se disting: bilanţul
patrimonial (financiar) şi bilanţul funcţional.

13
2.2. Bilanţul patrimonial (financiar)

 reprezintă un instrument de analiză realizat prin retratarea bilanţului contabil.

 pune în evidenţă riscul de insolvabilitate a întreprindeirii, respectiv capacitatea sau
incapacitatea întreprinderii de face faţă exigibilităţii pasivului cu activul de care
dispune.
 este redactat în optică lichidativă, dacă întreprinderea îşi încetează activitatea, oferă
informaţii privind capacitatea acesteia de a rambursa datoriile către terţi.

Toate operaţiunile de transformare a bilanţului contabil în bilanţ financiar au ca

obiectiv asigurarea unei omogenităţi maxime a valorilor înscrise în bilanţ.

Operaţiunile de transformare au numai valoare de recomandare, necesitatea lor s-a

născut din experienţă şi reflectă un consens relativ între analiştii financiari, fără a face
obiectul unei normalizări.

Structura bilanţului financiar presupune gruparea elementelor patrimoniale în cele

două mari categorii: activ şi pasiv.

Posturile de activ şi pasiv sunt poziţionate faţă în faţă, sub formă de cont.
Aşezarea posturilor de activ se face în ordinea crescătoare a lichidităţii lor, iar
posturile de pasiv figurează în bilanţ în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor.

Corecţii aplicate bilanţului contabil:

(1) A / P cu lichiditate / exigibilitate mai mare de 1 an (A/P permanente)
(2) A / P cu lichiditate / exigibilitate mai mica de 1 an (A/P temporare, curente)
(3) Eliminarea elementelor dpdv.financiar fictive
(4) Repartizarea profitului net

14
 BILANŢUL (PATRIMONIAL) FINANCIAR

ACTIV PASIV
ACTIVE IMOBILIZATE CAPITALURI PERMANENTE
(Nevoi permanente sau nevoi stabile): (Resurse permanente sau resurse stabile)
- imobilizări necorporale formate din:
- imobilizări corporale - capitaluri proprii
- imobilizări financiare - datorii ce trebuie plătite într-o perioadă mai
mare de un an
- provizioane pentru riscuri şi cheltuieli

ACTIVE CIRCULANTE PASIVE CURENTE

(Nevoi temporare sau nevoi ciclice) (Resurse temporare sau resurse ciclice)
formate din active circulante şi active de
regularizare-curente (cheltuieli în avans):
- active circulante:
- stocuri
- creanţe
- investiţii financiare pe termen scurt
- casa şi conturi la bănci
- cheltuieli înregistrate în avans
TOTAL ACTIV
formate din datorii ce trebuie plătite într-o
perioadă de până la un an şi pasive de
regularizare-curente (venituri înregistrate în
avans):
- datorii ce trebuie plătite într-o perioadă de
până la un an:
- împrumuturi din emisiuni de obligaţiuni
- credite bancare pe termen lung
- furnizori neachitaţi
- efecte de plătit
- clienţi-creditori
- datorii fiscale
- datorii către salariaţi
- protecţia socială
- dividende datorate
- credite bancare pe termen scurt acordate
de bancă pentru nevoi temporare
- dobânzi de plătit
- subvenţii pentru investiţii
- venituri înregistrate în avans
TOTAL PASIV

15
2.3. Bilanţul funcţional

Bilanţul funcţional are rolul de a oferi o imagine asupra modului de funcţionare din
punct de vedere economic a întreprinderii, punând în evidenţă utilizările şi sursele
corespunzătoare fiecărui ciclu de funcţionare.

Ciclurile întreprinderii sunt: de investiţii, de exploatare, de finanţare şi de trezorerie.

Ciclul de investiţii cuprinde achiziţionarea de active imobilizate, iar ciclului de
exploatare îi corespund fluxurile de aprovizionare, producţie şi distribuţie (vânzări) atât sub
forma unor fluxuri fizice, cât şi a unor fluxuri financiare.
Ciclul de finanţare cuprinde ansamblul operaţiunilor dintre întreprindere şi proprietarii
de capital (acţionarii şi creditorii întreprinderii).

Fluxul de finanţare permite ca întreprinderea să facă faţă decalajului dintre fluxul de

lichidităţi de intrare şi de ieşire provocat de ciclul de exploatare.

 Bilanţul funcţional este redactat în optica continuării activităţii întreprinderii şi a

exercitării funcţiilor sale.

 Bilanţul funcţional răspunde nevoilor managerului întreprinderii.

 Obiectivul principal al bilanţului funcţional este de a reprezenta fluxurile de mijloace

(utilizări) şi resurse pe care le-a acumulat întreprinderea de la crearea sa.

 Elementele de activ (utilizările) şi cele de pasiv (resursele) sunt poziţionate în raport

cu funcţiile cărora le aparţin: de exploatare, de investiţie, de finanţare.

16
 BILANT FUNCŢIONAL

(NEVOI) UTILIZĂRI RESURSE PERMANENTE

PERMANENTE (STABILE/DURABILE)
Active imobilizate de exploatare brute Capitaluri proprii total
Imobilizări necorporale + Amortizări + Ajustări Capitaluri proprii
Imobilizări corporale de exploatare + Amortizarea
Amortizări + Ajustări Patrimoniu public
Ajustări de valoare şi Provizioane
A. imobilizate în afara exploatării brute Datorii m. mari de un an
Imobilizări financiare + Ajustări
NEVOI TEMPORARE RESURSE TEMPORARE
Active circ. de exploatare Datorii de exploatare
Stocuri + Ajustări Datorii comerciale pe termen scurt
Creanţe comerciale Alte datorii
Alte creanţe Venituri în avans pt. expl.
Ch. în avans pt. exploatare
Active circ. în afara expl. Datorii în afara exploat.
Creanţe pt. cedarea de imob. Datorii furnizori de imob.
Ch. în avans în afara exploat. Dat. fisc. impoz. pe profit
Venit. în avans în af. expl.
UTILIZĂRI DE TREZORERIE RESURSE DE TREZORERIE
(TREZORERIA ACTIVĂ)
Invstiţii fin pe t.s. + Ajustări Credite bancare pe t.s
Disponibilităţi
TOATAL ACTIV TOTAL PASIV

17
2.4. Indicatori sintetici ai echilibrului financiar

Principalii indicatori utilizaţi în analiza echilibrului financiar sunt:

- fondul de rulment (FR);
- necesarul sau nevoia de fond de rulment permanent (NFR);
- trezoreria netă (TN).
Aceşti indicatori pot fi determinaţi în accepţiunea patrimonială, pa baza bilanţului
financiar, iar în accepţiunea funcţională, pe baza bilanţului funcţional.

I. În accepţiunea patrimonială:

1. Fondul de rulment- indicator de echilibru financiar

Prin definiţie, fondul de rulment este un indicator fundamental pentru aprecierea

structurii financiare a unei întreprinderi. Acesta reprezintă partea din capitalurile permanente
rămasă după finanţarea activelor imobilizate sau luând în considerare partea de jos a
bilanţului, excedentul activului circulant faţă de datoriile pe termen scurt. Fondul de rulment
poate fi considerat o marjă de securitate a întreprinderii în faţa unor evenimente neprevăzute
care pot afecta echilibrul financiar.
Asigurarea unei situaţii financiare sănătoase impune ca datoriile pe termen scurt să fie
mai mici decât totalul activului circulant, deoarece în viaţa întreprinderii se poate întâmpla ca
viteza de rotaţie a activelor de exploatare să fie mai mică decât termenul de exigibilitate a
datoriilor pe termen scurt. În caz contrar, se poate ajunge la o dezechilibrare a situaţiei
financiare a întreprinderii cu efecte nefavorabile în realizarea performanţelor economice.
Fondul de rulment se poate determina punând în evidenţă elementele principale ale
activului şi pasivului din bilanţ:
ACTIV PASIV
ACTIVE
IMOBILIZATE CAPITAL
FOND DE PERMANENT
ACTIVE RULMENT
CIRCULANTE DATORII PE TERMEN
SCURT

Fondul de rulment patrimonial se poate determina în două moduri:

18
 FR = Capital permanent – Active imobilizate = (Capitaluri proprii + Datorii pe
termen lung) – Active imobilizate

Se poate observa că FR patrimonial reprezintă acea parte a capitalului permanent ce

excede activele imobilizate şi este destinat finanţării activelor circulante.

FR = Active circulante - Datorii pe termen scurt

În acest caz, noţiunea de fond de rulment rezultă prin punerea în corespondenţă a

lichidităţii activelor circulante cu exigibilitatea datoriilor pe termen scurt. Fondul de rulment
permite aprecierea pe termen scurt a riscului de incapacitate de plată.

Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât echilibrul financiar al întreprinderii
este mai stabil. O mărime pozitivă a fondului de rulment este necesară pentru majoritatea
întreprinderilor, cu excepţia firmelor având ca activitate de bază comercializarea produselor.
La aceste întreprinderi creanţele au o durată de rotaţie mai mică decât datoriile şi pot
funcţiona cu un fond de rulment negativ. În general, valoarea pozitivă a fondului de rulment
arată că s-au respectat principiile echilibrului financiar, potrivit cărora la necesităţi
permanente se alocă resurse permanente.

2. Necesarul de fond de rulment reprezintă partea din activele circulante ce trebuie finanţate
pe seama fondului de rulment:

Formula de calcul a necesarului de fond de rulment (NFR) este:

NFR = [ Active circulante – (Disponibilitaţi+Investiţii financiare)] –
- [ Datorii pe TS – Credite de trezorerie ]
Sau:
NFR = (Stocuri +Creanţe) – Obligaţii pe termen scurt

3. Trezoreria netă (TN) la nivelul unei întreprinderi este imaginea disponibiliţăţilor

monetare şi a plasamentelor pe termen scurt apărute din evoluţia curentă a încasărilor şi
plaţilor, respectiv a plasării excedentului monetar.

Trezoreria se poate determina în 2 moduri:

19
 - ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:
TN = FR – NFR
- ca diferenţă între disponibilitaţile bănesti (inclusiv plasamente pe termen scurt)
şi împrumuturile pe termen scurt (credite curente):
TN = Db – Its

Dacă TN este pozitivă exprimă excedentul de numerar la sfârşitul unui exerciţiu financiar,
dacă este negativă, exprimă nevoia de numerar la finalul unui exerciţiu financiar, acoperită pe
seama creditelor de trezorerie pe termen scurt.

II. În accepţiunea funcţională:

1. Fondul de rulment funcţional este denumit şi Fondul de rulment net global şi

reprezintă un element de pasiv, practic, resursa de finanţare stabilă destinată să
acopere activele stabile (imobilizările).

FRNG = Resurse durabile – Utilizări durabile

FRNG poate fi:

a.) Pozitiv (FRNG>0) – în acest caz, din desfăşurarea activităţii întreprinderii se degajă
un surplus de resurse stabile (permanente) care poate fi utilizat pentru finanţarea altor
nevoi ale întreprinderii. Situaţie ideală întreprinderilor industriale, întrucât acestea au
active stabile (imobilizări) de valori foarte mari, fiind necesară finanţarea durabilă şi
sigură a acestora.
b.) Negativ (FRNG<0) – insuficienţă de fond de rulment. În cazul în care acesată situaţie
se datorează unei activităţi investiţionale masive şi se limitează la nivelulo unei
perioade scurte (1-2 ani), se poate vorbi chiar de o situaţie favorabilă.

2. Nevoia de fond de rulment global se poate descompune în două componente:

necesarul de fond de rulment global din exploatare şi necesarul de fond de rulment
global din afara exploatării. Este important să se realizeze distincţia între “din
explotare” şi “din afara exploatării”, pentru a putea localiza eventualele dezechilibre
financiare apărute (dinn activitatea proprie sau din activităţile cu caracter întâmlător-
excepţional).
NFRG = NFRE + NFRAE
20
 NFRGE = Active ciclice aferente exploatării - Surse ciclice aferente exploatării
NFRGAE = Active ciclice din afara exploatării - Surse ciclice din afara exploatării

În practică se întâlnesc două situaţii:

a.) FRNGE este pozitiv (FRNGE>0) –Situaţie specifică întreprinderilor industriale, care
au stocuri şi creanţe foarte mari, iar obligaţiile sunt mai mici, termenul de plată a
acestora fiind redus, iar valoarea lor deasemenea.
b.) FRNGE este negativ (FRNGE<0) – situaţie specifică întreprinderilor cu profil
deistribuţie cu amănuntul (hipermarketurile), care au creanţele egale cu zero (plata se
realizează cu numerar), stocuri reduse (viteza de rotaţie a acestora fiind foarte
accelerată) şi obligaţii foarte mari (furnizorii acceptă condiţii contractuale drastice,
întrucât au asigurată desfacerea pentru cantităţi mari, au garantată încasarea şi rotaţia
rapidă a mărfurilor).

3. Trezoreria netă se determină ca diferenţă între utilizările (TA) şi resursele de

trezorerie (TP):

TN = TA –TP

sau ca diferenţă între fondul de rulent net global şi necesarul de fond de rulment net global.
TN = FRNG-NFRG

Trezoreria netă poate fi:

a.) Pozitivă (TN>0) – caz în care din activitatea întreprinderii se degajă un surplus
monetar
b.) Negativă (TN<0) – caz în care întreprinderea apelează pentru finanţarea
dezechilibrului la un credit de trezorerie.

21
 2.5. Analiza bonităţii firmei – lichiditate -solvabilitate

Lichiditatea şi solvabilitatea financiară exprimă capacitatea unei societăţi comerciale

de a face faţă plăţilor scadente. În timp ce lichiditatea financiară reflectă capacitatea de plată
pe termen scurt a unei firme, solvabilitazea vizează coordonatele pe termen mediu şi lung ale
plăţilor unei firme.

Analiza lichidităţii

Lichiditatea reprezintă capacitatea activelor circulante de a se transforma în

disponibilităţi băneşti pentru a face faţă plăţilor scadente. Există trei forme ale lichidităţii,
fiecare dintre ele putând fi calculată în formă absolută şi în formă relativă.

1.) LICHIDITATEA GLOBALĂ ( LG )

Lichiditatea globală reflectă capacitatea activelor circulante disponibile materializate
în stocuri, facturi neîncasate, plasamente pe termen scurt de a se transforma în disponibilităţi
băneşti care să acopere datoriile scadente.
Raportarea activelor circulante la pasivele cu scadenţă sub un an poate da o imagine
uşor alterată a capacităţii firmei de a nu intra într-o stare critică. De multe ori stocurile de
produse finite sunt greu vandabile.
Lichiditatea globală se poate calcula pe baza următorilor indicatori:

a. mărimi absolute
LG = AC – Dc
unde : AC – reprezintă activele circulante
Dc – reprezintă datoriile pe termen scurt (datorii curente)
b. mărimi relative
RLG = (AC / Dc) x 100

Un nivel supraunitar al raportului ar semnala posibilitatea ca firma să-şi poată

rambursa datoriile pe termen scurt pe baza valorificării activelor pe termen scurt.
Aprecierea generală este că un nivel de 1,5-2,0 reprezintă un nivel asigurator al acestei
rate, iar un nivel mai mic de 1,0 poate fi un semnal de alarmă privind capacitatea
întreprinderii de a-şi onora obligaţiile scadente pe termen scurt.

22
 2.) LICHIDITATEA REDUSĂ ( LR )
Pentru a identifica rapid starea de lichiditate la nivelul unei firme se calculează
lichiditatea redusă, determinată ca raport între diferenţa dintre activele circulante şi stocuri şi
datoriile curente.
Stocurile, deşi constituie active circulante, sunt caracterizate printr-o lichiditate mai redusă şi
oarecum incertă, motiv pentru care firma trebuie să se asigure că poate face faţă plăţilor
scadente pe termen scurt numai pe seama activelor uşor transformabile în lichidităţi
Lichiditatea redusă evidenţiază capacitatea activelor circulante altele decât stocurile de
a participa la finanţarea datoriilor scadente.
a. mărimi absolute
LR = (AC – S) – Dc
Unde: S – reprezintă stocurile
b. mărime relativă
RLR = (AC – S) / Dc
Intervalul de siguranţă pentru Rata lichidităţii reduse este ( 50%, 100% ).

3.) LICHIDITATEA IMEDIATĂ (LI)

Lichiditatea imediata (efectivă sau testul acid ) măsoară gradul în care disponibilităţile
băneşti acoperă plăţile scadente.
a. mărimi relative
RLI = LICHIDITĂŢI / Dc
În cazul în care Rata lichidităţii imediate este mai mică de 50 %, riscul pe care şi-l
asumă creditorii este mai mare decât riscul pe care şi-l asumă proprietarii.

Analiza solvabilităţii

Solvabilitatea exprimă capacitatea unui agent economic de a rambursa la o scadenţă

mai mare de un an, ratele existente faţă de bănci şi alte instituţii financiare. Există două forme
de solvabilitate:

1.) SOLVABILITATEA FINANCIARĂ ( Sf )

23
 Cuantifică riscul de incapacitate de plată a datoriilor, presupunându-se că firma va
aloca pentru acoperirea acestor datorii întregul volum al activelor. Măsoară securitatea de care
se bucură creditorii întreprinderii şi marja de credit (încredere) a întreprinderii.
Relaţia de calcul:
Sf = Total activ / Datorii totale

2.) SOLVABILITATEA PATRIMONIALĂ ( Sp )

Indicatorul autonomiei financiare sau al solvabilităţii patrimoniale se calculează ca
raport între capitalurile proprii şi totalul pasivului ( Sp = CP/TP) mărimea optimă a acestui
indicator era considerată de 0,5, dar aceasta nu mai este interpretată strict la ora actuală,
reconsiderându-se rolul creditelor, raportul dintre acestea şi rentabilitatea economică a
întreprinderii, a condiţiilor de înnoire a creditelor pe termen scurt.

Sp = Capital propriu / Total pasiv

2.6. Analiza structurii patrimoniale a întreprinderii

Analiza structurii patrimoniale urmăreşte analiza ponderii diferitelor elemente

patrimoniale. Metoda de analiză recomandată este metoda ratelor.
O prezentare a ratelor de structură patrimonială va evidenţia o situaţie a activelor şi
datoriilor în mărimi relative, considerând totalul activelor sau pasivelor ca fiind 100%.
Analiza este foarte utilă în compararea unor firme de dimensiuni diferite sau pentru a
examina tendinţa de-a lungul timpului pentru o anumită întreprindere.

2.6.1. Analiza structurii activului

Analiza se realizează pe baza datelor din activul bilanţului patrimonial. Valorile

ratelor de structură a activului sunt influenţate de caracteristicile tehnice, economice şi
juridice ale activităţii întreprinderii.

Principalele rate de caracterizare a structurii activului sunt:

24
1.) RATA ACTIVELOR IMOBILIZATE

Măsoară importanţa relativă a activelor pe termen lung în totalul activelor

întreprinderii. Permite aprecierea flexibilităţii financiare a întreprinderii.

RAI= (Active imobilizate/Total activ) x 100

Ca urmare a conţinutului diferit al componentelor activului imobilizat , se pot utilize

următoarele rate complementare:

– Rata imobilizărilor necorporale: RAIN= (Imob. Necorp/TA) x 100

Mărimea acestui indicator reflectă ponderea unor active precum brevete, licenţe,
mărci, fond comercial, etc. în cadrul patrimoniului întreprinderii. Rata depinde în mod
esenţial de specificul activităţii, dimensiunea întreprinderii şi de „istoria” întreprinderii.

– Rata imobilizărilor corporale: RAIC = (Imob. Corp/TA) x 100

Măsoară ponderea capitalurilor fixe corporale (terenuri, clădiri, maşini şi echipamente)

în cadrul activelor întreprinderii. De regulă înregistrează valori ridicate:
- în cadrul firmelor ce necesită infrastructură importantă sau echipamente costisitoare
(producţia şi distribuţia de energie, transporturi),
- în sectoare precum industra grea,
- în activităţi ce presupun investiţii imobiliare importante (domeniul hotelier),
- în activităţi funciare (expolataţii agricole).

– Rata imobilizărilor financiare: RAIF = (Imob. Fin/TA) x 100

Indicatorul evidenţiază dimensiunea legăturilor şi relaţiilor strategice şi financiare pe

care o întreprindere loe are cu alte entităţi economice în vederea obţinerii efectelor de sinergie
sau susţinere a creşterii externe (participaţii deţinute la alte companii, finanţări acordate).
Indicatorul înregistrează valori ridicate în cazul holdingurilor al căror obiect de activitate îl
reprezintă gestionarea unui portofoliu de participaţii.

25
 2.) RATA ACTIVELOR CIRCULANTE

Reflectă ponderea activelor circulante în totalul activelor întreprinderii, fiind o măsură

a flexibiităţii financiare, care evidenţiază importanţa relativă a activelor uşor de transformat în
bani.

RAC= (Active circulante/Total activ) x 100

Ca rate complementare de analiză, în acest caz se au în vedere următoarele:

– Rata stocurilor: RS= (Stocuri/TA) x 100

Acest indicator înregistrează în mod normal niveluri ridicate în cazul întreprinderilor

cu activitate de producţie şi ciclu lung de fabricaţie, precum şi în cazul firmelor de distribuţie
care prin specificul activităţii înregistrează un volum ridicat al stocurilor.

Însă se pot întâlni niveluri foarte ridicate sau foarte scăzute ca urmare a unui
management slab al activelor curente, în general, şi al stocurilor în special, motiv pentru care
în analiza unei întreprinderi este necesară utilizarea şi a mediei ramurii ca bază de comparaţie.

– Rata creanţelor comerciale: RCreanţe = (Creanţe/TA) x 100

Acest indicator evidenţiază importanţa relativă a portofoliului de creanţe comerciale în

patrimoniul întreprinderii. Şi această rată este influenţată de specificul activităţii, de puterea
de negociere a întrepriderii cu partenerii comerciali, dar şi de managementul întreprinderii.

– Rata disponibilităţilor: RD = ((Disponib băneşi + Inv.fin.p.t.s)/TA) x 100

Denumită şi rată netă de asigurare cu disponibil, aceasta reprezintă o măsură a

lichidităţii interne a întreprinderii. Deşi există opinii că un nivel normal al indicatorului ar fi
de 1-2%, considerăm că puterea informaţională a acestei rate trebuie privită cu circumscripţie,
deoarece variabilitatea disponibilităţilor este în mod natural ridicată de la o perioadă la alta.

- Rata cheltuielilor în avans: RCHA = (Cheltuieli în avans/Total active) x 100

Pune în evidenţă direcţionarea resurselor financiare ale întreprinderii în perioada
curentă pentru obţinerea unor beneficii în perioada următoare.

26
2.6.2. Analiza structurii pasivului

Ratele de structură a pasivului analizează importanţa relativă şi evoluţia în timp a

diferitelor surse de finanţare utilizate de către întreprindere.

Principalele rate de structură ale surselor de finanţare sunt:

1.) RATA STABILITĂŢII FINANCIARE

Evidenţiază importanţa relativă a surselor de finanţare pe termen lung şi trebuie

corelat cu mărimea activelor pe termen lung.

RSF= (Capital permanent/Total pasiv) x 100

Capitalul permanent reflectă toate sursele de finanţare pe termen lung, indiferent de

provenienţa acestora (capital propriu sau credite pe termen lung).

2.) RATA AUTONOMIEI FINANCIARE GLOBALE

Reprezintă o măsură mai conservatoare de analiză a finanţării activelor întreprinderii,

evidenţiind ponderea surselor proprii pe termen lung în totalul pasivelor.

RAFG= (Capital propriu/Total pasiv) x 100

Aprecierea generală este că un nivel de peste 35% reprezintă o situaţie de normalitate,

însă trebuie reţinut că indicatorul este influenţat semnificativ de specificul firmei şi de politica
financiară promovată de management.

Ca rate complementare de analiză, în acest caz se au în vedere următoarele:

- Rata autonomiei la termen = (Capital porpriu/Capital permanent) x 100

- Rata de îndatorare la termen = (Datorii pe termen lung/Capital permanent) x 100

3.) RATA DATORIILOR PE TERMEN SCURT

Măsoară ponderea datoriilor exigibile pe termen sub 1 an in totalul pasivelor şi trebuie

corelat cu rata activelor curculante pentru a evidenţia gradul de echilibru financiar pe termen
scurt.

RDts= (Datorii pe termen scurt/Total pasiv) x 100

27
 4.) RATA DATORIILOR TOTALE sau RATA ÎNDATORĂRII GLOBALE

Măsoară importanţa relativă a datoriilor indiferent de perioada de exigibilitate. Rata

este influenţată atât de specificul activităţii de exploatare, cât şi de structura de finanţare a
întreprinderii.

RDtotale= (Datorii totale/Total pasiv) x 100

2.7. Analiza vitezei de rotaţie

1.) VITEZA DE ROTAŢIE A ACTIVELOR CIRCULANTE

Este un indicator de eficienţă care reflectă schimbările intervenite în activitatea

întreprinderii, în mod deosebit în activitatea de exploatare.

Viteza de rotaţie a activelor circulante corelează cifra de afaceri sau o componentă a

acesteia cu totalul activelor circulante sau un anumit element al acestora.

Poate fi exprimată ca:

– Număr de rotaţii: n = CA/AC

– Durată în zile: Dz = (AC/CA) x T

CA – cifra de afaceri
AC – Active circulante
T – termenul (în zile) scurs de la începutul anului

VITEZA DE ROTAŢIE A STOCURILOR

Stocurile oricărei firme necesită timp pentru a fi transformate în creanţe şi apoi în

lichidităţi.

– Număr de rotaţii: n = CA/Stocuri

– Durată în zile: Dz = (Stocuri/CA) x T

28
VITEZA DE ROTAŢIE A CREANŢELOR

O modalitate de a măsura calitatea creanţelor (văzută în sensul de uşurinţa cu care pot

fi transformate în lichidităţi) o reprezintă calculul numărului de rotaţii în cadrul unei perioade
(de regulă 1 an) sau numărul de zile al perioadei în care se încasează în medie creanţele
întreprinderii.

– Număr de rotaţii: n = CA/Creanţe

– Durată în zile: Dz = (Creanţe/CA) x T

Cu cât este mai mare numărul de rotaţii pe an sau cu cât este mai scurtă perioada de
încasare, cu atât mai rapid se recuperează sumele ce apoi pot fi utilizate în onorarea
obligaţiilor ce devin exigibile.

Valoarea acestui indicator nu ar trebui să fie mult diferit de valoarea medie a ramurii.

VITEZA DE ROTAŢIE A DISPONIBILITĂŢILOR BĂNEŞTI

O modalitate de a măsura calitatea creanţelor (văzută în sensul de uşurinţa cu care pot

fi transformate în lichidităţi) o reprezintă calculul numărului de rotaţii în cadrul unei perioade
( de regulă 1 an) sau numărul de zile al perioadei în care se încasează în medie creanţele
întreprinderii.

– Număr de rotaţii: n = CA/Disponibilităţi

– Durată în zile: Dz = (Disponibilităţi/CA) x T

29
 1.1.

III. ANALIZA CONTULUI DE PROFIT SI PIERDERE -sursă de

informaţii pentru determinarea rezultatelor întreprinderii

Contul de profit şi pierdere reprezintă sursă de informaţii pentru determinarea

rezultatelor întreprinderii.
Dacă bilanţul exprimă starea patrimonială la care s-a ajuns la încheierea exerciţiului,
atunci contul de rezultate exprimă cum s-a ajuns la respectiva stare patrimonială, care au fost
fluxurile de venituri şi de cheltuieli care au marcat traiectoria evoluţiei întreprinderii de la
începutul până la sfârşitul exerciţiului.
Contul de profit şi pierdere care grupează veniturile şi cheltuielile pe grupuri de
activităţi de exploatare, financiare, extraordinare permite calcularea a trei indicatori parţiali ai
rentabilităţii:
 Rezultat din exploatare
 Rezultat financiar
 Rezultat extraordinar
De asemenea contul de profit şi pierdere permite determinarea indicatorului global de
rentabilitate - rezultatul exerciţiului (înainte şi după impozitare)

Viaţa întreprinderii reprezintă o înlănţuire continuă de operaţiuni (achiziţii, vânzări,

plăţi etc) care influenţează contul de rezultate. Fiecare dintre aceste operaţiuni degajă un
surplus financiar, surplus care va fi reinvestit în alte operaţiuni pentru a obţine excedent de
rentabilitate final, rezultatul net. Aceste surplusuri sunt evidenţiate „a posteriori” cu ajutorul
indicatorilor parţiali sau globali de rentabilitate. Printre acestea, soldurile intermediare de
gestiune (SIG) sunt calculate pentru a explica, pe baza unei logici de „succesiune în
cascadă”, formarea progresivă a rezultatului net al exerciţiului.
SIG estimate, în general, pe o bază multianuală, sub formă de ponderi în cifră de
afaceri, sunt obţinute după structurarea contului de rezultate în grupe de venituri şi cheltuieli
de aceeaşi natură. Soldurile sunt în număr de opt, fiecare având o semnificaţie economico-
financiară proprie.
Noţiunea de sold intermediar de gestiune derivă din contabilitate, mai concret de la
modul de estimare la sfârşitul lunii sau exerciţiului, a existentului dintr-un element
patrimonial. Deci soldul final reprezintă diferenţa dintre total sume debitoare, total sume

30
creditoare. În cazul rezultatelor intermediare de gestiune, soldurile reflectă diferenţa dintre un
venit şi o cheltuială. Aceste rezultate (solduri) sunt determinate intermediar, în cascadă –
fiecare rezultat implicându-l pe cel stabilit anterior. Noţiunea de gestiune se referă la
utilizarea eficientă a resurselor umane, materiale financiare acesta fiind concretizată într-un
profit (rezultat pozitiv).

Marja comercială
- venituri din exploatare
Producţia
Exerciţiului
- cheltuieli de exploatare Valoarea adăugată
Excedentul brut din exploatare
- Rezultatul din exploatare bucla
SIG
- venituri financiare
- cheltuieli financiare
rezultatele identificate
-Rezultatul financiar de CPP
- Rezultatul curent al exerciţiului
- venituri extraordinare
- cheltuieli extraordinare
- Rezultatul extraordinar
- Rezultatul brut al exerciţiului
- Rezultatul net al exerciţiului

31
MARJA COMERCIALĂ

Analiza structurii marjei comerciale – determină performanţele întreprinderilor comerciale

sau - în cazul celor necomerciale, performanţele din activitatea lor de comerţ.

Marja comercială = Vânzări de mărfuri – Costul de achiziţie a

mărfurilor vândute

Această marjă măsoară surplusul de valoare obţinut peste costul mărfurilor vândute şi
reflectă poziţionarea întreprinderii pe piaţa sa, ţinând cont de:
-natura produselor (gamă, adaptarea la specificul segmentelor de piaţă etc.);
-forma de distribuţie;
-formarea preţului de vânzare;
-intensitatea concurenţei.
Acest indicator trebuie nuanţat în funcţie de tipul clientelei şi activităţii comerciale (cu
amănuntul, en-gros, produse industriale etc.).
Relaţia dintre marja comercială şi vânzările de mărfuri poate fi pusă în evidenţă prin
rata marjei comerciale care se poate determina astfel:

MC
RMC =
VM

RMC este utilă pentru analiza comparativă a rezultatelor unor întreprinderi aparţinând
aceluiaşi sector sau pentru comparaţii intersectoriale.

Rata marjei = marja comercială / costul de achiziţie al produselor

vândute

Evoluţia marjei comerciale trebuie urmărită atent. O scădere a marjei comerciale

trebuie analizată riguros: provine dintr-o înrăutăţire a conjuncturii economice sau se datorează
apariţiei noilor concurenţi? Sau este legată de creşterea costurilor achiziţiilor?

32
PRODUCŢIA EXERCIŢIULUI

Analiza structurii producţiei exerciţiului - oferă informaţii despre modul de valorificare a

producţiei şi măsoară rezultatele activităţii de producţie în cursul exerciţiului şi cuprinde trei
elemente:
Producţia = Producţia + / - Variaţia + Producţia
exerciţiului vândută stocurilor imobilizată

Repartiţia producţiei exerciţiului între aceşti trei factori reflectă capacitatea întreprinderii de a-
şi adapta resursele de producţie la modificările debuşeelor comerciale şi ale nevoii sale
interne.

VALOAREA ADĂUGATĂ

Valoarea adăugată reprezintă valoarea nou creată de o societate comercială în

decursul unei perioade de timp determinată, de obicei durata exerciţiului financiar. Valoarea
adăugată se determină prin însumarea marjei comerciale şi a marjei industriale

VA = MC + MI

Creşterea de valoare rezultă din utilizarea eficientă a factorilor de producţie îndeosebi

a factorilor de muncă şi de capital şi sporeşte valoarea materialelor, subansamblurilor,
energiei, serviciilor cumpărate de întreprindere de la terţi. Importanţa analizei valorii adăugate
rezultă din faptul că, din valoarea adăugată se face remunerarea participanţilor direcţi şi
indirecţi la activitatea economică a întreprinderii. Având în vedere relaţia de mai sus, rezultă:

VA = MC + Producţia - Consumuri provenite

Exerciţiului de la terţi

Importanţa analizei valorii adăugate rezultă de asemenea din următoarele considerente:

-valoarea adăugată reprezintă - sursa principală de autofinanţare a rezultatelor de
exploatare şi a rezultatului net al exerciţiului;
-reprezintă sursa principală de autofinanţare a activităţii agenţilor economici;
33
 -exprimă gradul de integrare economică a unei societăţi comerciale;
-reprezintă sursa de remunerare a personalului;
-constituie sursa de finanţare a obligaţiilor bugetare;
-reprezintă sursa de sporire a rezervelor societăţilor comerciale;
-reprezintă sursa de remunerare a capitalurilor proprii;
-reprezintă sursa de remunerare a capitalului străin(împrumutat);
-măsoară contribuţia firmei la obţinerea PIB al unei ţări.

Analiza valorii adăugate - permite aprecierea aportului întreprinderii la creşterea avuţiei

naţionale, fiind foarte utilă şi în contabilitatea naţională.
Valoarea adăugată (VA) reprezintă bogăţia creată prin valorificarea resurselor tehnice,
umane şi financiare ale firmei peste valoarea consumurilor intermediare provenite de la terţi.
Valoarea adăugată netă reprezintă valoarea nou creată fără să conţină contul de
amortizare, adică de remunerare a imobilizărilor.
Valoarea adăugată „produsă” = Producţia exerciţiului – Consumurile externe

Pentru întreprinderile din sfera distribuţiei,

Valoarea adăugată „realizată” = Cifra de afaceri – Consumuri intermediare =

Marja comercială – Consumuri externe

Valoarea adăugată se obţine prin:

 metoda substractivă (sintetică) cunoscută sub denumirea de valoare adăugată creată;
 metoda aditivă (de repartiţie) cunoscută sub denumirea de valoare adăugată
repartizată.

Metoda substractivă

VA = Marja comercială+ Producţia exerciţiului – Consumuri intermediare

= (Vvmf - Chmf) + (Qex - Ci) = Vac + Vap:
Unde:
Consumurile intermediare = Cheltuieli materiale totale +Lucrări şi servicii
executate de terţi
Vac - reprezintă valoarea adăugată creată în activitatea comercială;

34
Vap - reprezintă valoarea adăugată creată în activitatea de producţie.

Producţia exerciţiului este in esenţă o sumă de valori adaugate , unele create de firma
analizată iar celelalte create de alte firme. Consumul intermediar este de fapt valoare adăugată
creată de alte firme şi achiziţionată de firma noastră.

VA asigură remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a

întreprinderii, prin:
 personal (prin salarii, participări la rezultate, indemnizaţii şi alte cheltuieli);
 statul (prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate);
 creditorii (prin dobânzi şi comisioane plătite);
 acţionarii (prin dividentele încasate);
 întreprinderea (prin autofinanţarea netă reală).
Dinamica valorii adăugate trebuie să reprezinte o tendinţă de creştere în preţuri
comparabile de la o perioada la alta, pentru a asigura creşterea reală (ţinând cont de efectul
inflaţionist) a bogăţiei nou create în firmă.
VA trebuie privită în structură sub forma în care asigură remunerarea
participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a firmei.
În ceea ce priveşte tendinţa este bine ca ritmul de creştere a elementelor să respecte o
succesiune bine determinată şi anume dividentele să crească aproximativ în acelaşi ritm cu
autofinanţarea, iar profitul net să crească mai repede ca orice element. Cel mai bine este ca
remunerarea statului să se reducă în pondere reflectând o reducere a presiunii fiscale şi
implicit creşterea surselor de dezvoltare. Creşterea în structură a cheltuielilor cu personalul
reprezintă o creştere a consumului în muncă echivalent valoric.
VA reflectă gradul şi mijloacele de integrare a producţiei (apelarea la subantreprenori,
economiile de scară ) dar şi eficienţa organizării producţiei (productivitate, raţionalitate).

VA este un instrument de analiză foarte util, mai ales pentru întreprindere. Acest
indicator permite:
VA
 măsurarea gradului de integrare a întreprinderii pe baza ratei:
CA
Pentru una şi aceaşi mărime a CA, o întreprindere puternic integrată va degaja o valoare
adăugată mai importantă în raport cu o întreprindere stabilită integrată. Prin „ puternic
integrată ” se înţelege o întreprindere care a asimilat o bună parte din filiera de fabricaţie şi
distribuirea produselor sale.

35
  măsurarea contribuţiei fiecărui factor la crearea bogăţiei întreprinderii.
Aportul factorului „muncă” (competenţe umane, intensitatea utilizării muncii) şi cel al
factorului „capital” (maşini şi echipamente) la valoarea adăugată sunt estimate cu ajutorul
ratelor:
Contribuţia factorului „muncă” = cheltuieli de personal / valoarea adăugată

Contribuţia factorului „capital” = amortizări / valoarea adăugată

EXCEDENTUL BRUT DE EXPLOATARE

Analiza excedentului brut de exploatare (EBE) măsoară eficacitatea industrială şi

comercială a întreprinderii şi reflectă rezultatul economic degajat ca urmare a exploatării
potenţialului de producţie. Acest indicator este independent de politica de finanţare a
întreprinderii, politica investiţională (de amortizare), politica de provizionare şi acoperire a
riscurilor, operaţiunile excepţionale
EBE = (Valoarea adăugată + Subvenţii de exploatare) – (Impozite şi taxe
+ Cheltuieli de personal (salarii şi cheltuieli sociale))

EBE permite generarea unei trezorerii necesare pentru:

-rambursarea împrumuturilor;
-finanţarea investiţiilor
-remunerarea capitalurilor externe;
-remunerarea capitalurilor proprii; menţinerea echipamentului tehnic (amortizarea);
-plata impozitului pe profit.

EBE se poate obţine prin:

 metoda substractivă (sintetică) ce arată modul în care se formează indicatorul;
 metoda aditivă (de repartiţie) care arată componenţa indicatorului.

Metoda substractivă

36
EBE = (Valoarea adăugată + Subvenţii pentru exploatare) – (Impozite şi taxe
+ Cheltuieli de personal )

Metoda determină indicatorul ca flux monetar calculat ca diferenţă între veniturile şi

cheltuielile monetare ale activităţii de exploatare.

Metoda aditivă
EBE = Rbe + Am + Chpe + Ace - Vpe - Ave

Metoda arată compoziţia EBE pe principalele elemente de autofinanţare degajate de

activitatea de exploatare a întreprinderii:
-rezultatul brut al exploatării (Rbe);
-cheltuielile cu amortizarea (Am);
-cheltuieli cu provizioanele din exploatare (Chpe);
-alte cheltuieli din exploatare (Ace);
-venituri din provizioane privind exploatarea (Vpe)
-alte venituri din exploatare (Ave).
Şi acest mod de obţinere a EBE este deosebit de important prin aspectele pe care le
evidenţiază. Neajunsul primei metode de calcul a EBE, care porneşte de la valoarea adăugată
este faptul că din pacate firmele româneşti nu-şi prea calculează acest indicator şi nu este
cerut de nici un organ al statului, în timp ce rezultatul de exploatare este calculat prin prisma
obligativităţii contului de profit şi pierdere. Metoda aditivă de calcul este utilă şi prin faptul că
permite obţinerea EBE din contul de profit şi pierdere, în mod direct pornind de la o poziţie
deja calculată (rezultatul din exploatare), prin ajustări necesare. Practic rezultatul brut din
exploatare este degrevat de influenţa politicii de amortizări şi provizioane precum şi de
influenţa activităţii de exploatare ce nu ţine de aspectul strict al exploatarii ( grupa 65 şi 75).

REZULTATUL EXPLOATĂRII

37
 Analiza rezultatului exploatării (RE) determină eficacitatea industrială şi comercială
a întreprinderii, fără influenţa structurii şi politicii financiare, pe de o parte, şi a elementelor
extraordinare, pe de altă parte.
RE = EBE + Venituri din provizioanele exploatării
+ Alte venituri din exploatare - Cheltuielile cu amortizările şi provizioanele
- Alte cheltuieli din exploatare

RE măsoară impactul politicii de investiţii şi dinamica acestora în raport cu normele

sectoriale ţinând cont de structura activelor bilanţului. De asemenea, acest indicator poate să
reflecte riscurile exploatării anumitor activităţi (deprecierea stocurilor, clienţi incerţi etc).
Fără a utiliza cascada soldurilor intermediare de gestiune putem afla rezultatul din
exploatare şi studiind pe ansamblu activitatea de exploatare, adică de a afla rezultatul de
exploatare ca diferenţă între veniturile de exploatare şi cheltuielile de exploatare. În acest mod
este calculat acest indicator şi în contul de profit şi pierdere.

REZULTATUL FINANCIAR

Analiza rezultatului financiar - măsoară rezultatul degajat de activitatea financiară (grupele

de conturi 76 şi respectiv 66). Firmele care nu au ca obiect principal de activitate – activitatea
financiară, se poate întâmpla, şi poate fi considerată o situaţie normală, să înregistreze
pierdere la activitatea financiară. Acest fapt se datoreaza în primul rând cheltuielilor cu
dobânzile bancare (contul 666) generate de costul creditelor angajate, dar poate fi influenţat
de jocul sconturilor acordate şi respectiv primite, dar şi de jocul diferenţelor favorabile sau
nefavorabile de curs valutar. E important însă ca această pierdere, dacă ea există, să fie
acoperită din activitatea de exploatare (rezultatul de exploatare). Rezultatul financiar se
regăseşte şi în contul de profit şi pierdere

Rezultatul financiar = Venituri financiare – Cheltuieli financiare

REZULTATUL CURENT

38
Analiza rezultatului curent (RC) măsoară rezultatul degajat global de exploatare şi politica
financiară a întreprinderii, reprezentând suma rezultatului exploatării şi a rezultatului
financiar.

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Rezultatul financiar

REZULTATUL EXTRAORDINAR

Analiza rezultatului extraordinar - determinat de factori excepţionali. La cele mai multe

firme acest rezultat este nul (zero). Sau chiar dacă există o astfel de activitate, ea este minoră
în comparaţie cu activităţile de exploatare şi respectiv financiară.
Rezultatul extraordinar = Venituri extraordinare - Cheltuieli extraordinare

REZULTATUL BRUT SI REZULTATUL NET

Analiza rezultatul exerciţiului sau rezultatul net contabil constituie sinteza operaţiunilor
industriale, financiare şi extraordinare ale întreprinderii. Rezultatul net ia în considerare şi
incidenţa negativă a impozitului pe profit.
Rezultatul brut = Rezultatul din exploatare + Rezultatul financiar + Rezultatul
excepţional

Rezultatul net = Rezultatul curent + Rezultatul extraordinar − Impozit pe profit

Sau
Rezultatul net = Rezultatul brut - Impozit pe profit

Pe baza contului de rezultate ale întreprinderii se poate aprecia ce parte din profituri se
datorează activităţii proprii a întreprinderii, activităţilor sale financiare sau evenimentelor
excepţionale intervenite în cursul exerciţiului. Această descompunere a rezultatului permite
stabilirea – într-o fază iniţială – a trei indicatori parţiali ai rezultatului, susceptibili să
lămurească sumar originea rezultatului total.

În studiul rentabilităţii întreprinderii trebuie pus accentul pe două adevăruri

fundamentale:

39
 -contul de rezultate constituie sursa primară în analiza rentabilităţii, adică a
capacităţii întreprinderii de a degaja un excedent monetar pe baza activităţilor sale;
-impactul rezultatului extraordinar nu trebuie supraestimat. Acesta nu trebuie să ocupe
un loc determinant în analiză, deoarece el, prin definiţie, nu este „înclinat” să se
reproducă. Astfel, într-o primă abordare, rentabilitatea va fi apreciată pe baza
rezultatului curent ca sumă a rezultatului de exploatare şi a celui financiar.
Operaţiile economice şi financiare din unitate determină fluxuri economice generate
de venituri (surse de îmbogăţire) şi cheltuieli (surse de sărăcie), a căror analiză financiară
statică sau dinamică se face pe baza contului de profit şi pierdere.
Într-o definiţie dată de Ordinul Experţilor contabili din Franţa sa apreciază că: „cifra
de afaceri reprezintă valoarea afacerilor realizate de întreprindere cu terţii prin exercitarea
curentă a activităţii sale profesionale”

RENTABILITATEA ÎNTREPRINDERII PRIVITĂ SUB ASPECT RELATIV

Într-o economie deschisă şi concurenţială, urmărirea permanentă a rentabilităţii constituie o

regulă. Prin rentabilitate se înţelege capacitatea întreprinderii de a degaja un excedent
financiar din activităţile desfăşurate. Pentru întreprindere, aceasta este condiţia supravieţuirii
şi dezvoltării. În acelaşi timp, calculul unor valori absolute nu este suficient.

Rentabilitatea este o noţiune eminamente relativă: profiturile nu pot fi apreciate

în mod pertinent, decât în raport cu mijloacele investite pentru obţinerea lor (active
totale, capitalul propriu etc.). Astfel, rentabilitatea este o noţiune cu multiple faţete, fiecare
exprimând o latură a eficienţei întreprinderii.
Rentabilitatea exprimă eficienţa resurselor financiare şi materiale investite în
activitatea de ansamblu a întreprinderii, măsurând profitabilitatea mijloacelor alocate, mai
precis capacitatea lor relativă de a aduce profit (rezultat).
A analiza rentabilitatea înseamnă a compara rezultatele cu mijloacele utilizate pentru a
le obţine.

Î
Mijloace Rezultate
N
- Capitaluri proprii - Valoare adăugată
T

R
- EBE

E - Rezultatul
40
- Activ total P exploatării

R
 Mecanismul rentabilităţii

Prin urmare, este posibil calculul unei „baterii” întregi de rate de rentabilitate,
raportând un indicator de rezultate la un flux de activitate (ex : rezultat de exploatare / CA),
sau la un stoc (ex: EBE/Activ total, rezultat net/capital propriu etc.). Întreprinderea este cu
atât mai rentabilă cu cât valoarea acestor rate este mai mare.
În practică, analiza rentabilităţii trebuie să se limiteze la calculul câtorva rate
pertinente (trei sau patru). În ceea ce priveşte numărătorul acestor rate, EBE evidenţiază
rentabilitatea exploatării stricto sensu. De asemenea, poate fi utilizat rezultatul net, în pofida
limitelor pe care le prezintă.
În ceea ce priveşte numitorul ratelor, alegerea se poate face între capitalurile proprii,
activul total sau cifra de afaceri, în funcţie de acea dimensiune a rentabilităţii care se doreşte a
fi accentuată: rentabilitatea comercială, economică sau financiară.
Astfel, analiza rentabilităţii poate avea trei niveluri, depinzând de dimensiunea ce
trebuie evidenţiată.

RENTABILITATEA COMERCIALĂ
Rentabilitatea comercială caracterizează eficienţa politicii comerciale a întreprinderii
şi competitivitatea produselor sale. Prin raportarea unui indicator parţial al rezultatului (EBE,
Rez exp, Rez brut, Rez net etc) la volumul vânzărilor poate fi evaluată aptitudinea
întreprinderii de a genera un profit maxim pentru o mărime dată a cifrei de afaceri.
Având în vedere faptul că toate modalităţile de exprimare a rentabilităţii comerciale se
calculează prin raportarea la cifra de afaceri a diferitelor forme de rezultate ne vom opri mai
întâi la a studia cifra de afaceri.

ANALIZA CIFREI DE AFACERI

41
 Acest indicator este cel mai important dintre indicatorii de volum ai activităţii unei
firme, înglobând în sine toate veniturile care provin din activitatea de vânzare (desfacere).
CA este un indicator al volumului de activitate evaluat la preţul pieţei (încasate sau
încasabile, preţ de facturare).
Cifra de afaceri = Venituri din vânzarea mărfurilor +Producţia vândută

(ct.707); (ct.701+702+703+704+705+706+708)
exploatare exploatare

Cifra de afaceri reprezintă principalul indicator de volum al activităţii firmei. Ea

constituie în sine unul din cele mai importante obiective strategice ale organizaţiilor de
afaceri. Este principala formă de venit a întreprinderii.
Statistic s-a stabilit că cifra de afaceri trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
a) nivelul său să acopere cheltuielile de exploatare şi să permită realizarea de profit;
b) să deţină o pondere de minimum 85% din veniturile de exploatare, respectiv de cel
puţin 75% din veniturile totale ale firmei pentru ca să reflecte o situaţie normală de realizare a
activităţii;
c) în dinamică să prezinte o tendinţă de creştere reală, pentru a asigura creşterea
reală a volumului de afaceri al firmei;
d) să fie realizată corespunzător cu specificul activităţii pe elementele sale
componente de venituri pentru a corespunde obiectului principal de activitate al firmei.”
În esenţă cifra de acfaceri este indicatorul care se utilizează pentru a determina
mărimea afacerilor pe care le întreprinde firma asigurându-şi fiabilitatea prin nivelul mare a
acestui indicator (nivel comparativ).

Ratele EBE/Cifra de afaceri, Rezultatul de exploatare/CA, Rezultatul brut/CA şi

Rezultatul net/CA, pot fi calculate şi interpretate în mod util.
Astfel:
Rentabilitatea comercială privită prin prisma EBE se determină cu ajutorul relaţiei:
EBE
Rc = * 100
CA
şi exprimă câţi lei EBE se obţin la 100 lei CA

Rentabilitatea comercială privită prin prisma rezultatului de exploatare se determină

cu ajutorul relaţiei:

42
 Re x
Rc = *100
CA
şi exprimă câţi lei rezultat de exploatare se obţin la 100 lei CA

Rentabilitatea comercială privită prin prisma rezultatului brut se determină cu ajutorul

relaţiei:
Rbr
Rc = *100
CA
şi exprimă câţi lei rezultat brut se obţin la 100 lei CA

Rentabilitatea comercială privită prin prisma rezultatului net se determină cu ajutorul

relaţiei:
Rnet
Rc = *100
CA
şi exprimă câţi lei EBE se obţin la 100 lei CA

RENTABILITATEA ECONOMICA
Se poate considera că profiturile obţinute de întreprindere sunt rezultatul investirii
tuturor capitalurilor acesteia reflectate în activului bilanţului.
Astfel, rentabilitatea economică (Re) a acestor mijloace se prezintă ca o rentabilitate
intrinsecă, independentă de modalitatea de finanţare a activităţilor (din capitalurile proprii sau
împrumutate). Această rentabilitate nu depinde deci de structura financiară a întreprinderii. La
numărător se poate folosi fie rezultatul exploatării (RE), fie excedentul brut al exploatării
(EBE), fie rezultatul brut (Rb), fie rezultatul net (Rn) al exerciţiului, iar numitorul este totalul
capitalurilor investite (activ total).
Vor rezulta, în acest fel, patru rate:

EBE
Re = *100
Activ total
RE
Re = *100
Activ total
Rbrut
Re = *100
Activ total
RNet
Re = *100
Activ total

43
 În funcţie de forma de rezultat ales, rentabilitatea economică calculată cu ajutorul
relaţiilor de mai sus exprimă câţi lei rezultat (EBE, Rezultat de exploatare, Rezultat brut,
Rezultat net) se obţin utilizand 100 lei active patrimoniale.
Oricare ar fi modalitatea de calcul a rentabilităţii economice, mărimea acesteia pentru
o întreprindere sănătoasă din punct de vedere financiar trebuie să fie superioară ratei dobânzii
la capitalurile împrumutate. În acest caz, acţionarii vor beneficia de efectul de levier (de
pârghie financiară) al îndatorării, care duce la creşterea rentabilităţii financiare a
întreprinderii.
Pe baza rentabilităţii economice, întreprinderea trebuie să aibă posibilitatea să-şi
reînnoiască şi să-şi crească activele într-o perioadă de timp cât mai scurtă. Se recomandă ca
nivelul ratei EBE/active fixe brute să fie mai mare de 25%.

RENTABILITATEA FINANCIARĂ
În economia capitalistă, obiectivul principal al întreprinderii constă în maximizarea
avuţiei acţionarilor săi. Astfel, se poate considera că eforturile întreprinderii trebuie să fie
orientate prioritar spre asigurarea unei rentabilităţi înalte pentru remunerarea capitalurilor
proprii – acţionarii. Rentabilitatea financiară reflectă acest punct de vedere, răspunzând la
întrebarea: care este profitul obţinut de o unitate monetară investită de acţionari?
Aşadar, rentabilitatea financiară se calculează în felul următor:
Profit net
Rf = Capitaluri proprii

Dacă relaţia de mai sus se înmulţeşte cu 100 atunci vom avea ca rezultat profitul net
obţinut de 100 lei investiţi de acţionari.
Profit net
Rf = Capitaluri proprii
*100

Pe baza rentabilităţii financiare sunt remuneraţi acţionarii prin plata dividendelor şi

prin majorarea rezervelor, ceea ce în realitate semnifică o creştere a bogăţiei acţionarilor.
Determinarea rentabilităţii financiare este însoţită de anumite dificultăţi legate în
primul rând de calculul rezultatului (profitului) net: modalitatea de calcul a amortizării şi
provizioanelor, determinarea cheltuielilor deductibile etc.
Rentabilitatea financiară depinde de modalităţile de finanţare a activităţilor
întreprinderii, prin urmare este sensibilă la modificările structurii financiare, adică a
îndatorării întreprinderii. Pentru a atrage potenţiali investitori şi a creşte cursul bursier al

44
acţiunilor, rentabilitatea financiară a întreprinderii trebuie să fie superioară ratei medii a
dobânzii pe piaţa financiară.

45
 CAPITOLUL IV. ANALIZA RISCULUI DE FALIMENT

Riscul de faliment se referă la probabilitatea ca o entitate să intre în incapacitate de

plată sau să fie declarată falimentară
În teoria economică, au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda scorurilor,
dintre care se remarcă modelul ALTMAN şi modelul CONAN – HOLDER.

1. MODELUL ALTMAN –

Profesorul american E.I.Altman a elaborat în anul 1968 una dintre primele funcţii de scor
utilizate în analiza riscului de faliment. El a folosit informaţiile obţinute din studierea unui
larg eşantion de companii, dintre care unele au dat faliment, iar altele au supravieţuit. A
constatat că analiza bazată pe mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis
prevederea a 75% din falimente, cu 2 ani înainte de producerea acestora.

Funcţia folosită de Altman are următoarea formă:

Z = 3,3*X1 + 1*X2 + 0,6*X3 + 1,4*X4 + 1,2*X5

x1= rata rentabilitatii economice = (Profit Brut / Total active) = 0.16

x2 = viteza de rotatie a activelor = (CA) / (Total activ) = 1.51
x3 = autonomia financiara = (capital propriu) / (datorii totale) = 0.96
x4 = rata profitului reinvestit = (profit reinvestit) / (total active) = 0.14
x5 = rata activelor circulante = (active circulante) / (total active) = 0.48

Z = 3,37
Din conţinutul indicatorilor rezultă că nivelurile lor sunt cu atât mai bune cu cât înregistrează
o valoare absolută mai mare. De aceea scorul Z este interpretat astfel:

� Z < 1,8 – starea de faliment este iminentă;

� 1,8 < Z < 3 – situaţia financiară este dificilă, cu performanţe vizibil diminuate şi apropiate
de pragul stării de faliment;
� Z > 3 – situaţia financiară este bună; riscul de faliment espe aptoape inexistent

46
 2. MODELUL CANON – HOLDER

Modelul dezvoltat de cei doi autori se încadrează în metodele testate statistic. Se aplică
întreprinderilor industriale cu un număr între 10 şi 500 de salariaţi. El se bazează pe un
eşantion de 95 de întreprinderi mici şi mijlocii, dintre care jumătate au dat faliment în
perioada 1970 – 1975. Întreprinderile analizate au fost grupate statistic şi s-a determinat o
funcţie scor aplicabilă pentru întreprinderile industriale, întreprinderile de construcţii,
întreprinderile de comerţ en gros şi cele de transport.

Z = -0,16*X1 - 0,22*X2 + 0,87*X3 + 0,1*X4 - 0,24*X5

x1 = lichiditatea redusa = (active circulante - stocuri) / (datori curente)= 0.48

x2= rata stabilitatii financiare = (capital permanent) / (total pasive) = 0.68
x3= gradul de finantare a vanzarilor din surse externe = cheltuieli
financiare/CA 0.04
x4= ponderea cheltuielilor cu personalul in totalul valorii adaugate =
ch cu personalul / valoarea adaugata 0.33
x5= rata bruta de rambursare a datoriilor = (excedent brut de exploatare)
/ (total datorii) = 0.35

punctajul Z = -0.25

probabilitatea de
starea intreprinderii scor z faliment
stare catastrofala Z< -0,05 peste 90 %
stare nefavorabila "-0,05 < Z <0,04 65 % - 90 %
situatie incerta 0,04 < Z < 0,10 30 % - 65 %
situatie favorabila 0,10 < Z <0,16 10 % - 30 %
situatie foarte buna 0,16 < Z sub 10 %

47