Sunteți pe pagina 1din 2

12)Valorile lumii antice si grecesti ale lumii antice-TRAGICUL ÎN POEZIA

HOMERICA
Cele două poeme homerice, Iliada şi Odiseea sînt oglinzile perfecte ale omului
grec. Timp de secole ele au hrănit spiritul grecesc şi au rămas modelele imitate
atît în lucrările de artă cît şi în cele de fiecare zi. Ulise şi Ahile, cei ce domină cu
personalitatea lor extraordinară, primul Odiseea, celălalt Iliada, sînt modelele
eroului grec, Ulise apărînd ca un erou apolinic, iar Ahile ca un erou dionisiac. Dacă
cele două epopei au fost astfel transformate în modele, aceasta se datoreşte pe
de o parte perfecţiunii lor ca opere de artă, frumuseţii desăl-vîrşîte a formei,
conţinutului lor de măreţie omenească ; pe de altă parte ele explicitau toate
sentimentele profunde precum şi toate impulsurile iraţionale pe care vechii Greci
le simţeau trăind în adîncul sufletului lor. Iar ceea ce constituie caracterul
grandios şi etern al acestor două epopei este tocmai sentimentul tragic al
destinului uman.
Omul duce o luptă necontenită nu numai cu sine însuşi, ci şi împotriva unor
elemente care îmbracă adesea un caracter divin, precum Scamandrul care
se umple
de mînie împotriva lui Ahile (cînt XXI, Iliada), şi împotriva zeilor şi a propriului lor
destin.
Din primele versuri ale Maclei poetul spune că mînia lui Ahile, care constituie
punctul central al epopeii, este cauza morţii atîtor eroi şi „astfel împlinită fu voia
lui Zeus" (traci Murnu, voi. I. p. 21). Personajele pe care le animă aezii ştiu ce
amestec au zeii în nenorocirea lor ; este ceea ce Priam îi spune Elenei : Nul-mi
eşti doar tu vinovată, ci singuri de vină sint zeii I carel-mi aduseră amarnic război
cu aheii... / (voi. I p. 70). Elena este la fel de convinsă de acest lucru şi, în
Odiseea, îi declară lui Telemah venit din Sparta împreună cu Pisistrate, unul dintre
fiii lui Nestor : Nălţate Menelaos şi voi fiii I Vestiţilor viteji, de bună seamă, I Ca
unul care poate toate cele, I (Zeus) dă foc bun şi rău pe lumea asta, I Cînd unuia,
cind altuia I (Odiseea, IV, 330—333, trad., G. Murnu, ESPLA, 1956, p. 94). Iar puţin
mai departe, spune că încă de la Troia ...plîngeam orbirea I Ce Veneral-mi dăduse
I (v. 360—361). Această nebunie, această rătăcire este Ate însăşi. Agamemnon
explică foarte bine acest lucru în faţa adunării aheilor atunci cînd, în cel del-al
XlXl-lea cînt al Iliadei, declară : Nu eu sînt de vină, ci numai I Zeus, Ursita şi Furia,
iasmă hoinară prin umbră, I Carel-n sobor mă făcură din minte săl-mi ies ca
nebunii I Şi să răpesc lui Ahile răsplata ce obşteal-i dăduse. I Ce puteam eu
împotrivă ? O zină le pune la cale I Toate, fiica mai mare a lui Zeus, orbirea
duşmană (ate) I care sminteşte pe toţi. Ea, moalel-n picioare, nu calcă I Jos pe
pămînt, ci în creştetul nostru tot. umblă şil-adese I Tulbură creierul nostru, ba
pune pe unii şi gheara. I Ea bunăoară de mult îl scoase din minţi şi pe Zeus, I
carel-ntre oameni şi zei se crede căl-i cel mai cuminte I (voi. II, p. 33). Este, de
altfel, ceea ce susţinea şi Ahile în faţa soliei pe care il-o trimit aheii pentru al-l
ruga să revină în luptă ; dacă Agamemnon a acţionat astfel, este pentru că :
minteal-i luă Cell-del-sus înţeleptul (IX, 377, p. 179). Această greşeală, chiar dacă
nu se exprimă sub forma hamartiei pe care se pare că Homer nu a cunoscutl-o (el
foloseşte cuvîntul ate sau verbul, aao pentru a o desemna) apare totuşi drept o
greşală tragică. Tocmai această greşală a lui Agamemnon stă la origil-
SENTIMENTUL TRAGICULUI LA GRECI / 31
nea nenorocirilor tuturor aheilor şi a dramei care este Iliada. Agamemnon simte
bine aceasta atunci cînd mărturiseşte că astfel a fost şi cu mine pe vremea cînd
marele Hector [ Armia nel-o pustia Ungă tabără pe la corăbii ; I Nu mă putui
dezbăra de orbirea în care căzusem. I Pentru că eu am greşit şi mintea luatul-mil-a
Zeus )«. (XIX, v. 134—136, p.'l34, voi. II).
Homer tinde să atribuie zeilor cea mai mare putere asupra lumii şi aceasta nu fără
o anumită finalitate : „Del-aceea I Şi nel-a fost dat de la Zeus ursită din cele mai
triste, I Chiar după moarte pel-lume sl-ajungem a fi de poveste /" (Iliada, II, p. 132)
declară Elena relele, chiar şi cele de care se fac vinovaţi oamenii ; aceasta lasă
să se înţeleagă regele cerurilor atunci cînd, la începutul Odiseii, vorbeşte în faţa
areopagului divin : Cum oamenii pe zei îi tot defăima '. / Şil-nl-chipuie că de la noi
vin toate I Necazurile lor, ci dînşii singuri \ Cul-a lor păcate şil-nrăiesc ursita /" (I,
50—53). Mai departe, zeul spune că Egist fusese avertizat de Hermes că dacă o va
lua de soţie pe Clitemnestra şi—1 va ucide pe Agamemnon va suferi răzbunarea lui
Oreste, dar nimic nl-a putut săl-l facă săl-şi schimbe hotărîrea. Tot astfel, Ahile are
de ales între a îmbătrîni fără glorie în casa lui, sau de a merge sub zidurile Troiei
şi de a muri acolo, în plină glorie, în floarea tinereţii în deplină libertate, Ahile îşi
alege această ultimă existenţă, tragică dar glorioasă.
32 / TRAGEDIA GREACA
Aceste concepţii care, după părerea unora, constituie esenţa tragicului, servesc
drept fundal desfăşurării evenimentelor ce exprimă tragedia condiţiei umane. Iar
aceasta se manifestă, înainte de toate, în suferinţele fizice şi mai ales morale,
suferinţe cauzate în cea mai mare parte de zei dar şi de constituţia trupească a
omului, lucru afirmat de Apolo în faţa adunării zeilor din Iliada: „Zeilor, ce pătimaşi
şi răi mai slnteţi! /" (voi. II, p. 219), cuvinte pe care poetul are dibăcia de a le
strecura în gura unui zeu, pentru a face apoi elogiul pietăţii iui Hector pe care o
compară cu inflexibilitatea lui Ahile, reamintind ce este condiţia umană : Altul îşi
pierde pe unul mai drag, pe un frate del-o mamă I Sau şi pel-un fiu, şi se lasă de
plîns şi jelire, cl-aşa e / Dat de la soartă ca omul săl-ndure şi sl-aibă răbdare I (voi.
II, p. 219).
Tragicul Iliadei este constituit de destinul lui Ahile, de suferinţele lui în faţa morţii
lui Patroclu, dar şi de destinul lui Hector atunci cînd acesta, în cîntul VI al epopeii,
luîndul-şi rămas bun de la Andromaca, ştie că va muri ; este spaima sa atît de
omenească în faţa lui Ahile purtătorul de moarte, şi fuga sa ; este drama lui Priam,
tatăl lui Hector, venind la Ahile şi rugîndul-l săl-i înapoieze leşul fiului său sărutînd
mîna care îi ucisese atîţia copii. Tragicul Odiseii îl constituie suferinţele Ini Ulise
del-a lungul anilor săi de rătăciri, coborîrea lui în infern (Nekya) unde află
nefericitul destin al oamenilor dincolo de moarte, este drama întoarcerii sale în
Itaca. Dar, în timp ce Iliada este o tragedie pură, Odiseea, mult mai puţin
dramatică, nu este decît o tragicomedie.