INTRODUCERE IN TEORIA COMUNICĂRII

Nu spune puţin în vorbe multe, ci mult în vorbe puţine.

Pythagoras

1. Conceptul de comunicare

Comunicarea reprezintă un proces complex şi universal, determinat de

varietatea domeniilor şi formelor de viaţă. Orice nivel structural al existenţei
este purtător pasiv sau activ de informaţie. Distincţia activ-pasiv are în vedere
prezenţa sau absenţa acelor mecanisme specializate în preluarea informaţiei, în
aşa fel încât să lucreze optim pentru sistem, să îmbunătăţească starea acestuia.
Viaţa înseamnă schimb de energie, substanţă şi informaţie iar deschiderea
către un asemenea schimb coincide cu gradul de complexitate structurală al
fiecărui nivel existenţial. În ordinea complexităţii, susţinută în planul
cunoaşterii, fiinţa umană reprezintă cea mai complexă formă la care se
manifestă comunicarea.
Analiza pe care o realizăm are în atenţie numai comunicarea de la nivel
uman, surprinzând aspectele principale ale dinamicii vieţii sociale. În orice
etapă evolutivă omul a manifestat nevoia comunicării. Gândurile, ideile
noastre, evenimentele din viaţă şi raportările sociale nu s-ar putea obiectiva
decât în şi prin procesul comunicării. Orice situaţie de izolare umană poate fi
depăşită prin limbajul interior, învingând unele forme de privare de libertate.
Iată de ce oamenii care au trecut prin experienţe de viaţă cruciale şi-au putut
menţine robusteţea intelectuală prin intracomunicare. Există interacţiuni,
relaţii – politice, etice, juridice, religioase –, influenţă, decizie, control care
presupun, pentru a fi realizate, comunicare umană. Întregul comportament
uman, individual sau colectiv, este descifrat prin diversitatea formelor
comunicării. Crizele şi conflictele apărute în raporturile interumane
demonstrează că avem probleme de comunicare.
Gesturile şi posturile noastre ar putea fi armonizate cu evenimentele pe
care le trăim, dacă atenţia noastră ar fi direcţionată către limbajul nonverbal.
Rezultatele acţiunilor întreprinse ar fi fructuoase dacă am şti să negociem.
Succesul acţiunilor juridice depinde de arta oratoriei. Jurnaliştii capătă
încrederea publicului dacă ştirile transmise sunt argumentate şi răspund unor
interese comunitare. Activitatea managerială se desfăşoară cu succes când
ştim să comunicăm cu subordonaţii pentru realizarea unei strategii clare.
Putem deveni politicieni celebri dacă mesajele noastre corespund intereselor
publicului.
Întrucât procesul comunicării cuprinde întreaga existenţă umană,
cercetarea acestuia a antrenat discipline ştiinţifice complexe, numite ştiinţele
comunicării. Dacă avem în atenţie aspectele centrale pe care le studiază
ştiinţele comunicării, distingem două grupe de ştiinţe: unele care definesc
comunicarea ca obiect central de cercetare – semiotica, lingvistica şi
cibernetica – iar altele care studiază comunicarea ca domeniu distinct de
analiză, cu referire la anumite aspecte ale procesului comunicaţional –
psihologia, sociologia, antropologia şi etologia. În acelaşi timp, apare nevoia
realizării unor analize pluridisciplinare, fapt ce a determinat apariţia unor
discipline comunicaţionale noi: psihologia comunicării, sociologia
comunicării, psiholingvistica etc.
Dacă anticii au acordat o atenţie deosebită artei vorbirii, modernii s-au
ocupat de găsirea căii către exprimarea adevărului, problema metodei. Şi
aceasta întrucât, adeseori, zvonul ia locul cunoştinţei, opinia se ridică la rangul
de adevăr iar transparenţa originară se transformă tot mai mult în opacitate
socială, confirmând teza lui Jean Jaques Rousseau asupra omului bun,
transparent prin natura sa dar nevoit să-şi găsească apărarea în contextul
social vicios.
Avant que l’art eut faconne nos manieres et appris a nos passions a
parler un langage apprete, nos moeurs etaient rustiques, mais naturelles; et
difference des procedes annoncait au premier coup d,oeil celle des
caracteres. La nature humaine, au fond, n’etait pas meileure; mais les
hommes trouvaient leur securite dans la facilite de se penetrer
reciproquement, et cet avantage, dont nous ne senton plus le prix, leur
epargnait bien des vices (1).
Nevoia de celălalt, chiar cu riscul dobândirii defectelor/relelor acestuia,
ne-a demonstrat că traiul în comunitate presupune comunicare, dăruire şi
primire a ceea ce suntem. În acest proces de pătrundere reciprocă devenim tot
mai mult victimele iluziilor noastre, a ceea ce credem că suntem sau ceea ce
ne pare a fi adevărul. Totdeauna există un preţ al cuvintelor şi faptelor;
dincolo de această sancţiune externă există şi o instanţă internă care
atenţionează asupra propriilor greşeli. Avertismentul îl moştenim de la
Socrate, care cultiva introspecţia lăuntrică spre eliminarea erorilor din gândire.
Într-un asemenea efort critic, cel ce credea că ştie află că nu ştie. Este o
deşteptare a spiritului reflexiv, proces ce deschide orizontul uman al
comunicării, al dăruirii către celălalt.
Distincţia dintre opinie şi adevăr, dintre credinţă şi ştiinţă a reţinut
atenţia lui Platon. Printr-o comunicare plină de metaforă, Mitul peşterii ne
oferă o primă teorie nivelică asupra comunicării. Platon prezintă două niveluri
ontologice, două lumi: lumea sensibilă – Kosmos aisthetos – şi lumea
inteligibilă – Kosmos noetos. Lumea sensibilă este una a părerii, o lume
fenomenală în care suntem cuprinşi şi rareori surprinşi în existenţa noastră
efemeră. Lumea inteligibilă este una aparţinătoare Ideilor absolute, o existenţă
neschimbătoare în care tronează Adevărul absolut. Cunoştinţa inteligibilă
(episteme) se exprimă în idei şi concepte iar instanţele ce o dezvoltă sunt
intelectul şi raţiunea. Iată de ce în Mitul peşterii, Soarele - Adevărul orbeşte pe
cel obişnuit cu întunericul părerii, cu forma fără fond surprinsă prin percepţie
şi imaginaţie. De multe ori ne lăsăm înşelaţi de păreri şi umbre, copii
imperfecte ale lumii ideilor, ale adevărurilor.
Platon ne-a avertizat şi asupra unei dificultăţi ce are loc în momentul în
care te-ai acomodat cu adevărul. Membrii comunităţii în care trăieşti nu sunt,
totdeauna, pregătiţi către manifestarea spiritului critic. Aşa se face că, dacă
atragi atenţia asupra distincţiei dintre adevăr şi părere rişti să fi crezut nebun,
fără a fi înţeles de către cei din jur. Ne obişnuim uşor cu falsul, căci adevărul
ne pune pe gânduri, ne tulbură liniştea interioară iar gândirea doare acolo unde
nu a fost exersată. Se schimbă locul şi rolul dintre normal şi anormal, dintre
iluzie şi adevăr.
Teza lui Platon despre ştiinţă şi opinie, ca două proprietăţi
dispoziţionale ale sufletului, la fel ca vederea şi auzul, este analizată
cuprinzător de V. Mureşan în Comentariu la Republica lui Platon: ştiinţa
(episteme) produce „cunoaşterea infailibilă” (477e); opinia (doxa) produce
cunoaşterea “supusă erorii” (477e); necunoaşterea (agonia) produce opinia
imposibilă (ceea ce “e cu totul de necunoscut” (477a ).
Obiectul ştiinţei e „ceea-ce-este” (epi to onti) (478a), “ceea-ce-este
întru totul” (478d), “ceea ce rămâne la fel, egal cu sine” (484b), adică ceea
ce, având anumite proprietăţi, “nu poate avea” proprietăţile contrare (479a);
mai “metafizic” vorbind, obiectul ştiinţei e “acea esenţă permanentă şi
neschimbătoare prin naştere ori pieire” (485b), “desăvârşita existenţă“ ( sau
“existenţa pură“) (479d) (2).
“Iubitorii de înţelepciune” se deosebesc de “iubitorii de opinie” prin
tipul de capacitate cognitivă posedată. Numai primii au acces la lumea a
ceea-ce-este, lumea Formelor, ceilalţi numai opinează despre lucrurile
trecătoare, dar nu ştiu nimic despre obiectul opiniilor lor (479e-480a) (3).
Atât Platon cât şi Aristotel au considerat că în procesul comunicării
importantă este convingerea, seducţia auditoriului; grija pentru discurs fiind
preluată de la sofişti. Mai târziu, romanii vor continua interesul pentru
comunicare, elaborând în anul 100 î.Hr. primul model de comunicare.
(Oratoria antică va fi prezentată într-o temă separată a lucrării.)
În epoca modernă, preocuparea pentru adevăr îl conduce pe Descartes
să ia drept model cunoaşterea matematică, cu intenţia de a elimina orice urmă
de eroare:
Pentru cunoaşterea lucrurilor, nu trebuie să ţinem seama decât de doi
factori: anume de noi, cei care cunoaştem, şi de lucrurile ce sunt de cunoscut.
În noi există doar patru facultăţi de care ne putem folosi la aceasta:
intelectul, imaginaţia, sensibilitatea şi memoria. De fapt intelectul singur e în
stare să perceapă adevărul; totuşi el trebuie ajutat de către imaginaţie,
sensibilitate şi memorie, pentru ca nu cumva să trecem peste vreun lucru care
stă în puterea noastră. În ce priveşte lucrurile, e de ajuns să cercetăm trei
chestiuni: ceea ce se înfăţişează de la sine, apoi în ce chip se poate cunoaşte
un lucru anumit printr-altul, şi, în sfârşit, ce anume se deduce din fiecare (4).
Grija pentru comunicare, mai precis pentru înţelegerea sinelui şi a
altuia, a reţinut atenţia studiilor psihanalitice clasice şi a celor contemporane.
În lucrarea Inter-comunicare Corneliu Mircea prezintă o viziune nivelică
asupra procesului comunicării: Comunicarea defineşte, expune şi întemeiază.
Ea poate “înfiinţa” sau “aliena” în funcţie de persoana care oglindeşte
“fidel” sau “deformat” chipul în devenire al sinelui. Psihismul se formează
odată cu şi prin fiecare clipă a comunicării, coborând în adâncul originar al
fiinţei, sau detaşându-se alienat de sine şi de altul (...). Psihismul fiinţează şi
se defineşte nivelic: el păstrează în alcătuirea lui nivelele “anterioare” pe
care le transformă restructurant şi pe care le expune prin mişcarea devenirii
nivelice. Fiecare “nivel” psihologic reprezintă un tărâm bine definit, deosebit
de tărâmurile precedente şi deosebit, în acelaşi timp, de nivelele următoare
(care-i expun realitatea şi o dezvăluie) (5).
Aşa se face că fiecare noutate cognitivă pare să aibă legătură cu
trecutul, cu ceea ce a fost cunoscut. Chiar legăturile interpersonale oglindesc o
asemănare şi acomodare nivelică, fiecare partener căutând să se completeze cu
altul şi să-l completeze pe altul. Sinele se caută în altul doar pe sine; el se
întoarce spre altul şi-l pătrunde, spre a se cunoaşte şi spre a se regăsi (6).
Ideea pătrunderii reciproce nu este nouă, ea găsindu-şi întemeierea în discursul
lui Rousseau şi dezvoltându-se în limbaj heideggerian: Omul este acea fiinţă
a cărei fiinţă se distinge, dinspre fiinţa şi în fiinţă, prin situarea fermă şi
deschisă în starea-de-neascundere a fiinţei. Esenţa existenţială a omului este
motivul pentru care omul îşi poate reprezenta fiinţarea ca fiinţare şi poate
avea o conştiinţă a ceea ce şi-a reprezentat (7).
Înţelegerea conceptului de comunicare se datorează plurivalenţei
aplicării sale în ştiinţele sociale. Iată de ce descifrarea acestuia solicită
eforturile interpretative susţinute de disciplinele socio-umane. Etimologia
termenului de comunicare dezvăluie înţelesul legăturii persoanelor, al dăruirii
către altul şi al primirii celuilalt în sine. Conceptul provine din latinescul
communis (comun) ce a produs verbul communico ( a face ceva comun,
dăruind şi primind totodată), verb care scoate în evidenţă interacţiunea dintre
persoanele comunicante. Communis exprimă tocmai împărţirea sarcinilor cu
altcineva; ceea ce aparţine mai multor persoane. Acest schimb de informaţii
face ca subiectul comunicator să devină şi receptor al informaţiilor
comunicate.
Să urmărim şi o accepţiune sui-generis a comunicării: acţiunea de “a
transmite” “un mesaj” despre “ceva” cuiva care este “receptorul” (8). În
acest proces se presupune o anumită experienţă comună a tuturor celor
implicaţi în actul comunicării. Câteva precizări sunt necesare. Pentru ca actul
comunicării să aibă loc, este nevoie de o experienţă comună a membrilor
comunicării şi de un anumit grad de înţelegere. Astfel, un anumit mesaj care
transmite o experienţă specifică unui mediu psihosocial, având obiceiuri şi
tradiţii ce-i dau identitate, precum şi o conduită proprie, cu greu va fi înţeles
de un subiect ce s-a dezvoltat într-un cadru etnopsihologic fără contact cu
mediul prim.
Comunicarea este condiţia vieţii omeneşti şi a ordinii sociale.
Importanţa acestui proces a determinat formularea unor accepţiuni diferite care
accentuează unele aspecte, relaţii sau componente ale procesului. Aducem în
atenţie câteva accepţiuni:
• Procesul prin care o persoană/grup transmite un conţinut
conceptual alteia;
• Arta transmiterii unei informaţii de la un emiţător la un receptor;
• Comunicarea este o caracteristică fundamentală a fiinţelor umane;
comunicaţia se referă la instrumentele, tehnicile şi tehnologiile ce
însoţesc şi amplifică procesul de comunicare.
 • Comunicare înseamnă a face cunoscut, a informa, a înştiinţa;
• Procesul comunicării cuprinde ansamblul proceselor fizice şi
psihologice prin care se efectuează relaţionarea unei/unor persoane
cu altele spre atingerea unor obiective.
Toate accepţiunile aduc în atenţie comunicarea ca fenomen de relaţie,
prin care se vehiculează informaţie de la o persoană la alta prin mijloace
specifice zonei în care se desfăşoară. Conţinutul informaţional se situează atât
la nivel cognitiv cât şi la nivel motivaţional; primirea mesajului se
armonizează pe fondul unor idealuri şi obiective comune.
Diferenţierile culturale, modurile de viaţă şi gândire diferite au
determinat apariţia unei varietăţi de definiţii privind termenul de comunicare,
fapt ce l-a condus pe Dance la alcătuirea următoarelor grupe de definiţii:
1. Simboluri, vorbire, limbaj.
2. Înţelegere - receptarea, nu transmiterea mesajelor.
3. Interacţiunea, relaţie - schimbul activ şi coorientarea.
4. Reducerea incertitudinii - ipotetică dorinţă fundamentală, care duce
la căutarea de informaţie în scopul adaptării.
5. Procesul - întreaga secvenţă a transmiterii.
6. Transfer, transmitere - mişcare conotativă în spaţiu sau timp.
7. Legătură, unire - comunicarea în ipostaza de conector, de
articulator.
8. Trăsături comune - amplificarea a ceea ce este împărtăşit sau
acceptat de ambele părţi.
9. Canal, purtător, rută - o extensie a “transferului”, având ca
referinţă principală calea sau “vehiculul” (sistem de semne sau tehnologie).
10. Memorie, stocare - comunicarea duce la acumularea de informaţie
şi putem “comunica cu” astfel de depozite informative.
11. Răspuns discriminatoriu - accentuarea acordării selective de
atenţie şi a interpretării.
12. Stimuli - accentuarea caracterului mesajului de cauză a
răspunsului sau reacţiei.
13. Intenţie - accentuează faptul că actele comunicative au un scop.
14. Momentul şi situaţia - acordarea de atenţie contextului actului
comunicativ.
15. Putere - comunicarea văzută ca mijloc de influenţă (9).
Dincolo de accentuarea unei componente sau unui aspect, comunicarea
trebuie privită ca un proces de transmitere şi receptare de mesaje, incluzând
grade diferite de intenţionalitate şi generând o varietate de relaţii sociale şi
structuri interacţionale.
 Cea mai simplă schemă de comunicare presupune: emiţător, mesaj şi
receptor (Karl Buhler). La acestă schemă Roman Jakobson a adăugat trei
componente: cod, canal, context.
Comunicarea antrenează procese cognitive, afective şi volitive
complexe care nuanţează manifestarea umană:
1.percepţia, memorarea şi redarea informaţiei înmagazinate şi
clasificate;
2.conceptualizarea informaţiei prin interpretarea mesajelor;
3.simbolizarea conţinutului mesajului;
4.structurarea noilor simboluri;
5. operaţionalizarea asupra modului de transmitere a mesajului.
Circulaţia mesajului se poate realiza în modalităţi diferite: linear,
circular sau interactiv. Fiecare modalitate este adaptată situaţiilor contextuale
în care se desfăşoară procesul comunicaţional. Comportamentul individual
este influenţat, în formarea sa, de comportamentul social, de opţiunea
societăţii pentru un model de comunicare şi inter-comunicare. Nu trebuie uitat
că mesajele includ etno-biografia specifică unei culturi, că anumite obiceiuri,
ritualuri, gesturi, ceremonialuri, genuri şi forme culturale, arhitectonice etc.
definesc identitatea personalităţii de bază a unei naţiuni, a unui tip de
societate.
În ce priveşte comunicarea nonverbală, paralimbajul, aceasta utilizează
semne iconice universale, ce ţin de sfera culturală mai mult decât de societate.
De aceea, o parte a simbolurilor, gesturilor, posturilor pot fi recunoscute într-o
zonă culturală restrânsă sau pot fi asimilate de populaţii extinse.
Revenind la comunicare în sens generic, putem afirma că ea antrenează
schimbarea, o anumită transformare ce implică modificări ale relaţiilor dintre
participanţi şi ale raporturilor dintre ei şi lumea exterioară. Comunicarea dă
naştere unei noi realităţi sociale. O lume nouă îşi face apariţia lăsând în urmă
o configuraţie socială veche. În acest sens atrăgea atenţia Durkheim că
societăţile moderne trăiesc în special prin diferenţele dintre membrii lor,
depăşind integrarea normativă a formelor sociale anteriore. Efectul nu se lasă
aşteptat: raportările dintre indivizii societăţii moderne se definesc prin
complementaritate şi interdependenţă, iar imaginea de ansamblu pentru
contemplator este una a unităţii bazate pe diversitate, a ordinii ce se dezvoltă
din dezordine, a unui întreg asemănător statului aristotelic care are autoritate
în raport cu părţile componente, realizarea armoniei sociale neputând avea loc
dincolo de comunicare. Structura relaţiilor sociale, distribuirea zonelor de
putere în societate, gradul de coeziune socială sunt reprezentative în procesul
comunicării. Fiecare societate poate fi considerată drept indice relevant al
potenţialului creativ uman, ea nefiind decât expresia comportamentului
semnificativ al membrilor ei, omul fiind măsura tuturor lucrurilor
(Protagoras). Prin măsură acordăm obiectele şi procesele realizate în practica
socială cu potenţialul creativ uman, numindu-le şi dându-le semnificaţie. Aşa
se face că avem mediul social în care ne recunoaştem ca zoon politikon
(Aristotel).
Perspectiva istorică ne permite să distingem patru etape parcurse de
comunicare:
a) era tribalismului prealfabetic;
b) era scrisului, perioadă specifică prioritar Greciei antice de după
Homer;
c) era tiparului, situată între 1500 – 1900;
d) era electronică, caracteristică epocii moderne.
Celor trei etape le-au corespuns trei tipuri de culturi fundamentale:
a) cultura orală, tribală, mistică;
b) cultura vizuală;
c) cultura electronică, audiovizuală.
Întreaga structură a unei societăţi este exprimată printr-o reţea de
comunicare ce facilitează transmiterea conţinuturilor informaţionale de care
depinde întreaga activitate socială. Pentru transmiterea informaţiilor se
folosesc mijloace de comunicare ce includ tot felul de limbaje şi alte sisteme
simbolice ce aparţin unor culturi, unor subculturi sau sunt dobândite printr-un
proces de durată.
Am sintetiza cele expuse prin evidenţierea structurii paradigmatice a
procesului comunicării: un comunicator sau subiectul care transmite
informaţia, un mesaj, un limbaj sau cod, un mijloc de transmitere şi un
receptor capabil să “citească“ sau să “decodifice” mesajul. În cazul în care
circuitul mesajului urmează traseul pe care l-am structurat mai sus, mesajul va
acţiona de la subiectul comunicator la receptorul pentru care informaţia
lucrează eficient.
Comunicarea se deschide odată cu intenţia transmiţătorului de a emite
un anumit mesaj către receptor. Intenţia acestuia este însoţită de semnificaţia
evenimentului ce urmează a fi comunicat. Mesajul este elementul de legătură
dintre transmiţător şi receptor, aducând în atenţie referentul comunicării,
obiectul pe care se centrează informaţia. O condiţie se impune a fi respectată:
semnificaţia semnelor limbajului trebuie să rămână relativ constantă în orice
context situaţional. Receptorul este cel care utilizează mesajul şi acţionează
sau reacţionează asupra informaţiei primite. Să mai reţinem că mesajele au
sens numai în măsura în care conţin referenţi ce aparţin experienţei comune
transmiţătorului şi receptorului. În acest caz, intenţia comunicatorului
corespunde nivelului comprehensiv al receptorului. Acţiunea de comunicare se
deschide odată cu identificarea receptorului, conştientizând profunzimile de
înţelegere ale acestuia şi acordând mesajele la aşteptările şi acţiunile
receptorului.
Avem în atenţie faptul că valoarea informativă a unui mesaj este
determinată de publicul receptor. Nu există un etalon universal al valorii
informaţiei pentru un public. Două aspecte sunt în acest cadru importante. În
primul rând, gradul de incertitudine presupus de un anumit eveniment
(probabilitatea ca acest eveniment să se producă). Dacă, pentru anumită
categorie de public, această incertitudine este foarte pronunţată, valoarea
informativă (pragmatică) a mesajului este foarte mare. În al doilea rând,
importanţa pe care o categorie sau alta de public o acordă evenimentului în
cauză: cu cât importanţa acordată evenimentului este mai mare, cu atât mai
mare este valoarea informativă (pragmatică) a ştirii care se referă la el (10).
Mesajul are în conţinutul său un sistem de semne. Semnul este orice
lucru care poartă o semnificaţie. Pentru a transmite semnificaţii, semnul are
nevoie de un suport fizic. Semnalul este suportul fizic prin care se transmite
informaţia. Semnele şi semnalele sunt independente; există cazuri când
aceeaşi semnificaţie poate fi dată de semnale diferite. Semnificaţia atenţie
poate fi făcută prin culoarea galbenă a semafoarelor, prin cuvântul “atenţie!
sau printr-un semn de circulaţie sub forma unui triunghi. Pe de altă parte,
semnul poate fi purtătorul mai multor semnificaţii: cuvântul “atenţie” poate
însemna grija pentru exprimarea verbală, pentru răspunsul la o problemă,
pentru interpretarea unui rol sau a unei bucăţi muzicale.
Mesajele pot fi simple sau complexe. Mesajele complexe sunt
constituite pe baza regulilor semantice (corespondenţa dintre semn şi referent)
şi reguli sintactice (reguli după care se combină semnele între ele). Cele două
tipuri de reguli funcţionează atât în cadrul limbajelor naturale cât şi în cadrul
limbajelor artificiale, ştiinţifice. Comunicarea presupune ca emiţătorul şi
receptorul să aibă competenţă comunicaţională compatibilă. Mai precis, ambii
actanţi să recepteze şi să emită mesaje prin cunoaşterea şi respectarea regulilor
semantice şi sintactice ale unui limbaj dat.
În procesul comunicării, semnificaţia cuvintelor şi a oricăror semne nu
există decât în mintea noastră. Atât la nivelul emiţătorului cât şi la cel al
receptorului identificăm un sistem complex de codare/decodare care reprezintă
expresia funcţională a limbajului.
În baza regulilor limbajului anumite semnificaţii sunt codate şi
transmise prin semnale specifice. Decodarea trebuie să fie identică atât la
emiţător cât şi la receptor. Ea are loc într-un cadru comunicaţional care
cuprinde un context lingvistic, atunci când cuvântului i se acordă o
semnificaţie aparte, precum şi un context fizic, în care procesul
comunicaţional ajută la definirea unui sens.
Termenul de informaţie aduce cu sine două concepte – redundanţă şi
entropie – prin care extindem sfera explicativă. Conceptul de redundanţă
desemnează ceea ce este predictibil sau convenţional într-un mesaj. Conceptul
de entropie defineşte un mesaj a cărui predictibilitate este redusă. Drept
consecinţă, cu cât conţinutul unui mesaj este mai redundant cu atât poţi
prevede efectele produse în receptor. Redundanţa îndeplineşte două funcţii:
una tehnică, care ajută la decodarea informaţiei mesajului şi identificarea
erorilor, şi alta care ridică gradul de audienţă al publicului prin extinderea
conceptelor către un număr mare de receptori. Ea exprimă faptul că o
informaţie este transmisă de mai multe ori şi este funcţională dacă este
prezentă într-un anumit grad, grad care depinde de complexitatea mesajelor.
Dincolo de acest prag, redundanţa îngreunează receptarea informaţiei.
Încheiem analiza conceptului de comunicare prin prezentarea
trăsăturilor care-i caracterizează manifestarea: este inevitabilă, se desfăşoară
pe două niveluri – informaţional şi relaţional –, este un proces continuu şi
este ireversibilă. Ca proces complex, comunicarea poate fi conştientă sau
inconştientă, interpersonală sau de masă, poate avea loc în domeniul public
sau în cel privat. Dincolo de toate aceste elemente care-i conferă o varietate de
forme, comunicarea înseamnă efortul de a depăşi starea iniţială de muţenie.

2. Coordonatele comunicării

Acestea pot fi sintetizate în şase întrebări definitorii pentru asigurarea

şansei de succes procesului comunicaţional:

De ce? (întrebare ce indică scopul comunicării) se referă la

următoarele aspecte:
De ce comunic?
Care este scopul meu real de a scrie sau vorbi?
Ce sper eu să realizez? Schimbare de atitudine?
Schimbare de opinie?
 Care este scopul meu? Să informez? Să influenţez? Să
conving? Să fraternizez cu cineva? Să fac conversaţie?

Cine? întrebare care prezintă informaţii asupra

interlocutorului:
Cine este cu precizie receptorul mesajului meu?
Ce fel de persoană este? Ce personalitate are? Educaţie?
Vârstă? Statut social?
Cum va reacţiona la conţinutul mesajului meu?
Ce ştie el despre conţinutul mesajului meu? Mult? Puţin?
Nimic? Mai mult sau mai puţin decât mine?

Cea de-a treia întrebare: Unde şi când? (locul şi contextul) oferă detalii
despre locul şi contextul în care se desfăşoară comunicarea:
Unde va fi interlocutorul (receptorul) când va primi mesajul
meu?
În birou sau în apropierea altui obiect interesant? Care elemente
ale mesajului meu nu sunt cunoscute, astfel încât va fi nevoie să-i
reamintesc faptele?
În ce moment soseşte mesajul meu? Pot răspunde la o problemă
ridicată de interlocutor? Sau mesajul meu va reprezenta prima
informaţie pe care interlocutorul o va auzi despre problema
respectivă?
Care este relaţia mea cu ascultătorul? Este subiectul mesajului
meu un motiv de controversă între noi? Atmosfera este încărcată sau
cordială?

Urmează două întrebări care se raportează la subiectul comunicării: Ce?

şi Cum? Întrebarea Ce? aduce cu sine detalii cuprinse la nivelul
autoreflexivităţii comunicatorului:
Ce vreau exact să spun?
Ce aş dori să sper?
Ce doreşte el să ştie?
Ce informaţii pot omite?
Ce informaţii pot da pentru a fi:
- clar
-concis
-amabil
-constructiv
 -corect
-complet.
Menţinându-ne la nivelul subiectului, comunicarea va dezvălui
identitatea acestuia, stilul sau modul de a fi al comunicatorului:
Cum?
Cum voi comunica mesajul meu? În cuvinte? În imagini?
În cuvinte sau imagini? Ce cuvinte? Ce imagini?
Ce mod de comunicare va fi mai apreciat? Scris sau
vorbit? O scrisoare, o discuţie personală sau un interviu?
Cum voi organiza informaţiile pe care vreau să le
transmit?
Voi folosi o prezentare deductivă (...)? Sau voi utiliza o
prezentare inductivă, în care esenţa mesajului meu va fi plasată
la final?
Cum voi realiza efectul dorit? Ce ton trebuie să folosesc
pentru a-mi realiza obiectivul? Ce cuvinte trebuie să folosesc,
sau să evit, pentru a crea o atmosferă potrivită? (11).
Aceste coordonate formează etajul reflectoriu pentru fiecare
comunicator, diminuînd manifestarea spontaneităţii, a transmiterii mesajului
înainte de a fi gândit şi raportat la interlocutor. De aceea, ascultarea reprezintă
o etapă importantă în procesul comunicării.

3. Ascultarea
Conţinutul informaţional receptat poate fi actualizat în proporţie de 50
la sută dacă chestionarea este apropiată procesului de însuşire a mesajului
transmis şi de numai 25 la sută în cazul când există o perioadă de timp între
receptarea şi chestionarea subiectului. Memorarea şi actualizarea sunt
determinate de motivaţia individului, în special de interesul pe care receptorul
îl manifestă pentru informaţia comunicată.
S-a remarcat faptul că, pe măsură ce statutul social deţinut de persoana
comunicatoare creşte ca importanţă în ierarhia socială, sporeşte interesul
pentru ascultarea şi recepţionarea mesajelor. În acelaşi timp, pe măsură ce o
persoană avansează pe scara succesului, mesajele sunt selecţionate astfel încât
sfera lor se retrânge numai la informaţii privitoare la activitatea care prezintă
interes. Există chiar tendinţa de a elimina mesajele care nu intră în sfera de
interes profesional, mai ales în zona statutului social.
Procesul ascultării este important pentru a avea loc o comunicare
eficientă; în caz contrar mesajul se pierde în zgomotul de fond iar fluxul
informaţional este lipsit de coerenţă. Nevoia de a şti să asculţi este determinată
de următoarele cerinţe: încurajarea celorlalţi, obţinerea întregii informaţii,
ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi, rezolvarea problemelor, o mai bună
înţelegere cu oamenii. Ascultarea optimă aduce cu sine: informaţie, înţelegere
reciprocă, cooperare.
Nicki Stanton, în descrierea cerinţelor unei ascultări optime, precizează:
Încurajarea celorlalţi. Când ceilalţi constată că dumneavoastră îi
ascultaţi cu bunăvoinţă, vor renunţa parţial, sau total, la tendinţa lor ofensivă
şi, de obicei, vor încerca să vă înţeleagă mai bine. (...)
Obţinerea întregii informaţii. Cu toţii ştim că pentru a ne rezolva
problemele şi pentru a lua decizii corecte, este necesar să obţinem cât mai
multă informaţie relevantă. Atenţia dumneavoastră, de obicei, încurajează
vorbitorul să continue discuţia şi să furnizeze cât mai multe date. Când
deţineţi suficiente informaţii exacte sunteţi în măsură de a lua decizii corecte.
Ameliorarea relaţiilor cu ceilalţi. O bună capacitate de ascultare, de
obicei ameliorează relaţiile cu oamenii. Ea oferă vorbitorului posibilitatea
eliberării de fapte, idei şi sentimente reprimate. Îl veţi înţelege mai bine, când
îl veţi asculta; el va aprecia interesul dumneavoastră în legătură cu persoana
sa, realizându-se o interacţiune empatică pozitivă.
Rezolvarea problemelor. Neînţelegerile şi problemele pot fi bine
rezolvate când indivizii se ascultă unii pe alţii.(...)
Ascultarea ne ajută să vedem propriile probleme mult mai clar. De
obicei când ascultăm cu atenţie problemele celorlalţi putem găsi mai uşor
soluţiile adecvate.
O mai bună înţelegere a oamenilor. Ascultând cu atenţie o altă
persoană, ea îţi va arăta: cum gândeşte, ce simte şi care este scopul
mesajului său (12).

Principalul mijloc al comunicării umane este limba vorbită, susţine

McQuail, atât în sensul priorităţii istorice, cât şi pentru că este forma de
comunicare cea mai frecvent utilizată şi care oferă modelul pentru alte forme
de comunicare (13). Viaţa comună, experienţele trăite în raport cu solicitările
de mediu au determinat nevoia mărturisirii înfăptuirilor între generaţii. Fiecare
popor îşi are codurile lingvistice proprii care reflectă ideile, mentalităţile,
viziunea asupra lumii asumate de o comunitate. Sunetele emise de vocea
omenească sunt foarte diverse, dintre acestea numai o parte, corelate
semnificaţiilor lor, alcătuiesc ansamblul lingvistic al comunităţii respective.
Limbajul este forma specifică de manifestare interpersonală dar şi comunitară.
Aşa se face că bogăţia limbajului unei persoane este dovada profunzimii sale
culturale. Prin limbaj se conturează statutul existenţial specific unei
individualităţi, demonstrând, totodată, nivelul de operare al gândirii acesteia.
Gândirea îşi caută cuvintele şi decide asupra formei finale de obiectivare a
construcţiilor noastre teoretice. Chiar viaţa lăuntrică nu poate fiinţa fără
limbajul interior. Totuşi, există o primejdie în raportul dintre gândire şi limbaj:
limbajul caută să fixeze ideile noastre, pierzând flexibilitatea acestora.
Dogmatismele în judecarea şi exprimarea unor idei, manifestarea “limbajului
de lemn”, sunt rezultatul neputinţei de cuprindere a noutăţii în construcţii
lingvistice. Ne simţim prizonierii sărăciei limbajului cu care nu putem
vehicula gânduri, idei, sentimente . Freamătul nostru rămâne ca un strigăt
interior care ne provoacă nelinişti ce nu pot fi exprimate din lipsa mijlocului
de comunicare - limbajul. Rămâne o zonă a misterului, impenetrabilă şi de
nedezvăluit. Chiar în raporturile noastre cu Natura putem să cădem la învoială
(...) oferindu-i un desen, o matematică, un gust, o imaginaţie care să nu fie
chiar atât de diferite de ale noastre; dar iată că după ce i-am împrumutat tot
ceea ce-i trebuie din uman pentru a se face înţeleasă de oameni, ea s-a
manifestat cu tot ceea ce are inuman pentru a ne deconcerta... Noi concepem
construcţia acestor obiecte, ele reuşind astfel să ne trezească interesul şi să
ne reţină atenţia; nu putem însă concepe formarea lor, care ne intrigă. Cu
toate că suntem făcuţi şi crescuţi noi înşine pe calea unei creşteri aproape
insesizabile, nu putem crea nimic pe acestă cale (14).

Referinţe bibliografice:

1. Rousseau, J.J., Discours sur l’origine et les fondaments de l’inegalite

parmi les hommes, GF – Flammarion, p.40.
2. Mureşan, V., Comentariu la Republica lui Platon, Metropol,
Bucureşti, 2000, p. 51-52.
3. Mureşan, V., op. cit., p.53.
4. Descartes, R., Două tratate filosofice, (Regulae ad directionem
ingenii), Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.180.
5. Mircea, C., Inter-comunicarea, Editura ştiinţifică şi enciclopedică,
1979, p.95-98.
6. Mircea, C., op. cit., p.61.
7. Heidegger, M., Repere pe drumul gândirii, (Introducere la “Ce este
metafizica?”), Editura Politică, Bucureşti, 1988, p.357.
 8. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, 1999, p.14.
9. Dance, D., The Concept of Communication, Jurnal of Comunication,
20, 1970, p.201-210.
10. Fiske, J., Introducere în ştiinţele comunicării, Editura Polirom, Iaşi,
2003, pp.37-38.
11. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,
1995, pp. 5-6.
12. Stanton, N., Op. cit., pp.18-19.
13. McQuail, D., Op. cit., p.72.
14. Valery, P., Criza spiritului şi alte eseuri, Editura Polirom, Iaşi,
1996, pp.178-179.

MODELE COMUNICAŢIONALE

Vorba este icoana sufletului: cum e omul,

aşa-i şi felul său de a vorbi.
Syrus

Modelele comunicaţionale pot fi grupate în două tipuri de şcoli care îşi

îndreaptă atenţia asupra înţelegerii rolului codurilor; şcoala-proces
interpretează codurile ca instrumente de codificare şi decodificare a
informaţiei iar şcoala semiotică consideră codurile ca fiind sisteme de
semnificare. Prin cod desemnăm un ansamblu de semne, reguli sau convenţii
care determină cum pot fi utilizate semnele pentru a forma mesaje complexe.
 1. Modele ale şcolii-proces

Modelul comunicaţional Claude Shannon & Weaver, susţinut pentru

constituirea unei teorii matematice a comunicării, descrie o secvenţă de bază a
mesajului de la o sursă, unde este codificat, la un receptor care-l preia şi-l
decodifică, dând răspuns comunicatorului. Ei sunt primii care au propus o
formulă structurală a măsurării informaţiei pe baza legăturii dintre entropie
(grad de dezordine al unui sistem) şi informaţie (mărimea eliminării
incertitudinii asupra unei situaţii). Comunicarea este înţeleasă ca o transmitere
lineară, simplă de mesaje. Noţiunile principale ale modelului sunt: emiţător,
receptor, canal, cod, precum şi dispozitive speciale de codificare, transmitere,
decodificare a informaţiei. Sursa este privită ca principalul factor de decizie
asupra mesajului. Informaţia este înţeleasă drept “măsură” a ceea ce trebuie
transmis, nefiind echivalentă cu semnificaţia a ceea ce se transmite. În acest
model, informaţia este înţeleasă în semnificaţie tehnică, studiile celor doi
specialişti desfăşurându-se în Laboratoarele companiei telefonice Bell din
SUA, preocuparea lor fiind aceea de a găsi calea optimă de utilizare a
canalelor de comunicare – cablurile telefonice şi undele radio – în distribuirea
informaţiei. Teza era următoarea: cu cât incertitudinea receptorului privind
mesajul despre situaţia X este mai mare, înainte ca situaţia să se fi produs, cu
atât mai mare este valoarea informatică a mesajului care reuşeşte, ulterior,
să elimine incertitudinea iniţială (1).
Redundanţa/entropia se referă la predictibilitatea unui mesaj. Astfel,
dacă un mesaj are o predictibilitate redusă el poate fi numit entropic, având un
grad ridicat de informaţie. În cazul în care predictibilitatea este ridicată,
mesajul poate fi considerat redundant iar nivelul de informaţie este scăzut.
Mijloacele de comunicare pot fi fizice sau tehnice. Amintim trei clase
de mijloace: prezentaţionale: vocea, faţa, corpul; reprezentaţionale: cărţi,
picturi, fotografii, creaţii arhitecturale; mecanice: telefon, radio, televizor.
Evoluţia trebuinţelor umane a determinat o selecţie a mijloacelor de
comunicare în raport cu contextul social. Ziarul, radioul şi televiziunea sunt
mijloacele prioritare conectării la dinamica vieţii sociale, în timp ce cărţile şi
filmele distanţează oamenii de tensiunile înregistrate în viaţa socială, ajutându-
i să se reechilibreze. În acelaşi timp, mijloacele de comunicare tipărite sunt
agreate de persoanele cu nivel ridicat educaţional, cele electronice şi vizuale
fiind preferate de segmentul populaţional cu nivel scăzut de educaţie.
 Codul este format din semne şi simboluri care operează după reguli sau
convenţii pentru a forma mesaje complexe, specifice unei culturi sau
subculturi.
Shannon şi Weaver considerau că există trei niveluri problematice în
comunicare: Nivelul A, propriu procedeelor tehnice, care răspunde la
întrebarea: Cu câtă acurateţe pot fi transmise simbolurile comunicării?;
Nivelul B, specific dificultăţilor semantice, care răspunde la întrebarea: Cât de
precis poartă simbolurile transmise înţelesurile dorite?; Nivelul C, care
corespunde problemelor legate de eficienţa mesajului, răspunzând la
întrebarea: Cât de eficient va influenţa conduita, în direcţia dorită, înţelesul
recepţionat?(2). Întrebarea a doua, cea semantică, este considerată cea mai
complexă şi dificilă în rezolvare întrucât depinde de codificarea mesajului şi
de factorii culturali care influenţează înţelegerea mesajului. Fiecare nivel
comunicaţional influenţează acurateţea şi eficienţa procesului de comunicare.

Modelul comunicaţional general al lui Gebner cuprinde următoarea

formulare: Cineva percepe un anumit eveniment şi reacţionează într-o
anumită situaţie prin anumite mijloace pentru a face disponibile, într-o formă
sau alta, materialele şi conţinuturile care privesc contextul şi anumite
consecinţe. Conform acestui model, procesul comunicării este subiectiv,
selectiv, variabil şi imprevizibil. Mesajul este legat de realitatea la care face
referire iar procesul comunicării prezintă o structură duală, fiind
percepţie/recepţie şi comunicând în acelaşi timp.
Modelul reprezintă o relaţie triunghiulară între eveniment, evenimentul
perceput şi afirmaţia despre eveniment. Receptorul uman este distinct de
agentul mecanic care vehiculează informaţia prin faptul că mesajul vehiculat
este asociat cu o anumită semnificaţie.
Un asemenea model exprimă natura creativă, interacţională a procesului
perceptiv iar conţinutul mesajului conţine o încărcătură bogată în semnificaţii,
situată dincolo de intenţiile comunicatorului şi ale receptorului. Reacţia şi
receptarea mesajului se produce într-o situaţie dată, contextul fiind un factor
important în receptarea acestuia.
Modelul remarcă diversitatea elementelor care intervin în percepţia
evenimentelor. Poate fi aplicat în diferite situaţii comunicaţionale, în analiza
de conţinut a mesajelor, a corespondenţei dintre conţinutul informaţional al
mesajelor şi realitatea pe care o reprezintă.

Modelul lui Lasswell este specific înţelegerii comunicării de masă,

întemeind concepţia sociologică funcţionalistă a mass media. El aduce în
atenţie următoarele nivele de cercetare: analiza controlului, analiza
conţinutului, analiza mijloacelor de comunicare, analiza audienţei, analiza
efectelor. Drept urmare, modelul răspunde principalelor întrebări cuprinse în
comunicarea de masă: Cine?, Ce spune?, Prin ce canal?, Cui?, Cu ce efect?.
Este un model linear căci priveşte comunicarea ca o transmitere de
mesaje ce produc efecte la nivelul receptorului, determinate de schimbări
produse în cod, în mesaj sau în canalul de comunicare. Din această
perspectivă, mesajul provoacă o serie de efecte asupra receptorului, loc secund
ocupând semnificaţia conţinută în mesaj. Prin acest model, comunicarea mass
media, aspectele privitoare la audienţă şi implicit cele legate de grila de
programe, urmează să ţină seama de efectele mesajelor.
Conform viziunii lui Lasswell, comunicarea îndeplineşte următoarele funcţii în
societate: supravegherea mediului, pentru a nu afecta valoarea comunicării,
punerea în relaţie a componentelor societăţii, cu scopul de a produce efectul
dorit asupra mediului, transmiterea moştenirii sociale, prin care se
tezaurizează informaţiile, dincolo de succesiunea generaţiilor.

Modelul lui Newcomb aduce cu sine, pentru prima dată în analiza

comunicării, problema menţinerii echilibrului social. Este un model
triunghiular iar principala sa distincţie în raport cu celelalte modele este
introducerea rolului comunicării în viaţa socială sau în relaţiile sociale.
Informaţia reprezintă o necesitate socială, prezenţa ei fiind condiţia sine qua
non pentru orice proces social. Fiecare comunicator sau receptor, indiferent de
statutul social, formează o parte a mediului social iar relaţiile dintre aceştia
sunt interdependente. Oamenii au nevoie de informaţie pentru a se simţi ca o
parte componentă a societăţii. În acord cu informaţia primită, membrii
societăţii reacţionează asupra mediului social, asupra culturii din care fac
parte. Acordurile şi dezacordurile produse de receptarea informaţiei determină
dinamica procesului comunicaţional.

Modelul Westley & MacLean va continua modelul Newcomb,

adăugându-i aspecte noi. Acest model subliniază nevoia socială de informaţie,
arătând că aceasta răspunde nevoilor receptorilor şi este preluată în raport cu
acestea. Informaţia transmisă de comunicator se adresează unui/unor receptori
chiar dacă aceştia o cer sau nu. Acest model a fost adoptat pentru studiul mass
media şi a ajuns la concluzia că publicul receptor este dependent în mare
măsură de mass media. Orientarea audienţei, gradul de deschidere al acesteia
se exercită de către mijloacele de comunicare în masă. Argumentul scrie în
presă, s-a transmis la televizor devine din ce în ce mai mult instanţa
definitorie, care nu lasă loc îndoielilor.

Modelul lui Jakobson are elemente comune atât cu modelul linear, cât
şi cu cel triunghiular. Fiind lingvist ca formaţie profesională, Jakobson a
manifestat interes pentru semnificaţia şi structura internă a mesajului.
Perspectiva sa de analiză asupra comunicării face trecerea de la şcoala proces
spre şcoala semiotică.
Elementele constitutive ale comunicării sunt în număr de şase: emiţător,
mesaj, destinatar, context, contact, cod. Emiţătorul transmite un mesaj
destinatarului; este expresia modelului linear al comunicării. Această
perspectivă este depăşită prin celelalte elemente care apar în comunicare.
Destinatarul recunoaşte că mesajul se referă la ceva distinct de sine, la un
context. Între destinatar şi emiţător au loc conexiuni psihologice, se realizează
un anumit contact. În ceea ce priveşte mesajul, acesta este structurat printr-un
sistem de semnificare comun emiţătorului şi destinatarului, reprezentat de cod.
Fiecare factor constitutiv al comunicării îndeplineşte o funcţie distinctă
a limbajului:
Emiţătorului îi corespunde funcţia expresivă (emotivă);
Funcţia expresivă este centrată pe emiţător şi vizează exprimarea
directă a atitudinii subiectului cu privire la ceea ce vorbeşte.
Contextul îndeplineşte o funcţie referenţială (cognitivă, denotativă);
Funcţia referenţială leagă limbajul de referent, adică de persoana sau
subiectul despre care se vorbeşte. Despre cine, despre ce se vorbeşte? Acest
lucru nu este în nici un fel legat de contextul situaţional, care priveşte
împrejurările (culturale, psihologice, antropologice, fizice) în care are loc
comunicarea.
Destinatarul “dă naştere” funcţiei conative. Funcţia conativă este aceea
în care limbajul este utilizat pentru a-l determina pe destinatar să adopte un
anumit comportament. Limbajul puterii, al ordinii este exprimat prin modul
imperativ.
Mesajul este autorul funcţiei estetice – poetice. Funcţia poetică nu se
limitează doar la poezie sau la literatură. Sprijinindu-se pe mesajul în sine, ea
pune în evidenţă puterea palpabilă a semnelor. Jakobson oferă următorul
exemplu:” De ce spuneţi întotdeauna Jeanne şi Marguerite, şi nu Marguerite
şi Jeanne? O preferaţi pe Jeanne surorii sale gemene?”, “Deloc, dar aşa
sună mai bine.”
 Întrucât mesajul presupune un contact care permite stabilirea şi
menţinerea comunicării, Jakobson consideră că acesta îndeplineşte o funcţie
fatică (relaţională).
Prin funcţia fatică, emiţătorul încearcă să stabilească şi să menţină
contactul cu destinatarul, să verifice dacă circuitul funcţionează (“Alo?”).
Încercăm să reţinem atenţia celuilalt prin cuvinte sau fraze golite de sensul
real (“Cum merge?”), scopul fiind acela de a stabili şi de a menţine
contactul.
Un rol deosebit în comunicare revine codului utilizat. Această formă
teoretică sub care se prezintă mesajul asigură gradul de adecvare al informaţiei
transmise cu cea înţeleasă de receptor. Codul îndeplineşte o funcţie
metalingvistică. Cu funcţia metalingvistică, emiţătorul foloseşte codul pentru
a vorbi despre cod. Este vorba de a verifica dacă este utilizat corespunzător
acelaşi cod.
Drept concluzie vom susţine ideea prezentă în Schema lui Jakobson:
Semnificaţia reală a unui mesaj depinde, înainte de toate, de funcţia care
predomină în momentul comunicării. Nu există funcţii exclusive, doar funcţii
dominante (3).
Menţionăm că analiza funcţiilor mesajului va fi reluată la tema:
Comunicare şi limbaj, subcapitolul: Formele de comunicare.

Modelul tranzacţional al lui Barnlund consideră comunicarea nu ca o

relaţie sau interrelaţie, ci o tranzacţie în care omul inventează şi atribuie
semnificaţii pentru a-şi realiza scopurile ... semnificaţia este “inventată“,
“conferită“nu “primită“. De asemenea, modelul relevă câteva trăsături
asociate comunicării: dinamismul, complexitatea, continuitatea, circulari-
tatea, unicitatea, ireversibilitatea. Modelul prezintă procesele esenţiale care
se petrec în mintea unui individ şi între indivizi, indiciile contextuale,
situaţiile înseşi fiind percepute, interpretate şi utilizate ca fundament al
acţiunii, într-un mod care influenţează etapele ulterioare ale procesului (4).
Dance* aduce câteva modificări modelului comunicaţional, considerând
că desfăşurarea procesului de comunicare presupune dependenţă de trecut,
etapă care dă formă prezentului şi configurează viitorul. O asemenea
înţelegere evidenţiază caracterul unitar al procesului comunicaţional de-a
lungul istoriei sociale.
 2. Modele ale şcolii semiotice:

O altă perspectivă de analiză oferă şcoala semiotică care, spre deosebire

de perspectiva proces descrisă mai sus, prezintă noi aspecte ale mesajului.
Modelele semiotice sunt de tip structural şi indică relaţiile care se stabilesc
între elementele prin care apare sensul. Ele au în vedere dubla situaţie –
informaţională şi simbolică – a mesajului, antrenând două procese – de
comunicare şi de reprezentare. Interesul şcolii semiotice îl reprezintă modul în
care mesajele produc semnificaţii asupra receptorilor şi rolul textelor în
cultură. Centrându-se asupra semnificaţiei, adepţii şcolii proces consideră
neînţelegerile comunicaţionale ca o rezultantă a diferenţelor culturale dintre
emiţător şi receptor.
Câteva precizări conceptuale sunt necesare înaintea prezentării
modelelor:
• Studiul semnelor şi felul în care acestea funcţionează poartă
numele de semiotică sau semiologie;
• Semnul este un construct teoretic care poate fi înţeles de cei care-l
utilizează;
• Codul este un sistem de înţelesuri propriu unei culturi sau
subculturi. În sfera sa de cuprindere sunt incluse semne şi reguli sau
convenţii asupra folosirii semnelor.

Modelul lui Peirce cuprinde trei componente: semnul, obiectul

reprezentat şi interpretantul. Semnul este ceva ce ţine locul a ceva în anumite
privinţe sau în virtutea anumitor însuşiri. Un semn se referă la altceva decât la
sine, adică la un obiect şi produce efectul de semnificare corectă, care poartă
numele de interpretant. În concepţia lui Peirce, există trei tipuri de semne:
iconice, bazate pe asemănarea cu obiectele reale sau fictive, indicii, care oferă
o indicaţie sau o referinţă, simboluri, care funcţionează numai în cadrul unei
interpretări. Semnificaţia este rezultatul relaţiei de interpretare sau traducere a
unui semn prin alt semn, rolul mediator avându-l interpretantul. Interpretantul
este o reprezentare care priveşte relaţia semn-obiect prin raportarea la un alt
interpretant. Altfel spus, interpretantul unui semn este rezultatul experienţei
legate de folosirea respectivului semn; este conceptul mental al celui care
utilizează semnul.
 Modelul lui Ogden şi Richards preia modelul lui Peirce dar acordă
prioritate în analiza comunicării realităţilor, psihicului/gândirii, limbajului:
gândim cu ajutorul cuvintelor şi comunicăm prin intermediul lor.
Referentul propus de ei corespunde obiectului lui Peirce, referinţa se
aseamănă cu interpretantul iar simbolul cu semnul. În concepţia lor, referentul
şi referinţa sunt legate direct iar simbolul este legat de referinţă. Referentul şi
simbolul se află într-o relaţie indirectă sau atribuită.

Modelul lui Saussure studiază dinamica semnelor în viaţa socială.

Semnul este unitatea dintre semnificat şi semnificant; un obiect fizic cu
înţeles. Semnificantul reprezintă imaginea acustică, forma fizică a semnului pe
care o percepem. Semnificatul este conceptul mental la care se referă
semnificantul.
Modelul arată că relaţia dintre concept şi obiectul real constituie
operaţia de semnificare. Semnificatul, ca şi semnificantul, apartine unei
anumite culturi. Semnificaţia cuvintelor este proprie limbii în care se exprimă.
Saussure a arătat un interes deosebit pentru constituirea unei discipline
care să studieze viaţa semnelor:
Deci ne putem imagina o ştiinţă care să studieze viaţa semnelor în
societate… Să o numim semiologie, de la grecescul semeion (“semn”).
Aceasta ne va învăţa din ce constau semnele şi ce legi le guvernează. De
vreme ce această ştiinţă nu există încă, nu putem spune ce va deveni – dar are
dreptul să existe; locul său este asigurat. Lingvistica este doar o parte a
acestei ştiinţe generale, iar legile pe care semiologia le va descoperi vor fi
aplicate la lingvistică, ce se va găsi, astfel, ataşată unui domeniu definit al
fenomenelor umane(5).

Între noile modele comunicaţionale se remarcă Şcoala de la Palo Alto,

care consideră comunicarea ca fenomen social integrat, încercând prin “logica
comunicării”/”gramatica comunicării” să întemeieze o punte de legătură între
aspectele relaţionare şi cele organizaţionale, între regulile interindividuale şi
cele sociale. Totul este comunicare.
În interpretarea Şcolii de la Palo Alto comunicarea dobândeşte statutul
general al oricărui proces mental şi al întregii naturi. (…)
Acest model al comunicării se întemeiază nu pe analiza pragmaticii
comunicării umane, ci, ca orice teorie extrem de abstractă, el debutează prin
identificarea unor “proprietăţi simple ale comunicării, ale oricărei implicaţii
interpersonale” fundamentale. Vom vedea că aceste proprietăţi joacă rolul
axiomelor în acest “calcul al comunicării umane pe care îl presupunem
posibil”.(…) Şcoala de la Palo Alto propune astfel o definiţie structural-
axiomatică (printr-un sistem structurat de axiome) a conceptului integral de
comunicare. “Comunicarea” se defineşte nu clasic, prin gen proxim şi
diferenţă specifică, ci printr-un singur predicat care satisface simultan
mulţimea de bază a axiomelor (6).
Importanţa acestei noi perspective de abordare constă în considerarea
comunicării ca o activitate colectivă, condusă de reguli învăţate inconştient.
De aceea, este necesară punerea în evidenţă a unei gramatici a comunicării
care face posibilă coordonarea fiecărui participant la procesul comunicării.
Iată câteva axiome incluse în Logica comunicării, scrisă de Colegiul Invizibil:
1. Imposibilitatea de a nu comunica;
2. Orice comunicare se analizează în conţinut şi relaţie;
3. Natura unei relaţii depinde de punctarea secvenţelor de comunicare
între parteneri;
4. Fiinţele umane utilizează două moduri de comunicare, digitală şi
analogică;
5. Orice proces de comunicare este simetric sau complementar, dacă
el se întemeiază, respectiv, pe egalitate sau diferenţă (7).
6. Comunicarea este ireversibilă.
7. Comunicarea presupune procese de ajustare şi acomodare.
Conform primei axiome, orice comportament uman, de la cele mai
simple acte până la cele mai complexe, are valoare comunicaţională.
Comunicăm prin cuvinte sau tăcere; tonul vocii, gesturi, posturi, toate se
constituie în indici de comunicare.
A doua axiomă ne aduce în atenţie faptul că orice comunicare se
desfăşoară şi se analizează atât în conţinut cât şi ca fenomen de relaţie. Într-o
relaţie spontană, conţinutul informaţional trece pe primul plan, relaţionarea
fiind secundară. În cazul relaţiilor deteriorate, conţinutul informaţional nu mai
contează, relaţia generând conflicte, deseori ireconciliabile.
A treia axiomă ne dezvăluie faptul că întreaga comunicare este înţeleasă
ca o înlănţuire de schimburi informaţionale între actanţi.
Cea de-a treia şi a patra axiomă prezintă concepte folosite în limbajul
ciberneticii pentru a distinge şi mai bine comunicarea umană de celelalte tipuri
de comunicare. Comunicarea analogică, în care includem comunicarea
nonverbală, posedă semantică dar nu este supusă unei sintaxe care să
definească neechivoc natura relaţiilor. Limbajul digital a însemnat o cantitate
mare de informaţie care posedă o sintaxă logică complexă. Este lipsit de o
semantică adecvată pentru relaţie. Componenta informaţională a comunicării
este transmisă cu precădere prin limbaj digital, pe când componenta
relaţională este transmisă pe cale analogică.
A cincea axiomă ne prezintă simetria şi complementaritatea ce intervin
în procesul comunicării; comportamentul comunicaţional fiind unul “în
oglindă”, întemeiat pe egalitate între parteneri şi centrat pe diferenţe între
statute diferite.
Aserţiunea a şasea ne atenţionează asupra faptului că, odată transmis
mesajul, conţinutul său informaţional va produce, mai devreme sau mai târziu,
mai intens sau mai slab, un efect asupra receptorului.
Ultima axiomă aduce în atenţie importanţa cunoaşterii semnificaţiei
mesajului astfel încât comunicarea să fie un schimb de informaţie şi să-şi
manifeste eficienţa.

Acestor modele le adăugăm două perspective de interpretare care

urmăresc efectele psihosociologice ale comunicării: perspectiva interacţiunii
simbolice şi perpectiva fenomenologică.

Perspectiva interacţiunii simbolice este întemeiată de G.H. Mead şi

interpretează comunicarea ca fiind o acţiune socială desfăşurată de indivizi
activi care se acordează printr-un proces de interpretare.
Din aceeaşi perspectivă, a interacţiunii simbolice, Blumer accentuează
libertatea alegerii acţiunii în cadrul ordinii sociale. Indivizii acţionează în
conformitate cu situaţii existente iar acţiunea lor este modelată de organizaţiile
sociale.
Mead influenţează concepţia lui Blumer privitoare la comportamentul
comunicativ, accentuând caracterul creativ al comunicării, reflexivitatea
actului de comunicare, ce constă în capacitatea individului de a conversa “cu
sine” de pe poziţia altora. Capacitatea reflexivă interioară oferă posibilitatea
înţelegerii unor contexe situaţionale diferite, existente în procesul comunicării.
O asemenea autoreflexivitate este importantă căci permite o formă de
comportament în care individul comunică cu sine însuşi din perspectiva
societăţii. Tot el aduce în atenţie legătura dintre gest şi limbaj, considerând
gestul ca simbol semnificativ, atunci când are efect asupra individului care-l
produce, asemănător celui căruia i se adresează. Astfel, se realizează o
compatibilitate între comunicator şi receptor, ei schimbându-şi rolurile şi
locurile în procesul comunicării.
Prin comunicarea inter şi intrapersonală, alături de contactul cu
obiectele “semnificative” ale contextului social, subiectul îşi dezvoltă o
imagine coerentă despre sine şi despre ceilalţi, compatibilă cu percepţia pe
care o au alţii despre el. În general, comunicarea dintre indivizi şi societate
este, în mare parte, imprevizibilă, răspunsurile conţinând elemente de
creativitate şi libertate. Receptând mesaje, individul transmite propriile mesaje
şi realizează o comunicare între lumea exterioară şi cea lăuntrică.
Perspectiva fenomenologică ne apropie de cea a interacţionalismului
simbolic, aprobând spontaneitatea existentă în actul comunicării. Sociologia
fenomenologică a lui Alfred Schutz, sinteză între fenomenologia lui Husserl şi
sociologia lui Weber, apreciază că fiecare individ trăieşte experienţa unei
“lumi-viaţă“ pe care o consideră reală şi pe care încearcă să o înţeleagă printr-
un fond de cunoştinţe dobândit prin experienţă. Rezultanta este un univers
individual, energizat şi orientat de propria sferă motivaţională, în care un loc
central îl ocupă interesul propriu. În funcţie de acest cadru, anumite mesaje
prezintă relevanţă sau se pierd în zona de fond.
Comunicăm pentru a ne atinge idealuri viitoare care au ca teren de
manifestare viaţa socială. Pentru a face posibil procesul de comunicare Schutz
ne atrage atenţia asupra unor precondiţii:
1. Cei ce comunică trebuie să folosească aceleaşi semne, care trebuie
să aibă pentru toţi acelaşi sens:”Comunicarea impune, în toate împrejurările,
atât evenimente în lumea exterioară, declanşate de comunicator, cât şi
evenimente inteligibile interpretului. Cu alte cuvinte, comunicarea poate avea
loc numai în realitatea lumii exterioare.”
2.“Semnul utilizat în comunicare este întotdeauna preinterpretat de
comunicator, în termenii interpretării aşteptate din partea adresantului...
comunicarea presupune ca schemele interpretative pe care comunicatorul şi
interpretul le asociază semnului comunicativ să fie esenţial identice”.
3. O coincidenţă totală este imposibilă, date fiind diferenţele de
experienţă biografică şi structuri relevante pentru participanţi, dar cu cât
aceste diferenţe sunt mai mari, cu atât şansele unei comunicări sunt mai mici.
4. Comunicatorul şi interpretul trebuie să deţină un sistem comun de
abstractizări şi tipizări (8).
Întregul edificiu social este considerat produsul actelor şi proceselor de
comunicare, iar transmiterea sau receptarea mesajelor cu caracter
intersubiectiv, dovedind “acordarea” sau “dezacordarea” dintre comunicator şi
destinatarul comunicării. Demn de reţinut este şi faptul că prin actul
comunicării transmitem nu numai informaţie ci şi alte evenimente
aparţinătoare unor valori, culturi sau segmente culturale. Gradul de
intersubiectivitate este limitat, cu toate că subiectul comunicativ poate depăşi
condiţiile impuse de contextul în care are loc comunicarea. Tocmai asemenea
abateri creează tensiuni sau scurtcircuitări în conţinutul informaţiei transmise.
În acest caz, când spontaneitatea are pondere majoră, spiritul reflexiv al
comunicatorului este extrem de redus. Eul propriu supune, până la anulare, pe
celălalt. Comunicatorului îi este străină persoana receptorului.
Dincolo de orice particularităţi accentuate de un model sau altul, de o
teorie sau alta asupra comunicării, câteva scopuri se cer a fi respectate în acest
proces:
să fim receptaţi (auziţi sau citiţi);
să fim înţeleşi;
să fim acceptaţi;
să provocăm o reacţie (o schimbare de comportament sau
de atitudine) (9).

Referinţe bibliografice:

1.Cuilenburg, van J.J., Scholten, O., Noomen, G.W., Ştiinţa

comunicării, Humanitas, Bucureşti, 2000, p.30.
2. Fiske, J.: Introducere în ştiinţele comunicării, Polirom, Iaşi, 2003,
p.22.
3. Lohisse, J., Comunicarea, De la transmiterea mecanică la
interacţiune, Polirom, Iaşi, 2002, p.49.
4. McQuail, D., Comunicarea, Institutul European, Iaşi, 1999, p.41.
* Dance, D., Human Communication Theory în Fundations of
Communication Theory, 1970, p.103-107.
5. Saussure, F., Cours in General Linguistics, Fontana, Londra, apud
Fiske, J. op. cit., p.75.
6. Pârvu, I., Filosofia comunicării, Facultatea de Comunicare şi Relaţii
Publice “David Ogilvy”, S.N.S.P.A., Bucureşti, 2000, pp.63-64.
7. Pârvu, I., op. cit., pp.64-71.
8. McQuail, D., op. cit., p.65.
9. Stanton, N., Comunicarea, Societatea Ştiinţă & Tehnică, Bucureşti,
1995, p. 1.