Variante lexicale (nivelul lexico-semantic)

Variante lexicale

Prin variantă lexicală se înţelege forma unui cuvânt, diferită din punct de
vedete fonetic şi ortografic de forma lui obişnuită sau etimologică.

Cu alte cuvinte, variantele sunt „realizări concrete ale aceluiaşi cuvânt, dar
de alt tip decât cele morfologice" (Th. Hristea). Variante lexicale sunt
cuvintele ştofa ori personagiu faţă de formele corecte stofă şi personaj; dacă
variantele trimit spre limba germană şi italiană (stoff ori personaggio),
formele corecte sunt împrumuturi din italiană (stoffa) şi franceză
(personnage).

Există variante lexicale create şi în interiorul limbii, printr-o complexitate de

procedee (etimologie populară, hipercorectitudine, procedee fonetice), In
acest sens amintim:

-inerva (în loc de enerva, utilizat cu sensul de a enerva)

-piftea (în loc de literarul chiftea).

Se poate vorbi de variante lexicale învechite: inspecţiune, propoziţiune

(inspecţie, propoziţie).

Într-un substanţial capitol dedicat problemei, Theodor Hristea face diferenţa

între variante lexicale şi unităţi lexicale distincte, ultimele fiind net
specializate din punct de vedere semantic. În acest caz, fracţie -fracţiune
(spredeosebire de propoziţie -propoziţiune) nu mai sunt variante lexicale, ci
unităţi lexicale distincte. Lingvistul citat subliniază faptul că în mod
excepţional o variantă devine cuvânt independent dacă „se specializează din
punct de vedere semantic în raport cu forma literară de care a depins iniţial
(Th Hristea, Sinteze de limba română, ed. cit., pp. 9-11).