Sunteți pe pagina 1din 139

COSTĂCHESCU ELENA

IEPURI, ANIMALE DE BLANĂ ŞI VÂNAT

2004

1
Cuprins
Partea întâia

Capitolul I Caractere morfologice şi fiziologice ale iepurilor de casă


1.1 Originea şi domesticirea
1.2 Ciclu de viaţă şi determinarea vârstei
1.3 Particularităţi anatomo-fiziologice
1.3.1 Particularităţi ale oaselor la iepure
1.3.1.1. Reperele anatomice
1.3.2 Particularităţi morfologice ale muşchilor la iepure
1.3.3 Sistemul nervos
1.3.4 Particularităţi ale aparatului respirator
1.3.5 Particularităţi ale aparatului digestiv
1.3.6 Particularităţi ale aparatului reproducător
1.3.7 Glandele cu secreţie internă
1.3.8 Particularităţi ale aparatului urinar
1.3.9 Particularităţi ale aparatului circulator
1.3.10 Particularităţi hematologice şi serologice
Capitolul II Comportamentul la iepure
2.1 Aspecte comportamentale la iepurele domestic
2.2 Comportamentul social
2.3 Comportamentul teritorial
2.4 Comportamentul sexual
2.5 Comportamentul matern
2.6 Comportamentul alimentar
2.7 Consideraţii asupra gustului şi mirosului la iepuri
2.8 Stresul şi implicaţiile lui în creşterea iepurelui
Capitolul III Alimentaţia iepurilor
3.1 Hrănirea iepuroaicelor gestante
3.2 Hrănirea iepuroaicelor în lactaţie
3.3 Hrănirea reproducătorilor în repaus
3.4 Hrănirea reproducătorilor în perioada de activitate sexuală
3.5 Hrănirea tineretului cunicul
3.6 Hrănirea tineretului pentru producerea de carne şi reproducţie
3.7 Furaje folosite în alimentaţia iepurilor
Capitolul IV Reproducţia iepurilor
4.1 Particularităţi anatomice ale aparatului genital mascul şi femel
4.1.1 Dezvoltarea gonadelor la iepuri
4.1.2 Aparatul genital mascul
4.2 Dezvoltarea gonadelor la femele
4.2.1 Aparatul genital femel
2
4.2.2 Ciclul estral
4.2.3 Actul sexual
4.2.4 Recoltarea spermei
4.2.5 Fecundaţia
4.2.6 Gestaţia şi fătarea
4.2.7 Alăptarea puilor
4.2.8 Înţărcarea puilor
4.3 Factori ce influenţează procesul de reproducţie la iepure
Capitolul V Sisteme de creştere
Capitolul VI Tehnologia creşterii iepurilor pentru producţia de carne
6.1 Reproducţia la hibrizii Supercuni
6.1.2 Diagnosticul gestaţiei
6.2 Fătarea
6.3 Tehnologia sanitar-veterinară sau profilaxia generală

Partea a II a

Capitolul I Sistematica zoologică a animalelor pentru blană


1.1 Ordinul Fissipedia
1.1.2 Familia Mustelidae
1.1.3 Familia Canidae
1.2 Ordinul Rodentia
1.2.1 Familia Chinchilidae
Capitolul II Creşterea nurcilor
2.1 Origine
2.2 Particularităţi anatomo-fiziologice
2.2.1 Sistemul osos
2.2.2 Aparatul digestiv
2.2.3 Aparatul reproducător
2.2.4 Învelişul pilos
2.3 Varietăţi de culoare
2.3.1 Nurcile standard
2.3.2 Nurcile mutante
2.4 Bonitarea blăniţelor de nurcă
2.5 Contenţia nurcilor
2.6 Determinarea vârstei
2.7 Particularităţi de reproducţie
2.7.1 Tehnologia de reproducţie
2.7.2 Fecunditatea la nurcă
2.7.3 Ciclul sexual
2.7.4 Gestaţia
2.7.5 Fătarea
2.8 Creşterea puilor
2.8.1 Creşterea tineretului înţărcat

3
Capitolul III Creşterea vulpilor
3.1 Originea
3.2 Particularităţi anatomo-fiziologice
3.3 Particularităţi anatomo-fiziologice ale aparatului digestiv
3.4 Particularităţi anatomo-fiziologice ale aparatului genital
3.4.1 Aparatul genital mascul
3.4.2 Aparatul genital femel
3.5 Varietăţi de culoare şi bonitarea
3.6 Vulpea polară
3.6.1 Bonitarea vulpilor albastre
3.6.2 Încrucişări între Vulpes şi Alopex
3.7 Contenţia
3.8 Determinarea vârstei
3.9 Particularităţi de reproducţie
3.9.1 Gestaţia
3.9.2 Fătarea
3.9.3 Creşterea puilor
Capitolul IV Creşterea altor animale carnivore pentru blană
4.1 Dihorul
4.2 Jderul
4.3 Zibelina
4.4 Hermelina
4.5 Câinele Enot
4.6 Ursul spălăcit
4.7 Metode de creştere
4.8 Dihorul ca animal de companie
4.9 Marmota alpină
Capitolul V Sisteme de creştere a animalelor pentru blană preţioasă
Capitolul VI Alimentaţia carnivorelor
6.1 Furaje utilizate în alimentaţia animalelor carnivore
6.2 Alimentaţia nurcilor
6.3 Alimentaţia vulpilor
6.4 Alimentaţia la alte animale de blană carnivore
Capitolul VII Creşterea Chinchilei
7.1 Originea
7.2 Particularităţi anatomo-fiziologice
7.3 Varietăţi de culoare
7.4 Particularităţi de reproducţie
7.5 Alimentaţia Chinchilei
7.6 Chinchila, animal de companie
7.7 Cazarea Chinchilei
7.8 Îngrijirea şi dresarea Chinchilei

4
PARTEA I

CAPITOUL 1

CARACTERE MORFOLOGICE SI FIZIOLOGICE


ALE IEPURILOR DE CASA

1.1. Originea şi domesticirea


Iepurele de casă (Oryctolagus cuniculus domesticus) reprezintă forma domestică
a iepurelui de vizuină sau de “garenă”. Acesta este întâlnit în stare sălbatică în Franţa
de S-V, Spania, centrul Europei şi N-V Africii.
Leporidele au apărut în eocenul superior şi anume în Asia. La începtul
terţiarului, acestea au migrat din Asia în Europa. Izvoarele istorice, numesc pe
fenicieni, ca fiind primii descoperitori ai iepurilor, la mijlocul anilor 1100 î.e.n.
Aceştia venind în Peninsula Iberică au fost uimiţi de numărul mare de mamifere de
talie mică, ce săpau galerii în pământ, şi care semănau cu damanii, mici copitate din
ţara lor. Acest teritoriu a fost numit “ţara damanilor” (Isaphan-in) care a devenit
ulterior Spania, de astăzi.
Cei care au contribuit la răspândirea iepurilor în toată Europa şi apoi în Asia au
fost romanii.
Domesticirea iepurilor s-a petrecut mult mai recent, decât a celorlalte specii de
interes zootehnic şi aceasta a avut loc probabil în Evul mediu (sec. IV-X), în
mănăstirile din sudul Franţei. Creşterea iepurilor a avut aceeaşi evoluţie pe care a
urmat-o şi omenirea.
Prima etapă numită şi, creştere arhaică, începe cu domesticirea iepurilor şi se
întinde până la mijlocul sec. al XVIII-lea. Este perioada ce poate fi caracterizată
printr-o exploatare de tip extensiv.
A doua perioadă este cuprinsă în timp între sfârşitul secolului al XVIII-lea şi
mijlocul secolului XX, şi poate fi caracterizată printr-o creştere de tip familial,
organizată în aşezări rurale, dar şi la periferia marilor oraşe.
A treia perioadă, începe cu deceniul al IV-lea al secolului XX, şi se desfăşoară şi
în prezent. Este perioada cea mai dinamică din întreaga existenţă a acestei specii. Se
caracterizează prin îmbunătăţirea performanţelor biologice ale populaţiilor de iepuri
prin crearea de noi rase, linii şi hibrizi industriali, utilizarea de sisteme de creştere
performante de tehnologii moderne de reproducere ş.a.

5
1.2. Ciclul de viaţă şi determinarea vârstei
Puişorii de iepure se nasc fără păr pe corp, cu ochii închişi şi cu greutatea de 45-
70 g. La 4-5 zile după fătare, părul începe să crească pe cap, iar la 18-20 zile corpul
este în întregime acoperit cu păr. Ochii se deschid la 10-12 zile. În primele 3
săptămâni puii se hrănesc numai cu lapte matern. După această vârstă, toţi receptorii
de distanţă sunt în funcţie. Ei părăsesc cuibul, consumă din furajul mamei şi se
declanşează fenomenul de coprofagie. Odată cu înaintarea în vârstă, apar modificări
ale dinţilor, ale părului, unghiilor, oaselor şi organelor genitale, repere care pot
constitui criterii de determinare a vârstei.
La vârsta de 7-8 zile apar incisivii posteriori care urmează să-i înlocuiască pe cei
de lapte. La această vârstă vom întâlni în cavitatea bucală la iepure 6 incisivi
superiori dispuşi pe trei rânduri spate în spate. Procesul de înlocuire durează
aproximativ 10 zile, perioadă după care rămân doar 4 incisivi superiori. Schimbarea
acestora are loc între vârsta de 7-17 zile. La vârsta de 18 zile, apar premolarii
permanenţi care îi vor înlocui treptat pe cei de lapte; la 20 zile apar molarii care ajung
la nivel la 30 zile; la 6 luni tabla dentară este eliptică devenind treptat ovală până la
18 luni, apoi rotundă.
În determinarea vârstei ne putem orienta şi după culoarea incisivilor, a şanţului
median şi curbura acestora. Culoarea incisivilor este alb-gălbuie până la vârsta de 12
luni şi devine treptat galben-brună după această vârstă. Şanţul median de pe faţa
labială a incisivilor superiori se adânceşte şi se lărgeşte în mod treptat. Curbura
incisivilor se deschide pe măsură ce iepurele înaintează în vârstă.
Unghiile cresc continuu, fiind tot mai lungi odată cu vârsta. Până la 12 luni,
unghiile nu se observă din blană, fiind acoperite cu păr. Acestea sunt subţiri, elastice
şi ascuţite. La 12 luni au o lungime egală cu a părului de la extremitatea distală a
membrelor, apoi devin lungi, groase şi tot mai curbate. Culoarea unghiilor se închide
odată cu vârsta. Pe suprafaţa lor apar valuri circulare de corn indicând perioadele de
gestaţie sau de hrănire deficitare.
Oasele lungi cresc până la vârsta de un an. Până la această vârstă distanţa dintre
oasele lungi ale membrelor la articulaţiile genunchiului şi grasetului se percep cu
uşurinţă prin palpare.

1.3. Particularităţile anatomo-fiziologice


1.3.1. Particularităţi ale oaselor la iepure
Oasele craniului se caracterizează printr-o dezvoltare masivă, mai ales cele ale
oaselor faciale, prezentând proeminenţe ascuţite şi tăioase. Faţa dorsală este îngustă
şi prezintă o protuberanţă occipitală externă, un proces zigomatic puternic şi o
regiune nazală foarte lungă.
Faţa laterală se caracterizează printr-o arcadă zigomatică subţire. Conductul
auditiv este foarte dezvoltat, iar procesul mastoidian şi bula timpanică voluminoase.
Canalul optic se deschide print-un orificiu comun ambelor orbite. Regiunea facială
este lungă cu conturul dorsal convex. Suprafaţa maxilarului are un aspect “ciuruit”

6
datorită unoer defecte de osificare. Osul incisiv este deosebit de dezvoltat, continuat
aboral cu un proces nazal subţire şi lung.
Faţa ventrală prezintă condilii occipitalului îndepărtaţi, fosa condiliană ventrală
perforată de gaura nervului hipoglos, gaura jugulară îngustă situată înapoia
deschiderii ventrale a canalului parotidian. Regiunea palatină este alungită şi îngustă
anterior. Procesul alveolar al maxilelor este scurt, bine reliefat şi săpat de 6 alveole.
Diastema este lungă, iar cele 4 alveole incisive sunt situate pe două rânduri.
Faţa nucală este lată, iar crestele nucale şterse. Creasta occipitală externă este
bine reliefată şi tăioasă, gaura occipitală largă şi ascuţită dorsal are condilii occipitali
dispuşi vertical şi aproape paralel între ei.
Cavitatea craniană este alungită, fosa cerebrală a temporalului este foarte
adâncă, îngustă şi conţine două fose etmoidale deosebit de adânci.
Cavitatea nazală este lungă cu labirinte etmoidale dezvoltate. Sinusurile
paranazale cele mai dezvoltate sunt cele din grupa comeală. Sinusul frontal lipseşte,
iar sinusurile maxilar şi sfenoidal sunt reduse.
Coloana vertebrală este constituită din 6 vertebre cervicale, 12 vertebre toracale,
7 vertebre lombare şi 14 vertebre coccigiene, ce prezintă foarte puţine deosebiri faţă
de alte mamifere. Atlasul are aripi înguste şi detaşate de jumătatea caudală a corpului
cu incizura alară în unghi drept. Tuberculul ventral este foarte dezvoltat şi orientat
caudal. Celelalte vertebre toracale prezintă procese spinoase dezvoltate şi ascuţite. La
vertebrele toracale creasta vertebrală este tăioasă, procesul spinos este aciform, iar
procesele amiloarticulare apar sub formă de tuberculi enormi. Vertebrele
mamiloarticulare apar sub formă de tuberculi enormi. La vertebrele lombare
procesele transversale sunt foarte lungi şi orientate latero-cranio-ventral.
Coastele sunt în număr de 12 perechi, din care 7 perechi sternale şi 5 perechi
asternale. au corpul turtiti, capul costal redus şi prezintă înapoia tuberozităţii costale o
apofiză de inserţie foarte evidentă.
Sternul cuprinde 5-7 vertebre, cu apendicele xifoidian lăţit transversal.

1.3.1.1. Reperele anatomice


Acestea sunt în principal repere osoase şi servesc la sistematizarea topografică a
regiunilor corporale. La nivelul capului se poate palpa conturul orbitei şi creasta
facială ce este ascuţită şi terminată la nivelul primului molar superior printr-o spină.
La nivelul trunchiului se identifică vârful proceselor spinoase ale vertebrelor
toracale şi lombare; se adaugă vârful proceselor spinoase ale vertebrelor ce compun
sacrumul.
Pe faţa ventrală a sternului se sesizează creasta sternală. La nivelul membrului
anterior se palpează cartilajul suprascapular şi un paracronion foarte dezvoltat. La
membrul pelvin se palpează imediat sub vârful trochanterului mare, al treilea
trochanter.

1.3.2. Particularităţi morfologice ale muşchilor la iepure


Topografia principalilor muşchi la iepurele domestic.
Principalii muşchi superficiali sunt:
7
Muşchii pieloşi sunt aderenţi la stratul profund al pielii, au culoare roz palidă şi
formează o placă musculară unitară cu continuitate de pe o faţă pe alta a trunchiului;
la cap dintre muşchi se diferenţiază muşchii mimicei care conferă o mare mobilitate
buzelor, nărilor, pleoapelor şi urechilor.
Muşchii masticatori (maseter, temporal, pterigoididieni) sunt bine dezvoltaţi şi
prezintă ca şi în cazul altor rozătoare o puternică tendinţă de orientare cranio-caudală,
aceştia acţionează ca puternici propulsori şi retropropulsori ai mandibulei.
Muşchii gâtului din stratul superficial (trapez, cervical, omotransvers,
cleidocefalic, sternocefalic) sunt subţiri, întinşi, slab delimitaţi între ei. Cei din
straturile profunde (splenius, dinţat ventral cervical, semispinal al capului, drepţii şi
oblicii capului, lungul gâtului, multizozii şi intertransversarii), sunt mai puternici, cu
inserţii extinse pe majoritatea vertebrelor cervicale, pe stânca temporalului şi pe
occipital; aceştia sunt cei care mobilizează coloana cervicală şi carnea.
Muşchii superficiali ai spinării (trapez toracal, marele dorsal) au burţi musculare
largi, aplatizate, continuate cu aponevroze subţiri.
Muşchiul iliospinal este situat în jgheabul vertebro-costal, este deosebit de
dezvoltat la această specie, acţionând ca puternic extensor al coloanei vertebrale
toracale şi lombare; este acoperit de o puternică fascie cu aspect sidefiu.
Muşchii abdominali ventrali (oblic extern al abdomenului, oblic intern al
abdomenului, transversul abdominal şi dreptul abdominal) formează peretele latero-
ventral al avităţii abdominale; comparativ cu alte specii aceştia sunt mai slab
dezvoltaţi având burţi musculare aplatizate, continuate cu aponevroze largi şi subţiri.
Muşchii inelul inghinal profund şi inelul inghinal superficial sunt foarte largi,
delimitaţi de muşchiul oblic abdominal intern. La masculi, în traiectul inghinal
(spaţiul cuprins între inelele inghinale) se angajează un puternic muşchi cremaster
extern (derivat din m.oblic abdominal intern), care înconjoară complet testiculul şi
cordonul testicular. Traiectul inghinal larg şi dezvoltarea deosebită a m.cremaster
permit retragerea cu uşurinţă a testiculului din punga scrotală.
Dintre muşchii abdominali dorsali o dezvoltare deosebită au muşchii psoaşi,
situaţi pe faţa ventrală a vertebrelor lombare; ei acţionează ca puternici flexori ai
coloanei vertebrale lombare, fiind antagonişti ai muşchiului ileospinal.
Muşchii laterali ai spetei (deltoid, supraspinos, infraspinos, micul rotund)
acţionează ca abductori ai membrului toracal, în timp ce muşchii mediali ai spetei
(subscapular, marele rotund) determină adducţia membrului. Prin poziţia sa, în afara
unghiului de flexie, m.supraspinos acţionează ca extensor al articulaţiei umărului, iar
prin acţiunea comună a m.deltoid şi m.marele rotund are loc flexia aceleiaşi
articulaţii.
Muşchii antebraţului la iepure prezintă burţi alungite, fusiforme, continuate cu
tendoane lungi şi subţiri. Cei situaţi pe faţa cranială (biceps brahial şi femural) sunt
puternici flexori ai articulaţiei cotului, iar cei de pe faţa caudală (triceps brahial,
anconeu, tensor al fasciei antebraţului) sunt extensori.
Muşchii antebraţului prezintă burţi musculare fusifome continuate cu tendoane
subţiri cei cu acţiune distală au tendoane lungi care se împart în mai multe ramuri, ce
se distribuie celor cinci degete, iar cei cu acţiune proximală au tendoane scurte,
inserate pe oasele metacrapiene sau pe pisiform.
8
Muşchii situaţi pe faţa cranială sunt extensori ai articulaţiilor carpului (extensor
carpo-radial) şi ai degetelor (extensor digital comun, extensor digital lateral); cei
situaţi pe faţa caudală sunt flexori ai carpului (flexor carpo-radial, flexor carpo-ulnar,
extensor carpo-ulnar) şi ai degetelor (flexor digital superficial, flexor digital profund).
În regiunea autopodiului, leporidele asemeni carnasierelor, prezintă 3 muşchi
interosoşi cu burţi musculare situate între oasele metacarpiene şi muşchii scurţi,
conferindu-i un anumit grad de independenţă a mişcărilor faţă de degetele vecine.
Muşchii crupei şi coapsei au mase muculare lungi, puternice, capabile de o
contracţie amplă şi prelungită. Când membrul este în sprijin pe sol aproape toţi aceşti
muşchi acţionează ca puternici propulsori, facilitând deplasarea animalului în salturi.
Când membrul este deplasat de la sol, muşchiul crupei (gluteul superficial, mediu,
accesoriu şi profund) sunt abductori ai membrului pelvin şi extensori ai articulaţiei
coxo-femurale, muşchii craniali ai coapsei (tensor al fasciei lata, cvadriceps femural)
sunt puternici extensori ai articulaţiei grasetului muşchii caudali ai coapsei (biceps
femural, semitendinos, semimembranos) sunt flexori ai articulaţiei grasetului, iar
muşchii mediali ai coapsei (gracilis, croitor, pectineu, marele şi micul adductor) sunt
mai ales adductori ai membrului pelvin.
Muşchii gambei au burţi musculare scurte, fusiforme şi tendoane lungi - cei de
pe faţa cranio-laterală, acţionează ca flexori ai articulaţiei jaretului (tibial cranial,
fibular lung, fibular scurt) şi ca extensori ai degetelor (extensor digital lung, extensor
digital lateral), iar cei de forţă caudală sunt extensori ai jaretului, flexori ai degetelor
şi flexor digital profund al piciorului.
Muşchii autopodiumului pelvin şi femural sunt asemănători cu cei de la
membrul toracic.

1.3.3. Sistemul nervos


Encefalul are o greutate de 8-12 g, dimensiuni de 26/30/19 mm şi reprezintă 0,6-
1% din greutatea corporală a adultului. Puntea este lată, dar ştersă, iar pedunculii
cerebrali sunt în mare parte acoperiţi de lobii piriformi care ajung pe faţa lor centrală.
Cerebelul este relativ voluminos iar vermixul median este mai dezvoltat caudal.
Emisferele cerebrale sunt netede fiind ascuţite şi comprimate pe laturi. Lobii
piriformi şi olfactivi sunt foarte voluminoşi şi proeminenţi.
Potenţialul electric pe cortex se înregistrează începând cu a 15-a zi de viaţă.

1.3.4. Particularităţi ale aparatului respirator


La iepure nările apar ca două fante înguste puţin curbate şi oblice. Aripa
mediană a nărilor este foarte mărită.
Cornetul nazal dorsal este redus, în schimb cel ventral este foarte dezvoltat,
ramificat şi cu şanţuri orizontale. Cornetul nazal mijlociu este foarte vascularizat şi
mult mai dezvoltat ca la alte specii, ceea ce favorizează declanşarea frecventă a
rinitelor.
La iepure lipsesc sinusurile frontale, palatine şi lacrimale, în schimb sunt foarte
dezvoltate sinusurile corneţilor etmoidali. Sinusul sfenoidal este foarte mic, iar
sinusul maxilarnu este traversat de canalul lacrimal.
9
Traheea este de formă circulară şi este formată din 40-50 de cartilaje.
Pulmonii reprezintă 0,33-0,58% din greutatea corporală. Ei se înscriu într-un
contur triunghiular, având lobii caudali foarte dezvoltaţi, iar lobii craniali reduşi. Au
desenul lobular vizibil. Pulmonul drept este împărţit în patru lobi, cîntăreşte 12 g, iar
cel stâng în trei lobi şi cântăreşte 11 g. Frecvenţa respiraţiei este de 70-150
respiraţii/minut.

1.3.5. Particularităţile aparatului digestiv


Iepurele de casă are un aparat digestiv voluminos, alcătuit din tubul digestiv şi
glande anexe. Tubul digestiv cuprinde: cavitatea bucală, faringele, esofagul,
stomacul, intestinul subţire (duoden, jejun şi ileon) şi intestinul gros (cecum, colon
rect) deschis la exterior prin orificiul anal.
Cavitatea bucală comunică la exterior cu orificiul bucal ce este delimitat de două
buze mobile, cea superioară mai dezvoltată şi despicată de un şanţ vertical naso-
labial. Pielea din această zonă este prevăzută cu numeroşi peri tactili, se răsfrânge şi
pe o porţiune a feţei interne a buzelor şi a obrajilor până la nivelul primului molar.
Orificiul bucal farinagian este delimitat dorsal de un văl palatin dezvoltat , iar
amigdalele sunt proeminente (asemănătoare carnivorelor). Ca organe în cavitatea
bucală sunt dinţii ce se împart în incisivi şi molari. Incisivii superiori sunt dubli, cu
creştere continuă, cu smalţ mai mult pe faţa labială, iar molarii de tip lofodont (cu
creste de smalţ, dispuse transversal).
În timpul masticaţiei incisivii inferiori alunecă pe suprafaţa incisivilor superiori
până la nivelul celor secundari pe care se sprijină când gura este închisă. Puiul de
iepure se naşte cu 16 dinţi, din care 4 incisivi primari sunt de la început permanenţi.
Schimbarea dinţilor de lapte are loc la 18-21 zile şi se închide la 2-3 luni..
Limba are corpul dezvoltat, pe faţa dorsală se întâlneşte o protuberanţă
lenticulară. Este acoperită de o mucoasă fină prevăzută cu papile, filiforme,
fungiforme, două papile caliciforme, două papile foliate.
Faringele este un conduct musculo-membranos comun căilor digestive şi
respiratorii. Se continuă caudal cu esofagul. Acesta are un lumen uniform.
Esofagul nu prezintă particularităţi la această specie.
Stomacul reprezintă 4-5% din greutatea tubului digestiv, are forma unei dilataţii
a acesteia (volumul este de 50-200 ml), plasat retrodiafragmatic şi retrohepatic. Este
mult recurbat, iar esofagul se deschide la 1/2 micii curburi. Orificiul de comunicare
cu esofagul (cardia) şi orificiul de comunicare cu duodenul (pilorul) sunt prevăzute
cu sfinctere puternice. Această particularitate determină la această specie
imposibilitatea de a voma, deci se impune o atenţie sporită în igiena alimentaţiei. La
rândul său, pilorul nu permite eliberarea din stomac de cantităţi mari de furaje,
determinând starea de plenitutdine permanentă a acestuia.
Intestinul subţire are o lungime de 3-5 m. Duodenul prezintă cele 2 anse
(descendentă şi ascendentă) foarte lungi; jejunul este suspendat de plafonul cavităţii
abdominale prin marele mezenter care este lung: ileonul, este delimitat de lungimea
ligamentului ileo-cecal ce impresionează prin dimensiunea lui. Orificiul ileo cecal

10
este marcat de prezenţa unei aglomeraţii limfoide numită “sacul rotund” sau amigdala
cecală (de mărimea unui ou de porumbel).
Intestinul gros, se remarcă prin dezvoltarea deosebită a cecumului ce are o
lungime de 65-75 cm. Este rulat pe el însăşi, descriind aproape 2 ture complete, se
termină cu un apendice cecal, lung de 8-10 cm, bogat în foliculi limfoizi. Pereţii
cecului sunt subţiri şi prevăzuţi cu o bandă musculară dispusă spiralat, care împrimă
organului un aspect boselat. Colonul este situat la origine în mijlocul colacului cecal,
este boselat în porţiunea iniţială, (boselurile sunt determinate de prezenţa a două
benzi musculare longitudinale). Rectul este lung de 4-5 cm, se deschide prin orificiul
anal care apare căptuşit la interior cu piele acoperită cu peri pe o întindere de 0,5 cm.
Pe părţile laterale ale rectului se găsesc câte două glande anale.
Glandele anexe sunt situate prediafragmatic şi postdiafragmatic. În regiunea
prediafragmatică se găsesc glanda parotidă, glanda mandibualră, glandele sublinguale
şi molare, în regiunea postdiafragmatică întâlnim ficatul şi pancreasul.
Glandele salivare sunt:
- Parotida este plasată la baza baza urechii, este alungită, şi structurată în acini
seroşi. Prezintă un canal paratiroidian ce traversează muşchiul maseter la marginea
lui ventrală.
- Glanda mandibulară este redusă şi prezintă un canal lung ce se deschide sub
limbă.
- Glandele sublinguale sunt plasate pe părţile laterale ale limbii.
- Glandele molare superioare sunt moderat dezvoltate, iar cele inferioare sunt
aglomerate la marginea cranială a m. maseter, apărând la exterior ca o proeminenţă.
- Ficatul are formă aproape rotundă, o greutate de 100-150 g, prezentând incizuri
adânci, care îl împart în mai mulţi lobi: lobul drept, lobul pătrat, lobul intermediar
stâng şi lobul stâng (toţi au marginile festonate) şi un lob caudat foarte dezvoltat
căruia i se descriu trei porţiuni (un corp, un proces caudat şi unul papilar).
- Vezica biliară este ascunsă între lobul pătrat şi lobul drept al ficatului. Canalul
coledoc se deschide în duoden la mică distanţă de pilor. Cantitatea de bilă produsă în
24 ore este de 200-230 ml/greutate corporală.
- Pancreasul este alungit între ansele duodenului, are o culoare roz, iar lobulii
sunt diseminaţi între ansele duodenului. Are o greutate de 6,7 g, ceea ce reprezintă
0,1-0,14% din greutatea corporală. Canalul pancreatic se deschide în duoden la
30-40 cm de canalul coledoc.
În cursul creşterii organismului nu toate organele se dezvoltă în acelaşi ritm.
Evoluţia ponderală a tubului digestiv marchează o oprire în jurul vârstei de 11
săptămâni. Pe segmente, se remarcă că o creştere mai accentuată a intestinului subţire
faţă de cel gros între 3-9 săptămâni, după care greutăţile lor sunt egale. Această
dezvoltare tardivă a segmentului posterior este legată de faptul că procesele
fermentative ce se desfăşoară în intestinul gros încep odată cu consumul de furaje
uscate.
Tubul digestiv se modifică în funcţie de vârstă, greutate şi mod de hrănire. Deci
la iepuraş, pe perioada lactaţiei stomacul are o pondere relativ mare în comparaţie du
celelalte segmente ale tubului digestiv pentru că este nevoie de un rezervor de stocare
a laptelui în cantitate relativ mare. Sunt opinii ce susţin că masa tubului digestiv se
11
opreşte din creştere la greutatea de 2 kg. La iepuroaice, în cursul unui ciclu de
reproducţie tubul digestiv oscilează foarte mult.
În perioada de lactaţie, tubul digestiv se dezvoltă mai mult din cauza adaptării
acestuia la o ingestie de alimente mai accentuată. La femela adultă nu au fost
observate modificări de lungime sau de greutate, fiind comparabile cu cele observate
la vârsta de 11 săptămâni.

1.3.6. Particularităţile aparatului reproducător


La iepuri diferenţierea gonadelor începe la fetus în a 14-15 zi de dezvoltare
embrionară şi continuă după naştere, până la instalarea maturităţii sexuale.
La masculi - la naştere testiculele sunt coborâte în cavitatea abdominală. Ele
coboară în scrotum în apropierea maturităţii sexuale şi rămân acolo cât timp animalul
este în reproducţie. Iepuroiul are posibilitatea să-şi retragă testiculele în cavitatea
abdominală în cazul întreruperii activităţii sexuale de frică sau în timpul bătăilor cu
alţi masculi.
Spermatogeneza începe la vârsta de 40-50 zile, testosteronul începe să fie
secretat la 42 zile, iar primii spermatozoizi apar în ejaculat după 85 zile, dar au o
posibilitatea slabă de fecundare şi un mare procent de anomalii.
Primele încercări de comportament sexual se manifestă la vârsta de 60-70 zile,
în schimb monta propiu-zisă cu fecunditate survine după 150 zile (105-120).
Instalarea maturităţii sexuale este variabilă funcţie de rasă şi condiţiile de
creştere (alimentaţie şi microclimat). Animalele sunt pe deplin maturizate după 140
zile (20 săptămâni). Cantitatea de spermă oscilează între 0,3-1,5 ml/ejaculat cu o
densitate medie de 200 milioane de spermatozoizi (150-500 milioane). Un
spermatozoid este lung de 57µ, iar capul acestuia este de 6,5 µ.
Aparatul genital la masculi cuprinde:
1. gonade
2. căi genitale (epididim, canal deferent, uretră)
3. glande anexe
4. organ copulator
Testiculele sunt situate în regiunea perianală, sub anus, au o formă alungită,
acoperite parţial de epididim a cărui coadă este detaşată, având aspectul unui
apendice de formă conică. Sunt plasate în burse puţin vizibile la exterior şi orientate
cu marele ax vertical. Testiculele au o lungime de 3-3,5 cm, cu diametrul de 1-1,5 cm
şi o greutate de 1,5-2 g. Testiculele ca greutate, reprezintă circa 1/1000 din greutatea
vie a animalului.
Epididimul este voluminos şi aderă de testicul pe toată întinderea sa cu excepţia
cozii care este neaderentă şi detaşabilă la polul inferior al gonadei.
Canalul deferent are o lungime de 12-15 cm şi se deschide în uretră la nivelul
coliculului seminal. În porţiunea sa terminală se dilată pe o lungime de circa 2 cm,
formând ampula canalului deferent în mucoasa căreia se află glande ce secretă un
produs mucos, filant.
Canalul ejaculator este scurt şi se deschide pe peretele superior al uretrei
pelvine, la nivelul unui colic seminal (verum montarum).

12
Uretra este un conduct urogenital lung de 12-13 cm, fără particularităţi.
Penisul are o lungime de circa 8 cm, din care 4-5 cm reprezintă porţiunea fixă.
Furoul este prevăzut cu glande prepuţiale, dispuse sub piele. Corpii cavernoşi sunt
înconjuraţi de o albuginee îngroşată ce formează în interiorul organului un sept
medial. Pe traiectul uro-genital se deschid glande anexe.
Glandele anexe prin produsul lor formează în mai mare parte plasma seminală.
Aceste glande sunt: prostata, glandele seminale şi glandele bulbo-uretrale (Cooper).
Prostata este foarte voluminoasă, prezentând 2 lobi laterali şi unul median.
Produsul de secreţie îl varsă în uretră prin 4 canale.
Glandele bulbo-uretrale sunt bine dezvoltate, de formă ovoidă sau rotunjită,
acoperite cu un muşchi compresor redus. La iepuri întâlnim aşa numitul uter masculin
rezultat din dezvoltarea canalelor lui Müller prezente doar la femele.

Dezvoltarea glandelor la femele


La fătare, formarea ovogoniilor este definitivă, dar ovogeneza debutează la o zi
la fătare. Foliculii primari apar după 13 zile de la fătare, iar foliculii terţiari după 65-
70 zile de la fătare.
Aparatul genital femel se compune din:
- gonade (ovar);
- căi genitale.
Ovarele sunt situate în cavitatea pelvină, simetrice, de formă oval-alungite, de
dimensiuni reduse 1-1,5 cm şi greutate de 0,1-1 g, funcţie de vârsta şi activitatea
reproductivă. Ovarele sunt dispuse în afara burselor ovariene, cu suprafaţa neregulată
din cauza numeroşilor foliculi ovarieni în diferite stadii de dezvoltare.
Oviductele (trompele uterine) sunt foarte lungi, de 10 cm, flexuoase, iar
pavilionul trompei extrem de dezvoltat cu rol în procesul de fecundaţie.
Uterul la iepuroaică este de tip “duplex” format din 2 coarne uterine lungi
continuate fiecare cu câte un cap şi gât care se deschid separat în vagin. Se poate
spune că sunt 2 utere ce se unesc în partea posterioară formând uterul propiu-zis,
măsurând 8-12 cm lungime.
Vaginul este plat, având o lungime de 6-8 cm. Mucoasa vaginală este de
culoare roz, prezintă nişte falduri longitudinale, iar în peretele ventral (în apropiere de
meatul urinar) se observă 2 orificii ale canalului Gärtner.
Vestibulul vaginal.
Mucoasa acestuia se pliază şi formează 2 perechi de labii ale vulvei (o pereche
mare şi una mică), iar clitorixul foarte dezvoltat.
Important de reţinut este faptul că această formaţiune se confundă penisul de la
mascul ce este în repaus este mic şi orientat caudal.

1.3.7. Glandele cu secreţie internă


Glandele tiroide sunt mici, turtite, ascunse sub muşchiul sternomastoidian
întânzându-se de la primul până la al8-lea inel traheal. Elaborarea hormonului
tiroxină este în funcţie de vârsta animalului. Astfel la vârsta de 4 săptămâni este de
8 mg/zi, iar la 48 de săptămâni este de 21,9 mg/zi.

13
Paratiroida externă este alungită fusiformă situată spre extremitatea orală a
tiroidei sau sub această extremitate, în timp ce paratiroida internă, este prinsă la faţa
medială a treimei proximale a tiroidei.
Timusul este bilobat şi mai dezvoltat la animalele tinere.
Glandele suprarenale au o formă discoidală, culoare galbenă, cântăresc 0,15-
0,30 g, şi au dimensiuni de 1/0,7/0,3 cm, conţinând 200 mg acid ascorbic.
Epifiza măsoară 5x3 mm şi reprezintă 0,0016% din greutatea corpului. Ca şi la
alte animale este formată din trei lobi, iar proporţia dintre lobi este următoarea: lobul
anterior reprezintă 73,5%; lobul posterior 14,1%; lobul intermediar 12,4% din
întreaga hipofiză.

1.3.8. Particularităţile aparatului urinar


Rinichii sunt foarte mici (greutatea lor este de 180-400 mg) reprezentând 1/6000
parte din greutatea corpului, au o formă ovală cu hilul turtit şi îngust. Au culoarea
crem-ciocolatie. Corticala este de două ori mai mare decât medulara. Prezintă
6-8 piramide renale delimitate prin intermediul vaselor intralobulare. Creasta renală
este groasă şi proeminentă
Vezica urinară este situată în cavitatea abdominală şi poate depăşi în partea
cranială ombilicul, când, este în stare de plenitudine. Este lipsită de ligamente.
Reacţia urinei este alcalină cu pH-ul 8. Compoziţia acesteia (după Zapadniuc şi col.,
1974) este următoarea: densitate 1,019; azot total 0,75; uree 0,10g%; creatinină
0,006g%; CaO 0,20 g%; P2O5 0,04; Cl 0,25 g%; Si 0,008 g%; cenuşă 1,11%.

1.3.9. Particularităţile aparatului circulator


Cordul are 3,5-3,8 cm lungime şi un diametru de 2,2-2,5 cm, reprezentând 0,27-
0,29% din greutatea corporală. Marginea ventriculului drept este paralelă cu faţa
superioară a sternului.
Are o formă alungită cu vârful ascuţit. Cantitatea de grăsime subepicardică este
redusă. În atriul drept se deschid două vene cave craniale. Arterele bronhiocefalică şi
subclaviculară se desprind separat din crosa aortică.
Inervaţia cordului la iepure se deosebeşte de cea de la alte mamifere prin faptul
că prelungirile periferice care descind din trunchiul vagal spre inimă formează un
nerv senzitiv individualizat, nervul depresor al lui Cyon şi Ludwing.
Frecvenţa cordului este de 120-200 contracţii /minut, iar pulsul de
100-180 /minut în funcţie de vârstă, rasă şi greutate.
La iepurele sănătos, pulsul este de 140-150 mai, rar de 320-260 bătăi/minut.
La iepurele de 2 kg volumul sângelui care trece prin cord pe parcursul unui
minut este de 440 ml cu o viteză de scurgere a sângelui prin aortă cu secţiunea de
0,1 cm2 de 184 ml/secundă, iar viteza de curgere a sângelui prin carotidă este de
10-34 ml/secundă.

14
1.3.10. Particularităţi hematologice şi serologice
Volumul total al sângelui raportat la greutatea corpului este de 1/20 şi de
5-7 ml/100 g corp. Greutatea specifică a sângelui total este de 1,048-1,052, iar
vâscozitatea acesteia este de 5,4.
Compoziţia sânglui oscilează în funcţie de rasă, sex, vârstă şi condiţii de
întreţinere.
Numărul mediu de eritrocite diferă foarte mult de la autor la autor astfel: după
Marcu Elena (1993) 3,89x106, după Zapadniuc (1974) la 6,4-8,9 x 106 . Ele au o
formă biconvexă cu un diametru de 6,7-6,9 µ şi o viaţă destul de scurtă de 45-70 zile.
Acest aspect se corelează cu numărul mare de reticulocite care ating valori foarte
mari la iepurii tineri (1-2 luni) de 7,4% şi este mai scăzută la iepurii adulţi de 3,1%.
Vârsta animalelor influenţează în micămăsură parametrii eritrocitari. Hemoliza
începe cu o soluţie hipotonă de 0,5% clorură de sodiu şi este completă la 0,30 %.

Numărul de eritrocite şi formula leucocitară la iepuri (valori medii)

Nr. după Pârvu şi col. după J.Nemi după Marcu M. şi


Constante
crt. 1984 1986 col. 1993
f. 5,95 f.m. 3,83
6 m. 6,03 f.n. 3,93
1. Eritrocite x 10 /ml 5,50-6,33
t.f. 6,32 m.s. 3,94
m.t. 3,62
f. 7,6 f.m. 9,10
m.8,9 f.n. 12,78
2. Leucocite x 103/ml 9,7 la adulţi
t.f.7,6 m.s. 9,47
m.t. 7,01
f. 30,0 f.m. 48,83
m.27,9 f.n. 38,66
3. Heteofile % 35,0
t.f.28,9 m.s. 25,5
m.t. 42,6
f. 2,4 f.m. 10,0
m.3,0 f.n. 10,0
4. Bazofile % 2,9-9,0
t.f.2,5 m.s. 12,5
m.t. 3,8
f. 1,2 f.m. 1,33
m.0,8 f.n. 2,0
5. Bazinofile % 2,0
t.f.1,5 m.s. 1,5
m.t. 1,2
f. 62,8 f.m. 38,5
m.62,0 f.n. 47,0
6. Limfocite % 55,0
t.f.63,9 m.s. 59,0
m.t. 51,6
f. 3,5 f.m. 2,33
m.2,5 f.n. 2,00
7. Monocite % 4,0
t.f.2,7 m.s. 1,50
m.t. 2,80
f. 3,51 f.m. 1,48
m.2,90 f.n. 1,23
8. Trombocite x 103/ml 2,0-10,0
t.f.3,47 m.s. 1,74
m.t. 0,92
f - femele; m - masculi; t.f. - tineret femel; f.m. - femele multipare; f.n. - femele nulipare;
m.a. - masculi adulţi; m.t. - masculi tineri
15
Leucocitele pot prezenta variaţii foarte mari (4x14)x103 şi sunt în număr mai
mic la iepurii tineri. La vârsta de peste un an, majoritatea autorilor, arată o creştere a
numărului de leucocite cu peste 2000 mm3 faţă de tineretul sub 6 luni. Formula
leucocitară suferă de asemenea modificări odată cu înaintarea în vârstă.
Numărul mediu de heterofile este extrem de variat: 27,9-30,0% după Nemi
(1986); 8-50% după Hoffman; 25,5 - 46,83% după Marcu (1993). În primul an de
viaţă este mai scăzut, iar după vârsta de un an să crescă cu 100%. Caracteristica de
bază a sângelui la iepure este aspectul heterofilelor (neutrofile, pseudoeozinofile sau
amilofile) care au nucelu polimorf şi colorat în roşu albastru deschis. Citoplasma se
colorează în roz difuz şi conţine numeroase granule acidofile specifice care pot
fuziona cu un număr variabil de lizozomi primari. Lizozomii primari apar pe frotiu
sub formă de granule mari colorate în roşu intens.
Limfocitele diferă numeric foarte mult (20-90%) ele au acelaşi aspect
morfologic ca la alte specii, în schimb monocitele, eozinofilele şi bazofilele au un
aspect morfologic deosebit.
Monocitele se identifică uşor, deoarece sunt cele mai mari celule, nucleul lor are
formă ameboidală. Cromatina este colorată deschis, difuz. Citoplasma conţine
vacuale şi granule.
Bazofilele la iepure se deosebesc prin numărul şi aspectul morfologic
comparativ cu alte specii de mamifere. Iepurele este singurul animal domestic la care
numărul de bazofile este crescut, cu o valoare medie de 3,8-12,5% după Marcu Elena
(1993), 2,4-31% după Nemi (1986), 6,5-30% după Scermer (1967). Nucelul se
colorează în purpuriu, iar citoplasma are granule metacromatice roşii şi negre.
Eozinofilele prezintă granule caracteristice şi sunt mult mai mari decât
heterofilele. Granulele de eozinofile sunt de 3-4 ori mai mari decât granulele de
heterofile, şi intens acidofile.
Trombocitele oscilează foarte mult (din punct de vederte numeric) cu o medie de
0,29-0,35 x 106 după Nemi (1986), 0,2-1,0 x 106 după Pârvu (1984) ele reprezintă un
ciorchine mic de granulaţii azurofile înconjurate de o citoplasmă albastru-deschis.
Raportul granulocitelor/eozinofilelor este de 1/1.
Mielograma se prezintă astfel: mieloblaşti 6%; promilocite 10%; mielocite
amofile 9%; mielocite eozinofile 0,5%; mielocite bazofile 1,5%; polimorfonucleare
tinere 15%.
Hemogrlobina şi hematocritul sunt în cantitate mai mică la tineret. Concentraţia
medie de hemoglobină este de 11,6-13,5 g/dl (Pârvu, 1984), 13,1-13,7 g/dl (Nemi,
1986) şi 10,3-11,8 g/dl (Marcu, 1993). Este mai scăzută la iepurii tineri de 1-2 luni,
creşte până la vârsta de 6 luni şi apoi scade.
Hematocritul de asemenea, urmează o curbă ascendentă cu valori medii mai
scăzute la femele de 32-34,5%, iar la masculi este de 36-38,8%, după Marcu (1993).
Urai (1992) consemnează o variaţie de 37,0-41,6%.
VSH-ul la o oră este de 1,5 mm, la două ore de 2,5-4 mm, iar la 24 ore de
25-50 mm.
Timpul de coagulare este de 6-8 minute, iar timpul de regenerare de
50 sec/minut.

16
Datele din literatura de specialitate sunt foarte diferite în privinţa compoziţiei
biochimice a sângelui şi a serului sanguinde iepure.

Constantele eritrocitare la iepure (valori medii)

Nr. după Pârvu şi col. după J.Nemi după Marcu M. şi


Constante
crt. 1984 1986 col. 1993
f. 41,7 f.m. 34,5
m. 42,4 f.p. 33,3
1. Hematocrit % 43,1 la 4-6 luni
t.f. 43,0 m.s. 36,0
m.t. 38,8
f. 13,1 f.m. 10,93
13,6 la 4-6 luni m.13,7 f.p. 11,8
2. Hemoglobina g/dl
12,9 la adult t.f.13,5 m.s. 11,3
m.t. 11,48
f. 70,2 f.m. 92,07
m.70,9 f.p. 86,35
3. VEM fl. 65-72
t.f.68,2 m.s. 91,62
m.t. 116,58
f. 22,1 f.m. 29,31
m.22,7 f.p. 30,16
4. HEM pg. 20-23
t.f.21,4 m.s. 30,27
m.t. 34,48
f. 31,4 f.m. 31,74
m.32,0 f.p. 34,90
5. CHEM g/dl 30-33
t.f.31,4 m.s. 33,11
m.t. 29,35
f - femele; m - masculi; t.f. - tineret femel; f.m. - femele multipare; f.p. - femele primipare;
m.a. - masculi adulţi; m.t. - masculi tineri

Componenţa sângelui total şi a serului sanguin (după I. Sos)

Nr. crt. Componentele UM Sânge Ser


1. Substanţă uscată g 18,2 7,4
2. Hemoglobină g 12,3 -
3. Proteine g 2,5 5,4
4. Glucoză mg 103,0 165,0
5. Colesterină mg 61,0 55,0
6. Lecitină mg 283,0 176,0
7. Lipide mg 72,0 119,0
8. Acizi graşi mg 51,0 81,0
9. Acid fosforic nucelic mg 5,5 2,5
10. Natriu mg 280,0 330-444
11. Potasiu mg 211,0 19,26
12. Fier mg 43,0 -
13. Calciu mg 7,0 12,0
14. Magneziu mg 6,0 5,0
15. Clor mg 290,0 350-390
16. Acid fosforic total mg 99,0 24,0
17. Acid fosforic anorganic mg 165,0 7,0

17
CAPITOLUL 2

COMPORTAMENTUL LA IEPURI

2.1. Aspecte comportamentale la iepurele domestic


Comportamentul animal prezintă o importanţă deosebită pentru om, având rolul
de a trezi înţelegerea necesară pentru natura şi legitatea proceselor biologice. Omul
este cel care răspunde de îngrijirea şi protecţia animalului, care-i sunt încredinţaţi.
Atitudinea neraţională faţă de animale însoţită de ignorarea obiceiurilor naturale de
viaţă ale acestora, determină eşecuri în exploatarea lor.
Viaţa se desfăşoară după legi, iar comportamentul este dirijat de către sistemul
nervos. O bună parte al compartimentului dobândit este bazat şi pe experienţa de
viaţă; este un comportament condiţionat dintr-o sumă a proceselor de învăţare. Este
ştiut că fiecare individ, din primele ore după fătare, nou născuţii încep să depoziteze
informaţii care vor influenţa comportamentul lor de mai târziu.
Astăzi, se recunoaşte de toată lumea că unele trăsături comportamentale sunt
direct determinate de factori genetici. Aceştia determină comportamentul înnăscut
(moştenit) al fiecărui individ, consecinţă directă a însuşirilor speciei. Acest
comportament este practic identic la toţi indivizii aceleiaşi specii care răspund la un
anumit stimul.
Comportamentul este influenţat şi de mediul înconjurător, precum şi de o serie
de factori interni. S-a reuşit să se definească mai multe forme de comportament cum
ar fi:
•comportamentul consumului de hrană şi apă
•comportamentul de execuţie (eliminarea fecalelor şi a urinii)
•comportamentul sexual
•comportamentul care exprimă senzaţii (bună dispoziţie, frică, durere)
•comportamentul în timpul odiheni şi a somnului
•comportamentul faţă de alte animale (comportament social)
•comportamentul de cunoaştere a mediului înconjurător (compotamentul
teritorial)

18
Sistemul nervos central

Depozitarea [i
valorificarea
programelor determinate
genetic. Prelucrarea [i
depozitarea de informa]ii
din mediul `nconjur\tor
[i din interiorul
organismului.
Transpunerea `n realitate
a programelor `nn\scute
[i dobândite.

Consumul Eliminarea Comporta Igien\ Comporta Comporta


de hran\ [i fecalelor [i ment corporal\ ment ment de
de ap\ a urinii sexual [i odihn\ social cunoa[tere
a
teritoriului

Vom prezenta câteva dintre cele mai reprezentative aspecte comportamentale la


iepurele domestic. Menţionăm că la iepurele sălbatic tipurile comportamentale sunt
mult mai evidente decât la cel domestic. Cunoscând acest aspect putem influenţa prin
perfecţionarea tehnologiilor de creştere şi în general conduita personalului care este şi
îngrijitul acestei specii.
Un rol poate mai important decât variaţiile de mediu şi factorii zooeconomici
revine factorilor psihici. Iepurele are şi el universul sau psihic caracterizat prin factori
emoţionali, schimbarea personalului, de îngrijire, a furajelor, prezenţa vizitatorilor în
număr mare, schimbarea partenerilor în cuşti, pot declanşa reacţii violente din partea
iepurilor.
Animalele se organizează în societăţi după reguli şi obiceiuri precise, îşi
repartizează între ei sarcinile necesare traiului în comun. Această organizare
presupune diferite mijloace de comunicare, sunete, contacte, mişcări, semnale
chimice.
Acestea sunt utilizate de membrii grupului în scopul de:
- a introduce un anumit comportament ;
- a distribui şi repartiza anumite funcţii sociale între membrii grupului;
- de recunoaştere între membrii aceleiaşi colectivităţi.
Aceste substanţe chimice au fost cunoscute sub numele de feromoni, sunt
secretate de anumite glande cu secreţie externă. Acţiunea lor este se exercită asupra
organismului prin:
- inducerea unui anumit comportament;
- declanşând un anumit proces fiziologic. Sunt deci fenomene ce acţionează pe
cale olfactivă şi prin ingerarea.
19
Cei mai mulţi dintre factori sunt specifici unei specii şi acţionează în cantitate
mică.
Studii foarte intensante au fost efectuate asupra iepurilor din Australia, la care
s-a găsit o organizare ce o reaminteşte pe cea a insectelor. Cu această ocazie, s-a
descris existenţa unor glande situate sub bărbie şi glande situate în regiunea anală ce
eliberează feromoni, ce acţionează asupra indivizilor din colonie.
Iepurele sălbatic îşi marchează teritoriul în care trăieşte cu ajutorul urinii şi cu
un feromon eliberat în acelaşi timp cu fecalele. Crotinele sunt repartizate pe întreg
teritoriul astfel că toţi iepurii străini care pătrund în acest teritoriu sesizează mirosul şi
recunosc locul ca fiind ocupat. Pentru a marca obiectele prezente în teritoriu: cum ar
fi trunchi de arbori sau pietre, iepurele îşi freacă bărbia de aceste obiecte. Acest
semnal reprezintă puncte de recunoaştere pentru cei din colonie şi semnal de
avertizare pentru indivizii străini. Masculul posedă aceste glande situate sub bărbie,
mai dezvoltate decât la femelă; de asemenea indivizii ce ocupă un loc important în
ierarhia de grup au aceste glande mai dezvoltate decât ceilalţi.

2.2. Comportamentul social


Datorită unor duşmani numeroşi, iepurele săbatic şi-a fixat în comportament
anumite caractere ce se transmit eraditar. Este un animal preponderent nocturn,
evitând astfel o parte din duşmanii obişnuiţi. Sunt animale deosebit de fricoase şi
sperioase cu reacţii psihice puternice. Reacţionează imediat chiar violent, faţă de
prezenţa câinilor, a şobolanilor, la zgomote puternice şi neobişnuite.
Studiul comportamentului social a arătat că iepurele este un animal prietenos, se
ataşează de personalul de îngrijire, dar manifestă frică şi rezervă faţă de persoanele
străine. Iepurele sălbatic manifestă mai pregnant comportamentul social. El răieşte în
colonii, iar acesta este în primul rând o manifestare comportamentală este mai
accentuată la femele, care doresc să se asocieze mai ales în perioada de gestaţie.
În interiorul fiecărui grup se stabileşte o ierarhie, strictă, de tip liniar. Masculii
dominanţi joacă rol de reproducători activi. Rolul acestora este şi acela de a apăra
teritoriul de eventualii intruşi. Se pare că mărimea grupului se limitează la 2-3
masculi şi 3-4 femele. Dacă grupul a fost desfiinţat dintr-un motiv oarecare, femelele
se adună, se stabilesc într-un nou teritoriu formând un nou grup social.
Arealul şi configuraţia fiecărui grup sunt limitate de ambiţia şi puterea grupului.
O creştere semnificativă a densităţii populaţiei modifică aparent diferite zone ale
glandei suprarenale la ambele sexe (spre hipertrofie). Teoretic, aceast lucru semnifică
pierderea natriului prin urină, în cantitate mare, datorită secreţiei crscute de mineralo-
corticoizi. Fiind de durată acest aspect determină moartea. Natriul are rol în
metabolismul hidromineral şi datorită insuficienţei de hormoni mineralocorticoizi se
perturbă acest metabolism.
În condiţiile de supra-agromerare femelele, sunt cele ce mor în număr mai mare
decât masculii, deoarece pierd Na în cantitate mare, scad în greutate mult şi mor din
cauza conformaţiei glandei suprarenale ce prezintă zona glomerulară mai puţin
dezvoltată decât la masculi.

20
Aglomeraţia determină şi creşterea agresivităţii, scăderea duratei de viaţă, efecte
intim legate tot de activitatea glandei suprarenale. Densitatea mică are şi ea efecte
nefavorabile asupra individului. Astfel indivizii proveniţi din aceste medii sunt mai
slabi şi nu au putere de adaptare.

2.3. Comportamentul teritorial


Iepurii de vizuină pe un anumit teritroiu, pe care îl marchează, ca şi pe pui sau
congeneri, cu ajutorul unei ande, plasate sub mandibulă şi cu ajutorul urinei. Iepurii
sapă galerii, în care trăiesc în colonii, se odinesc ziua şi se refugiază în caz de alarmă.
În aceste galerii temperatura şi umiditatea sunt mult mai constante decât în exterior.
Înainte de fătare, femela sapă o galerie proprie în care îşi face cuibul, fată şi
alăptează. Atunci când apare, mai ales brusc, un fenomen neobişnuit (zgomot,
mirosuri, o prezenţă străină etc.), primul iepure care îl sesizează îi informează pe
ceilalţi membrii ai grupului, prin lovirea solului cu labele din spate.
Ţinând seama de aceste lucruri, adăpostul pentru iepurele domestic trebuie să fie
durabil, prevăzut cu un refugiu sau astfel conceput încât iepurii să nu aibă motive să
se ascundă, evitând orice fenomen care poate nelinişti iepurii. Atunci când iepurele se
introduce într-o cuşcă nouă, el o explorează, apoi o marchează cu mirosul propriul.

2.4. Comportamentul sexual


Iepuroaicele, având un anumit ciclu de comportament sexual, variabil de la un
individ la altul, nu acceptă întotdeauna masculul. De aceea, încercările de
împerechere trebuie să se repete adesea, antrenând numeroase deplasări ale
animalelor.
Atunci când se introduce un mascul în cuşca unei femele, datorită
comportamentului său teritorial mai accentuat, acesta începe prin explorarea şi
marcarea noului “teritoriu”, în timp ce femela încearcă să elimine intrusul. Dacă
invers, se introduce femela în cuşca masculului, ambele animale au reacţii imediate
de tip sexual. Împerecherea trebuie supravegheată, pentru a şti dacă femela a acceptat
monta.
Efectuarea împerecherilor necesită deci numeroase deplasări ale femelelor,
relativ uşurate temperamentului lor mai calm. De aceea, cuştile trebuie astfel
confecţionate încât introducerea şi scoaterea femelelor din cuşcă să se facă cu
uşurinţă, iar animalele să rămână vizibile în orice parte a cuştii, pentru supravegherea
montei. Amplasarea cuştilor trebuie să se facă astfel încât distanţele de parcurs să fie
cât mai scurte.

2.5. Comportamentul matern


Înainte de fătare, femela sapă o galerie proprie, în care îşi face cuibul, fată şi
alăptează. Iepuroaica domestică neavând în general această posibilitate trebuie să i se
amenajeze o zonă specială sau de preferat, o cuşcă de fătare, care reproduce

21
aproximativ galeria de fătare, cu dimensiuni care să permită fătarea şi alăptarea. Ea
trebuie menţinută minim 15 zile şi se scoate ţinând seama de dezvoltarea coordonării
motrice şi capacitatea de termoreglare a iepuraşilor.

2.6. Comportamentul alimentar


Lucrările de cercetare au arătat că iepurele tinde să bea şi să mănânce pe tot
parcursul celor 24 ore, cu o predominanţă nocturnă. Din această cauză, hrana şi apa
trebuie să se găsească în permanenţă la dispoziţia animalelor, iar hrănitorile trebuie să
fie astfel concepute încât să protejeze alimentele de murdărire, care se va produce
sigur dacă hrana se aşează pe sol.
În afară de acestea, începând din a treia săptămână de viaţă, iepuraşii încep să
mănânce din nutreţul mamei lor. Fiind mici, ei pot intra cu uşurinţă în hrănitor, unde
le place faorte mult să stea, murdărind furajul. Modul în care se construiesc
hrănitoarele trebuie să ţină seama şi de acest lucru.
Practic, aceste caracteristici obligă pe crescător să dozeze fiecare cuşcă cu
hrănitor, adăpătoare şi eventual hrănitor pentru fibroase. Ele trebuie să permită cu
uşurinţă accesul animalelor la hrănire, adăpare şi al îngrijitorului pentru aumplere. De
aceea, aceste utilaje se aşează adesea pe peretele frontal al cuştii, limitând însă
vizibilitatea şi acesul la cuşcă.
Iepurele sugar este alăptat o singură dată pe zi, timp de 2-3 minute, arareori de
2 ori/zi. Când cantitatea de lapte este insuficientă, iepuraşii încearcă să sugă de câte
ori mama intră în cuib, dar acesta reţine laptele.
Din a treia săptămână de viaţă, încep să mănânce din nutreţul mamei şi să bea
apă dacă au la dispoziţie. În câteva zile ingesta de nutreţ o depăşeşte pe cea de lapte.
Survin extraordinare modificări de comportament alimentar: iepuraşul trece de la un
supt/zi, la un număr mai mare de reprize de ingerare de nutreţ şi apă, mai mult sau
mai puţine alternante, repartizate neregulat de-a lungul zilei.
Numărul de reprize de hrănire este relativ constant până la 12 săptămâni (39-40
reprize/zi) şi tinde să scadă uşor după acea (34 reprize/zi). Durata totală de hrănire
este de peste 3 ore/zi la 5 săptămâni după care scade rapid la sub 2 ore/zi.
O mare parte din hrana zilnică şi anume 2/3, este consumată în timpul nopţii, cu
vârful de consum predând stingerea luminii. O dată cu vârsta se accentuează
caracterul “nocturn” al comportamentului, scade numărul de reprize de hrănire din
perioada de iluminare şi se prelungeşte hrănirea pe timpul nopţii.
Cantitatea de apă şi hrană consumată depinde de natura furajelor, vârsta, starea
fiziologică, nivelul productiv al animalelor, temperatura ambiantă etc.
Pe parcursul unui ciclu de reproducţie, consumul spontan de hrană al unei
iepuroaice variază mult, fiind minim, până la oprirea completă, în apropierea fătării.
În aceeaşi perioadă, consumul de apă nu se întrerupe. După fătare, consumul de hrană
creşte foarte rapid, putând atinge peste 100 g SU/kg greutate vie/zi, iar consumul de
apă 200-250 g/kg greutate vie/zi. Consumul de hrană al iepuroaicei, simultan gestantă
şi în lactaţie, este egal cu cel al iepuroaicei care este doar în lactaţie.

22
Evoluţia comportamentului alimentar la iepuri masculi Neozeelandez alb, între vârsta
de 6-18 săptămâni având apă şi nutreţ granulat la discreţie şi 20°±1°C în adăpost
(după Prud hon, 1975)
Vârsta în săptămâni
Specificare 6 12 18
Aliment solid (89% SU)
Cantitate totală (g/zi) 98 194 160
Numărul de reprize/zi 39 40 34
Cantitate medie/repriză (g) 2,6 4,9 4,9
Apă de băut
Cantitate totală (g/zi) 153 320 297
Numărul de reprize/zi 31 28,5 36
Raport apă/nutreţ (SU) 1,75 1,85 2,09
Greutate medie a unei reprize (g) 5,1 11,5 9,1
Conţinut de apă zilnică pentru consumul de 65,3 66,4 58,8
nutreţ solid+apă (%)

Ingesta de hrană şi apă este dependentă şi de temperatura ambiantă. Astfel dacă


temperatura scade de la 18°C la 5°C consumul creşte de la 160-170 g/zi, dacă creşte
la 30°C consumul scade la 120 g/zi.
Consumul de apă creşte de la 330 g/zi la 5°C la 390 g/zi la 30°C

Consumul de hrană şi apă al iepurilor în creştere, în funcţie de temperatura ambientală


(după Eberhart, 1980)
Temperatura ambiantă (°C)
Specificare 5 8 30
Umiditatea relativă (%) 80 70 60
Consum nutreţ granulat (g/zi)1 182 158 123
Consum apă (g/zi) 328 271 386
Raport apă/hrană 1,8 1,71 3,14
Spor mediu în greutate (g/zi) 35,1 37,4 25,4
1
nutreţ combinat granulat cu 20% proteine brute şi 11% celuloză brută (bogat în proteine şi
energie)

Atunci când temperatura creşte, numărul de reprize de hrană şi apă/zi descreşte.


Astfel, de la 37 prize de hrană la 10°C, se ajunge la 27 prize/zi la 30°C. Cantitatea de
hrană/priză descreşte, în timp ce cantitatea de apă/priză creşte. Dacă apa de băut
lipseşte şi la dispoziţia iepurelui sunt numai nutreţuri uscate, consumul de hrană se
opreşte complet.
Iepurele adult poate supravieţui lipsei complete de apă, fără alterarea ireversibilă
a funcţiilor vitale 4-8 zile, timp în care îşi reduce greutatea cu 20-30%.
Dacă lipseşte hrana şi au apă de băut, iepurii pot supravieţui 3-4 săptămâni.
Distribuirea de sareîn apă (în proporţie de 0,45%) reduce acest supraconsum de apă.
Deci, iepurele este foarte rezistent la sete, dar orice limitare a cantităţii necesare de
apă, provoacă reducerea ingestei de hrană şi în consecinţă a performanţelor.
Ingerarea cecotrofinelor, atât la iepurele domestic cât şi la cel sălbatic, apare la
vârsta de aproximativ trei săptămâni, în momentul în care animalele încep să

23
consume nutreţ. Preferinţele alimentare ale iepurilor ţin seama de criterii uneori
dificil de prevăzut. Astfel, atunci când se distribuie la alegere lucernă deshidratată şi
un nutreţ concentrat, iepurii preferă lucerna. Când li se pune la dispoziţie lucernă
deshidratată şi boabe de porumb uscat, alegerea se îndreaptă 65% spre lucernă şi
35% spre porumb.
Pentru lucernă şi ovăz raportul este de 60-40. Dacă boabele de porumb se
umezesc, proporţia de consum a acestora creşte la 40-50%. Atunci când li se prezintă
iepurilor nutreţ combinat conţinând lucernă deshidratată, cu diferite nivele de
saponine, deci mai mult sau mai puţin amar, aceştia aleg nutreţurile cu un grad de
amărăciune relativ ridicat, refuzat de şobolani sau de porci (Cheeke ş.a. 1977).
Dacă li se oferă paie şi nutreţ concentrat, iepurii preferă nutreţul concentrat. Nu
ştiu să-şi ajusteze ingesta de fibroase pentru o creştere maximă şi de aceea crescătorul
trebuie să restricţioneze cantitatea de concentrate sau, în general din furajul preferat,
cum este cazul unor furaje verzi cu valoare nutritivă redusă.
Tineretul carenţat în aminoacizi cu sulf sau în lizină, care are la dispoziţie apă
curată şi o soluţie din aminoacidul deficient, bea de preferinţă soluţia de aminoacid şi
are o creştere similară cu cel ce primeşte nutreţ echilibrat.

2.8. Consideraţii asupra gustului şi mirosului la iepuri


Un rol important în perceperea gustului îl au mugurii din papilele gustative şi
enzimele secretate de mugurii din papilele foliate ce sunt mai numeroase la această
specie. Perceperea gustului depinde şi de proprietăţile moleculare ale substanţelor
ingerate. Cationii şi anionii (împreună) sunt consideraţi răspunzători de gustul
“sărat”. Cationii singuri sunt cei ce aduc gustul străin al sării în gusturile complexe
(dulce-amar, sărat-dulce ş.a.).
Perceperea gustului depinde şi de temperatură. Sensibilitatea gustativă este
“dublată” între 10-20°, este constantă între 20-30° şi diminuează între 30-40°.
Sensibilitatea pentru gustul “amar” şi “sărat” scade când creşte temperatura.
Perceperea pentru gustul acid şi dulce creşte odată cu temperatura. Menţionăm că
aceleaşi enzime care au fost descoperite în mucoasa bucală sau găsit şi-n cea nazală,
demonstrând că între gust şi olfactie este o legătură; rămân să se stabilească
modalităţile prin care interacţionează.
În privinţa mirosului se consideră că el joacă un rol important în
comportamentul social al iepurelui. De exemplu iepurii tineri disting cu pregnanţă
mirosul, produs de mama lor, în comparaţie cu alte mirosuri străine. Într-un teritoriu
străin, după miros se poate distringe locul de depozitare al dejecţiilor faţă de locul de
păşunat.
Mirosul emanat de membrii unui grup constituie un semnal de avertizare pentru
alţi indivizi. Când iepurele nu are activitate socială dejecţiile lui sunt slab odorate. În
perioada de reproducere, masculii depistează femela în călduri şi după miroul lăsat de
aceasta pe locurile pe unde a trecut. Intensitatea mirosului oscilează de la un iepure la
altul funcţie de vârstă, sex şi la schimbarea anotimpurilor.
La tineret, mirosul este mai dezvoltat decât la adulţi, de asemenea la masculii
castraţi este mai slab decât la femele.
24
2.9 Stresul şi implicaţiile lui în creşterea iepurelui
Fenomenul de stres şi importanţa lui în exploatarea iepurilor de casă
Se ştie că iepurele este un animal fricos, aflat tot timpul în stare de alarmă,
aceasta făcându-l anxios. Această atitudine este influenţată de o serie de
particularităţi fiziologice, care obligă crescătorul la o conduită tehnologică aparte.
Deconsiderarea multă vreme a acestor particularităţi a determinat mari eşecuri în
creşterea iepurilor
La iepure se rupe foarte uşor echilibrul neuro-endocrin de unde rezultă şi
sensibilitatea sa exagerată la factorii de stres. Orice modificare începând cu mediul
,mirosurilor străine, teama şi alte modificări ambientale fie ele cât de mici şi aparent
fără importanţă, constituie pentru iepuri factori de stres ce adeseori pot să-i cauzeze
moartea.
Pe scurt mecanismele ce stau la baza declanşării fenomenului de stres se
prezintă astfel: apare în urma activităţii de stres, factori aşa numiţi agresivi. Sunt
clasificaţi în 3 grupe:
1. factori somatici - căldura, zgomotele, frigul, diferite traumatisme;
2. factori psihici - frica, diferite pericole, suprasolicitarea, anxietatea;
3. factori zooeconomici: condiţii nesatisfăcătoare de întreţinere şi exploatare,
izolarea.
Aceşti factori sunt înregistraţi de receptorii iepurilui (auz, văz, miros),
determinând SN să influenţeze activitatea glandei suprarnale, în sensul secretării unei
cantităţi mai mari de adrenalină.
Efectul adrenalinei se manifestă în faza de alarmă prin:
- creşterea presiunii arteriale;
- tahicardie;
- stare congestivă generalizată ce favorizează instalarea sindromului digestiv şi
respirator;
- diminuarea până la oprire a peristaltismului intestinal.
Un dezechilibru a pH-lui intestinal în direcţia alcalozei digestive, ce favorizează
dezvoltarea unei flore colibacilare, lezarea integrităţii cocidiilor, hemoragii, necroze,
enterite şi enterotoxiemie.
Produce un efect congestiv la nivelul corneţilor nazali (ce sunt foarte dezvoltaţi
şi puternic vascularizaţi), şi se traduce prin inflamaţii, jetaj, înmulţirea exagerată a
germenilor saprofiţi din genul saprofiţilor din genul BORDETELLA şi
PASTEURELLA. Acest tablou se caracterizează în faza de alarmă şi durează puţin.
În faza a II-a de [oc adrenalina produce o reacţie neuro-vegetativă ce se
repercutează asupra metabolismului glucozei şi a ionilor sanguini prin creşterea
potasiului şi scăderea sodiului, care în final se traduce prin ruperea echilibrului acido-
bazic, cu deplasarea spre acidoză. Starea de acidoză provoacă deshidratarea
organismului şi perturbarea oxigenării pulmonare. Este faza de intensificare a
catabolismului.
În încercarea de a lupta contra perturbaţiilor provocate de adrenalină şi de a găsi
şi o soluţie, organismul prin intermediul hipofizei solicită corticosuprarenala să
secrete:
25
- cortizon, pentru a lupta împotriva inflamaţiilor de la diferite nivele;
- aldosteron pentru a restabili echilibrul mineral, pH-sanguin şi echilibrul Na/K
pentu normalizarea filtrării la nivelul rinichilor.
Această fază de rezistenţă a organismului este foarte variabilă şi depinde în
special de acţiunea agresorului şi e capacitatea fiecărui organism de a se mobiliza.
Cea de-a III-a faxă este faza de epuizare, după ce întreaga energie de adaptare a
organismului a fost epuizată. Puterea de adaptare a organismului fiind limitată se
ajunge la epuizare. Această fază precede moartea.

26
CAPITOLUL 3

ALIMENTAŢIA IEPURILOR

Hrănirea iepurilor în funcţie de starea fiziologică, vârstă şi dezvoltare


corporală.
Nutreţuri folosite în alimentaţia iepurilor şi sistemul de hrănire
Se spune în general despre iepuri că sunt puţini puternici, opinie bazată pe
faptul că valorifică în condiţii bune, resurse furajere existente.
Un factor important în creşterea eficienţei iepurilor este cum am spus
alimentaţia funcţie de starea fiziologică, vârstă, dezvoltare corporală.

3.1. Hrănirea iepuroaicelor gestante


Sistemul de hrănire diferă funcţie de sistemele de creştere astfel: în sistemul
extensiv iepuroaicele gestante se hrănesc funcţie de sezon şi de sortimentele de furaje
existente în fiecare perioadă a anului.
Vara cerinţele se asigură administrându-se 600-700 g nutreţ verde, 50 g grăunţe
de cereale (orz, grâu), 20-50 g concentrate industriale (tărâţe, turte soia sau fl.soarelui
şi supliment mineral.
Iarna cantităţile administrate sunt de 125-175 g fân de lucernă sau trifoi, 100 g
sfeclă sau 100-150 g morcov, 30-40 g grăunţe sau şroturi şi supliment 1-3 g cretă cu
1-3 g fosfaţi.
În sistemul intensiv furajarea se face pe bază de furaje concentrate. Acestea
intră în componenţa reţetelor. În ţări cum ar fi SUA, Franţa, Italia, Danemarca aceste
reţete asigură 2400-2600 Kcal ED/kg, 15-18 % PD şi 12-14% CB.
În sistemul intensiv alimentaţia femelelor este foarte importantă pentru că atât
aubalimentaţia cât şi supraalimentaţia determină tulburări, în primul ea produce un
sindrom de cetoză la femelele tinere, iar al doilea caz produce obezitate. Tineretul ce
rezultă de la asemenea femele este susceptibil la îmbolnăviri şi posedă o capacitate de
hrănire diminuată.
O practică modernă de furajare este restricţionarea femelelor gestante cu efect
benefic asupra procesului de reproducţie. Prezintă interes restricţionarea în săptămâna
a 4-a de la fătare, pentru că determină un consum de furaj mai mare la tineret.
Restricţionarea are ca scop diminuarea nivelului energetic al raţiilor furajere.

27
3.2. Hrănirea iepuroaicelor în lactaţie
Vara această categorie se hrăneşte cu furaje existente în gospodărie la care se
adaugă grăunţe şi supliment mineral.
Un exmplu de raţie în această perioadă ar cuprinde 1000-1400 g nutreţ verde şi
70-100 g grăunţe şi asigură necesarul energetic şi nutritiv. De reţinut este faptul că în
cazul administrării lucernei sau a trifoiului sunt recomandate grăunţele de orz şi
porumb, iar dacă se administrează gramineele sau coletele şi frunzele de sfeclă;
adaosul de cereale va fi format din furaje bogate în proteină (cum ar fi: şrot, tărâţe).
Suplimentul mineral este format din cretă furajeră sau fosfat dicalcic 5 g/zi.
Iarna se poate administra 2-250 g fân şi 3-400 g suculente. În acest caz se ţine
cont de tipul de fân, dacă se administrează cel de lucernă se dă 50-60 g de grăunţe de
porumb sau orz, iar dacă fânul este de graminee se dă 50-70 g tărâţe sau şroturi.
În sistemul intensiv, se utilizează furaje concentrate granulate ce asigură 2600-
2700 kcal ED/kg, 17-18% PB şi 12% CB. În general furajul este administrat ad
libitum, cu toate că există riscul apariţiei enritei la pui. Consumul de furaj depinde de
numărul de produşi şi de greutatea iepuroaicei. Cercetările au arătat că o iepuroaică
de 4,5 kg care alăptează 7 pui, consumă în jur de 520 g furaj/zi.

3.3. Hrănirea reproducătorilor în repaus


Pentru cei doi reproducători, în această perioadă raţiile administrate trebuie să
asigure întreţinerea funcţiilor vitale. În sistemul gospodăresc vara, se administrează
furaje verzi 500-600 g/cap/zi, iarna 100 g de fibroase şi suculente 150-200 g/zi şi
precum şi cantităţi moderate de furaje concentrate. În general, structura raţiei va
cuprinde 80% din substanţa uscată, furaje de volum, rest concentrate.
În sistemul intensiv, furajele granulate trebuie să asigure 2400 kcal ED/kg,
12-13% PB, 14-16% CB chiar 20%.
Georgeoni, recomandă în această perioadă 32-33 g nutreţ granulat pentru 1 kg
masă corporală.

3.4. Hrănirea reproducătorilor în perioada de activitate sexuală


Această perioadă se caracterizează prin cerinţe nutritive ridicate, iar furajul
trebuie să fie de bună calitate şi să asigure o spermatogeneză ridicată.
În sistem extensiv, vara, se administrează nutreţ verde 600-800 g/zi, iarna fân
de lucernă 1-150 g/zi, sfeclă sau morcov 100 g/zi/cap la care se adaugă ovăz 50 g
indiferent de sezon şi 2-3 g/zi fosfat disodic sau dicalcic şi 1g sare.
În sistem intensiv furajele concentrate trebuie să realizeze următorii indici de
calitate: 2500 kcal ED/kg, 16-18 % PB, 12-14% CB. Într-o zi un iepure de
reproducere consumă 220-230 g furaj combinat.

28
3.5. Hrănirea tineretului cunicul
Această perioadă se caracterizează prin hrănire diferită, funcţie de perioada de
vârstă a puilor. Astfel specificul nutriţional poate fi împărţit în 3 subperioade:
hrănirea cu lapte; hrănirea mixtă şi pe perioada de înţărcare.
Colostrul produs în primele zile este bogat în SU - 25-32%, proteine - 12-14%
şi mai ales grăsimi (11-21%). Consumul de lapte creşte de la 6-8 g în primele zile la
30-35 g la vârsta de 18-21 zile, după care scade treptat. Suptul se face o dată pe zi,
atunci când vrea mama, şi durează 3-5 minute. O particularitate a suptului la iepuri
este faptul că iepuraşii nu-şi păstrează locurile fixe, în timpul suptului, ei schimbând
locurile; astfel o femelă poate alăpta mai mulţi pui decât îi permite numărul de
sfârcuri (8-10).
Se remarcă la femelele cu mulţi pui, tendinţa de a consuma mai de timpuriu şi
alte furaje decât laptele matern, comparativ cu femela cu pui puţini. Puii rămaşi
orfani se pot alăpta cu ajutorul unei pipete sau cu o sticluţă cu lapte de vacă, capră
sau înlocuitori.
Hrănirea mixtă (lapte +furaje vegetale)
Până la 16-18 zile iepuraşii se hrănesc cu lapte matern. Odată cu scăderea
producţiei de lapte începând cu a 20-21-a zi de lactaţie se impune consumul şi a altor
furaje. De aceea iepuraşii trebuie să aibe acces la furaje verzi, vara, fânuri de
leguminoase, concentrate (orz decorticat sau furaje combinate granulate).
Înţărcarea este un factor de stres, atât pentru femela mamă cât şi pentru pui.
Există mai multe sisteme de înţărcare, dar din punct de vedere fiziologic se
recomandă ca vârsta să fie de 28-30 zile. Acest lucru se explică prin faptul că
începând cu a 24-a zi de viaţă devine funcţională amilaza pancreatică şi deci,
amidonul din furaje poate fi valorificat. Odată cu consumul de fibroase se
declanşează şi fenomenul de cecotrofie.

3.6. Hrănirea tineretului pentru producţia de carne şi reproducţie


Între cele două tipuri de producţii sunt diferenţe mici. În sistemul gospodăresc
vara se administrează 350-600 g furaj verde/zi, 30-60 g concentrate, turte de floarea
soarelui, porumb, 1 g fosfat dicalcic şi 0,5-1 g sare. Aceste cantităţi sunt pentru
iepurii crescuţi pentru producţia de carne. Iepuraşii ce vor deveni reproducători,
primesc vara, funcţie de vârstă, 350 g nutreţ verde până la 1-2 luni, 800 g până la 4-5
luni, concentrate 20-30 g/zi + 1g carbonat sau fosfat dicalcic şi 0,5-1g sare.
Iarna: 75-200 g fân de lucernă sau 100 g fân de graminee şi 40 g/zi porumb sau
50 g turte fl.soarelui., 1 g fosfat dicalcic şi 0,5-1 g sare. Pentru cei destinaţi
reproducerii, iarna primesc 75-200 g/zi fibroase, 50-100 g morcov sau sfeclă şi
20-30 g grăunţe, 1 g fosfat dicalcic şi 0,5-1 g sare.
În sistemul intensiv de creştere a iepurilor de carne, hrănirea se face până la 10
săptămâni identic pentru ambele categorii şi anume: furaj granulat ce trebuie să
asigure 2500-2600 kcal/kg, 16-18% PB şi 12-14% CB. Pentru a se evita îngrăşarea se
practică restricţionarea până la vârsta de 5 luni.

29
3.7. Furajele folosite în hrana iepurilor
Iepurii sunt animale puţin pretenţioase din punct de vedere al alimentaţiei. În
hrana lor se utilizează un sortiment variat de furaje, ceea ce permite alcătuirea unor
raţii economice.
Funcţie de provenienţa lor, nutreţurile se pot clasifica în trei categorii:
- furaje de origine vegetală (suculente, fibroase, boabe de cereale);
- furaje de origine animală (făinuri, laptele şi subprodusele lui);
- furaje de origine minerală (cretă furajeră, sarea de bucătărie ş.a.).
•Furajele verzi
Reprezintă un component important al raţiei, mai ales vara. Se utilizează
ierburile de pe pajişti, leguminoasele cultivate (lucerna, trifoi). Un kg nutreţ verde
asigură 0,12-0,22 UN (315-496 kcal ED, 10-12 g PD, 4,5 g Ca, 0,7 g P, 40-50 g
caroten. Furajul verde poate reprezenta 50-100% din structura raţiei pe timp de vară.
Adulţii consumă 800-1800 g/zi, funcţie de compoziţia floristică şi de provenienţă,
tineretul reproducător 350-450 g/zi, 2-3 luni sau 4-5 luni 700-1000 g/zi. Aceste furaje
se administrează proaspete, fără plante toxice şi fără impurităţi telurice. Trebuie să
provină de pe terenuri netratate cu pesticide sau cu îngrăşăminte azotate în exces.

Furajele fibroase
Sunt importante în furajare favorizând dezvoltarea tubului digestiv la tineret şi
la adulţi şi întreţine activitatea microflorei din cecum. Este de preferat fânul de trifoi,
pentru că în cazul celui de lucernă se consumă mai des frunzele producându-se mare
risipă.
Funcţie de compoziţia botanică şi de procentul de substanţă uscată, 1 kg fân
asigură 0,40-0,60 UN şi 10-60 g PD la fânul natural; 60-90 g PD la fânul de graminee
şi 90-130 g PD la fânul de leguminoase.
Fânul asigură organismului necesarul de substanţe nutritive, celuloză şi un
volum corespunzător al raţiei.
În sistemul de furajare cu raţii din gospodărie, pot avea o pondere de 40-50%
din raţia zilnică. Consumul zilnic este de 100 g la iepurii adulţi şi în repaus; 100-150
g la femele gestante, 250-300 g la femele în lactaţie, iar la tineret 50-75 g pentru
vârsta de 2-3 luni şi 100-200 g la 4-5 luni.

Furajele grosiere
Sunt folosite în furajare mai ales pentru a corecta consumul de substanţă uscată
sau de celuloză şi ca măsură de igienă alimentară în cazul apariţiei enteritelor.
Paiele introduse în raţie în proporţie de 20-25% diminuează valoarea biologică
şi digestibilitatea substanţelor organice şi măresc ingstia de furaje. De asemeni scăde
indicele de conversie a hranei.

Rădăcinoasele şi tuberculiferele
Sunt furaje consumate cu plăcere datorită suculenţei lor (75-90%) şi a
conţinutului ridicat în glucide uşor fermentescibile, cu toate că aportul nutriţional este
redus. Se utilizează sfecla, morcovul şi varza cel mai frecvent, iar ocazional: mere,
pere, napi, cartofi fierţi.
30
Sfecla se poate administra în 300-400 g/zi adulţi şi 75-300 g /zi la tineret.
Frunzele se dau în cantitate minimă, pentru că au un conţinut ridicat în oxalaţi,
provocând enterite şi intoxicaţii.
Morcovul se administrează 300-400 g la femele gestante, 4-600 g la cele în
lactaţie şi 200-500 g la tineret. Restul de zarzavat se poate administra în cantităţi de
200-300 g la adulţi şi 50-200 g la tineret.

Grăunţe de cereale
Se utilizează pentru ridicarea nivelului energetic al raţiilor sau pentru
echilibrarea raportului energo-proteic pentru raţiile ce au în structură 40-50% fân. În
sistemul gospodăresc de creştere cantitatea maximă de grăunţe este de 50 g la iepuri
adulţi în repaus, 50-100 la femele gestante, 100-140 g femele în lactaţie, 50-60 g
tineret 2-3 luni şi 75-100 g la tineret de 4-5 luni.
Grăunţele de porumb, ovăz, grâu, orz, secară se administrează ca atare sau
măcinate, participând astfel în structura reţetelor de furaj concentrat granulat cu
utilizare digestivă crescută.
În sistem intensiv, grăunţele de cereale reprezintă 20-25% din structura raţiei la
tineret, 40-45% la iepuroaicele gestante, 35-50% în lactaţie şi 40-45% la masculi
(numai ovăz). Se mai pot folosi tărâţa de grâu în cantitate mică pentru că este
laxativă.

Boabele de ole-proteoginoase şi produsele lor secundare


În această categorie sunt incluse boabele de mazăre, soia, bobul precum şi
şroturi şi turte de fl.soarelui, in şi rapiţă. Acestea reprezintă componenta proteică
principală din amestecurile furajere. Astfel, soia se administrează ca adaus în raţia
iepurilor în proporţie de 21% din componenţa acestuia. La fel şi şrotul, poate
reprezenta până la 25% din structura raţiilor granulate.
Şrotul de rapiţă şi floare se utilizează în proporţie mai mică, deoarece mai ales
fl.soarelui are compuşi fenolici, ce se pot interfera în digestibilitatea proteinei. Şrotul
se dă 30 g la adulţi şi la femele gestante, 50-70 g la femele în lactaţie şi 5-20 g la
tineret.
Boabele de leguminoase, se pot administra în următoarele cantităţi: 40 g iepuri
adulţi, 50-100 g la iepuroaice şi 20-30 g la 2-3 luni, 40-50 g la 4-5 luni.

Făinurile animale
Acest sortiment se administrează ca atare, rar în furajarea iepurilor şi mai ales
în furajul granulat în proporţie de 2-3%. Se poate folosi făina de carne, carne-oase şi
peşte în cantitate mică şi în raţiile negranulate în cantitate de 5 g/cap la iepuri în
repaus, 8-10 g la femele gestante, 13-20 g la femele în lactaţie, 3-5 g -10 g la tineret.

Aditivi furajeri
Rolul acestora este de a stimula creşterea. Pentru îmbunătăţirea conversiei
hranei, cei mai importanţi sunt: aminoacizii, antibioticele, substanţele anticoccigiene
şi antiionidantele, vitaminele, microelementele, substanţele azotate, neproteice,
sintetice şi lianţi.
31
Dintre aminoacizi sunt necesari a se introduce în furajare lizina, metionina şi
triptofanul numai în condiţii diferenţiate (când se utilizează în reţete de nutreţ
combinat, porumb în cantitate mare).
Cerinţele minime pentru o creştere normală sunt de 6,2 g metionină+cistină şi
9,4 g lizină/kg raţie.
Antibioticele se utilizează în două scopuri: pentru a preîntâmpina infecţiile
inaparente şi pentru reducerea stresului nutriţional. Se utilizează următoarele:
antibiotice, clortetracicline, flavomicina, zinc-bacitracina şi virginamicina, în
cantitate de 100 g/t furaj. În scop biostimulator pentru creşterea tineretului se
utilizează oxitetracicline în cantitate de 10 g/t furaj.
Substanţele anticoccigiene se administrează în doze de 125 ppm şi asigură
protecţie efectivului pe timp de 20 zile.
Substanţele antioxidante au rol de a preveni oxidarea grăsimilor din furajul
granulat, mărind durata păstrării lor. Sunt numeroase aceste substanţe, ca de exemplu,
entoxiquimul, utilizat în 125 g/t nutreţ.
Vitaminele sintetice se utilizează ca supliment vitaminic în sistemul de creştere
intensiv. Aceste substanţe se utilizează protejate cu substanţe tampon împotriva
proceselor de oxido-reducere, cum ar fi vitaminele: A, D3, K3, B6, B2 şi B12.
Microelementele sunt asigurate prin premixuri minerale ca suport furajer, tărâţa
de grâu sau făina de porumb degerminat, drojdii furajere sau carbonat de calciu. În
practică se utilizează săruri anorganice ca surse de oligoelemente, în cantitate de
1 g/‰ în amestecul furajer.
Substanţele azotate neproteice cum este uree, se administrează în cantităţi mici,
având rolul de a participa la formarea proteinei bacteriene.
Lianţii se utilizează pentru furajul granularea furajului concentrat, şi mai
frecvent folosită melasa (3-8%) sau bentonita de sodiu (până la 5%).

Prepararea nutreţurilor
Această operaţiune depinde de categoria de furaj folosit, de sistemul de creştere
şi dotarea tehnică a fiecărei crescătorii. În sistemul gospodăresc fânul şi grăunţele se
administrează ca atare sau după o prelucrare mecanică simplă. Se recomandă ca orzul
şi ovăzul să fie întrebuinţate decorticate sau tratate termic, iar porumbul sub formă de
spărtură. Fibroasele se mărunţesc la o lungime de 7-8 mm.
Creşterea intensivă implică tehnologii de preparare a furajelor cu scopul de a
ridica performanţele productive. În acest sistem nutreţurile sunt mărunţite, amestecate
sau granulate. În acest caz sunt necesare următoarele operaţiuni:
- nutreţul celulozic se macină la dimensiuni de 7-10 mm;
- grăunţele şi sarea se macină înainte de omogenizare;
- după măcinare, componenţii furajeri se dozează conform recepturii;
- omogenizare;
- se adaugă premix vitamineral ce se fixează pe un suport la un raport de 1:4
până la 1:6;
- grăsimile proaspete sau stabilizate, se introduc direct în amestecător prin
pulverizare.

32
Utilizarea furajului mărunţit la iepuri prezintă unele neajunsuri, şi anume:
particulele fine din furaj influenţă negativă funcţia cecală şi performanţa productivă.
Amestecurile furajere mărunţite sunt recomandate doar în asociere cu o cantitate de
fibroase. La noi se fabrică pentru iepuri 2 pentru reproducători şi una pentru tineret.
Sistemul de furajare cu furaj granulat are şi avantaje şi dezavantaje.
Avantajejele se pot sintetiza astfel:
- se păstrează omogenitatea ingredientelor în timpul manipulării;
- creşte timpul de păstrare (se reduce contractul cu aerul şi prin granulare se
formează o glazură protectoare);
- creşte digestibilitatea şi gradul de valorificare al furajului;
- granularea îmbunătăţeşte starea sanitară a furajului. Din cauza temperaturii
ridicate se distrug o serie de vitamine
- se previne apariţia de afecţiuni respiratorii.
Dezavantajele:
- sub acţiunea temperaturii şi umidităţii unii microconstituinţi pot fi distruşi;
- creşte costul de fabricaţie datorită consumului de energie.
Pentru iepuri granularea este cel mai important procedeu de preparare a
furajelor. Rezultatele obţinute prin hrănirea iepurilor cu raţii granulate depind de
dimensiunile granulelor şi de mărimea particulelor componentului furajer supuse
granulării.
Dimensiunea granulelor poate fi de 3,2-4 mm grosime, de 3,2-6,4 mm lungime.
Cercetările au arătat că necorelând diametrul şi cu lungimea granulelor, se reduce
consumul şi ritmul de creştere, se produc pierderi excesive de furaje şi astfel se ridică
costurile. Mărunţirea fină a componentelor furajere, înainte de granulare conduce la
creşterea timpului de reţinere la nivelul tubului digestiv a furajului la o mai bună
digestibilitate şi la o eficacitate a furajării. Exagerând totuşi gradul de mărunţire se
poate determina modificări nedorite la nivelul tubului digestiv.

Preparate furajere speciale


Sistemul intensiv de creştere presupune utilizarea unor preparate furajere, care
contribuie la suplimentarea raţiei cu proteine, AA sau cu substanţe biologice active
(vitamine, elemente minerale, antibiotice, stimulatori de creştere ş.a.).
Introducerea acestor preparate în raţie se face sub formă de:
- nuclee furajere (concentrate PVM);
- supernuclee furajere, din care fac parte premixurile vitamino-minerale
(zoofort), premixuri de intervenţie şi premixuri medicamentoase.
- PVM se administrează fie în nutreţul combinat 5-20% fie separat ca supliment
la raţia de bază.
În mod concret PVM-ul se administrează atunci când furajarea se face cu nutreţ
combinat unic, indiferent de starea fiziologică, vârstă, performanţe productive ale
efectivului precum şi în cazul administrării de nutreţuri cu valoare scăzută. În aceste
cazuri se suplimentează cu 5-10 g/zi/cap cu PVM În prima săptămână de la fătare, se
administrează la toate femelele şi tot anul la femelele ce înţarcă 45-55 pui/an.
În structura unui asemenea amestec intră:

33
- şrot soia 20-30% tărâţe de grâu, 25-35% drojdie furajeră, 5-10% lizină, 35%
metionină, 2% premix vitaminic, 3-5% fosfat dicalcic, 10-15% sare 2-3%.
Supernucleele furajere:
Acestea sunt amestecuri de vitamine, săruri minerale şi medicamente, pe un
suport adecvat. Aceste ingrediente sunt încorporate în nutreţul combinat. Suportul
poate fi format din tărâţe de grâu, făină de şrot soia, gluten de porumb ş.a.
Premixul vitaminic, recomandat tineretului şi reproducătorilor, cuprinde:
vitamine A, D2, K3 şi B1-B2, B3, B6, PP acid folic şi furazolidon sau tetraciclină,
cu acţiune preventivă. Se dă în nutreţ în proporţie de 1%.
Premixul de intervenţie se recomandă în scopul protecţiei animalului de diferite
îmbolnăviri. Acesta conţine: vitamine (E), minerale şi aminoacizi. Conţinutul ridicat
în calciu şi fosfor îi conferă o acţiune remineralizantă şi antialergică fiind recomandat
în osteopatii, gestaţie, lactaţie şi creştere. La noi, preparatul se numeşte Cunifort, şi se
administrează 6g/zi/cap timp de 5-10 zile.
Premixul medicamentat cel mai utilizat la noi în ţară este cel pe bază de
oxitetraciclină. Acesta este un antibiotic cu spectru larg care acţionează asupra
microorganismelor patogene, inhibarea sintezelor proteice şi a acizilor nucleici.
Îmbunătăţeşte schimburile nutritive prin vasodilataţie la nivelul vilozităţilor
intestinale şi diminuează populaţiile bacteriene saprofite, stimulând valorificarea
furajelor. Se utilizează în proproţie de 50 ppm având efect de eliminare a efectelor de
stres. Se introduce în nutreţul combinat în proporţie de 0,25%.

34
CAPITOLUL 4

REPRODUCŢIA IEPURILOR

4.1. Particularităţi anatomice ale aparatului genital mascul


şi femel
4.1.1. Dezvoltarea gonadelor la iepuri
Diferenţierea gonadelor la iepuri la iepuri diferenţierea gonadelor începe la
fetus în a 14-15 zi de dezvoltare embrionară şi continuă după naştere, până la
instalarea maturităţii sexuale.
La masculi - la naştere testiculele sunt coborâte în cavitatea abdominală. Ele
coboară în scrotum în apropierea maturităţii sexuale şi rămân acolo cât timp animalul
este în reproducţie. Iepuroiul are posibilitatea să-şi retragă testiculele în cavitatea
abdominală în cazul întreruperii activităţii sexuale de frică sau în timpul bătăilor cu
alţi masculi.
Spermatogeneza începe la vârsta de 40-50 zile, după fătare, iar testosteronul
începe să fie secretat la 42 zile; primii spermatozoizi apar în ejaculat după 85 zile, dar
au o posibilitate slabă de fecundare şi un mare procent de anomalii.
Primele încercări de comportament sexual se manifestă la vârsta de 60-70 zile,
în schimb monta propriu-zisă cu fecunditate survine după 150 zile (105-120).
Instalarea maturităţii sexuale este variabilă funcţie de rasă şi condiţiile de
creştere (alimentaţie şi microclimat). Animalele sunt pe deplin maturizate după 140
zile (20 săptămâni). Cantitatea de spermă oscilează între 0,3-1,5 ml/ejaculat cu o
densitate medie de 200 milioane de spermatozoizi (150-500 milioane). Un
spermatozoid are o lungime de 57 µ, iar capul acestuia este de 6,5 µ.

4.1.2. Aparatul genital mascul


Din punct de vedere anatomic aparatul genital este format din:
- gonade (testicule)
- căi genitale (epididim, canal deferent, uretră)
- glande anexe
- organ copulator
Testiculele sunt situate în regiunea perianală, sub anus, au o formă alungită,
acoperite parţial de epididim a cărui coadă este detaşată, având aspectul unui
apendice de formă conică. Sunt plasate în burse puţin vizibile la exterior şi orientate
cu marele ax vertical. Testiculele au o lungime de 3-3,5 cm, cu diametrul de 1-1,5 cm
şi o greutate de 1,5-2 g. Testiculele, reprezintă circa 1/1000 din greutatea vie a
animalului.
35
Epididimul este voluminos şi aderă de testicul pe toată întinderea sa cu excepţia
cozii care este neaderentă şi detaşabilă la polul inferior al gonadei.
Canalul deferent are o lungime de 12-15 cm şi se deschide în uretră la nivelul
coliculului seminal. În porţiunea sa terminală se dilată pe o lungime de circa 2 cm,
formând ampula canalului deferent în mucoasa căreia se află glande ce secretă un
produs mucos, filant.
Canalul ejaculator este scurt şi se deschide pe peretele superior al uretrei
pelvine, la nivelul unui colic seminal (verum montarum).
Uretra este un conduct urogenital lung de 12-13 cm, fără particularităţi.
Organul copulator (penisul) are o lungime de circa 8 cm, din care 4-5 cm
reprezintă porţiunea fixă. Furoul este prevăzut cu glande prepurţiale, dispuse sub
piele. Corpii cavernoşi sunt înconjuraţi de o albuginee îngroşată ce formează în
interiorul organului un sept medial. Pe traiectul uro-genital se deschid glandele anexe,
care prin produsul lor formează în mare parte plasma seminală. Glandele anexe sunt:
prostata, glandele seminale şi glandele bulbo-uretrale (Cowper).
Prostata este foarte dezvoltată, prezentând doi lobi laterali şi unul median.
Produsul de secreţie îl varsă în uretră prin patru canale. Secreţia prostatică serveşte ca
mediu de transport pentru spermatozoizi, stimulându-le motilitatea şi furnizându-le
substanţele nutritive necesare. Activitatea secretorie este controlată de către sistemul
nervos.
Glanda seminală reprezintă o evaginaţie a canalului deferent, alcătutită din
tubuli simpli sau ramificaţi. Secreţia produsă este vâscoasă sau gelatinoasă, incoloră
şi uşor gălbuie, şi participă la formarea dopului vaginal, împiedicând refularea
spermei. Este unică la iepurele domestic şi lipseşte la cel sălbatic nord-american
(Sylvilagus floridanus).
Glandele bulbo-uretrale sunt de formă ovoidă sau rotunjite, acoperite cu un
muşchi compresor redus. La iepuri întâlnim aşa numitul uter masculin rezultat din
dezvoltarea canalului lui Müller prezente doar la femele. La iepurii sălbatici aceste
glande sunt mai dezvoltate comparativ cu cel domestic. Secreţia acestor glande
intervine în formarea dopului vaginal.
În afară de glandele anexe, prezentate, la iepuri se mai întâlnesc glande
prepuţiale (glandele lui Tyson) şi glande invaginale.
Glandele lui Tyson sunt mici, ramificate de tip tubulo-alveolar şi sunt situate de
o parte şi de alta a penisului. Se deschid în cavitatea prepuţială în apropierea meatului
urinar. Secreţia este de tip holocrin şi se numeşte smegmă.
Glandele ingvinale sunt pereche, de tip bulbo-alveolar şi situate în peretele
abdominal de o parte şi de alta a penisului. Se deschide printr-un canal într-un fald al
pielii la extremitatea prepuţială. Secreţia lor nu contribuie la formarea lichidului
seminal, este de tip sebaceu şi conţine substanţe odorante cu rol de atracţie sexuală.

36
4.2. Dezvoltarea gonadelor la femele
La fătare, formarea ovogoniilor este definitivă, dar ovogeneza debutează la o zi
de la fătare. Foliculii primari apar după 13 zile de la fătare, iar foliculii terţiari după
65-70 zile de la fătare.
La sfârşitul celei de a doua săptămâni de viaţă postnatală, ovogoniile sunt
dezvoltate până la stadiul de ovocit. După ovulaţie celulele stratului ooforus dispar în
prezenţa spermatozoizilor într-un interval de 2 ore, iar în absenţa lor în 17 ore. Durata
vieţii fertilizante a ovulei este de 6-8 ore

4.2.1. Aparatul genital femel


Aparatul genital femel se compune din:
- gonade (ovar);
- căi genitale.
Ovarele sunt situate în cavitatea pelvină, simetrice, de formă oval-alungite, de
dimensiuni reduse 1-1,5 cm şi greutate de 0,1-1 g funcţie de vârsta şi activitatea
reproductivă. Ovarele sunt dispuse în afara burselor ovariene, au o suprafaţa
neregulată din cauza numeroşilor foliculi ovarieni prezenţi în diferite stadii de
dezvoltare.
Oviductele (trompele uterine) sunt foarte lungi, de 10 cm, flexuoase iar
pavilionul trompei extrem de dezvoltat cu rol în procesul de fecundaţie.
Uterul la iepuroaică este de tip “duplex” format din două coarne uterine lungi
continuate fiecare cu câte două cervixuri care se deschid separat în vagin. Se poate
spune că sunt două utere ce se unesc în partea superioară formând uterul propiu-zis,
măsurând 8-12 cm lungime.
Cervixul are rolul de a se relaxa în perioada de estru şi de a închide
comunicarea cu uterul în timpul gestaţiei. În această perioadă mucusul cervical
secretat obturează canalul cervical evitând pătrunderea agenţilor infecţioşi. Înainte de
parturiţie dopul cervical se lichefiază, cervixul se dilată pentru a permite trecerea
fetuşilor şi a învelitorilor fetale.
Vaginul este plat, având o lungime de 6-8 cm. Mucoasa vaginală este de
culoare roz, prezintă nişte falduri longitudinale, iar în peretele ventral (în apropiere de
meatul urinar) se observă două orificii ale canalului Gärtner.
Vestibulul vaginal. Mucoasa acestuia se pliază şi formează 2 perechi de labii
ale vulvei (o pereche mare şi una mică), iar clitorixul foarte dezvoltat.
Important de reţinut este faptul că această formaţiune se confundă cu penisul de
la mascul care în repaus este mic şi orientat caudal.

4.2.2. Ciclul estral


Iepuroaica nu prezintă un ciclu sexual este regulat. Se pot diferenţia însă 2 faze:
una foliculară şi cealaltă luteală, separate de ovulaţie. La această specie eliberarea
ovulelor este provocată de actul sexual şi se produce la 10-12 ore de la împerechere.
Se crede că existând ovulaţie, nu se produce cu aceeaşi intensitate tot anul
cicluri “oculte” la nivelul ovarului ceea ce face ca manifestarea căldurilor să fie
37
insuficient exprimată. Faza foliculară durează aproximativ 10 zile şi cuprinde
proestru 5-6 zile şi estru 3-5 zile. Faza luteală cuprinde metestru şi diestru.
În proestru, au loc o serie de procese cum ar fi: dezvoltarea foliculilor ovarieni,
hiperemia organelor genitale, edemaţierea mucoasei vaginale, creşterea şi înmulţirea
glandelor uterine.
În estru se produce maturarea foliculară, împerecherea, dehiscenţa foliculilor şi
proliferarea mucoasei uterine şi vaginale.
În metestru are loc dezvoltarea corpilor galbeni, care după 6-10 ore de la
fecundare devine o glandă endocrină. În cazul acesta pot interveni 2 situaţii:
- ovula este fecundată, deci corpul galben devine activ şi inhibă maturarea de
noi foliculi sau,
- ovula nu este fecundată, corpul galben regresează, iar ciclul sexual se
continuă cu faza de diestru.
În diestru, corpul galben regresează aproximativ în 10 zile de la ovulaţie,
instalându-se o stare de linişte şi de echilibru fiziologic.
Când iepuroaica nu a fost dată la montă, foliculii maturi persistă un timp, apoi
regresează şi sunt înlocuiţi de alţii. Aşa se explică de ce iepuroaica se găseşte în
căduri mai multe săptămâni. În cazul când împerecherea nu a fost urmată de
fecundare corpii galbeni formaţi rămân activi aproape o lună, timp în care căldurile
dispar (caz de pseudogestaţie).

4.2.3. Actul sexual


După modul de depunere a spermei în căile genitale femele, putem vorbi de
însămânţare naturală (montă) şi însămânţare artificială.
•Monta. Efectuarea montei depinde de momentul depistării femelelor în
călduri. Căldurile se manifestă la iepuroaică, cel mai intens, la 1-3 zile; 9-12 zile şi
28-30 de zile de la fătare. Semnele caracteristice estrului sunt şterse.
Un crescător cu experienţă sesizează câteva aspecte de comportament
modificate, cum ar fi: femela răscoleşte aşternutul, simulează construcirea cuibului şi
stau întinse în cuşcă mai mult timp. Duse în cuşca masculului, acceptă monta. O
femelă ce nu este în călduri, nu acceptă masculul, fiind agitată, fuge ţinând coada
lipită de corp, scoate sunete stridente, iar uneori muşcă masculul.
La iepure, actul montei se desfăşoară rapid, durând câteva secunde. Reflexele
sexuale se succed rapid, însămânţarea fiind de tip vaginal cu dop vaginal incomplet.
Finalul actului sexual se remarcă prin faptul că masculul scoate un sunet specific şi
cade în lateral. Acest lucru se explică printr-un aflux mărit de sânge, în regiunea
peniană ce determină o slabă irigare a creierului.
Monta se efectuează seara sau dimineaţa, în linişte, urmărindu-se ca masculul
să execute două monte consecutive la interval de câteva minute, după care cuplurile
se despart. Iepuroaicele ce refuză actul sexual vor fi mutate într-o cuşcă.
Se reţin pentru recoltare masculii sănătoşi, să nu prezinte anomalii, iar
greutatea să fie corespunzătoare vârstei. Masculii care saltul, trebuie să manifeste
dorinţa de împerechere din primele momente ale introducerii manechinului sau a
iepurelui contenţionat în cuşca sa.

38
Femelele ce urmează a fi însămânţate trebuie să aibe vârste de peste 18
săptămâni şi 80-85% din greutatea de adult, precum şi adulte fie în repaus sau în
lactaţie.
Încheierea ovulaţiei se face prin injectare intramusculară a preparatelor
hormonale, de tipul PMSG-20 UI, la 48-72 ore de la însămânţare. pentru înducerea
ovulaţiei se recomandă şi biostimularea, prin ţinerea împreună a femelelor cu masculi
ce au canalele defernete secţionate.

4.2.4. Recoltarea spermei


Se face cu ajutorul unui vagin artificial, de dimensiuni reduse ce va fi camuflată
cu un fel de mănuşă din piele de iepure, un manechin împăiat sau o femelă sau un
mascul ce stau liniştiţi în momentul saltului. După ce ejaculatul a fost obţinut este
controlat şi se diluează funcţie de concentraţia spermei brute, cu diluanţi obişnuiţi.
Un ejaculat are un volum în medie de 0,3 ml, cu o densitate de 7-8 miloane de
spermatozoizi/ml. Un spermatozoid are lungimea de 57 µ, iar capul 6,5 µ. Ejaculatul
este controlat şi diluat, apoi inoculat cu ajutorul unei pipete gradate de 1 ml. Capătul
pipetei este curbat sub un unghi de 15° iar la capătul opus este ataşată o seringă
pentru aspirarea şi inocularea spermei în căile genitale femele. Pentru însămânţare
femela este contenţionată de pielea din regiunea spinării. Operatorul prinde între
genunchi centrua scapulo-humerală, introduce pipeta în aparatul genital circa 5 cm,
până când se întâmpină o uşoară rezistenţă, după care se răsuceşte pipeta încă
8-10 cm. Materialul se depune în volum de 0,1-0,3 ml, material seminal cu minimum
1 milion de spermatozoizi în coarnele uterine.

4.2.5. Fecundaţia
La realizarea fecundaţiei concură o serie de factori cum ar fi: migrarea
spermatozoizilor în căile genitale femele, durata înaintării lor, viabilitatea
spermatozoizilor, numărul şi capacitatea spermatozoizilor în momentul ovulaţiei,
migrarea şi viabilitatea ovulei.
Migrarea spermatozoizilor la locul fecundaţiei se face în circa 2 ore şi 25
minute de la depunerea în căile genitale femele. După împerechere spermatozoizii
traversează cervixul în circa 5 minute. Conform opiniei lui Derivaux şi Ectors,
spermatozoizii sunt fertili în căile genitale ale iepuroaici timp de 30-36 ore. Numărul
de spermatozoizi necesari procesului de fecundaţie este la iepure de cca. 1000.
Capacitatea spermatozoizilor are loc în cavitatea uterină şi în oviduct. De exemplu,
din 700 mil/ml rămân în căile genitale femele 2 mil. după 10 ore de la ejaculare ajung
în trompe 5000-6000. Aceste segmente de căi genitale femele au posibilitatea
seminală acţiunea enzimelor acrozomice. ovulaţia are loc la 9,5-13 ore de la montă,
când ovocitul este captat de pavilionul oviductului.
Viabilitatea ovulei la iepuroaică este doar de 6-8 ore. Pentru a fi fecundată,
spermatozoizii trebuie să întâlnească ovocita în acest timp în treimea superioară a
oviductului unde se acoperă cu o secreţie mucoalbuminoidă de natură tubară, care
împiedică pătrunderea spermatozoizilor ajunşi cu întârziere. Ulterior începe
degenerarea şi fagocitarea ovulei.
39
Unirea celor doi gameţi se realizează pe parcursul a 5 stadii succesive: ataşarea
spermatozoidului, penetrarea zonei pellucide, fuzionarea membranelor, încorporarea
spermatozoidului, cariogamia şi singogamia. Ataşarea spermatozoidului se
declanşează în momentul contactului cu zona pellucidă, care dispune de receptori ale
membranei cu o mare specificitate. Penetrarea zonei pelucide se realizează pe cale
enzimală de spermatozoidul mobil capacitat şi acrozomo-reacţionat.
Spermatozoidul de iepure atacă zona pellucidă tangenţial şi nu perpendicular.
La iepure în spaţiul perivitelin se găsesc cca. 50 de spermatozoizi activi din care
numai unul pătrunde în vitelus. Spermatozoidul încorporat ajuns în citoplasmă, îşi
măreşte capul nuclear şi după formarea unei noi membrane nucleare devine
pronucleu masculin.
În acelaşi timp ovocita elimină al II-lea globul polar devenind ovotidă
(haploidă). Setul haploid femel se înconjoară cu o membrană, apar nucleolii şi totul
devine pronucleu femel. După alipirea celor doi pronuclei nou intră în cariogamie.
Urmează apoi singama (unirea masei celor doi pronuclei) şi apariţia zigotului cu două
blastimere. La iepure din momentul penetrării zonei pellucide şi până la terminarea
fecundaţiei sunt necesare 12 ore.
Maturitatea sexuală apare la vârste diferite în funcţie de rasă. Vârsta optimă
pentru prima împerechere este de 5-6 luni pentru rasele mijlocii, 8-9 luni pentru
rasele mari şi 4-5 luni pentru rasele mici. În general împercherea (monta) se face
dimineaţa între orele 6-7 şi seara între orele 18-20 în timpul verii şi între orele 10-15
în timpul iernii. Actul montei durează 2 minute. Unui mascul i se pot repartiza pentru
montă 8-10 femele. În perioada împerecherii un mascul poate monta de 3-4 ori pe zi.
După montă se face obligatoriu un repaus de 24 ore.
Pentru ca reproducătorii să fie exploataţi raţional, vârsta maximă de folosire la
reproducţie este de 3-4 ani pentru iepuroaice şi 4-5 ani pentru masculi.
Programarea femelelor la montă este în funcţie de numărul de pui la fătare
astfel:
- sub 5 pui, la 36-48 ore după fătae;
- 5-8 pui, la 10-15 zile;
- peste 8 pui, la 28-32 zile.
Femelele în călduri au comportament deosebit: sunt neliniştite, se agită în boxe,
răscolesc aşternutul, stau întinse cu trenul posterior ridicat, adesea vulva este putenic
congestionată şi prezintă o scurgere seromucoasă, iar mameloanele (sfârcurile) sunt
tumefiate.
Pentru montă femela se introduce în cuşca masculului. Femelele care sunt în
călduri şi refuză masculul vor fi date la montă mai multe zile la rând.
Practica a demonstrat că o iepuroaică poate fi fecundată chiar la câteva ore
după fătare, extinzând numărul gestaţiilor în acest ritm la 7-9 pe an. Diferite cercetări
au arătat că gestaţia şi alăptarea în acelaşi timp epuizează organismul femel, fapt
pentru care recomandăm împerechertea la 28 zile după fătare.
Ritmul de montă la masculi va fi de 3 ori pe săptămână cu o pauză de 1-2
săptămâni, la interval de 4-5 săptămâni.

40
4.2.6 Gestaţia şi fătarea
Gestaţia durează 31-31 zile. Controlul de gestaţie se face prin palpare,
contenţionându-se iepruoaica cu grjă. La palpare bilaterală a abdomenului se cimt
fetuşii după a 14-a zi, de mărimea unei alune, dispuşi în lanţ. După 6-7 zile de la
montă, iepuroaica se introduce în cuşca masculului cu care s-a împerecheat; dacă
refuză monta se consideră că este gestantă şi nu mai este necesar controlul gestaţiei
prin palparea bimanuală.
Fătarea la iepuroaică se produce uşor, rare fiind cazurile de fătări dificile
(distocii) sau hemoragii după fătare. În timpul fătării iepuroaicele desfac cu dinţii
învelitorile fetale şi cordonul ombilical pentru fiecare pui, curăţă corpul puilor şi îi
aşează în apropierea sfârcurilor.
Placenta se elimină la 10-20 minute după fătare şi este imediat consumată de
iepuroaică.
Puii se nasc complet goi, cu ochii închişi, au o greutate de 48-65 g; la 6 zile
după fătare începe să crescă părul, iar la 3 săptămâni corpul este acoperit în întregime
cu păr. Ochii se deschid la 10-12 zile. Până la vârsta de 2-3 luni este foarte greu de
deosebit sexul puilor după caracterele exterioare. În aceste condiţii sexul se poate
determina apreciind distanţa dintre orificiul anal şi genital, care este de două ori mai
mare la masculi faţă de femele.

4.2.7. Alăptarea puilor


Puii consumă după naştere 2-3 zile colostru, foarte bogat în substanţe nutritive.
Iepuraşii sug o dată pe zi, mai ales dimineaţa; un supt durează 2-5 minute. Puii care nu
sug ajung repede hipotrepsoco (debili). Caracteristic la această specie este faptul că
puii nu au locuri fixe de supt; în timpul suptului ei îşi schimbă mereu locul. Astfel o
iepuroaică poate alăpta 12 pui deşi are numai 8-10 sfârcuri. Producţia de lapte începe
să scadă în a 20-25-a zi de la fătare, când puii încep să consume şi alte nutreţui.
Ritmul de creştere al puilor este foarte rapid şi se datorează compoziţiei laptelui
matern care are 32% substanţă uscată, 12% proteină şi 12% grăsime faţă de laptele de
vacă care are 11,7% substanţă uscată, 3,6% proteină şi 3,8% grăsime. Pentru a
asigura o calitate corespunzătoare a laptelui iepuroaicele trebuie hrănite
corespunzător. Consum zilnic de hrană la iepuroaice este în funcţie de starea
fiziologică; este foarte reus în momentul fătării şi creşte treptat, în perioada alăptării
fiind cel mai ridicat.

4.2.8 Înţărcarea puilor


Înţărcarea se face în funcţie de destinaţia puilor: pentru producţia de carne sau
pentru reproducţie. Se recomandă la început să fie înţărcaţi masculii bine dezvoltaţi.
Înţărcarea se face treptat, în 4-5 zile pentru a preveni mamitele. Nu se recomandă ca
înţărarea să se facă la vârsta de 6-8 săptămâni a puilor, când se produce năpârlirea
juvenilă. Cel mai indicat este ca aceasta să se facă la 4 săptămâni petnru tineretul
destinat pentru carne şi la 5-6 săptămâni pentru tineretul de reproducţie, prin luarea
puilor de la mamă şi introducerea lor într-o cuşcă separată.

41
4.3. Factorii ce influenţează procesul de reproducţie la iepure
Factorii ce influenţează procesul de reproducţie la iepure sunt:
•Factori igienico-sanitari
•Manageriali
•Economici
•Genetici
•Factori igienico-sanitari cuprind:
- evitarea contactului fizic nereuşit al animalelor în timpul ocupării;
- gruparea montelor şi a fătărilor, dând posibilitatea producţiei ciclice cu
respectarea normelor sanitar-veterinare.
•Manageriali
- organizarea foarte bună a muncii de planificare a producţiei, transportului şi a
comercializării;
- aplicarea unei aclimatizării diferenţiale pe vârste şi stări fiziologice;
- simplitate în recoltarea datelor în vederea prelucrării lor.
•Economici
- eliminarea timpilor neproductivi şi a costurilor inutile;
- diminuarea numărului de masculi;
- uşurarea manoperei la lucrările din unitate, funcţie de destinaţie;
- posibilitatea creşterii producţiei în momentul favorabil pieţii.
•Genetici
- individualizarea facilă a celor mai buni roproducători;
- organizarea testării calităţii de reproducător pentru masculi şi femele;
- posibilitatea aplicării metodologiei de testare BLUP;
- programarea uşoară la reproducţie;
- posibilitatea conservării patrimoniului genetic;
- obţinerea de noi organisme prin acţiunea factorilor asupra spermei.

4.4. Biotehnica însămânţării artificiale


Însămânţările artificiale fac parte din biotehnicile moderne de reproducere
aplicate în creşterea iepurilor alături de: embriotransfer, controlul raportului între
sexe, clonarea şi transferul de gene.
Însămânţările artificiale la iepuri, se practică de mai bine de 10 ani, iar tehnica
cuprinde:
- alegerea reproducătorilor masculi;
- inducerea ovulaţiei;
- recoltarea spermei;
- controlul, diluarea şi conservarea spermei la iepuroaică.
Alegerea reproducătorilor, constituie una din cele mai importante operaţiuni,
mai ales pentru faptul că iepurele este un animal fricos. În primul rând, masculii
trebuie să corespundă rasei sau hibridului din care fac parte, să fie bine dezvoltaţi,
vârste peste 4 luni.

42
CAPITOLUL 5

SISTEME DE CREŞTERE

Iepurii de casă pot fi crescuţi în diferite sisteme care se clasifică în funcţie de o


serie de criterii cum ar fi: scopul producţiei (producţia de carne, blăniţe, păr,
divertisment), ritmul reproducţiei (sezonier, permanent), densitatea pe unitatea de
suprafaţă, gradul de intensivizare a producţiei (extensiv, semiintensiv şi intensiv).
În funcţie de aceste criterii, sistemele tradiţionale de creştere sunt: extensiv,
semiintensiv şi intensiv.
Sistemul extensiv reprezintă cel mai vechi sistem de creştere a iepurilor,
cunoascut de pe vremea romanilor, timp în care creşterea iepurilor se făcea în
libertate, în rezervaţii numite “leporarii” sau garene. Aceste sisteme au evoluat spre
diferite variante de creştere mai perfecţionate.
O variantă îmbunătăţită de creştere a iepurilor în sistem extensiv este creşterea
în voliere sau ţarcuri. Astfel se limitează o suprafaţă de 50-60 m2 cu gard din plasă de
sârmă în care se întreţine o femelă cu produşii săi, sau puii înţărcaţi. Din aceste
ţarcuri iepurii au acces liber în padocuri şi şoproane. Hrana este asigurată parţial din
vegetaţia din ţarcuri şi prin administrarea suplimentară de masă verde, grosiere şi
concentrate. Apa se administrează în adăpători simple. Monta se realizează dirijat
prin introducerea femelelor în ţarcul masculului. Această variantă de creştere prezintă
dezavantajul că se pot transmite unele boli infecţioase şi se foloseşte o suprafaţă mare
de teren. Are avantajul că utilizează terenurile nerentabile sau construcţiile vechi
lăsate în conservare.
O altă variantă a acestui sistem este creşterea iepurilor la sol în grajduri sau
şoproane dezafectate. Se formează grupuri de câte 5-6 femele şi un mascul. În
pardoseala de pământ a adăposturilor ieproaicele îşi sapă cuiburi unde îşi amenajează
locuri de fătare şi cresc puii în perioada de alăptare. Hrănirea animalelor în această
variantă se realizează cu masă verde, grosiere, suculente şi concentrate administrate
în jgheaburi simple. Adăparea se face cu adăpători semiautomate sau în diferite vase
cu înălţime mică. Această variantă de creştere asigură o bună supraveghere a
animalelor, elimină spaţiul suplimentar neutilizat (pentru o femelă cu pui este
necesară o suprafaţă de 15-20 m2). Recomandăm acest sistem pentru crescătoriile de
tip familial.
În ultimii 5-6 ani a fost emisă ideea amplasării fermelor de iepuri în “aer liber”,
deoarece se reduc cheltuielile cu investiţiile, iar condiţiile de creştere sunt apropiate
de condiţiile ecologice în care s-a format şi dezvoltat această specie.
S-a recomandat specializarea crescătoriilor astfel încât să se realizeze o
creşterte pe cicluri de producţie şi anume: reproducţie, îngrăşare, animale de
agrement şi de laborator.
43
Sistemele de creştere sub şoproane şi în aer liber sau în cuşti climatizate sunt
recomandate sectorului de îngrăşare şi prezintă caracteristicile prezentate în tabel.

Caracteristicile sistemului de creştere în aer liber


Sistemul Caracteristici esenţiale Avantaje Dezavantaje
Aer liber sub şopron Cuşti de tablă, sticlă Cost redus al Vaccinări obligatorii.
sau lemn, acoperiş cu investiţiei. Imposibilitatea
material izolant. Concentraţie mică de controlului consumului
Furajare automată cu gaze nocive. individual. Consum de
instalaţie pe cărucior. Exploatare eficientă a energie.
Evacuarea mecanică a spaţiului.
dejecţiilor Reducerea timpului de
lucru.
În aer liber Cuşti de tablă, sticlă Aceleaşi avantaje ca Aceleaşi ca mai sus, cu
sau lemn închise mai sus, cu o uşoară creştere a
pentru a limita curenţii posibilitatea costului investiţiei
de aer. Acoperiş cu controlului factorilor iniţiale.
sitem izolator specific. de macro şi
Cuştile sunt aşezate pe microclimat.
o suprafaţă betonată.
Se utilizează diferite
moduri de umbrire.

Pentru gospodăriile populaţiei se recomandă amenajarea crescătoriei lângă


locuinţă, într-un spaţiu semideschis cu cazare în cuşti din diferite materiale, utilizând
diferite sisteme de umbrire.
La noi, creşterea în aer liber se realizează în sistemul semiintensiv.
Sistemul semiintensiv - este cunoscut şi sub denumirea de sistem gospodăresc,
este cel mai răspândit în crescătoriile de tip familial, necesitând totuşi o serie de
amenajări în funcţie de numărul de iepuri ce se cresc. În acest sistem se pot creşte
iepuri pentru producţia de carne, lână şi blăniţe. Iepurii se înmulţesc în aceste condiţii
în spaţiul unei cuşti. Creşterea se poate face în cuşti individuale sau colective.
Creşterea în cuşti individuale este cea mai răspândită pentru iepurii de lână, iar
pentru carne se recomandă cuştile colective. Femela este cazată într-o cuşcă
prevăzută cu hrănitoare, adăpătoare şi cuib de fătare. Fiecare mascul (un mascul
pentru 8-12 femele) este cazat într-o cuşcă asemănătoare, dar fără cuib de fătare.
Pentru împerechere femela este adusă în cuşca masculului.
Considerăm că este util să descriem principalele componente ale unei cuşti.
Podeaua este cea mai importantă componentă şi trebuie să fie astfel contruită
încât se poate igieniza uşor, să nu lezeze membrele iepurilor, să fie comodă pentru
odihnă şi mişcare, şi să permită animalului să se culce pe laterală, destins (fiind
necesară o suprafaţă de 930 cm2/kg greutate vie). Podeaua poate fi de diferite tipuri:
compactă din lemn, sistem grătar din şipci, mixtă cu partea anterioară compactă şi cu
partea posterioară tip grătar şi din plasă de sârmă.
Faţada cuştii este confecţionată dintr-o ramă de lemn pe care se fixează o plasă
de sârmă cu ochiurile de 3 x 3 cm.

44
Pereţii laterali sunt confecţionaţi din rame de lemn, tablă sau plasă de sârmă.
Spatele cuştii se confecţionează din material compact pentru a proteja iepurii de
intemperii.
Plafonul cuştii se confecţionează din material compact.
Pentru întreţinerea unui efectiv mai mare de iepuri cuştile se vor suprapune pe
2-3 nivele dispuse câte 3 sau mai multe pe fiecare nivel formând un corp comun
cunoscut sub numele de baterie.
Acoperişul bateriei este într-o singură pantă în partea anterioară având streaşină
pentru eliminarea apei rezultate din precipitaţii. Bateriile confecţionate în întregime
din metal sau din plasă de sârmă se amplasează în încăperi sau sub umbrare.
Cuştile folosite pentru întreţinerea iepurilor trebuie să aibă hrănitori separate
pentru fibroase şi concentrate care se fixează pe faţada cuştii sau pe pereţii laterali.
Hrănitorile pentru concentrate pot fi simple, semiautomate sau automate.
Hrănitorile pentru fibroase (iesle sau jgheab) sunt confecţionate din plasă de
sârmă sau vergele de metal şi sunt fixate pe pereţii laterali ai cuştii.
Adăpătorile pot fi simple confecţionate din tablă; semiautomate sau automate .
Cuibul de fătare se amplasează în cuştile iepuroaicelor de prăsilă şi este
confecţionat din lemn sau material plastic şi va avea următoarele dimensiuni:
lungimea 50 cm pentru rasele mici şi mijlocii şi 70 cm pentru rasele mari; înălţimea şi
lăţimea de 35 cm pentru rasele mici şi mijlocii şi de 45 cm pentru rasele mari, iar
orificiul de acces va avea un diametru de 18-22 cm. Spre interior acest orificiu este
prevăzut cu un prag pentru a reţine aşternutul în cuib şi eventualii puişori prinşi de
mamela femelei.
Sistemul intensiv de creştere a iepurilor de casă este un complex tehnologic
unitar cu o reglare şi coordonare perfectă între necesităţile fiziologice ale iepurilor şi
adăposturi, utilaje, microclimat, reproducţie, flux tehnologic, probleme sanitar
veterinare. Aceste aspecte se concretizează în producţii mari de carne respectiv
număr mare de produşi pe femelă pe m2 de hală sau cuşcă.
Cele mai utilizate sisteme de creştere industrială a iepurilor sunt:
- creşterea în baterii supraetajate
- creşterea în baterii orizontale - în cuşti tip “Flat-Deck”
În creşterea industrială se folosesc baterii din metal şi plasă metalică care sunt
amplasate în hale cu microclimat (ventilaţie, temperatură) dirijat. Caracteristic pentru
aceste baterii este amplasarea cuştilor pe unul sau mai multe etaje; la amplasarea pe
mai multe etaje se recomandă ca înălţimea pardoselei cuştii superioare să nu fie mai
mare de 150-160 cm, pentru a uşura munca şi îngrijirea efectivelor de animale de
către un îngrijitor de talie mijlocie.
Cuştile sunt de diverse forme şi concepţii, între nivele de cuşti se aşează tăvi
pentru colectarea dejecţiilor sau planuri înclinate prin care se dirijează dejecţiile către
canale colectoare care sunt aşezate în spatele cuştilor. Tipul de baterie pe mai multe
etajeeste folosit în unele ţări dar se consideră o restrângere a utilizării lor, datorită
faptului acestea sunt mai greu de igienizat, iluminatul este uniform, se menţine un
microclimat necorespunzător ca urmare a suprafeţelor mari de evaporare a dejecţiilor.

45
Cu toate că spaţiul din hală este mai bine folosit, cu bateriile etajate, se obţin
frecvent, producţii mai mici raportate la m2 de pardoseală şi cu eficienţă economică
mai mică, decât în cazul utilizării bateriilor de cuşti amplasate pe un singur nivel.
Dintre bateriile pe mai multe etaje, cele mai cunoscute sunt:
•Bateriile de ip danez, la care principalele dimensiuni sunt următoarele:
lungime 128 cm, adâncime 80 cm, înălţime 60 cm pentru fiecare nivel (în această
dimensiune se include şi înălţimea tăvii de colectare a dejecţiilor care este de 15 cm).
Cuştile sunt dispuse pe trei niveluri, fieare nivel fiind alcătuit din două cuşti
amplasate spate în spate separate între ele printr-un perete confecţionat din tablă.
Peretele posterior este compact, pereţii laterali şi cel frontal sunt confecţionaţi din
bare metalice şi sunt demontabili. Pardoseala este confecţionată din plasă de sârmă cu
ochiurile de 15x15 mm. Dejecţiile sunt colectate într-o tavă ce se găseşte sub fiecare
cuşcă. La mijlocul peretelui frontal, la fiecare nivel, se găseşte câte un buncăr în care
se administrează nutreţurile combinate granulate, iar pe pereţii laterali sunt fixate
jgheaburi pentru administrarea nutreţurilor verzi, suculente sau grosiere.
•Bateriile de tip californian (piramidele) au cuşti dispuse pe două niveluri şi au
formă piramidală, dejecţiile cad direct pe pardoseala adăpostului. O astfel de baterie
este formată din 8 cuşti, câte 4 pe fiecare nivel. Cuştile sunt confecţionate din plasă
de sârmă. Pe peretele frontal se găseşte uşiţa care se deschide anafară şi care are
sudate pe partea internă 2 bare mici din metal care permit fixarea cutiei de fătare; în
acest fel există posibilitatea de a se obţine o suprafţă mai mare a cuştii în timpul
perioadei de alăptare. Tot pe aceste perete se găseşte buncărul pentru hrană şi
adăpătorul fixat printr-un inel metalic.
Pentru creşterea tineretului se foloseşte bateria de tineret de tip danez care are
lungimea de 3 m, lăţimea de 2 m şi înălţimea de 0,7 m, care cuprinde 2
comportimente separate prin hrănitorul pentru nutreţuri grosiere. Bateria
confecţionată din plasă de sârmă cu ochiurile de 15x15 mm este fixată pe schelet de
fier cornier. Pardoseala este de asemenea din plasă de sârmă, dejecţiile cad pe o tavă
fixată sub pardoseala cuştii. Pentru administrarea nutreţurilor concentrate se foloseşte
un hrănitor semiautomat, iar adăpătorile sunt simple.
Bateriile pentru creşterea iepurilor la care cuştile sunt aşezate pe un singur nivel
se numesc baterii orizontale pe un rând sau “Flat Deck”. Cuştile care alcătuiesc
aceste baterii pot fi aşezate pe un singur şir sau pe două şiruri în acest caz modul lor
de aşezare este spate în spate.
În decursul timpului aceste baterii au cunoscut diferite îmbunătăţiri, ceea ce a
permis existenţa unui număr mare de tipuri de cuşti care sunt utilizate în creşterea
industrială a iepurilor de casă, modul de diferenţiere constând în felul în care sunt
montate cuştile în compunerea bateriei. Din acest punct de vedere se pot întâlni
următoarele tipuri de baterii:
•Bateria “Flat Deck” simplă se compune din cuşti confecţionate în întregime
din plasă de sârmă sudată prin puncte şi protejată împotriva coroziunii prin zincare
(fig..) Forma şi dimensiunile cuştilor sunt diverse în funcţie de rasă sau preferinţele
crescătorului, dar toate se bazează pe faptul că trebuie să asigure confort pentru
animale, să fie ieftine, durabile, uşor de dezinfectat şi să uşureze activitatea
crescătorului. Aceste baterii se amplasează în adăposturi cu microclimat dirijat
46
Printre avantajele pe care le prezintă acest tip de baterie se poate enumera:
posibilitatea supravegherii mai bine a iepurilor din punt de vedere zootehnic şi
sanitar, dezinfecţia cuştilor se face mai uşor, prin ventilaţia forţată şi controlul
temperaturii; s-a îmbunătăţit mult microclimatul din hală, reproducţia se face dirijat,
hrănirea se face cu nutreţ combinat, iar pentru adăpare se folosesc adăpători
automate.
Condiţiile de microclimat create în aceste hale permit folosirea unui material
biologic ameliorat, mai sensibil, dar cu însuşiri productive superioare, folosindu-se în
acest scop hibrizii industriali.
Acest tip de baterie prezintă şi unele dezavantaje cum ar fi: gunoiul trebuie
evacuat des, ceea ce duce la emanarea total controlată, viciindu-se microclimatul şi
favorizând bolile respiratorii.
•Bateria orizontală pe un rând cu culoar pentru masculi. Caracteristic pentru
această baterie este faptul că un grup de 8-12 cuşti pentru femele, dispuse pe unul sau
două rânduri, au o deschidere liberă spre un culoar larg de 20-25 cm. În acest culoar
se aşează masculul care are acces în cuştile femelelor. Femelele nu pot ieşi din cuşcă,
datorită faptului că la gât li se aplică o zgardă sau un colier. Masculul poate circula în
toate cuştile şi ca urmare se efectuează monta liber, în momentul cel mai potrivit când
femela acceptă masculul. Perioadic se face diagnosticul gestaţiei iar femelele gestante
se transferă în altă cuşcă sau rămân în cuşca respectivă dar se blochează deschiderea
de legătură spre culoarul masculului.
Sistemele de hrănire şi adăpare, sunt asemănătoare celor descrise la celelalte
tipuri de cuşti. Acest tip de cuşti prezintă avantajul că uşurează procesul de
reproducţie, dar se consideră că are şi unele dezavantaje între care cel mai important
constând în faptul că femela poate fi deranjată de mascul după montă, până la
diagnosticarea gestaţiei.
•Bateriile din perete în perete sau “Flat Deck” - “wall to wall”, sunt baterii
orizontale pe un rând care ocupă prin cuşti întreaga suprafaţă a halei din perete în
perete. Aleele de deservire sunt suspendate deasupra cuştilor, ca urmare spaţiul din
intervalul halelor este mai bine folosit, prin mărirea densităţii cuştilor. Gunoiul se
evacuează la intervale mari prin uşi care sunt plasate sub nivelul cuştilor. Ventilaţia
se face de sus în jos, aerul curat pătrunde liber prin partea superioară a halei, trece
peste cuşti şi este evacuat prin zona inferioară.
Dezavantajul pe care îl prezintă acest tip de baterii este poziţia de lucru
aplecată a îngrijitorului, iar supravegherea zooveterinară este mai dificilă.
•Bateriile “Flat-Deck” montate pe fose profunde reprezintă încununarea
eforturilor pentru perfecţionarea continuă a creşterii iepurilor de casă, în sistem
intensiv-industrial. Acest tip de baterii prezintă importanţă deosebită în primul rând
din punct de vedere economic, apreciindu-se a fi cea mai perfecţionată formă de
creştere a iepurilor de casă.
În ţara noastră folosirea bateriilor “Flat-Deck” montate pe fose profunde a fost
pusă în aplicare în cadrul “Programului privind dezvoltarea producţiei de carne de
iepure”, atât în ferme de selecţie, în complexe mari (de 1000 t iepuri vii/an), în
crescătorii de tip familial.

47
Adăposturile folosite sunt construcţii speciale (hale din beton, cărămidă sau
panouri de aluminiu şi poliuretan) care necesită investiţii mari; halele sunt fără
ferestre şi dispun de un sistem propiu de încălzire şi ventilaţie. Unitatea funcţională a
acestor hale o reprezintă un grup de două compartimente (celule) unul pentru
maternitate şi altul Pentru tineret, separate între ele printr-o cameră de legătură
(tampon) numită “sas”.
Dimensiunile halelor tip pentru iepuri se construiesc mai ales în I.Av.S. sunt
următoarele: lungimea 101 m, lăţimea 12 m (celula); în interiorul halei se separă cele
două compartimente, lungimea fiecărui compartiment fiind de 48 m, iar lăţimea de
11,7 m; camera de legătură are lungimea de 5 m şi lăţimea de 11,7 m.
În interiorul fiecărui compartiment se construiesc câte 5 fose elevate pe care
sunt montate baterii tip “Flat-Deck”.
Fosa profundă serveşte atât la colectarea şi depozitarea pe o perioadă mai lungă
de timp (1-3 ani) a dejecţiilor şi ca suport pentru fixarea cuştilor cât şi pentru
ventilaţie.
Fosa este formată din 2 pereţi laterali cu o parte profundă şi una elevată şi două
canale paralele, alipite pereţilor fosei.
Fosa elevată a fosei este de 50-65 cm pentru a permite amplasarea cuştilor la
înălţime convenţională de lucru, partea profundă, are adâncimea variabilă de la 1 la
1,5 m, considerând că în fiecare an grosimea stratului de dejecţii colectate este de
0,40-0,50 m.
Canalele de ventilaţie sunt delimitate de placa aleei de circulaţie şi partea
profundă a pereţilor fosei, ele sunt dotate cu ventilatoare care evauează parţial aerul
viciat
Sub placa de circulaţie sunt plasate pe ambele părţi ale fosei orificiile de
ventilaţie, care fac legătura între fosa propriu-zisă şi canalul de ventilaţie - aceste
orificii au dimensiunea de 20x20 cm2 şi sunt aşezate din 2 în 2 m pe fiecare perete a
fosei.
În cadrul acestui sistem se practică ventilaţia prin depresiune - aerul circulă de
sus în jos, pătrunde prin prizele de aer - peste cuşti şi se elimină sub nivelul cuştilor
prin orificiile de pe pereţii laterali ai părţii profunde a fosei în culoarul de ventilaţie
(de sub aleea de acces), de unde este eliminat în exterior cu ventilatoare. Pe fose se
fixează suportul cuştilor prin introducerea sa într-o şină suport care este fixat pe
pereţii laterali ai fosei. Cuştile folosite sunt de două tipuri: maternitate şi respectiv de
tineret fiind confecţionate din panouri plasă de sârmă sudată prin puncte şi protejată
împotriva coroziunii, prin zincare.
Diametrul sârmei folosite la confecţionarea panourilor cuştilor este de 2 mm;
ochiurile plasei ce compun părţile laterale ale cuştii au dimensiunea de 2x2 cm. Plasa
folosită pentru confecţionarea pardoselei, a spatelui, a plafonului şi a faţadei cuştii are
ochiurile de 20x5 mm. Părţile componente ale cuştilor se asamblează cu ajutorul unor
cleme de tablă. Părţile laterale ale cuştilor se fixează la şinele de suport care au rolul
de a sprijini cuşca pe suportul propriu-zis.
•Cuşca de maternitate, are forma unui paralelipiped cu următoarele dimensiuni:
înălţimea 31 cm, lăţimea 49 cm, adâncimea 56 cm, în plafonul cuştii este detaşat un
orificiu în care se introduce hrănitorul care este confecţionat din tablă zincată şi are o
48
formă de paralelipiped deschis în partea de sus, pentru a permite introducerea hranei,
iar fundul este concav pentru a permite alunecarea furajului.
Pe peretele frontal al cuştii de maternitate se ataşează cuibul de fătare, care are
de asemenea forma unui paralelipiped cu lăţimea de 49 cm, înălţimea 31 cm şi
adâncimea de 25 cm.
În peretele din spate a cuibului există o decupare de 15x15 cm, care comunică
cu peretele frontal al cuştii şi permite accesul iepurilor în cuib. Adăparea se asigură
prin adăpători automate care se compun din bazin de apă, conducta de distribuire
(care străbate întreaga baterie de cuşti de la un capăt la altul), în adăpătoarea
automată care poate fi cu pipă sau cu ponton.
•Cuşca de tineret, este folosită pentru întreţinerea tineretului de la înţărcare
până la sacrificare sau pentru întreţinerea unui iepure adult. Dimensiunile acestei
cuşti sunt următoarele: înălţimea 31 cm, lăţimea 49 cm, adâncimea 65 cm. Hrănitorul
este confecţionat din tablă zincată şi are formă dreptunghiulară cu partea inferioară
înclinată pentru a permite alunecarea furajului. Partea inferioară a peretelui dinspre
cuşcă are o margine îndoită spre înăuntru pentru a împiedica risipa de furaje.
Interiorul hrănitorului este împărţit în 5 compartimente de hrănire, acestea
împiedicând totodată ieşirea iepuraşilor din cuşcă prin hrănitor.
Adăparea se face ca şi la cuştile de maternitate. Unul din cele două
compartimente ale halei este destinat pentru maternitate respectiv pentru întreţinerea
reproducătorilor adulţi masculi şi femele şi a tineretului până la vârsta de înţărcare, iar
celălalt “de tineret” este folosit pentru creşterea tineretului de la înţărcare până la
livrare.
Camera de legătură - sasul - care leagă cele două compartimente are un rol
multiplu: împiedică pătrunderea curenţilor de aer reci direct în celule, la înţărcare evită
scoaterea puilor afară când aceştia se mută din compartimentul de maternitate în cel
pentru creşterea tineretului, serveşte ca depozit de furaje pentru câteva zile, evitând
golurile în aprovizionarea cu furaj; reprezintă şi un filtru sanitar-veterinar al halei.

Probleme speciale în creştere a iepurilor


Se ştie că iepurele este un animal fricos. Această particularitate are drept
consecinţă o suprasolicitare a glandelor suprarenale provocând o secreţie de
adrenalină care poate duce la tulburări circulatorii, respiratorii şi digestive. Se poate
opri chiar şi cecotrofia din cauza unui stres puternic.
Zgomotele obişnuite, cum ar fi cele produse de aparatele de ventilaţie,
personalul de deservire, manipularea utilajelor, distribuirea furajelor, care se repetă
zilnic nu provoacă stres. În schimb, variaţiile de temperatura, umiditate, ventilaţie,
zgomotele bruşte şi neobişnuite duc la puternice tulburări.
Temperatura reprezintă factorul ce exercită o acţiune directă asupra:
- stării de sănătate (frigul cauză a bolii respiratorii, iar căldura reprezintă
factorul cauzal al indigestiilor şi afecţiunilor respiratorii);
- a reproducţiei, nesatisfăcătoare în perioadele calde din cauza numărului mare
de monte infecunde şi diminuarea spermatogenezei şi dorinţei de acuplare;
- a indicelui de consum şi a apetitului, ca efect al energiei cheltuite, pentru
reglarea temperaturii corpului.
49
Iepurele îşi corectează comportamentul său alimentar funcţie de natura
furajului şi temperatura mediului ambiant. Consumul de furaje creşte la temepraturi
scăzute şi la temepraturi ridicate. rud'hon a demonstrat acest lucru obţinând
următoarele date prezentate în tabel

Variaţia consumului de furaje şi apă funcţie de temperatură


(după Prud’hon, 1996)
Temperatura anuală 10°C 20°C 30°C
Frecvenţa meselor pe zi
- furaj 34,4±4,9 32,5±4,7 27,0±5,0
-apă 32,1±7,8 26,2°8,7 19,2°5,9
Cantitate consumată (g/zi)
- furaj 208±24 182±21 118±23
- apă 359±152 339±178 298±102

Iepurele îşi menţine constantă temperatura corpului prin:


- oxidarea nutreţurilor consumate sau a rezervelor din organism (pentru a-şi
produce căldura corpului);
- De asemenea trebuie să elimine căldura, la nivelul întregii suprafeţe
corporale (cădura sensibilă) şi sub formă de vapori eliminaţi mai ales pe cale
respiratorie (căldură latentă).
Echilibrului termic se realizează prin mărirea sau micşorarea suprafeţei
corpului în contact cu mediul; prin ritmul respirator şi mai ales prin urechi ce joacă
un rol important în reglarea temperaturii corpului prin vasoconstricţie sau
vasodilatare.
Temperaturile minime şi maxime influenţează mult indicele de consum, mai
ales la tineret, existând un echilibru între preţul furajului şi preţul încălzirii halelor în
perioadele reci.
În perioada căldurilor mari este necesar să se menţină temperaturi mai scăzute,
pentru a evita scăderea peformanţelor pierderilor şi reducerea mortalităţilor legate de
excesul de căldură. Aceasta se menţine prin ventilaţie şi stropire cu apă a aleilor de
acces între rândurile de cuşti.
Umiditatea - nu ridică probleme deosebite pentru iepuri. Observaţiile au arătat
că iepurii sunt sensibili la o umiditate scăzută (sub 55%) şi sunt rezistenţi la umiditate
ridicată (aspect explicat prin faptul că iepurii sălbatici stau pe pământ în condiţii de
umiditate de peste 90%).
Limitele confortului optim pentru umiditate sunt de 65-80% nivel atins fără
instalaţi speciale. Umiditatea devine un factor agresiv în condiţiile când temperatura
depăşeşte limitele confortului. La temperatură corporală ridicată şi la o umiditate
scăzută, căldura latentă sub formă de vapori nu mai poate fi evacuată ducând la
instalarea stării de prostraţie a animalelor. La tempersturi scăzute şi umiditate ridicată
frigul devine accentuat, pierderile de căldură din organism se accentuează ducând la
afecţini respiratorii şi digestive.
Ventilaţia - la această specie joacă un rol deosebit. Cu ajutorul ventilaţiei se
îndepărtează aerul viciat din adăpost se evacuează gazele nocive, scade temperatura
şi excesul de umiditate.
50
Procentul de reînnoire a aerului din adăpost trebuie să asigure repartiţia
uniformă a aerului nou introdus în adăpost, iar viteza aerului să se situeze între
limitele de confort. Între factorii de microclimat există o serie de relaţii cum ar fi:
- între temperatură şi umiditate (la o umiditatea ridicată, temperatura de este
25ºC, iar la temperatura de 10ºC devine mortală;
- viteza aerului şi temperatura (viteze mai mari de 0,03-0,40 m/s) sunt
suportabile mai bine la temperaturi mai ridicate);
- viteza aerului - reînnoirea acestuia (pentru un volum stabil şi o suprafaţă de
evacuare dată , viteza aerului condiţionează reînnoirea aerului);
- volumul adăpostului - reînnoirea aerului (pentru un volum mai mare,
reînnoirea şi viteza aerului scad).
În concluzie, viteza aerului la nivelul cuştilor de 0,30-0,40 m/s sunt acceptabile
pentru iepuri în sezoanele calde, iar iarna valorile se reduc între 0,10-0,20 m/s.
Normele de ventilaţie acceptate la ora actuală variază de la 1-3 m3/h/kg greutate vie
funcţie de temperatura ambiantă (vara 3, iarna 1-1,5).
Cercetările efectuate în creşterea iepurilor, au dus la determinarea următoarelor
limite ale parametrilor de confort, valori ce trebuie asigurate în adăposturile de
creştere.
Temperatura, umiditatea, viteza curenţilor de aer şi concentraţia în amoniac nu
pot fi modificaţi decât prin nivelul ventilaţiei, iar dificultatea constă în asigurarea
vitezei aerului ce reprezintă un factor limitativ.
Lumina este cea care influenţează reproducţia, iar cercetările efectuate până
acum au evidenţiat cerinţe diferite funcţie de rasă, sex sau destinaţie.
În sistemul intensiv se aplică acelaşi program de lumină pentru masculi şi
femele şi anume 16 ore/zi. În compartimentele de creştere pentru tineret pentru carne
se recomandă (iepurele este nocturn) 2-3 ore lumină/zi şi o intensitate de 0,5-1 W/m2.

Parametrii de confort din adăposturile pentru creşterea iepurilor


Specificare Maternitate Adăpost tineret
Temperatură optimă (t°)
- optimă 17-18°C 20-22°C între 4-6 săptămâni
16-18°C între 6-11 săptămâni
Temperatura critică (t°)
- minimă 5°C 5°C
- maximă 30°C 30°C
Umiditatea optimă 60-68% 65-80%
Umiditate critică
- minimă 55% 55%
- maximă 85% 85%
Ventilaţia
- volumul vital 2,5-3 m3 /cuşcă 0,2 m3/kg greutate vie
- debitul util al ventilaţiei 0,5-5 m3/h/kg 0,5-3 m3/h/g greutate
- viteza curenţilor de aer 0,30 m/s maxumum 0,30 m/s maximum la 6-11 săptămâni
0,10 m/s maximum la 4-6 săptămâni
Numărul de schimburi de aer/h 0,8-8 2,5-15
NH3 5 ppm 5 ppm
CO2 0,1% max. 0,1% max.

51
CAPITOLUL 6

TEHNOLOGIA CRESTERII IEPURILOR


PENTRU PRODUCTIA DE CARNE

Producţia principală a iepurilor este carnea, datorită alorii nutritive ridicate, a


digestibilităţii deosebite şi a însuşirilor organoleptice şi culinare apreciate mult de
consumatori.
Carnea de iepure este bogată în proteină (21-22% proteină brută); are un
conţinut scăzut în grăsimi (la 100 g carne, sunt 8% grăsimi); predomină acizii graşi
polisaturaţi ce sunt uşor digerabili; conţine săruri minerale (fosfor, calciu, Mg, K) are
un conţinut ridicat în vitamine (niacină); are o bună digestibilitate de 90%, egalând
carnea de găină şi conţinut mic de colesterol, igienică, neproducând alergii
alimentare, indicată presoanelor în vârstă şi cu probleme cardiace.
Pentru producţia de carne se exploatează în principal hibrizii. Tehnologia de
creştere se bazează pe popularea şi depopularea halelor după principiul “totul plin,
totul gol”.
Fiecare hală se populează o dată la 2-3 ani (în funcţie de nivelului dejecţiilor
din fose) cu tineret, părinţi în vârstă de 8-10 săptămâni, produşi de sectorul de bunici
ai fermei. Capacitatea (numărul de cuşti) a unei fose este de 40 cuşti, din care 4 cuşti
vor fi populate cu masculi (se utilizează cuşti tip tineret) şi 36 cuşti cu femele
(prevăzute cu cuiburi pentru fătare).
Ieşirile lunare prin reforme sau pierderi sunt înlocuite cu tineret femel gestant
ce se creşte într-un compartiment, numit “de aşteptare”.
În vederea populării, halele se pregătesc astfel:
- Cu o săptămână înainte de populare, toate lucrările de amenajare a halei
trebuie să fie terminate (curăţenie, mecanică, spălare, dezinfecţie cu sodă caustică 4%
şi văruire).
- Se verifică funcţionalitatea tuturor instalaţiilor folosite.
- Se montează şi se numerotează cuştile (numai în maternitate).
- Se procură toate materialele auxiliare (necesare evidenţei şi operaţiunilor de
dezinfecţie, precum şi şi medicamentele pentru tratamentul micozelor şi a râiei).
- Se va face analiza chimică şi bactereologică a sursei de apă, care se va repeta
periodic din 6 în 6 luni.
- Cu 3 zile înainte de populare, interiorul celulei se dezinfectează cu: 40 ml
formol, 40 ml apă, 20 g hipermanganat de potasiu pentru fiecare metru cub de
încăpere. Se etanşează bine adăpostul, timp de 12-24 ore.
- Cu o zi înainte de populare se aeriseşte bine adăpostul şi, dacă e necesar, se şi
încălzeşte până la atingerea unei temperaturi 18°C în maternitate şi de 15-18°C la
îngrăşare.
Condiţiile de microclimat prevăzute de tehnologia de creştere sunt prezentate
mai jos.

52
Condiţii de microclimat în funcţie de temperatura şi umiditate
Temperatură (°C) Viteza aerului (m/s)
15 0,10-0,15
16 0,15-0,20
17 0,20-0,25
18 0,25-0,30
19 0,30-0,35
20 0,35-0,40
Umiditate (%) Schimbul de aer (m3/h/kg greut. vie
60-65 1.0-1.2
65-70 1.2-1.5
70-75 1.5-1.8
75-80 1.8-2.2
80-85 2.2-2.5
85-90 2.5-3,2

Popularea
Fiecare reproducător va fi aşezat în cuşca destinată lui, în care rămâne definitiv.
Eventualele femele în plus vor fi aşezate provizoriu două într-o cuşcă până la prima
montă. Masculii de rezervă se pot plasa doi într-o cuşcă de aşteptare). În vederea
localizării de către animal a sursei de adaptare, se va orienta iepurele către adăpătoare
şi se va executa, de către îngrijitor, câteva apăsări pe pointou pentru ca apa să iasă cu
zgomot şi să atragă atenţia animalului.
Pentru prevenirea diareelor, ca urmare a stresului de transport, se va administra
în apa de băut vitamina C (1 g la 10 l apă timp de 4-5 zile).
Se administrează, la toate animalele, chiar din prima zi 50-80 g nutreţ combinat
granulat (17% proteină brută şi 15% celuloză). şi paie curate ca supliment celulozic.
Programul de lumină va fi de 2-3 ore, cât durează operaţiunile de supraveghere
a animalelor. Pentru prevenirea apariţiei bolilor respiratorii, ca urmare a stresului la
transport, în încăpere se va pulveriza “misoseptol” soluţie 25% (0,5 l la 1000 m3).
Cu caracter permanent se verifică starea animalelor, consumul de furaje, sporul
în greutate, funcţionarea adăpătorilor şi microclimatul în funcţie de noua încărcătură
biologică. În cel mult 5 zile de la sosirea reproducătorilor se execută tratamentul
antiscabios cu Vetacar sau Lindavet 2%.
Necesarul de furaje se administrează zilnic pentru 24 ore, curăţindu-se zilnic
hrănitoarele de resturile de furaje sau excremente.
În funcţie de vârsta animalelor şi dezvoltarea lor corporală (orientativ), raţia
diferă, cantitativ aşa cum rezultă din tabelul următor:
Necesarul de furaje combinate pe cap/zi funcţie de vârstă
Vârsta în săptămâni Cantitatea de furaje/zi (g)
10 120-140
11 130-150
12 140-160
13 150-170
14 160-180
15 şi peste 180

53
Programul de lumină este din a doua zi de la venirea reproducătorilor şi până la
8-10 zile înainte de prima montă de 8ore/zi. Intensitatea luminoasă trebuie să fie de
1 W/m3, după care în perioada de reproducere se vor asigura 14-16 ore lumină pe zi,
cu o intensitate de 3-4 W/m3.

6.1.1. Reproducţia la hibrizii Supercuni


Prima montă este o operaţie delicată şi foarte importantă pentru masculii tineri.
Totdeauna femela va fi adusă în cuşca masculului şi va fi supravegheată pentru a
evita unele accidente. Pentru a favoriza prima montă, se vor evita femele nervose sau
agresive, care ar putea traumatiza msculii. Se observă modul de comportare şi
ardoarea sexuală a masculilor şi se verifică timpul necesar pentru montă sau mai
puţin sau mai mult de două minute).

Vârsta utilizării la montă a reproducătorilor


Specificare Vârsta (săptămâni)
Masculi
părinţi 231 22
bunici 111 24
bunici 112 20-22

Femele Vârsta (săptămâni)


părinţi 232 18
bunici 121 18-20
bunici 122 18

Cerinţele privind greutatea corporală la prima montă sunt prezentate în tabelul


următor.

Greutatea corporală funcţie de vârsta primei monte


Specificare Greutatea (kg)
Femele
părinţi 232 3,5-3,6
bunici 121 3,7-3,8
bunici 122 3,6

Ritmul de utilizare a masculilor la montă este de 3 ori pe săptămână, câte o


montă dublă (de regulă luni, miercuri şi vineri), cu o pauză de 1-2 săptămâni după o
activitate de 4-5 săptămâni. Monta se execută de regulă dimineaţa. După efectuarea
montei, femela se readuce în cuşca ei, notându-se pe fişa cuştii data montei şi
numărul matricol al masculului cu care s-a montat. În cazul că monta nu a putut fi
observată, femela nu se lasă în cuşca masculului mai mult de 3 ore, eventual monta
repetându-se a doua zi.

54
6.1.2. Diagnosticul gestaţiei

După 12-24 zile de la montă se execută diagnosticul de gestaţie prin palpare


abdominală cu delicateţe, pentru a nu se produce avorturi. O dată cu aceasta se
verifică starea sanitară a femelei şi se execută tratamentul preventiv antiscabios,
completându-se fişa cu indicaţia “montă-pozitivă” (+). femelele negestante (negative
la palpare), în funcţie de rezultatul diagnosticului privind monta.

6.2. Fătarea
Pregătirea cuibului în vederea fătării se face cu 4-5 zile înaintea datei fătării. Se
introducere unui strat de paie de 3-4 cm, ce se tasează pe fundul cuibului, ce joacă
astfel un rol de protecţie termică a puilor, iar deasupra se confecţionează cuibul
propriu-zis, tot din paie, în sistem vizuină. După aceste amenajări, femela are acces
liber la cuib. Cu 2-3 zile înainte de fătare se va face o restricţionare a furajării, pentru
a se reduce în primele zile după fătare producţia de lapte.
Fătarea are loc după circa 21 de zile (29-33 zile) de la data montei, decurge
uşor, şi se produce de obicei în cursul nopţii. Majoritatea femelelor îşi smulg părul de
pe burtă şi de pe laturile corpului pentru a pregăti cuibul. Cuibul se controlează după
fătare, eliminându-se resturile placentare, eventualii iepuri morţi şi neviabili. În caz
de nevoie se reface cuibul prin adăugare de paie curate, mai ales la mamale care nu
s-au smuls. După 24 ore se pot face adopţiile puilor supranumerari (peste 8), ţinând
cont că iepuroaica are numai 8 sfârcuri pentru alăptare.
La vârsta de 18-21 zile, în funcţie de dezvoltarea corporală a iepurilor, se
elimină complet aşternutul din cuib pentru a evita depozitarea de urină şi dejecţii în
cuib. Această vârstă corespunde şi cu trecerea treptată a iepuraşilor la alimentaţia cu
furaj granulat.
Înţărcarea constă în îndepărtarea iepuraşilor de la mamă la vârsta de 25-28 zile
şi introducerea lor în compartimentul de creştere. De regulă, pentru diminuarea
stresului, toţi puii de la o mamă se dirijează în aceeaşi cuşcă, dar se vor forma totuşi
loturi omogene, în funcţie de greutatea corporală.
Întrucât, în urma înţărcării iepuraşii nu mănâncă 1-2 zile, este necesară
administrarea suplimentară de paie pentru atenuarea tulburărilor digestive.
Perioada de acomodare durează 7-8 zile, până când ei încep să consume furajul
normal. Trebuie avut în vedere că, în această perioadă, puii suferă un stres foarte
puternic, care poate declanşa parţial sau total apariţia diareelor, ce produc mari
pierderi în majoritatea crescătoriilor.
În cazul apariţiei primelor cazuri de tulburări digestive, se suprimă furajul
concentrat timp de 24 ore şi se administrează numai paie şi apă acidulată cu oţet de
vin (10-15 ml de oţet la 1 litru apă).
Furajarea tineretului destinat îngrăşării se face la discreţie, raţia administrându-
se o dată pe zi şi calculată la numărul de produşi pe cuşcă. Se va verifica zilnic starea
generală a efectivului, consumul de furaje, curăţindu-se hrănitoarele de resturile de
furaje, excremente de urină, precum şi starea de funcţionare a adăpătorilor.
Tineretul se menţine în acest compartiment (celulă) până la vârsta de livrare.
55
Montele următoare la femele se execută în funcţie de starea fiziologică şi de
numărul de produşi fătaţi şi alăpaţi, aşa cum rezultă din tabelul următor:

Momentul executării montei după fătare


Numărul de produşi fătaţi Numărul de ore sau zile
după fătare
Sub 5 produşi 36-48 ore
Între 6-8 8-12 zile
Peste 9 2-3 zile după înţărcare

6.3. Tehnologia sanitar-veterinară sau profilaxie generală


Profilaxia generală prevede respectarea obligatorie şi riguroasă a filtrului
sanitar-vetrinar din fermă, hală şi celulă. Accesul se face numai numai prin
dezinfecţie. Schimbarea şi pregătirea cuştilor, se execută în următoarele situaţii: când
se primesc animale la populare; când iepurii sunt livraţi; când iepurii sunt eliminaţi
din diferite motive (diaree, etc.); când iepurii au fost înţărcaţi.
Cuştile se schimbă foarte uşor, fiind demontabile, prin concepţia tehnologică.
Se spală până la debarasarea totală a resturilor (dejecţii, fibre, păr, praf), fie cu o
pompă cu presiune, fie cu perii. Se poate folosi un detergent sau alte produse ce ajută
la înmuierea crustelor şi desprinderea lor.
După spălare, cuştile se dezinfectează prin aspersare cu pompa sau prin
cufundare (trampaj), lăsându-se dezinfectantul să acţioneze suficient (formol,
cloramină). După dezinfectare, cuştile se vor depozita într-o încăpere specială, pentru
uscarea lor. Înainte de a fi reintroduse în compartimente se flambează.
Rezervorul de apă şi toată instalaţia (ţevile din plastic, furtunile) vor trebui
golite, şi dezinfectate minimum o dată pe lună. Dezinfectantele pot fi pe bază de clor
sau cloroform. După fiecare dezinfecţie, se spală instalaţia şi se determină pe bază de
examen de laborator dezinfectantul rezidual.
Adăpătorile se curăţă o dată pe săptămână de păr, praf sau alte elemente care se
depun pe ele, deoarece sunt un excelent mediu pentru numeroşi germeni, ce pot fi
ingeraţi o dată cu apa de către animale şi foarte frecvent sunt cauza declanşării
tulburărilor digestive.
Culoarele de acces se curăţă zilnic, fără a se ridica praful (măturile sau
pardoseala să fie umectate cu dezinfectant), după care eventualele pete se retuşează
cu var. Personalul îngrijitor, precum şi orice alte persoane care intră în hale vor trebui
să respecte o disciplină riguroasă, impusă de specificul creşterii acestei specii. După
executarea regimului de filtru, la intrarea în S.A.S-uri sa va trece cu încălţămintea
prin tava-dezinfector; se vor spăla mâinele şi apoi dezinfecta cu acelaşi dezinfectant
cu care iepurii sunt obişnuiţi (cloramină).
Executarea operaţiunilor de furajare, controlul adăpărilor şi al cuştilor,
controlul gestaţiei, monta, curăţenia etc., se vor face mareu în aceeaşi ordine, de către
aceiaşi oameni, care trebuie să respecte orele de program, să se deplaseze în linişte,
cu blândeţe, să evite zgomotul, pentru ca iepurii să fie obişnuiţi cu prezenţa lor.

56
Dacă la inspecţie s-au găsit animale moarte sau cazuri de mamite, mastite, după
ce exemplarele au fost extrase, cuşca se schimbată, se dezinfectează mâinele şi numai
după aceea se continuă activitatea, pentru a nu se difuza germeni şi altor animale.
După terminarea operaţiunilor în hală, întregul efectiv trebuie lăsat în linişte,
îngrijitorul executând alte operaţiuni.
Profilaxia. Folosirea sistematică a insecticidelor este esenţială în profilaxia
mixomatozei, care după cum se ştie se propagă prin insecte hematofage (ţânţari,
muşte, purici). Multiplicarea excesivă a musculiţei. Drosofila în fose deranjează
animalele şi chiar oamenii, în afară de faptul că are rol de vector al multor boli. Ea se
dezvoltă în mod normal în acest sistem de creştere. Insecticidele de pulveriează în
fose, pe culoare sau sunt încorporate în var. Pulverizările mai sus de nivelul cuştilor
sunt interzise.
Deratizarea. Prezenţa dăunătorilor (şoareci, şobolani) este favorizată de
anumite tipuri de hale neetanşe, care permit rozătoarelor accesul la furaje. Prezenţa
acestor rozătoare în hale, constituie vectorul multor boli la iepuri şi pot determina
canibalismul şi abandonul puilor de către mame. Acţiunile sanitar-veterinare din
fermele de iepuri se execută cu tehnologia de creştere şi cea sanitar-veterinară.
Mixomatoza. Vaccinarea contra acestei boli se execută numai în zonele în care
s-a diagnosticat boala. Lotul de reproducere se vaccinează din 6 în 6 luni, iar tineretul
la 4-6 săptămâni, cu un rapel la 14-21 zile interval.
Pasteureloza şi bordeteloza. Vaccinarea se va face numai în unităţile în care s-a
diagnosticat boala. Se vaccinează cu autovaccin lotul de reproducţie înainte de montă,
cu rapel la 6 luni; tineretul cu 7 zile înainte de înţărcare, cu rapel la 14 zile.
Condiţionarea ambianţelor cu Misosetol, se execută în hala de animale,
săptămânal, decadal sau lunar, în funcţie de situaţie (sezon, încărcătura celulei, starea
sanitară veterinară etc.). Preventiv se efectuează cu aerosoli, soluţie de 25% (1 parte
de Misoseptol la 3 părţi apă), 0,5 litri la 1000 m3.
Colibaciloza, salmoneloza entroxiemie anaerobă şi staficolocie, se previn
folosind vaccin (autovaccin) numai la comandă, cu suşe de germeni izolate din fermă.
Pentru Coccidioză se va administra Lerbek, în doza de 200 ppm, pemanent în
furaj.
Scabia se tratamentează lunar la reproducători, prin introducerea a 1 ml soluţie
organofosforică în fiecare ureche (Vetacar sau Lindavet).
Micozele se tratează prin badijonări, cutanate cu tinctură de iod.
Vitaminizările se fac la femelele gestante şi în lactaţie, precum şi la tineretul cu
vârsta între 20-45 zile la care se va administra “Cunifort” (complex vitamino-
mineral-sub formă granulată în cantităţile de: 5 g/zi la femelele adulte; 2-3 g/zi la
tineret.

57
PARTEA A-II-A

CAPITOLUL 1

SISTEMATICA ZOOLOGICĂ A ANIMALELOR PENTRU BLANĂ

Animalele pentru blană crescute în captivitate şi care prezintă interes pentru


zooeconomie aparţin ordinului: Fissipeda şi Rodentia. Acestea sunt mamifere
constituite într-un grup omogen de vertebrate homeoterme cu corpul alungit şi
acoperit cu blană. Carnivorele ce fac parte din acest ordin au membrele terminate cu
4 sau 5 degete, dentiţia adaptată alimentaţiei predominant carnivoră, au un sistem
nervos bine dezvoltat şi o musculatură foarte puternică.

1.1. Ordinul Fissipeda

Reprezintă un grup de mamifere terestre, euterine majoritatea având regim


carnivor. Dentiţia lor este de tip secodont caracterizată prin molari cu tuberculi
ascuţiţi, tăioşi şi comprimaţi lateral, aşezaţi pe un singur plan longitudinal. Incisivii
sunt mici şi uneori pot lipsi de pe mandibulă iar caninii sunt bine dezvoltaţi şi ascuţiţi
mai ales la speciile prădătoare.
Pe buza superioară prezintă vibrize tactile. Majoritatea speciilor cu excepţia
celor din ordinul Fissipeda au clavicula rudimentară sau poate lipsi. La felide ea este
foarte dezvoltată; sunt animale digitigrade având membrele terminate cu 4-5 degete
prevăzute cu gheare care la unele specii stau retrase în teci. Fisipedele au glande
anale ce produc o excreţie cu miros caracteristic. Glandele mamare sunt în număr de
2-7 perechi. În general nasc pui plăpânzi cu ochii închişi şi lipsiţi de auz.
Fisipedele sunt răspândite pe un teritoriu vast exceptând Antarctida şi sunt
adaptate la cele mai diferite condiţii de mediu. Cei mai importanţi reprezentanţi ai
acestui ordin aparţin familiilor: Mustelidae şi Canidae.

1.1.2. Familia Mustelidae

Cuprinde mamifere carnivore terestre, arboricole sau acvatice de talie mică cu


corpul alungit picioarele scurte, coada relativ lungă sunt agere şi mlădioase, degetele
membrelor posterioare sunt unite printr-o membrană interdigitală. Blana este deasă şi
formată din două categorii de peri fini şi mătăsoşi. Dinţii sunt în număr de 36-38
adaptaţi la regimul carnivor se hrănesc cu mamifere mici, ouă, broaşte, şopârle, şerpi
şi peşti. Reproducţia se desfăşoară odată pe an, iar prolificitatea este variabilă de la
1-10 pui.

58
Principalele specii care prezintă interes vânătoresc, dar şi pentru crescătorii de
animale de blană sunt:
Nurca sau Vizonul (Mustela vizon)
Dihorul comun (Mustela putorius)
Dihorul alb (Mustela putorius Furo)
Hermelina (Mustela erminea)
Jderul de copac (Martes martes)
Jderul de stâncă (Martes foina)
Zibelina (Martes zibelina)

Mustela lutreola (nurca, noriţa) (fig. ) este întâlnită în regiunile mlăştinoase


din nordul şi centrul Europei. Preferă terenurile din apropierea apelor, adăpostindu-se
în stuf. Este întâlnită şi-n ţara noastră, într-un număr mic de exemplare în Delta
Dunării.

Dihorul comun (Mustela putorius) este răspândit aproape peste tot în lume cu
excepţia Angliei şi Peninsula Balcanică. Este un locuitor al fîneţelor relativ umede
din apropierea mlaştinilor carierele de piatră părăsite, şoproane, stoguri de paie şi fân
şi grămezi de pietre. Evită pădurile de mare întindere, dar poate fi găsit lângă
aşezările omeneşti. Este relativ fidel locului său de trai.
Lungimea trunchiului împreună cu cea a corpului este 32-45 cm, lungimea
cozii 13-19 cm, greutatea corporală este de 0,500-1,200 kg.
Culoarea blăniţei are fondul galben (puful), iar peste el este spicul de culoare
închisă (negru-brun).
În ansamblu culoarea este brun-închis. Vârful botului este auriu, buzele, vârful
urechilor şi o dungă deasupra ochilor sunt galbene deschis.
În libertate se hrăneşte cu păsări mici, ouă, broaşte, şopârle, şerpi şi peşti.
Dihorul devine matur la vârsta de 9 luni, se împerechează începând din martie
până în iunie. Durata gestaţiei este de 40-43 zile, prolificitatea oscilează între de 4 şi
8 pui .
În libertate duce o viaţă familială numai în perioada de creştere a puilor, iar în
rest duce o viaţă solitară.

Hermelina (Mustela erminea), este un mamifer mic. Lungimea corpului este


de la bot la baza cozii de 20-30 cm, coada nu depăşeşte 14 cm, iar greutatea este între
125-300 g.
Blăniţa îşi schimbă culoarea de 2 ori pe an, vara este de culoare brun deschisă
pe spate şi albă pe abdomen, iarna este albă, iar vârful cozii negru.
Se întâlneşte în pădurile de foioase, preferând poienile cu tufişuri unde poate
găsi hrana.
Consumă frecvent şoareci, păsări, peşti şi broaşte. Se reproduce la sfârştul
iernii în luna martie. Femela fată 10-12 pui în funcţie de abundenţa hranei. Este un
animal de amurg şi de noapte.

59
Jderul de copac (Martes martes) este răspândit în pădurile de răşinoase şi
amestec de foioase. Lungimea corpului este de 35-45 cm uneori poate ajunge la
50 cm, coada măsoară 25cm, (20-27), greutatea corporală 0,8-1,4 kg. Culoarea
blăniţei este în funcţie de anotimp predominând cea maron cu o pată gălbuie sub
bărbie.
Se hrăneşte cu animale cu sânge cald: veveriţe, şoareci, iezi de căprior, cocoşi
de munte.
Se reproduce în iulie-august, iar prolificitatea este de 2-4 pui la fătare.

Jderul de stâncă (Martes foina) este răspândit pe o zonă foarte întinsă, păduri,
dealuri, scorburi, crăpături de stânci chiar şi în localităţi. Lungimea corpului este de
44-50 cm, coada 23-28 cm, iar greutatea este între 1 – 2 kg. Culoarea blăniţei este
maron, iar sub bărbie şi pe membrele anterioare are o pată galbenă. Se reproduce în
luna iulie-august, gestaţia durează 8-9 luni şi fată 2-4 pui.

Zibelina (Martes zibelina) –este un animal de taiga răspândită în partea


asiatică a Rusiei de la Ural până aproape de Oceanul Pacific. Preferă pădurile de
cedru, pin şi brad. Blăniţa are o culoare de la negru la cafeniu deschis. Lungimea
corpului este de 42-45 cm, iar greutatea 500-2000 g. Femela fată la vârsta de 2-3 ani
un număr de 3-8 puişiori. Perioada de împrechere este în iulie-august. Se hrăneşte cu
rozătoare păsări şi diferite fructe.

1.1.3. Familia Canidae

Această familie cuprinde mamifere de talie mijlocie cu picioare relativ lungi de


tip digitigrad care sunt răspândite pe un vast areal.
Vulpes vulpes este răspândită în Peninsula Scandinavă are un corp solid cu păr
lung şi viu colorat în galben-auriu.
Vulpes vulpes crucigera, răspândită în Europa Centrală, este de mărime diferită
şi are o culoare variabilă în nuanţe de negru.
Vulpes vulpes melanogaster este răspândit în Italia, inclusiv în Sicilia şi
Sardinia are o blăniţă de vară şi una de iarnă de culoare negricioasă, iar blăniţă de
iarnă alburie.
Vulpea trăieşte în desişurile pădurii din apropierea localităţilor rurale unde îşi
sapă vizuini sau foloseşte vizuinele construite de viezure, în cadrul speciei Vulpes
vulpes sunt mai multe varietăţi de culoare: Vulpea argintie şi vulpea platinată
întâlnite şi în crescătorii.
Vulpea polară (Alopecus lagopus) cunoscută sub numele de vulpea gheţurilor
sau vulpea nordică este o specie diferită de vulpea roşcată, prezentând caracter
intermediar între genurile Canis şi Vulpes. Este ca aspect fenotipic mai osoasă decât
vulpea, are craniul şi dinţii asemănători cu reprezentanţii genului Canis, sprincenele
arcuite spre exterior.
Este răspândită în mod natural în zona cercului polar incluzând zona pădurilor
de tundră din Europa, Asia şi America.

60
Lungimea corpului este de 46-48 cm, lungimea cozii 30-40 cm, iar greutatea
corporală este de 2,5-5 kg, dar în luna decembrie poate atinge hgreutatea maximă de
8 kg.
Maturitatea corporală este atinsă la 1-2 ani.
Vulpea polară are o mare plasticitate şi hrănire adaptându-se la condiţiile de
mediu diferite.
Modul de viaţă este diurn şi nocturn.
Se hrăneşte cu orice fiinţă mai slabă din jurul său, dar preferând animalele
marine şi în special lemingii. În perioada de iarnă se hrăneşte cu ace de brad, conuri,
muşchi şi licheni.
Este un animal mongam, ce naşte 8-10 pui, gestaţia durând 6-8 săpătmâni. Puii
devin independenţi aproximativ la 3 luni. Perioada de împerechere este în a doua
jumătate a lunii decembrie.
Are ca duşmani ursul polar şi vulturul.
Se cunosc două varietăţi de culoare ale vulpii polare: una albastră şi alta albă.
Varietatea albastră nu-şi schimbă culoare în funcţie de sezon. La această vulpe blăniţa
este neqgră sau aproape albastru de oţel până la brun castanie.. Aceste vulpi prezintă
o stea (pată albă) la nivelul pieptului.
Vulpea polară albă prezintă o blăniţă de vară de culoare albastru-cenuşiu pe
partea dorsală şi alb-gălbuie pe faţa ventrală a corpului. Iarna blăniţa este complet
albă

Vulpea comună (Vulpes- vulpes sau Canis vulpes) cuprinde peste 40 de


subspecii şi linii naturale diferite ca fenotip din cauza mediului. Cea mai importantă
din aceste subspecii este vulpea roşie şi mutaţiile acesteia care s-au răspândit pe toate
continentele globului. Aceasta se caracterizează prin:lungimea corpului de 60-90 cm;
lungimea cozii de 35-45 cm; greutatea de 2,2-10 kg, iar femelele au greutatea cu 10-
20 % mai mică decât a masculilor.
Culoarea blăniţei este roşcată cu variaţii individuale însemnate. Coada este
stufoasă, cu păr lung, cu nuanţe negricioase cenuşii, iar vârful este alb, alteori negru.
Vulpea are o mare plasticitate ecologică fiind întâlnită de la pădurile de mare
altitudine până la câmpiile joase. Ca să poată supravieţui, pretinde un sol bun pentru
săparea vizuinei şi anume: de tipul celui argilo-nisipos. Îşi sapă o vizuină cu mai
multe ieşiri şi cu un spaţiu mai larg (cotlon) unde vulpea îşi petrece o mare parte din
timp.
Se întâmplă, ca, în aceeaşi vizuină un cotlon să fie ocupat de viezure, iar altul
chiar de pisica sălbatică. Este fidelă locului ei obişnuit de trai, nedeplasându-se mai
mult de 5km de vizuină. Se reproduce în ianuarie – februarie.
Maturitatea sexuală este atinsă la vârsta de 10 luni. Fată o singură dată pe an un
număr de 3-5 pui, foarte rar 10. Fată de obicei în vizuină unde femela este însoţită de
1-2 curtezani. Durata gestaţiei este de 7-8 săptămâni (52-53 zile). Puişorii sunt
acoperiţi cu păr castaniu roşcat, au o pată albă pe piept, dungi gălbui pe frunte, o
greutate de la 80-150 g şi o lungime a corpului de 10-15 cm. Nu văd (deschid ochii
după 12-14 zile), nu aud şi nu au dinţi.

61
Sunt alăptaţi 7 săptămâni. Comunică cu congenerii prin scheunat, lătrat şi
mârâit. Are puţini duşmani naturali dintre care amintim: lupul, vulturul şi uliul.
Vulpea roşie americană (subspecia Vulpes vulpes fulva), se deosebeşte de
vulpea europeană (Vulpes vulpes melanogaster) fiind în special mai mare şi cu blana
de calitate mai bună. Din aceste motive în prezent se întâlneşte este şi ca vulpe de
crescătorie.
Vulpea roşie americană are o mare variabilitate a culorii blănii, lungimii
părului şi structurii acestuia, diferenţiindu-se mai multe mutaţii:roşu închis sau
cărbune (cu abdomen negru cenuşiu), aurie (de culoare roşu aprins,cu piept şi
abdomen mai alb), vulpea cu cruce (Vulpes vulpes fulva crucigera) intermediară între
vulpea roşie şi argintie (Vulpes vulpes fulva argentata).
Vulpea argintie prezintă cea mai mare importanţă în creşterea pentru blană. Se
pare că a rezultat din încrucişarea vulpilor negre şi roşii, la care au participat două
mutaţii negre diferite ale vulpilor roşii: neagră de Alaska şi neagră Standard.
De aceea, în funcţie de provenienţă, sunt posibile 5 forme de genotip: Alaska
argintie, Subalaska argintie, Substandard argintie şi Dublu argintie.
Vulpea argintie prezintă o mare variabilitate a culorii atît în natură cît şi în
crescătorie, funcţie de numărul de fire de păr argintiu. La început, s-au crescut
animale de culoare neagră, dar moda a impus vulpile de culoare cenuşiu-argintiu, de
diferite nuanţe.
Vulpea argintie face parte dintr-o serie de polialele în care ordinea de
dominanţă a culorii este: roşu-vulpea cu cruce, argintiu.
Din încrucişarea vulpilor argintii cu vulpi roşii, în F1 rezultă vulpi roşii, iar în
continuare, din încrucişarea indivizilor din F1, rezultă vulpi argintii de nuanţe
comerciale diferite cum ar fi: Gold fox, Golden cross, Silver cross şi altele. Vulpea
Golden fox are culoarea roşcată cu o cruce neagră evidentă; vulpea Gold fox are
culoare roşu-gălbui, iar Silver cross, culoare neagră.
Vulpea platinată (Vulpes vulpes fulva), a apărut în Norvegia în 1933, într-un
efectiv de vulpi argintii. Această vulpe are mai mult alb în structura învelişului pilos,
mucoasele nepigmentate, irisul negru, iar abdomenul şi picioarele complet albe. În
cadrul acestei varietăţi, se disting două direcţii în privinţa culorii:
1. Linia Mons – se caracterizează printr-un platinat deschis, sunt heterozigote
din punct de vedere genetic, deoarece această culoare este legată de o genă letală
care, în doză dublă, determină mortalitate embrionară.
2. Linia Hovbrender – prezintă o culoare platinat închis;
Între vulpile argintii şi platinate există o formă intermediară numită “White face”,
ce prezintă o culoare mai închisă decît cea platinată, cu o pată albă de mărime variabilă
pe frunte, guler, piept, abdomen şi picioarele albe.
În 1934, în populaţia de vulpi platinate, a apărut o mutaţie şi anume, vulpile
perlate avînd spicul albastru deschis cu benzi transversale argintii. Aceste vulpi au
nuanţe mai închise sau mai deschise, ambele sunt homozigote dominante faţă de
vulpea platinată şi argintie şi recesive faţă de cea roşcată.
Vulpea polară (Alopecus lagopus) cunoscută sub numele de vulpea gheţurilor
sau vulpea nordică este o specie diferită de vulpea roşcată, prezentând caracter
intermediar între genurile Canis şi Vulpes. Este ca aspect fenotipic mai osoasă decât
62
vulpea, are craniul şi dinţii asemănători cu reprezentanţii genului Canis, sprincenele
arcuite spre exterior.
Este răspândită în mod natural în zona cercului polar incluzând zona pădurilor
de tundră din Europa, Asia şi America.
Lungimea corpului este de 46-48 cm, lungimea cozii 30-40 cm, iar greutatea
corporală este de 2,5-5 kg, dar în luna decembrie poate atinge hgreutatea maximă de
8 kg.
Maturitatea corporală este atinsă la 1-2 ani.
Vulpea polară are o mare plasticitate şi hrănire adaptându-se la condiţiile de
mediu diferite.
Modul de viaţă este diurn şi nocturn.
Se hrăneşte cu orice fiinţă mai slabă din jurul său, dar preferând animalele
marine şi în special lemingii. În perioada de iarnă se hrăneşte cu ace de brad, conuri,
muşchi şi licheni.
Este un animal mongam, ce naşte 8-10 pui, gestaţia durând 6-8 săpătmâni. Puii
devin independenţi aproximativ la 3 luni. Perioada de împerechere este în a doua
jumătate a lunii decembrie.
Are ca duşmani ursul polar şi vulturul.
Se cunosc două varietăţi de culoare ale vulpii polare: una albastră şi alta albă.
Varietatea albastră nu-şi schimbă culoare în funcţie de sezon. La această vulpe blăniţa
este neqgră sau aproape albastru de oţel până la brun castanie.. Aceste vulpi prezintă
o stea (pată albă) la nivelul pieptului.
Vulpea polară albă prezintă o blăniţă de vară de culoare albastru-cenuşiu pe
partea dorsală şi alb-gălbuie pe faţa ventrală a corpului. Iarna blăniţa este complet
albă

1.1.2. Ordinul Rodenţia

Din acest ordin fac parte animale ce se încadrează în familiile: Myocastoridae,


Microtidae, Castoridae şi Chinchilidae.

1.2.1. Familia Chinchilidae


Această familie are ca principali reprezentanţi trei specii: Chinchilla laniger,
Chinchilla brevicaudata şi Chinchilla laniger, care se deosebesc prin mărime corporală
şi calitatea blăniţei. Îşi au originea în America de Sud, unde trăiesc în colonii, pe
povârnişurile stâncoase ale munţilor, adăpostindu-se în scorburi din piatră sau în grote.
Sunt animale nocturne şi de amurg, având mişcări vioaie şi rapide, cu auzul foarte
dezvoltat, dar incapabile să se apere de duşmani.
Se hrănesc cu plante verzi şi uscate, tulpini sau coajă de copac.
Lungimea corpului este între 25-30 cm, iar a cozii 10-17 cm. Greutatea corporală
oscilează între 300-800 g.
Se reproduc în libertate în luna martie. Faţă de 2-3 ori pe an, câte 2-3 pui la
fătare.

63
CAPITOLUL 2

CREŞTEREA NURCILOR (MUSTELA VISON)

2.1. Originea
Sunt cunoscute două specii: nurca europeană (Mustela lutreola) şi nurca
americană (Mustela vison) care se deosebesc după mărime, culoare şi structura
blăniţei.
În captivitate se creşte nurca americană care are o lungime a corpului de
31-45 cm, coada de 16-25 cm, iar greutatea adultului este la femele de 500-780 g şi a
masculului depăşeşte 1500 g. Prezintă pet albe pe buza inferioară. Este răspândită pe
teritoriul Americii de Nord pe ţărmul de est şi de vest, din nord până în sud.
Animalele îşi petrec mult timp în apă, înoată, vânează şi se scufundă foarte
bine. Nurca vânează din plăcere şi nu numai pentru a se hrăni. Teritoriul ocupat de
acestea este bine păzit şi orice intrus plăteşte cu viaţa îndrăzneala de a-l încălca.
Ucide animale de talie mai mare decât a ei pentru că atacă rapid la gât sau cap, după
care consumă conţinutul cutiei craniene şi al stomacului.
Hrana este variată, fiind compusă din peşte, raci, broaşte, ouă de păsări,
moluşte. Rezistă mult timp fără aer, dar face dese scufundări în apă şi îşi face provizii
în ascunzătoarile de la fundul apei.
Este un animal de amurg şi de noapte, foarte vioi şi capabil de mişcări
fulgerătoare. În luptele ce se dovedesc mai dificile se apără eliberând conţinutul
foarte urât mirositor al glandelor perianale. Iubeşte liniştea şi calmul atmosferic.
Durata vieţii este de 8-10 ani.
Culoarea nurcilor sălbatice variază de la maro închis până la negru.
Creşterea în captivitate este consemnată pe la începutul secolului XIX în
Canada, unde ulterior s-a dezvoltat cea mai rentabilă industrie pentru prelucrarea
blănurilor de nurcă.
Creşterea nurcilor ocupă primul loc valoric, oferind 70% din totalul blăniţelor
şi se comercializează pe piaţă.
Printre marii producători de blăniţe de vizon amintim: Danemarca, Finlanda,
Comunitatea Statelor Independente S.U.A., Olanda şi Canada.

2.2. Particularităţi anatomo-fiziologice


La nurcă dimorfismul sexual este evident, masculul cântăreşte, 1,700-2,000 kg
şi are o lungime de 58-60 cm; iar femela cântăreşte 0,900-1,000 kg şi are lungimea
corpului de 40-48 cm.

64
Greutatea corporală rămâne constantă în lunile iulie-august la femele şi aprilie-
august la masculi, când este şi cea mai mică. Odată cu gestaţia femelele cresc în
greutate, iar masculii cresc odată cu răcirea timpului.

2.2.1. Sistemul osos


Sistemul osos este constituit din oasele capului, oasele trunchiului şi
membrelor.
Craniul este bine dezvoltat, articulându-se prin cei doi condili, lungi şi
proeminenţi de coloana vertebrală. La nurcă ca şi la alte specii din familia Mustelidae
se constată o evidenţiere pronunţată a crestei mastoidiene spre deosebire de cea
palatină, care este aproape inexistentă.
Fosele orbitare sunt foarte adânci, profunde, cu arcada zigomatică aparentă,
subţire şi curbată. Osul mandibula se articulează de partea superioară a craniului prin
intermediul condilului semicilindric, fără a prezenta înclinaţie către interior.
Coloana vertebrală la nurcă este alcătuită din 50-51 vertebre astfel: 7
cervicale, 14 toracale, 7 lombare, 3 sacrale şi 19-20 coccigiene. Apofizele spinoase
sunt mai ascuţite şi mai mici la nurcă comparativ cu cele de la alte specii de animale
pentu blană. Articulaţiile coloanei vertebrale asigură o mare mobilitate şi flexibilitat a
trunchiului.
Cutia toracică este formată din 13 coaste din care 10 fixe şi 3 mobile.
Scheletul membrelor se caracterizează prin puţine particularităţi. spata are o
spină dezvoltată şi o tuberizitate spinală evidentă; radiusul şi cubitusul sunt despărţite
pe toată lungimea lor şi sunt de volume egale, humerusul este masiv, scurt şi răsucit;
tibia este masivă, are creasta bine dezvoltată articulându-se pe toată lungimea ei cu
peroneul. Între tibie şi pereneu există un spaţiu larg în treimea superioară.

2.2.3. Aparatul digestiv


Aparatul digestiv este adaptat pentru prelucrarea furajelor de origine animală.
Cavitatea bucală este mică, la nivelul ei se deschid glandele salivare, dar saliva nu
conţine fermenţi, şi de aceea hrana nu staţionează în cavitatea bucală, fiind înghiţită
fără o prealabilă mărunţire. Stomacul este mic, are o singură cavitate şi o musculatură
mai puţin dezvoltată, reprezentând 15-20% din volumul tractusului intestinal.
Acestea face ca digestia la nurcă să dureze două ore comparativ cu 20-40 ore la
om sau 16 ore la bovine.
Intestinul este scurt, având o lungime doar de 1,7 m, aproximativ de 4 ori
lungimea corpului, comparativ cu cel al câinelui care este de 6 ori lungimea corpului,
a iepurelui de 16 ori, sau al bovinelor de 20 de ori. Nurca nu are cecum, intenstinul
subţire şi cel gros formează un singur tub.
Ficatul este bine dezvoltat, cântăreşte 20-25 g şi este format din 7 lobi dispuşi
radial faţă de inserţia centrală.
Această combinaţie între tractusul digestiv relativ mic şi asimilarea rapidă a
hranei explică faptul că nurca mănâncă foarte frecvent, cât şi faptul că este atât de
important să se administreze hrană uşor asimilabilă de mai multe ori pe zi, mai ales în
timpul perioadelor critice, cum este lactaţia.
65
2.2.4. Aparatul reproducător
Aparatul reproducător femel este alcătuit din două ovare turtite şi ovoidale,
lungi de câţiva cm, două oviducte, care înconjură ovarele pe toată suprafaţa lor, un
corp uterin scurt de 1,5 cm şi două coarne uterine lungi de câte 5 cm.
Aparatul genital mascul se caracterizează prin lipsa veziculelor seminale,
sperma neavând unde să se înmagazineze temporar, se formează în timpul actului
împerecherii. Penisul are un os central numit “osul penian”, iar la extremitatea liberă
are un apendice curbat în sus, având forma unui cârlig de undiţă.

2.2.5. Învelişul pilos


Blăniţa la nurcă este alcătuită din două categorii de fire: păr de direcţie (jarul)
şi puful. Jarul are lungimea de 20-30 mm, este mai subţire la rădăcină şi mai gros la
mijloc şi la vârf, având diametrul de 120 microni. Puful este lung de 15-20 mm,
organizat în fascicule şi are fineţea de 10-20 microni.

2.3. Varietăţi de culoare şi bonitarea


Nurca este un mamifer carnivor din familia Mustelidae, genul Mustela, fiind
considerată pe drept cuvânt „regina blănurilor“.
Din genul Mustela fac parte două tipuri distincte: Mustela lutreola şi Mustela
vison.
Mustela lutreola, sau nurca europeană, în cea mai mare parte a fost exterminată
din arealul ei. Se mai întâlneşte pe coasta europeană a Atlanticului şi în România
(Delta Dunării), Polonia şi Rusia, până la râurile Obi şi Tobol.
Mustela vison, sau nurca americană, este răspândită pe întreg teritoriul S.U.A.,
Canada, toată Alaska până la strâmtoarea Behring. Dincolo de această strâmtoare, în
Asia, se găseşte nurca asiatică - o subspecie a nurcii americane.
Astăzi, se cunosc 9 nurci mutante recesive şi 11 mutante dominante, cu
denumiri funcţie de zonele geografice în care au apărut. Dintre cele mai importante
linii naturale care au concurat la formarea nurcii americane de crescătorie putem
aminti:
Mutela vison (nurcile estice) sunt de culoare maro închis şi trăiesc în Labrador
şi în Noua Scoţie;
Mustela vison melampelus (nurcile Kenai) sunt nurci de talie mare şi trăiesc în
Alaska;
Mustela vison ingens (nurcile de Alaska şi Yukon) sunt nurci de culoare
închisă;
Mustela vison lacustris (nurcile de Yorkfort) sunt nurci de culoare maro foarte
închis;
Mustela vison vulgvagus (Sontberu) are părul din blană mai gros şi de culoare
mai deschisă; trăieşte în Louisiana;
Mustela vison lefitera (nurcile de Misissipi şi Arkansas) au blana maro- gălbuie
şi mai aspră;
Mustela vison lutensis (nurca de Florida) este de culoare galben-maronie.

66
Mustela vison energumenus (Bangs) sau nurca de vest trăieşte în sudul
Peninsulei Alaska;
Mustela vison nesolestes sau nurca de Islanda trăieşte în arhipeleagul
Alexandriei;
Mustela vison eutreocephalus sunt nurcile ce populează coasta sud-estică din
SUA. Cele mai valoroase tipuri de nurci se găsesc în regiunile temperate, răcoroase şi
umede caracteristice zonei marilor lacuri americane.
Dintre nurcile asiatice, mai importante sunt nurcile chinezeşti şi japoneze.
Din punct de vedere al culorii, nurcile se împart în două mari grupe: nurci
standard şi nurci mutante.

2.3.1. Nurcile standard


Nurcile standard (nurcile sălbatice) sunt aclimatizate la viaţa în captivitate şi
reprezintă tipul cel mai viguros şi mai apreciat, atât pentru blană cât şi pentru
rezistenţa sa. La nurcile standard, culoarea învelişului pilos variază de la maro
(Brown- mink) la aproape negru (Dark-mink). Capul, coada şi membrele, de obicei,
sunt mai închise la culoare. La majoritatea animalelor, părul de pe regiunea ventrală
este de culoare mult mai deschisă, comparativ cu cel din regiunea dorsală şi de pe
părţile laterale.
La majoritatea nurcilor standard, pe bărbie, gât şi pe piept apar pete de culoare
albă, de mărimi variabile, iar la unele animale apar dungi pe abdomen; ochii, nasul şi
unghiile sunt de culoare neagru - maron.
În funcţie de orientarea selecţiei, au apărut exemplare ce se deosebesc evident
unele de altele prin intensitatea culorii şi a structurii învelişului pilos. Se pot descrie
două tipuri: maro şi negru.
Nurca de tip maro are o constituţie robustă, corpul are lungime mare şi capul
este mai masiv. Sunt rezistente la factorii externi şi sunt mai prolifice. De asemenea,
aceste nurci au spicul cu 2-3 mm mai lung decât la nurcile negre, iar puful este ceva
mai scurt faţă de spic şi conferă blănii o pufozitate şi o mătăsozitate pronunţată.
Nurcile de acest tip prezintă o mare variabilitate în privinţa lungimii spicului şi a
nuanţei pufului.
Nurcile de tip negru sunt mai puţin robuste, mai mici şi au o prolificitate mai
mică decât la tipul maro închis. În terminologia ţărilor occidentale, acest tip este
cunoscut sub denumirea de nurcă dark (Dark-mink). Caracteristica de bază a tipului
negru este structura deosebită a învelişului pilos. Spicul este de culoare neagră, sau
aproape neagră, iar puful de culoare bleu închis. Spicul acestui tip de nurcă are o
lungime ceva mai redusă comparativ cu al nurcilor din tipul maro închis. Cea mai
importantă însuşire, însă, o constituie variabilitatea redusă a lungimii spicului şi a
culorii pufului.
Varietăţile cele mai apreciate ale acestui tip de nurcă-dark sunt cele americane,
norvegiene, suedeze şi finlandeze.
Din punct de vedere al transmiterii culorii, aceste nurci sunt dominante faţă de
cele colorate şi se comportă recesiv faţă de culorile dominante.

67
2.3.2. Nurcile mutante
Nurcile mutante se clasifică, după culoare, în 3 grupe: nurcile maro, albastre şi
albe.

Grupa nurcilor maro


Una dintre cele mai răspândite culori ale nurcilor este culoarea maro, a apărut
în anul 1936 în Canada şi s-a numit “Pastel royal”.
Culoarea nurcii Pastel variază de la maro-deschis până la maro de nuanţă
ciocolatie, dar tipul ideal este cel cu nuanţe mov-deschis, asemănător culorii jderului.
La această culoare, apare torticolisul, mai ales la nurcile tinere, defect ce nu-şi lasă
amprenta asupra prolificităţii şi se poate corecta prin selecţie.
Un alt defect la această nurcă este tendinţa de caniţie, începând cu al doilea an
de viaţă, la care sunt predispuse îndeosebi femelele.
Nurca Pastel este un animal robust cu o bună prolificitate şi răspunde printre
primele tipuri de culoare la epizootii, în special la jigodie.
Imperial Pastel, după culoare, se aseamănă cu nurca Pastel, dar are din punct
de vedere genetic un alt genotip. Prezintă o blană mătăsoasă, părul mai lung moale şi
o culoare mai închisă decât nurca Royal Pastel. Culoarea ochilor este maronie. Nu
este atinsă în acelaşi procent de torticolis, are o talie mai mică şi prolificitate mai
bună.
Palomino suedez a apărut în anul 1945 în Suedia şi are un păr mătăsos de
culoare bej-pal. Este o nurcă destul de mare, cu o bună prolificitate, este folosită la
crearea nurcilor Perlă suedeză, prin încrucişare cu nurca Silverblue. Ochii sunt de
culoare brun- deschis, părul mătăsos şi strălucitor. Performanţele de reproducţie sunt
medii.
Palomino finlandez. Culoarea blăniţei este mult mai deschisă decât Palomino
Suedez, are o culoare crem sau aproape albă. Culoarea spicului este neuniformă.
Ochii sunt de culoare roz, cu un luciu gălbui. Este un animal mare, prolific.
Palomino american. Culoarea blăniţei variază de la bej-deschis până la bej-
închis, adesea cu o nuanţă oranj sau gălbuie. Culoarea ochilor este roz, cu o nuanţă
gălbuie sau oranj. Este un animal de talie mare, prolific.
Moyl (Moyl Buff, Moyl Olsen). Acest tip de nurcă are o mare variabilitate de
culoare, de la bej-deschis până la maro-închis. Este o nurcă mare cu ochii de culoare
brună. Este mult utilizată în obţinerea unor forme de combinaţii: Moyl Safir, Moyl
Aleutină, Moyl Silver etc.
Golden cross (Pastel cu ochii verzi) a apărut 1941 în SUA. Are un corp
alungit, ochii verzi şi foarte sensibili la lumina puternică. Blăniţa este maro
neuniform, prezentând o cruce pe spinare şi pe umeri de o nuanţă mai închisă decât
restul corpului. Părul din blăniţă este scurt, des şi foarte fin. Comparativ cu nurca
Pastel Royal are performanţe reproductive modeste, prolificitate mică, frecvente
cazuri de sterilitate şi procent ridicat de mortalitate la pui. Această nurcă se foloseşte
pentru obţinerea Topazului american, o nurcă foarte apreciată.

68
Pastel Amergold (Chihlimbar) este o nurcă ce are blăniţa maro cu reflexe
roşietice nedorite, de talie mare şi prolificitate bună. Se utilizează la încrucişări
pentru obţinerea nurcilor de culoare bej.
Nordic Buff (Scandinav buff) a apărut în Suedia şi a rezultat din Nurca Pastel
alb finlandez. Culoarea blăniţei este crem sau aproape albă cu ochii roşii şi desime
foarte bună a părului, talia mică şi se utilizează frecvent la încrucişări.

Grupa nurcilor albastre


Nurcile din această grupă au culoarea blăniţei albastră de nuanţe diferite.
Principalele varietăţi de culoare sunt: Silver blue, Steel blue, Platin Imperial şi Nurca
Aleutină.
Silver blue este prima mutaţie care a apărut spontan în 1929 în SUA. Culoarea
sa este de un albastru gri, coada şi picioarele sunt de o nuanţă mai închisă, iar
culoarea ochilor este maro închis.
Spicul este de culoare gri argintiu, iar puful de un albastru deschis. După
tonalitatea culorii, nurcile Silver Blue pot fi de trei categorii: deschisă, medie sau
închisă. Cea mai răspândită nurcă este cea albastră argintie, cu o nuanţă roz sau
maronie, care depreciază foarte mult valoarea blăniţei. Ca defect, întâlnim nuanţa
brun-roşietică (sare şi piper), tonalitate specifică blăniţei de veveriţă.
Variaţia mare a tonalităţii culorii la nurca Silver Blue este cauzată de forma
granulelor de pigment, de mărimea şi localizarea acestora pe lungimea firelor de spic.
Sunt animale bine conformate, cu o prolificitate bună, în medie de 5 pui.
Steel blue (Albastru de oţel) are blăniţa de culoare albastră, cu nuanţe diferite.
Ochii sunt de culoare brună şi se foloseşte mai ales în hibridări.
Platin (Imperial) seamănă cu nurca Silver blue, este de talie ceva mai mică şi
greutate mai redusă, blăniţa are un luciu metalic puternic. Este foarte sensibilă la
condiţiile de alimentaţie şi îngrijire.
Aleutina a apărut în 1941 în SUA. Are culoare aproape neagră, cu o nuanţă
albăstruie. Spicul este aproape negru, puful este de culoare albastru-închis, ochii sunt
negri. Adesea, se întâlnesc nurci cu un ton maroniu sau chiar fumuriu, ceea ce
consituie un mare defect pentru această culore..
La nurca Aleutină apare procesul de caniţie după primul an de viaţă. Sunt nurci
puţin prolifice, cu o variabilitate scăzută. Genele ce determină această culoare au
efect pleiotrop asupra caracterelor morfofuncţionale. Sunt animale cu o constituţie
slabă, cu tendinţă la hemoragii, anemie şi gingivite. Prolificitatea mică, viabilitatea
redusă a puilor şi depigmentarea blăniţei odată cu vârsta sunt caractere ale acestei
nurci.

Grupa nurcilor albe


Hedlund a apărut în 1945 în SUA. Este tipul cel mai pur şi mai clar din punct
de vedere al culorii. Blana este de culoare alb-strălucitor, cu reflexe albăstrui. Ochii
sunt de culoare neagră. Heterozigoţii (Hh) au culoare standard, dar prezintă pete albe
la vârful cozii, pe picioare şi în zona ventrală a corpului. Acest lucru arată că gena nu
este pe deplin recesivă.

69
Femelele sunt mame bune, în comparaţie cu alte tipuri, au prolificitate redusă,
sunt calme şi docile.
Ca efecte pleiotrope nedorite sunt: predispoziţia spre surzenie, simţ olfactiv
slab, sterilitate mare la masculi şi prolificitate mică la femele, odată cu înaintarea în
vârstă.
Albino (Arctic alb) s-a obţinut în Canada şi este un animal cu pete negre pe
extremităţi, nas şi coadă. Are ochii roşii, iar ca aspect general, seamănă cu iepurele
Himalaya. Blăniţa este necorespunzătoare din punct de vedere calitativ, cu părul rar şi
structura grosolană.

Nurcile dominante
Aceste nurci determină, prin încrucişare, diluţia sau intensificarea culorii, în
cazul când încrucişarea se face cu nurci standard sau mutante. Se prezintă două tipuri
de mutaţii: cele ce accentuează culoarea (Jet negru şi Finn black) şi cele ce determină
diluţia culorii (Blue Frost, Stewart, Ebony, Kohinoor ş.a.).
Jet negru s-a obţinut în Canada şi este incomplet dominantă. Culoarea blăniţei
este variabilă, de la brun la negru-corb, cu un luciu metalic puternic. Sunt exemplare
la care se pot întâlni pete albe pe bărbie, blăniţa deasă, şi, în încrucişare cu nurca
standard, determină intensificarea culorii negre. Animalele au o vitalitate ridicată,
masculii sunt foarte activi sexual, iar femelele au o prolificitatea de peste 4 pui.
Finn black s-a obţinut în Finlanda, iar culoarea blăniţei este un negru degradat.
Prin încrucişare cu alte nurci, elimină efectul de înspicare al blăniţei şi al zonalităţii
albe.
Nurca Blue Frost este una dintre primile nurci mutante la care spicul de
culoare albă predomină pe abdomen şi pe membre Culoarea pufului variază de la gri
până la aproape alb. Este folosită în exclusivitate pentru a fi combinată cu alte gene
mutante recesive pentru a obţine efectul Bos (“adiere de primăvară”) ce constă în
răspândirea uniformă a pufului de nuanţă deschisă pe întreaga blăniţă.
Nurca Stewart. Factorul Stewart produce o diluţie intensă a culorii blăniţei şi,
mai ales, îi dă un reflex albastru-deschis foarte căutat. În afara de claritatea culorii,
sunt eliminate reflexele roşietice, care apar frecvent în cazul culorii albastre sau
pastel. Gena Stewart nu este letală, dar, în stare homozigotă, determină natalitate
redusă, sterilitate totală la masculi, iar la femele, în proporţie de 80-90% şi are o
acţiune pronunţată în diluţia culorii. Aceste animale au fost denumite homo sau
arctic, având puful aproape alb, cu o nuanţă albustruie, foarte valoroasă din punct de
vedere comercial, dar foarte greu de obţinut.
Nurca Ebony se deosebeşte de culoarea standard printr-un puf de culoare
deschisă, ce are o paletă coloristică de la gri până la aproape alb. Ochii sunt de
culoare neagră. În genotipul ei apare gena E care în stare homozigotă este letală.
Valoarea comercială a acestei blăniţe este redusă.
Nurcile Kohinoor sunt împărţite în 4 varităţi de culoare cu genotipuri diferite
determinate de 3 alele ale genei s de la nurca standard. Heggedal este culoarea cea
mai deschisă, fiind urmată de Alb 95%, Royal silver şi Black cross.

70
Heggedal are blăniţa albă, spicul negru diseminat uniform pe corp. Se
utilizează frecvent pentru obţinerea efectului shadow, foarte apreciat în comerţul cu
blănuri.
Alb 95 este o nurcă albă cu ochii negri şi cu pete negre pe cap şi la baza cozii.
Royal silver este o nurcă albă, cu dungă neagră pe linia superioară a
trunchiului.
Black cross se numeşte astfel, pentru că pe blăniţa de culoare albă apare, pe
linia superioară, o cruce de culoare neagră.

2.4 Bonitarea blăniţelor de nurcă


Bonitarea nurcii este cea mai dificilă lucrare, pentru că nu se poate determina,
prin metode uzuale, calitatea blăniţei. Rămân, ca principale mijloace de apreceiere,
experienţa crescătorului, datele oferite de fişele de crescătorie precum şi determinarea
greutăţii corporale ca indiciu al dimensiunilor realizate de blăniţă. Se obişnuieşte
pentru această specie alegerea unui animal-etalon, funcţie de care se fac aprecierile şi
la celelalte exemplare.
Principalele însuşiri ale băniţelor de nurcă, apreciate cu ocazia bonitării, sunt:
♦ culoarea;
♦ lungimea şi grosimea firelor de păr;
♦ desimea părului;
♦ mătăsozitatea;
♦ elasticitatea;
♦ luciul;
♦ mărimea blăniţei.

Culoarea
În comerţul blăniţelor de nurcă, se obişnuieşte împărţirea lor după culoare:
deschise (pale), mijlocii (medii) şi închise (dark). În afară de această clasificare,
întâlnim, funcţie de uniformitatea culorii, următoarea clasificare: culori uniforme
(spic şi puf colorate la fel), bicolore (puf şi spic colorate diferit) şi culori cu tentă
dublă (spicul şi puful colorate în contrast – two tone). La licitaţiile de blănuri, o
importanţă deosebită prezintă originalitatea culorii.
Lungimea şi grosimea firelor de păr
Blăniţa de nurcă este formată din două categorii de fibre:
Æ Puful este un fir subţire (10-20 mm), relativ scurt (15-20 mm), mătăsos şi
elastic;
Æ Spicul este un fir mai lung (18-20 mm),gros (32-87 mm), aspru şi uşor curbat.
Sunt apreciate blăniţele cu puful şi spicul scurt, aşa numitul tip zibelin.
Desimea
Este dată de numărul perilor pe unitatea de suprafaţă şi de raportul dintre spic
şi puf. La nurcă, acest raport este pentru blăniţa de iarnă de 1,7/98,3. Desimea se
apreciază prin palpare, prin senzaţia pe care o oferă strângerea în mână a blăniţei din
diferite regiuni. Există şi o altă modalitate de apreciere şi anume se suflă asupra
blăniţei, observând dacă se vede pielea sau nu. Blăniţa este rară în cazul când se vede
71
cu uşurinţă pielea. Aspectul de puf uniform aşezat în valuri ca şi impresia de covor
bine ţesut dovedeşte o desime bună a blănurilor.
Mătăsozitatea
Funcţie de mătăsozitate, învelişul pilos se împarte în mai multe categorii:
aspru, mai puţin aspru, moale, mătăsos şi fin. Aceste calificative se acordă în urma
senzaţiei oferite la pipăirea blăniţei din diferite regiuni ale corpului. Mătăsozitatea
este influenţată de: sex, culoare şi lungimea, grosimea, desimea şi elasticitatea
diferitelor categorii de păr. Varietăţile de culoare deschisă au blăniţa mai mătăsoasă
ca, de altfel, şi blăniţa rezultată de la femele. La aprecierea acestui caracter,
umiditatea atmosferică influenţează nefavorabil: o blăniţă udă este mai puţin
mătăsoasă faţă de una uscată.
Elasticitatea se apreciază prin presarea blăniţei cu mâna. Funcţie de rapiditatea
cu care revin la forma iniţială firele de păr componente, se apreciază acest caracter.
Elasticitatea învelişului pilos scade în cazul unor boli, a unei alimentaţii deficitare, în
timpul prelucrării primare (decarnare, degresare) ca şi în cazul unei temperaturi
excesive, a acţiunii microorganismelor sau a mucegaiurilor.
Luciul este dat de intensitatea cu care firele de păr reflectă lumina. În general,
blăniţele de nurcă au un luciu natural deosebit, mai bine exprimat la culorile dark.
Mărimea blăniţei
Standardul internaţional clasifică blăniţele după următoarele dimensiuni:
- talia I peste 71 cm;
- talia a II-a de la 65 la 71 cm;
- talia a III-a de la 59 la 65 cm;
- talia a IV-a de la 53 la 59 cm;
- talia a V-a de la 47 la 53 cm;
- talia a VI-a mai puţin de 47 cm.
Lungimea blăniţe se măsoară de la vârful nasului până la baza cozii
animalului. La licitaţiile internaţionale de blănuri, acestea se grupează pe partizi
funcţie de mărime, culoare şi sex, chiar dacă blănurile nu provin din aceeaşi
crescătorie.
Ca un criteriu secundar de apreciere a calităţii blănurilor de nurcă este modul
de răspândire al culorii pe suprafaţa corpului şi zonalitatea perilor albi. Se
întâlnesc două forme de exprimare a acestei însuşiri:
- culoare răspândită uniform fără contraste pronunţate, eventual mai intensă la
nivelul liniei superioare a corpului; defectul este grav la culorile Royal Pastel şi
Silver Blue, când există diferenţe evidente de nuanţe pe diferite regiuni ale
blăniţei;
- culoarea răspândită zonal se caracterizează prin pete de culoare albă pe fond
închis sau pete colorate pe fond deschis. Cele mai des întâlnite sunt petele albe
de pe blănurile negre şi colorate. Dacă pata sau desenul are o dispoziţie
simetrică, ce duce la micşorarea suprafeţei utile, valoarea blăniţei scade foarte
mult. Petele albe de pe bărbie sau de pe zonele ventrale ale corpului consituie
caracter calitativ dominant al speciei. Dacă aceste pete albe apar sub formă
sporadică sau ca dungi strict delimitate consituie defect şi generează pierderi.

72
Calităţile blănurilor apreciate la licitaţiile internaţionale
Producţia de blănuri este, în primul rând, supusă tendinţelor din modă ce sunt
aproape imposibil de prevăzut şi care influenţează valorificarea lor. Indiferent de la
ce specie provin, blănurile trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie suple şi rezistente;
- să aibă distincţie şi frumuseţe;
- să fie durabile;
- să posede caracter de universalitate.
Supleţea şi rezistenţa
Pielea blănurilor trebuie să fie suplă şi rezistentă pentru a se obţine o
îmbrăcăminte uşoară.
Rezistenţa se apreciază după o scară a durabilităţii ce cuprinde un maxim de
100 puncte. În această scară, blănurile de nurcă şi de vulpe sunt notate cu 70-80 de
puncte, blana de iepure cu 10 puncte, iar blănurile de urside, cu 90 puncte. Punctajele
peste 50 puncte conferă blănurilor calitatea de a fi rezistente.
Distincţie şi frumuseţe
Pentru a fi valoroasă, blana trebuie să aibă o culoare plăcută, să fie estetică şi
atrăgătoare. Distincţia şi frumuseţea sunt date de o nuanţă şi textură originale, care
duc, implicit, la o valoare mai mare a blănii.
Durabilitatea
Blana reprezintă, în general, o valoare tezaurizabilă datorită rezistenţei ei în
timp. O blană inferioară este aceea care se degradează repede, îi cade părul, pielea
devine rigidă şi se rupe.
Originalitatea este o calitate ce apare ca urmare a rarităţii blăniţei, a condiţiilor
grele şi costisitoare de exploatare şi creştere.
Caracterul de universalitate
Blănurile cu spicul potrivit de lung, des şi elastic vor fi mereu apreciate,
indiferent de capriciile modei. Pentru a se bucura de acest caracter, o blană trebuie să
fie solicitată în aceeaşi măsură pe toate continentele globului.
Aprecierea calităţii blănurilor se face de persoane special calificate şi într-un
cadru organizatoric deosebit. Personalul ce efectuează aceste lucrări de apreciere a
blănurilor trebuie să posede cunoştinţe deosebite atât tehnice cât şi de marketing, să
dea dovadă de imparţialitate şi să aibă trăsături de caracter deosebite.
Companiile internaţionale care se ocupă de comercializarea blănurilor acordă o
importanţă deosebită uneia sau alteia dintre însuşirile menţionate anterior, funcţie de
cerinţele pieţii, supusă capriciilor modei.

2.5. Contenţia nurcilor


La nurci pentru prindere şi contenţie se folosesc mănuşi din piele groasă,
căptuşite în interior.
Există o mănuşă specială prevăzută numai cu trei degete, din care două sunt
libere, pentru degetul mare şi arătător, iar al treilea spaţiu este comun pentru restul
degetelor. Prinderea nurcii se face fie în cuib, unde se reţin prin blocarea intrării, fie
în cuşcă apucându-se de coadă.

73
La prindere se va urmări ca cele două degete libere ale mâinii să fie localizate
în jurul gâtului, imediat după cap, ceea ce limitează posibilităţile de mişcare. Restul
din mănuşă, cu spaţiul colectiv celor trei degete, se fixează pe corp în aşa fel încât să
cuprindă zona abdominală şi o parte din cea toracală, reducând din mobilitatea
picioarelor. La animalele în vârstă sau bine dezvoltate, cu un trunchi mai lung,
voluminos, prinderea se face cu mâna liberă a picioarelor din spate, sprijinind tot
trenul posterior de corpul operatorului.
Mult mai sigură pentru prindere şi contenţie este cuşca de contenţie,
asemănătoare cu cea de transport, dar de care se deosebeşte prin existenţa în interior a
unui postament mobil situat în partea inferioară, şi care glisează pe patru bare fixe la
cele două capete. Postamentul mobil se ridică prin tragerea a două mânere situate la
capete până la nivelul superior. Dezavantajul acestui mod de prindere constă în faptul
că necesită mult timp.

2.6. Determinarea vârstei


Vârsta nurcilor se poate determina după dentiţie şi după unele criterii de
exterior. Dentiţia la nurcă are următoarea formulă:
2 1 1 3 3 2 2 17
I= ;C = − ; P= − ; M = − ; total =
2 1 1 3 3 1 1 17

La molarii superior se constată prezenţa a două corpuri dentare plantate într-o


singură alveolă, formaţiune ce este caracteristică familiei Mustelidae.

2.7. Particularităţi de reproducţie


2.7.1. Tehnologia de reproducţie

Nurcile se cresc în captivitate în ferme mici în ţarcuri, iar în ferme specializate


în cuşti organizate în baterii şi adăposturi sub şoproane. Fermele specializate în
creşterea nurcilor dispun de bucătării furajere şi spaţii pentru sacrificare şi prelucrarea
primară a blănurilor. Fermele de nurci vor fi amplasate pe terenuri care să asigure o
scurgere bună a apelor meteorice şi tehnologice, la adăpost de vânturi şi zăpadă
excesivă, aproape de surse de hrană şi curent electric, şi să dispun de o sursă de apă
potabilă salubră.
Întreaga zonă a fermei va fi împrejmuită cu un gard protector pentru a preveni
intrarea altor animale şi pentru a menţine în perimetru nurcile care au evadat din
cuşcă. Gardul va avea o înălţime de 1,5 m, fiind din plasă de sârmă galvanizată,
având partea inferioară îngropată în sol la 30 cm (pentru a împiedica ieşirea nurcilor
pe sub gard), iar la partea superioară două benzi de tablă galvanizată cu lăţimea de
nate una în interior şi alta în exterior (care împiedică escaladarea gardului de nurcile
care au evadat).
Actualmente aproape toate fermele crescătoare de nurci au animalele cazate în
cuşti, care se dispun pe două sau mai multe rânduri, sub şoproane care au direcţia
nord-sud. Între rândurile de cuşti sunt coridoare largi pentru a permite folosirea

74
hrănitoarelor automate. Unele şoproane sunt prevăzute cu obloane pentru a proteja
animalele contra vânturilor excesive şi a luminii solare puternice.
Cuştile se confecţionează din plasă de sârmă zincată şi pot fi simple sau pe
schelet metalic. Cuştile fără schelet metalic sunt mai economicoase, mai uşor de
realizat şi asigură confort deosebit. Dimensiunile cuştilor vor fi: înălţimea 35,9 cm,
lăţimea 40,5 cm şi lungimea 100 cm. Planşeul cuştii dinspre aleea centrală de
deservire este prevăzută cu un orificu care are un capac de închidere prin care se
introduce uşor cuşca de transport, în care se pun şi se manipulează animalele.
Podeaua este construită din plasă de sârmă dar pentru a preveni căderea puilor pe jos
se pot introduce pardoseli mobile din plasă de sârmă cu grosimea de 1 mm şi cu
ochiuri de 10x10 mm. Pe pardoseală se aşează o plăcuţă de material plastic de 33x15
cm pentru furajarea puilor până la înţărcare, iar iarna pentru furajarea tuturor
categoriilor de nurci.
Cuiburile vor fi confecţionate din material lemnos (răşinoase), foarte bine
uscat, şi fixate de cuştile de sârmă pe pardoseală spre aleea centrală de deservire.
Cuibul individual se recomandă îndeosebi pentru matcă şi este format dintr-un singur
compartiment având următoarele dimensiuni: lăţime 41,5 cm, înălţime 36 cm,
adâncime 35,5 cm. Capacul cuibului este dublu, cel de deasupra este confecţionat din
sârmă scândură, iar cel de dedesubt din sârmă. Orificiul de intrare este de formă
circulară cu un diametru de 10 cm plasat pe partea stângă şi în porţiune mediană în
peretele anterior al cuibului.
Pentru prevenirea îngheţării puilor la fătare şi imediat după fătare, cuiburile se
compartimentează în două printr-un perete despărţitor. În acest fel în dreapta cuibului
se amenajează din aşternut uscat şi moale cuibul de fătare, iar în stânga, în dreptul
orificiului de comunicare, se realizează un antreu de odihnă pentru femele. Scopul
modificării cuibului este de a realiza pe o suprafaţă cât mai reducă, cuibul propriu-zis,
pe care femelele îl căptuşesc cu păr de năpârlire, şi în care toţi puii sunt menţinuţi
grupaţi pentru a fi încălziţi şi alăptaţi.
Calitatea procesului de reproducţie la animalele pentru blană cu un singur ciclu
sexual prezintă o importanţă economică ce se traduce prin numărul de produşi
obţinuţi de la fiecare femelă şi destinaţi valorificării. Importanţa reproducţiei trebuie
privită nu numai sub aspectul numeric ci şi ca mod de desfăşurare a gestaţiei şi a
alăptării.
Nurca crescută în captivitate şi-a păstrat aproape nemodificate toate
caracteristicile fiziologice ale formei sălbatice sub aspect reproductiv.
În organizarea procesului reproductiv trebuie să se ţină cont de următoarele
particulariţi :
- sezonul de montă se desfăşoară pe o perioadă scurtă de timp 25-30 zile,
urmat de o perioadă lungă de inactivitate ;
- ovulaţia este provocată de actul montei. Imediat după ovulaţie, începe
diviziunea celulară ce se desfăşoară până la stadiul de blastulă. O perioadă
de 10-40 zile, celulele rămân în acest stadiu fără să se nideze. Este faza de
"plutire blastocitară" caracteristică animalelor sălbatice.

75
Se întâlneşte fenomenul de superovulaţie, când o femelă poate manifesta un
nou ciclu de călduri, se poate împerechea şi fecunda, ea fiind deja montată şi
fecundată.
Procesul de reproducţie are la nurcă un profund caracter sezonier. La nurca
americană (Mustela vizon) căldurile se manifestă numai în lunile februarie-martie, în
emisfera sudică căldurile se deplasează în lunile august-septembrie, iar la nurca
europeană (Mustela lutreola), acestea se manifestă în luna martie.
Semnele de apropiere ale sezonului de montă sunt manifestate de masculi cât şi
de femele, prin nelinişte şi sunete caracteristice.
Ciclul sexual la nurcă se împarte în 3 perioade. Prima perioadă de anoestrus,
durează 5 luni şi se caracterizează prin procese proliferative încetinite (iulie-
noiembrie).
Procesul involutiv se remarcă mai pregnant în luna octombrie, când în ovare se
produce înlocuirea foliculilor maturi.
Perioada a doua, sau proestrus, durează trei luni (decembrie-februarie). În
ovare se produce o creştere activă a foliculilor primari şi primordiali. În a doua
jumătate a lunii februarie o parte din femele intră în călduri.
Perioada a treia sau oestrus, durează o singură lună (martie). În această
perioadă se produce o puternică activitate sexuală la nurcă.
În perioada oestrului, ovarele sunt hipremiate, au suprafaţa uşor denivelată de
mici vezicule de culoare roşie închisă. Dacă nu s-a produs ovulaţia, foliculii se opresc
din creştere. Foliculii maturi care n-au ovulat se transformă în aşa numiţii corpi
galbeni atrezici în urma proceselor degenerative.
Existenţa în ovare a foliculilor maturi, a foliculilor în diferite stadii de
dezvoltare, ca şi a corpilor atrezici, i-a făcut pe oamenii de ştiinţă să considere că
dezvoltarea foliculilor la nurcă se face în valuri şi că în sezonul de montă se
înregistrează patru valuri, sau vârfuri de călduri, fiecare durând aproximativ şapte
zile.
Factorul declanşator al procesului de ovulaţie poate fi actul sexual, irigarea
mecanică a vaginului sau a colului uterin.
Momentul intrării în călduri a femelelor variază în funcţie de tipul de culoare a
nurcilor şi de vârstă, cât şi de temperatura atmosferică, durata şi intensitatea luminii,
starea vremii etc. la nurcile primipare căldurile apar ceva mai târziu decât la cele în
vârstă.
Lumina joacă un rol important în apariţia căldurilor. La nurcile care sunt ţinute
în şoproane întunecate, de la înţărcare până la împerechere, nu apar căldurile. La fel
se întâmplă şi cu tinerii masculi, care, dacă sunt ţinuţi în astfel de condiţii, devin
reproducători slabi.
Pentru executarea montei, masculul prinde femela de ceafă şi să o ţină strâns
cu dinţii concomitent încearcă să o ridice şi să o fixeze partea posterioară a acesteia
cu membrele sale posterioare. În timpul actului sexual corpul acesteia capătă aspectul
literei S şi are un facies caracteristic cu o exoftalmie pronunţată.
Durata actului sexual este variabilă. Foarte rar durează sub 10-12 minute, iar în
unele cazuri se poate prelungi până la 45 minute.

76
2.7.2. Fecunditatea la nurcă
Prin fecunditate sau fertilitate, se evaluează aptitudini de procreare a unui
animal. Aprecierea fecundităţii unui reproducător mascul, se face în funcţie de
procentul de femele fecundate într-un sezon sau în întreaga viaţă ţin1nd seama de
numărul montelor necesare pentru o fecundaţie.
La femele fecunditatea se apreciază în funcţie de desfăşurarea normală a
întregului proces ce duce la procrearea de noi produşi.
Starea de fecunditate poate fi determinată în funcţie de neacceptarea montei ;
în practică se constată că în mod obişnuit 5-7% din femelele de reproducţie refuză să
accepte monta, fie din cauza lipsei căldurilor, fie prin neacceptarea masculului. Un
procent de peste 20-25%, rămân infecunde, deşi au acceptat monta şi în acest caz
starea de infecunditate se poate datora fie mascului, fie femelei, fie greşelilor de
executare a montei.
Una din probleme majore ale fecundităţii la nurcă o constituie nu atât
neacceptarea montei cât faptul că un procent însemnat de femele montate rămân
sterile. La unele varietăţi de culoare – cu deosebire la nurcile Standard, rezultatele
obţinute în general sunt la limita inferioară.
Factorii care influenţează fecunditatea la nurcă sunt : alimentaţia, lumina şi
starea de sănătate a femelei, precum şi calitatea masculilor.

Influenţa alimentaţiei asupra fecundităţii la nurcă


Un rol important în funcţionarea normală a aparatului reproducător şi prin
urmare asupra fecundităţii, o are în primul rând alimentaţia.
O furajare judicioasă a nurcilor în perioada premergătoare sezonului de montă
influenţează pozitiv atât fertilitatea potenţială, cât şi numărul produşilor la fătare sau
fertilitatea efectivă.
Din observaţiile efectuate se poate concluziona că în perioada de toamnă-iarnă,
nivelul energetic nutritiv al raşăţiilor trebuie să fie foarte ridicat.
Femelele cu o dezvoltare normală şi cu o greutate medie de 750-850 g sunt mai
fecunde şi mai prolifice decât femelele foarte slabe, sau excesiv de grase. La
începutul sezonului de montă este de dorit ca atât femelele cât şi masculii, să aibă o
greutate de 10-20% mai mică decât în noiembrie-decembrie, deoarece concomitent cu
pierderea de grăsime sunt eliberate şi substanţele estrogene ce stimulează atât
ovogeneza cât şi spermatogeneza.
Pentru a asigura organismului aminoacizii esenţiali şi concomitent a evita
îngrăşarea nurcilor în perioada de iarnă, conţinutul raţiei în proteine trebuie să crească
până la 10-11 g la 100 kcal, în detrimentul carbonaţilor. În asemenea condiţii,
aproximativ jumătate din energia metabolizată (45-50%) este asigurată de proteine.
Totodată, pentru a completa valoarea energetică a furajului, o importanţă mare se
acordă conţinutului în grăsime al raţiilor (3,5g la 100 kcal) şi carbonaţi (5 g la
100 kcal). Este necesar ca raţiile să asigure un aport corespunzător de vitamine din
complexul B, îndeosebi tiamină, riboflavină, acid pantotenic etc. În cazul scăderii sub
0,6 mg/zi vitamină B6 (piridoxină), testiculele masculilor de nurcă se atrofiază, apar
fenomene de degenerscenţă şi azoospermie.

77
Antibioticele şi hormonii pot influenţa creşterea şi activitatea de reproducţie a
animalelor. Prin natura unor subproduse folosite ca bază în hrana nurcilor, se poate
crea o posibilitate de "contaminare" cu material hormonal. Administrând în hrana
nurcilor deşeuri ce conţin reziduuri de inoculare cu estrogeni sintetici, deşi căldurile
apar normal, procentul de fecunditate este foarte scăzut.
Tulburări ale reproducţiei s-au înregistrat şi consecutiv includerii în hrană a
unor porţiuni de esofag cu resturi de tiroidă şi paratiroidă.
Alimentaţia cu furaje ce au un conţinut ridicat în acizi graşi nesaturaţi, în
special acid linoleic şi cu un conţinut mai redus în vitamina E constituie cauza
esenţială în declanşarea unor maladii însoţite de un grad de sterilitate ridicat.
Administrarea de făinuri de peşte sau carne, ce au un proces avansat de
oxidare, reprezintă nu numai o cauză a ridicării procentului de sterilitate ci şi un risc
privind declanşarea steatitei, anemiei sau "pufului de vată". În urma furajării nurcilor
cu făină de peşte sau carne şi oase cu un proces avansat de râncezire se pot înregistra
peste 50% sterilitate, consecutiv mortalităţii embrionare din stadiul primar al
implantaţiei. Femelele astfel, furajate la care gestaţia decurge până la parturiţie au o
prolificitate redusă, iar multe fată un procent mare de pui morţi sau neviabili.

Influenţa luminii asupra fertilităţii


Se ştie că lumina este cauza determinantă a reglării ciclului sexual. Factorul
lumină acţionează prin durata zilei lumină, fiind cel mai important factor de influenţă
dar el poate acţiona şi prin intensitate, precum şi prin culoare (lungimea de undă).
Teoretic, fenomenul este explicat prin aceea că stimulii receptori din ochii
animalelor, ajung prin intermediul nervului optic la epifiză, care, la rândul ei,
reglează secreţia hormonilor hipofizari, cu rol de coordonare a activităţii hormonale
în sfera sexuală.
Pentru a cunoaşte cât mai exact modul în care durata şi intensitatea luminii
influenţează rezultatele obţinute, este necesar a vedea ce relaţie există între variaţiile
naturlae ale zilei-lumină şi ciclul de reproducţiei la nurcă.
Transformările de reproducţie au loc între noiembrie şi decembrie, adică într-o
perioadă a anului când durata zilei-lumină este în descreştere. În urma observaţiilor,
s-a constatat că un regim slab de lumină conduce la întârzieri ale apariţiei căldurilor
şi la creşterea numărului de femele sterile. Femelele cazate un timp îndelungat pe
partea nordică a şoproanelor manifestă mai slab dorinţa de împerechere, au o durată
mai mare a gestaţiei şi un procent relativ ridicat de sterilitate comparativ cu cele
cazate pe partea sudică a şoproanelor şi care au beneficiat de un regim mai intens de
lumină.
Prin studii experimentale care vizau prelungirea duratei zilei-lumină cu ajutorul
iluminatorului suplimentar înaintea sezonului de montă, s-a obţinut grăbirea apariţiei
căldurilor şi invers, scurtând durata zilei de lumină şi în timpul sezonului de montă,
s-a obţinut întârzierea apariţiei căldurilor.
Prin urmare se recomandă ca, pentru masculi, să fie instituit un iluminat
suplimentar de 90 de minute între 24 ianuarie şi 1 martie. De asemenea,
suplimentarea duratei zilei lumină prin mijloace artificiale, în aceiaşi perioadă, pentru
femelele de nurcă este contraindicată.
78
Tot în cadrul unor studii experimentale s-a arătat că iluminarea artificială în
timpul gestaţiei scurtează perioada acesteia cu 2-3 zile. De asemenea, specialiştii
afirmă că iluminatul prelungit pe toată perioada de gestaţie, determină scurtarea
duratei gestaţiei cu 3-5 zile şi creşterea număruli de pui fătaţi. Dacă iluminatul începe
cu 1-14 zile după terminarea montelor nu se mai înregistrează nici o modificare.
Încerăcrile de a produce două fătări pe an au dat unele rezultate experimentale,
dar aplicarea în producţie este încă greu de realizat.

Starea de sănătate a femelelor şi fecunditatea


Fără a subaprecia rolul condiţiilor zooigienice sau alimentare, a tulburărilor
morfologice, a dezechilibrului fiziologic şi, în special, rolul dereglărilor neuro-
endocrine în apariţia şi manifestarea sterilităţii ne vom referi în continuare la factorii
patogeni incriminaţi în apariţia sterilităţii.
Dintre formele de sterilitate, cea dobândită este cea mai frecvent întâlnită.
Nurca fiind un animal carnivor, se poate contamina cu toate bolile infecţioase
ale animalelor domestice, prin subprodusele de abator provenite de la aceste animale.
Toate bolile se repercutează mai mult sau mai puţin evident şi asupra funcţiei de
reproducţie, putând produce sterilitate şi avorturi. Unele însă datorită localizării
preferenţiale la nivelul organelor genitale, se manifestă în primul rând prin tulburări
de reproducţie. Acestea sunt : bruceloza, infecţiile pararickettsiene, salmoneloza,
leptospiroza etc. dintre bolile specifice nuriclor poate fi amintită plasmocitoza sau
boala aleutină.
În afara infecţiilor specifice amintite pot să intervină o se serie de factori
infecţioşi sau infecţii nespecifice, care să producă sau să favorizeze instalarea
sterilităţii.
S-a observat că, în absenţa unor factori ereditari, igienici, alimentari,
metabolici sau a bolilor infecţioase, există un procent destul de ridicat de femele care
după 3, 4 sau chiar 5 monte rămân sterile. După sacrificarea acestor femele, la
examenul anatomopatologic a reieşit că un număr foarte mare prezentau piometrite,
endometrite, cervicite şi vaginite. Unele foarte şterse ca manifestare clinică dar în
mod cert cauzate de infecţii nespecifice.
în mecanismul proceselor infecţioase cu localizare genitală, trebuie să se ţină
seama de posibilitatea existenţei unui substrat dereglat din punct de vedere neuro-
endocrin, pe care incriminat, respectiv mucoasa uterului, îl oferă dezvoltării
infecţiilor nespecifice.
Pe de altă parte, din cauza iritaţiilor şi a hipersensibilităţii locale, femelele fie
că refuză monta, fie că duă montă manifestă contracţii sporadice, care expulzează
ejaculatul.
Identificarea sterilităţii trebuie să vizeze suprimarea tuturor surselor primare de
infecţie. În acest scop se pot utiliza preventiv, cu cele mai bune, rezultate, produse
din grupul tetraciclinelor, ca tratament în masă, prin administrarea în furaje.
Calitatea masculilor
Calittea reproducătorilor masculi joacă un rol tot atât de important ca şi
sterilitatea şi infecunditatea femelelor, mai ales dacă se ţine seama că un reproducător
steril poate aduce după sin infecunditatea mai multor femele.
79
Sterilitatea la masculi (denumită şi impotenţă) poate fi de două feluri:
congenitală şi dobândită.
Impotenţa congenitală este datorată tulburărilor în dezvoltarea ontogenetică a
tractului genital mascul. Printre cauzele determinante, putem aminti infantilismul şi
diverse defecte sau anomalii ale penisului.
Infantilismul genital la masculul de nurcă, se caracterizează printr-o stare de
hipoplazie testiculară, care se traduce, în epoca maturităţii sexuale, prin lipsa
reflexelor sexuale. Masculii infantili nu se deosebesc cu nimic de conformaţia
femelelor, datorită cantităţii reduse de hormoni androgeni. De multe ori, din cauza
unor erori, aceşti masculi se confuncă ca femele, şi rămân în efectivul de reproducţie,
depistarea lor făcându-se în timpul montei, de către masculii normali. O stare
asemănătoare infantilismului congenital, poate să apară şi în timpul unei alimentaţii
insuficiente, mai ales în jurul perioadei declanşării maturităţii sexuale.
Frecvenţa defectelor testiculelor este uniformă la majoritatea tipurilor de
culoare. La masculii heterozigoţi pentru gena Shadow, Stewart, Blue Frost sau
homozigoţii pentru gena Stewart, frecvenţa este mai mare, variind între 9,7% şi
11,7%.
Uneori apar masculi ce au gonade aparent bine dezvoltate, dar, din cauză că
sunt sterili, sunt sacrificaţi şi la examenul anatomopatologic se constată o anomalie
deosebit de gravă, lipsa epididimului.
O altă cauză ce determină infecunditatea funcţională a femelelor este durata
foarte scurtă a actului sexual. Dacă această durată este de circa 10 minute, apare
riscul de neprovocare a ovulaţiei.
Pentru examinarea calităţii de reproducţie a masculilor de nurcă, există două
posibilităţi, dar cea mai la îndemână constă în examinarea dezvoltării testiculelor, la
mijlocul lunii februarie, înaintea perioadei de montă.
În cursul lunii februarie sunt verificaţi toţi masculii reţinuţi pentru reproducţie,
eliminându-se exemplarele cu malformaţii vizibile. După începerea montei, la
aproximativ 7-14 zile, sunt depistaţi şi eliminaţi toţi masculii cu impotenţă coeundi.
Masculii respectivi, în general, sunt fie excesiv de graşi, fie excesivi de slabi, sau
prezintă afecţiuni ale penisului, prepuţului (fimoză) ş.a. Tot în această perioadă sunt
eliminaţi şi masculii tineri monogami. Procentul de masculi sterili sau infecunzi
eliminaţi în cursul lunii martie se ridică la aproximativ 16%.
Verificarea masculilor adulţi, pentru menţinerea lor în lotul de reproducţie se
face toamna, pe baza registrului de crescătorie, când sun depistate şi eliminate toate
exemplarele care au înregistrat monte false. Procentul de reformă privind categoria
aceasta de masculi reprezintă 8,4% până la 11%.

2.7.3. Ciclul sexual


În creşterea nurcilor rezultatele economice depind în cea mai mare măsură de
activitata de reproducere. Creşterea în captivitate a acestei specii nu a dus la
modificarea unor particularităţi fiziologice de reproducţie, întâlnite la forma sălbatică.
Aceste particularităţi sunt:

80
- Reproducerea are loc o singură dată pe an, într-o perioadă scurtă de timp (25-30
zile – perioada rutului), cu o lungă perioadă de inactivitate sexuală.
- Dehiscenţa foliculilor ovarieni nu este spontană, ea este provocată de actul
împerecherii.
- Procesul de reproducţie la nurcă are un caracter sezonier bine delimitat;
împerecherea trebuie planificată în crescătorii în perioada 1-25 martie.
- La nurcă ciclul sexual este anual şi se împarte în trei faze astfel:
- anestrus 5 luni (iulie-noiembrie)
- proestrus 3 luni (decembrie-februarie)
- estrus o singură lună (martie)
Momentul întrării în călduri a femelelor variază în funcţie de genotip , vârstă,
temperatura atmosferică, durata şi intensitatea luminii şi starea vremii, alimentaţie şi
starea de sănătate.
Nurcile care au culoarea blăniţei închisă, manifestă căldurile mai devreme
decât cele cu blăniţa deschisă, iar la nurca Aleutină acestea apar cel mai târziu.
Animalele adulte intră mai repede la montă comparativ cu cele tinere, iar
temperatura mai ridicată grăbeşte declanşarea căldurilor.
Lumina influenţează favorabil funcţia de reproducţie. Astfel nurcile care au
fost adăposite în adăposturi întunecate manifestă mai slab căldurile şi înregistrează un
procent mai ridicat de sterilitate.
Alimentaţia influenţează manifestarea căldurilor, atât prin cantitatea cât şi prin
calitatea ei. Nurcile prea grase pot să nu manifsăeste călduri, iar cele prea slabe sunt
irascibile şi pot refuza monta. O alimentaţie carenţială în aminoacizii esenţiali sau
vitamine, precum şi prezenţa de acizi graşi nesaturaţi în exces, grăsimi oxidate,
antibiotice a procesului reproductiv la nurcă.
Actul sexual durează aproximativ o oră (de la 10 minute la 4 ore). Indiferent de
data împerecherii, implantaţia blastocitară se face la toate femelele în prima jumătate
a lunii aprilie, când începe şi activitatea corpului galben, care produce progesteron şi
care până în aprilie a fost inactiv. Din acest moment începe şi formarea învelitorilor
fetale.
Lumina prin influenţa pe care o are asupra anterohipofizei determină activarea
secreţiei hormonale a estrogenului şi a progesteronului, grăbind nidarea embrionilor.
Monta în crescătorii se face dirijat. Masculii şi femelele se ţin în cuşti
individuale şi la momentul oportun femele este introdusă în cuşca masculului. Monta
trebuie supravegheată de personal instruit în acest scop. Ovulaţia fiind provocată de
actul sexual prima montă se va executa între 1 şi 8 martie, apoi obligatoriu se repetă
după 7-10 zile pentru a prinde şi maturizarea celui de-al treilea val de foliculi.
Aprecierea calităţilor de reproducători ale masculilor se face după dezvoltarea
corporală, dezvoltarea testiculelor, care se apreciază la mijlocul lunii februarie prin
palparea şi inspecţie şi prin examinarea microscopică a spermei recoltate imediat
după actul sexual, în urma prelevării uterine.
Numărul masculilor ce se repartizează est de 1 la 3 femele.

81
2.7.4. Gestaţia
Gestaţia durează de la 30 la 85 zile, în medie 50 zile. În perioada 6-33 zile
zigoţii ajunşi în faza de blastulă nu sunt nidaţi ci plutesc liberi în embriotrof. În toată
această perioadă nu se poate vorbi de creşterea şi dezvoltarea embrionilor decât după
ce se produce nidarea. Procentul de fecunditate la această specie este redus, dar în
ţara noastră este foarte scăzut comparativ cu Canada, la noi ajungând abia 20%, fiind
determinat de foarte mulţi factori şi în special de alimentaţie.
De aceea de la 20 martie până la 20 aprilie, raţia femelelor se va suplimenta cu
prudenţă din punct de vedere caloric, pentru a reduce consecinţele nefaste privind
distociile, puii morţi sau cu viabilitate redusă. Puterea calorică a raţiei se reduce în
această perioadă de la 290 kcal la 210 kcal. După această dată cantitatea de energie
creşte treptat suplimentând raţia cu produse carnate.

2.7.5. Fătarea
Fătarea are loc în perioada 19 aprilie – 15 mai. În cuib pentru creşterea puilor
se amenajează în dreapta un loc pentru fătare, aşezându-se aşternut uscat şi moale.
Înainte de fătare femela căptuşeşte cuibul cu părul de năpârlire. Puii se nasc cu ochii
şi urechile deschise, dar sunt fără păr.
Ochii se deschid ;a 30-32 zile, iar corpul începe să se acopere cu păr la 35 zile.
Semenle care anunţă apropierea fătării sunt : femela stă mai mult timp în cuib sau se
agită prin cuşcă, taiunul de seară rămâne neconsumat. Fătarea are loc seara sau
noaptea şi se recunoaşte că s-a produs după picăturile de sânge negre-lucioase ce se
găsesc sub cuşcă.
La naştere un pui cântăreşte 9-14 g, dar are o viteză de creştere fantastică în
decurs de două săpătmâni mărindu-şi greutatea de 10 ori, cea ce necesită o mare
producţie de lapte. Puii ţipă constant după fătare în primele trei ore, apoi se liniştesc
deoarece mama se ocupă de ei şi îi alăptează. Dacă plâng în continuare mama nu are
lapte, sau a părăsit cuibul sau este bolnavă. De aceea raţia mamei va fi suplimentată
cu furaje de origine animală uşor digestibile.
Nu se recomandă să se lase pentru alăptare la aceeaşi femelă mai mult de 6-7
pui. Restul puilor vor fi transferaţi spre adopţiune. Se vor adopta şi puii care plâng de
foame, fie în urma îmbolnăvirilor sau a evadării mamelor.
La fătare puii sunt acoperiţi de mamă cu aşternut, ca să nu îngheţe. Dacă
vremea se încălzeşte brusc, femela va ieşi din cuib, din cauza căldurii fără să alăpteze
puii. Se va evita supraîncălzirea femelelor prin ridicarea capacului cuibului pentru
aerisire.

2.8. Creşterea puilor


La vârsta de 18-20 zile puii încep să consume din hrana mamelor. Înţărcarea se
face după 35 zile (nu înainte de 5 săpătmâni) la vârsta de 40-45 zile, dacă femela este
slăbită înţărcarea se poate face la vârsta de 30-35 zile.
Adeseori după înţărcare, femelele sunt agitate şi prezintă inapetenţă. Pentur a
evita aceasta se vor face înţărcări parţiale, timp de 7-10 zile,, lăsându-se la mamă 1-2

82
pui. Înţărcarea puilor se face în gruprui de maxim două animale, frate-soră, ceea ce
face să dipară complet pierderile.
În primele două săptămâni după înţărcare amestecul furajer trebuie să aibă o
consecinţă semilichidă.
În primele două luni, tineretul are un potenţial de creştere foarte ridicat.
Începând cu luna septembrie, rata de creşterea se reduce, ceea ce face necesară şi
reducerea treptată a raţiei. În luna septembrie începe şi năpârlirea puilor. De la
năpârlire şi pînă la maturizarea blănii tineretul, are nevoie de un potenţial energetic şi
proteic care să asigure formarea unei blăniţe de calitate. În perioada 15 august-20
octombrie se va face examinarea tuturor puilor şi menţinerea exemplarelor pentru
reproducere.

2.8.1 Creşterea tineretului înţărcat


Până la vârsta de 4 luni, tineretul înregistrează o mare viteză de creştere. La
vârsta de 6 săptămâni greutatea tineretului reprezintă 20% din greutatea adultului,
ajungând la 16 săptămâni la 80% din greutate şi 95% din lungimea corporală a adultului
Se fac cântăriri individuale lunare, înainte de a administra hrana, pe grupe de
control pentru a urmări controlul creşterii. Tineretul este sensibil la calitatea hranei, la
schimbarea bruscă a raţiei precum şi la căldura excesivă din zilele de vară. Se va păstra
o igienă strictă a vaselor de preparare şi distribuire a hranei, a adăpătorilor şi hrănitorilor
ce vor fi curăţate zilnic şi opărite săptămânal.
Se va urmări atent procesul de năpârlire ce va începe cu luna septembrie, va fi
însoţit de o alimentaţie corespunzătoare.
Procesul de năpârlire este diferit în funcţie de culoare, vârstă şi sex. La culorile
deschise năpârlirea este mai rapidă cu 2-3 săptămâni faţă de culoarea Standard, tineretul
năpârleşte mai repede decât adulţii, iar masculii mai repede decât femelele.

83
CAPITOLUL 3

CREŞTEREA VULPILOR

3.1. Originea
Vulpea este un animal carnivor cre face parte din Familia Canidae, genul Canis,
specia Vulpis, fiind larg răspândită în Europa şi America de Nord atât în stare sălbatică
cât şi în crescătorii.
Varietăţile care se cresc în captivitate au fost obţinute din formele sălbatice de
vulpe roşie şi vulpe argintie.
Dintre varietăţile de vulpi roşii, cea mai cunoscută este vulpea argintie (Vulpes
vulpes fulva), vulpea neagră (Vulpes vulpes nigra) şi vulpea cu cruce (Vulpes vulpes
crucigera).
Vulpea argintie este o mutantă a variantei roşii americane, a cărei culoare
variază de la roşu până la negru, deosebindu-se două varietăţi şi anume:
- varietatea roşie, cu nunaţă roşietic închis sau deschis;
- varietatea cu cruce, culoarea neagră, fără peri argintii iar vârful cozii alb;
- varietatea argintie, culoarea argintie iar vârful cozii alb;
- varietatea standard cu blana de culoare argintie, mătăsoasă, fină.
În cadrul varietăţilor argintii s-au obţinut o serie de alte varietăţi cu nuanţă
deschisă bine consolidate cum sunt:
- varietatea platinată, cu blana argintie închis;
- varietatea Mons cu blana platinaă deschis.
Vulpea polară (Alopex lagopus) cunoscută şi sub denumirea de vulpea albastră
trăieşte în stare sălbatică la Polul Nord şi prin năpârlire îşi schimbă complet culoarea
păruli; vra este cenuşie, iar iarna albă.
Din punct de vedere genetic, varietăţile de culoare deschisă şi anume cele
platinate sunt recesive.

3.2. Particularităţile anatomo-fiziologice


Vulpea se caracterizează printr-un corp prelung, cap alungit, bot ascuţit, urechi
ascuţite şi coadă stufoasă. Lungimea corpului este de 60-70 cm, iar a cozii de
30-40 cm.
Masa corporală diferă n funcţie de varietate; la vulpea argintie este de 5-6 kg,
iar la cea polară de 6-8 kg.
Toate cele patru membre au aceeaşi lungime; la membrele anterioare sunt 5
degete, iar la cele posterioare 4 degete.

84
Particularităţile anatomice ale scheletului
La vulpe oasele capului au aceaşi structură anatomică ca la nurcă, cu
deosebirea că acestea îmbracă forme şi dimensiuni diferite. Astfel, dinţii incisivi sunt
mici, caninii întotdeauna bine dezvoltaţi depăşind nivelul celorlalţi dinţi. Premolarii
sunt colţuroşi şi tăioşi, iar molarii sunt mari şi tuberculaţi.
Ultimul premolar de pe maxilarul superior şi primul de pe maxilarul inferior
formează “carnasiera” specifică vulpilor, nurcilor, câinilor.
Coloana vertebrală are 50-53 vertebre, din care: 7 cervicale; 13 toracale; 7
lombare; 3 sacrale şi 20-23 coccigiene.
Cutia toracică este formată din 13 coaste din care 3 fixe şi 8 mobile.
Oasele coxale sunt aproape orizontale, iar crestele supracotiloidiene sunt joase
şi obtuze. Deschiderea anterioară a bazinului este de formă ovală. Planşeul
conductului pelvin este foarte puţin curbat, iar în partea sa posterioară este mai lat şi
uşor teşit. Articulaţiile sacro-iliace sunt foarte mobile. Toţi aceşti factori de ordin
morfologic favorizează trecerea rapidă a fătului prin conductul pelvin în timpul
actului fătării,
Musculatura este bine dezvoltată şi acoperită cu un strat de grăsime, care se
acumulează în diferite regiuni ale corpului servind ca rezervă biologică.
Muşchii cervicali fac corp comun cu musculatura pieptului şi a spinării,
realizând o masă musculară puternică.
Muşchii membrelor, prezintă importanţă datorită funcţiunilor mecanice,
efectuate de animal în condiţii naturale, când urmărea praa şi se apăra prin fugă.

3.3. Particularităţi anatomo-fiziologice ale aparatului digestiv


Aparatul digestiv la vulpe este adaptat pentru prelucrarea nutreţurilor de
origine animală.
Saliva nu conţine fermneţi şi de aceea hrana nu stagnează prea mult în
cavitatea bucală, fiind înghiţită fără o prealabilă mărunţire, ca şi la nurcă.
Stomacul are o capacitate de 200-900 cm3 şi este căptuşită în interior cu o
mulţime de glande care secretă enzime cu rol foarte important în digerarea furjelor.
Intestinul este scurt de 1,6-2,0 m, iar ficatul este fin dezvoltat.

3.4 Particularităţi anatomo-fiziologice ale aparatului genital


3.4.1.Aparatul genital mascul
La masculul de vulpe, testiculele sunt situate în regiunea prineală şi au o formă
perfect ovală, lipsesc veziculele seminale, iar prostatat este bine dezvoltată şi situată
în jurul uretrei între linia posterioară a vezicii şi apare ca o masă proeminentă
prevăzută cu un şanţ median dorsal şi ventral.
Penisul are lungimea de 10-15 cm şi se termină printr-un gland mic şi ascuţit.
În porţiunea liberă prezintă corpul cavernos care conţine un os penian de 6-8 cm
lungime şi care este partea osificată a corpului cavernos. Această formaţiune lipseşte
la tineretul de vulpe, el se dezvoltă progresiv odată cu vârsta, astfel că la mulţi adulţi
corpul cavernos este în întregime osificat.

85
Uretra extrapelvină prezintă la nivelul arcadei ischitice un bulb voluminos
erectil, acoperit de muşchiul cavernos puternic dezvoltat. Ţesutul spongios al uretrei
înconjură osul penian cu ţesutul să erectil spongios, formând două fumefacţii erectile
alungite care seamănă cu o glandă bilobată. În timpul copulaţiei, erecţia acestor doi
lobi (posterior şi anterior) se face independent unul de altul, ei ajung la dimensiuni
mari încât penisul rămâne fixat în cavitatea vaginală pe toată durata actului de
ejaculare.

3.4.2. Aparatul genital femel


Ovarele la vulpe sunt situate mult anterior faţă de alte specii, şi anume la
nivelul celei de-a 3-a şi a 4-a vertebră lombară, în apropierea marginei posterioare a
rinichilor. Ovarul stâng este aşezat puţin anterior celui drept. Ovarele sunt mici, plate,
elipsoidale, de culoare gri-roşietică, de lungime 2 cm şi lăţime de 1,5 cm.
Oviductele sunt scurte şi sunt în întregime acoperite cu ţesut adipos. Lungimea
oviductului variază de la 5 la 7 cm, şi descrie un cerc complet în jurul ovarului
terminându-se deasupra extremităţii superioare a acestuia printr-un orificiu larg, în
trompă cu diametrul de 4 mm.
Uterul este bipartit cu ligamentele scurte, subţiri şi prevăzute cu ţesut adipos
din abundenţă. Coarneel uterine lungi de 12-15 cm sunt dirijate înainte sau au un
traiect rectiliniu, asemănător unei furci. Mucoasa coarnelor uterine este plisată
longitudinal şi are un aspect ondulat. Corpul uterin este subţire în partea anterioară şi
mai gros în partea posterioară unde se continuă cu gâtul uterin.
Vaginul lung de 4-6 cm se dilată progresiv dinainte înapoi. Mucoasa vaginală
prezintă numeroase pliuri longitudinale, uşor sinuoase. Plafonul vaginului se continuă
cu plafonul cervixului. Himenul este foarte rudimentar.
Vulva are un aspect cărnos, rotunjită, mai subţire la comisura inferioară,
prelungită cu un apendice triunghiular. Pielea de acoperire a vuepi este prevăzută cu
peri rari şi fini. Corpul clitoridian este dezvoltat în profunzimea astfel că la suprfaţa
se proiectează foarte puţin. Mucoasa clitoridiană descrie un şanţ în care se găseşte
situat organul erectil. Vestibulul vaginal este redus şi prezintă o tumefacţie evidentă.
Ca o particularitate deosebită, în conformaţia vestibulului este prezenţa a doi bulbi
vestibulari dezvoltaţi, aşezaţi în grosimea pereţilor. Aceşti bulbi au o formă sferică şi
o structură erectiă. Datorită acestei structuri, în timpul copulaţiei, vestibulul executat
o contracţie puternică, realizând menţinerea penisului în vagin pe toată durata actului
copulator.

3.5. Varietăţi de culoare şi bonitarea


Pentru blană se cresc în captivitate două specii de vulpi: Vulpea comună
(Vulpes vulpes, Canis vulpes)care după Miller şi Traussaert, cuprinde peste 40 de
subspecii de vulpi, diferite din punctu de vedere fenotipic din cauza mediului. Dintre
acestea amintim: Vulpes vulpes, Vulpes vulpes crucigena şi Vulpes vulpes
melanogaster.

86
Vulpes vulpes este răspândită în Peninsula Scandinaviei, are o lungime
corporală mare, este viu colorată şi pentru că este adaptată la un climat rece are spicul
lung.
Vulpes vulpes crucigena, populează teritoriul Europei Centrale şi ale fostei
URSS până la Urali. Se remarcă printr-o mare neuniformitate a mărimii corpului şi a
culorii.
Vulpes vulpes melanogaster este răspândită mai des în Italia , în insula Sicilia
precum şi în Dalmaţia. Prezintă pe abdomen mai ales vara o culoare albă.
Vulea produce o blană mare, rezistentă cu un spic lung, greutatea specifică
mică şi pe care moda în perioada anilor 1970 a încurajat-o în defavoarea altor blănuri,
iar de aproape două decenii cererea se menţine relativă.
Producţia anuală de blănuri este aproximativ de 3,5 mil, din care 2,3 mil. sunt
blănuri de vulpe albastră şi cca. 1,3 mil blănuri de vulpe argintie. Cea mai mare parte
dintre acestea sunt produse de ţările Scandinave mai ales Finlanda. În Europa cei mai
mari producători de blănuri de vulpi sunt fosta URSS şi Polonia.
În captivitate se întâlnesc vulpile argintii şi platinate care au descins din vulpea
roşcată şi vulpea polară care face parte dintr-o specie diferită; aspectul general este
asemănător cu al indivizilor din genul Canis.

Vulpea argintie
A apărut în Canada şi este cunoscută sub numele de vulpea standard argintie.
Se cunoaşte şi vulpea neagră-argintie apărută în Alaska ce are firele de păr din blană
mai groase şi cu nuanţe maronii mai ales pe flancuri şi urechi. Datorită calităţii
inferioare a fibrelor din blană nu a fost selecţionată. Vulpea argintie cuprinde cinci
forme de genotipuri funcţie de provenienţă, care diferă funcţie de caracteristicile
pigmentaţiei argintii. Prezenţa în genotip a genelor A şi B determină accentuarea
pigmentării pe linia spinării, a greabănului determinând un desen în formă de cruce
cu o nuanţă mai închisă faţă de culoarea generală. La indivizii de vulpe argintie se
urmăreşte ca părul de protecţie să fie de culoare albastră, cu luciu, corpul să aibă un
grad minim de 50% argintii (până la mijlocul trunchiului), inelul de pe firul de spic să
fie cu lăţimea de 10-15 mm, iar puful cenuşiu-albăstrui complet acoperit de spic şi cu
voal bine exprimat. Coada stufoasă bine îmbrăcată cu păr, iar vârful cozii alb.

Varietăţi de culoare la vulpile argintii, deteminismul genetic al culorii


(prelucrare după diferiţi autori
Formula
Provenienţa şi determinarea culorii Aspectul culorii
genetică
Rezultate din vulpea roşcată, Argintie
Culoare neagră, spicul barat cu alb,
de Alaska aaBB
coadă albă
(Alaskan silver)
Argintie standard Argintie mai închisă pe linia
AAbb
(Standard) superioară a corpului
Argintie, mai închisă în regiunea
Argintie Subalaska aaBb
grebănului
Argintie Substandard Aabb Mediu argintiu
Dublu argintie Foarte argintie până la 75-100%
aabb
(Albino) aproape alb, ochii roşii
87
Vulpea argintie face parte dintr-o serie polialele care se prezintă în ordinea
dominanţei astel: roşu>negru>vulpea cu cruce>argintiu.
Indivizii de vulpe argintie au fost încrcupişaţi cu vulpi roşii rezultând astfel în
F1 indivizi de culoare roşie, dar purtători de argintiu. Acestea sunt nuanţe moderne şi
foarte apreciate, a căror culoare i formulă genetică este prezentată mai jos.

Varietăţi de culoare rezultate din vulpea roşcată

Formula
Denumirea culorii Culorea blăniţei
genetică
Roşie cu guler White Marked Ww Roşie cu pete albe caracteristice
Red/Collar Fox
Platinată aurie (Cold platinium) WPw Roşie-aurie cu pete albe
Sun Glow strălucire solară WMw Albă cu peri roşii dispuşi zonal
Sun Glow White strălucire solară albă WMWM Albă cu peri albi diseminaţi zonal

Principalele vulpi mutante sunt rezultate din încrucişarea vulpii roşcate cu


vulpea argintie. Acestea poartă diferite denumiri comerciale (Gold fisc, Gold cross,
Silver cross) şi este de reţinut faptul că au fost lansate pentru populare şi-n pădurile
din ţara noastră.
Facem precizarea că în stare homozigoră genele seriei alelice W (numite serie
a feţei albe); WW, WPWP şi WGWG are efect letal. Pentru a reduce mortalitatea se
utilizează masculi din seria alelică şi femele argintii. Menţionăm faptul că toate
aceste vulpi obţinute din încrucişare sunt dominante.
În cadrul vulpilor argintii au apărut fie prin încrcuişare sau spontan şi alte
culori a căror caracteristici sunt prezentate în tabelul următor.

Principalele varietăţi de culoare la vulpile argintii

Formula
Denumirea culorii Culorea blăniţei
genetică
Mutaţii recesive
Bruna colicott
bbbrCbrC Cafenie cu ochi gri-albăstrui
(Colicott brown)
Burgundy/Scorţişoară bbgg
Maro-roşcat cu ochi castanii sau maron-gălbui
(Burgundy/Cinnamon) (bbbrFbrF)
bbpp
Perlă (Eastern Pearl) Gri-albăstrui (seamănă cu perla)
(bbpEpE)
Perlă Mansfield Bbss
Gri-albăstruie cu nunaţe maronii (uneori)
(Mansfield Pearls) (bbpMpM)
Raduim (Radium0 bbrr Argintie deschisă
Mutaţii dominante
Argintie cu faţa albă Argitnie cu pete albe, caracteristice, ochii
bbWw
(White face) maro, uneori albaştri sau heterocromi
Platinată Gri-cenuşie cu pete albe caracteristice, ochi
bbWPw
(Platinum) maro, albastri sau heterocormi
Albă de Georgia (Georgian Albă, urechi negre, pete negre pe faţă, spate şi
bbwGw
White) labe
Marmorată arctică Albă, cu pete negre pe cap o fâşie întunecată
bbWMw
(Arctic Marble) pe linia superioară a corpului
Artic albă marmorată Albă cu pete închise pe cap, dungă neagră pe
bbWMWM
(Arctic Marble White) spinare şi la baza cozii

88
Vulpea Perlă Mansfield
Are tendinţă de a sângera uşor din cauza consţinutului scăzut de adenozin
difosfat şi trifosfat şi serotonină din sânge. Aceste aspecte se asociază şi cu alte
anomalii, de exemplu: granule puţine de melanină din fibrele de păr, lizozomi
leucocitari anormal dezvoltaţi, rezistenţă scăzută la boli infecţioase.
Acest tablou clinic caracteristic sindromului ereditar Chediak-Higashi, depistat
la alte specii cum ar fi: om, nurcă, vulpe polară, balenă ucigaşă, şoareci, bovine şi
pisică.
În crescătorie se întâlnesc astăzi cele mai numeroase exemplare de vulpe
argintie şi platinată. Idealul de frumuseţe la blana de vulpe argintie este păr de
acoperire de culoare neagră de nuanţă albastră cu luciu intens. Puful de culoare
cenuşie-albăstruie, iar spicul cu minimum 50% argintiu şi lăţimea inelului argintat de
10-15 mm, voalul este dat de vârfurile negre ale perilor de protecţie, bine exprimaţi.
Coada bine îmbrăcată în păr, stufoasă şi vârful cozii alb.
Argintiul se apreciază prin extinderea zonei cu peri inelţai ce pleacă de la
regiunea cozii. Dacă zona argintată se întinde până la nivelul regiunii urechilor,
argintarea este de 100%; dacă se extinde până în regiunea spetei este de 75%, iar
până la mijlocul trunchiului este de 50% (corespunzător schemei).

Vulpea platinată
O mutaţie a vulpii argintii este vulpea platinată, la care intensitatea
pigmentaţiei este mult diminuată. Părul de protecţie este cenuşiu, puful de culoare
albastră-cenuşie, iar spicul are vârful platinat. Vulpea are botul alb, o dungă albă
deasupra sprincenelor, în jurul gâtului un guler alb, apoi pe piept şi pe toată zona
ventrală. Labele şi vârful cozii sunt albe.
Această vulpe a apărut în Norvegia (1933) într-un efectiv de vulpi argintii.
Acest platinat se caracterizează prin: înveliş pilos mai mult alb faţa plantară a labelor
şi mucoasele aparente pigmentate, irisul închis la culoare, blana de pe abdomen albă
la fel şi picioarele.
În cadrul varietăţilor de vupe platinată, a apărut mai târziu o mutaţie platinată
mai închisă. Rezultă deci două direcţii de dezvoltare a culorii platinate: una deschisă
numită Mons şi cealaltă închisă cunoscută sub denumirea de Hovbrender.
Aceste vulpi nu sunt consolidate din punct de vedere genetic, prezintă o gamă
coloristică, foarte diversă, sunt heterozigote, deoarece această culoare determină la
indivizii homozigoţi mortalitate embrionară. În cazul reproducerii în sine 2/4 din
indivizi sunt heterozigoţi de culoare Platint, ¼ homozigoţi Argintii şi ¼ homozigoţi
Platintă ce conţin un factor letal şi mor în perioada embrionară. Pentru a evita acest
fapt şi pentru a creşte prolificitatea se foloseşte hibridarea vulpii platinate cu cea
argintie.

Vulpea polară
Crescută în captivitate a rezultat din vulpea polară de alaska şi vulpea de
Groenlanda. Prin selecţie s-a urmărit eliminarea culorii brun-închise şi a spicului
lung, rezultând o vulpe albastră cu o culoare uniformă şi clară.

89
În crescătorii au fost obţinute numeroase mutaţii de vulpi polare ce sunt
prezentate în tabelul următor.

Principalele mutaţii privind culoarea la vulpea polară


(prelucrare după diverşi autori)
Formula
Denumirea culorii Culorea blăniţei
genetică
Mutaţii recesive
Albinos (Albino) cc Albă fără pigment în piele şi iris
Vulpea polară
Albă cu peri suri-maronii pe părţile dorsale ale
albă dd bl bl
corpului, ochii castanii
(Polar White Fox)
Perlă arctic
cc Gri-sidefie, pe spate, trufă maron, ochi albaştri
(Arctic Peall)
Safir de Suedia Albastr-gri uniformă uneori cu pete albe pe labe şi
ff
(Swedish Sapphire) piept, ochi maron-deschis
Safir Oppdal Albastru clar, pigmentaţia accentuată pe labe şi
f0 f0
(Oppdal Sapphire) urechi, ochi maron-aurii
Arctic albastră
Gg Albastră-gri deschis
(Arctic Blue)
Mutaţii dominante
Perlă de Laponia Gri-albastru deschis mai pigmentat pe urechi şi
Ll
(Lapponia/Borhnia Pearl) cap, uneori albă pe partea ventrală.
Shadow Aproape albă cu umbre pe regiunea superioară ,
Ss
(Shadow) ochi castanii albaştri sau heterocromi
Yotun Stea albastră J Gri-albastră cu pată albă pe cap şi extremităţi şi
Ss
(Yotun/Blue Star) ventral
Platinată Haugen Gri-albastră cu pete albe numai pe cap şi
SH s
(Haugen Platinum) extremităţi
Sognlibless Gri-albastră mai intrns pe cap, grebăn şi uneori,
Tt
(Sognlibless) pată albă caracteristică pe piept
Sognli albă
TT Aproape albă, uniform cu ochi albaştri
(Sognli White)

Vulpea albastră formată în condiţii geografice diferite cuprinde trei forme


distincte de vulpi ce pot fi considerate ca rase naturale:
- vulpea albastră de Alaska, are blniţă de culoare gri-închisă, este un animal
robust, prolific, dar deficitar sub aspectul calităţii blăniţei, înregistrându-se
o asprime a părului de protecţie, iar spicul intermediar este lung (lăţos) şi
rar;
- vulpea arctică albastră (de Groenlanda) este mai mică şi mai puţin prolifică
decât cealaltă, dar blăniţa este de calitate evidenţiindu-se prin păr de
protecţie fin, puf des şi mătăsos, culoare de un albastru clar;
- vulpea albastră de tundră, are culoarea blăniţei gri închis cu nuanţe de
maron şi peri de protecţie argintii. Ea populează părţile de nord ale Rusiei.
Trebuie făcută menţiunea că în cazul homozigoţiei genele seriei alelice
Shadow-Jotun-Platinată Haugen determină efecte letale. De asemenea, vulpea arctică
albastră manifestă Chediak-Higashi, ce este mult mai evident decât în cazul vulpii
Mansfield.
90
La noi în ţară se cresc vulpile polare albastre, albă şi Shadow.
Vulpea polară albă, are blăniţa cu peri suri, de nuanţă brună diseminaţi pe
partea dorsală. Aici puful este albastru la bază şi vârful alb. Pe celelalte regiuni
culoarea blăniţei este albă.
Vulpea Shadow, are blăniţa albă cu excepţia regiunilor de pe linia superioară a
corpului ce au o nunaţă uşoară de gri. Pe cap are o dungă albă, la gât un guler, ochii
sunt castanii, albaştri sau heterocromi.
Gena pentru culoarea Shadow, fiind letală în stare homozigotă, pentru
înmulţirea acestui tip de vulpe se recomandă folosirea vulpii albastre, rezultând din
această îmcrucişare 50% pui de culoare Shadow şi 50% pui albaştri, toţi viabili.

3.6. Vulpea polară (Alopex lagopus)


Ca aspect fenotipic vulpea polară are anumite caractere ale genului Canis:este
mai osoasă, craniu şi dinţii asemănători câinelui, sprâncene arcuite spre exterior,
urechile mici, botul scurt. Lungimea corporală este de 46-68 cm,lungimea cozii de
30-40 cm, iar greutatea de 2,5-5 kg. Vulpea polară are o capacitate extraordinară de
adaptare la mediu mai ales în privinţa hrănirii.
Mănâncă orice fiinţă slabă din jurul său. Preferă animalele marine care înoată
pe lângă ţărm:lemingii, mici răpitoare, ouă de păsări. În timpul iernii mănâncă ace de
brad, muşchi, licheni, conuri de brad. Vizuina este construită pe soluri argilo-
nisipoase uscate. Este un animal monogam. Prolificitatea este de 8-10 pui la fătare.
Gestaţia este 51-54 zile, alăptează 6-8 săptămâni. Puii devin independenţi de mamă la
vârsta de 3 luni. Împerecherea are loc în a doua jumătate a lunii martie. Duşmanii
naturali sunt: ursul polar şi vulturul.
Vulpea polară este răspândită în nordul continentului Euro- asiatic. Trăieşte în
teritorii învecinate la sud cu cele ale vulpii argintii, ele fiind chiar duşmani naturali.
În sălbăticie nu se împerechează cu vulpea argintie.
Vulpea polară sălbatică are două populaţii distincte, care după culoarea blănii
de iarnă sunt vulpea albă şi vulpea albastră.
Vulpea polară albă are blana de vară albastru- cenuşiu pe partea dorsală şi alb
gălbuie pe partea ventrală a corpului. Iarna blana este albă.
Vulpea albastră nu îşi schimbă culoarea blănii în funcţie de sezon. Aceasta
variază de la negru şi albastru de oţel până la brun castaniu şi cenuşiu deschis. Toate
vulpile albastre au o pată pe piept numită stea. Vulpile albastre din crescătorie îşi au
originea în vulpile polare din Alaska şi Groenlanda. Tipul din Alaska este mai fertil,
cu blăniţa de culoare închisă, dar de calitate mai slabă. În crescătorii există
numeroase mutaţii ale vulpii polare albastre cum ar fi: White fox, Safir, Arctic blue,
Blue Shadow.

3.6.1. Bonitarea vulpilor albastre


Bonitarea vulpilor albastre se efectuează de la 20 noiembrie pînă la 10
decembrie. Bonitarea prelungită nu se admite, deoarece o mare parte din vulpi îşi pot
pierde elasticitatea şi culoarea blănii ca urmare a supramaturării blănii.

91
În primul rînd se începe cu bonitarea tineretului provenit din fătările timpurii,
iar apoi a celui provenit din fătările mai tîrzii. Spre deosebire de tineretul de vulpe
argintie, care prezintă la sfîrşitul lui noiembrie un grad relativ uniform de dezvoltare
a blănii, indiferent de vârstă, puii de vulpe albastră au în această perioadă, o blană
neuniform dezvoltată; la puii fătaţi în aprilie, blana este maturată, în timp ce la puii
fătaţi în mai şi cu atât mai mult în iunie, blana de pe grebăn, omoplaţi şi de pe gât este
încă scurtă şi continuă să crească.

La bonitare se apreciază:
• dimensiunile şi conformaţia corporală
• calitatea blănii
• culoarea blănii

Indicii suplimentari sunt:


• lungimea spicului
• voalul
• culoarea pufului

Indicii de bonitare pentru vulpile albastre

Nr. de
Aprecierea dimensiunilor şi conformaţiei corporale
puncte
Foarte mare; lungimea corpului, de la vîrful nasului pînă la baza cozii
5 la masculi este de 63 cm şi peste, la femele 60 cm şi peste; conformaţia
corporală este robustă
4 Mare; conformaţia corporală este robustă
3 Mijlociu; conformaţia corporală este robustă
Mică; masculii au sub 59 cm, iar femelele sub 56 cm; conformaţia
2
corporală este robustă
1 conformaţia corporală este slabă, cu orice dimensiuni

Nr. de
Aprecierea calităţii blănii
puncte
Blana are o înălţime medie (lungimea pufului de pe spinare are 40-42
cm, spicul are 55-57 cm), este foarte deasă şi pufoasă, mătăsoasă, cu
5
părul de acoperire elastic, des, acoperind puful de pe spinar şi laturile
corpului; blana nu prezintă împîsliri şi nu cade
4 Aceleaşi ca pentru nota 5, dar blana este deasă şi pufoasă
Aceleaşi ca pentru notele 5 şi 4, dar se admite o uşoară cădere a părului
3
şi împîsliri
Blana este mai puţin deasă şi mai puţin pufoasă, spicul este mai rar, de
2 lungime satisfăcătoare, prezintă o uşoară împîslire şi nu cade decât
puţin
Blana este rară sau scurtă, nu acoperă puful, spicul său prezintă o
1
intensă cădere a părului, blană împîslită, „samsoni“

92
Nr. de
Aprecierea culorii blănii
puncte
Blana are o culoare caracterizată printr-un ton curat, fără nuanţe maro;
perii platinaţi sunt distribuiţi uniform pe tot corpul şi formează un voal
5
clar exprimat, de culoarea grafitului; puful este bleu, de intensităţi
diferite; culoarea cozii este armonizată cu culoarea de bază a corpului
Aceleaşi ca la nota 5, dar cu o intensitate mijlocie a părului platinat;
4
voalul de culoarea grafitului este mai slab reprezentat sau lipseşte
Aceeaşi ca pentru notele 5 şi 4, dar blana nu este de culoare curată, ci cu
3
nuanţe marose admite o uşoară cădere a părului şi împîsliri
2 Blana este maro sau cu nuanţe brune
Blana este de culoare brună, firele platinate cu intensitate redusă, o
1
neuniformitate puternică a repartizării lor, puful alb

Indici suplimentari de bonitare

Nr. de
Aprecierea culorii blănii
puncte
Spicul depăşeşte într-o oarecare măsură puful ca lungime, acoperindu-l
5 şi are o poziţie uşor înclinat; părul de acoperire are lungime egală (blana
nu prezintă zbîrlire)
Spicul este puţin prea lung, în comparaţie cu cel normal, dar de înălţime
4
uniformă
Părul de acoperire este uşor neuniform ca înălţime şi dă impresia de
3
zbîrlire
Spicul este mai lung comparativ cu cel normal; nu este uniform ca
2
lungime şi dă impresia de zbîrlire
1 Spicul este mai scurt comparativ cu cel normal

Nr. de
Voalul
puncte
La animalul culcat, se formează un nimb negru, clar exprimat, format
din vîrfurile firelor de spic; toate sau aproape toate firele părului de
5
acoperire au vîrfurile pigmentate şi baza de un alb curat; limita
pigmentaţiei perilor se află la un nivel neuniform
Nimbul negru este bine exprimat; numai 75 % din firele de acoperire cu
4 vîrful pigmentat şi cu baza de culoare alb-curat, repartizate uniform;
limita pigmentaţiei firelor de păr se află la un nivel inferior
Nimbul negru este bine exprimat; toate firele au vîrful pigmentat, dar
3
sunt scurte, deşi limita pigmentaţiei este situată la acelaşi nivel
Toate sau aproape toate firele părului de acoperire au vîrfurile
2 pigmentate şi baza albă curată, dar limitele pigmentaţiei părului sunt
situate la diferite înălţimi şi nu formează nimbul negru
Mai puţin de 75 % din părul de acoperire cu vîrful pigmentat şi baza
1 albă, limita părţii pigmentate se află la înălţimi diferite sau firele
pigmentate sunt dispuse pe spinare, insuficient de uniform

93
Nr. de
Culoarea pufului
puncte
5 Culoarea pufului este bleu-curat, dar mai deschis decât coloritului de bază
4 Culoarea pufului este bleu-curat, asemănător coloritului de bază al animalului
Culoarea pufului este bleu-curat, dar ceva mai închisă decât coloritul de bază al
3
animalului
2 Puful este bleu de intensităţi diferite, dar cu o uşoară nuanţă maro
1 Culoarea pufului nu este bleu

3.6.2. Încrucişări între Vulpes şi Alopex


Primele încercări au fost efectuate mai întâi în S.U.A. în 1946 şi apoi în
Norvegia în 1949. Deşi numărul de cromozomi este diferit la vulpea argintie (2n=34)
faţă de vulpea polară (2n=48 sau 50), aceştia au o structură asemănătoare făcând
posibilă fecundarea şi dezvoltarea fetuşilor. Descendenţii unei astfel de împerecheri
au un număr de cromozom (2n=41,42) şi fenotipul intermediar între cei doi părinţi,
dar sunt sterili.
Sunt rezultate interesante în crescătorii din hibridarea diferitelor varietăţi de
culoare cel mai adesea se utilizează împerecherea dintre vulpea argintie şi vulpea
polară albastră. Produşii din prima generaţie sunt albastru argintii, iar ca structură,
blăniţa seamănă cu cea de vulpe argintie cu spicul mai scurt.

Indicii de bonitare a vulpilor argintii, platinate şi platinate cu botul alb

Nr. de
Dimensiunile şi conformaţia corporală
puncte
Foarte mare; lungimea corpului, de la vârful nasului până la rădăcina cozii-la mascul
5
68 cm şi peste, la femele 65 cm şi peste; constituţie robustă.
4 Mare; constituţie robustă.
3 Medie; constituţie robustă.
2 Mică; mesculii sub 63 cm, femelele sub 60 cm; constituţie robustă.
1 Conformaţie corporală slabă, la orice dimensiuni.

Nr. de
Calitatea blănii
puncte
Blană foarte deasă şi pufoasă, mătăsoasă, elastică, cu fire de lungime medie pe tot
corpul; coama nu este dezvoltată, perii de acoperire, acoperă puful de pe spinare şi de
5
pe coaste; coada este foarte bine îmbrăcată cu blană de formă cilindrică; blana nu
prezintă împîslire sau semne de încîlcire a părului.
Blana este deasă, pufoasă, mătăsoasă, elastică, cu fire de lungime medie, aproape pe
tot corpul; coama este aproape inexistentă; părul de acoperire acoperă complet puful
4 de pe spinare şi părţile laterale ale corpului; coada este foarte bine îmbrăcată în blană,
de formă cilindrică sau conică, cu suprafaţa bazei mare; blana nu prezintă împîsliri şi
locuri cu păr încîlcit.
Blana este deasă, pufoasă, mătăsoasă, elastică; coama este de înălţime medie, relativ
dezvoltată; părul de acoperire acoperă complet puful de pe spinare şi părţile laterale
3
ale corpului; coada este bine îmbrăcată în blană, de diferite forme; se admite uşoara
împîslire a blănii sau o uşoară încîlcire a părului pe fese.
Blana este mai puţim deasă şi pufoasă, cu perii mai puţin elastici su cu părul de
2 acoperire excesiv de lung, cu o coamă pronunţată în regiunea gîtului; este admisibilă
o uşoară împîslire a blănii sau încîlcirea neînsemnată a părului pe fese.

94
Indicii suplimentari de bonitare a vulpilor

Vulpile negre-argintii

Nr. de
Lăţimea inelului argintiu
puncte
5 Foarte bună (aproximativ de la 10 mm până la 15 mm)
4 Bună (aproximativ de la 6 mm până la 10 mm)
3 Satisfăcătoare (peste 15 mm)
2 Intensitatea părului platinat-medie
1 Intensitatea părului platinat-mare

Nr. de
Voalul
puncte
Normal; raportul dintre porţiunile albe şi cele pigmentate ale fibrelor de
5
păr crează o culoare frumoasă
Greu; raportul dintre porţiunile albe şi cele pigmentate ale firelor de păr
4
crează un ton mai închis al culorii animalului
3 Insuficient; blana are o culoare mai deschisă
Uşor; blana are o culoare foarte deschisă; vîrfurile pigmentate ale firelor
2
de păr sunt excesiv de lungi; culoarea argintie este slab exprimată
1 Foarte uşoară; blana are o culoare albicioasă (argintiu deschis)

Vulpile platinate cu botul alb

Nr. de
Exprimarea desenului
puncte
5 Desen foarte bine exprimat; părul de culoare alb curat, strălucitor
4 Desen bine exprimat; părul de culoare alb curat, strălucitor
3 Desen slab exprimat; părul alb curat, strălucitor
2 Desen exprimat; părul alb (creţos)
1 Desen exprimat; părul are o uşoară nuanţă gălbuie

Vulpile platinate

Nr. de
Culoarea pufului
puncte
5 Bleu închis; bleu
4 Gri; de intensitate diferită, cu nuanţe bleu
3 Gri închis
2 gri
1 Gri deschis

95
Selecţia la vulpi
Efectivul este divizat în nucleu de selecţie, lot de reproducţie şi lot de
producţie. Înlocuirea masculilor se fac la toate categoriile prin produşii nucleului de
selecţie.
La femele înlocuirile se fac pentru nucleul de selecţie şi lotul de reproducţie de
către produşii nucleului, iar pentru lotul de producţie prin produşii lotului de
reproducţie.
Procentele de înlocuire în efectivul matcă sunt de 20% la vulpi argintii şi 25%
la polare. Lucările de selecţie se execută pe exemplarele nucleului şi constau în
reforma vulpilor adulte necorespunzătoare şi înlocuirea lor cu animale tinere.
Alegerea tineretului de înlocuire se realizează în următoarele etape:
- preslecţia în perioada de alăptare. Se aleg prin fătări în prima jumătate a
perioadei din loturile numeroase, cu ascendenţi valoroşi şi bine dezvoltaţi;
- a doua preselecţie (iunie-septembrie) se elimină exemplarele insuficient
dezvoltate, cu năpârlirea şi formarea învelişului pilos întârziat. Preselecţia urmăreşte
menţinerea în nucleu a exemplarelor provenite din părinţi prolifici: la vulpile argintii
masculii proveniţi din loturi de minim 5 pui şi femele provenite din minimum 4 pui,
înţărcaţi. La vulpile polare masculii proveniţi din loturi de minim 7 pui/fătaţi şi
femele din loturl de 6 pui.
Bonitarea se execută în a doua jumătate a lunii noiembrie (aprecierea după
dezvoltare, constituţie şi mărimea blănii, calitatea şi culoarea învelişului pilos). La
aprecierea conformaţiei se opresc exemplarele puternice, viguroase cu dimorfim
sexual bine exprimat.
Reforma se desfăşoară pe parcursul ciclului tehnologic annual.
În perioada premergătoare montei sunt depistaţi masculii cu hipoplazii
testiculare, masculii impotenţi, sterili cu activitate slabă şi femelele care nu se
montează.
În perioada fătărilor şi alăptărilor se reformează femelele cu prolificitate
scăzută, care pierd mulţi puii, sunt irascibile cu instinct matern nedezvoltat, iar la
final, femelele care nu au fătat. Animalele care trec prin boli grave se reformează pe
parcursul anului. Animalele adulte reformate se grupează separat de lotul matcă,
urmând a fi pregătite pentru sacrificare.
Odată cu bonitarea tineretului se face şi verificarea lotului matcă sub aspectul
sănătăţii şi menţinerii calităţii învelişului pilos. Se reformează animalele bolnave,
cele cu năpârlire întârziată sau la care se observă scădertea calităţii blănii, precum şi
vulpile ce nu dau garanţia obţinerii unei producţii normale de pui (în general cele care
depăşesc limitele de vârstă (6 ani pentru vulpile argintii şi 5 pentru polare).
Animalele reformate se sacrifică la începutul perioadei de recoltare a blăniţei.

3.7. Contenţia
Prinderea şi contenţionarea vulpii se va face cu cleşti ale căror braţe încurbate
se fixează în jurul gâtului. Animalul este abordat în unul din colţurile cuştii. În
practica se utilizează două tipuri de cleşti; unul cu braţe încurbate şi vârf bont, altul
are braţele drepte, dar are curburi numai la partea superioară care se fixează în jurul
96
gâtului. Vara se foloseşte un cleşte care are diametrul interior al braţelor de 8 cm, iar
iarna 10 cm. Manipularea după capturare se face uşor, persoana care a capturat
vulpea ţine cu o mână cleştele, iar cu cealaltă fixează corpul animalului. În timpul
contenţiei este indicat ca poziţia animalului faţă de persoana care îl ţină să fie cu
spatele sau cu una din părţile laterale, evitându-se în acst fel zgârieturile cu ghearele
sau muşcăturile prin surprindere. După capturarea animalului cu cleştele este indicat
ca botul să fie legat cu o pamblică de tifon ca la câine.
Transportul vulpii în interiorul crescătoriei se realizează în lăzi speciale.
Acestea vor fi construite din materiale uşoare având dimensiuni de 100/30/35 cm.

3.8. Determinarea vârstei


Vârsta se poate determina după dentiţie dar şi după alte criterii de exterior sau
anumite modificări ale oaselor. Formula dentară la vulpe este:
I = 3/3; C = 1/1; P = 4/4; M = 2/2; Total = 42

Dentiţia de lapte are următoarea evoluţie: caninii apar la 15 zile, imediat ce


animalele au început să roadă. Apoi apar incisivii laterali până la 20 zile, iar până la
30 de zile apar incisivii mijlocaşi. Cleştii îşi fac apariţia între 25-30 zile ca şi molarii.
La vârsta de o lună sunt spăruţi toţi dinţii, erupţai dentară durând 15 zile. Uzura
dinţilor de lapte durează în jur de 5 zile. În momentul în care dinţii de lapte cad se
vede deja tuberculul central al dintelui permanent.
Schimbarea dinţilor de lapte se face în ordine inversă apariţiei lor şi începe la
vârsta de 4 luni, iar la 8 luni toată dentiţie de lapte este schimbată.
Aprecierea vârstei după tocirea dinţilor poate fi eronată când animalele se
hrănesc excesiv cu oase.
Totuşi există unele puncte de reper astfel:
- incisivii sunt netociţi şi albi până la vârsta de 1 an;
- cleştii inferiori se tocesc până la sfârşitul lunii a 15-a;
- la doi ani cleştii inferiori sunt complet tociţi, nu mai prezintă treflă;
- la 3 ani sunt tociţi şi mijlocaşii inferiori;
- în jurul vârstei de 8 ani toţi incisivii sunt complet tociţi şi nu mai prezintă
treflă;
- după 5 ani determinarea vârstei este în general dificilă după criteriul dentar.
Aprecierea după alte criterii se poate face:
- după vârsta de deschidere a ochilor, iar la animalele bătrâne după
transparenţa corneei, care după 8-9 ani devine opacă datorită cataractei
senile;
- după modificarea părului, după 8-10 ani apar fire albe în jurul botului şi
ochilor.

Aparatul digestiv la vulpe este adaptat pentru prelucrarea nutreţurilor de


origine

97
3.9.Particularităţi de reproducţie
Maturitatea sexuală la femelă apare la vârsta de 9-10 luni, viaşa sexuală începe
cu prima ovulaţie şi se termină atunci când în ovare nu se mai maturizează noi
foliculi.
La masculi maturitatea sexuală se instalează la vârsta de 8-9 luni. Durata de
exploatare este de 8-10 ani la vulpea argintie şi 6-7 ani la vulpea polară.
Funcţia de reproducţie la femelă se manifestată prin modificări periodice
structurale şi fiziologice ale aparatului genital şi ale glandei mamare, însoţite de
manifestări psihice (dorinţa de împreunare), cunoscute sub denumirea de călduri sau
rut.
În timpul ciclului sexual în apartul genital femel se produc o serie de procese o
serie de procese histo-fiziologice care duc la maturaea şi eliminarea ovulului şi
pregătira mucoasei uterine manifestată prin dorinţa de împreunare.
Ciclul sexual la vulpe argintie apare în perioada 10 ianuarie – 31 martie, iar
vulpea polară între 21 februarie şi 21 aprilie. La femelele primipare apariţia ciclului
sexual are loc cu o întârziere faţă de adulte. Căldurile durează 2-5 zile la vulpea
argintie şi 3-8 zile la vulpea polară. Ovulaţia se produce de obicei în prima zi.
Semnele clinice ale apariţiei căldurilor la vulpe constau în modificarea
comportamentului, prin instalarea unei stări de nelinişte, privirea agitată şi uneori
agresivitate. În această perioadă animalele scad în greutate. Ca modificări organice se
constată congestie şi tumefierea organelor genitale externe. Cu 7-11 zile înainte de
apariţia căldurilor se înregistrează scurgerea unui mucus cu miros caracteristic , care
la început are un aspect sanguinolent, apoi roşietic, iar la sfârşitul căldurilor,
transparent.
La femelele primipare se pot observa scurgeri vginale dar aceste modificări
sunt exteriorizate mai slab, de aceea se va executa examinarea femelelor cu 2-3 zile
înainte de apariţia primelor călduri.
La masculi, reflexele sexuale se succed într-o anumită ordine şi anume:
reflexul mirosirii femelei, îmbrăţişării, împerecherii şi ejaculării. Aceste reflexe sunt
dependente de temperatura animalului. Cauzele care pot provoca inhibiţie reflexelor
sexuale pot fi de origine internă sau externă.
Cauzele de origine internă sunt de ordin alimentar, endocrin şi patologic.
Pentru eliminarea acestora este necesară intervenţia în timp util asupra regimului
furajer şi examinarea amănunţită din punct de vedere sanitar al animalelor.Cauzele de
origine externă constau în schimbarea condiţiilor obişnuite de montă, prezenţa
persoanelor străine, zgomote, manipularea defectuoasă a animalelor. La femelă
reflexele actului sexual sunt mai puţin evidente decât la mascul.
În creşterea vulpilor se cunosc două sisteme de montă: monta liberă şi monta
dirijată.
Monta liberă se practică prin aşezarea în cuşcă a masculului şi a femelei care
rămân împreună până la determinarea diagnosticului de gestaţie.
Monta dirijată constă în creşterea separată a femelelor şi a masculilor, femela
find adusă în cuşca masculului în timpul căldurilor, iar monta se execută sub
supravegherea îngrijitorilor.
98
Pregătirea vulpilor pentru montă se începe imediat după înţărcrea puilor,
deoarece după perioada de alăptare majoritatea femelelor sunt slăbite şi epuizate. În
acest scop se recomandă să se majoreze procentul de produse de abator şi ficat
ajungând la 70% din raţie. Pe toată perioada de înţărcare până la apariţia căldurilor se
vor efectua cântăriri perioadice prin sondaj pentru a observa greutatea femelelor. La
începutul lunii decembrie se va face selecţia tineretului pentru reproducţie reţinându-
se pentru matcă cu 15% mai multe exemplare decât numărul planificat, şi se va stabili
raportul pe sexe, reţinându-se un mascul penrru 4-5 femeel sau 1 mascul la o femelă,
când împerecherea este individuală. În ziua montei, după administrarea tainului la 30-
40 minute femelelor vor fi introduse în cuşca masculului, lăsându-se cuplul împreună
1-20 ore, timp în care are loc monta. Actul durează la vulpea argintie 20-90 minute,
iar la cea polară 20-60 minute.
Unii cercetători afirmă că monta executată între orele 9-13 determină o
fecunditate mai bună, care poate să ajungă la 70%. De asemenea, rezultatele bune se
obţin şi prin monta care se efectuează în prima zi de manifestare a căldurilor cu
repetare în ziua următoare, ceea ce duce la creşterea procentului de fecunditate până
la 94%.
Uneori pentru depistarea şi stimularea căldurilor şi montei la vulpi se formează
grupe de 3-4 femele care se introduc într-o cuşcă dublă şi din 2 în 2 zile, în cuşcă se
introduce un mascul pentru o perioadă de 1-2 ore. Dacă una din femele manifestă
călduri, aceasta se izolează imediat şi a doua zi va fi dată la montă.

3.9.1. Gestaţia
La vulpea argintie, perioada de gestaţie durează în medie 52 zile (48 şi 58 zile),
dar sunt citate cazuri în literatură când perioada este influenţată de numărul de fetuşi,
fiind invers proporţională cu prolificitatea ridicată. Durata perioadei de gestaţie este
influenţată mai puţin de vârsta femelei dar la femelele primipare gestaţia este mai
scurtă faţă de adulte.Diagnosticul de gestaţie este greu de efectuat şi determinarea
stării de gestaţie se poate aprecia după unele modificări exterioare ale femelei. Astfel
după 3 săptămâni de la montă, femela devine mai liniştită, cu mişcări mai lentem
abdomenul se rotunjeşte, iar mameloanele se tumefiază uşor. În perioada a doua de
gestaţie, aspectul de rotunjire a abdomenului este evident iar tumefierea
mameloanelor este mai pronunţată.
Starea de gestaţie se poate detemina şi prin examenul biologic şi histologic. La
vulpe glandele sunt aşezate pe două rânduri, paralel cu linia mediană a abdomenului
şi sunt în număr de 8-10 mameloane, dispuse în regiunea toraco-abdominală. Pielea
mameloanelor este acoperită cu peri fini. Mamelele se măresc în volum (începând cu
a doua lună de gestaţie) proporţional cu perioada de gestaţie.

3.9.2. Fătarea
Un rol deosebit în actul fătării la vulpe îl are conformaţia bazinului care
prezintă o structură proprie. Perioada de deschidere a gâtului uterin la vulpe durează
între 2-5 ore şi este însoţită de nelinişte şi agitarea femelei care defecă şi urinează
frecvent.
99
Perioada de expulzare durează 10-15 minute, dar poate ajunge şi până la 6 ore.
Puii se nasc adesea în învelitori pe care femela le rupe odată cu cordonul
ombilical. Placenta se elimină concomitent cu fetusul, după care femela o consumă.
Vulpea fată de obicei în decubit lateral. Loşiile sunt de culoare roşie cu o
pronunţată nuanţă verzuie şi se scurg timp de câteva zile. Puii se nasc cu pleoapele
lipite, deschizând ochii după 8-10 zile. La fătare greutatea puilor de vulpe argintie
este de 8—130 g, puii masculi fiind cu 10% mai dezvoltaţi decât femelele.

3.9.3. Creşterea puilor


După fătare puii încep să înregistreze o mare viteză de creştere, acumulându-se
zilnic sporuri în greutate de 10-20 g la vulpea argintie şi 10-15 g la vulpea polară.
Până la 21 de zile, puii consumă numai lapte matern. În funcţie de ritmul de
dezvoltare şi numărul puilor se poate aprecia calitatea deosebită a laptelui de vulpe
care este foarte bogat în proteine (conţinând 8-14% albumină) în grăsimi (10-12%) şi
substanţe minerale (1%).
Calitatea secreţiei lactate variază în funcţie de perioada de lactaţie, cantitatea
de lapte creşte dar scade valoarea energetică a acestuia. Numărul de produşi la o
fătare şi viteza mare de creştere impune o hrănire suplimentară a femelei,
proproţional cu numărul de pui. Femela care alăptează trebuie să consume zilnic de
3,0-3,5 ori mai multă energie şi proteină, decât în perioada de repaus. În acesr scop se
va avea în vedere ca furajele administrate să fie reuse ca volum dar cu un grad ridicat
de digestibilitate şi să conţină toate substanţele nutritive. În perioada de alăptare este
necesar să se mărească la maximum cantitatea de lapte integral şi brânză proaspătă
din raţie.
Femelele care alăptează vor fi furajate de cel puţin două ori pe zi. Ca
sortimente de furaje raţia femelelor se va compune din următoarele: carne musculară
15 g/100 kcal; suproduse de abator 15 g/100 kcal; ficat de bovine 15 g/100 kcal;
peşte oceanic 2 g/100 kcal; brânză slabă vaci 7 g/100 kcal; lapte ecremat 10 g/100
kcal; făinuri cerealiere 9 g/100 kcal; legume 6 g/100 kcal. Această raţie va asigura
9,5-10,5 g proteină/100 kcal, 3,5-3,9 g grăsimi/kcal, 5 g hidraţi de carbon/100 kcal.
Pentru a asigura necesarul de substanţe nutritive la femelele lactante raţia va fi
suplimntată cu câte 70 g amestec pentru fiecare pui în şrima decadă care va creşte
treptat până la 350 g amestec în decada a 6-a. La vârsta de 20-25 zile, puii încep să
consume din raţia mamelor. De la această vârstă se va face furajarea suplimentară a
puilor, administrând hrana pe platouri de lemn, la început în cuib, apoi pe culoarul de
trecere la cuib.
Pentru puii în vârstă de 2-5 zile amestecul furajer va fi semilichid, având un
conţinut sporit de carne macră, ficat, peşte, lapte şi leguminoase bogate în vitamine.
Se recomandă ca volumul tainului să fie diferenţiat în funcţie de temperatura
mediului exterior. În zilele călduroase tainul va fi mai mare seara, iar în zilele geroase
se vor administra trei tainuri pentru a elimina risipa şi îngheţarea hranei.
Puii de vulpe se înţarcă la vârsta de 45 zile. Până la 4 luni, datorită vitezei mari
de creştere a tineretului se va proceda la furajarea acestuia în funcţie de greutate,
administrându-se câte 5-8 kcal/zi.

100
În raţiile pentru tineretul destinat reproducţiei atât la vulpile argintii cât şi la
cele polare începând cu vârsta de 6-7 luni, cantitatea de energie scade dar se păstrează
necesarul de proteină digestibilă. Aceste reduceri se vor aplica la efectivele normal
dezvoltate şi nu la cele rămase în urmă cu creşterea.
Tineretul de vulpe are nevoie de o mare cantitate de proteină de bună calitate
pentru a realiza o calitate superioară a blănii. Spre deosebire de alte specii de animale
carnivore, tineretul de vulpe valorifică foarte bine furajele proteice de origine
vegetală (şrot de soia, floarea soarelui), care vor fi introduse în amestecul furajer.
Furajarea insuficientă cantitativ cât şi calitativ în lunile iulie-septembrie,
determină stagnări în creştere, perturbări în formarea blănurilor şi a însuşirilor de
reproducţie. La tineretul de vulpe destinat sacrificărilor se va reduce treptat cantitatea
de hrană începând cu luna septembrie cu 10-20%. De asemenea, se va avea în vedere
că excesul alimentar favorizează creşterea accentuată a spicului, care ajunge la
lungimea normală înaintea maturizării pufului, fenomen care determină
depigmentarea şi pierderea elasticităţii firelor de păr urmată de trichofagie în zona
extremităţilor.
La vârsta de 4 luni, tineretul realizează creşterea în greutate în procent de 66%
la vulpea argintie şi 71% la vulpea polară.Tineretul destinat sacrificării, în perioada
octombrie-noiembrie, se furajează din abundenţă cu sortimente bogate în glucide şi
mai scăzută în proteină.
În zilele geroase, cantitatea de furaje cu conţinut bogat în glucide (legume,
cartofi) se micşorează şi se va introduce pentru compensare sau de bovine.
Sacrificarea animalelor se face prin fracturarea vertebrelor cerebrale sau prin
electrocutare. Jupuirea blănurilor se va face în burduf sau mănuşă în sens postero-
anterior, executându-se imediat după sacrificare, deoarece acestea se face mult mai
rapid la animalele sacrificate proapsăt faţă de animalele intrate în rigiditate
cadaverică.
Pentru păstrarea integrităţii blăniţei cu ajutorul cuţitului cârlig se practică o
incizie în linie dreaptă a blăniţei începând din perniţa membrului posterior stâng
până la perniţa membrului posterior drept. De o parte şi de alta a anusului se fac două
incizii în formă de triunghi cu vârful la baza cozii şi cu deschiderea prin prima
incizie. După jupuire, blăniţele sunt agăţate pentru răcire şi zvântare. Decarnarea şi
raclarea resturilor de grăsime se execută în aceeaşi zi cu jupuirea. Grăsimea îmbibată
în piele şi în învelişul pilos, eventualele pete de sânge cât şi de praf, trebuie
îndepărtate imediat după raclarea, acestea se realizează cu ajutorul tobei pentru
condiţionarea blănurilor.
Pentru uscare se vor utiliza şanuri din lemn de esenţă moale care sunt
prevăzute cu o fantă pe mijloc pentru circulaţia aerului. Întinderea blănurilor pentru
uscare se face astfel încât nasul să se sprijine pe vârful şanului, orificiile ochilor să fie
aşezate simetric pe laturile şanului, iar lobii auriculari să fie bine întinşi. Pielea
membrelor anterioare se întinde şi se introduce în fanta mediană a şanului, coada se
fixează l bază cu pioneze, apoi este foarte bine întinsă lateral.

101
CAPITOLUL 4

CREŞTEREA ALTOR ANIMALE CARNIVORE PENTRU BLANĂ

4.1. Dihorul
Dihorul cuprinde trei specii care se deosebesc din punct de vedere al
aspectului blănii şi anume: dihorul european, dihorul de stepă şi dihorul tigrat;
dihorul alb reprezintă forma albinotică a dihorului european.
Prin creşterea în captivitate au apărut varietăţi de culoare noi: standard,
albinos, pastel şi palomino.
Dihorul standard de crescătorie are o culoare neagră-albăstruie şi puful alb
sau galben.
Dihorul Albinos reprezintă o noutate având părul alb-gălbui până la brun-
deschis, iar ochii roşii.
Dihorul alb este cunoscut din antichitate (i se mai spune Fredca) fiind folosit
pentru vânarea iepurilor, iar în prezent în unele ţări sunt ţinuţi pe lîngă casă pentru
combaterea rozătoarelor. Din anul 1926 se foloseşte ca animal de laborator pentru
cercetările de virusologie.
Dihorul alb, conform standardului, trebuie să atingă o greutate medie de
0,850 kg, o lungime a corpului de 36-38 cm, perimetrul toracic de 15-16 cm, iar
lungimea cozii de 14-15 cm.
Culoarea blăniţei este albă sau crem deschis cu umbre galbene mai clare pe
partea inferioară a blănii. În perioada de iarnă, blana se deschide la culoare devenind
albă. Puful este galben portocaliu, gri sau de culoarea părului.
Spicul este aproape negru sau negru brun. La unii dihori, spicul apare la fel ca
părul oxigenat. Blana este mai închisă în regiunea omoplatului, a spatelui şi a labelor
precum şi pe coadă.
Femelele de dihor sunt foarte prolifice, secretă mult lapte şi îşi cresc foarte
bine puii. Aceste animale au o mare rezistenţă la influenţa nefavorabilă a mediului şi
cu pretenţii mai mici în privinţa calităţii hranei.
Alura dihorului alb este alungită şi elegantă. Are corpul cilindric, fixat pe
picioare scurte, dar puternice, capul scurt, triunghiular, puţin turtit în direcţia spinării.
La dihorul comun, se descriu 2 varităţi de culoare: varitatea Pastel şi varietatea
Palomino.
Varietatea Pastel are spicul castaniu-brun şi puful de culoarea fildeşului.
Varietatea Palomino prezintă spicul roşcat şi lucios, iar puful de culoarea
fildeşului, până la brun deschis şi ochii negri.

102
Ca structură, blăniţa este formată din fire de spic ce sunt mai scurte la femele,
comparativ cu cele de la masculi. Sunt fire drepte şi rigide, spre deosebire de cele de
puf ce sunt subţiri şi ondulate.
Luciul blăniţei corespunde cu cel al blăniţei de nurcă sau a vulpii polare, iar
sub aspectul durabilităţii, aceasta intră în categoria blănurilor valoroase.
Defectul blănurilor de dihor constă într-o densitate mai mică şi în
neuniformitatea firelor de spic, defecţiune cunoscută, care se cere eliminată prin
munca sistematică de selecţie în crescătorie.

4.2. Jderul
În prezent jderul se creşte în captivitate cu rezultate deosebite, în S.U.A.
(jderul american ), iar în Europa- jderul de copac şi jderul de stâncă sau de piatră
(Martes foina, E. şi Martes martes, L.).
Jderul de copac şi de stâncă este reprezentantul european al speciilor Martes
din care face parte şi jderul nord-american şi zibelina siberiană.
Denumirea de jderul de copac şi jderul de stâncă exprimă o anumită deosebire
între aceştia în sensul că unul este căţărător şi celălalt trăieşte pe pământ.
În general, nu este greu ca cele două specii să fie deosebite una de alta, atunci
când se cunosc câteva caractere biologice specifice.
Diferenţa de mărime corporală între cele 2 specii este relativ mică, deşi, jderul
de copac este ceva mai mare, greutatea corporală nu se diferenţiază prea mult.
Capul jderului de copac este alungit, ascuţit şi aplatizat lateral faţă de cel al
jderului de stâncă, ce are capul mai masiv, lat şi aproape triunghiular. Urechile la
jderul de copac sunt mari, aproape triunghiulare, iar la cel de stâncă sunt cu vârfurile
rotunjite mai late, dar mai scurte.
Ochii la jderul de copac sunt relativ mici şi afundaţi, sclipitori de culoare
albăstru deschis, iar la cel de stâncă sunt mai mari şi exoftalmici mai îndepărtaţi şi
strălucitori.
Nasul la jderul de copac este de culoare închisă negru-gri până la negru spre
deosebire de cel de stâncă la care este mai deschis, gri până la roşcat. Înălţimea la
grebăn la jderul de copac este de aproximativ 15 cm, iar la jderul de stâncă este de
10 cm. Membrul posterior măsoară la jderul de copac 15-17 cm iar la cel de stâncă
11-14 cm.
La jderul de copac se observă o acoperire cu păr a tălpilor, astfel încât perniţele
degetelor sunt foarte puţin vizibile în timpul verii. La jderul de stâncă, acoperirea cu
păr a tălpilor este mai redusă, iar perniţele sunt golaşe.
Ambele specii prezintă un miros specific; la jderul de copac este mai aromat şi
mai puţin persistent decât la cel de stâncă. Foarte clare şi vizibile sunt deosebirile de
comportament, temperament şi mobilitate dintre cele două specii. Acestea nu se pot
confunda în special atunci când există posibilitatea observării animalelor ţinute în
adăposturi învecinate.
Deosebirile corporale menţionate, determină şi deosebiri privind mobilitatea
animalelor (fugă, salturi, căţărări).

103
Învelişul pilos al jderilor prezintă o importanţă deosebită, deoarece blănurile
acestora reprezintă din cele mai vechi timpuri un obiect apreciat şi valoros, calitate
care se menţine şi astăzi.
Din punct de vedere al luciului, blana jderului de copac este superioară faţă de
cea a jderului de stâncă. Desimea şi durabilitatea sunt mai mari, evidenţiind totodată
şi un raport mai bun între lungimea spicului şi a pufului.
Referitor la durabilitatea blănurilor, ambele specii sunt notate cu: 65 puncte
pentru jderul de copac şi cu 55 puncte, pentru cel de stâncă.
Firul de spic la jderul de copac este moale, fin şi elastic, acoperind foarte bine
şi uniform întreaga suprafaţă a blănii; la jderul de stâncă, spicul de pe spinare şi de pe
părţile laterale ale corpului este mult mai rar, neacoperind în întregime firele de puf.
Puful este de culoare alb-gri până la albastru-gri, combinat cu spicul de culoare
brun-roşcat. La jderul de copac, firele de puf au o nuanţă în ansamblu, albastră-gri
sau gri-maronie.
La jderul de copac, tonul predominant al culorii blănii este maro, culoare care
suferă însă unele modificări de nuanţe de la deschise aproape gălbui până la maro
intens. Puful are o culoare mată de, galbenă brună sau galbenă-gri, putând avea
uneori şi nuanţe albăstrui.
La ambele specii, există o variabilitate foarte mare în privinţa culorii cu abateri
faţă de culoarea de bază, înregistrându-se chiar jderi albinotici, de culoare izabelă,
sau puternic roşcaţi, mai ales la cei de copac.
La fel ca la celelalte animale pentru blană, năpîrlirea la jder se produce de 2 ori
pe an, primăvara când părul se schimbă şi cade sub forma unor ghemotoace mari,
împâslite. Această năpîrlire începe în luna aprilie cuprinzând de regulă mai întâi zona
din jurul ochilor. Năpîrlirea de primăvară se termină în luna iuni. Dezvoltarea blănii
de iarnă se face mult mai încet, începând din luna august şi durează până la sfârşitul
lunii noiembrie, când blana se consideră matură. Schimbarea părului de pe coadă se
produce mai tîrziu, independent de năpîrlirea de pe corp.

4.3. Zibelina (Martes Zibelina)


Zibelina seamănă fenotipic cu jderul. Este răspândită în nordul Peninsulei
Scandinave, nordul Rusiei europene, zona de pădure a Siberiei şi în nordul Asiei.
Efectivul actual din Rusia este estimat la circa 500000 (1989).
Blana are o culoare diferită: de la negru-brun la galben-închis lucios. Se cunosc
în prezent 2 varietăţi de culoare fixate la animalele de crescătorie:negru ca smoala şi
zibelina încărunţită. Negru ca smoala este zibelina standard, iar cea încărunţită are
fire albe diseminate uniform pe blăniţa de pe tot corpul.

4.4. Hermelina (Mustela erminea)


Este răspândită pe un areal larg, incluzând Europa, Groenlanda şi America de
Nord. La noi se întâlneşte de la malul mării şi până la limita superioară a pădurilor
montane şi mai ales în Deltă.

104
Este un mamifer de talie mică, cu blăniţa preţioasă, datorită desimii şi luciului
deosebit. Are lungimea corpului de 20-30 cm, greutatea de 300 g. Culoarea blăniţei
este vara, maro cu abdomenul alb-gălbui, iar iarna albă.
Hermelina poate contribui foarte bine la diversificrea producţiei de blănuri
naturale în ţara noastră.

4.5. Câinele enot (Nyctereutes procynoides)


–Bursucul cu barbă sau ratonul

Face parte din familia Canidae şi este considerat cel mai primitiv câine sălbatic
viu. Este originar din Asia şi a ajuns la noi din est, prin Delta Dunării. Se întâlneşte în
Dobrogea, Muntenia şi alte regiuni.
Trăieşte în zone joase cu înălţimi de 800 m şi în tufişurile din apropierea apelor.
Ca aspect exterior, este intermediar între vulpe şi lup, are coada stufoasă, dar
mai scurtă decât la vulpe.
Este un animal de noapte, ce trăieşte izolat şi, temporar, în familii de 5-6 indivizi.
Iarna hibernează în vizuini. Se hrăneşte cu scoici, peşti, ouă, păsări, insecte, fructe şi
grăunţe. Culoarea standard este gri-închis, aproape negru cu nuanţe de gri deschis.
Blana echivalează, ca valoare, cu cea de vulpe. Enotul se întâlneşte şi în alte varietăţi de
culoare: alb dominant, culoarea bronzului sau alb cu pete crem-roşcate.
Maturitatea sexuală este la 9 luni. Se montează în ianuarie-februarie; căldurile
durează 10-12 zile; gestaţia este de 60 zile. Femela fată 6-7 pui, dar sunt cazuri când s-
au înregistrat 19 pui. La fătare, puii sunt orbi şi surzi; încep să vadă la 9-10 zile şi se
hrănesc singuri de la 3 săptămâni. Sunt înţărcaţi la 60 zile.
Se creşte din 1930, în Germania, Japonia şi fosta URSS, iar în prezent îl găsim în
Finlanda şi Danemarca.

4.6. Ursul spălător (Procyon lotor)


Face parte din familia Procyonidae (Urşii mici). Este originar din America
Centrală şi de Nord. Are lungimea corpului de 60-106 cm, lungimea cozii de 19-40 cm,
iar greutatea 3,5-9 kg, ajungând chiar şi la 22 kg.
Trăieşte în apropierea apelor şi doarme în copaci sau în crăpături de stânci. În
zilele friguroase de iarnă, hibernează. Este un carnivor polifag, consumând râme,
crustacei, broaşte, peşti, fructe de pădure, frunze etc.
Se împerechează la jumătatea lunii ianuarie şi începutul lunii martie. Maturitatea
sexuală este la un an. Gestaţia durează 61-63 zile. Prolificitatea: 1-7 pui.
Blana rivalizează, ca frumuseţe, cu cea de vulpe albastră. Culoarea este de la
cenuşiu-gălbuie până la cenuşiu-brun; puful este brun-gălbui. Coada are 5 inele negre,
iar vârful acesteia este negru.
Se creşte în ferme din 1926, în Germania. Actualmente, s-a răspândit mult în
SUA, care produce anual aproximativ 3,8 milioane de blănuri.

105
4.7. Metode de creştere
În biobaze şi vivarii, dihorii sunt cazaţi individual sau în perechi în cuşti
confecţionate din lemn, fier beton sau plasă de sârmă groasă de 1,8 mm. Se
recomandă ca dimensiunile cuştilor să fie de 125 x 60 x 50 cm.
Cuştile confecţionate din rame din aluminiu sunt unite în baterii mobile de 3
etaje. Aceste sunt cele mai utilizate deoarece sunt spaţioase, uşor de întreţinut şi
confortabile pentru animale.
În cazul cazării individuale a animalelor, un etaj este format din trei cuşti unite
într-un modul cu dimensiunea de 147 cm lungime, 46 cm înălţime şi 46 cm lăţime.
Pentru femelele gestante sau cu pui cuştile vor avea lungime dublă şi vor fi prevătute
cu un cuib.
În crescătorii specializate în creşterea animalelor pentru blană, cazarea
dihorilor se face în cuşti unite în tronsoane de câte 5 compartimente ce sunt
amplasate sub şoproane.

4.8. Dihorul ca animal de companie


Cunoscut şi folosit de către om la vânătoarea de iepuri sau pentru stârpirea
şobolanilor, dihorul poate fi crescut ca animal de companie.
Din momentul în care ne-am hotărât să avem în preajmă un asemenea prieten
trebuie să ştim că sunt destul de greu de îngrijit, deşi sunt nostimi, jucăuşi şi foarte
inteligenţi. Crescătorii au nevoie de o instruire corespunzătoare, iar animalelor le
trebuie rezervat mult timp şi răbdare. Se înţeleg bine cu câinii şi pisicile, dar nu
supportă păsările, şopârlele şi în general animalele mici. Pentru ca satisfacţia
crescătorului să fie deplină acesta trebuie să ţină seama de câteva reguli şi anume:
- sunt animale ce pot fi învăţate să fie plimbate în lesă;
- durata vieţii este între 6 şi 10 ani, indiferent dacă trăiesc singure sau în
grup;
- sunt inteligente, curioase şi cu renumele de a se ascunde în locuri greu de
imaginat (dulapuri, sertare, crăpături, toalete). Le place să se caţere, să sară
de aceea obiectele fragile să nu se afle în raza lor de activitate;
- au un miros puternic, caracteristic ce poate fi eliminat prin sterilizare sau
castrare. Este indicat a se proceda astfel deoarece evităm complicaţiile şi
eventualele riscuri, mai ales în perioada de împerechere. Masculii vor fi
castraţi când testiculele coboară în bursele testiculare, iar femelele în jurul
vârstei de 4-6 săptămâni
- dihorul rezistă mai bine la răcoare, iar căldura a suportă greu. Temperaturile
de peste 28ºC pot fi fatale, în cazul în care cuşca nu este protejată pe timpul
verii.

Alimentaţia dihorului de companie


Sunt acceptate în alimentaţia dihorului unele furaje destinate hrănei pisicilor,
dar cu un procent de proteină de 32-38% şi minimum 20% grăsimi. Trebuie să
predomine carnea de vită şi pui, Se vor evita proteinele din ouă şi peştele.

106
Nu se va folosi în hrană carnea crudă deoarece implică riscuri bacteriene. Pot fi
administrate cantităţi mici de fructe presate sau sub formă de suc, dar se vor evita
alimentele ce conţin amidon, precum şi cerealele. Dihorilor le plac la nebunie
dulciurile, dar acest lucru trebuie limitat.
Hrana dihorilor nu trebuie limitată cantitativ, în afară de cazul în care se
îngraşă excesiv, dar de regulă nu devine obez.
Primăvara şi toamna se recomandă administrarea săptămânală a unor laxative
deoarece dihorii ingurgitează păr din blană, fapt ce le poate afecta sănătatea.
După vârsta de 4 ani, dihorii devin mai greoi, iar hrana ce va fi administrată
trebuie să conţină cu 50% mai puţine grăsimi şi proteine.
Apa de băut trebuie să fie la discreţia.

Cazarea dihorului
Fiind caracterizat ca un animal foarte curios, dihorul se creşte în cuşcă de
sârmă cu dimensiuile 70x70x45 cm. Cuşca trebuie să fie din plasă de sârmă cu
pardoseală compactă sau de sârmă. Nu sunt potrivite cuştile din sticlă ce nu permit o
ventilaţie corespunzătoare.
În cazul în care se optează pentru creşterea în libertate, în casă, atunci trebuie
luate măsuri de siguranţă atât pentru stăpânul dihorului, cât şi pentru animal.
Se vor asigura uşile de la dulapuri cu incuietori mai complicate. Orice gaură în
tencuială sau un spaţiu gol chiar şi numai de 2,5 cm trebuie completat pentru că nu
vor fi nici o piedică pentru un dihor hotărât.
Plasele de nylon de la uşi şi ferestre se vor înlocui cu plase metalice pentru că
dihorii îşi vor croi drum prin ele folosind ghearele sau dinţii.
Se vor acoperi cablurile electrice, chiar dacă nu toţi dihorii le rod, dar sunt
destui care a fac. Se va evita amploarea lângă fereastră a pieselor de mobilier pentru a
evita căderea acestora, ştiut fiind că nu se tem de înălţimi şi-şi pot găsi moartea
căzând în gol de la fereastră.
Se vor evita şezlongurile sau balansoarele ce pot fi capcane aducătoare de
moarte pentru dihori.

Igiena dihorilor
În mod natural dihorii au un miros caracteristic asemănător celui de mosc, care
place multor oameni, dar deranjează pe alţii. Acest miros va deveni mai puternic cu
cât el va fi mai înlăturat prin spălare. De aceea dihorii curaţi şi sănătoşi cu nevoie de
puţine băi, de regulă una pe săptămână este de ajuns. Aşternutul din cuşcă va fi
schimbat o dată pe săptămână, iar cutia pentru escremente curăată zilnic.
Unghiile trebuie tăiate din două în două săptămâni şi pentru a uşura această
operaţiune se aşează dihorul pe spate, iar pe burtă se picură un supliment lichid
gustos din dieta şi în timp ce animalul este foarte concentrat asupra consumului
acestui lichid cu o unghieră se taie unghiile deasupra liniei roz.
În caz de sângerare se pudrează cu pudră hemostatică.
Dinţii trebuie curăţaţi săptămânal dacă au consumat hrană moale sau dulciuri.
Operaţiunea se face cu o periuţă de dinţi mică sau un tampon de vată cu care se freacă

107
uşor dinţii. Se recomandă să vorbiţi şi să vă jucaţi în timp ce le periaţi dinţii pentru ca
acestă operaţiune să nu devină un chin.
O curăţare anuală trebuie efectuată în timp ce dihorul este anesteziat cu o
soluţie, prilej cu care pot fi scoşi şi dinţii cu probleme.
Urechile trebuie curăţate cel puţin o dată pe lună. Se aplică o soluţie de apă
oxigenată diluată sau din comerţ, soluţie specială, se anasteziază puţin, după care se
şterge cu un tampon de vată. Se şterge numai urechea externă.
Dacă crescătorul doreşte să facă baie dihorului, această operaţiune trebuie
tratată ca pe un joc. Sunt dihori care adoră să înoate şi în acest caz trebuie încurajaţi ;
se pune apă în cadă şi un suport pe care animalul se poate sprijini şi ieşi, se săpunesc
cu şampon pentru copii, se clătesc apoi sunt lăsaţi să se joace. Se şterg apoi cu un
prosop, după baie având grijă să nu fie curent ca să răcească.

Reproducerea dihorului
Înmulţirea dihorului ca animal de companie este costisitoare şi descurajatoare.
Sunt multe mame care fie mănâncă puii, fie nu pot să-i alăpteze, iar altele sunt rele
mame.
Hrănirea artificială a puilor în aceste situaţii, timp de două săptămâni, este
aproape imposibilă. Trebuie avut în vedere şi faptul că animalele nesterilizate sunt
mult mai agresive, mai greu de dresat, înmulţirea lor fiind o idee neinspirată.
Sfatul este acela de a nu înmulţi dihorii, cu origine necunoscută, oricât de
ataşaţi suntem de ei.

Aspecte privind dresarea dihorilor


Pentru o satisfacţie deplină în creşterea dihorului de companie trebuie să fiţi
blânzi, fermi şi consecvenţi cu micul necântător şi să nuuitaţi să-l răsplătiţi de fiecare
dată pentru buna purtare.
Când se joacă frumos, vorbiţi cu blândeţe fără să ridicaţi tonul şi încurajţi
comportamentul fără mustrări.
Trebuie să evitaţi disciplina dihorului lovindu-l sau dându-i bobârnace peste
mas, acest lucru face mai mult rău şi nu va duce la îndepărtarea sa.
Un dihor poate să muşte de frică de mână sau poate ca să-şi protejeze teritoriul.
Secretul schimbării comportamentului unui dihor care muşcă este înlăturarea
motivaţiei. Dihorul muşcă pentru că muşcatul dă rezultate. Dacă muşcatul nu are
rezultat dihorul va învăţa să muşte.
În loc de o palmă sau de o ceartă, dihorul are parte de mângâiere pe burtă sau
pe cap, care nu provoacă dureri ci sezaţia plăcută ce va determina o schimbare
comportamentală corespunzătoare. Trebuie timp, răbdare şi afecţiune pentru a-şi
recăpăta încrederea în oameni, mai ales când aceştia au avut o manifestare greşită faţă
de aceste drăgălaşe necuvântătoare.

108
4.9 Marmota alpină (Marmota marmota)

Zoologii calsifică marmota alpină (Marmota m marmota) în ordinul Rodentia,


familia Sciuridae din care fac parte veveriţele şi popândăii.
Răspândită în Alpi, Pirinei, Carpaţii nordici şi masivul Tatra.
Marmota este un rozător cam de mărimea unui iepure, cu picioarele scurte,
corp bondoc, îndesta care la primă vedere poate crea falsa impresie a unui animal
greoi.
Lungimea corpului 51-58 cm, coada 13-16 cm, talpa piciorului din spate fără
gheare şi păr cu 8-9.5 cm, Ghereale sunt puternice, cu 2 cm lungime şi sunt apte
pentru săpat.
Marmota se deplasează cu o agilitate de invidiat peste imensitatea
grohotişurilor atât de caracteristice.
Se hrăneşte cu plante de la care consumă părţile aeriene, frunze, tulpini şi
seminţe, folosindu-se de incisivii puternici şi ascuţiţi.
Greutatea adulţilor este de 5-6 kg, dar se citează şi cazuri de 8 kg. Urechile
sunt mici, cu 2 cm lungime
Este un animal întâlnit în regiunile inferioare, goluri de munte răspândit de la
altitudinea de 1500m. Preferă porţiunile nordice stâncoase unde îşi face galerii de
formă circulară cu acces printr-o altă galerie lungă de 8-10 m. Nu suportă vecinătatea
aşezărilor omeneşti la fel şi activităţile umane cum ar fi: păstoritul sau exploatările de
pădure.
Culoarea blăniţei este brună îngeneral, dar de pe frunte, spate şi ultima treime a
cozii este negricioasă. Pe partea superioară a botului, începând de la bază are o pată
albă-cenuşie, abdomenul este galben-roşcat.
Longivitatea este de 15 ani.
Prin felul de viaţă, este un animal fidel locului de trai. Este un animal care nu
produce pagube, având în vedere vegetaţia care o consumă. Nu refuză nici un meniu
pe bază de lăcuste, greieri şi alte insecte.
Locurile de hrană sunt situate la altitudini mari, unde îşi construieşte vizuini
provizorii, de vară, nu prea adânci în care se poate ascunde în caz de pericol. Dintre
simţurile marmotei cel mai bine dezvoltat este văzul, nepermiţând apropierea
duşmanului, a cărei prezenţă o sesizează de la mare distanţă cu fluierături scurte şi
foarte puternice, care alarmează întreaga colonie.Marmotele nu organizează pază prin
santinelă, primul animal care observă pericolul dă semnalul şi întreaga colonie se
pune la adăpost, fie în vizuinele din imediata apropiere, fie sub lespezile de piatră.
Datorită acestui fapt este dificilă apropierea de ele. Mai sunt dezvolotate simţurile:
auzul şi mirosul. Pentru a putea observa mai bine împrejmuirile marmota se ridică pe
picioarele din spate.
Marmota este un animal ce hibernează, la care somnul de iarnă durează 5-7
luni pe an. În vederea hibernării îşi construieşte mai jos, în etajul montan, galerii de
hibernare adânci, cu cel puţin două compartimente: unul în care hibernează, mai
mare, căptuşit cu iarbă uscată şi muşchi, şi cel de al doilea către suprafaţă, în care
depozitează excrementele. Somnul hibernal este întrerupt de 5-6 ori pentru scurte

109
perioade în care marmota urinează şi defecă, după care cade din nou în hibernare.
Toamna înainte de hibernare adună o rezervă de 1-1.5 kg grăsimi.
Fenomen fiziologic complex, hibernarea se declanşează odată cu cumularea
mai multor factori de mediu printre care temperatura se pare că este determinată. În
timpul hibernării mamiferele păstrează toate legăturile cu stimulii ambientali externi
prin diferite categorii de receptori şi nervi aferenţi. Astfel, dacă temeperatura
mediului scade sub o anumită limită şi există pericolul îngheţării animalului, acesta se
trezeşte până când temperatura corpului poate fi din nou menţinută la o valoare
cuprinsă între 0.5- 60C. Principalele funcţii sunt mult diminuate în timpul hibernării:
ritmul respirator normal, de 25-30 respiraţii pe minut scade la 1-4 respiraţii pe minut,
cu încetarea completă a mişcărilor respiratorii (apnee) până la două minutel ritmul
cardiac scade, de la 70 bătăi pe minut la 2-5 bătăi pe minut; viteza de circulaţie a
sângelui poate scade de 5-20 de ori, din cauza ficatului care înmagazinează mult
sânge, mărindu-şi volumul de circa şapte ori.
După perioada de hibernare, marmota pierde 30-50 la sută din greutatea
corporală, pe seama consumării rezervelor acumulate. Din această cauză îngrăşarea
este accentuată în timpul lunilor de vară când se formează aşa-zisul organ hibernal
sau glanda hibernării ce cuprinde: ţesut adipos de culoare brună roşiatică cu mai mare
dezvoltare în regiunea dorsală, la nivelul omoplaţilor.
Această acumulare se prelungeşte cu mai mulţi lobi în jos, care la intrare în
torace formează un inel în jurul timusului din care se desprind două cordoane
longititudinale subţiri, care intră în totace însoţind aorta, traversează diafragma şi se
opresc în dreptul rinichilor. În ceea ce priveşte compoziţia chimică a acestui ţesut,
este total diferită faţă de cea a grăsimii albe (conţine oleină, palmitină, stearină,
lecitină, globuline, albumine, acizi nucleici, hormoni corticosuprarenali, glicogen).
Acest tip de ţesut adipos este întâlnit numai la animalele ce hibernează şi împreună
cu celelalte ţesuturi de rezervă face ca greutatea corporală a animalului să se dubleze
înainte de intrarea în hibernare.
Marmota se trezeşte din somnul lung de iarnă în luna aprilie, cel mai târziu în
mai, când începe topirea zăpezii. Împerecherea are loc în aprilie -mai la vârsta de
aproximativ 2 ani. Gestaţia durează 5 săptămâni (34-35 de zile) după care femela fată
2-4 pui; rareori mai mulţi orbi şi golaşi cu greutate de cca 30 g fiecare. Cele mai mari
pierderi din efectiv se constată la puii mici, care pot fi capturaţi şi de reprezentanţi ai
genului Falco. Puii stau în vizuină 5-6 săptămâni. Adulţii au ca duşmani naturali
marile răpitoare înaripate (acvila de stâncă, zăăganul), câinii ciobăneşti, vulpea.
Longevitatea este de 15 ani. Prin felul de viaţă este un animal fidel locului de
trai. Este un animal care nu produce pagube, având în vedere vegetaţia pe care o
consumă.
Organele de pază şi control, din teren trebuie să vegheze ca să nu fie câini prin
apropiere şi să instaleze table indicatoare pentru păstrarea liniştei. Sporirea
efectivului cel puţin în faza instalării acestor nuclee, se poate realiza numai prin
asigurarea tuturor condiţiilor de care are nevoie această specie.
La Parcul Naţional Retezat efectivul de marmote este în plină creştere, numărul
coloniilor trădând o adaptare la condiţiile naturale şi la productivitatea ridicată a

110
terenutrilor de hrănire, iar pe de altă parte o predilecţie pentru instalarea animalelor în
rezervaţia ştiinţifică integrală, acolo unde au suficientă linişte.
În viitor, când organele de teren, specialişti de la inspectoratul pentru economia
vânatului din Departamentul Silviculturii şi de la Laboratorul de cinegetică al
I.C.A.S, vor fi în posesia datelor privind efectivele din Munţii Făgăraş şi Rodenei,
este de dorit să putem face schimb de reproducători pentru evitarea consangvinizării,
pentru a avea în carpaţii noştri efective de marmotă alpină cât mai viguroase.
Marmota a fost dispărută din fauna ţării noastre în urmă cu circa 100 de ani, a
fost apoi reaclimatizată prin colonizare în Munţii Retezat şi Rodna. Efectivele sunt
fluctuante din cauza interspeciilor şi a cazurilor de boală având în vedere pericolul de
contaminare mare datorat modului de viaţă.
Valoarea economică a marmotei constă în blană din care se pot confecţiona
obiecte vestimentare frumoase şi durabile; se poate consuma carnea care este deosebit
de gustoasă şi ficatul.
Fiind animal de vânat trofeul este reprezentat de dinţii din maxilarul superior,
din care se pot face obiecte de podoabă.

111
CAPITOLUL 5

SISTEME DE CREŞTERE A ANIMALELOR


PENTRU BLANĂ PREŢIOASĂ

Animalele de blană se pot creşte în libertate, în semilibertate când nu pot fi


libere tot timpul anului şi în captivitate, atunci când se întreţin în cuşti. Marea
majoritatea a animalelor se creşte în captivitate.

Sisteme de întreţinere în creşterea carnivorelor de blană

În prezent sistemele de exploatare folosite în creşterea animalelor de blană


diferă în funcţie de mărimea crescătoriei, modul de protejare al cuştii şi gradul de
mecanizare şi chiar automatizare al fermei.
De exemplu, în funcţie de mărimea crescătoriei de nurci, aceasta poate fi mică,
atunci când are un efectiv de 50-200 femele matcă, mijlocie când are 200-1000
femele sau mare când cuprinde peste 3000 femele matcă.
Cuştile pot fi amplasate în aer liber (protejate cu pomi, arbuşti sau paravane
mobile), plasate sub şopron sau chiar în hala închisă.

Amplasarea crescătoriei
Amplasarea crescătoriei trebuie să se facă într-un loc izolat, la minimum 2-3
km de localităţisau ferme zootehnice, în scopul asigurării liniştii şi a condiţiilor
sanitar-veterinare.
Terenul pe care se amplasează crescătoria trebuie să fie rezistent şi permeabil
(sol nisipos sau nisip-argilos) şi să aibă o uşoară înclinaţie (pantă) pentru scurgerea
apei.
Se recomandă ca altitudinea la care se află crescătoria pentru nurci să fie de
maximum 300 m, lucru care se explică prin aceea că acestea nu iubesc muntele, nu le
plac ploile dese din regiunile cu vegetaţie montană. Creşterea vulpilor se pretează şi
în regiuni muntoase. De obicei crescătoria se amplasează într-o poiană, situată lângă
un curs de apă liniştit, pe un platou cu multă vegetaţie sau lângă o lizieră de pădure,
care să o protejeze împotriva curenţilor, a uscăciunii. Umiditatea mare a aerului
îmbunătăţeşte calitatea blănii la nurci.
Locul ales trebuie să aibă obligatoriu drumuri de acces racordate la şosele
naţionale, apă potabile la discreţie şi în apropiere precum şi reţea de alimentare cu
curent electric.

112
Sursele de aprovizionare cu furaje de origine animală (abator, industrie de
prelucrare a cărnii, peştelui, laptelui) trebuie de asemenea, să existe la o distanţă
convenabilă.
La noi în ţară zonele cele mai potrivite pentu creşterea nurcilor sunt cele cu
ierni mai puţin reci: Banatul, Ardealul, sudul Olteniei şi întreaga luncă a Dunării, iar
pentru creşterea vulpilor regiunilor nordice ale ţării, în special Moldova precum şi
zonele montane, cu ierni aspre.

Sisteme de creştere a nurcilor


Crescătoria de nurci, indiferent de mărime, are două sectoare de construcţii:
sectorul de producţie, ce cuprinde gardul împrejmuitor precum şi şoproane cu baterii
de cuşti şi sectorul auxialiar (pavilionul administrativ). Distanţa între cele două
sectoare trebuie să fie de inim 500 m, pentru a nu deraja liniştea animalelor, iar
legătura între cele două sectoare se face prin drum asfaltat.

Gardul împrejmuitor
Fiecare fermă trebuie obligatoriu îngrădită, împiedicând astfel pătrunderea
diverselor animale dăunătoare din afară precum şi evadarea animaleor din crescătorie
care eventual au scăpat din cuşti.
De menţionat, că animalele sălbatice sau domestice care intră în fermă (vulpea,
nevăstuica, rozătoarele, păsările, câinii, pisicile) pot vehicula agenţi ai bolilor infecto-
contagioase, cu consecinţe foarte grave pentru animalele din fermă.
Gardul împrejmuitor se construieşte din scândură, azbociment sau mai frecvent
plasă de sârmă zoncată, împletită, cu ochiuri de 25/25 mm, având înălţimea de
1,5-2 m. plasa de sârmă se întinde pe stâlpi de lemn, beton sau metalici cu înălţimea
de 2-2,5 m, distanţa între ei fiind 2 m.
Pentru a preveni evadarea animalelor (fiindu-le foarte uşor, mai ales nurcilor,
să se caţăre pe plasa de sârmă), la partea superioară a gardului, în continuarea plasei
de sârmă se montează o fâşie, cu înălţimea de 40-50 cm, de tablă galvanizată, groasă
de 2 mm. O altă modalitate de evadare ar fi pe sub gard, find vorba de animale care
sapă vizuuni, dar nu adânci. Pentru prevenirea acestui lucru, plasa de sârmă se
îngroapă în sol pe o adâncime de 20-30 cm, iar din loc în loc se amplasează cuşti
capcană pentru prinderea animalelor care au scăpat din cuştile de creştere.

Şoproane cu baterii de cuşti


Iniţial, când s-a trecut în captivitate, existau crescătorii mici, de până la 100 de
cuşti, amplasate în aer liber, protejate doar de perdele naturale. În prezent s-a
generalizat amplasarea, organizarea grupurilor de cuşti (a bateriilor) sau şoproanelor.
Şoproanele sunt de diferite tipuri, deosebindu-se prin lungime şi lăţime,
respectiv şoproane sub care se aşează 2, 4, 6 rânduri de cuşti, cu alei între ele.
În unele ţări există şi hale special construit pentru creşterea nurcilor (dotate cu
ferestre, ventilatoare etc.)
Creşterea nurcilor sub şoproane se consideră cel mai adecvat sistem, asigurând
pe de-o parte contactul permanent al animalelor cu factorii mediului exterior, iar pe

113
de altă parte evitarea pătrunderii directe a umezelii din precipitaţii şi, în mare măsură,
a expunerii animalelor la razele solare.
La noi în ţară se folosesc –şoproane cu cuştile aşezate pe două rânduri paralele,
pe cele două părţi ale unei alei de serviciu, cu cuiburile fixate spre aleea centrală.
Acoperişul şopronului este în pantă dublă, din plăci de azbociment ondulat sau
tablă galvanizată, şarpanta având strucctura lemnoasă sau, mai frecvent metalică
(ţeavă, legată prin grinzi sau rame).
La cele două capete, şoproanele se închid de obicei cu scândură şi uşă, iar
planşeul şi spaţiul dintre şoproane se asfaltează.
Pe toată lungimea şopronului, în spaţiul dintre partea superioară a cuştii şi
streaşină se recomandă să se întindă plasă de sârmă pentur a împiedica accesul
păsărilor sălbatice, care fură hrana animalelor şi vehiculează boli.
Cuştile folosite în creşterea nurcilor sunt de două categorii: cuşti de reproducţie
şi cuşti de blănuri.
Cuşca de reproducţie reprezintă elementul cel mai important al organizării unei
crescătorii de nurci. Aceasta se compune din două părţi: volieră (padoc) şi cuib.
Voliera se confecţionează din plasă de sârmă zincată sau plastificată, cu
ochiuri dreptunghiulare sau pătrate de 20x20 mm, având grosimea sârmei de 1-2 cm.
Ochiurile plasei de sârmă se recomandă să fie sudate (puncte de sudură la fiecare
intersecţie) şi nu împletite, evitând astfel, jocul firelor de sârmă, în care se poate
prinde părul animalului, depreciind calitatea blăniţei.
Voliera se construieşte fără schelet metalic, fiind vorba de animale cu greutatea
corporlaă mică. Dimensiunile ei pot fi de 90 cm lungime, 40 cm lăţime şi 40 cm
înălţime. În plafonul padocului se croieşte un capac (în partea dinspre cuib), având
dimensiuni de 40-20 cm.
Cuibul este confecţionat ca partea independentă şi se fixează la o bază mică a
volierei, prevăzută cu o deschidere circulară (uşiţă), cu ajutorul unor cârlige din oţel.
Este confeţionat din lemn (de stejar, răşinoase), bine uscat. Dimensiunile cuibului pot
fi: lungimea 30 cm, lăţimea 40 cm, înălţimea 25 cm. Cei patru pereţi ai cuibului sunt
încheiaţi între ei.
Planşeul se confecţioneză din plasă de sârmă, cu aceleaşi caracteristici
prevăzute pentru plasa padocului, asigurând aerisirea permanentă a cuibului şi
scurgerea dejecţiilor. Pe această plasă de sârmă se aşează, atunci când este nevoie
(timp geros, în perioada fătările), aşternut. Planşeul poate fi din lemn sau dublu: plasă
de sârmă şi lemn (mobil).
Plafonul cuibului este dublu: spre interior plasă de sârmă (capac de siguranţă),
iar spre exterior, un capac de lemn, eventual acoperit cu carton asfaltat sau cu un strat
de polietilenă groasă, pentru a feri animalul de curenţi sau de pătrunderea apei din
precipitaţii. capacul cuibului este mobil, permiţând controlul şi vizitarea cuibului ori
de câte ori este nevoie.
Pentru protejarea puilor la fătare şi după aceasta, cuiburile se
compartimentează în două printr-un perete despărţitor. În acest fel, în dreptul
orificiului de comunicare, se realizează un antreu de odihnă pentru femele, iar în al
doilea compartiment se amenajează cu aşternut curat şi moale pentur pui, pe care

114
femela îl căptuşeşte cu păr de năpârlire şi în care pui sunt menţinuţi grupat pentru a fi
încălziţi şi alăptaţi.
În peretele dinspre padoc al cuibului se practică o deschidere circulară
(orificiul de acces în cuib) cu diametrul de 10 cm. Între peretele padocului şi al
cuibarului se poate introduce o piesă mobilă: uşiţă de tip ghilotină sau şubăr,
confecţionată din tablă, cu care se va putea bloca animalul fie în cuib, fie în padoc,
aşa cum se impune pentu anumite operaţii: prindere, vizitare cuib.
Pentru o mai judicioasă folosire a spaţiului protejat de şopron, cât şi pentu a
înlesni o mai bună supraveghere, hrănire şi adăpare a animalelor, cuştile individuale
se organizează în module (baterii) de câte 6-8, care ocupă spaţiul dintre doi stâlpi şi
sunt legate între ele printr-o bară de fier.
Între pereţii laterali ai cuştilor (volierelor) vecine din cadrul unei baterii, se
asigură o distanţă de 2-3 cm, pentru ca animalele să nu se poată stresa (răni, bate)
prin plasa de sârmă.
În afară de cuşca de reproducţie descrisă se poate folosi cu foarte bune
rezultate şi cuşca de reproducţie daneză, care este asemănătoare cu prima, dar are
dimensiunile ceva mai mici şi în interiorul cuibului are un semicerc din plasă de
sârmă, cu deschidere a spre orificiul de intrare, semicerc pus cu scopul de a imita
vizuina nurcii din săbăticie.
Cuşca de blănuri (cuşca de creştere) se foloseşte pentru întreţinerea tineretului
destinat producţiei de blănuri sau reproducţiei de la înţărcare (iunie-iulie) până în
jurul datei de 15 noiembrie. Cuşca este asemănătoare cu cea prezentată pentru
animalele de reproducţie, dar are dimensiunile reduse cu aproximativ 40%. Aceste
cuşti să nu fie dotate cu cuib.
Bateriile cu cuşti de blănuri sunt formate din mai multe cuşti decât cele de
reproducţie: 8-10-12 cuşti/baterie.
Cuşca de blănuri daneză, folosită destul de frecvent, se confecţionează’ă în
exclusivitate din sârmă. Cuibul se găseşte la un capăt al padocului, pe plafon şi este
din plasă de sârmă, având formă de cilindru, cu lungimea de 25 cm şi diametrul de
14 cm. El este paralel cu lungimea padocului, iar intrarea în cuib se face pe verticală
(prin plafonul volierei). Amplasarea cuibului în acest loc se face cu scopul de a se
asigura puilor un spaţiu mărit şi condiţii bune pentru mişcare, joacă.

Utilaje ale cuştii pentru creşterea nurcilor


Cuştile pentru creşterea nurcilor sunt dotate cu adăpători şi eventual cu
hrănitori.
Vasele de adăpare, de obicei sunt simple, confecţionate din aluminiu sau
material plastic, prevăzute cu una sau două linguri care intră în volieră (buvete).
Acestea se fixează la exteriorul cuştii, pe peretele opus cuibului, la 20 cm de la
pardosea, cu un cârlig de sârmă oţelită.
Vasele se pot umple cu ajutorul unui furtun portabil flexibil, a unei conducte
din material plastic (polietilenă) sau aluminiu, cu câte un orificiu în dreptul fiecărei
adăpători. Cu ajutorul unor robinete, vasele de adăpare se alimentează pe sectoare, de
maximum 4-5 ori/zi (vara). Umplerea adăpătorilor se poate face şi automat, comandat
de la castelul de apă sau staţia de pompare.
115
Vasele de adăpare se curăţă cât mai des (cel puţin o dată pe săptămână), iar apa
trebuie să fie proaspătă.
Adăpătorile pentru nurci pot fi automate cu supapă sau cu clapetă, asigurând
animalelor în permanenţă apă curată şi proapsătă.
Vasele de hrănire pot fi din ceramică smălţuită, aşezate pe pardoseala volierei,
sau pot fi confecţionate din aluminiu sau material plastic, în care caz se fixează pe
unul din pereţii volierei. Tot pentru administrarea hranei, se poate utiliza o plăcuţă
metalică sau din material plastic, de formă dreptunghiulară (33/15 cm) sau circulară,
fixată pe pardoseala volierei, în apropierea intrării în cuib.
Toate aceste tipuri de hrănitori se utilizează însă numai iarna pe timp de îngheţ
şi pentru furajarea puilor sugari. În mod obişnuit, hrana sub formă de pastă, se
administrează direct pe plafonul cuştii.

SISTEME DE CREŞTERE A DIHORULUI

Pentru adăpostirea dihorilor, în prezent se folosesc cuşti unite în baterii de câte


5 compartimente, plasate sub un şopron, asemănător cu cele folosie în creşterea
nurcilor.
Dihorii se pot creşte de asemenea, în cuşti amplasate în aer liber, suspendate
deasupra solului. Cuştile au lungimea de 125 cm, lăţimea de 69 cm şi înălţimea de
50 cm. Ele se execută din lemn sau fier beton, pe care se întinde plasa de sârmă cu
grosimea de 1,8 mm şi cu mărimea ochiurilor de 20/20 mm.
Plafonul cuştii poate fi acoperit cu scndură pe 1/3 din suprafaţa pentru a proteja
animalele de ploaie sau zăpadă.La cuşcă se ataşează un cuib din lemn având o
pardoseală mobilă de scândură. Deasupra ei se aşează o a doua, din plasă, care
preîntâmpină evadarea animalelor atunci când se face curăţenia cuibului. Plafonul
cuibului este dublu: la vară. capacul din lemn este protejat cu carton asfaltat, este
fixat în două balamale şi prevăzut cu sistem de închidere. Cuibul face legătura cu
cuşca printr-un orificu rotund cu diametrul de 10-12 cm, prevăzut cu un şubăr de
închidere.
Înainte de perioada de fătare, cuiburile se pot compartimenta printr-un perete
interior, în vestibul pentru femelă şi cuib propriu-zis, care asigură liniştea şi confortul
puilor.
Adăposturile folosite în creşterea dihorilor sunt aceleaşi ca şi la nurcă
(adăpători cu buvete), iar hrana se administrează direct pe plasa de sârmă sau pe nişte
plăci de tablă.

SISTEME DE CREŞTERE A VULPILOR


În prezent în creşterea vulpilor se utilizează două tipuri de cuşti, cuşti pentru
femele şi cuşti pentru masculi. Cuştile pot fi amplasate sub cerul liber (fiind
prevăzute cu învelitoare prorpie), sau sub şopron. La noi în ţară se folosesc ambele
soluţii.

116
Şoproanele sunt identice ca soluţie constructivă cu cele pentru nurci. Ele
asigură protejarea animalelor faţă de factorii de mediu natural, o folosire mai
judicioasă a spaţiului construit, oferind posibilitatea mecanizării principalelor
activităţi (furajare, adăpare, evacuare a dejecţiilor, dirijarea luminozităţii etc.).

Cuştile folosite în creşterea vulpilor


Cuştile cu învelitoare proprie sau cele care se amplasează sub şoproane sunt
asemănătoare. Ele sunt alcătuite din volieră şi cuib sau numai volieră.
Voliera se confecţionează dintr-un cadru metalic (schelet din fier beton) care se
îmbracă cu plasă de sârmă zincată, cu grosimea de 2,5=3 mm şi ochiuri de 25/25 mm,
având următoarele dimensiuni: lungimea 90-100 până la 200 cm, l
Lăţimea 90-100, înălţimea 70-100 cm. Înălţimea picioarelor faţă de sol este de
70 cm.
Nu se recomandă folosirea de plasă neagră, deoarece degradează blana
animalleor şi are o durată mai scurtă de exploatare.
Cuştile mari, de 200 cm lungime, se compartimentează în două printr-un perete
mobil. Peretele din faţă (spre şarpantă) este prevăzut cu două uşiţe. Între două cuşti
alăturate trebuie să existe un spaţiu de 3-5 cm, pentru evitarea bătăilor dintre animale.
Este recomandabilă construirea cuştilor cu lungimea de 90-100 cm în baterii de
câte patru locuri, cu posibilitatea compartimentării şi decomapartimentării interioare.
Doi dintre pereţii interiori sunt mobili. Ei se confecţionează din plasă de sârmă cu
ochiuri mici de 10/10 mm.
În timpul reproducţiei, când efectivul este minim, se scot cei doi pereţi mobili,
dublându-se suprafaţa unei cuşti, iar după înţărcare, când efectivul este maxim,
pereţii se reîntorc, obţinându-se un număr mai mare de locuri pe aceeaşi suprafaţă de
cuşcă.
Cuibul se confecţionează din scândură sau şipci de lemn aglomerat, cu
grosimea de 2,5 cm, protejate prin vopsire. Dimensiunile interioare ale cuibului sunt:
lungimea 65-84 cm, lăţimea 45-65 cm, înălţimea 45-50 cm.
Uşa cuibului poate fi circulară, cu diametrul de 22 cm sau pătrată, cu latura de
22 cm. Ea este prevăzută cu o ramă de tablă zincată, lată de 5 cm, pentru a nu
provoca deprecierea blănii. Tot din acelaşi motiv, cuşca trebuie să fie bine finisată, în
interiorul ei să nu rămână capete de sârmă sau cuie.
Cuibul se poate compartimenta printr-un perete median în vestibul şi cuib
propriu-zis. În acest caz, pardoseala vestibulului este de tip grătar, din şipci de lemn
sau vergele metalice, pentru a permite căderea dejecţiilor, iar cuibul propriu-zis are
pardoseala continuă, asigurând confortul puilor.
Cuibul se aşează la volieră sau se introduce în interiorul acesteia, folosindu-se
în perioada fătărilor şi a creşterii puilor.
Cuşca pentru masculi nu prezintă cuib şi posate avea dimensiuni mai mici
decât cea pentru femele şi pui.
Gardul de împrejmuire al unei crescătorii de vulpi trebuie să aibă 2 m înălţime
şi să fie prevăzut cu o ştreaşină lată de 0,5 m, aplecată sub un unghi de 150° spre
interior. În partea de jos, plasa de sârmă se îngraopă 30 cm în sol sau se fixează cu
ţăruşi.
117
Întreţinerea enotului se poate face în cuşti de acelaşi tip şi cu aceleaşi
dimensiuni ca cele folosite în creşterea vulpilor.

Echipamentul cuştii
Pentru adăpare se poate folosi un vas din ceramică smălţuită, un vas de tablă
zincată aşezat la exteriorul cuştii sau adăpători cu 1-2 buvete. Acestea se
confecţionează din material plastic sau duraluminiu, ca la nurci, dar au capacitatea de
0,6-1 l. deasupra adăpătorilor, pe toată lungimea şopronului, se instalează o conductă
din material plastic cu diametrul de 20 mm care prezintă câte un orificiu de 5-8 mm
în dreptul fiecărei adăpăori. Astfel, adăparea tuturor animalelor se poate face în
câteva minute.
În unele ţări scandinave se foloseau adăpători circulare basculante sau
adăpători automate cu valvă.
Pentru furajarea tineretului se poate utiliza un vas de ceramică smălţuită, aşezat
pe pardoseală sau un vas de tablă zincată, plasat la exteriorul cuştii. După ce puii
împlinesc 2-3 luni, de obicei aceste vase se scot şi furajul se administrează direct pe
plafonul volierei. Pentur a obişnui animalele tinere cu noul noul loc de hrănire, în
interiorul cuştii se aşează oblic un grătar, confecţionat din ramă şi plasă de sârmă, pe
care ele se caţără, ajungând la hrană.

Sisteme de creştere
La amplasarea crescătoriei de vulpi se va avea în vedere ca factorii naturali să
ofere condiţii corespunzătoare pentru exploatarea acestor animale care sunt extrem de
sensibile. Având în vedere temperamentul nervos a vulpii crescătoria va fi amplasată
într-o zonă ferită de poluarea sonoră, la distanţă de 1000 metri faţă de sectoare
zootehnice şi locuinţe rurale, cu sursă de apă potabilă, iar adăposturile vor fi orientate
pe direcţia vântului dominant. Vulpile pot fi crescute în sistem extensiv şi în sistem
intensiv, în voliere şi sub şoproane.
Sistemul extensiv constă în împrejmuirea unei suprafeţe de câteva hectare în
care se introduce un număr mare de animale care se reproduc liber. Deşi acest sistem
pare a fi economic, el prezintă o serie de dezavantaje, în sensul că crescătorul nu
poate supraveghea în mod corespunzător animalele, înregistrându-se pierderi mari
prin moarte şi un procent ridicat de animale sterile.
Sistemul de creştere intensiv în voliere constă în întreţinerea vulpilor la sol, în
boxe din plasă de sârmă, amplasarea direct pe sol, sub cerul liber, la distanţă de 0,5 m
una faţă de alta. Şi la acest sistem s-a reţinut, deoarece volierele ocupă mult teren şi
favorizează îmbolnăvirea animalelor datorită influenţei factorilor de macroclimat.
Sistemul de creştere în cuşti sub şoproane este actualmente cel mai răspândit.
Se utilizează cuşti metalice în care se fixează cuibul, iar cuştile sunt amplasate sub
şoproane. Dimensiunile cuştilor sunt aceleaşi ca la cuştile utilizate în voliere şi anume
200/200/86 cm. Cuşca este construită dintr-un cadru metalic îmbrăcat în plasă de
sârmă zincată cu ochiurile de 20/25 mm.
Toate adăposturile vor fi împrejmuite corespunzător, cu stâlpi de beton şi plasă
de sârmă zincată, înălţimea gardului fiind de 2 m. În incinta crescătoriei se

118
recomandă plantarea de arboret ornamental care opreşte curenţii de aer. Adăparea
animalelor se va realiza cu ajutorul adăpătorilor fixe amplasate în interiorul cuştii.
Pentru furajarea animalelor se vor folosi tăvi amplasate în interiorul cuştii
pentru tineret, care se vor scoate la vârsta de 2-3 luni şi furajul va fi administrat pe
plasa de sârmă (pentru animale adulte).

SECTORUL AUXILIAR
Sectorul auxiliar este format dintr-o secţie pentru prepararea şi conservarea
hranei şi una pentru prelucrarea primară a blănurilor, la care se adaugă un laborator şi
un birou pentru evidenţe.
Secţia de preparare şi conservare a hranei este formată din staţia frigorifică şi
bucătăria pentru pregătirea furajelor.
Staţia frigorifică este compusă din tunel de congelare la –39ºC , hala frigorifică
de depozitare la –18ºC, hala instalaţiilor frigorifice, cu maşini pentru producerea
frigului şi camera de comandă.
Capacitatea staţiei frigorifice depinde de mărimea crescătoriei (100 t furaj
pentru 1000 femele matcă, asigurând un stoc tampon de hrană pentru 6 luni).
Bucătăria pentur pregătirea furajelor din femele mari este formată din sala
pentru recepţia şi sortarea furajelor, sala pentur pregătirea furajelor pentru congelare
şi decongelare, bucătăria propriu-zisă, magazia pentru furaje concentrate etc.
Spaţiile respective trebuie dotate cu utilaje ca: maşini de tocat carne şi zdrobit
oase, malaxor, şnecuri pentru dirijarea furajelor, buncăre pentru furajul pregătit.
Centrala termică asigură condiţionarea prin fierbere a unor furaje, apa caldă
necesară, încălzirea încăperilor din sectorul auxiliar.
Secţia pentru prelucrarea primară a blănurilor este formată din mai multe
încăperi, dintre care prima este sala de jupuire, prevăzută cu o masă specială, cleme şi
cârlige de agăţat, cuţite curbe, foarfecă de oase, furcă pentru jupuirea cozii, cuţite cu
lamă lungă. Ca material ajutător se poate folosi rumeguşul uscat de fag.
În sala de decarnare se pot utiliza maşini de decarnat sau operaţia se poate face
manual cu cuţite curbe speciale, pieile brute fiind întinse pe calapoade de lemn.
Sala pentru degresare fină şi lustruire este dotată cu tobe pentru condiţionarea
blănurilor.
Uscarea blănurilor se face prin întindere pe şanuri de lemn, într-o încăpere
specială, prevăzută cu uscătoare. Sortarea blăniţelor are loc într-o altă încăpere,
dotată cu mese speciale de sortare şi instrumentar pentru corectarea unor defecte mici
ale blănurior.

SISTEME DE ÎNTREŢINERE
ALE ALTOR CARNIVORE PENTRU BLANĂ

Sisteme de creştere a zibelinei


Acum 15-20 de ani creşterea zibelinei se făcea în voliere mari, cu suprafaţa de
aproximativ 25 cm, înălţimea de 2 m, voliere aşezate direct pe sol. În interiorul
acestora se plasa un cuib. Cu timpul aceste voliere au fost suspendate faţă de sol şi

119
dimensiunile lor au scăzut de aproximativ 3 mp şi o înălţime de 1,5 m, fiind
amplasate pe două rânduri, sub şopron.
În prezent creşterea zibelinei se realizează în cuşti mai mici, dar care rămân
totuşi de peste 2 ori mai mari decât cele pentru nurci. Astfel, dimensiunile unei astfel
de voliere sunt de 100 cm lungime, 90 cm lărgime şi 60 cm înălţime. La ea se adaugă
cuibul, cuşca în întregime fiind suspendată deasupra solului, sub şopron asemănător
cu cel utilizat în creşterea nurcilor.

Sisteme de creştere a jderilor


La începutul creşterii jderilor în captivitate s-au construit cuşti care să asigure
condiţii cât mai asemănătoare cu cele din sălbatic, prevăzute cu pomi înalţi de 12 m
pentru jderul de copac şi de 10 m lungime, cu pietroaie, ascunzişuri şi cotloane
artificiale pentu cel de stâncă. Aceste adăposturi erau foarte costisitoare şi s-a
constatat că cele două specii de jder pot fi crescute în condiţii identice.
În prezent suprafaţa adăposturilor pentru jderi variază între 6-12 mp, cu o
înălţime de 1,8-2 m. Lungimea este cuprinsă între 3 şi 5 m, iar lăţimea între 2-2,5 m.
există însă şi cuşti cu suprafeţe mai mici, de 3-4,5 mp, având lungimea de 2-3 m şi
lăţimea de 1,5 m. Toate sunt confecţionate din plasă de sârmă sau scândură şi plasă
de sârmă, sunt suspendate la 0,3-0,5 m de sol, grupate în baterii şi amplasate în aer
liber, sub şopron.
Şopronul acoperă unul sau două rânduri de cuşti, cu alee centrală de deservire.
Fiecare cuşcă este prevăzută cu un cuib, sau un cuib mai mare răsturnat
deasupra unui alt cuib, spaţiul dintre cele două cuiburi fiind căptuşit cu fân sau alt
material termoizolator atunci când fătările au loc în perioade reci. Accesul în cuib se
face printr-un orificiu plasat în treimea superioară. Cuibul este amplasat pe peretele
volierei, în cazul cuştilor pe un rând sau pe aleea centrală, fiind legat de volieră
printr-un tub. Astfel, acesta se poate vizita şi curăţa fără deschiderea volierei.

120
CAPITOLUL 6

ALIMENTAŢIA CARNIVORELOR

6.1 Furaje utilizate în alimentaţia animalelor carnivore


Alimentaţia animalelor de blană utilizează furaje de origine animală şi vegetală
şi premixuri mineralo-vitamine.
Furajele animaliere se clasifică în:
1. furaje carnate, carne măcinată, suproduse de abator: moi, carne, oase, pasăre,
sânge;
2. peşte şi subrproduse din peşte
3. laptele şi subprodusele lactate: lapte de vaci, lapte degresat, brânză de vaci
4. ouăle şi deşeurile de incubaţie
5. furajele uscate:
a) animaliere (făină de peşte, făină de carne-oase, crisalide, cadavre);
b) uscate vegetale (tărâţe).
Trebuie menţionat faptul că animalele de blană au nevoie de hrană crudă cum a
fi: carnea musculară, suproduse de abator şi sângele rezultat din sacrificarea animelor
şi păsărilor.
Valoarea energetică a cărnii variază foarte mult funcţie de spece, stare de
întreţinere şi de vârsta animalelor, de provenienţă, de modul de valorificare (carnea
animalelor sănătoase ori a exemplarelor epuizate fiziologic).
Ca valoare biologică carnea are 17-20% PD, 2-9% GB, vitamine B1, B2, o
cantitate mare de fier şi fosfor, dar este destinată în cantităţi limitate din cauza
preţului. Carnea se administrează crudă, dar în anumite cazuri se fierbe pentru a nu
vehicula germeni patogeni. Sunt apreciate carnea de vită, oaie, mai puţin cal, iepure,
nutrie, porc, datorită pericolului infectării cu germenii bolii Aujeski şi cu helmintoze.
O altă sursă o reprezintă carcasele animalelor de blană carnivore sau a altor
animale sălbatice. Acestea se administrează fierte sau după o păstrare de 90 de zile în
congelator.

Suprodusele de abator
Acestea cuprind de regulă subproduse moi, carne-oase şi ficatul. Suprodusele
moi cuprind prestomace de taurine, ovine, pulmon de porc, trahee, esofag, buze,
urechi, uger, splină, resturi de carne.
Prestomacele pot fi folosite în alimentaţia animalelor de blană în stare
proaspătă în cantităţi mari, cu anumite restricţii în perioada de montă, gestaţie,
lactaţie, când poate înlocui cel mult ½ din hrana de bază de carne şi peşte.

121
Pulmonul conţine o cantitate mare de ţesut conjunctiv, se recomandă a fi
administrat cu alte suproduse din abator. Pentru vulpi se recomandă mărunţirea sau
firberea pentru a preveni voma.
Traheea se administrează la toate speciile de animale de blană, vara mai ales şi
în cantităţi împreună cu furaje carnate. Se elimină tiroida şi paratiroida deoarece în
cantiăţi mari perturbă funcţia de reproducţie.
Inima şi rinichii, sunt foarte valoroase, cu vitamina B şi A, se administrează
nelimitat de preferat în stare crudă.
Ugerul, conţine cantităţi reduse de proteine (1/2 din ele este albumină redusă),
dar bogată în grăsimi.
Splina are cantităţi mari de anticorpi, enzime, vitamine, se dă crudă la fel ca
ficatul.
Ficatul este cea mai bogată sursă naturală de vitamine lipo şi hidrosolubile.
Este furajul indispensabil pentru reproducţie. Calitatea sa depinde de modul de
furajare a animalelor până la sacrificare şi de specia de la care provine. Se
administrează în hrană, mai des în perioada pregătirii pentru montă şi în sezonul de
reproducţie în cantitate de 3-5 g la 100 kcal/EM.

Subproduse carne-oase
Se include capetele, picioarele, oasele şi cartilajele sinuoase de la dezosare.
Valoarea acestor produse depinde de prezenţa creierului, a limbii sau a gradului de
îndepărtare a musculaturii de pe oase. Conţinutul în grăsimi (capete oi), asigură o
creştere normală a tineretului animalelor de blană, dar pentru dezvoltarea învelişului
pilos raţia se completează cu proteine. Capetele de porc ce conţine multe grăsimi se
combină cu cele de vită şi se fierb pentru a preîntâmpina infectarea cu Aujeski.
Aceste produse se concasează, se toacă şi se include în masa furajului în cantităţi de
6 g os sfărâmat la 100 kcal de hrană.

Suproduse de pasăre
Majoritatea acestora conţin capete, gheare, aripi, organe interne, piele, gâturi,
oase şi nu pot forma singura sursă de proteină, dar pentru tineretul în creştere poate
constitui o hrană bună între limitele 25-40% din total proteine. Aceste suproduse
administrate în cantităţi exagerate pot genera neajunsuri, scăderea capacităţii de
reproducţie, creşterea incidenţei bolii abdominale, mai ales dacă păsările au fost
tratate cu diferite antibiotice sau preparate hormonale. Sunt cercetări ce demonstrează
posibilităţile creşterii concentraţiei sărurilor metalice grele şi a unor germeni patogeni
în rinichii găinilor adulte şi a curcilor. Prin administrarea zilnică a unei cantităţi
însemnate de viscere de păsări, care conţin ouă în diferite stadii de dezvoltare poate
apare peicolul avitaminozei (din grupul B) cu repercursiuni asupra calităţii blănurilor.
În cele mai multe cazuri, seşeurile de păsări sunt administrate fierte şi în stare
însilozată (8-10 g/100 kcal).
Sângele este o hrană cu valoare nutritivă ridicată uşor asimilabil de animalele
de blană. Se foloseşte în perioada de reproducere şi în tot cursul anului putând înlocui
până l 20% din cantităţi de carne din raţia nurcilor şi 5-6% din cea a vulpilor. Sângele
se administrează proapsăt, deoarece vitaminele A. C, B care le conţine se degradează
122
prin fierbere. Are neajunsul că se alterează repede şi devine toxic blănii, regrigerarea
sa nu-i măreşte durata de păstrare mai mult de 12 ore. Dacă în raţie se introduc
cantităţi mari de sânge obligatoriu e adaugă furaje bogate în Ca şi P (suproduse
carne-oase, făină de peşte şi carne-oase).
Peştele este larg utilizat în alimentaţia animalelor de blană. În ţările
scandinave, Canada, pe litoralul SUA, Japonia, peştele se administrează 50-70%, în
Rusia 80%. Se recomandă peştele întreg şi deşeurile de peşte . Se recomandă evitarea
peştelui din apa dulce, care conţine tiaminoză (B1) şi are un preţ ridicat. De asemeni,
unele specii de peşti utilizaţi timp îndelungat produs îmbolnăviri anemii, paralizii,
alterarea pigmentului normal al blănii, avitaminoze, anemia feriprivă la nurcă.

Ouăle şi deşeurile de incubaţie


În alimentaţia animalelor de blană se utilizează ouăle limpezi, vechi, sparte. Se
recomandă pentru reproducţia masculilor datorită conţinutului bogat în vitaminele A,
D, E şi B.
Albuşul crud pe lângă propietăţile nutritive şi bactericide are neajunsul că
conţine un glicoproteid termolabil (ovidina) ce inactivează vitamina H (biotina).
Ouăle de raţă şi gâscă se fierb din cauza existenţei posibilităţi infectării cu
salmonella.

Grăsimile animale şi vegetale


Sunt bine valorificate cele de origine animală, grăsimea de peşte.
Digestibilitatea lipidelor animale este foarte ridicată la nurcă (97% untura de
peşte, 92% seu).

6.2. Alimentaţia nurcilor

Urmărind fluxul tehnologic se constată că există 4 perioade importante din


activitatea acestei exploataţii când tehnologul trebuie să aibe mare atenţie în furajarea
efectivului. Una din perioade este pregătirea pentu montă. În această perioadă
animalele de ambele sexe, au nevoie de furajare de întreţinere pentru a-şi reface
rezervele de substanţe nutritive pierdute în timpul montei şi lactaţie (necesar
140 kcal/EM cu 6-7,5 g PD).
După înţărcare se recomandă pentru femele, furaje cu conţinut ridicat în
proteine şi aşor asimilabile. Se ştie că în perioada de vară şi femelele, au o greutate
constantă, iar din luna august încep să crescă în greutate, înregistrându-se cel mai
ridicat spor în greutate de 2,5-3 g/zi în perioada septembrie-octombrie. Din moment
ce greutatea lor creşte, va trebui şi cantitatea de hrană să crească.
Capacitatea nurcilor de a-şi micşora termogeneza şi în acelaşi timp de a-şi
spori greutatea în lunile de toamnă, restabilirea sănătăţii, dezvoltarea normală a blănii
şi pregătirea pentru reproducţie se apreciază ca o adaptare biologică a speciei.
Dezvoltarea normală a blăniţei este un indiciu pozitiv al calităţii substanţelor
nutritive din hrană. În perioada premergătoare montei este indicat ca greutatea
animalelor să fie cu 15% mai mică decât greutatea din perioada sacrificării, deoarece

123
paralel cu pierderea de grăsime de la începutul sezonului de montă, sunt eliberate
substanţe estrogene ce stimulează ovulaţia şi spermatogeneza.
În intervalul 25 septembrie-25 martie pentru a evita îngrăşarea, conţinutului
raţiei în proteină trebuie să crească până la 10-11 g/100 kcal, în defavoarea grăsimii şi
a hidraţilor de carbon.

Hrănirea nurcilor gestante


O altă perioadă importantă pentru viaţa crescătoriei este perioada de gestaţie.
Necesarul de hrană al nurcilor gestante depinde în mare măsură de starea de
întreţinere premergătoare montei. Indivizii cu stare bună de întreţinere, consumă
cantităţi scăzute de furaje comparativ cu cele cu o stare slabă. Suplimentarea hranei
începe din momentul nidării zigoţilor (ultima decadă a lunii martie- 10 aprilie) şi va fi
prudentă din punct de vedere caloric şi peste necesar în privinţa sărurilor minerale
(scheletului).
Alimentele excesive are consecinţe nefolosite pentru că măreşte procentul de
distocii şi al numărului de pui morţi sau cu vidilitate scăzută.
În general, nurcile trebuie furajate cu raţii cu conţinut de 290-310 kcal din
momentul montei până la 10-15 aprilie după care cantitatea de enegie trebuie redusă
la 210-230 kcal. Atenţie trebuie acordată şi hidraţilor de carbon care pot participa în
raţie în 15-17% din totalul energiei metabolizante. Este absolut necesară
administrarea de făină de oase 2 g/100kcal sau suplimentarea raţiilor cu subproduse
de păsări (capete, picioare, alte deşeuri de oase) sau subproduse de peşti. Ca sursă de
vitamine ficatul se va administra în procent de 7 g/100 kcal energie metabolizantă, de
asemeni brânza de vaci, lapte pasteurizat şi zară.
Importantă este acum asigurarea apei pentru ca adăparea insuficientă aduce la
scăderea apetitului, iar la femelele care fată se observă o stare de nelinişte,
traumatizează sau deviază puii.

Alimentaţia nurcilor în lactaţie


În această perioadă se pune problema păstrării efectivului de pui în număr
mare, iar aceasta depinde de rezervele acumulate de oragnismul matern în zilele
premergătoare fătării.
Asigurarea unui nivel ridicat de produse de lapte la femele este obiectivul
principal al alimentaţie acestora. În această perioadă necesarul de hrană creşte de
circa 3,5 ori faţă de perioada vară-toamnă şi depinde de numărul de pui fătaţi, de
vârstă, de starea de întreţinere a femelelor, starea vremii (25-500 kcal; 18-47 g PD).
În timpul gestaţiei, în mod normal, raţiile conţin cu 15% mai puţină grăsime,
fapt ce stimulează creşterea capacităţii stomacului. Ulterior în timpul fătărilor
(începuutl lunii mai) nivelul grăsimii trebuie să ajungă la 22%, iar mai târziu la 25%
pentru a putea obţine o raţie de caloricitate ridicată, la un volum minim al ei. Astfel
ridicarea nivelului energetic prin suplimentarea grăsimilor se recomandă a fi făcută la
începutul perioadei de lactaţie să să fie menţinută până la înţărcarea puilor.
Un pui la fătare cântăreşte 9,6 g, după 2 săptămâni greutatea lui creşte de
aproape 10 ori. Laptele de nurcă are un bogat conţinut în anticorpi, proteine 7,3%,
calciu 0,18% şi 0,17% fosfor.
124
Din raţie nu trebuie să lipsească subprodusele cu oase, până la 20% şi
cantitatea de cereale are minima 17%, vitamine şi săruri minerale.
Făinurile se adinistrează pentru o bună digestibilitate sub formă de făină sau
terci fiert. Se poate întâmpla ca în această perioadă să apară epuizarea lactaţiei, care
este o consecinţă a pierderii natriului din lapte. Pentru a preveni această tehnopatie se
introduce în raţie sarea de bucătărie 0,25%.
La 18-20 de zile de la fătare, puii de nurcă încep să consume hrana dată
mamelor. Majoritatea femelelor încep să introucă furajele în cuibare. De aceea de
recomandă ca hrana să fie administată în cuşcă pe plăcuţe de furajare. Este necesar să
se asigure aşternut curat şi când puii cresc, să se ridice nivelul cuibului cu paie sau
talaş, până la orificul de comunicare cu cuşca.
Se lasă la mamă 6-7 pui, surplusul de pui fiind dirijat spre adopţie. Se acordă
atenţie şi se verifică cuiburile de unde se aud puii ţipând sau scâncind de frig sau
foame, pentru că au rămas orfani (moarte sau evadare). Şi aceştia se adoptă de femele
cu număr redus de pui, 3-5 şi care sunt cu 2-3 zile mai mici ca vârstă decât cei
adoptaţi. Atenţie şi în această perioadă la apă, consumul fiind mare: mamă şi pui.
Alimentaţia tineretului de nurcă
După înţărcare la 5-6 săptămâni până la vârsta de 4 luni, tineretul de nurcă
înregistrează o mare intensitate de creştere, astfel la 6 săptămâni poate atinge 20%
din greutatea la fătare, la 8 săptămâni, 40% din greutatea finită, la 11 săptămâni,
60%, iar la 16 săptămâni, 80% din greutatea finită.
Controlul creşterii se face prin cântărirea individuală înainte de furajare.
Necesarul în timpul creşterii în primele 7 săptămâni după înţărcare, este de
230-330 kcal EM şi 22-28 g PD, în a II-a perioadă, 13 săptămâni adulţii 140-280 kcal
EM şi 9-22 g PD. Digestibilitatea la nurcă este slabă pentru glucide şi bună pentru
lipide şi protide. Astfel, digestibilitatea pentru proteinele din lapte şi produsele lactate
este maxim 95% şi de 50-75% pentru cereale.
Cantitatea de hrană este în medie de 200 g, iar în perioada de lactaţie cu
suplimentarea pentru pui ajungându-se la 700 g. Numărul de tainuri este 1 dată/zi în
sezonul de pregătire a blăniţelor, de 2 ori/zi în perioada de gestaţie, de 3 ori/zi în
perioada de lactaţie, la tineret poate atinge 75% din greutatea de adult sau 3-4 tainuri.
Particulele de furaj să nu depăşească 5 mm, pentru carne şi peste 1,5 mm
pentru suculente şi 0,8 mm cereale şi furaje uscate. Pasta trebuie să aibă o aderenţă
bună, de aceea se pune în amestec 25-35% apă; carnea şi peştele nu se decongelează
complet când au o stare sanitară bună; carnea de porc, peştele de apă dulce se fierb;
produsele sărate de deviază; cerealele, şroturile, făinurile animale, tărâţele se fierb;
nutreţurile verzi se spală şi se toacă. Amestecul se prepară cu maximum o oră de la
administrare , la o temperatură de maxim 8-12°C vara şi 15-20°C iarna.
Primul tain este egal cantitativ pentru toate animalele, al II-lea este diferenţiat.
Alimentaţia nurcilor
Indiferent de mărimea crescătoriei, aceasta nu poate funcţiona fără a avea
posibilitatea de conservare a furajelor prin frig. Este absolut necesar ca furajele cum
sunt subprodusele de abator, subprodusele de lapte, peşte şi altele care sunt uşor
perisabile să fie conservate prin congelare în staţia frigorifică.
125
În alimentaţia nurcilor, atât consumul cât şi asimilarea furajelor sunt
condiţionate în mare măsură de compoziţia raţiei, de modul de prelucrare şi
administrare, de prospeţime, de gradul în care sunt asigurate cu vitamine şi toţi
factorii nutritivi, care prin acţiunea lor independentă modifică substanţial valoarea
calitativă a raţiei.
Analizând proprietăţile componentelor principale din alimentaţia nurcilor cea
mai mare importanţă o prezintă proteina.
Sursele de proteină care au un conţinut complex de aminoacizi, sunt
reprezentate de carne, subproduse de abator, peşte, lapte şi produse lactate. Dintre
cele care conţin albumine incomplete fac parte făinurile de origine vegetală şi
cartilajele. Albuminele complete sunt necesare îndeosebi pentru tineretul în creştere
şi femelele gestante sau lactante.
Grăsimea pe lângă că asigură organismului energia uşor dsigestibilă constituie
partea componentă a celulelor şi are importanţă esenţială în structura şi în activitatea
tuturor ţesuturilor din corp. Prin depunerea grăsimilor în corp este favorizată reţinerea
de către organism a unor substanţe şi vitamine cum sunt: A, D, E şi K.
Animalele care consumă raţii de hrană cu un conţinut sporit de grăsime elimină
prin escremente şi urină cantităţi reduse de aminoacizi.
Pentru a împiedica rîncezirea grăsimilor , care conţin o cantitate mare de acizi
graşi nesaturaţi, în amestecul furjer se folosesc adaosuri de antioxidanţi cum ar fi:
tocoferolul, xantochinina, ionolul etc.
În general nurcile se furajează cu raţii ce conţin 200-300 kcal energie
metabolizabilă, 10-13 g PD/100 kcal. Procentul de proteină digestibilă în furajarea
puilor variază în funcţie de conţinutul de grăsime a raţiei care este de 10-25%.
Conţinutul de PD scade invers proporţional cu conţinutul de grăsime.
Conţinutul în glucide al raţiei variază de la 16 la 24% în funcţie de perioadele
fiziologice; de gestaţie, rapus, alăptare sau de perioadele de creştere a puilor. Pentru a
asigura aceşti principii nutritivi în raţie se poate administra:
- carne şi subproduse de carne 20-30%
- sânge 5%
- subproduse provenite de la sacrificarea păsărilor 15-30%
- ficat (care este indispensabil în alimentaţia nurcilor) 5-10%
- peşte congelat 25%
- grăsimi animale 10-25%
- cazeină 15%
- făină de cereale 10-15%
- sare de bucătărie 1%
- drojdie de bere 1-2%
Subprodusele de carne, care include galndele endocrine (tiroida şi
paratiroisda), dacă intră în raţia nurcilor în proporţie mai mare de 15% provoacă
avorturi şi o moralitate crescută la pui.
Dacă subprodusele de la sacrificarea curcilor, administrate în furajarea nurcilor
depăşesc 35% determină încărunţirea blănii, datorită reducerii gradului de pigmentare
atât la firele de spic cât şi la cele de puf. Nurcile Safir nu sunt în aceaşi măsură
afectate ca cele standard şi Pastel. Depigmentarea părului se datoreşte conţinutului în
126
deşeuri de ou cu albuş a subproduselor de la sacrificarea curcilor, care în stare crudă
inactivează biotina.
Peştele de apă dulce conţine o enzimă (tiaminaza) care determină carenţa în
vitamina B1. Pentru inactivarea tiaminazei peştele se supune la un tratament termic
timp de 20 minute la două atmosfere sau la fierbere în containere deschise timpde
două ore.
Amestecurile cerealiere se fierb, dar numai un timp scurt, pentru a se evita
distugerea nutrienţilor labili. Prin fierbere se îmbunătăţesc calităţile digestive şi
gustative prin hidroliza amidonului în zahăr simplu.
În scopul întomcirii planului de aprovizionare cu furaje se apreciază că un
mascul reproducător consumă în decursul unui an 90-100 kg amestec furajer, o
femelă adultă 60 kg, iar un pui 36 kg.
Datorită particularităţilor anatomice, furajele trec foarte repede prin tubul
digestiv şi de aceea se consideră că administrarea raţiei în 2-3 tainuri este ideală.
Unii autori recomandă ca în fermele mici în perioadele de la montă până la
fătare, femele să fie furajate de două ori pe zi; după fătare şi până în momentul când
puii ajung la 3/4 din greutatea adultului se recomandă ca furajarea să fie de trei ori pe
zi, iar furajarea puilor tineri chiar de 4 ori pe zi. Animalele adulte pe timpul iernii şi
toamna vor fi furajate o dată pe zi asigurându-se numai raţiile de întreţinere.
În fermele mari unde furajarea se face o dată sau cel mult două ori pe zi, dacă
cantităţile de furaje administrate sunt prea mari, ele rămân timp îndelungat pe plasă şi
pentru a preveni oxidarea şi râncezirea lor, obligatoriu în amestec se va adăuga
antioxidant.
Deşi nurcile consumă cantităţi relativ mici de apă, apa pentru adăpat va trebuie
asigurată în permanenţă deoacere ele beau apă frecvent şi în mod special când
conţinutul raţiei este mai scăzut în apă.
Preparatele furajere şi consistenţa raţiei are o mare importanţă în creşterea
nurcilor.
În general, amestecul furajer destinat animalelor pentu blană, carnivore,
indiferent de specie trebuie să aibă un aspect omogen, aşa încât toate categoriile de
furaj incluse în raţie să fie uniform dispersate în masa amestecului. Pentru realizarea
acestui deziderat amestecul trebuie să fie compus din particule de furaj foarte fine,
animalului fiindu-i imposibil să aleagă anumite componente.
Pregătirea amestecului va începe cu făinurile de cereale fierte peste care se va
adăuga carnea şi peştele tocat, ficat, drojdie, legume, preparate lactate, adaosuri de
vitamine şi săruri mineraleşi apoi se face malaxarea. Înainte de administrare este de
preferat ca amestecul să aibă temperatura de 10°C vara pentru a prelungi prospeţimea
şi 20°C iarna pentru a preveni îngheţarea.
Pentru hrănirea puilor de nurcă furajele trebuie tocate fin (se trec de două ori
prin maşina de tocat) şi amestecate foarte bine cu malaxorul, obţinându-se astfel o
pastă uniformă, uşor de ingerat. Pentru puii foarte mcii se adaugă la prepararea
amestecului apă pentru ca hrana să aibă o consistenţă moale. Este indicat ca apa să fie
folosită caldă în scopul prevenirii tulburărilor gastrice la tineret.
Înainte de înţărcare, puii sunt lacomi, consumând o cantitatea mare de hrană,
de aceea se recomandă ca furajele parţial îngheţate să fie eliminate pentru a evita
127
tulburările gastrointestinale, şocurile sau convulsiile. Dacă furajele sunt bine
decongelate şi animalele sunt cazate individual, animalele îşi consumă în linişte hrana
şi nu apar tulburările de mai sus.

6.3.Alimentaţia vulpilor
Alimentaţia reprezintă o problemă deosebit de importantă în creşterea raţională
a vulpilor, fiind principalul factor care condiţionează producţia de blănuri şi
rentabilitatea unităţii. În privinţa utilizării cât mai economicoase a furajelor, tehnica
de alimentaie trebuie să fie corespunzătoare fiecărei categorii.
O caracteristică biologică a vulpii constă în aceea că pentru desfăşurarea
normală a funcţiilor vitale ele au nevoie de o mare cantitate de proteină de origine
animală. Sursa cea mai bogată de proteină uşor digestibilă este reprezentată de
produsele şi subprodusele de la abatoarele de sacrificare a vitelor şi păsărilor, de la
industria laptelui şi peştele.
Marea iversitate a produselor cre se folosesc în furajarea vulpilor pot fi
calsificate în trei mari categorii şi anume:
- furaje proteice: produse şi subproduse de abator, industria laptelui şi peştelui;
- furaje energetice: cereale, leguminoase, subproduse de la industria uleiurilor;
- furaje suplimentare: săruri minerale, vitamine, antioxidanţi;
Toate sortimentele folosite în prepararea amestecului furajelor vor fi examinate
din punct de vedere sanitar-veterinar. Furajele care sosesc în unitatea sub formă de
brichete congelate se vor decongela şi apoi se vor examina amănunţit. Toate
produsele care se administrează în hrana vulpilor se vor toca şi se vor amesteca
realizându-se un furaj omogen. Gradul de mărunţire depinde de anotimp şi de
categoria de animale la care se administrează.
Astfel pentru femelele în lactaţie şi pui amestecul va fi semilichid, iar în timpul
ierni amestecul va fi de consistenţă mai mare decât vara.
În procesul de furajare este greu să se stabilească reguli precise de
administrare. Astfel, în cazul furajării uniforme, chiar cu amestecuri gustoase şi bine
echilibrate se observă în timp scăderea apetitului, de aceea se va proceda periodic la
schimbarea felului de preparare a hranei. Se va avea în vedere de asemenea că
scăderea apetitului este consecutivă cu lipsa apei.
Necesarul de hrană a vulpilor polare şi argintii raportat la 1 kg greutate vie este
redat mai jos.
Raţiile care se administrează la vulpi trebuie să asigure 9,5-10,5 PD, 3,4-3,9
grăsimi şi 5,0 hidraţi de carbon la 100 kcal.
Aceste principii nutritive pot fi asigurat din următoarele sortimente de furaje
care asigură 100 kcal: carne musculară 20 g; suproduse de abator 20 g; oase 10 g;
ficat de vită 3 g; peşte oceanic slab 10 g; brânză slabă vaci 3 g; lapte smântânit 5 g;
legume 8 g.

128
Evoluţia greutăţii medii pe luni

Luna calendaristică
Specia Sexul
I II III VII VIII IX X XI XII
Vulpi Masculi 5.4 5.3 5.0 4.0 4.2 4.6 5.0 5.5 5.4
polare Femele 4.8 4.6 4.5 3.6 3.7 4.1 4.5 4.9 5.1
Vulpi Masculi 6.3 5.9 5.3 4.5 4.9 5.3 5.8 6.3 6.5
argintii Femele 5.4 5.2 4.8 4.0 4.2 4.6 4.9 5.3 5.6
Necesarul de energie şi proteină digestibilă
Vulpi Energie 100 100 110 155 150 145 130 120 100
polare kcal
PD 10.5 11.5 10 9.5 8.5 9 9 9 9.5
g/100
kcal
Vulpi Energie 100 110 110 140 130 120 110 100 95
argintii kcal
PD 10.5 10.5 10.5 8.5 8.5 9 9 9 10.5
g/100
kcal

La vulpile polare se pot administra cantităţi mai mari de peste cu până la 20%.
În sezonul de montă pofta de mâncare scade, ceea ce necesită îmbunătăţirea
calităţilor gustative. În acest scop se vor introduce în raţie ouă, capete de pasăre,
brânză proaspătă, ficat crud. Îmbunătăţirea calităţilor gustative se poate realiza şi prin
introducerea intestinelor de pasăre.
La femelele la care s-a instalat gestaţia necesarul de substanţe nutritive creşte
consecutiv dezvoltării embrionilor, astfel că este necesară suplimentarea raţiilor în
perioada de gestaţie. La vulpile polare care se caracterizează printr-o prolifictate
ridicată suplimentarea raţiei se va face cu până la 150 g/zi, mărindu-se cantitatea de
peşte care poate să ajungă la 60-70% din raţie.
În perioada de alăptare raţiile vulpilor vor fi suplimentate cu 70-350 g amestec
în funcţie de numărul şi vârsta puilor.

6.4 Alimentaţia la alte animale de blană carnivore


Dihorul
Dihorul are nevoie în comparaţie cu nurca, de o cantitate mai mare de glucide,
de 30-40% din raţie, cu excepţia perioadei de pregătire a sezonului de reproducţie,
când glucidele se reduc şi creşte ponderea proteinei în raţie.
Nutreţurile şi structura raţie este asemănătoare cu a nurcilor, însă proporţia de
participare a produselor din carne este mai mică. Astfel, structura raţiei este formată
din 40-60% carne macră şi organe, 5-10% brânză de vaci, 20-25% uruieli de cereale,
6% legume. În completarea necesarului de vitamine, raţia se suplimentează cu 1-6 g
untură de peşte, 5 g drojdie furajeră, 10 g grăunţe încolţite.
Pentru femelele în lactaţie ponderea produselor de origine animală creşte la
60% şi scade cea a nutreţurilor vegetale.
Mărimea raţiei de 250-300 g asigură necesarul pentru întreţinere şi producţia
de lapte.
129
Zibelina
Zibelina are nevoie de proporţie destul de ridicată, de 70-80% produse de
abator, iar după unii autori 60-70% produse şi subproduse de abator (vită, porc,
pasăre) completate cu lapte, morcovi, varză. Pentru zibelina în lactaţie necesarul de
energie metabolizabilă este de 500-700 kcal, cu 10-11 g proteine digestive/cap şi zi şi
un supliment de 100 kcal pentru fiecare pui în primele 30 zile de viaţă, 150 kcal între
30-45 zile şi 200 kcal între 45-50 zile. Raţia, în cantitate de 350-400 g se
administrează în două tainuri (dimineaţa şi seara).
Zibelina este foarte sensibilă la carenţa în vitamine, mai ales vitamina B1. Se
recomandă 8-10 g măr proaspăt pe zi pentru combaterea îmbolnăvirii stomacului şi
intestinului.
Zibelina este afectată de timpanism, deci nu trebuie folosite furajere
fermentescibile (drojdia furajeră rebuie opărită, uruielile fierte). Pentru a preveni
timpanismul se dau fructe uscate, tărâşe de grâu, seminţe de pin.
Jderul
Jderul este hrănit prin asimilare cu alte specii carnivore, în special cu nurca, dar
are şi o serie de particularităţi. Astfel, jderul mănâncă cantităţi mari de fructe,
struguri, ouă, dar nu consumă peşte ca nurca.
În captivitate se hrăneşte cu produse şi subproduse de abator, având predilecţie
pentru creier, ficat, viscere, mai ales în stare proaspătă.
Cantitatea de nutreţuri administrată zilnic reprezintă în general a zecea parte
din greutatea sa corporală. În funcţie de greutate, starea fiziologică şi anatimp,
volumul raţiei este de 150-200 g, distribuit în două tainuri, unul mic dimineaţa şi al
doilea mai mare seara. Pentru femelele în lactaţie şi tineret celor două tainuri sunt
egale.
Câinele enot
Câinele enot consumă pe lângă nutreţuri animale şi vegetale (în sălbatic 65%
din raţie). Digestibilitatea este substanţial mai bună decât la nurcă. În lunile de
toamnă se pregăteşte pentru hibernare prin consumarea unei cantităţi foarte mari de
hrană şi constituirea unui strat gros de grăsime subcutanată.
În creşterea câinelui enot se recomandă o zi de post pe săptămână. Aceasta
îmbunătăţeşte utilizarea hranei şi previne îngrăşarea sa. Pe lângă aceasta, în a doua
jumătate a perioadei de creştere se recomandă reducerea cantităţii de energie. În acest
scop, de la mijlocul lunii septembrie se măreşte cantitatea de drojdie de bere din raţie,
aceasta având conţinut energetic mai mic.
Cantitatea de hrană necesară este de 550 g în perioada de creştere şi 300 g
pentru un animal adult.
Ursul spălător
Ursul spălător este o specie omnivoră, care consumă atât hrană animală cât şi
vegetală (în sălbatic 52% hrană animală şi 48% vegetală). Toamna consumul de
hrană, ca şi câinele enot, pentru a se pregăti de hibernare, perioada în care nu se
hrăneşte mult timp. Este un animal foarte cumpătat referitor la hrană şi adăpost. Se
hrăneşte cu furaje asemănătoare cu vulpe argintie.
130
CAPITOLUL 7

CREŞTEREA CHINCHILLEI

7.1. Origine
CHINCHILA este un mamifer, face parte din familia CINCHILLIDE, ordinul
Rodentia. Este originară din America de Sud (Chile, Peru, Bolivia, Argentina) Biotopul
ei îl reprezintă Anzii Cordilieri, unde se hrăneşte cu plante verzi pe timp de vară şi cu
coajă de copacu sau tulpini tinere pe timp de iarnă. Animalul stă ziua printre stânci,
iar noaptea s herăneşte.
Ca aspect calitatea blăniţei carcaterizată prin elasticitate, densitate şi fineţea
deosebită a perilor din blană; diametrul lor este de circa 200 ori mai mic decât părul
la om. Dintr-un singur bulb de puf rezultă 70-120 de fire de păr, a căror lungime
este circa 2.5 cm. Pe traectul fiecărui fir de puf există trei zone colorate diferit, din a
căror succesiune rezultă culoarea gri a blăniţei.
Primele date referitoare la Chinchila, datează din anii 1500 şi reprezintă nişte
învoieli între două triburi de indieni: incaşii şi chincha.
Mai târziu, când spaniolii ocupă regiunea munţilor Anzi, regina Spaniei,
Isabella primeşte în dar un mantou confecţionat din blănuri de chinchilla.
De-a lungul timpului au fost numeroase tentative de a creşte Chinchilla în
captivitate, dar cel care a pus bazele creşterii moderne a acestor animale a fost
Mathias Chapman, acest inginer ia cunoştinţă de existenţa acestui animal şi îşi
exprimă dorinţa de a intra în posesia unor exemplare vii. Subalternii lui reuşesc în
1923 să capteze chinchille de la o altitudine de 5000-6000 m.
Astfel el intră în posesia a 11 chinchille vii (7 masculi şi 4 femele) cu care a
înfiinţat în acelaşi an, prima crescătorie în California.
Numărul animalelor au crescut ajungând la 150 de exemplare. În perioada
anilor 1945-1954 creşterea chinchillei s-a răspândit în America, Canada şi în
Euriopa, în special în germania.
Pe plan mondial (1994) se cresc peste 65 milioane de exemplare, din care
peste 36 milioane se află numai în S.U.A.

7.2. Particularităţi anatomo-fiziologice


În creşterea chinchillei este necesară şi cunoaşterea caracterelor exterioare,
întrucât prin intermediul lor ne dăm seama de gradul de dezvoltare corporală, de stare
de sănătate a animalului şi de calitatea blăniţei lui, care exprimă în ultimă instanţă
valoarea lui.În aprecierea exteriorului ne interesează nu numai conformaţia, ci în primul
ând calitatea blănii.

131
Blăniţele se analizează atât din punct de vedere estetic, cât şi al calităţii
comerciale, elemente despre care vom vorbi mai pe larg în capitolele următoare.

Particularităţi biologice ale chinchillei


Se cunosc trei specii de chinchilla ce se deosebesc prin greutate corporală şi
culoarea blăniţei.
Chinchilla laniger, numită şi chinchilla cu coadă lungă, sau chinchilla mică, are
greutatea de 4000 g, lungimea corpului de 25-26 cm, lungimea cozii de 17-18 cm şi
urechile de 6 cm. Este o specie foarte rară în libertate şi cea mai frecvent crescută în
fermă. Culoarea blăniţei este gri-albăstruie pe spate, gri-argintie pe părţile laterale şi
albă sau gri-argintie pe abdomen şi membre. Firele de păr au aproximativ 2.5 cm
lungime.
Chinchilla brevicaudata sau chinchilla boliviană are talia ceva mai mare,
greuutatea corporală fiind de 600 g, iar lungimea corpului de 30-32 cm. Coada este
scurtă de 14-16 cm urechile sunt mai scurte (4-5 cm) decât la Chinchilla laniger. Este
o specie dispărută din mediul natural. Are blana gri-albăstruie pe corp, cu abdomenul
şi faţa internă a membrelor alb-gălbui.
Chinchilla regală are dimensiunile cele mai mari, de 36-38 cm lungime a
corpului. Greutatea corpotrală 700-800 g. Lungimea cozii şia urechilor este aceeaşi ca
şi la chinchila boliviană. Este dispărută din mediul natural de aproape 20 de ani.
Blana are părul mai lung de 2.8-3cm şi o culoare albastru deschis, extrem de
frumoasă. În SUA există câte zeci sau poate sute de mantouri confecţionate din blană
de chinchilla regală, un mantou costând peste 2 milioane de dolari.
Referirile ulterioare se fac mai ales la chinchilla mică, care ste cel mai mult
crescută în fermă. Trăiesc de preferinţă în colonii de aproximativ 100 indivizi, pe
povârnişurile stâncoase ale munţilor, adăpostindu-se în scorburi din piatră sau în
vizuini săpate. Sunt animale nocturne şi de amurg, foarte vioaie şi cu auzul foarte
dezvoltat, dar nu sunt capabile săse apere de duşmani.
Sunt animale cu temperament liniştit, care nu degajă miros neplăcut,
intermediare între iepure şi veveriţă.
Gestaţia durează 120-128 zile la chinchilla cu coadă scurtă şi 108-111 zile la
chinchilla cu coada lungă. Prolificitatea este de 1-4 pui, de 50-60 g. Au loc 2, rar
3 fătări pe an. Femela este mai mare decât masculul, având rol dominant în cuplu.
Ca defecte, blana de chinchilla este sensibilă la umezeală şi expunere la soare.

7.3.Varietăţi de culoare
Prin creşterea în captivitate s-au ameliorat însuşirile blănii, s-au fixat mutaţii de
culoareşi s-au obţinut varietăţi de la alb la negru, bej, maro, safir etc precum şi
combinaţii de culoare ale acestora (tab. ) . În creşterea diferitelor varietăţi de culoare
preferinţele se îndreaptă 60% spre Negru dominant, 20% spre Safir, 8% spre Brun, 8%
spre Bej şi 4% Alb.
Chinchilla standard are culoarea blănii asemănătoare cu animalul sălbatic. Pe
lungimea firului de păr prezintă, în afară de culoarea de fond, de la baza firelor de
păr , care este gri-albăstruie, încă trei benzi de culoare.
132
Astfel, firele de păr sunt albastru închis la mijloc, prezintă o bandă intermediară
alb-argintie de 4-6 mm, iar vârful (voalul) este albastru închis pe 1-4 mm.

Varietăţi de culoare la Chinchilla

Mutaţii Varietatea de culoare Genotip Culoarea blănii alte specificări


Neagră pe cap, spinare; cenuşie roşcat pe
Negru dominant (Negru
B1bi părţile laterale, albă cenuşie pe piept,
Velvet)
abdomen.
Foarte productivă. Bej deschis, zonă
Dominante PwPw profundă bej deschispână la bej închis
Bej dominant
Pwpw sau alb sau aproape alb; voalul ca la
Standard.
Alb dominant (Alb Apărută în 1955. Prolificitate redusă; albă
Ww
Wilson) până la fildeş ochi negri.
Non Agouti Aa Banda albă existentă la Standard dispare.
Culoare foarte închisă, de la aproape
Negru recesiv
Bb complet neagră la aproape cenuşie, banda
(Charcoal)
slab dezvoltată sau dispărută.
Albă, ochii roz, urechile roşiatice.
Albino Cc
Animale liniştite sociabile.
Alb recesiv Cncn Nu este lipsită de pigement, nici Albino.
Bălţată Dd Apare izolat
Recesive Voalat (misty) Mm Culoare închisă, neclară.
Bej cu ochii roz Pp Bej deschis.
Pastel (bej recesiv) PrPr Bej Champagne, ochii ngeri sau bruni.
Apărută în Sua între 1964-1966;
culoarea albastru ca cerul ca şi ochii;
zona profundă este albastru deschis;
Safir SS
banda albastru-alb, voalul albastru
deschis; piept, abdomen alb-albastru.
Urechi roşiatice-roz.
Brun negru (Brun Obţinut din negru şi Bej dominant.
BpPwPw
Velvet)
Pastel deschis PwPwbb Din Bej dominant şi Negru recesiv.
Pastel închis Din Bej dominant heterozigot şi Negru
PwPwbb
recesiv.
Combinaţii
Safir închis Din Negru recsiv şi Safir, rezultă o
de culoare Bbss
culoare albastru clar.
Pastel albastru BbssPwPw Din Safir, Negru recesiv şi bej dominant.
Alb -roz Din Bej dominant şi alb dominant,
PwPwWw rezultă culoarea albă cu nuanţă roşie-bej,
bej lila, în banda voalului.

133
7.4. Particularităţi de reproducţie
Particularităţile aparatului reproductiv la animalul sălbatic este puţin cunoscut.
În fermă este un animal poliestric la care ciclul sexual şi fătarea apar tor anul.
Maturitatea sexuală se atinge la vârsta de 3-4 luni, iar maturitatea corporală la 6-9
luni, când femela ajunge la 350—400 g.
Ciclul sexual se repetă în medie la interval de 34 zile, căldurile propriu-zise
durează 2 zile (1-3 zile) şi sunt semnalate de tumefierea organelor genitale externe şi
deschiderea vaginului. La începutul căldurilor este eliminat “dopul de călduri”, de
aproximativ 1 cm lungime, albicios şi eleastic. În general acesta este consumat de
mascul. Împerecherea are loc de obicei noaptea şi se poate repeta. Durata copulaţiei este
de 30-60 secunde. La 24 ore după montă, în 85% din cazuri, se formează un dop de
montă de 2-3 cm lungime, care are loc în blocarea peristalismului coarnelor uterine.
Ca metode de împerechere la chinchilla se practică monta în pereche, în harem
sau dirijată în mod individual. În cazul montei în pereche, aceasta trebuie formată cu
mare atenţie, astfel încât animalelle să corespundă din puncr de vedere al culorii şi
calităţii blănii şi să se accepte reciproc.
Monta în harem se face întreţinând în aceeaşi cuşcă şi 2-20 femele. Pentru
aceasta, la vârsta de 4 luni, este adus mai întâi masculul în cuşcă, iar după o lună se
introduc şi femelele. Cele observate caretive se elimină. După 4 săptăâni de la
constituirea haremmului, femelele sunt câtărite săptămânal pentru control de gestaţie.
Cu puţin înainte de fătare, cele gestante se duc în cuşti prevăzute cu cuiburi de fătare.
În cazul montei dirijate, se duce femela în cuşca masculului. În primele minute
femela poate manifesta agresivitate. Dacă aceasta devine periculoasă şi situaţia se
repetă (atunci cnd femela este în călduri), se poate folosi botniţă sau glugă pe cap.
Gestaţia durează 111±3 zile (Chinchilla laniger) în funcţie de prolificitate, fiind
mai scurtă la nuumăr mare de pui şi mai lungă în caz 1-2 pui.
Chinchilla are placenta discoidală şi, ca şi alte rozătoare sud-americane, cum este
nutria, are un “placentarium, adică o legătură între placentă şi peretele uterin.
Controlul de gestaţie se face prin palparea abdomeniului la 2-3 săptămâni după montă
(cu risc de avort), după creşterea şi colorarea mameloanelor la femelele tinere
(Stripling 1967) , prin observarea mişcărilor fetuşilor, din a treia lună de gestaţie,
aplicând palma pe partea posterioară a abdomenului. Controlul se mai poate face şi
prin urmărirea greutăţii corporale, care creşte cu 50 g în prima jumătate de gestaţie şi
mai mult în a doua jumătate la femelel tinere, împerecheate prima oară, în timp ce la
pluripare creşte sensibil doar după a 8-a săptămână de gestaţie (în a doua jumătate a
acesteia).
În gestaţie avansată femelele sunt liniştite şi somnoroase. Cu puţin timp înainte
de fătare, vin mai rar la hrănitor, se retrag la administrarea hranei. Cu 2-3 zile înainte
de fătare, crescătorul îndepărtează baia de nisip. Are loc tumefierea mamelelor
animalului, vulva este edemaţiată şi roşie albăstruie. Înainte de fătare femela priveşte
insistent spre coadă, care atârnă liberă şi se observă întredeschiderea vulvei.
În registrul evidenţei a reproducţiei se înscrie numărul de individualizare al
animalelor, data montei, controlul săptămânal al greutăţii corporale şi rezultatul
controlului de gestaţie la 60 zile.
134
Fătarea spre deosebire de alte animale, are loc dimineaţ aîntre orele 6-10.
Femela adoptă o poziţie şezândă şi se ajută cu dinţii şi labele. Produşii sunt expulzaţi
la interval de 20-60 minute, apoi este eliminată placenta, de forma unei bile de
culoare închisă, cu diametrul de 2-3 cm. Normal fătarea se termină după 2-3 ore
(Reich, 1965).
Prolificitatea variază între 1-6 pui, în practica fermelor obţinându-se în medie 2
pui la fătare. Puii au în medie 47,3g. Ei se nasc bine dezvoltaţi, văd, au dinţi (20),
sunt acoperiţi cu păr.
Fătarea se recunoaşte după trenul anterior umed al animalului, urmele de
sânge pe bot, prezenţa placentei.
Creşterea puilor după fătare se urmăreşte atent. La 1-2 săptămâni după fătare
ei încep să consume şi altă hrană decât lapte, dar totuşi acesta rămâne aliment de
bază. Chinchilla prezeintă trei perechi de mamele, don care obişnuit secretă lapte
cele două perechi anterioare.
Puii supranumerari se dau la femele doici sau se alăptează suplimentar sau
complet artificial cuu lapte de vacă reconstituit din o parte lapte praf şi 3 părţi apă.
În prima lună de viaţă greutatea puilor creşte de trei ori şi se dublează din nou
în luna a doua. La 30 de zile consumă bine furaj.
Înţărcarea se poate face cel mai devreme la 4 săptămâni, obişnuit la 6-8
săptămâni.
Se recomandă ca puii înţărcaţi să crească în companii altor pui mai
vârstânici. Puii femeli sunt mai sociabili decât cei masculi. Puii înţărcaţi suportă
bine temperaturi scăzute. Periodic se fac cântăriri de control al greutăţii puilor.
La vârsta de 5-6 luni se decide dacă tineretul intră în lotul de reproducţie sau în
cel destinat sacrificării pentru blană şi se face individualizarea animalelor prin
tatuarea urechilor.

7.5. Alimentaţia chinchillei


Ca şi nutria, chinchilla este un animal ierbivor, ca un sistem sumar de
masticaţie, stomac puţin voluminos, intestin lung şi cecum bine dezvoltata. Raportul
între lungimea cecumului şi cea a intestinului este de 1:4. Tranzitul intestinal este
lent şi din această cauză există pericolul de timpanism, staze alimentare,
autointoxicări.
După Philippe (1981) hrana pentru chinchilla trebuie să conţină 20% proteine
digestibile, maxim 5% grăsimi digestibile, iar după alţi autori 15% proteine
digestibile, 4% lipide dogestibile, 30% celuloză. 6% săruri minerale.
Furajele de bază folosite pentru acoperirea cerinţelor de substanţe nutritive al
Chinchillei sunt fibroasle (fân de lucernă, trifoi, iarbă de luncă), grosierele (vreji de
fasole, mazăre, paie ovăz) şi concentratele (ovăz, porumb, secară, orez, mei. şroturi
de floarea soarelui). Ele se pot administra ca atare sau sub formă de nutreţ combinat
granulat, garnulele având în general diamterul mai mic decât la iepure.
Furajele suplimentare, administrate mai mult dietetic, constau din verdeaţă
proaspătă (păpădie, lucernă, spanac, alte legume verzi) suculente (morcov, nap,

135
pătrunjel, ţelină, varză), fructe (mere, prune), lăstari sau ramuri cu frunze (de măr,
prun, fag, frasin, mesteacăn), scoarţă de arbori).
Ca trufandale numai în cantităţi mici, se pot da fructe şi suculente uscate
(mere, pere, smochine, morcovi, măceşe uscate).
După Pavlov (1962) un exemplu de amestec administrat zilnic ar fi format
din: 16g fân, 2 g fulgi de ovăz, 3, 4 g grâu, 4,7 g mac.
La femelele ce alăptează consumul de hrană se dublează, iar la întreţinere în
mediu friguros şi în colonie creşte cu 30%.
Hrana trebuie consumată până la tainul următor. Resturile de hrană se
înlătură zilnic şi se pot distribui masculilor. Administrarea furajelor se face într-un
singur tain, după-amiaza sau seara. La nevoie se suplimentează dimineaţă.
Femelele care alăptează necesită o proporţie sporită de proteină animală, de
verdeaţă proaspătă şi suculentă (mai ales lucerna) care stimulează sinteza laptelui.
Masculii nu necesită o hrănire specială, ei consumă mai puţină hrană decât
femelele.
Tineretul are cerinţe ridicate de substanţe nutritive. Până la maturizarea blănii,
între vârsta de 2-8 luni, trebuie să consume o cantitae mai mare de hrană, de bună
calitate şi să bemneficieze de o îngrijire mai bună decât animalele adulte.
Cu 8 săptămâni înainte de sacrificare se recomandă hrănirea restricţionată,
pentru a nu acumula grăsime subcutanat. Pielea aniamlelor grase, este poroasă, se
rupe uşor. Prin adaos de aminoacizi şi vitamine în raţie se îmbunătăţeşte substanţial
calitatea blănii.

7.6. Chinchila, animal de companie


Chinchila poate fi folosită ca animal de companie datorită comportamentului
caracteristic şi a faptului că nu emană nici un fel de miros. Tăcute, timide şi
capricioase, adevărate ghemuri de blană, îndrăzneţe şi năzdrăvane, pot fi oricând un
tovarăş bun şi o prezenţă agreabilă, îmbogăţind seria animalelor de companie. Nimic
nu egalează această prezenţă inedită în viaţa omului ce face concurenţă serioasă
animalelor de companie, deoarece sunt amuzante, blânde şi interactive. Se îngrijesc
uşor, sunt relativ necostisitoare şi au o durată medie de viaţă de 11 ani.

7.7 Cazarea chinchilei


Pentru a crea un mediu cât mai apropiat de cel natural, având în vedere
habitatul stâncos pe care chinchilele îl preferă se recomandă mult spaţiu. Cuşca ar
trebuie să aibă cel puţin 0,7 m2 şi 1 m înălţime, confecţionată din plasă de sârmă cu
ochiuri mici şi o podea solidă care să împiedice animalul să-şi prindă lăbuţele. Pentru
a se ascunde se introduce în cuşcă o cutie de 30x25x20 cm, din material rezistent la
roadere, de exemplu PVC, care se igienizează uşor. Trebuie să avem în vedere faptul
că animalele sunt foarte curate, iar accesoriile folosite în creştere trebuie curăşate
apropae zilnic.
Anexele cuştii cuprind: tava pentru dejecţii, baia de nisip, un jgheab pentru
administrarea de concentrate, un jgheab pentru fibroase şi un vas pentru adăpare.

136
Tăviţa pentru dejecţii – se confecţionează din tablă zincată, cu o suprafaţă de
525x500 mm, se fixează de cuşcă cu 4 nituri. Se poate aplica în partea din faţă a tăvii
un mâner. Această tavă poate fi întrebuinţată nu numai pentru colectarea dejecţiilor dr
şi ca pardoseală, fiind mai indicată decât plasa de sârmă.
Baia de nisip – este din tablă de zinc, cu o suprafaţă de 455x300 mm, prevăzută
sau nu cu un capac fixat cu ajutorul unor balamale. Aceasta se fixează de peretele din
spatele cuştii.
Jgheabul pentru concentrate – are o suprafaţă de 240x200 mm şi se fixează de
peretele frontal al cuştii cu ajutorul unei plăci metalice de formă pătrată (60x60 mm).
Jgheabul pentru fibroase – are o suprafaţă de 270x140 mm. Laturile se îndoaie
în unghi de 90º, se fixează de peretele frontal al cuştii cu ajutorul unei bucăţi de tablă
de 10x45 mm.

7.8 Îngrijirea şi dresarea chinchilei


Crescătorul de chinchile trebuie să ştie că aceste animale au un comportament
nocturn, noaptea se hrănesc, se mişcă, iar ziua se odihnesc, dormitează. Animalul
trebuie tratat cu blândeţe, ambianţa va fi calmă şi limitată. Aceste aspecte vor
influenţa favorabil comportamentul chinchilei.
Se vor evita gesturile bruşte, zgomotele stridente, certurile şi strigătele, de
asemeni, se va evita abordarea animalului fără a-l anunţa.
Primele zile în noul cămin sunt foarte stresante pentru animal, de aceea trebuie
mult timp şi răbdare din partea noului crescător.
În momentul administrării hranei sau schimbarea apei, trebuie apropiat cu
grijă, încet fără mişcări bruşte, vorbindu-i cu glas blând, fără a încerca s-o atingeţi. cu
timpul chinchila va încerca să vină la marginea cuştii în întâmpinare sau atunci când
va auzi deschizându-se uşa camerei. Este momentul să-i acordaţi atenţie, aşezându-vă
pe un scaun lângă uşă şi să aşteptaţi reacţia animalului.
Dacă chinchila vine spre d-voastră oferindu-i printre gratii stafide ce sunt
preferatele ei (nu mai mult de una pe zi). La început este posibil să se îndepărteze, dar
curiozitatea o va face să se întoarcă. Repetaţi acest gest în fiecare seară la aceeşi oră
ca animalul să anticipeze vizitele şi să dorească trataţia oferită. După câteva zile
deschideţi uşa cuştii, puneţi mâna pe podea cu palmă în sus, nu faceţi nici o mişcare
şi aşteptaţi să se apropie singură de mână.
Va adulmeca degeteel, se va îndepărta, după cre va reveni. După fiecare
încercare aveţi grijă să răsplătiţi animalul. Pentru a o obişnui să vă ia hrana din palmă
procedaţi ca mai sus, numai că de fiecare dtă trataţia îşi va muta locul să urce pe
mână, pe braţ, obligând animalul să urce pe mână ca să ajungă la hrană.
Trebuie multă răbdare pentru că sunt foarte sperioase şi nu suportă să fie
urmărite (gest tradus prin mişcarea mâinii spre animal).
Nu ridicaţi braţul scoţiând chinchila din cuşcă. Lăsaţi-o să exploreze braţele şi
umerii să se deprindă cu mirosul, timp în care îi mângâiaţi cu blândeţe spatele şi
urechile. Când trebuie să intre în cu cuşcă, tentaţi-o să se întoarcă oferindu-i trataţia
de sfârşit de şedinţă.

137
Chinchila nu se prinde niciodată de coadă, deoarece ea va lăsa o bucată din ea
în mescătorului, de asemenea, dacă e speriată sau mânuită agresiv va lăsa bucăţi din
blană.
Pot fi prinse cu ambele mâini dispuse în cupă, sau se prind de baza cozii şi apoi
sunt puse în sprijin pe membrele anterioare pe braţul crescătorului.
Pentru menţinerea sănătăţii animalului acesta trebuie să facă baie în nisip de
râu curat şi uscat sau de cuarţ fără urme de grafit ce alterează blăniţa.
În privinţa frecvenţei bţilor nu există o regulă fixă, 1-2 zile pe săptămână, în
funcţie de posibilităţi. Fiind animal de companie, băile se fac zilnic, în special seara
cu o jumătate de oră înainte de administrarea hranei, în felul acesta animalele sunt
curate şi au o blăniţă frumoasă.
Nu vor face baie cu o săptămână înainte de fătare femelele gestante, dar nici
animalele rănite pentru a nu se infecta.
Modul de comportament al chinchilei în momentul introducerii tăviţei de nisip
reprezintă şi un indiciu a stării de sănătate. Un animal sănătos se bucură, sare prin
cuşcă; devine mai agitat. Cel care nu se manifestă sub această formă vor fi suspendate
de boală şi vor necesita un examen mai atent.
Un animal sănătos are mersul corect, urechi îndreptate în sus, coada frumos
arcuită, ochii larg deschişi şi strălucitori (Eckardt, 1972). Animalul cu capul aplecat,
somnoros cu spinarea lăsată este suspect de boală.

138
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Bud I.,1991 – Tehnologia cre[terii iepurilor, animalelor de blan\ [i vânatului,


Curs Tipo Agronomie Cluj-Napoca;
2. Bura M., 1995 – Iepurii de casă, creştere şi valorificare, Ed. Ceres Bucureşti
3. Ciudin Elena,Marinescu D.,1996 – Animale de laborator. Ed. ALL,
Bucureşti
4. Costăchescu Elena, 1999 – Iepuri – creştere, valorificare şi patologie, Ed.
Moldogrup Iaşi
5. Dulceanu N.,Terente Cristina, 1994 – ParazitologieVeterinară. Ed.
Moldova, Iaşi
6. Hriscu Valentina, Coţofan V., 2000 – Anatomia animalelor de blană. Ed. Ion
Ionescu de la Brad, Iaşi
7. Liubascenco G.I., 1973 – Bolile animalelor de blană. Documentare tehnico-
ştiinţifică. Moscova, Vol. I
8. Mitrea I.L., 2002 – Boli parazitare la animale. Ed. Ceres, Bucureşti
9. Nestorov V., Păstîrnac N., Sîrbu V., 1981 – Bolile animalelor pentru blană.
Ed. Ceres, Bucureşti
10. Oneţ E., 1982 – Virusuri şi viroze animale. Ed. Dacia, Cluj-Napoca
11. Paul I., 1996 – Etiomosfopatologia veterinară. Ed. ALL, Bucureşti
12. Păstîrnac N., Gruia R.,1989 – Nutriţia animalelor de blană. Ed. Ceres,
Bucureşti
13. Perianu T.,1996, 1997 – Bolile infecţioase ale animalelor. Vol. I Bacterioze,
Vol. II Viroze, Ed. Chemara, Iaşi
14. Popescu Micloşanu Elena, 1998 – Creşterea iepurilor şi animalelor de blană.
Ed. Tehnică Agricolă, Bucureşti
15. Rebreanu {t.L., 1982 – Creşterea chinchilei. Ed. Ceres, Bucureşti
16. Rebreanu {t.L., 2002 – Animale ierbivore cu blană preţioasă. Ed. Vest
Timişoara
17. Sîrbu V., Păstîrnac N.,1980 – Creşterea animalelor pentru blană. Ed. Ceres,
Bucureşti
18. Thierry, 1990 – La vie secrète des animaux montagne sauvages. Ed. Le
Ballon Belgique
19. ***,1984 – Bolile nurcilor şi vulpilor. Documentare tehncio-ştiinţifică, S.M.V.
din R.S.România şi Centrala pentru Poducţia avicolă, Lab. De pat. Aviară,
Clinice, uz intern, cap. III, pg. 54-62
20. ***, 1984 – Problema bolilor la nurcă şi vulpea albastră în Olanda; Buletin
informativ nr.1 uz intern, Bucureşti, M.A.I.A., S.M.V. din R.S.România
21. ***, 1998 – Creşterea şi valorificarea animalelor de blană şi vânatului.
Simpozion Naţional. Ed. Mirton, Timişoara

139