Creştinismul în Evul Mediu

Integrarea între creştinism şi puterea imperială se întrerupe în Occident odată cu invaziile popoarelor
barbare, a supravieţuit însă în Împeriul Bizantin, în forme şi conţinuturi care denotau tendinţele unei
sacralizări crescânde a figurii împăratului, deţinător al puterii politice şi religioase.
Chiar şi popoarele „barbare”, care au invadat Occidentul, erau deja creştine, dar în formă ariană. De
aici efortul intens al Bisericii romane – care, în lipsa puterii provocată de căderea imperiului, progresa
căpătând o crescută relevanţă şi civilă – pentru convertirea acestor popoare la ortodoxia trinitară.
În aceste împrejurări, creştinismul a luat în regatele romano-barbare, importanţa politică. A sprijinit
constituirea unor monarhii cu care a păstrat pentru foarte mult timp o strânsă legătură şi deci un nou pol
al dezvoltării creştinismului.
Între sec. al III-lea şi al IV-lea şi-a făcut apariţia monahismul (părinţii din deşert: Antonie Pusnicul,
Pahomie, Vasile cel Mare, Ioan Cassian ş.a.), care monahism s-a cristalizat în sec. al V-lea în Occident
în monahismul Benedictin.
În Evul Mediu târziu mănăstirile au devenit singurele centre de iradiere nu doar spirituală, dar şi a
tradiţiei culturale a Occidentului; au oferit structura economiei medievale încadrând populaţiile în
ferme agricole stabile şi au contribuit la opera progresivă a defrişării şi a cultivării terenurilor agricole.
Reîntoarcerea la modelul constantinian de colaborare între stat şi biserică, verificat în epoca
carolingiană, n-a schimbat substanţial lucrurile.
Mai importantă însă a fost schimbarea intervenită în bazinul mediteran din sec. al VII-lea, odată cu
cucerirea arabă şi cu islamizarea definitivă a nordului Africii. În aceeaşi perioadă au fost încreştinate şi
popoarele slave, spre care s-a îndreptat activitatea misionară a bizantinilor Ciril şi Metodiu, în a doua
jumătate a sec. al IX-lea.
Divizarea Bisericii
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental şi-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea
timpului, au accelerat un proces de diferenţiere tot mai mare între cele două comunităţi creştine. Aceste
diferenţieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice şi criterii disciplinare interne.
O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul
cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea aşa-ziselor „sectoare ale creştinismului bizantin”
(iconoclasmul), şi apoi în schisma verificată între papa Nicolae I şi patriarhul Constantinopolului, Foţie
(sec. al IX-lea).
Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma şi
Bizanţ. Din acest moment creştinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta
accentuând caracterul său organizativ conciliar şi „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici
naţionale, etnice), însă într-un cadru doctrinar şi liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea în Orient au rămas şi biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la
această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale şi cele
numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare crescândă a
figurii papei şi a instituţiei politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost repetate mişcări de
contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mişcări ce au condus la ulterioare desprinderi, mai mici în
comparaţie cu aşa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanţă. Ele sunt de amintit la
afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu tentativa de încreştinare
absolută (cu forţa) a societăţii şi cu afirmarea primatului puterii temporale a papei, chiar şi în
comparaţie cu puterea împăratului.
Rezistenţa în faţa acestori dezvoltări (a puterii şi a primatului) precum şi a degradării progresive a
obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mişcări atât din interiorul Bisericii romane
(ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât şi din afara bisericii, de către schismaticii
şi/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercursiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al
XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).
Crescândul amestec între Biserica catolică şi puterea politică (numită „braţul decular al bisericii”) a stat
la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea
Ţării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.
Ruptura cea mai importantă şi cu grave urmări pentru întreaga creştinătate a avut loc însă în sec. al
XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă şi morală
a Scaunului Romei şi favorizată de instanţele de reînnoire prezente în umanismul creştin (ex. Erasm din
Rotterdam, Tomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică şi de reîntoarcere la
puritatea credinţei prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor existente deja (ex.
Francisc de Paolo).
Reforma protestantă a găsit în opera lui Martin Luther şi în situaţia germană deosebită originile sale
imediate, dar această reformă foarte repede a implicat tot centrul şi nordul Europei, chiar dacă această
implicare a fost cu caracteristicii specifice legate de diferitele condiţii naţionale (ex. formarea Bisericii
Anglicane, predicarea lui Jean Calvin, cea a lui Henrich Zwingli ş.a.).
Procesul de divizare a creştinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu
controversatele interpretării asupra libertăţii omului în faţa harului şi a condamnării (aşa numitele
„controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra
sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei şi a prezenţei reale a lui Christos sub speciile pâinii şi
vinului; pe plan ierarhic şi disciplinar, raporturile dintre magisteriu şi libera interpretare a Scripturii,
structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a recunoaşte
autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.
Pusă în faţa unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacţionat în cele din urmă cu mişcarea
cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” şi, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-
1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacţie Societatea lui
Isus (Iezuiţii), fondată de sf. Ignaţiu din Loyola, în 1534.
Odată cu căderea Constantinopolului sub dominaţie turcă (1453) stindardul creştinismului ortodox a
trecut în mâinile Bisericii de la Moscova, ridicată la rang de Patriarhat în 1589, devenită prima aliată a
Ţarilor ruşi. A început astfel procesul de identificare naţională între Biserică şi stat şi de reluare a
cezaropapismului bizantin. În timp ce Biserica şi Ţarul se prezentau (şi într-o oarecare măsură erau)
protectorii ortodoxiei, în mod deosebit a Bisericilor din Balcani căzute sub dominaţie otomană, s-a
elaborat şi ideea Moscovei ca „a treia Romă”, chemată să revitalizeze întregul creştinism.
Creştinismul din perspectiva filozofiei şi ştiinţei
Creştinismul şi filozofia
În afara contestării interne între diferitele curente creştine (dintre care unele se priveau reciproc ca
„erezii”), odată cu resuscitarea interesului pentru filozofie în lumea creştină occidentală la începutul
celui de-al doilea mileniu creştin, şi mai apoi odată cu apariţia ştiinţei (în sens modern al termenului, de
activitate umană dirijată de o metodă empirică obiectivă, ce presupune alături de raţiune şi apelul
constant la sondarea realităţii (empirism)), la apariţia acesteia în secolul al XVII-lea, a apărut o nouă
formă de contestare a dogmelor creştine şi a verdicităţii mesajului creştin, care de data aceasta nu este
intra-religioasă şi nici inter-religioasă, ci pur şi simplu neutră din acest punct de vedere (religios).
Religia creştină a avut o dublă atitudine vis à vis de filozofia păgână (greacă şi romană): pe de-o parte a
respins-o şi combătut-o pe teren teoretic (apologetica creştină a Părinţilor bisericii primare), dar şi
fizic, şi încă cu mare brutalitate, ucigând o serie de filozofi păgâni[necesită citare], şi mai târziu, când a
devenit puterea însâşi în statul roman, a interzis studiul ei şi a închis şcolile de filozofie[1] Pe de altă
parte, în afara acestei atitudini potrivnice, a existat şi o tendinţă de acomodare la discursul raţional
filozofic (apologetica creştină din Antichitatea târzie, şi mai apoi, în Evul Mediu, scolastica); astfel
creştinismul a reuşit performanţa colosală de a integra concepte idealiste (neoplatonism) şi de filozofie
morală (stoicism), şi chiar a-l îmblânzi pe marele Aristotel (prin filozofia lui Toma de Aquino şi Albert
cel Mare, care şi azi este cadrul filozofic al Bisericii Catolice)[2] Trebuie totuşi remarcat că destinul
creştinătăţii orientale a fost oarecum diferit de cel al creştinătăţii occidentale, căci în contrast cu Vestul,
imperiul de răsarit a supravieţuit atacurilor barbare o lungă perioadă, fapt ce a făcut posibilă păstrarea
acestei comori inestimabile care a fost cultura clasică şi elenistică. Din păcate, tot adevărat este că deşi
au meritul de a fi păstrat această comoară unică a umanităţii, bizantinii ortodocşi n-au reuşit s-o facă să
rodească într-o nouă filosofie, care să renască, transforme şi înnoiască societatea, aşa cum s-a întâmplat
în Occident, atunci când acesta a redescoperit-o, pe filiera arabă. Rămâne un aparent paradox al istoriei
universale, faptul că pe pământul vădit arid al creştinătăţii orientale ca şi pe acela al islamului, filozofia
n-a reuşit pe de-o parte să rodească aşa cum s-a întâmplat în Vest, ea rămânând prizoniera elitei
teologice ortodoxe a Bizanţului, şi cum pe de altă parte, aceasta a dispărut pentru totdeauna, după o
scurtă dar fertilă perioadă de avânt, pe pământ musulman[3]
Revenind la relaţia creştinism-filozofie, vom discuta de acum numai despre arealul geografic şi cultural
unde această relaţie a existat şi a fost socialmente relevantă, anume în Occident, unde înflorirea
universităţilor a fost urmată finalmente de depăşirea (în termeni de sisteme filozofice a) "anticilor"
(Platon, Aristotel, neoplatoniştilor şi stoicilor), şi unde societatea a încorporat logica şi raţionalismul
izvorât din filozofie.
Momentul scolasticii filozofice este esenţial pentru înţelegerea acestei relaţii creştinism-filzofie: el
reprezintă încercarea omului Evului Mediu, entuziasmat de redescoperirea filozofiei şi a rădăcinilor
sale culturale europene, de a împăca dogma creştină cu filozofia. În ciuda eforturilor colosale care au
fost depuse, mariajul creştinismului cu filozofia a fost până la urmă un eşec, aşa cum au constat,
finalmente, nominaliştii; acestă relaţie a funcţionat doar cât timp ea a fost una de servitute (conform
celebrei formule medievale "raţiunea (filozofia) este servitoarea credinţei") şi bazată pe forţă,
impoziţie şi cenzură[necesită citare] (istoric, aceasta este perioada în care universităţile sunt sub control
ecleziastic şi sunt cenzurate de papalitate şi monarhie, când puterea spirituală dictează ce teze trebuie
predate în universităţi). Divorţul a fost extrem de dureros şi a lăsat urme adânci în cultura europeană şi
universală chiar, răni a căror vindecare nici azi nu este completă. Filozofii, şi învăţaţii în general, au
continuat să fie credincioşi[necesită citare], însă apetitul lor pentru încercări de a împăca raţiunea cu credinţa,
s-a diminuat considerabil[necesită citare]. O primă despărţire se produsese aşadar, şi după entuziasmul iniţial,
a urmat dar o imensă dezamăgire. Era ca şi cum bătrânii apologeţi şi sfinţi ai primelor secole, care
avertizaseră asupra pericolului filozofiei [necesită citare], avuseseră dreptate ...
Din acest moment, religia şi-a continuat drumul ei, filozofia şi raţiunea pe al lor. Acestea rareori s-au
mai încrucişat[necesită citare]. Deşi credinţa nu pălise, iar ideea de Dumnezeu era încă prezentă în mintea
tuturor filozofilor aproape, evidenţa imposibilităţii demonstrării afirmaţiilor religioase din dogmele
creştine prin apelul la raţiune, era acceptat ca un fapt incomod dar inevitabil de către majoritatea
învăţaţilor[necesită citare]. Mai rămăsese o idee şi un principiu de apărat, anume aceea a existenţei lui
Dumnezeu şi a posibilităţii demonstraţiei validităţii unei astfel de demonstraţii prin apelul la logică
(filozofie). Diverşi filozofi şi învăţati, începând cu Augustin, şi continuând cu Anselm, Aquino,
Leibnitz, Pascal şi Descartes, au tentat să apere acest bastion al religiei pe tărâmul raţiunii. Toţi,
aproape, au primit replica, chiar în epocă, însă mult mai important e să notăm faptul că azi, de o bună
bucată de vreme deja, teologia s-a împăcat ea însăşi cu imposibilitatea demonstrării existenţei lui
Dumnezeu pe cale raţională. Există astfel o serie de argumente teologice celebre, care, alături de
respingerile lor, merită cunoscute, fie asta măcar pentru frumuseţea exerciţiului logic şi pentru
abilitatea intelectuală a părţilor în dispută.
Creştinismul şi ştiinţa
A venit vremea să abordăm a doua secţiune a înscrierii referitoare la raporturile religiei creştine cu
filozofia şi ştiinţa. Vom discuta deci raporturile acestei religii cu ştiinţa.
Încă de la început vom sublinia 2 elemente importante, pe care trebuie să le păstrăm în conştiinţă pe tot
parcursul studiului nostru prezent. Primul este faptul că dacă ştiinţa se află într-o relaţie de
incompatibilitate iremediabilă cu creştinismul şi religia în general, aceasta nu înseamnă deloc că omul
de ştiinţă se află şi el, în mod obligatoriu, pe o traiectorie de ciocnire similară: Omul prezintă o
capacitate extraordinară de adaptare şi acomodare a diverselor viziuni despre viaţă într-o aceeaşi
personalitate şi individualitate, fapt ce exclude orice analogie care să ne ducă la concluzii pripite, care
să prelungească antiteza ştiinţa/religie spre o presupusă antiteză omul-de-ştiinţă/religie. În fapt, ştiinţa
modernă s-a născut din părinţi creştini, căci o mare parte dintre cei care au "moşit"-o, au fost
recunoscuţi ca fiind onorabili credincioşi creştini, iar despre o importantă parte dintre ei, nu putem să
concluzionăm în sensul alocării unei atitudini sceptice sau duşmănoase vis à vis de această religie.
Evident, aici nu trebuie uitat climatul în materie de libertate intelectuală a timpului în care ştiinţa
modernă a apărut, când biserica creştină îşi impunea încă adevărurile sub ameninţarea torturii sau
arderii pe rug, însă trebuie să ne resemnăm că în lipsă de date certe, nu putem emite decât speculaţii în
legătură cu sinceritatea pietăţii cutărui sau cutărui om de ştiinţă al începuturilor ştiinţei moderne, drept
pentru care mai bine renunţăm, din prudenţă, la o astfel de întreprindere, cu atât mai mult cu cât
relevanţa unui astfel de demers este discutabilă.
Al doilea aspect esenţial care trebuie avut în vedere de-a lungul discuţiei asupra acestei relaţii speciale
între creştinism şi ştiinţă, este faptul incontestabil că ştiinţa modernă a apărut ÎN MOD UNIC în spaţiul
cultural creştin, şi că această realitate nu este desigur o întâmplare, un simplu capriciu al hazardului,
dovadă că şi azi, la mai bine de 3 secole de la apariţia ei, aceasta continuă să înflorească cel mai bine
tot pe pământ creştin, deşi azi ea a devenit un fenomen universal, care transcede limitele civilizaţiilor
umane.
Chiar de la naşterea ei atât de dificilă, ştiinţa a suscitat îngrijorarea şi adversitatea ierahiei bisericeşti a
creştinismului[necesită citare]; amintim aici, încă o dată, că vorbim despre locul unde ştiinţa a apărut şi făcut
primii săi paşi, anume în Occident, căci e ilogic să ne aşteptăm la o adversitate a creştinismului vis à
vis de ştiinţă, acolo unde aceasta a continuat să fie absentă pentru încă o bună bucată de vreme.
Ştiinţa modernă a primit, din partea filozofiei, mai întâi o metodă (imperfectă, aproximativă şi doar
teoretică încă (o destul de lungă vreme după acest moment încă neaplicată), dar totuşi o metodă);
Roger Bacon, şi mai târziu, peste 3 secole, Francis Bacon, au formulat necesitatea prezenţei
empirismului în discursul serios despre realitate. Ideea plutea în aer deja, atunci când astronomia, o
ştiinţă dintre cele care s-au remarcat devreme prin opoziţia discursului său în raport cu versiunea
creştină în materie, a produs primele unde de şoc. Din păcate, rămâne o afirmaţie hazardată, deşi
frecvenţă, situarea lui Copernic ca prim element al conflictului în vârtejul căruia a fost antrenată
astronomia ca ştiinţă, şi asta pentru că azi ştim că metoda acestuia nu are prea mult de-a face cu ştiinţa,
care presupune o doză importantă de empirism şi testare, ci cu logica (fiozofia). Nu este singurul caz de
acest gen, de altfel, cu care avem astfel de probleme de definire a activităţilor lor ca fiind propriu-zis
"ştiinţifice". Kepler, şi el, este un exemplu. Chiar şi istoria lui Galilei, în chiar chestiunea esenţială şi
bine-cunoscută publicului larg, anume aceea a heliocentrismului, dezvăluie fisuri metodologice greu de
ocultat... E fapt ştiut, că dacă a avut efectiv dreptate, el n-a putut demonstra asta riguros, şi Biserica
catolică a avut dreptate în a-i reproşa acest fapt. Asta ilustrează, dacă mai era cazul, cât de lung, gradual
şi dificil a fost drumul prin care s-a trecut de la filozofie la ştiinţă.
Astronomia, în afară de a fi o primă disciplină ştiinţifică ale căror enunţuri s-au ciocnit cu cele
religioase, are o natură specială prin faptul că preocuparea ei principală, anume studiul corpurilor
cereşti şi al universului, atinge o problemă de interes general şi etern uman, anume aceea a situării
noastre în raport cu restul lumii observabile, al naturii şi originii acesteia. Filozofie şi religie, ambele au
abordat chestiunea, şi fiecare a produs un model explicativ cu instrumentele lor specifice : religia prin
mit, filozofia prin speculaţia raţionalistă. Creştinismul, influenţat de simplismul ştiinţific al autorilor
indepărtaţi ai Bibliei dar mai ales de filozofia greacă, a adoptat devreme, deşi nu cu un general
entuziasm, modelul geocentric ptolemeic al Antichităţii târzii, acesta el însuşi avându-şi surse mai
vechi în filozofia greacă. A trecut destul şi prea mult timp până când marii teologi creştini au acceptat
sfericitatea pământului, apoi posibilitatea populării acestuia la antipozi, iar când călugărul catolic
Copernic a observat erorile grosolane de logică ale variantei de model ptolemeic uzuale în vremea sa,
scena a fost pregătită practic pentru una dintre cele mai pernicioase confruntări dintre religia creştină şi
ştiinţă. Copernic, după cum ştim, a intuit exact implicaţiile teologice, filozofice şi finalmente politice
pe care observaţia sa, ca şi modelul (şi el imperfect: era o formă limitată de heliocentrism) le va
provoca, de unde reticenţa lui cronică în chestiunea publicării punctului său de vedere (a trecut mai
bine de ani de la redactarea manuscrisului până la publicarea lui, în urma cererilor insistente a unor
apropiaţi şi a demersurilor acestora; asta s-a întâmplat, de altfel, atunci când călugărul se afla la finele
vieţii). Putem suspecta aici o teamă de represalii din partea instituţiei din care făcea parte, însă mult
mai probabil, motivul pentru care el a ţinut sub cheie descoperirea sa, este faptul că a prevăzut efectele
devastoare pe care modificarea de sistem planetar o va produce în viziunea despre viaţă a omenirii.
[necesită citare]
Până la acest moment, versiunea ştiinţei antice părea a fi compatibilă cu descrierile biblice, în
care omul, ca punct culminant al creaţiei divine, era situat, împreună cu astrul pe care acesta fusese
trimis de Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor sale[necesită citare], în centrul lumii (universului). În mitul
Facerii se explică că toate au fost create pe Pământ cu scopul de a servi omului. Omul este personajul
principal în această dramă pământească. Or, o dată ce pământul devine o planetă printre multe altele,
orbitând în jurul Soarelui, omul decade odată cu el din poziţia sa centrală, măcar fizic vorbind, cu toate
consecinţele ce pot fi simplu imaginate.[necesită citare]
Un pasaj din lucrarea "La nostalgie de l’etre" a filozofului Ferdinand Alquié (1906 - 1985), ilustrează
grăitor efectele schimbării de paradigmă aduse de o simplă observaţie teoretică în astronomie: "În timp
ce oamenii Evului Mediu trăiau pe pământ ca nişte ţărani aşezaţi pe moşia unui senior binevoitor care
trebuia totuşi într-o bună zi să le ceară socoteală, ştiinţa a pus capăt azi acestei situaţii privilegiate prin
lărgirea orizontului istoric, geografic şi astronomic al lumii. Mai poţi crede la fel de ferm în prezenţa
invizibilă şi întoarecerea apropiată a Domnului, când ştii că civilizaţii întregi l-au ignorat, că întinse
continente nu-l cunosc şi că, în sfârşit, acest pământ unde te considerai situat în centrul creaţiei sale, nu
este decât o planetă mişcătoare şi lipsită de orice privilegiu?"
Ştim din istoria ştiinţei că şi alţi învăţaţi ai acelei perioade au ezitat, după publicarea şi condamnarea şi
interzicerea lucrării lui Copernic, să-şi publice lucrările care mergeau în sprijinul heliocentrismului; un
exemplu este Descartes, care s-a autocenzurat de frică[necesită citare], văzând soarta lui Giordano Bruno şi a
lui Galilei; astfel, în 1633, pe când era pe punctul să-şi publice lucrarea numită "Lumea", în care
cosmologia coperniciană avea o poziţie centrală, află de arestarea şi condamnarea lui Galilei pentru
susţinerea heliocentrismului; va decide cu prudenţă să anuleze publicarea lucrării, autocenzurându-se,
aşa cum va face şi în 1644, când va aminti doar superficial despre copernicianism în "Principii".
Cam în aceeaşi perioadă în care astronomia devenea prima ştiinţă incipientă care se ciocnea cu
teologia, o altă disciplină capătă un elan important, anume biologia. În 1628 Harvey descoperă
circulaţia sângelui şi arată astfel că inima este o simplă pompă şi nu sediul gândirii şi cu atât mai puţin
a sufletului. Acesta îşi va muta sediul, pentru o bucată de vreme, în creier. Cu ceva timp înainte (1553),
Miguel Servet descoperise circulaţia pulmonară, însă cercetările lui n-au mai putut continua, căci va fi
ars pe rug în republica teocratică a Genevei pe timpul lui Calvin, asta pentru heterodoxia sa în
chestiunea Trinităţii. Dar atât medicina cât şi biologia vor fi încă o lungă perioadă influenţate de
conceptele religioase şi idealiste, până chiar în prima treime a secolului XX, când ultimele forme
remaniate de vitalism vor fi abandonate.[necesită citare]
Ideea că speciile se modifică în timp va apare cu destul timp înaintea darwinismului, sub forma
lamarckismului. Ideea era însă mult mai veche, ea putând fi regăsită la o serie de filozofi greci
(Anaximandru, Empedocle din Agrigente, Heraclit din Efes, Alcmeon din Crotone, etc.).
Unul dintre primii biologi moderni, anume Georges-Louis Leclerc cavaler şi conte de Buffon, a
susţinut o formă de transformism limitat. Nu ştim dacă limita aceasta impusă transformismului său era
una operată din convingere, sau pur şi simplu din teamă. Anumiţi istorici (E. Guyénot, de exemplu)
tind să creadă că a doua posibilitate este mai probabilă, indicând în sprijin faptul că biologul a trebuit
să-şi retracteze afirmaţiile în urma hărţuielilor bisericii, aşa cum a trebuit să-şi retragă public şi
afirmaţiile din lucrarea publicată în 1744 şi numită Teoria Pământului.
Jean-Baptiste Pierre-Antoine de Monet cavaler de Lamarck şi Etienne Geoffroy Saint-Hilaire, vor
merge în acelaşi sens. Îi revine însă lui Ch. Darwin meritul de a produce, sub influenţa ideilor lui
Lamarck şi ale lui Malthus, o teorie articulată şi sprijinită cu date ale observaţiei încă de la publicarea
lucrării iniţiale. Într-o lucrare ulterioară el va continua să-şi extindă teoria pentru a cuprinde şi
problematica speciei umane, trecând astfel peste un tabuu care a dominat epoca sa şi mai domină încă
şi azi minţile multora: Omul devenea astfel un simplu animal, un membru al familiei primatelor, înrudit
cu maimuţele. Regina Victoria, devenea prin asta, rudă cu cimpanzeii de la grădina zoologică ... aceasta
fiind o idee oribilă şi insuportabilă[necesită citare] ce chinuia întregul regat; regat care trecea atunci prin
perioada rasismului colonialist, când ideologia trebuia să justifice realitatea dominaţiei europene asupra
lumii. Aşa cum Copernic va ezita la pubicarea descoperirii sale, şi va întârzia până aproape de patul
morţii publicarea lucării sale de astronomie în care era propusă o versiune de heliocentrism, şi Darwin
va resimţi un sentiment de culpabilitate apăsătoare, fapt ce va determina întârzierea (din 1838 până în
1859) publicării descoperirilor sale, practic până când acest lucru n-a mai fost posibil, deoarece un alt
biolog, conaţional al său (A. Wallace), era pe punctul să publice o lucare în care demonstra acelaşi
lucru. Acest sentiment de teamă şi culpabilitate se poate prea bine deduce din declaraţia sa în momentul
predării manuscrisului spre publicare: "Am senzaţia că mărturisesc o crimă!" În ciuda scandalului
imens pe care l-a produs, aşa cum era de aşteptat şi aşa cum bine a intuit savantul englez, darwinismul
a rezistat ca teorie ştiinţifică a biologiei ce explică diversitatea şi complexitatea actuală a viului.
Apariţia şi dezvoltarea geneticii, ca şi teoria celulară au venit să sprijine[necesită citare] şi ele, fiecare în
manieră proprie, teoria neodarwinistă a ascendenţei comune, demonstrând unitatea biochimică a viului
şi explicând mecanismele care stau în spatele evoluţiei din perspective şi cu date pe care Darwin, la
timpul lui, le-a ignorat.
Astfel, ceea ce iniţial a izvorât din observaţiile paleontologiei, (disciplină cheie, alături de biologia
descriptivă, în conturarea paradigmei care va avorta fixismul), a primit confirmare din partea unor
discipline născute după ea. Bisericile creştine s-au opus o vreme teoriei evoluţiei, însă azi, cele mai
multe o acceptă ca pe un adevăr care descrie o realitate.[necesită citare] Biserica catolică este un astfel de
exemplu.[necesită citare] Există diverse culte protestante, ca şi biserica anglicană, care şi ele recunosc
veridicitatea teoriei evoluţiei.[necesită citare] Însă există încă o rezistenţă pasivă, sau dimpotrivă, extrem de
activă şi zgomotoasă, în rândul unor denominaţiuni neoprotestante fundamentaliste, mai ales în
America de Nord (SUA, Canada), iar Biserica ortodoxă are şi ea fundamentaliştii ei.
După şocul degradării omului din poziţia lui centrală produsă de noile date astronomice, teoria
evoluţiei a venit să întărească percepţia marginalităţii, insignifianţei, lipsei de importanţă a omului în
marea schemă a naturii[necesită citare], pe care ştiinţa nu încetează să ne-o descrie permanent şi din ce în ce
mai detaliat. Mai târziu, când sistemul nostru solar a putut fi situat în interiorul galaxiei, acest fapt ne-a
împins mai departe, spre statutul dezolant şi iremediabil de periferie.
Au fost până acum descrise istoria şi percepţia în raport cu afirmaţia religioasă (creştină) a unor ştiinţe
ale căror obiect de studiu n-are legătură directă cu religia. Acestea s-au înscris pe o traiectorie de
coliziune cu teologia creştină doar pe chestiuni filozofice ce decurg din obsevaţiile şi concluziile lor.
De aceea a fost posibilă cu uşurinţă acomodarea credincioşilor la realitatea descrisă de noul discurs
ştiinţific.
Există însă ştiinţe care se află într-o situaţie diferită: obiectul lor studiază chiar omul, şi implicit,
fenomenul religios. Tezele lor, în măsura în care intră în conflict cu afirmaţia religioasă (creştină), nu
mai au nevoie să fie speculate filozofic pentru a fi opuse religiei (creştinismul). În familia acestora
există o disciplină pe care am putea-o defini de tranziţie, între cele 2 categorii. Aceasta este istoria.
Ştiinţa istoriei nu este chemată să trateze direct afirmaţia religioasă, însă în mod inevitabil, datorită
faptului că religia a fost un factor permanent în modelarea destinului istoric al diverselor populaţii şi
personaje istorice, şi pentru că ea însăşi oferă adesea în textele ei sacre o versiune a unor evenimente
istorice, va trebui să emită (dacă poate, ceea ce nu este obligatoriu şi întotdeauna cazul) la rândul ei un
"verdict", confirmând sau infirmând versiunea biblică.
Astfel, o lungă perioadă istoria poporului evreu a fost aceeaşi cu descrierea biblică a peripeţiilor acestei
populaţii. Până destul de recent (şi în anumite cercuri chiar şi azi) istoria însăşi şi-a văzut rolul ca
instrument de confirmare obiectivă a afirmaţiilor cu caracter istoric din textul sacru creştin. Începând
cu povestea fondatoare a Patriarhilor, continuând cu Robia egipteană, apoi Ieşirea (Exodul) şi cucerirea
violentă a Canaanului, şi finind cu detalii despre perioada târzie a celor 2 monarhii (Iuda şi Israel), plus
Exilul babilonian şi liberarea sub Cirus, toate aceste momente cheie din povestea care domină mentalul
oricărui evreu pios ca şi al creştinului fundamentalist, au sfârşit prin a fi infirmate, sau cel mult puse
doar sub semnul incertitudinii de către arheologia Ţării sfinte, de către studiul surselor istorice externe.
[necesită citare]
Acesta este dar motivul pentru care azi în nicio secţie a unei facultăţi de istorie dintr-o
universitate de stat, oriunde pe glob în lumea civilizată, instituţie care aşadar nu se află în raport de
dependenţă materială sau servitute ideologică faţă de vreo denominaţiune creştină, istoria seculară a
poporului evreu se predă foarte diferit de ce ne prezintă versiunea biblică.[necesită citare]
Pe scurt, evreii sunt definiţi de unii savanţi, în contrast cu versiunea biblică care îi face descendenţi din
Patriarhul Avraam, venit din Ur (Mesopotamia meridională), ca fiind o populaţie canaaneană locală,
care a căpătat în mod gradual o identitate etnică proprie. Conform acestor savanţi, nu pot fi aduse
argumente istorice ale originii lor mesopotamiene (Israel Finkelstein, Asher Silberman).
Apoi, dacă ştim că au existat populaţii semite canaaneene (hicsoşii) care au emigrat în şi apoi dominat
militar/politic Egiptul, şi mai apoi au fost alungaţi de o zvâcnire de naţionalism egiptean, nu există
niciun indiciu arheologic că şi evreii au fost vreodată în Egipt, ţară a cărei istorie antică este
surprinzător de bine cunoscută, datorită mărturiilor scrise care ne-au rămas. Datele arheologice vin să
întărească acest fapt, nesprjinind dirct o cucerire violentă a Canaanului de către nişte evrei veniţi din
Egipt, aşa cum descrie Biblia. Datele arheologice ale tuturor siturilor relevante (Ierihon, Ai, Gabaon,
Lachiş şi Hacor) nu demonstrează acest fapt. Egiptologul Donald Redford susţine că în Exod unele din
detaliile geografice cele mai evocatoare sunt legate de secolul al VII-lea înaintea erei noastre, adică 6
secole după momentul în care evenimentele descrise de Biblie e de presupus a fi avut loc. Şi asta pentru
că la momentul când Biblia pretinde că aceste aşezări au picat pradă furiei divine şi vitejiei triburilor de
evrei, Canaanul era o provincie egipteană (în timpul lui Amenofis şi Akenaton), organizată în vasalităţi
disciplinate şi bine înarmate[necesită citare], căci aşezările pomenite de textul sacru sunt practic garnizoane
egiptene (aşa cum demonstrează cele mai bine de 400 de tabliţe (scrisori) de la Tell el-Amarna)[necesită
citare]
. Mărturiile arheologice abundă, aşa cum sunt cele din Meghidon şi BetŞean. Istoricii spun, în acest
context, că e greu de imaginat că soldăţimea egipteană staţionată în tot Canaanul[necesită citare], până în
nord de tot, ar fi putut să stea să-şi numere degetele în timp ce o hoardă de refugiaţi (culmea, din
Egipt!!!), trecea prin foc şi sabie întreaga regiune.
Istoria celor 2 monarhii, şi ea, contrastează puternic la nivelul tabloului social, al importanţei şi
meritelor diversilor monarhi care s-au perindat la putere în perioada critică a existenţei statului/statelor
independente evreieşti, iar studiul acestui moment cheie din istoria poporului evreu demonstrează
sensul de instrument politic al Vechiului Testament, redactat la curtea uneia dintre monarhiile evreieşti
existente, în scurtul răstimp dintre căderea statului Iuda şi căderea, ulterioară, a statului Israel. În mod
similar, discursul istoric în privinţa evenimentelelor Noului Testament, este şi el puternic divergent faţă
de varianta biblică. Sunt deja câteva secole de când în Europa a fost pornită cursa pentru găsirea lui
Iisus-istoric (ceea ce se numeşte ca şi problematică "istoricitatea lui Iisus"). E un subiect care va fi, cu
siguranţă, completat de către comunitatea wikipedia, ulterior, aşa cum s-a întâmplat în secţiunea
engleză. Concluzia generală este că istoria nu poate dovedi şi astfel afirma existenţa personajului
principal nou-testamentar. N-o poate nici respinge însă. De aceea manualele de istorie nu susţin că Iisus
ar fi existat, ci menţionează doar spusele şi faptele adepţilor creştinismului în perioada lui cea mai
veche.
După cercetarea poziţiei istoriei, ajungem acum la abordarea mesajului transmis nouă de discipline
ştiinţifice care reprezintă vârful de lance al ştiinţei în ceea ce priveşte fenomenul religios. Ele sunt,
aproximativ în ordine istorică, criticismul de text (analiza literară şi lingvistică), istoria religiei,
sociologia religiei, şi antropologia religiei. Toate sunt discipline dedicate studiului fenomenului
religios, dar fiind ramuri (subdiscipline) ale unor ştiinţe cu preocupări mai largi, ce privesc omul şi
societatea umană în integralitatea şi complexitatea lor. Şi din studiul oricărei dintre aceste ştiinţe, reiese
că zeul creştin, că şi zeii oricărei alte religii studiate, sunt creaţii ale imaginaţiei omeneşti (mituri), iar
religiile sunt adevărate, dacă sunt, doar în sens strict utilitar. Aceşti zei sunt descrişi în textele sacre în
diverse povestiri cu rol mitologic, unde sunt povestite faptele lor, în general creaţii (ale omului, lumii)
şi enunţarea unui set de precepte morale. Istoria religiei trasează atât originea credinţelor diverse din
mitul Facerii creştin (în acele mituri ale creaţiei imaginate de marile civilizaţii care i-au dominat militar
şi cultural pe evrei (anume babilonieni, asirieni şi egipteni), ca şi pe acelea din mitul hristic (ideea de
naştere din fecioară a unui zeu-om sau erou legendar, care înfăptuieşte minuni, este sacrificat şi învie,
având misiunea salvării umanităţii).
Astronomia, în afară de a fi o primă disciplină ştiinţifică ale căror enunţuri s-au ciocnit cu cele
religioase, are o natură specială prin faptul că preocuparea ei principală, anume studiul corpurilor
cereşti şi al universului, atinge o problemă de interes general şi etern uman, anume aceea a situării
noastre în raport cu restul lumii observabile, al naturii şi originii acesteia. Filozofie şi religie, ambele au
abordat chestiunea, şi fiecare a produs un model explicativ cu instrumentele lor specifice: religia prin
mit, filozofia prin speculaţia raţionalistă. Creştinismul, influenţat de simplismul ştiinţific al autorilor
îndepărtaţi ai Bibliei, dar mai ales de filozofia greacă, a adoptat devreme, deşi nu cu un general
entuziasm, modelul geocentric ptolemeic al Antichităţii târzii, acesta el însuşi avându-şi surse mai
vechi în filozofia greacă. A trecut destul şi prea mult timp până când marii teologi creştini au acceptat
sfericitatea pământului, apoi posibilitatea populării acestuia la antipozi, iar când călugărul catolic
Copernic a observat erorile grosolane de logică ale variantei de model ptolemeic uzuale în vremea sa,
scena a fost pregătită practic pentru una dintre cele mai pernicioase confruntări dintre religia creştină şi
ştiinţă. Copernic, după cum ştim, a intuit exact implicaţiile teologice, filozofice şi finalmente politice
pe care observaţia sa, ca şi modelul (şi el imperfect: era o formă limitată de heliocentrism) le va
provoca, de unde reticenţa lui cronică în chestiunea publicării punctului său de vedere (a trecut mai
bine de ani de la redactarea manuscrisului până la publicarea lui, în urma cererilor insistente a unor
apropiaţi şi a demersurilor acestora; asta s-a întâmplat, de altfel, atunci când călugărul se afla la finele
vieţii). Putem suspecta aici o teamă de represalii din partea instituţiei din care făcea parte, însă mult
mai probabil, motivul pentru care el a ţinut sub cheie descoperirea sa, este faptul că a prevăzut efectele
devastoare pe care modificarea de sistem planetar o va produce în viziunea despre viaţă a omenirii.
Până la acest moment, versiunea ştiinţei antice părea a fi compatibilă cu descrierile biblice, în care
omul, ca punct culminant al creaţiei divine, era situat, împreună cu astrul pe care acesta fusese trimis de
Dumnezeu întru ispăşirea păcatelor sale, în centrul lumii (universului). În mitul Facerii se explică că
toate au fost create pe Pământ cu scopul de a servi omului. Omul este personajul principal în această
dramă pământească. Ori odată ce pământul devine o planetă, printre multe altele, orbitând în jurul
Soarelui, omul decade odată cu el din poziţia sa centrală, măcar fizic vorbind, cu toate consecinţele ce
pot fi simplu imaginate. Un pasaj din lucrarea "La nostalgie de l’etre" a filozofului Ferdinand Alquié
(1906 - 1985), ilustrează grăitor efectele schimbării de paradigmă aduse de o simplă observaţie
teoretică în astronomie: "În timp ce oamenii Evului Mediu trăiau pe pământ ca nişte ţărani aşezaţi pe
moşia unui senior binevoitor care trebuia totuşi într-o bună zi să le ceară socoteală, ştiinţa a pus capăt
azi acestei situaţii privilegiate prin lărgirea orizontului istoric, goegrafic şi astronomic al lumii. Mai
poţi crede la fel de ferm în prezenţa invizibilă şi întoarecerea apropiată a Domnului, când ştii că
civilizaţii întregi l-au ignorat, ca întinse continente nu-l cunosc şi ca, în sfârşit, acest pământ unde te
considerai situat în centrul creaţiei sale, nu este decât o planetă mişcătoare şi lipsită de orice
privilegiu?" Ştim din istoria ştiinţei ca şi alţi învăţaţi ai acelei perioade au ezitat, după publicarea şi
condamnarea şi interzicerea lucrării lui Copernic, să-şi publice lucrările care mergeau în sprijinul
heliocentrismului; un exemplu este Descartes, care s-a autocenzurat de frică, văzând soarta lui
Giordano Bruno şi a lui Galilei; astfel, în 1633, pe când era pe punctul să-şi publice lucrarea numită
"Lumea", în care cosmologia coperniciană avea o poziţie centrală, află de arestarea şi condamnarea lui
Galilei pentru susţinerea heliocentrismului; va decide cu prudenţă să anuleze publicarea lucrării,
autocenzurându-se, aşa cum va face şi în 1644, când va aminti doar superficial despre copernicianism
în "Principii".
Cam în aceeaşi perioadă în care astronomia devenea prima ştiinţă incipientă care se ciocnea cu
teologia, o altă disciplină capătă un elan important, anume biologia. În 1628 Harvey descoperă
circulaţia sângelui şi arată astfel că inima este o simplă pompă şi nu sediul gândirii şi cu atât mai puţin
a sufletului. Acesta îşi va muta sediul, pentru o bucată de vreme, în creier. Cu ceva timp înainte (1553),
Miguel Servet descoperise circulaţia pulmonară, însă cercetările lui n-au mai putut continua, căci va fi
ars pe rug în republica teocratică a lui Calvin (Geneva), asta pentru scepticismul său în chestiunea
Trinităţii. Dar atât medicina cât şi biologia vor fi încă o lungă perioadă influenţate de conceptele
religioase şi idealiste, până chiar în prima treime a secolului XX, când ultimele forme remaniate de
vitalism vor fi abandonate. Ideea că speciile se modifică în timp va apare cu destul timp înaintea
darwinismului, sub forma lamarckismului. Ideea era însă mult mai veche, ea putând fi regăsită la o
serie de filozofi greci (Anaximandru, Empedocle din Agrigente, Heraclit din Efes, Alcmeon din
Crotone, etc.). Unul dintre primii biologi moderni, anume Georges-Louis Leclerc cavaler şi conte de
Buffon, a susţinut o formă de transformism limitat. Nu ştim dacă limita aceasta impusă
transformismului său era una operată din convingere, sau pur şi simplu din teamă. Anumiţi istorici (E.
Guyénot, de exemplu) tind să creadă că a doua posibilitate este mai probabilă, indicând în sprijin faptul
că biologul a trebuit să-şi retracteze afirmaţiile în urma hărţuielilor bisericii, aşa cum a trebuit să-şi
retragă public şi afirmaţiile din lucrarea publicată în 1744 şi numită Teoria Pământului. Jean-Baptiste
Pierre-Antoine de Monet cavaler de Lamarck şi Etienne Geoffroy Saint-Hilaire, vor merge în acelaşi
sens. Îi revine însă lui Ch. Darwin meritul de a produce, sub influenţa ideilor lui Lamarck şi ale lui
Malthus, o teorie articulată şi sprijinită cu date ale observaţiei încă de la publicarea lucrării iniţiale.
Într-o lucrarea ulterioară el va continua să-şi extindă teoria pentru a cuprinde şi problematica speciei
umane, trecând astfel peste un tabuu care a dominat epoca sa şi mai domină încă şi azi minţile multora:
Omul devenea astfel un simplu animal, un membru al familiei primatelor, înrudit cu maimuţele. Regina
Victoria, devenea prin asta, rudă cu cimpanzeii de la grădina zoologică ... aceasta fiind o idee oribilă şi
insuportabilă ce chinuia întregul regat; regat care trecea atunci prin perioada rasismului colonialist,
când ideologia trebuia să justifice realitatea dominaţiei europene asupra lumii. Aşa cum Copernic va
ezita la pubicarea descoperirii sale, şi va întârzia până aproape de patul morţii publicarea lucrării sale
de astronomie în care era propusă o versiune de heliocentrism, şi Darwin va resimţi un sentiment de
culpabilitate apăsătoare, fapt ce va determina întârzierea (din 1838 până în 1859) publicării
descoperirilor sale, practic până când acest lucru n-a mai fost posibil, deoarece un alt biolog, conaţional
al său (A. Wallace), era pe punctul să publice o lucare în care demonstra acelaşi lucru. Acest sentiment
de teamă şi culpabilitate se poate prea bine deduce din declaraţia sa în momentul predării manuscrisului
spre publicare: "Am senzaţia că mărturisesc o crimă!" În ciuda scandalului imens pe care l-a produs,
aşa cum era de aşteptat şi aşa cum bine a intuit savantul englez, darwinismul a rezistat ca teorie
ştiinţifică a biologiei ce explica diversitatea şi complexitatea actuală a viului. Apariţia şi dezvoltarea
geneticii, ca şi teoria celulară au venit să sprijine şi ele, fiecare în manieră proprie, teoria neodarwinistă
a ascendenţei comune, demonstrând unitatea biochimică a viului şi explicând mecanismele care stau în
spatele evoluţiei din perspective şi cu date pe care Darwin, la timpul lui, le-a ignorat. Astfel, ceea ce
iniţial a izvorât din observaţiile paleontologiei, (disciplina cheie, alături de biologia descriptivă, în
conturarea paradigmei care va avorta fixismul), a primit confirmare din partea unor discipline născute
după ea. Bisericile creştine s-au opus o vreme teoriei evoluţiei, însă azi, cele mai multe o acceptă ca pe
un adevăr care descrie o realitate. Biserica catolică este un astfel de exemplu. Există diverse culte
neoprotestante, ca şi biserica anglicană, care şi ele recunosc veridicitatea teoriei evoluţiei. Însă există
încă o rezistenţă pasivă, sau dimpotrivă, extrem de activă şi zgomotoasă, în rândul unor denominaţiuni
neoprotestante fundamentaliste, mai ales în America de Nord (SUA, Canada), iar Biserica ortodoxă are
şi ea fundamentaliştii ei. După şocul degradării omului din poziţia lui centrală produsă de noile date
astronomice, teoria evoluţiei a venit să întărească percepţia marginalităţii, insignifianţei, lipsei de
importanţă a omului în marea schemă a naturii, pe care ştiinţa nu încetează să ne-o descrie permanent şi
din ce în ce mai detaliat. Mai târziu, când sistemul nostru solar a putut fi situat în interiorul galaxiei,
acest fapt ne-a împins mai departe, spre statutul dezolant şi iremediabil de periferie... Au fost până
acum descrise istoria şi percepţia în raport cu afirmaţia religioasă (creştină) a unor ştiinţe ale căror
obiect de studiu n-are legătură directă cu religia. Acestea s-au înscris pe o traiectorie de coliziune cu
teologia creştină doar pe chestiuni filozofice ce decurg din obsevaţiile şi concluziile lor. De aceea a fost
posibilă cu uşurinţă acomodarea credincioşilor la realitatea descrisă de noul discurs ştiinţific. Există
însă ştiinţe care se află într-o situaţie diferită: obiectul lor studiază chiar omul, şi implicit, fenomenul
religios. Tezele lor, în măsura în care intră în conflict cu afirmaţia religioasă (creştină), nu mai au
nevoie să fie speculate filozofic pentru a fi opuse religiei (creştinismul). În familia acestora există o
disciplină pe care am putea-o defini de tranziţie, între cele 2 categorii. Aceasta este istoria.
Ştiinţa istoriei nu este chemată să trateze direct afirmaţia religioasă, însă în mod inevitabil, datorită
faptului că religia a fost un factor permanent în modelarea destinului istoric al diverselor populaţii şi
personaje istorice, şi pentru că ea însăşi oferă adesea în textele ei sacre o versiune a unor evenimente
istorice, va trebui să emită (dacă poate, ceea ce nu este obligatoriu şi întotdeauna cazul) la rândul ei un
"verdict", confirmând sau infirmând versiunea religioasă. Astfel, o lungă perioadă istoria poporului
evreu a fost aceeaşi cu descrierea biblică a peripeţiilor acestei populaţii. Până destul de recent (şi în
anumite cercuri chiar şi azi) istoria însăşi şi-a văzut rolul ca instrument de confirmare obiectivă a
afirmaţiilor cu caracter istoric din textul sacru creştin. Începând cu povestea fondatoare a Patriarhilor,
continuând cu Robia egipteană, apoi Ieşirea (Exodul) şi cucerirea violentă a Canaanului, şi finind cu
detalii despre perioada târzie a celor 2 monarhii (Iuda şi Israel), plus Exilul babilonian şi liberarea sub
Cirus, toate aceste momente cheie din povestea care domină mentalul oricărui evreu pios ca şi al
creştinului fundamentalist, au sfârşit prin a fi infirmate, sau cel mult puse doar sub semnul incertitudinii
de către arheologia Ţării sfinte, de către studiul surselor istorice externe. Acesta este dar motivul pentru
care azi în nicio secţie a unei facultăţi de istorie dintr-o universitate de stat, oriunde pe glob în lumea
civilizată, instituţie care aşadar nu se află în raport de dependenţă materială sau servitute ideologică faţă
de vreo denominaţiune creştină, istoria seculară a poporului evreu se predă foarte diferit de ce ne
prezintă versiunea biblică. Pe scurt, evreii sunt definiţi, în contrast cu versiunea biblică care îi face
descendenţi din Patriarhul Avraam, venit din Ur (Mesopotamia meridională), ca fiind o populaţie
canaaneană locală, care a căpătat în mod gradual o identitate etnică proprie. Nu pot fi aduse argumente
istorice ale originii lor mesopotamiene (Israel Finkelstein, Asher Silberman). Apoi, dacă ştim că au
existat populaţii semite canaaneene (hicsoşii) care au emigrat în şi apoi dominat militar/politic Egiptul,
şi mai apoi au fost alungaţi de o zvâcnire de naţionalism egiptean, nu există niciun indiciu ca şi evreii
au fost vreodată în Egipt, ţară a cărei istorie antică este surprinzător de bine cunoscută, datorită
mărturiilor scrise care ne-au rămas. Datele arheologice vin să întărească acest fapt, arătându-ne că nu a
existat o cucerire violentă a Canaanului de către nişte evrei veniţi din Egipt, aşa cum descrie Biblia.
Datele arheologice ale tuturor siturilor relevante (Ierihon, Ai, Gabaon, Lachis şi Hacor) demonstrează
acest fapt. În plus, aşa cum arată egiptologul Donald Redford, în Exod detaliile geografice cele mai
evocatoare sunt legate de secolul al VII-lea înaintea erei noastre, adică 6 secole după momentul în care
evenimentele descrise de Biblie e de presupus a fi avut loc. Şi asta pentru că la momentul când Biblia
pretinde că aceste aşezări au picat pradă furiei divine şi vitejiei triburilor de evrei, Canaanul era o
provincie egipteană (în timpul lui Amenofis şi Akenaton), organizată în vasalităţi disciplinate şi bine
înarmate, căci aşezările pomenite de textul sacru sunt practic garnizoane egiptene (aşa cum
demonstrează cele mai bine de 400 de tăbliţe (scrisori) de la Tell el-Amarna). Mărturiile arheologice
abundă, aşa cum sunt cele din Meghidon şi BetŞean. Istoricii spun, în acest context, că e greu de
imaginat că soldăţimea egipteană staţionată în tot Canaanul, până în nord de tot, ar fi putut să stea să-şi
numere degetele în timp ce o hoardă de refugiaţi (culmea, din Egipt!!!), trecea prin foc şi sabie întreaga
regiune . . . Istoria celor 2 monarhii, şi ea, contrastează puternic la nivelul tabloului social, al
importanţei şi meritelor diverşilor monarhi care s-au perindat la putere în perioada critică a existenţei
statului/statelor independente evreieşti, iar studiul acestui moment cheie din istoria poporului evreu
demonstrează sensul de instrument politic al Vechiului Testament, redactat la curtea uneia dintre
monarhiile evreieşti existente, în scurtul răstimp dintre căderea statului Iuda şi căderea, ulterioară, a
statului Israel. În mod similar, discursul istoric în privinţa evenimentelor Noului Testament, este şi el
puternic divergent faţă de varianta biblică. Sunt deja câteva secole de când în Europa a fost pornită
cursa pentru găsirea lui Iisus-istoric (ceea ce se numeşte ca şi problematică "istoricitatea lui Iisus"). E
un subiect care va fi, cu siguranţă, completat de către comunitatea wikipedia, ulterior, aşa cum s-a
întâmplat în secţiunea engleză. Concluzia generală este că istoria nu poate dovedi şi astfel afirma
existenţa personajului principal nou-testamentar. N-o poate nici respinge însă. De aceea manualele de
istorie nu susţin că Iisus ar fi existat, ci menţionează doar spusele şi faptele adepţilor creştinismului în
perioada lui cea mai veche. După cercetarea poziţiei istoriei, ajungem acum la abordarea mesajului
transmis nouă de discipline ştiinţifice care reprezintă vârful de lance al ştiinţei în ceea ce priveşte
fenomenul religios. Ele sunt, aproximativ în ordine istorică, criticismul de text (analiza literară şi
lingvistică), istoria religiei, sociologia religiei, şi antropologia religiei. Toate sunt discipline dedicate
studiului fenomenului religios, dar fiind ramuri (subdiscipline) ale unor ştiinţe cu preocupări mai largi,
ce privesc omul şi societatea umană în integralitatea şi complexitatea lor. Şi din studiul oricărei dintre
aceste ştiinţe, reiese că zeul creştin, ca şi zeii oricărei alte religii studiate, sunt creaţii ale imaginaţiei
omeneşti (mituri), iar religiile sunt adevărate, dacă sunt, doar în sens strict utilitar. Aceşti zei sunt
descrişi în textele sacre în diverse povestiri cu rol mitologic, unde sunt povestite faptele lor, în general
creaţii (ale omului, lumii) şi enunţarea unui set de precepte morale. Istoria religiei trasează atât originea
credinţelor diverse din mitul Facerii creştin (în acele mituri ale creaţiei imaginate de marile civilizaţii
care i-au dominat militar şi cultural pe evrei (anume babilonieni, asirieni şi egipteni), ca şi pe acelea din
mitul hristic (ideea de naştere din fecioară a unui zeu-om sau erou legendar, care înfăptuieşte minuni,
este sacrificat şi învie, având misiunea salvării umanităţii). În 1870 sunt descoperite şi traduse de către
asiriologul George Smith tăbliţele asiriene inscripţionate cu Epopeea lui Ghilgameş, care redau mai-
vechiul mit sumerian al Potopului. Acest eveniment a produs agitaţie în epocă, pentru prima dată
ajungând la cunoştinţa unora dintre cotemporanii lui Smith, faptul că povestea Potopului din Biblia
creştină (şi evreiască) nu este originală, ci o reluare inspirată din mai vechi tradiţii. Credinţa în zeul
evreilor suferea astfel o primă ciocnire cu realitatea aşa cum era ea oferită de noile ştiinţe. În lucrarea
"Vechiul Testament" a teologului francez Edmond Jacob, publicată la Editura Humanitas în 1993 (seria
"ce ştiu?"), la pagina 5 şi 6 autorul spune:
"Ca document literar, Vechiul Testament se integrează în literatura antică a Orientului Apropiat.
Începând din al treilea mileniu înainte de Hristos, această literatură a înflorit în solul fertil al mai multor
civilizaţii situate în spaţiul cuprins între Egipt şi Sumer. Datorită trudei istoricilor şi arheologilor,
dispunem în momentul de faţă de texte aparţinând unor genuri foarte diferite: anale şi cronici,
documente juridice ori epice (precum Epopeea lui Ghilgameş), maxime filozofice şi morale. Această
literatură este, în mare parte, anterioară textelor biblice care s-au inspirat deseori din ea, mai ales în
relatările referitoare la originile lumii şi ale umanităţii."
Dintr-o direcţie diferită însă, chiar mai înainte de această dată la care Europa lua cunoştinţă de mitul
sumerian în expresia lui literară asiriană, avea să fie operată demitizarea textului sacru evreisc, şi
anume de către critica literă (sau criticismul de text). Totul a început cu preotul umanist Lorenzo Valla,
care în lucrarea lui Despre eleganţa limbii latine, a arătat în mod convingător cât de mutilată şi
agramată era latina medievală a Bisericii Catolice. El a făcut o analiză critică a gramaticii şi stilisticii
limbii latine clasice, aducând pentru prima dată criteriul raţional în judecarea literaturii şi elementelor
de limbă. Efectul a fost durabil, şi treptat latina umaniştilor a atins un grad de puritate şi corectitudine
de neimaginat în trecut, pe când preoţii creştini priveau gramatica limbii latine cu dispreţ, aşa cum ne
dovedesc mărturiile (de exemplu) lui Ioannes de Garlandia (el zicea: "pagina sfântă nu vrea să se
supună legii gramaticii şi nu vrea să se conducă după regulile acesteia" (citare Gilson, pag. 208)), sau
din scrierile lui Sfântului Petru Damiani, cardinal şi Doctor al bisericii trăitor în secolul al XI-lea:
"Platon cercetează tainele misterioasei naturi, stabileşte limite pentru orbitele planetelor şi calculează
traictoria aştrilor - îl resping! (respuo); Pitagora împarte sfera terestră în latitudini - abia dacă mă
interesează ... Euclid se apleacă asupra problemelor încâlcite ale figurilor geometrice - îl evit în egală
măsură! (aeque decline). Dacă filozofia ar fi fost necesară pentru mântuirea oamenilor, Dumnezeu ar fi
trimis filozofi să-i convertească, or el a trimis pescari şi oameni de rând. De unde vine filozofia? E o
născocire a diavolului, stricată chiar de la gramatică; vedem cum unii călugări preferă regulile lui
Donatus celor ale Sfântului Benedict, dar oare cine a fost primul dascăl de gramatică, dacă nu
diavolul?" (citări din Dominus Vobiscum şi De sancta simplicitate).
Dar contribuţia cu adevărat epocală a lui Lorenzo Valla avea să fie demascarea în 1440, prin aceleaşi
metode ale noii ştiinţe născânde care era critica literară, a falsei Donaţii a lui Constantin, prin care
Biserica Catolică romană îşi justifica primatul în raport cu celelalte biserici. Ulterior, şcoala de critică a
textelor literare s-a extins până la cercetarea textelor sacre, iar Vechiul Testament a fost printre primele.
În 1753, Jean Astruc, medic al lui Ludovic al XV-lea, a fost primul care a operat o distincţie
sistematică a surselor în scrierea Vechiului Testament. Alte câteva nume înscrise ulterior în acestă
continuă muncă de sondare a istoriei textului sacru evreiesc sunt: Ed. Reuss, C.H. Graf şi J.
Wellhausen, ultimul fiind cel care a demonstrat că sursa cea mai veche, era de fapt cea mai recentă,
astfel, prima pagină a Bibliei, Facerea I, era recunoscută ca un text recent (Ed. Jacob, pag 48). Au
urmat şi alţi specialişti dintre care unii contemporani nouă, iar azi, credinţa că Facerea a fost inspirată
lui Moise de către Dumnezeu nu mai este acceptată de către cercetătorii din domeniul istoriei
iudaismului şi a textului sacru evreiesc. Astfel, în al său "Dicţionar al religiilor" publicat la editura
Humanitas în 1993, Mircea Eliade (alături de mai tânărul său coautor Ioan P. Culianu), spune în
capitolul "Religii dualiste" la pag. 136: "În majoritatea cazurilor, "tricksterul" este masculin, dar există
şi mituri tipice care au drept protagonist un trickster femeie. Într-o întreagă serie de mituri, tricksterul
acţionează ca un al doilea creator al lumii sau a unei părţi din lume şi rolul său e mai degrabă acela de a
altera creaţia divinităţii supreme, aducând în lume toate nefericirile ei de azi: condiţia muritoare a
omului, durerile naşterii, etc. În general este vorba de episoade mitice aparţinând dualismului radical.
În mitul biblic al Genezei recunoaştem prezenţa discretă a unui trickster (şarpele) ex machina, care
descoperă perechii oamenilor primordiali sexualitatea, provocând izgonirea lor din Rai, marcată de
naşterea în durere, dominaţia bărbatului asupra femeii, blestemul de a munci, moartea. [. . .] Pe lângă
miturile cu conţinut dualist, există religii şi curente dualiste a căror atitudine faţă de lume şi om poate
să meargă de la anticosmism (lumea e rea) şi antisomatism (corpul omenesc este rău), până la opusul
acestora."
În Facere regăsim însă şi alte mituri preluate de la religiile civilizaţiilor care i-au dominat pe evrei, cum
este mitul transgresiunii unui tabu alimentar; la sumerieni, Ninursag, zeiţa pământului dă naştere la trei
generaţii de zeităţi feminine împreună cu Enchi (zeul apei şi înţelepciunii), alături de 7 specii de plante
sacre. Intrigat şi curios, Enchi vrea să mănânce din aceste plante, gestul său ducând la blestemarea lui
de către zeiţă: el cade bolnav (slăbirea vegetaţiei). Când este pe punctul de a muri, implorată de ceilalţi
zei, Ninursag îl iartă. Pentru a-l vindeca, zeiţa creează 8 divinităţi cu care îi înclocuieşte organele
suferinde. Există însă numeroase alte paralelisme între mitul biblic şi cele ale sumerienilor şi urmaşilor
lor: mitul Dilmunului, Raiul sumerian, de exemplu: Ninti, zeiţa numită "stăpâna coastei", este cea care
ca şi în Biblie este creată plecând de la un organ, anume coasta; odată făcut "păcatul" originar, şi aici se
regăseşte aluzia la naşterea cu dureri. Pe aceeaşi linie a împrumuturilor iudaismului de la vecinii lui
mai puternici şi mai dezvoltaţi, este şi mitul Creaţiei omului din Facere, care preia ideea omului creat şi
vieţuind într-o grădină paradisiacă, prezentă în poemul babilonian al Creaţiei, unde acesta (omul adică,
"lulu") este creat cu scopul de a fi "grădinarul" ce ajută zeii în treburile neimportante, servindu-i pentru
ca aceştia să aibă timp să se odihnească. Nici chiar legea "dată de Dumnezeu" nu este originală, aceasta
fiind "furată" de micul trib de păstori nomazi evrei de la babilonieni: "codul lui Hamurabi", cea mai
veche atestare istorică a unui cod de legi (1780 î.e.n.), este şi el "dat de către zei" regelui Babilonului,
acesta fiind chemat de către Anu ("An", stăpânul cerului, zeul regilor, cel mai puternic zeu) şi Bel
("Enlil", zeiţa-vânt, sora zeiţei apelor Ea ("Enki", care de fapt literal înseamnă zeiţa pământului), zeu al
aerului a cărei descriere acadiană a inspirat pasajul biblic din Facere 1:2, "[ . . .] şi duhul lui Dumneeu
se mişca pe deasupra apelor"), pentru a-i fi conferit de către Samas, zeul-soare, "legile virtuosului".
Redăm mai jos un scurt citat pe această temă din lucrarea "Vechiul Testament" a teologului protestant
francez Edmond Jacob, profesor de teologie la Facultatea de teologie protestantă din Montepellier şi la
Strasbourg, autor a numeroase alte lucrări de specialitate:
"Legile sunt indispensabile oricărei societăţi cât de cât organizate; pentru a le spori autoritatea, ele erau
puse adesea pe seama unei divinităţi, aşa cum s-a întâmplat cu celebrul cod al lui Hamurabi, pe care i-l
înmânase zeul Samas. În Israel se socotea că toate legile îi fuseseră date lui Moise de către Iahve şi din
această pricină ele sunt consemnate în Pentateuc." În mod similar, preceptele de ordin moral ale celor
Zece Porunci îşi au originea în prevederi de acelaşi gen ale unor religii mai vechi decât iudaismul,
religii ale populaţiilor care istoriceşte i-au dominat militar şi cultural pe evrei; "papirusul lui Ani",
scriere egipteană a secolului al XIII-lea înaintea erei noastre redă în capitolul 125 o serie de condiţii pe
care cel mort trebuie să le îndeplinească pentru a putea accede la "lumea cealaltă", condiţii cu valoare
morală echivalentă acelora ale Decalogului iudaic.
Paralele temei omului-dumnezeu Isus şi ale Arcei lui Noe se regăsesc în mitul lui Zeusudra (mitul
sumerian al Potopului, din care mai târziu akadienii semiţi s-au inspirat pentru a lor versiune a Epopeei
lui Ghilgameş), personaj uman fabulos care datorită meritelor sale va deveni zeu nemuritor. Adunarea
zeilor (pe care o găsim evocată şi în Biblie) hotărăşte distrugerea seminţiei omeneşti. O singură voce
cerească va preveni însă eroul Zeusudra, care la indicaţiile zeităţii va construi o barcă gigantică în care i
se ordonă să salveze exemplare din fiecare specie. În semn de recunoaştere, An şi Enlil (Bel) îl vor face
zeu nemuritor, suflând asupra lui. Aceeaşi poveste este reluată şi apoi în legenda babiloniană a lui
Utnapiştim: Zeii cei mari decid să piardă rasa umană prin apă (potop), numai Ea, zeiţă a apelor şi a
înţelepciunii, îşi propune să o salveze, aceasta arătându-se lui Utnapiştim, un locuitor al Surupacului, şi
învăţându-l să construiască o barcă mare în care să adune toată sămânţa viului. Aşa cum Noe debarcă
pe Ararat şi i se promite pentru fapta măreaţă fertilitate şi înmulţire, tot aşa şi lui Utnapiştim i se
promite şi dă viaţă veşnică. În Deuteronom găsim interzicerea idolatriei, Dumnezeu fiind gelos, ni se
spune (Deuteronom 5:9, Deut. 4:24). Întrebarea pe care la un moment dat învăţaţii şi-au pus-o a fost
aceasta: Gelos pe cine, dacă el e unicul? Răspunsul pe care ni-l dau istoricii, e simplu: Primii
compilatori ai Bibliei nu au fost monoteişti. Multă vreme, cu mult timp după momentul pretins de
tradiţie ca act de naştere a monoteismului iudaic, poporul regatului Iuda şi al regatului Israel l-au
venerat pe Iahve, un zeu tribal propriu, în schimbul "protecţiei" acestuia, însă fără a nega vreodată
existenţa divinităţilor din ţările vecine. Această practică denumită de antropologi "monolatrie", nu i-a
împiedicat pe evrei să se roage ocazional la zeităţile acestor vecini. Asta explică de ce regele David a
avut, de exemplu, un fiu care se numea "Baaliada", adică "Baal ştie", Baal fiind una din principalele
zeităţi cananeene, alături de "El". Astfel, prin "gura" Bibliei, Moise zice: " Cine e ca Tine între
dumnezei Doamne? " (Exod 15:11) [Psalmul 86:8 reia ideea: "Nimeni nu e ca tine între dumnezei,
Doamne"]. Astfel, în anumiţi Psalmi (Psalm 82:1, de ex.) zeul evreilor stă de vorbă într-o adunare de
dumnezei ("[. . .] El judecă în mijlocul dumnezeilor.") sau alţi dumnezei "se închină Lui" (Psalm 97:7 -
9). Folosirea pentru Iahve a substantivului comun plural "dumnezei" (Elohim", pluralul de la
"El"/"Eloha", vechea zeitate canaaneană), este un vestigiu al multitudinii de zei/divinităţi pe care acesta
le-a înlocuit în cursul redactării V.T. şi al statornicirii ideii monoteiste. În perioada monarhică, sub
Solomon, ne spune istoria/arheologia, erau divinizaţi de către evrei mai mulţi dumnezei, ca Baal,
Aşera, Milkon, Kemos, etc.). Începând cu secolul VIII î.e.n. tendinţa de trecere de la monolatrie spre
monoteism intransigent are loc la început în regatul din nord (începând cu Amos). Regăsim descrisă
această perioada în Cărţile Regilor. Însă zeiţa Aşera, sotia lui Yahve, continuă să domnească în templul
de la Ierusalim (avea acolo o statuie) şi în casele evreilor. Sub Iosia de abia, în sec. al VII .lea î.e.n.,
aceasta este "alungată" din templu, însă va rămâne încă o lungă perioadă în căminele private ale
evreilor, aşa cum o atestă descoperirile arheoogice. Prin secolul IX î.e.n., sub Achab, aceasta avea încă
dreptul, ca şi Iahve, la 400 de "profeţi" care să îi servească în templul special dedicat din Samaria.
Această zeitate era împrumutată de evrei de la popoarele care i-au dominat prin cultura lor mai
avansată, ea fiind echivalentă lui Istar din Babilon şi Astart din Fenicia. Au fost descoperite de-a lungul
timpului mai multe inscripţii de genul "Iahve şi a sa Aşera” sau "Baal şi a sa Aşera”, dezvăluind, cum
ne aşteptam (evreii erau triburi seminomade de păstori), caracterul lor la un anumit moment de zei ai
vegetaţiei. De abia după contactul evreilor în robie cu babilonienii, Iahve (re-)devine, încet-încet, un
zeu creator, după modelul babilonian. În ciuda eforturilor pioase şi anti-idolatre ale lui Iosia, Egiptul
cucereşte regatul, ravagiile ulterioare ale campaniilor babiloniene nefăcând decât să zdrobească şi mai
tare speranţa evreilor în iertare şi sprijin din partea zeităţii lor tribale. În această lungă şi grea încercare
prin care va trece poporul evreu, se forjează monoteismul aşa cum îl cunoaştem azi: pradă
incomprehensiunii şi fricii că există totuşi alţi zei mai puternici decât al lor biet Iahve, acest etern "loz"
necâştigător pe care au mizat cu obstinenţă evreii, poporul părăseşte credinţa în zeul tribal propriru şi
basculează înspre adularea zeilor învingătorilor, adoptând astfel forme de politeism radical, dar aceştia
sunt supuşi de către elitele lor în timpul exilului babilonian la mari presiuni întru acceptarea definitivă a
ideii că nu există decât un singur zeu, idee inserată în retuşata carte a lui Isaia (vezi Biblia devoalată de
Israel Finkelstein). Dr. Mark Smith, profesorul de teologie la Universitatea Saint Joseph, profesor de
studii biblice şi ale Orientului Apropiat, profesor asociat al Asociaţiei biblice catolice de pe lângă
Institutul biblic pontifical de la Roma, explică în "Istoria timpurie a lui Dumnezeu" cum dezastrul
militar, politic şi social al statului evreu, dezorientarea şi disperarea evreilor odată cu înfrângerea,
cucerirea şi deportarea lor, va duce la părăsirea modelului canaanean de consiliu/adunare de zei
reciproc-egali, pentru a îmbrăţişa o "dictatură cerească", imagine în oglindă a noilor dezechilibre
pământeşti, idee care cu timpul va evolua în monoteismul pur şi dur bine-cunoscut:
"Atât timp cât Israelul era, din perspectivă proprie, pe picior de egalitate cu naţiunile înconjurătoare,
avea sens o viziune religioasă în care zeul israeliţilor era şi el pe picior de egalitate cu ceilalţi zei-
patroni ai celorlalte naţiuni, însă odată cu cucerirea neo-asiriană a regatului nordic în 722 î.e.n.,
percepţia începe să se schimbe, premiza din spatele acestei viziuni despre lume care susţine că fiecare
naţiune este tot atât de puternică pe cât de puternic este zeul său patron, pălind încet-încet. Logica
spunea că dacă asirienii erau atât de puternici, tot aşa era şi zeul lor patron şi invers, dacă Israelul (şi
mai târziu Iuda în 586 i.e.n.) poate fi cucerit, asta înseamnă că zeul lui poate cu greu să fie tot atât de
puternic pe cât se credea înainte. Astfel apare din necesitate de-corelarea puterii cereşti de cea
pământească, de acum chiar dacă Asiria şi mai apoi Babilonul vor fi atât de puternici, gândirea
monoteistă explicând că în ciuda slăbicunii sale, zeul Iahve nu era totuşi slab. Pe măsură ce sorţii
Israelului deveneau mai vitregi, iar cei babilonieni surîdeau, noul monoteism explica că Iahve era şeful
divinităţilor, zeii Mesopotamiei fiind nişte nimicuri. Asiria nu a învins deci din cauza puterii zeilor lor,
ci datorită voinţei lui Iahve, care voia să-şi pedepsească şi purifice "poporul ales". Consecinţele
imperiilor pământeşti au impus astfel un model al monarhiei cereşti. Antropologi dar şi renumiţi istorici
ai religiilor se alătură şi ei istoricilor pentru a susţine această explicaţie, ei văzând în "recuperarea" de
către evrei a zeului lor creator Iahve, semnul clasic al ultimului recurs pe care o populaţie sedentarizată,
agricolă, îl face în perioade de răstrişte întru mântuirea sa: după "epuizarea" fără succes a tuturor
zeităţilor specifice populaţiei sedentare (zei ai fecundităţii), se invocă uitatul zeu creator, retras între
timp în ceruri, "obosit" fiind de efortul Creaţiei. Astfel, Mircea Eliade ("Sacrul şi profanul", Ed.
Humanitas, 1992, capitolul "zeul îndepărtat", pag. 112 şi "experienţa religioasă a Vieţii, pag. 116)
spune:
Zeul îndepărtat Istoria Fiinţelor supreme de structură cerească are o importanţă capitală pentru cel care
vrea să înţeleagă istoria religioasă a umanităţii în ansamblul ei. Nu intenţionăm să o scriem aici, în
câteva pagini. Trebuie să evocăm însă un fapt care ni se pare esenţial, şi anume că fiinţele supreme de
structură cerească tind să dispară din cult, "îndepărtându-se" de oameni şi retrăgându-se în Cer, unde
devin dei otiosi (zei obosiţi). Aceşti zei, după ce au creat Cosmosul, viaţa şi omul, resimt, se spune, un
fel de oboseală, ca şi cum uriaşa lucrare a Creaţiei le-ar fi epuizat resursele. Se retrag deci în cer,
lăsându-l pe pământ pe fiul lor, ori un demiurg, pentru a termina sau a desăvârşi Creaţia. Treptat, alte
figuri divine le iau locul: Strămoşii mitici, Zeiţele-Mame, Zeii fecundatori, etc. Zeul Furtunii îşi mai
păstrează încă structura cerească, dar nu mai este o fiinţă supremă creatoare, ci doar un Fecundator al
pământului şi uneori un simplu ajutor al Pământului-Mamă. Fiinţa supremă de structură cerească nu-şi
mai păstrează locul preponderent decât la popoarele de păstori, căpătând o situaţie unică în religiile cu
tendinţă monoteistă (Ahura-Mazda) sau monoteiste (Iahve, Allah).
Experienţa religioasă a Vieţii "Îndepărtarea divină" oglindeşte de fapt interesul crescând al omului faţă
de propriile sale descoperiri religioase, culturale sau economice. Prin interesul arătat hierofaniilor
vieţii, descoperirii caracterului sacru al fecundităţii şi prin faptul că se simte atras de experienţe
religioase mai "concrete" (mai carnale, chiar orgiastice), omul "primitiv" se îndepărtează de zeul ceresc
şi transcendent. Descoperirea agriculturii duce la o schimbare radicală nu numai a economiei omului
primitiv, ci înainte de toate a "economiei sacrului". Intră în joc alte forţe religioase: sexualitatea,
fecunditatea, mitologia femeii şi a pământului, etc. Experienţa religioasă devine mai concretă, mai
intim legată de Viaţă. Marile Zeiţe-Mame şi Zeii cei puternici sau duhurile fecundităţii sunt mult mai
"dinamici" şi mai accesibili pentru oameni decât Zeul creator. Dar, cum am văzut, în caz de nenorocire
extremă, după ce s-a încercat zadarnic totul şi cu deosebire atunci când nenorocirea vine din Cer -
secetă, furtună, epidemii - oamenii se întorc spre Fiinţa supremă şi îi adresează umil rugăciuni. Această
atitudine nu se întâlneşte doar la populaţiile primitive: De fiecare dată când vechii evrei traversau o
perioadă de pace şi de prosperitate economică relativă, ei se îndepărtau de Iahve şi se apropiau de zeii
Baal şi Astarte ai vecinilor lor. Numai catastrofele istorice îi obligau să se întoarcă spre Iahve: "Iar
atunci au strigat iarăşi către Domnul şi s-au tânguit: Am păcătuit, căci am părăsit pe Domnul şi am
slujit Baalilor şi Astartelor; izbăveşte-ne acum din mâna vrăjmaşilor nostri, şi-ţi vom sluji ţie!" (I
Samuel, 12, 10). Evreii se întorceau către Iahve atunci când asupra lor se abăteau catastrofele istorice şi
atunci când pericolul aneantizării sub semnul Istoriei era iminent. Primitivii îşi aminteau de fiinţele lor
supreme în cazul unor catastrofe cosmice. Dar sensul acestei întoarceri către Zeul ceresc este însă
acelaşi şi la unii şi la alţii: într-o situaţie deosebit de critică, atunci când însăşi existenţa colectivităţii
este în joc, sunt abandonate divinităţile care asigură şi exaltă Viaţa în vremuri normale, pentru a-l
regăsi pe Zeul suprem. Există aici, dar numai în aparenţă, un mare paradox: divinităţile care au înlocuit
la popoarele primitive zeii de structură cerească, erau, precum Baal şi Astarte la evrei, divinităţi ale
fecundităţii, ale opulenţei, ale plenitudinii vitale, adică divinităţi care exaltau şi amplificau Viaţa, atât
cea cosmică - vegetaţia, agricultura, turme (animalele) - cât şi cea omenească. Aceste divinităţi erau în
aparenţă viguroase, puternice. Actualitatea lor religioasă se explică tocmai prin forţa lor, prin rezervele
lor vitale nelimitate, prin fecunditatea lor. Cu toate acestea, adoratorii lor, atât primitivii cât şi evreii,
aveau sentimentul că nici Marile Zeiţe şi nici zeii agrari nu-i puteau salva, nu le puteau asigura
existenţa în momente cu adevărat grele. Aceşti zeii şi zeiţe nu puteau decât să reproducă Viaţa şi s-o
sporească; mai mult încă, nu puteau îndeplini această funcţie decât în vremuri "normale"; deşi
stăpâneau în chip desăvârşit ritmurile cosmice, aceste divinităţi se dovedeau neputincioase în a salva
Cosmosul ori societatea omenească într-un moment de criză (criza "istorică" la evrei). Numeroasele
divinităţi care au înlocuit Fiinţele supreme au acumulat puterile cele mai concrete şi mai strălucitoare,
puterile Vieţii. Dar tocmai din această pricină s-au "specializat" în procreare, dar au pierdut puterile
mai "subtile", mai "nobile", mai "spirituale", ale Zeilor creatori. Descoperind sacralitatea Vieţii, omul
s-a lasat purtat de propria sa descoperire: s-a abandonat hierofaniilor vitale şi s-a îndepărtat de
sacralitatea ce transcende nevoile sale imediate şi zilnice."
Unii afirmă că Vechiul Testament ar conţine mitologii (vezi referinţa 1); acest lucru n-a făcut decât să
deschidă apetitul pentru studiul istoric al evenimentelor descrise de către Noul Testament, ca şi pentru
studiul ştiinţific al acestuia. S-a pus astfel problema istoricităţii personajului principal al Scripturilor,
anume Iisus Hristos, în acelaşi timp căutându-se şi originea, istoria, cărţilor care ne relatează cum un
zeu s-a făcut om pentru a suferi şi astfel prelua prin aceasta păcatele lumii. Ce ştim astăzi, este că Noul
Testament are o istorie cât se poate de prozaică şi tipică pentru astfel de documente. Astfel, relatările
despre Iisus e posibil, să fi existat pentru cel puţin o generaţie doar sub formă orală. Unii afirmă că
aceasta este sursa unor "multiplicităţi" şi "contradicţii" a Evangheliilor, idee negată de alţii.
Fragmentul Muratorian (circa 170 e.n după unii) arată care erau considerentele excluderii din canon a
"apocrifelor" [4]:
a) falsuri - texte care pretind că au fost scrise de vreun apostol, dar care nu sunt autentice;
b) prezenţa ereziilor în text, deci contradicţie cu textele acceptate deja;
În plus, tot din Fragmentul Muratorian reiese că învingătorii disputelor teologice nu acceptau intrarea
în canon a scrierilor doar pentru simplul motiv că aveau puterea s-o facă, fragmentul dând exemple
clare de literatură cu al cărui conţinut autorul fragmentului (şi tovarăşii lui) erau de acord, însă nu o
considerau ca făcând parte din canon.
Avem mărturii extrabiblice în ce priveşte istoricitatea lui Iisus, disputate de unii, acceptate de alţii:
Tacit (56 - 117 e.n, chestor, pretor, consul, senator, istoric roman) scrie în "Anale", cartea 15, capitolul
44:
Dar nici efort uman, nici generozitatea împăratului, nici înduplecarea zeilor nu a pus capăt
scandaloasei idei conform căreia incendiul ar fi fost ordonat. De aceea, ca să pună capăt zvonului,
Nero a substituit vina şi i-a pedepsit în cele mai neobişnuite feluri pe acei urâţi pentru faptele lor
ruşinoase, pe care mulţimea îi numea "creştini". Fondatorul acestui nume, Cristos, a fost executat în
timpul domniei lui Tiberiu de către procuratorul Pontiu Pilat. Ţinută în frâu pentru un timp,
superstiţia mortală a erupt nu numai în Iudeea, originea acestui rău, ci şi în oraş [Roma], unde toate
lucrurile oribile şi ruşinoase se întâlnesc una cu alta şi devin populare. De aceea, cei care au admis că
au aderat la ea au fost arestaţi, apoi pe baza informaţiilor date de ei o mare mulţime au fost
condamnaţi, nu atât pentru crima de a fi incendiat cât pentru ura faţă de rasa umană. Sfârşitului lor a
fost adăugată derâderea: erau acoperiţi cu piei de animale sălbatice sfâşiaţi până la moarte de câini;
sau erau crucificaţi, iar când ziua se termina, li se dădea foc ca să servească în chip de torţe.
Unii afirmă că textul reprezintă o interpolare, aducând următoarele argumente:
Prima menţiune a acestui pasaj la acest pasaj ar apărea în secolul al XV-lea, deşi până la această dată o
serie lungă de istorici creştini au abordat perioada persecuţiei creştinilor sub Nero: Tertulian,
Lactanţius, Severus, Eusebiu şi Augustine nu fac nicio referinţă la pasaj. Alţii spun însă că Sulpicius
Severus (363 - 420 e.n.), aristocrat roman, senator, dedicat ulterior unei cariere ecleziastice, reproduce
aproape cu exactitate fraza în cauză (nemenţionându-l însă pe Tacit) evident înainte de secolul XV. [5]
Tot aceştia atrag atenţia că lipsa menţiunii acestui pasaj de către apologeţii creştini timpurii este un
argument al tăcerii, care nu ar indica în mod direct că pasajul nu exista atunci. Se argumentează de
exemplu că nici Pliniu cel Batran (23 - 79 e.n.), nu-l citează pe Strabo (64 î.e.n - 23 e.n), ceea ce nu
conduce la ideea că Strabo de fapt nu ar fi scris Geografia [6].
O posibilă explicaţie a tăcerii ar fi că apologeţii timpurii ar fi evitat menţionarea faptului că creştinii ar
fi fost acuzaţi de a fi incendiat Roma, altfel dând ocazia apariţiei unor noi acuzaţii din partea celor care
combăteau creştinismul, şi anume că creştinii ar fi fost într-adevăr autorii incendiului, şi că incendiază
oraşe.
Pe de altă parte, referitor la tăcerea lui Tertulian, în lucrarea lui Apologeticus toate citatele Tacitiene
provin din Istoriile lui Tacit, şi niciuna din Anale, ceea ce ar putea sugera că Tertulian nu dispunea de
Anale. În ce priveşte tăcerea lui Eusebiu (episcop al Cezareei, Palestina), se argumentează ca fiind
vorbitor de limba greacă (lucrările lui sunt în limba greacă), e posibil să nu fi fost familiar cu scrierile
lui Tacit, în latină.

Un alt argument în favoarea ideii că pasajul ar fi o interpolare este că el vorbeşte despre un Crist, care
înseamnă un Mântuitor, fără a preciza care anume: el nu specifică că e vorba despre un oarecare Iisus.
Un contra argument ar fi că oricum fiind vorba de Cristosul creştinilor, identificarea acestui personaj cu
Isus este evidentă de vreme ce creştinii mărturisesc că au un singur Mântuitor, pe Isus Cristos. În plus,
se mai argumentează că Tacit chiar dacă ar fi ştiut de numele de "Isus" nu l-ar fi menţionat în text
pentru că el explică de unde provine numele de "creştin", de la Cristos.

Se mai argumentează (de data această renunţând la ideea că pasajul ar fi o interpolare) că atunci când
Tacit vorbeşte despre istoria personajului întemeietor, Cristos, el o face reluând ce spuneau creştinii
despre el, nu din cercetare proprie sau surse oficiale, căci face eroarea de a-l numi pe Pontiu procurator,
în timp ce el a fost prefect… Un contra argument afirmă că dimpotrivă, nimic din text nu permite să se
ajungă la această interpretare. De remarcat că Tacit este considerat cel mai de frunte istoric al Romei,
egalul - daca nu superiorul - lui Tucidide; Encyclopædia Britannica opinează că el "se situează fără
tăgadă în cel mai înalt loc printre oameni ai literelor din toate timpurile". Tacit era un cercetător
meticulos care consulta frecvent documente scrise şi surse multiple. Astfel, se argumentează că atunci
când face o afirmaţie care nu se bazează pe vreo sursă documentară, ci din auzite sau din bârfe, el
indică acest lucru folosind cuvintele 'dicunt' sau 'ferunt', ceea ce nu se întâmplă în acest pasaj în care el
prezintă execuţia lui Cristos sub guvernarea lui Pilat drept un fapt. Faptul că Tacit îl numeşte pe Pilat
"procurator" şi nu "prefect" reprezintă într-adevăr o greşeală, deşi una minoră argumentează unii, de
vreme ce doar după 44 e.n., după ce moare regele Agripa, guvernatorii romani ai provinciei sunt numiţi
"procuratori", şi nu "prefecţi" cum erau numiţi până în 41 e.n. (de remarcat că Pilat încetează a fi
prefect în 36 e.n). [7] [8]

Se mai afirmă că vasta majoritate a erudiţiilor consideră pasajul ca fiind autentic, că stilul şi conţinutul
capitolului este tipic tacitean, că pasajul se încadrează bine în context şi că pasajul reprezintă finalitatea
necesară a întregii discuţii despre încendierea Romei, şi că pasajul ar corespunde stilistic cu modul
exprimare al lui Tacit [9]. Ceea ce ar explica faptul că acest pasaj nu este înlăturat din nicio ediţie
modernă a Analelor.
Josephus (37 - 100 e.n, supravieţuitor al conflictului romano-iudeu, devenit cetăţean roman, istoric
evreu) scrie în lucrarea lui "Antichităţi Iudaice" (21 volume, terminată în ultimul an al domniei
împăratului Domiţian):
Şi acum Cezar, auzind de moartea lui Festus, l-a trimis pe Albinus în Iudeea, ca procurator. Dar
regele l-a destituit pe Iosif din funcţia de mare preot, şi l-a investit ca succesor pe fiul lui Ananus, pe
care-l chema tot Ananus. Relatarea spune că acest Ananus senior se dovedise a fi un om foarte
norocos pentru că avea 5 fii care toţi au deţinut funcţia de mare preot, funcţie pe care el însuşi o
deţinuse mult timp, situaţie nemaiîntâlnită în cazul niciunui alt mare preot al nostru. Dar acest Ananus
junior, care, după cum spusesem mai înainte, a primit marea preoţie, era un om îndrăzneţ de fire, şi
foarte insolent; făcea parte deasemenea din secta Saducheilor, care sunt foarte rigizi în ai judeca pe
încălcătorii de lege, cei mai rigizi dintre toţi iudeii, aşa cum am văzut deja; de aceea, când Ananus se
văzuse ajuns în această poziţie, gândi că acum are ocazia [să-şi exercite autoritatea]. Festus era mort,
iar Albinus era pe drum; aşa că convoca sanhedrinul judecătorilor, şi i-a adus în faţa lor pe fratele
lui Isus, care era numit Cristos, şi al cărui nume era Iacob, şi pe alţii [sau pe tovarăşii lui]; şi după ce
a formulat acuzaţii împotriva lor ca fiind călcători ai legii, i-a dat să fie pietruiţi: dar în ceea ce-i
priveşte pe cei mai oneşti dintre cetăţeni, sensibili la încălcări ale legii, le-a displăcut ceea ce se
făcuse; ei au trimis deasemenea [solie] la rege [Agripa], dorind să-l roage să îi transmită lui Ananus
ca să nu mai acţioneze în acest fel, pentru că ceea ce deja făcuse nu se putea justifica; unii dintre ei au
plecat să-l întâlnească pe Albinus, el călătorind de la Alexandria, şi l-au informat că Ananus a comis o
ilegalitate convocând sanhedrinul fără consimţământul lui.
Unii consideră că acest pasaj conţine o interpolare, anume "care era numit Hristos". Asupra acestei
porţiuni care ar schimba total natura şi valoarea relatării dacă ar fi o interpolare, unii comentatori
afirmă că nu ar fi autentică. Însă acest pasaj este în general considerat ca autentic de către erudiţi [10].

Un alt pasaj, Testimonium Flavianum din scrierea lui Flavius Josephus, vorbeşte de asemenea de
"Cristos" însă este considerat drept o interpolare datorită limbajului folosit (conţine cuvinte nefolosite
de Josephus şi care în plus ar indica că Josephus ar fi fost creştin, când se ştie că nu era). Însă un studiu
recent argumentează că o variantă în limba greacă a acestei propoziţii exista în sec. IV: "Se credea
despre el că era Cristosul" [11]. Astfel, se presupune că textul original conţinea o referinţă la Cristos,
care mai târziu a fost umflată de copişti rezultând forma actuală.
În favoarea existenţei lui Isus Cristos se mai argumentează că niciunul din oponenţii din antichitate ai
creştinismlui, oricât de virulenţi să fi fost, nu au pus la îndoială existenţa lui Isus Cristos.
1."Dicţionar al religiilor", Mircea Eliade, Ioan P. Culianu, Humanitas, 1993, capitolul Religii dualiste,
pag. 136, afirmă caracterul mitologic al Vechiului Testament, vorbindu-ne de mitul Facerii.
Imperiul Bizantin
Imperiul Bizantin este termenul folosit în mod convenţional pentru a numi Imperiul Roman de limbă
greacă având capitala la Constantinopol, în Evul Mediu. În anumite contexte specifice, în mod obişnuit
atunci când se vorbeşte despre perioada de dinaintea căderii Imperiului Roman de Apus, Imperiul
Bizantin este numit şi Imperiul Roman de Răsărit. Nu există un consens în ceea ce priveşte data de
început a perioadei bizantine. Unii o plasează în timpul domniei lui Diocleţian (284-305) datorită
reformelor administrative pe care le-a introdus, care a împărţit împeriul în pars Orientis şi pars
Occidentis. Alţii plasează evenimentul în timpul domniei lui Teodosiu I (379-395) şi a victoriei
creştinismului împotriva pagânismului, sau, după moartea sa din 395, în momentul divizării Imperiului
în jumătăţile de vest şi de est. Alţii plasează această dată mai târziu, în 476, când ultimul împărat vestic,
Romulus Augustus, a fost forţat să abdice, astfel lasându-l pe împăratul din estul grecesc ca singur
împărat roman. În orice caz, schimbarea a fost graduală şi, până în 330, când împăratul Constantin I şi-
a inaugurat noua capitală, procesul de elenizare şi creştinare erau deja în curs.
Originea denumirii "Imperiul Bizantin"
Numele Imperiul Bizantin este un termen modern care era necunoscut celor care au trăit în vremurile de
glorie ale imperiului. Numele original al imperiului în limba greacă era Ρωμανία Romanía sau
Βασιλεία Pωμαίων Basileía Romaíon, o traducere din limba latină a numelui Imperiului Roman,
Imperium Romanorum. Termenul Imperiul Bizantin a fost inventat în 1557, la aproximativ un secol
după căderea Constantinopolului, de către istoricul german Hieronymus Wolf, care a introdus un sistem
de istoriografie bizantină în lucrarea sa Corpus Historiae Byzantinae, în scopul de a deosebi istoria
antică romană de istoria medievală greacă, fără a atrage atenţia asupra predecesorilor lor antici.
Standardizarea termenului nu a apărut până în secolul al XVII-lea, când autorii francezi precum
Montesquieu nu au început să-l popularizeze. Hieronymus a fost şi el influenţat de disputa apărută în
secolul al IX-lea între romei, (bizantini, aşa cum îi numim azi), şi francii, care, sub conducerea lui
Charlemagne, fondaseră un imperiu în vestul Europei şi, având sprijinul Papei, încercau să-şi
legitimeze cuceririle din Italia nerecunoscând vecinilor de la răsărit dreptul de a se numi romani.
Donaţia lui Constantin, unul dintre cele mai faimoase documente falsificate din istorie, a jucat un rol
de căpătâi în aceasta. Din acel moment a devenit o regulă în vest ca împăratul din Constantinopol să nu
mai fie numit normal "Imperator Romanorum" (Împărat al Romanilor), titlu care a fost rezervat
împăraţilor franci, ci "Imperator Graecorum" (Împăratul grecilor), iar ţara condusă de acesta din urmă
ca "Imperium Graecorum", "Graecia", "Terra Graecorum" sau chiar "Imperium Constantinopolitanus".
Aceste fapte au folosit ca precedente pentru Wolf, care a fost motivat cel puţin parţial, să reinterpreteze
istoria romană în termeni diferiţi.
Mai târziu, a apărut folosirea peiorativă a cuvântului bizantin.
Imperiul Bizantin poate fi definit ca o ţară multietnică, care s-a dezvoltat ca un imperiu creştin,
elenistic, şi şi-a încheiat istoria ca un stat greco-ortodox, un imperiu care a devenit o naţiune, aproape
de înţelesul modern al acestui termen.
În secolele care au urmat cuceririlor arabe şi lombarde din secolul al VII-lea, natura multietnică a
imperiului (dar nu multinaţională) a rămas prezentă, deşi părţile lui constituente din Balcani şi Asia
Mică aveau o populaţie preponderent grecească. Minorităţile etnice erau importante din punct de
vedere numeric, erau de religie eretică şi trăiau în special în apropierea frontierelor, armenii fiind cei
mai importanţi printre aceste minorităţi.
Bizantinii se numeau pe ei înşişi Ρωμαίοι – Romaioi care devenise deja un sinonim pentru Έλλην -
Elin, şi mai mult ca niciodată până atunci dezvoltându-şi o conştiinţă naţională, ca cetăţeni ai "Ρωμανία
", ("Romania", aşa cum se numea Imperiul Bizantin). Aceste realizări naţionaliste sunt reflectate în
literatură, în special în cântecele acritice, unde "ακρίτες–akrites", cetăţenii zonelor mărginaşe, de
graniţă, sunt slăviţi pentru luptele de apărare ale ţării împotriva invadatorilor, unul dintre cele mai
faimoase astfel de cântece fiind poetul epic Digenis Acritas.
Dispariţia oficială a statului bizantin în secolul al XV-lea nu a făcut să dispară imediat societatea
bizantină. Pe timpul ocupaţiei otomane, grecii au continuat să se definească atât ca Ρωμαίοι (Romaioi)
dar şi ca Έλληνες (Elines), o trăsătură care a rezistat până la începutul secolului al XX-lea şi mai
persistă încă în Grecia zilelor noastre, cu toate că Ρωμαίοι este folosit mai mult ca nume istoric şi nu ca
în trecut, ca un sinonim naţional.
Origini
Decretul lui Caracalla din 212, Constitutio Antoniniana, a extins cetăţenia romană şi la locuitorii din
afara Italiei pentru toţi bărbaţii adulţi din întregul Imperiu Roman, ridicând astfel populaţia din
provincii la un statut egal cu cei al Romei. Importanţa acestui decret este una mai degrabă istorică decât
politică. A pus bazele integrării, astfel încât mecanismele juridice şi economice ale statului să poată fi
aplicate de jur împrejurul zonei mediteraneene, aşa cum se întâmplase odinioară cu întreaga Italie.
Desigur, integrarea nu a avut loc uniform. Societăţile deja integrate cu Roma, aşa cum erau cea a
Greciei, au fost favorizate de acest decret, comparativ cu cele aflate la depărtare, prea sărace sau doar
prea diferite, aşa cum erau Brittania, Palestina sau Egiptul.
Divizarea imperiului a început cu instituţia tetrarhilor la sfârşitul secolului al III-lea prin reforma
împăratului Diocleţian, ca o instituţie care să asigure un control mult mai eficient al întinsului imperiu.
Reforma a divizat imperiul în două părţi, cu doi împăraţi domnind în Italia şi Grecia, fiecare fiind
coîmpărat pentru celălat. Această diviziune a continuat până în secolul al IV-lea, când Constantin cel
Mare a reuşit să devină singurul împărat al Imperiului Roman. Constantin a decis să găsească o nouă
capitală imperială şi a ales Bizanţul pentru acest scop.
Constantin a redenumit oraşul Noua Romă, dar capitala a fost denumită popular Constantinopol
(Κωνσταντινούπολις, Constantinoúpolis, adică Oraşul lui Constantin). Noua capitală a devenit centrul
administrativ al imperiului. Constantin a fost de asemenea primul împărat creştin. Deşi imperiul nu era
încă bizantin pe vremea lui Constantin, creştinismul avea să devină una dintre caracteristicile definitorii
ale Imperiului Bizantin, prin opoziţie cu păgânismul Imperiului Roman.
Un alt moment definitoriu al istoriei romane/bizantine a fost bătălia de la Adrianopol din 378.
Înfrângerea de la Adrianopol şi moartea împăratului Valens este o dată posibilă pentru împărţirea
lumilor în „antică” şi „medievală”. Imperiul Roman a fost împărţit mai târziu de succesorul lui Valens,
Teodosiu I, care a unit Imperiul în 392. În 395 el a reîmpărţit Imperiul între fii săi, Arcadius în est şi
Honorius în vest. Din acest moment se obişnuieşte să se numească cele două imperii ca "Imperiul
Roman de Răsărit" şi "Imperiul Roman de Apus".

Rezoluţii mai mari nu sunt disponibile.

Istoria timpurie
"Imperiul Roman de Răsărit" a fost în cea mai mare parte scutit de dificultăţile celor din vest în
secolele al III-lea şi al IV-lea, ("vezi şi Criza secolului al III-lea "), în parte datorită unui simplu fapt:
cultura urbană era mai bine stabilită în occident, şi invadatorii erau mai atraşi de bogăţia Romei. De-a
lungul secolului al V-lea, diverşi invadatori au cucerit partea de vest a imperiului, dar în răsărit au
reuşit cel mult să obţină un tribut. Teodosius II a extins zidurile oraşului Constantinopol, transformând
oraşul într-o fortăreaţa inexpugnabilă. împăratul Zenon a fost conducătorul părţii răsăritene a
imperiului în momentul în care vestul s-a prăbuşit în 476. Zenon a negociat cu goţii, reuşind să
îndepărteze pericolul unei invazii, lăsându-le însă controlul asupra jumătăţii de vest.
Harta Imperiului Bizantin în jurul anului 550. Zonele colorate în verde indică cuceririle pe durata
domniei Iustinian I.
În secolul al VI-lea, au început conflictele cu Imperiul Persan, slavii şi avarii. Crizele teologice, precum
chestiunea monofizismului, dominau de asemenea imperiul. Totuşi, Imperiul Roman de Răsărit nu şi-a
uitat rădăcinile occidentale. În timpul împăratului Iustinian I şi a genialului său general Belisarius,
imperiul a recucerit temporar unele dintre provinciile pierdute din occident, cucerind cea mai mare
parte a Italiei, nordul Africii şi sudul Spaniei.
Iustinian a modernizat anticul cod legislativ roman, dând noul Corpus Juris Civilis, deşi este de notat că
aceste legi erau încă scrise în limba latină, o limbă care devenise învechită şi puţin înţeleasă chiar şi de
cei care scriseseră noul cod de legi. În timpul domniei lui Iustinian, a fost construită Catedrala Sfânta
Sofia, în 537. Această catedrală avea să devină centrul vieţii religiose bizantine şi centrul creştinismului
ortodox. Secolul al VI-lea a fost şi o perioadă de înflorire culturală, (deşi Iustinian a închis
Universitatea din Atena), în care au creat artişti precum poetul epic Nonnus, poetul liric Paul
Taciturnul, istoricul Procopius din Cezareea şi filozoful Ioan Philoponos.
Iustinian le-a lăsat urmaşilor o visterie goală, în plus aceştia nu au fost în stare să facă faţă atacurilor
noilor valuri de invadatori. Lombarzii au invadat şi au cucerit cea mai mare parte a Italiei, avarii, şi mai
târziu bulgarii, au cucerit cea mai mare parte a Balcanilor, iar la începutul secolului al VII-lea, perşii au
invadat şi au cucerit Egiptul, Palestina, Siria şi Armenia. Perşii au fost învinşi şi teritoriile cotropite de
ei au fost recucerite de împăratul Heraclius cel Tânăr în 627. Dar apariţia neaşteptată a triburilor unite
de arabi, proaspeţi convertiţi la Islam, i-au luat prin surprindere pe bizantini, care erau epuizaţi de
eforturile uriaşe făcute în războaiele cu perşii. Arabii au cucerit toate provinciile sudice bizantine. Cea
mai grea înfrângere a bizantinilor a fost la Yarmuk, în Siria. Haraclius şi guvernatorul militar al Siriei
au răspuns greoi noii ameninţări, astfel Mesopotamia bizantină, Siria, Egiptul, şi Exarhatul Africa au
fost permanent încorporate în posesiunile musulmane, un proces care s-a terminat cu cucerirea
Cartaginei în 698. Lombarzii au continuat să se extindă în Italia, cucerind Liguria în 640, cea mai mare
parte a Exarhatul de Ravenna în 751, lăsându-le bizantinilor să controleze două regiuni restrânse în
„tocul” şi în „vârful cizmei” italiene.
Epoca elenistică
Ceea ce a pierdut imperiul în întindere teritorială, a câştigat în uniformitate. Heraclius a elenizat
complet imperiul prin impunerea limbii greceşti ca limbă oficială, terminând astfel cu tradiţiile latine şi
romane în imperiu. Limba latină în guvernare, titlurile latineşti precum Augustus şi ideea că imperiul
este unul cu Roma au fost rapid abandonate, permiţând imperiului să-şi câştige propria identitate. Mulţi
istorici au considerat schimbarea din timpul domniei lui Heraclius ca punctul de ruptură cu trecutul
roman al Bizanţului, şi obişnuiesc să numească imperiul ca "Bizantin" în loc de "Roman de Răsărit"
după această dată. Imperiul era de asemenea în mod clar diferit din punct de vedere religios faţă de
fostele teritorii imperiale din vestul Europei, deşi provinciile sudice bizantine practicau creştinismul
monofizit, spre deosebire de cele nordice, ortodoxe. Cucerirea de către arabi a provinciilor sudice a
făcut ortodoxia mai puternică în restul posesiunilor bizantine.
Constans II Bărbosul (641 - 668) a împărţit imperiul într-un sistem de provincii militare numite théme
pentru a face faţă permanentelor atacuri, în condiţiile în care viaţa urbană a intrat în declin, iar
populaţia Constantinopol a început să crească, transformând capitala în cel mai mare oraş din lumea
creştină. Încercările arabilor de a cuceri Constantinopolul au eşuat, în principal datorită superiorităţii
navale bizantine, dar şi datorită monopolului deţinut asupra misterioasei arme incendiare focul grecesc,
a zidurilor de apărare solide şi a priceperii unor împăraţi precum Leon al III-lea Isauricul (717 - 741)
sau Isaurienii (717 - 802). După respingerea atacurilor arabilor, imperiul a început să se refacă.
În ciuda faptului că imperiul a fost descris ca şubred de istoricul Edward Gibbon în secolul al XVIII-
lea, Imperiul Bizantin ar putea să fie caractierizat mai corect ca o supraputere militară în Evul Mediu
timpuriu, datorită cavaleriei grele (cataphract), folosirii clasei ţăranilor liberi ca bază de recrutare
pentru cavalerie, formidabilului sistem de apărare în adâncime (sistemul themelor), folosirii subsidiilor
pentru învrăjbirea inamicilor unii împotriva altora, dibăciei de a culege informaţii, dezvoltării
sistemului de baze logistice aprovizionate cu convoaie cu catâri, marinei sale (deseori insufiecient
finanţată), cât şi doctrinelor militare raţionale, care puneau accentul pe acţiunile secrete, efectul
supriză, manevre de învăluire şi deplasarea rapidă a unor forţe superioare numeric în momentul şi locul
ales de comandanţii bizantini
După asediul din 717, în care arabii au suferit pierderi colosale, Califatul Abbasid nu a mai reprezentat
niciodată o ameninţare serioasă pentru interiorul ţării. A fost nevoie de apariţia unei alte civilizaţii, cea
a turcilor selgiucizi, pentru a alunga în mod definitiv forţele imperiale din Anatolia estică şi centrală.
Secolul al VIII-lea a fost dominat de controversa iconoclastă. Icoanele au fost interzise de împăratul
Leon al III-lea Isauricul, ducând la revolte ale iconofililor/icondulilor pe întreg cuprinsul imperiului.
Mulţumită eforturilor împărătesei Irina, în 787 a fost convocat al doilea conciliu de la Niceea. Atunci a
fost afirmat că icoanele pot fi venerate dar nu şi idolatrizate. Irina a încercat şi o alianţa prin căsătorie
cu Charlemagne al Francilor, care ar fi dus la unirea celor două imperii, dar planul ei a eşuat.
Controversa iconoclastă a reapărut la începutul secolului al IX-lea, dar a fost rezolvată odată pentru
totdeauna în 843. Aceste controverse nu au ajutat în nici un fel la îmbunătăţirea relaţiilor cu biserica
romano-catolică şi Sfântul Imperiu Roman, care începeau să câştige tot mai multă putere.
Renaşterea macedoneană

După criza iconoclastă, Imperiul Bizantin a trecut printr-o nouă perioadă, una de înflorire, când familia
domnitoare a fost o familie de origine macedoneană. În această perioadă, imperiul a rezistat presiunilor
bisericii catolice pentru îndepărtarea Patriarhului Fotios I al Constantinopolelui, a cucerit controlul
asupra Mării Adriatice, părţi din Italia şi asupra celei mai mari părţi a teritoriilor stăpânite de bulgari.
Bulgarii au fost definitiv învinşi de Vasile II Bulgaroctonul în 1014, imperiul reajungând la Dunăre.
Imperiul a căpătat un nou aliat, (şi totuşi câteodată inamic), în noul stat vareg din Kiev, de la care
împăratul a primit o unitate de mercenari importantă, Garda Varegă.
În 1054, relaţiile dintre bisericile ortodoxă şi catolică au ajuns în faza crizei finale. Nu a existat
niciodată o declaraţie formală de separare instituţională, iar aşa numita Marea Schismă, (care a
culminat cu excomunicarea reciprocă), a fost de fapt rezultatul a secole de îndepărtare graduală între
cele două biserici. Din această separare s-au născut bisericile moderne Romano Catolică şi Ortodoxă
Răsăriteană.
Ca şi în cazul Imperiului Roman de Apus cu mult timp înainte, Imperiul Bizantin a intrat într-o
perioadă de dificultăţi generate de extinderea numărului marilor latifundii şi creşterea numerică a
aristocraţiei agricole, care submina sistemul de apărare al themelor. Imperiul a trebuit să facă faţa nu
numai inamicilor mai vechi: Sfântul Imperiu Roman şi Califatul Abbasid, dar şi unora mai noi.
Normanzii au încheiat expulzarea bizantinilor din Italia în 1071, datorită unei lipse aparente de interes a
bizantinilor de a trimite întăriri în zonă şi datorită atacurilor turcilor selgiucizi în Asia Mică, principala
zonă de recrutare a soldaţilor pentru armata imperială. După surprinzătoarea înfrângere a bizantinilor
conduşi de împăratul Romanos IV Diogenes de către sultanul turcilor selgiucizi, Alp Arslan, în bătălia
de la Manzikert din 1071, cea mai mare parte a provinciei Asia Mică a fost pierdută. În următorii zece
ani, Imperiul a scăzut considerabil, fiind cuprins de revolte interne şi atacuri externe.
Dinastia Comnen şi sfârşitul Imperiului Bizantin
După înfrângerea de la Manzikert o refacere parţială a puterii imperiului a fost posibilă în timpul
domniei împăraţilor din dinastia Comnen. Primul împărat al dinastiei a fost Alexios Comnen, viaţa şi
realizările lui fiind descrise de fiica sa, Ana Comnena, în lucrarea Alexiad. Împăratul a început să
refacă armata bazându-se pe sistemul donaţiilor feudale (pronoia) şi a eliberat o parte dintre teritoriile
cucerite de turcii selgiucizi. Eforturile lui pentru formarea unei alianţe cu Occidentul s-au materializat
în declanşarea primei Cruciade, care i-au permis să recapete controlul asupra Niceii. Următoarele
cruciade au dovedit un caracter din ce în ce mai controversat. Deşi nepotul lui Alexios, Manuel I
Comnen, a fost un prieten al cruciaţilor, nici una dintre părţi nu a putut uita excomunicarea reciprocă,
iar bizantinii au început să devină din ce în ce mai suspicioşi cu privire la intenţiile cruciaţilor romano-
catolici, care traversau neîncetat teritoriul imperial. Deşi cei trei împăraţi ai dinastiei Comnen ar fi
putut alunga turcii depăşiţi numeric, nu a fost niciodată în interesul lor să facă aşa ceva, deoarece
recucerirea Anatoliei ar fi însemnat împărţirea puterii imperiale într-o mai mare măsură cu aristocraţii
latifundiari, ceea ce ar fi micşorat puterea centrală. Pe termen lung ar fi salvat imperiul, dar recucerirea
întregii Anatolii nu a fost în interesul familiei Comnen.
Germanii din Sfântul Imperiu Roman şi normanzii din Sicilia şi Italia au continuat să atace imperiul în
secolele al XI-lea şi al XII-lea. Oraşele-stat italiene, cărora Alexios le acordase privilegii comerciale în
Constantinopol, au devenit ţinta sentimentelor antioccidentale. Veneţienii erau cei mai puţini iubiţi,
deşi corăbiile lor erau baza flotei bizantine. Turcii selgiucizi au rămas o ameninţare continuă, bizantinii
conduşi de împăratul Manuel fiind înfrânţi în bătălia de la Myriokephalon în 1176.
După moartea lui Manuel I, imperiul a reintrat în declin. Peste cinci ani de la moartea sa, Isaac II
Anghelos, un strănepot al lui Alexios I, a preluat tronul. Însă imperiul era prea slăbit: Regatul Maghiar
ocupă Croaţia şi Dalmaţia, Serbia se declară independentă, iar în 1186, doi fraţi, Asan şi Petru, se
răscoală împotriva imperiului şi creează Al Doilea Ţarat Bulgar. În Cipru, Isaac Comnen, strănepotul
lui Ioan II, se declară de asemenea independent, iar în Orient, imperiul cade sub loviturile turcilor
selgiucizi. Nici la Constantinopol, situaţia nu era mai roz. În 1195, fratele lui Isaac II, preia tronul. Însă
Isaac cere ajutorul veneţienilor, care mai întâi îi înscăunează fiul, iar apoi termină prin cucerirea
Constantinopolelui.
Frederic Barbarossa a încercat să cucerească Imperiul Bizantin în timpul celea de-a treia Cruciadă, dar
efectul cel mai devastator l-a avut a patra Cruciadă. Deşi scopul declarat a acestei cruciade era
cucerirea Egiptului, veneţienii au preluat controlul expediţiei, şi, datorită influenţei lor, cruciaţii au
cucerit Constantinopolul în 1204. Unul din conducătorii cruciadei, Baldovin de Flandra, a fost numit
împărat al Imperiului Latin de Constantinopol, un regat feudal efemer, dar care a slăbit grav Imperiul
Bizantin. În tot acest timp, Regatul Sârb a devenit din ce în ce mai puternic, reuşind să cucerească noi
teritorii şi formând Imperiul Sârb în 1346.
După 1204, unele familii au reuşit să se refugieze în diferite părţ ale imperiului:Familia Comnen, care
încă pretindea tronul, s-a refugiat în Trapezunt, unde cu ajutorul Georgiei, a cucerit mai toată coasta
Mării Negre din Anatolia; familia Ducas a ajuns în Epir, unde a creat Despotatul Epirului, care în timp
va fi cucerit de sârbi, bizantini, influenţat de latini şi în sfâriş ocupat de otomani; familia Lascaris a
ajuns la Niceea, recuperând ce mai rămăsese din Asia Mică, şi în 1261 ocupând Imperiul Latin şi
redevenind Bizanţ. Însă noul Imperiu, dând însă prea multă importanţă provinciilor europene, în
condiţiile în care provinciile asiatice ar fi trebuit să fie principala preocupare, a pierdut în timp toate
provinciile, cele asiatice în favoarea otomanilor, iar cele europene în favoarea sârbilor, bulgarilor şi
cruciaţilor. Pentru o perioadă, imperiul a supravieţuit numai datorită faptului că musulmanii erau prea
divizaţi pentru a organiza un atac cu sorţi de izbândă. Atunci însă când acest lucru s-a schimbat,
Imperiul Otoman a cucerit tot teritoriul bizantin, cu excepţia a câtorva oraşe porturi.
Veneţienii au creat de asemenea, pe lângă coloniile din Creta, Naxos şi Eubeea, şi unele state latine, la
început dependente de Imperiul Latin, precum Principatul de Ahaia sau Ducatul Atenei. Aceste state nu
au fost recucerite de Imperiul Bizantin (chiar dacă a încercat)
Bizantinii au cerut ajutorul occidentalilor, dar acesta nu a fost acordat decât în schimbul reunificării
bisericilor. Reunificarea bisericilor a fost legiferată, dar cetăţenii simpli ortodocşi nu au fost de acord
cu acceptarea romano-catolicismului. Au sosit în ajutor un număr de mercenari, dar multe puteri
occidentale au preferat să lase Bizanţul să moară şi nu au făcut nimic să-i împiedice pe otomani să
cucerească ultimele teritorii independente.
Constantinopolul a fost considerat la început un obiectiv prea greu de cucerit, dar, odată cu apariţia
tunurilor, zidurile, care fuseseră scutul inexpugnabil al oraşului timp de 1000 de ani, nu au mai oferit o
apărare corspunzătoare împotriva atacatorilor otomani. Sultanul Mehmed al II-lea a cucerit
Constantinopolul pe 29 mai 1453, după un asediu de două luni. Ultimul împărat bizantin, Constantin
XI Paleolog, a fost ultima oară văzut în viaţă intrând în luptă alături de civilii care apărau meterezele
oraşului. Mehmed al II-lea a cucerit de asemenea Despotatul Moreii, fostă colonie bizantină, în 1460 şi
Imperiul din Trapezunt în 1461.
Mehmed şi moştenitorii lui au continuat să se considere adevăraţii moştenitori ai Imperiului Bizantin,
până la dispariţia Imperiului Otoman de la inceputul secolului al XX-lea.
Între timp, rolul împăratului ca patron al bisericii ortodoxe a fost asumat de Marele Duce al Moscovei,
Ivan al III-lea. Nepotul său, Ivan al IV-lea a devenit primul ţar. Succesorii lor au acreditat ideea că
Moscova era moştenitorea de drept a Romei şi Constantinopolului, fiind pe drept o A Treia Romă.
Aceasta a fost o idee călăuzitoare în toată politica externă şi în acţiunile militare ale Imperiului Rus,
până la dispariţia sa la începutul secolului al XX-lea.
Moştenirea şi importanţa Imperiului Bizantin
Se spune că istoria este scrisă de învingători, şi cel mai bun exemplu este modul în care a fost tratat
Imperiul Bizantin în istorie: un imperiu urât de Europa Occidentală, aşa cum a fost arătat de jefuirea
Constantinopolului în timpul celei de-a patra Cruciade.
Secolul al XX-lea a adus o creştere a interesului istoricilor pentru înţelegerea imperiului şi a impactului
pe care l-a avut acesta asupra civilizaţiei europene. Contribuţiile la dezvoltarea culturii, ştiinţei şi vieţii
sociale a occidentului au fost recunoscute cu greu şi doar în ultima perioadă. Oraşul Constantinopol,
numit pe drept cuvânt "Oraşul-Rege", a fost o metropolă cu o importanţa majoră în Evul Mediu, pe
măsura importanţei pe care au avut-o Roma şi Atena în antichitate. Cultura bizantină reprezintă făra
nici o îndoială una dintre cele mai importante culturi ale lumii. Datorită poziţiei sale unice de
continuatoare a valorilor Imperiului Roman, există tendinţa de a fi ignorată de clasicişti dar şi de
medievaliştii occidentali. Şi totuşi, dezvoltarea culturilor vest europene, slave şi islamice nu poate fi
înţeleasă fără înţelegerea uriaşelor influenţe bizantine. Studiul istoriei medievale nu se poate face fără
înţelegerea lumii bizantine. De fapt, Evul Mediu este în mod tradiţional delimitat în timp de căderea
Romei în 476 şi căderea Constantinopolului în 1453.
Imperiul Bizantin a fost singurul stat stabil din perioada medievală. Capacitatea militară şi puterea
diplomatică au asigurat vestului Europei securitatea în faţa invaziilor devastatoare dinspre răsărit, într-
un timp în care regatele creştine vest-europene erau profund instabile şi incapabile să facă faţa unor
provocări militare majore. Bizantinii au apărat Europa de atacurile perşilor, arabilor, turcilor selgiucizi
şi, pentru o perioadă, de cele ale turcilor otomani.
În comerţ, Bizanţul a fost punctul terminus al Drumului Mătăsii. A fost cel mai important centru
comercial pentru cea mai mare parte, dacă nu cumva pentru toată perioada Evului Mediu. Căderea
Constantinopolului în 1453 a închis ruta terestră către Asia Mică şi a determinat ruinarea Drumului
Mătăsii. Aceasta a determinat o schimbare rutelor comerciale, căutarea unora noi fiind imboldul care a
dus la descoperirea Americilor de către Cristofor Columb.
Bizanţul a fost calea prin care cunoştinţele antichităţii au fost transmise lumii islamice şi celei
renascentiste. Renaşterea nu ar fi înflorit fără mulţimea de învăţaţi greci care au fugit în vest după
căderea imperiului şi fără preţioasele lor cunoştinţe. Influenţa teologică asupra vestului, în special prin
intermediul lui Thomas Aquinas, a fost profundă.
Imperiul Bizantin a fost cel care a răspândit creştinismul în Europa, chiar dacă se încearcă uneori să i se
limiteze influenţâ doar la lumea ortodoxă. Misionarii bizantini ortodocşi au creştinat diferitele popoare
slave şi alte popoare din Europa răsăriteană. Influenţa bizantină se simte şi în religia milioanelor de
creştini din Etiopia, Egipt şi din Georgia şi Armenia
Bizanţul ca entitate "mentală" a lăsat o adevărată moştenire în Europa, veritabilă ordine, tolerată de
Imperiul otoman. Spaţiul acesta spiritual care i-a supravieţuit în special în Europa de Sud-Est, a fost
numit de către Nicolae Iorga "Bizanţ după Bizanţ".
Bizanţ după Bizanţ
Conceptul istoric introdus de Iorga Bizanţ după Bizanţ defineşte continuitatea unităţii spirituale, sub
umbrela creştinismului ortodox a domnitorilor români, a popoarelor din Sud-Estul Europei pentru
aproape patru sute de ani, de la căderea Bizanţului (1453) până în prima parte a secolului al XIX-lea.
Domnitori români precum Ştefan cel Mare, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu au contribuit decisiv
la păstrarea unităţii spaţiului cultural bizantin printr-un sprijin consistent şi constant de tip financiar,
politic şi cultural acordat Patriarhiei de la Constantinopol şi mânăstirilor de pe cuprinderea spaţiului
Mediteranei orientale (de la Athos până la Ierusalim şi Alexandria). Trebuie, de asemenea, subliniat că
naţionalitatea fiecăreia dintre popoarele sud-Dunărene datorează foarte mult dreptului de a-şi mărturisi
credinţa ortodoxă sub oblăduirea Patriarhiei de la Constantinopol, în perioada otomană. Spaţiul acesta
al "Bizanţului după Bizanţ" este însă "colonizat" de către imperialismul rus începând cu sfârşitul
secolului al XVIII-lea, când Imperiul Ţarist, sub doctrina panslavismului, caută o înaintare cât se poate
de profană în spaţiul Balcanic, pentru controlul Strâmtorilor şi al spaţiului adiacent.