”A doua zi i-am spus că vreau să divorţăm. ...

Ea n-a reacţionat, ca şi cum s-ar fi aşteptat la asta sau ar fi

provocat totul, inconştient, cu purtarea ei.
Îmi sângera inima, fiindcă aşteptam să mă roage să nu plec. Dar ea părea calmă, resemnată… Atunci am fost
sigur că nu mă iubise niciodată, că fusesem doar un instrument pentru realizarea acelui vis nebun de a avea un
copil la nouăsprezece ani.
M-am ridicat, i-am dat un ultim sărut lung.., m-am dus la un hotel ieftin şi am aşteptat seară de seară să-mi
telefoneze ca să mă cheme înapoi, să o luăm de la capăt – eu eram dispus să trăim chiar şi ca până atunci dacă
trebuia, pentru că despărţirea mă făcuse să înţeleg că nimic nu era mai important decât soţia şi copilul meu.
După o săptămână am primit în sfârşit un telefon de la ea. Dar nu mi-a spus decât că-şi luase toate lucrurile şi că
nu voia să se mai întoarcă. … Au trecut două luni şi am semnat şi hârtiile.
Adevărata mea familie pleca pentru totdeauna. Iar familia în care m-am născut mă primea cu braţele deschise.
Imediat după despărţirea noastră şi după imensa suferinţă care i-a urmat, m-am întrebat dacă nu cumva fusese o
hotărâre greşită, inconsecventă, proprie oamenilor care au citit prea multe poveşti de dragoste în adolescenţă şi
voiau să repete cu orice preţ mitul lui Romeo şi Julieta. Când s-a mai potolit durerea – iar pentru asta nu există
decât un leac, trecerea timpului – am înţeles că viaţa îmi dăduse ocazia să întâlnesc singura femeie din viaţa mea
pe care aş fi fost în stare s-o iubesc. Fiecare clipă petrecută lângă ea meritase orice sacrificiu şi, în ciuda a tot ce
se întâmplase, aş fi repetat fiecare pas pe care-l făcusem.
Dar timpul, pe lângă faptul că-mi vindecase rănile, mi-a arătat ceva ciudat: este posibil să iubeşti mai multe
persoane de-a lungul vieţii. M-am recăsătorit, sunt fericit alături de noua mea soţie şi nu-mi pot închipui cum ar fi
să trăiesc fără ea. Asta nu mă obligă să renunţ la tot ce-am trăit, dar am grijă să nu încerc niciodată să compar
cele două experienţe: nu se poate măsura dragostea cum măsurăm un drum sau înălţimea unei clădiri.
Mi-a rămas ceva foarte important din relaţia mea cu ea: un fiu – cel mai mare vis al ei, după cum mi-a spus
înainte de a ne hotărî să ne căsătorim. Mai am un copil cu cea de-a doua soţie, şi acum sunt pregătit pentru toate
momentele paternităţii, bune sau rele, altfel decât am fost cu doisprezece ani în urmă.
La un moment dat, când m-am dus să-l iau pe Viorel ca să petreacă sfârşitul de săptămână cu mine, m-am
hotărât să-i pun întrebarea care mă frământase atâta: de ce fusese aşa de calmă când i-am spus că voiam să mă
despart de ea.
- Pentru că am învăţat să sufăr în tăcere toată viaţa, mi-a răspuns.
Şi numai atunci m-a îmbrăţişat şi a plâns toate lacrimile pe care ar fi vrut să le verse în ziua aceea.
……………………………………………………………………………

Totul e atât de simplu, şi-n acelaşi timp atât de complicat! Simplu, fiindcă e de ajuns să-mi schimb atitudinea: nu
voi mai căuta fericirea. De acum încolo sunt independentă, îmi văd viaţa prin propriii mei ochi şi nu prin ai
altcuiva. Pornesc în căutarea aventurii de a fi vie.
Complicat: de ce nu-mi caut fericirea, dacă am fost învăţată că e singurul scop care merită osteneala? De ce să
mă aventurez pe un drum de care alţii se feresc?
La urma urmei, ce e fericirea?
Dragoste, se spune. Dar dragostea nu a adus şi nici nu va aduce vreodată fericirea. Dimpotrivă, nu e decât
nelinişte, un câmp de luptă, nopţi nedormite, când ne întrebăm dacă e bine ce facem. Adevărata dragoste e
plămădită din extaz şi agonie.
Sau linişte. Linişte? Dacă ne uităm la natură, ea niciodată nu e liniştită. Iarna luptă cu vara, soarele şi luna nu se
întâlnesc niciodată, tigrul îl vânează pe om, omul se teme de câine, câinele o vânează pe pisică, ea-l vânează pe
şoarece, iar şoarecele îl sperie pe om.
Banii aduc fericirea. Foarte bine: atunci toţi oamenii care au destul cât să trăiască foarte bine ar putea să nu mai
muncească. Dar nu, ei continuă să se zbată şi mai mult, ca şi cum s-ar teme să nu piardă tot. Banul la ban trage,
asta e adevărat. Sărăcia poate aduce nefericire, dar contrariul nu e adevărat: bogăţia nu aduce neapărat fericirea.
Eu am căutat fericirea multă vreme de-a lungul vieţii – acum nu vreau decât bucurie. Bucuria e ca sexul; are
început şi sfârşit. Eu vreau plăcere. Vreau să fiu mulţumită – dar fericită? Nu mai cad în capcana asta.
Când sunt într-un grup de oameni şi îi provoc, folosindu-mă de una din întrebările cele mai importante, ei răspund
cu toţii: „Sunt fericit„.
Şi eu continui: „Dar nu doriţi să aveţi mai mult, să creşteţi în continuare?„ Şi toţi îmi răspund: „Bineînţeles„.
Şi insist: „Atunci nu sunteţi fericiţi„. Atunci schimbă vorba.
……………………………………………………………………………………

Singurul meu scop era să-i atrag atenţia… singurul motiv care mă împingea spre ea era o dragoste pe care n-o
acceptam, dar care continua să crească subtil şi devastator.
Eram mulţumit de universul meu, nu voiam să mă schimb deloc, deşi eram împins spre asta…
Încerca să fugă de motivul care o adusese acolo – profunda ei nesiguranţă o făcuse să iasă la atac în loc să
privescă în sine. Avea nevoie de un bărbat lângă ea şi – cine ştie? – poate că mă cerceta ca să vadă până unde
putea merge, folosind acele artificii feminine, ca să descopere dacă eu eram gata să fac orice pentru ea.
În prezenţa ei, existenţa mea părea să aibă o justificare. Oare asta voia să audă? Bine, o să i-o spun la masă.
Puteam să fac aproape orice, chiar să o părărsesc pe femeia cu care eram, dar nu aveam de gând să-mi arunc
cărţile…
- Vreau să-ţi spun ceva încă de când te-am vazut dansând atunci, la Sibiu. Este ceva ce îmi apasă sufletul din ce
în ce mai mult.
- Nu ştiu despre ce vorbeşti.
- Ba sigur că ştii. Vorbesc despre o iubire pe care am descoperit-o acum şi pe care fac tot ce-mi stă în putinţă s-o
distrug înainte de a apuca să se arate. Aş vrea s-o primeşti; este puţinul pe care-l am din mine însumi, dar nu-mi
aparţine. Acest puţin nu este exclusiv al tău, mai există cineva în viaţa mea, însă aş fi foarte fericit dacă l-ai
accepta aşa cum este. Un poet arab, Khalil Gibran, spune: E bine să dai când cineva cere, dar e mult mai bine să
poţi oferi tot aceluia care n-a cerut nimic.
- Dar există vreun lucru care se pote păstra? Tot ce avem va fi dăruit înr-o bună zi. Copacii oferă pentru a
continua să trăiască, fiindcă a păstra înseamnă a pieri.
- Dar meritul cel mai mare nu e al celui care dăruieşte, ci al celui care primeşte fără a se simţi dator. Omul dă
puţin atunci când nu are decât bunuri materiale; dar oferă mult atunci când se dăruieşte pe sine.
- ……………………………………………………………………………………………….

- El mă iubeşte?
- Întrebarea dumitale nu e corectă. Dumneata trebuie să ştii dacă poţi să dăruieşti iubirea de care el are nevoie.
Şi ce s-o întâmpla, ce nu s-o întâmpla, oricum vei fi la fel de mulţumit. Să te ştii capabil de iubire este de ajuns.
Iar dacă n-o să fie el, o să fie altul. Dacă dumneata ai descoperit un izvor, lasă-l să ţâşnească şi îţi va umple
viaţa. Nu încerca să stai la distanţă ca să fii pe teren sigur şi să vezi ce se întâmplă; nici nu încerca să obţii
certitudini înainte de a face un pas. Ce vei da, aia vei primi – deşi de multe ori vine de unde nici nu te aştepţi.
................................................................................................

- Deci, sunt sau nu înşelat?

… Pentru mine, dragostea umple totul. Nu poate fi dorită, fiindcă este un sfârşit în sine. Nu poate înşela, pentru
că nu este legată de posesie. Nu poate fi ţinută închisă, pentru că este ca râul şi va trece peste zăgaz. Cine
încearcă să întemniţeze dragostea trebuie să o despartă de izvorul care o alimentează, dar atunci apa pe care a
reuşit s-o strângă va fi stătută şi sălcie.
……………………………………………………………………………………………….

- Într-o zi, când lucram, mi-am dat seama că aveam în faţa mea un simbol. Primeam metal neprelucrat şi trebuia
să fac din el piese pentru automobile, pentru maşini agricole, ustensile de bucătărie. Cum se face asta? Mai întâi,
încing bucata de metal la o căldură infernală, până ce devine roşie. Imediat, apuc ciocanul cel mai greu şi lovesc
fără milă de multe ori, până ce piesa capătă forma dorită. Apoi o scufund într-un cazan cu apă rece şi tot atelierul
se umple de aburi, în timp ce piesa pocneşte şi ţipă din cauza schimbării bruşte de temperatură. Trebuie să repet
acest proces până reuşesc să fac o piesă perfectă: o singură dată nu e de ajuns.
Fierarul făcu o pauză lungă, îşi aprinse o ţigară şi continuă:
- Uneori metalul care-mi ajunge în mână nu rezistă la tratament. Căldura, loviturile de ciocan şi apa rece îl umplu
de crăpături. Iar eu ştiu că n-o să devină niciodată o lamă bună de plug sau un ax de motor. Şi atunci îl iau pur şi
simplu şi-l arunc în grămada de fier vechi pe care ai văzut-o la poarta fierăriei.
După o altă pauză, fierarul adăugă:
- Ştiu că Dumnezeu m-a aşezat în focul suferinţelor. Am acceptat loviturile de ciocan pe care mi le-a dat viaţa, şi
uneori mă simt la fel de rece şi nesimţitor ca apa care provoacă suferinţă oţelului. Dar nu cer decât un singur
lucru: „Dumnezeule, nu mă lăsa până ce nu voi fi reuşit să iau forma pe care o aştepţi de la mine. Încearcă cum
crezi că e mai bine, câtă vreme ai să doreşti, dar nu mă arunca în grămada de fier vechi a sufletelor„.

P.S.: Cu multă vreme în urmă am extras nişte citate, paragrafe deja, dintr-o carte dragă sufletului meu. La acel
moment nu a existat un scop în sine al acelui demers, însă iată că acum şi aici îşi dovedeşte utilitatea. Utilitatea
pentru cei ce, poate, vor rezona cu pasajele pe care le-am postat. Nu voi deconspira numele autorului, însă
bănuiesc că este vorba de acelaşi autor cu cel citat şi de tine, Tristan, şi ale cărui "povestiri" le-am citit în
majoritatea, dar nu în integralitatea lor (încă). Mai mult, nu doresc ca prejudecăţile unora legate de numele a
Mi-am dat seama că deţine această calitate, abia după ce am cunoscut câţiva oameni din jurul lui. Când l-am
cunoscut mai bine, am cedat prompt acelei emanaţii fascinante. Avea un Midas touch emoţional de o anvergură
surprinzătoare.

Despre Midas, citisem în copilărie.Regele Mygdoniei

i-a fost de mare ajutor unui discipol de-al lui Dyonisos, iar zeul, ca răsplată, i-a acordat privilegiul împlinirii unei
dorinţe. În nesăbuinţa lui, Midas şi-a forţat norocul, cerând să-i împlinească visul de a transforma în aur tot ce
atingea. Bucuria a durat doar până la descoperirea efectului nefast al atingerii unor fructe apetisante, care se
transformau imediat în metal nobil. Când s-a văzut condamnat la moarte prin înfometare, l-a implorat pe zeu să-i
retragă harul dăruit.

Prin anii de avânt ai bursei americane, sintagma a devenit populară printre acei brokers de pe Wall Street, care,
aparent, nu greşeau niciodată în alegerile făcute, îmbogăţindu-şi astfel necontenit clientela.
Privilegiul atingerii unui suflet uman ne este dat rar. Nu confund astfel de evenimente cu micile lupte de orgolii
care ne erodează sentimentele şi ne lasă slăbiţi, labili, descoperiţi. Mă gândesc la acele atingeri care ne
transformă, benefic, în altceva decât ceea ce-am fost.

Noaptea era pe sfârşite când, cu ani în urmă, l-am auzit prima oară spunând „Majoritatea oamenilor trăiesc în
aşteptare. În aşteptarea clipei când viaţa începe cu adevărat. Punctul de unde fericirea va curge ferm, aproape
vizibil, fără ezitare, fără vreo îndoială. Amână acest început cu decizii de tot felul. „După ce mă mut în casă
nouă…, după ce îmi cumpăr maşină…, după ce termin facultatea…, după ce îmi găsesc un job nou etc.” Totul
este împins într-un viitor parşiv, care promite doar speranţa, fără să dea vreo garanţie. De ce amânăm să ne
trăim viaţa până când întâlnim în sfârşit viaţa? După scufundarea acestei idei în lacul gândurilor, parcă vedeam în
minţile prietenilor mei valurile concentrice care se îndepărtau spre maluri mai mult sau mai puţin îndepărtate.
Fiecare dintre noi încerca să ancoreze fraza de realitatea care i se părea relevantă.

Nu ştiam prea multe despre el. Era un caracter care hotărâse să-şi trăiască viaţa după o axiomă personală şi
care refuza ideea că a poseda ceva parţial ar fi mai mult decât nimic. Singularitatea lui era mai puţin evidentă în
conversaţii, doar felul în care îşi alegea prietenii sau femeia iubită lăsau să se înţeleagă opoziţia faţă de orice se
putea numi general sau comun.
N-am încercat să aflu cum îşi câştiga existenţa şi cu cine îşi petrecea nopţile, dar îl ascultam cu plăcere, pentru
că nu încerca să convertească pe nimeni. Privea adânc şi cu multă căldură la omul care ieşea în calea lui şi avea
întotdeauna în buzunar un cec în alb, pe care-l dădea fără vreo ezitare. Foarte puţini, din cât am auzit, au
încercat să-l încaseze. Povestea doar din amintiri şi nici atunci nu eram sigur dacă vorbeşte despre el însuşi, din
trecutul lui, sau despre alţii.
„Dacă vrei să trăieşti intens, trebuie să fii liber. Dar, atenţie, libertatea adevărată e un salt fără plasă de siguranţă
pusă cu abilitate dedesubt. Libertatea e riscantă şi poate să atingă deseori nefericirea”. M-a învăţat unele lucruri,
dar cred că cel mai preţios cadou a fost fraza: „Indiferent de alegerea ta, eu te voi susţine în decizia luată”, care a
fost şi cea mai curată dovadă de prietenie.
Deşi permitea celor pe care-i simţea apropiaţi să-şi deschidă conturi în inima lui, nu căuta să se reflecte în ei.
Dacă cineva povestea exaltat vreo experienţă personală, trăită prin intermediul sau cu ajutorul cuiva, era
circumspect şi, uneori, chiar critic. „Fereşte-te de orice guru care îţi vinde credinţa unui răspuns final la
problemele existenţei. Orice guru care nu este fericit şi care, după părerea ta, nu are o viaţă echilibrată, merită să
fie linşat de propriii lui discipoli. Orice guru binefăcător poate fi identificat ca atare după gradul de toleranţă faţă de
opinia ta. Un mentor sau un guru care te iubeşte cu adevărat nu-ţi va cere nimic în schimb – nici admiraţie, nici
dragoste sau devotament. Îţi va cere să fii tu însuţi şi să-ţi trăieşti intens scenariul pe care viaţa ţi l-a pus în primul
scutec.”
Îmi plăcea să-l provoc la discuţii despre emoţii, despre diferenţele dintre bărbaţi şi femei, mai mult ca să-i savurez
adâncimea reflecţiilor. Odată, m-a contrariat cu o frază simplă care, la început, mi s-a părut naivă:
– Farmecul sau magicul într-o iubire depinde, în mare măsură, de gradul de creativitate emoţională a
ingredientului uman.
– Dar cum poţi evalua procentul de creativitate dintr-o persoană?, l-am întrebat.
– Întreab-o care a fost ultima situaţie în care a făcut un gest deosebit, dar dezlegat de orice motiv anume, faţă de
cineva drag, cineva special, a răspuns zâmbind, şi a continuat:
– Magia unei iubiri, deşi poate părea efemeră, are nişte aspecte palpabile asemănătoare unei părţi a corpului
uman. Îşi caută mereu un suport de unde să pornească în altă explorare, mai departe. Magicul e visul
cotidianului.
– Vrei să spui că dragostea are nevoie doar de magic ca să se menţină?, l-am chestionat, mânat de îndoieli.
– O dragoste adevărată este întotdeauna pregătită pentru surprize, pentru schimbare. Este suficient de fluidă să
prindă noul în gingăşia unei îmbrăţişări măiestre şi să-l integreze în mod ideal în propria-i structură. Este
permanent deschisă pentru propria-i renaştere, ca o eternă pasăre Phoenix care se reface din cenuşa
abandonată de fiecare stadiu evolutiv. Cred că ăsta este magicul dat de creativitate.
– Magicul îl poţi zămisli doar cu o parteneră adevărată,i-am răspuns, gândindu-mă la ultimele cupe de magie
sorbite în prezenţa unei femei.
– Depinde de femeie şi depinde de bărbat, deşi fiecare are capacitatea necesară pentru asta, a încheiat el,
lăsând deschise uşile interpretărilor.

– Ştiţi că putem împărţi bărbaţii în patru categorii, spuse el cu o altă ocazie, zâmbind şi privind la fetele care ne
însoţeau.
– Prima ar fi „pietre de pavaj”, a căror singură contribuţie existenţială este că facilitează traversarea unei nopţi, a
unei săptămâni sau a unei perioade de care nu vrei să-ţi aminteşti. Apoi este grupa numită „borne kilometrice”,
după care poţi să măsori distanţa de unde ai plecat, precum şi evoluţia sufletească. Cei din categoria „faruri
marine” sunt rari; după ei se ghidează o femeie prin apele periculoase ale vieţii. Cea mai efemeră şi cunoscută de
foarte puţini este aşa-zisa grupă a „stelelor polare”. După aceştia femeile se pot orienta, ei sunt companioni de
drumeţie în căutarea sinelui. Ei nu cer prea mult şi dau totul.
– Şi cum poate un bărbat să-şi îmbunătăţească poziţia, să treacă de la o grupă la alta?, l-am întrebat, încercând
să-mi găsesc nişte coordonate de referinţă între caldarâm şi reflecţia stelelor în balta aceleiaşi zone pavate.
– Asta nu poţi s-o defineşti tu ca bărbat, a zis el, poţi eventual s-o iscodeşti pe ea.
– Bine, bine, dar apartenenţa la una dintre aceste grupe, ce ne este dată de femei, variază în timp şi depinde de
starea sufletească, am intervenit, privind în jur.
– Oricum, majoritatea bărbaţilor sunt pietre de pavaj, a fixat M. imaginea ataşată celui mai mic numitor comun
masculin, verbalizând în acelaşi timp şi gândurile care se învârteau prin minţile doamnelor prezente la masă.
– Hai să fim de acord cu realitatea unei egalităţi între defectele celor două sexe, a zis el, şi, apoi, a continuat:
– Dacă vrei o minune, încearcă în primul rând să fii tu însuţi una în viaţa cuiva. Iar dacă ai impresia că nici un
bărbat nu te merită, că eşti bună, foarte bună, prea bună, ar fi cazul să mai cobori de pe armăsarul aroganţei sau,
măcar, să-i verifici originea. Ai putea fi surprinsă să vezi că e troian şi că pântecul îi este plin de îndoieli care îţi
macină sufletul, a încheiat, fără cea mai mică undă de răutate, privind la cuburile de gheaţă care irizau ginul din
pahar.
– Dar asta este la fel de valabil şi pentru bărbaţi, am intervenit plin de avânt democratic.
– Desigur că este valabil. Oricum, nimeni nu este mai presus de smerenie, mai ales călare. La urma urmei, asta
este forma de maximă puritate, nu-i aşa?, a spus el, lovindu-mă amical pe umăr şi aducându-mi aminte, printr-un
zâmbet, de o temă discutată cu un timp în urmă.

Aşa ne atingea el miezul uman, pe nesimţite, fără să încerce cu adevărat, ne făcea să ne simţim mai buni, mai
altfel, mai... nici nu ştiu cum să spun. Întotdeauna plecam de la astfel de întâlniri cu gândurile şi sufletele răvăşite,
pline de aşteptări neclare. Odată, l-am întrebat dacă era conştient de responsabilitatea pe care şi-a asumat-o,
atingând acest nucleu esenţial. Mi-a răspuns, cu aceeaşi candoare cu care ne obişnuise de-a lungul anilor:
– Încerc să umblu pe vârfuri şi să nu modific nimic, iar dacă s-a produs vreo schimbare, este rezultatul naturii
fiecăruia. Eu nu am preluat nici un fel de responsabilităţi. Nimeni nu are acest drept, iar asumarea unor
răspunderi de acest fel e un semn de mare aroganţă. Oricum, fiind la fel de vulnerabil ca fiecare dintre voi, nu fac
altceva decât să respect şi să cer să fiu respectat. Adevăratele învăţături despre noi înşine le dobândim, de cele
mai multe ori, singuri, descoperindu-le adânc în esenţa noastră.

Cu toată imensa afecţiune pe care o trezise în noi toţi, nu pot să-i iert plecarea definitivă. Într-o zi însorită de mai,
şi-a luat iubita de mână şi au dispărut în Tibet. N-am mai auzit de ei vreodată.
utorului să afecteze cumva farmecul acestor mici crâmpeie de viaţă.