1.

Teoria generală a dreptului în sistemul ştiinţelor juridice

Consideraţii generale
Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea dreptului, ea oferă o
introducere generală în problematica dreptului, fără de care studiul ştiinţelor particulare ale dreptului
nu ar fi posibil şi nu ar asigura studentului o viziune de ansamblu asupra fenomenului juridic.
Teoria Generală a Dreptului trebuie să ofere o viziune generală asupra fenomenului juridic, ea
trebuie să constituie pentru cel care studiază dreptul un cadru naţional menit să asigure trecerea de la
general la particular în studiul de caz şi să revalorifice datele realităţii dreptului şi ale practicii juridice
în procesul elaborării şi aplicării dreptului.
Din punct de vedere juridic, termenul drept este utilizat pentru a desemna dreptul obiectiv,
dreptul pozitiv, dreptul subiectiv, dreptul natural, dreptul intern, dreptul internaţional sau ştiinţa
dreptului.
Prin drept obiectiv vom înţelege ansamblul normelor juridice emise într-o societate dată. În
viziunea lui Jean-Louis Bergel, dreptul obiectiv reprezintă ansamblul regulilor care reglementează
viaţa socială şi a căror respectare este garantată de puterea publică.
Dreptul pozitiv este o parte componentă a dreptului obiectiv şi el cuprinde totalitatea
normelor juridice care sunt în vigoare la un moment dat într-o anumită societate.
Dreptul subiectiv reprezintă o facultate sau o prerogativă umană protejată de lege. Dreptul
subiectiv este consecinţa interacţiunii dintre dreptul obiectiv, care prin normele sale, statuează drepturi
şi obligaţii şi posibilităţile reale ale individului de a beneficia de aceste prevederi abstracte ale normei
de drept. În esenţa sa, dreptul subiectiv este un procedeu juridic de ocrotire a intereselor umane ce cad
sub incidenţa dreptului pozitiv.
Dreptul natural reprezintă o concepţie doctrinară care susţine că există o ordine a relaţiilor
umane, distinctă de dreptul pozitiv, superioară, absolut validă şi justă, datorită faptului că emană de la
natură, din raţiunea umană ori din voinţa lui Dumnezeu. Dreptul intern este dreptul obiectiv al unei
colectivităţi juridice.
Dreptul internaţional reprezintă şi el dreptul obiectiv creat pe baze consensuale între
subiecţii dreptului internaţional.
Ştiinţa dreptului sau ştiinţele juridice reprezintă dimensiunea cognitivă a fenomenului juridic.
Prin intermediul ştiinţei dreptului, fenomenul juridic este studiat şi pus în evidenţă, el este definit şi
raportat la realităţile sociale şi naturale în care se nasc şi există, influenţându-le şi suportând influenţele
acestora.
Dreptul, în viziunea teoriei sale generale, trebuie să determine o anumită ordine socială, să
reglementeze relaţiile sociale şi să asigure realizarea valorilor morale şi sociale promovate de
autorităţile publice.

2. Ştiinţele juridice particulare

Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare
Ştiinţele juridice particulare sunt discipline ştiinţifice care au ca obiect de studiu fenomenul
juridic specific unei anumite ramuri de drept.
Între Teoria Generală a Dreptului şi ştiinţele juridice particulare există o strânsă legătură.
Aspectele ridicate de ştiinţele juridice particulare se întemeiază în conceptele Teoriei Generale a
Dreptului, după cum şi acestea stau la baza fundamentării conceptelor ştiinţelor particulare.
O categorie distinctă de ştiinţe care îşi propun să studieze fenomenul juridic o constituie
ştiinţele juridice istorice. Aceste ştiinţe îşi propun să investigheze istoria dreptului la nivel global
(istoria generală a dreptului) sau a fenomenului juridic dintr-o anumită ţară (istoria dreptului naţional).
Un loc aparte în sistemul ştiinţelor juridice revine ştiinţelor auxiliare, care fără a fi
determinante prin conţinutul lor normativ, au o deosebită importanţă în cunoaşterea fenomenului
juridic. În această categorie intră: criminologia, criminalistica, medicina legală, statistica judiciară,
logica juridică etc.

1
 3. Trăsăturile norma juridice
În cadrul normelor sociale, norma juridică are anumite trăsături specifice, pe care nu le întâlnim
la celelalte categorii de norme. Aceste trăsături specifice individualizează şi permit identificarea
normei juridice în cadrul normelor sociale.
a. Respectarea normei juridice este asigurată de coerciţia statală. Spre deosebire de celelalte
norme sociale a căror respectare vine din interiorul fiinţei umane, supunerea faţă de comandamentul
normei juridice este impusă din exterior. Respectarea normei juridice este generată de intervenţia forţei
coericitive a puterii publice. Dacă scopul normei juridice este de a constitui o ordine juridică, apărarea
acestei ordini revine celui care a creat norma juridică, respectiv statului.
b. Norma juridică are o finalitate proprie. Normele sociale au finalităţi proprii. Astfel,
normele religioase îşi propun să inducă în comportamentul uman comandamente care vin de la
Dumnezeu. Normele morale vizează realizarea perfecţiunii umane. În schimb, normele juridice îşi
propun să instituie o bună organizare a vieţii sociale, care să dea satisfacţie imperativului apărării
drepturilor şi intereselor particulare, fundamentul esenţial al înfăptuirii justiţiei.
În pofida deosebirilor dintre normele juridice şi celelalte norme sociale, adeseori acţiunea lor
este complementară sau identică. De altfel, sincretismul normelor sociale, acţiunea lor concentrată
reprezintă o garanţie a realizării unei ordini sociale coerente.

4. Structura normei juridice

Norma juridică este alcătuită din ipoteză, dispoziţie şi sancţiune. Aceste trei elemente se află
într-o strânsă interdependenţă, ceea ce face ca ele să fie considerate elementele structurale ale normei
juridice.
Ipoteza este acel element structural al normei juridice care stabileşte împrejurările în care
acţionează norma juridică, respectiv dispoziţia şi sancţiunea. Legiuitorul, atunci când formulează o
normă juridică, el stabileşte un ansamblu de împrejurări, în prezenţa cărora trebuie urmată o anumită
conduită. În caz contrar, urmează a se aplica sancţiunea normei juridice.
Dispoziţia normei juridice ordonă o anumită conduită în împrejurările stabilite în ipoteză. Se
poate spune că dispoziţia normei juridice stabileşte regula de conduită propriu-zisă pe care subiectele
de drept urmează să o urmeze în condiţiile date.
Sancţiunea normei juridice reprezintă consecinţa pe care o produce nerespectarea dispoziţiei.
În cazul infracţiunii de furt, sancţiunea normei juridice o constituie o pedeapsă privativă de libertate
sau o amendă penală.

5. Clasificarea sancţiunilor juridice

În funcţie de apartenenţa normei juridice la o anumită ramură de drept, vom distinge între
sancţiuni civile, sancţiuni penale, sancţiuni administrative, sancţiuni financiare şi sancţiuni
disciplinare.
În conformitate cu criteriul naturii lor, sancţiunile pot viza patrimoniul, persoana, actele
juridice sau drepturile. În rândul sancţiunilor privitoare la patrimoniu intră confiscarea, amenzile etc.
În schimb, privarea de libertate este o sancţiune care se referă la persoană. Nulitatea relativă sau
absolută este o sancţiune care priveşte actele juridice. Sancţiunile privitoare la drepturi au în vedere
restrângerea exerciţiului cestora, decăderea etc.
În raport cu gradul de determinare, sancţiunile pot fi determinate şi relativ-determinate. În
primul caz, sancţiunea este stabilită cu toate elementele sale de identificare de către legiuitor, fără a
lăsa la îndemâna celui care aplică legea vreo posibilitate de manevră. De exemplu: nulităţile. Acestea
sunt sancţiuni determinate prin voinţa exclusivă a legiuitorului.
Un alt criteriu de clasificare a sancţiunilor are în vedere caracterul alternativ sau cumulativ al
sancţiunilor. Sunt sancţiuni alternative acele sancţiuni care dau posibilitatea celui care aplică norma
juridică să aleagă între două sau mai multe sancţiuni. De regulă, sancţiunile alternative se întâlnesc în
dreptul penal şi în dreptul contravenţional.
Sancţiunile cumulative sunt acele sancţiuni care intervin în cazul în care norma juridică
prevede pentru încălcarea dispoziţiei sale două sau mai multe sancţiuni. Astfel de sancţiuni întâlnim în

2
cazul normelor penale sau contravenţionale care pentru aceeaşi faptă prevăd o sancţiune principală
(amenda) şi una complementară (confiscarea bunului care a fost produs prin săvârşirea contravenţiei).
Definiţia normei juridice. Prin normă juridică se înţelege o regulă de conduită obligatorie, cu
caracter general şi abstract a cărei respectare este asigurată de puterea publică.

6. Clasificarea normelor juridice

Apartenenţa normelor la una sau alta din ramurile dreptului. Din acest punct de vedere, vom
distinge norme juridice civile, norme juridice penale, norme juridice de drept constituţional, norme
juridice de drept administrativ etc.
Criterii de clasificare a normelor juridice
a) Tehnica de redactare dispoziţiei normei juridice. În raport cu acest criteriu distingem
norme juridice imperative, permisiune şi supletive.
În cazul normelor juridice imperative, dispoziţia acestora impune o conduită univocă în
împrejurările stabilite în ipoteză. Dacă această conduită univocă obligă la săvârşirea unei acţiuni
suntem în prezenţa unei norme juridice onerative.
Opusul normelor onerative îl constituie normele juridice prohibitive. În această situaţie,
dispoziţia normei juridice interzice o anumită conduită în împrejurările stabilite de ipoteză. Sunt norme
prohibitive normele dreptului penal care interzic săvârşirea unor fapte penale, cum ar fi omorul, violul,
tâlhăria, calomnia, trădarea etc.
Normele permisive reprezintă o categorie distinctă de norme juridice care lasă la latitudinea
subiectului de drept alegerea conduitei în împrejurările date în ipoteză. Sub aspect tehnic, normele
permisive au dispoziţia redactată într-o formulare neunivocă, el lasă la îndemâna subiecţilor de drept o
alternativă, acestea putând opta pentru una sau alta din variantele de conduită posibile.
Normele supletive sunt norme juridice apropiate de cele imperative în sensul că dispoziţia
acestora este la fel de univocă, numai că ele intervin doar în cazul în care părţile nu şi-au manifestat
opţiunea în situaţia în care trebuiau să dea curs unei norme permisive.
b) Criteriul structurii normei juridice. După cum vom găsi sau nu în structura normei juridice
toate cele trei elemente - ipoteză, dispoziţie şi sancţiune, vom avea norme juridice complete sau
incomplete.
Normele juridice complete sunt acele norme care au în redactarea lor dată de legiuitor atât
ipoteză, cât şi dispoziţie şi sancţiune.
Normele incomplete sunt acele norme care nu au toate elementele structurale. În cazul unor
astfel de norme, lipseşte un element structural. În categoria normelor incomplete întâlnim norme de
trimitere şi norme în alb.
Normele de trimitere sunt acele norme al căror element structural absent din textul legislativ îl
vom găsi în altă parte a actului normativ sau în alt act normativ. De regulă, în cazul normelor de acest
gen, trimiterea se face la un alt articol sau la alt act normativ în care este prevăzută sancţiunea normei
juridice respective.
În cazul normelor în alb, legiuitorul urmează să completeze norma juridică cu un element ce
va fi cuprins într-un act normativ ce va fi adoptat la o dată ulterioară.
c) După tipul de sancţiune, normele juridice pot fi punitive sau stimulative.
Normele juridice punitive sunt acele norme care au o sancţiune juridică cu efecte negative
asupra subiectului de drept.
Normele stimulative sunt acele norme juridice care cuprind în sancţiunea lor măsuri de
stimulare a conduitei subiecţilor de drept.
d) După gradul de generalitate al normelor juridice. În raport cu acest criteriu se disting
norme generale, norme speciale şi norme de excepţie.
Normele juridice generale reprezintă acea clasă a normelor juridice care au cea mai largă sferă
de aplicare.
De regulă, se consideră că normele dreptului civil sunt norme generale în raport cu normele în
raport cu normele dreptului comercial, dreptului muncii şi protecţiei sociale, dreptului familiei ş.a.

3
 Normele juridice de excepţie constituie o categorie distinctă de norme juridice, ele
caracterizându-se prin faptul că prin raportare la o normă generală sau la una specială, instituie un
regim derogator.

7. Intrarea în vigoare a normei juridice

Norma juridică intră în vigoare la data publicării sale în Monitorul Oficial al României, Partea
I. În situaţia în care în cuprinsul actului normativ se prevede o dată diferită de cea a publicării, pentru
intrarea în vigoare a legii, norma juridică din acest act normativ intră în vigoare la această dată.

8.Ieşirea din vigoare a normei juridice

Norma juridică iese din vigoare, în sensul că încetează să mai producă efecte juridice, prin
abrogare, ajungere la termen sau cădere în desuetudine.

9. Abrogarea normei juridice

Abrogarea este operaţiunea de asanare a sistemului legislativ de "ramurile uscate" ale acestuia.
Prin abrogare sunt scoase din sistemul legislaţiei acele reglementări juridice care încetează să se mai
aplice, datorită faptului că ele nu mai sunt necesare sau că în locul lor apar noi norme juridice, cu un
conţinut diferit faţă de cele anterioare.
Pe acest fond, abrogarea îndeplineşte următoarele funcţii:
a) înlătură textele de conflict între actul nou şi vechea reglementare;
b) înlătură eventualele paralelisme în legislaţie;
c) înlătură discrepanţele şi necorelările;
d) ajută la degrevarea fondului legislativ de anumite acte devenite desuete, prin lipsa unei
cerinţe de aplicare, ca urmare a transformărilor petrecute în societate.
În opinia noastră, funcţiile abrogării rezidă în:
1) eliminarea antinomiilor în drept;
2) eliminarea redundanţelor din reglementările juridice;
3) trecerea în fondul pasiv al legislaţiei a unor acte normative care au fost înlocuite cu noi
reglementări juridice sau care au căzut în desuetudine.
Abrogarea îşi realizează prima din funcţiile sale - eliminarea antinomiilor în drept - prin
scoaterea din vigoare a unor dispoziţii normative care se află în contradicţie cu altele.
Modalitatea de realizare a acestei funcţii specifice legiuitorului o constituie abrogarea expresă
directă şi indirectă. În cazul abrogării exprese directe, legiuitorul declară că se abrogă anumite
categorii de acte normative identificate prin titlu, număr şi an, data publicării şi numărul Monitorului
Oficial.
În cadrul enumerării actelor normative abrogate sau a unor părţi constitutive ale acestora, se
trec în ordine legile organice, ordinare, ordonanţele de urgenţă, ordonanţele emise în temeiul unei legi
de abilitare şi hotărârile Guvernului.

10. Rolul abrogator al Constituţiei şi al legilor constituţionale

Adoptarea unei constituţii ori a unei legi constituţionale face ca un important număr de legi şi
de alte acte normative să intre în contradicţie cu noua lege fundamentală.
O situaţie distinctă se înregistrează în cazul legilor constituţionale. Acestea sunt legi de
revizuire a Constituţiei şi ele pot avea ca obiect modificarea, completarea sau abrogarea unor dispoziţii
constituţionale.
Momentul abrogării prezintă o deosebită importanţă pentru destinatarii normei juridice, el
generând o mutaţie în comportamentul acestora, care este legată de încetarea valabilităţii unui
comandament juridic. De aceea, momentul abrogării este important sub aspectul realizării sincronizării
intrării în vigoare a noii reglementări juridice (atunci când este cazul) cu ieşirea din vigoare a vechi
reglementări juridice. Cele două momente se cer a fi concomitente, pentru a se evita posibilitatea
creării unor antinomii ori a unor goluri legislative dictate de decalajul dintre intrarea şi ieşirea din
vigoare a celor două acte normative. Asigurarea simultaneităţii intrării şi ieşirii din vigoare a două acte

4
normative consecutive se asigură prin precizarea care se face în actul normativ abrogator a faptului că
abrogarea are loc pe data intrării în vigoare a noii reglementări juridice. Există şi posibilitatea ca
dispoziţii ale unei noi reglementări juridice să intre în vigoare la date diferite. În asemenea cazuri este
necesar ca şi reglementările similare, care-şi încetează aplicabilitatea, să producă efecte juridice numai
până la data intrării în vigoare a noii reglementări.
De regulă, intrarea în vigoare a unei noi reglementări juridice, ca şi abrogarea, fac ca efectele
lor să se întindă la nivelul întregii ţări, dându-se, pe această cale, expresie principiului teritorialităţii.
Dar, tot aşa de posibil este ca data intrării în vigoare a unei legi şi a abrogării alteia să fie diferite dintr-
un judeţ în altul sau dintr-o zonă în alta a ţării.

11. Acţiunea normei juridice în timp

Timpul pentru norma juridică are o triplă semnificaţie:
1. există un moment al începerii acţiunii în timp;
2. o durată a acţiunii în timp;
3. o încetare a acţiunii normei juridice în timp. Primul moment este exprimat pe plan juridic
de intrarea în vigoare a normei juridice, al doilea de momentul acţiunii normei juridice în
timp şi al treilea de momentul ieşirii din vigoare a normei juridice.

12. Neretroactivitatea normei juridice

Neretroactivitatea legii în România este un principiu constituţional, care are în vedere legea în
sens larg, respectiv orice act normativ. Astfel, potrivit art.15 alin.(2) din Constituţia României, "Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile." Din acest text constituţional se
desprinde obligaţia legiuitorului de a adopta legi care se aplică numai pentru viitor, respectiv de la data
intrării lor în vigoare. De la această regulă se admite o singură excepţie: legea penală mai favorabilă.
Aşa cum se poate observa, această excepţie îl priveşte atât pe legiuitor, cât şi pe judecător. Primul este
obligat să admită excepţia prin lege, iar cel de al doilea să-i dea curs în aplicarea legii penale în timp,
respectiv atunci când este vorba de succesiunea unor legi penale.
După cum se poate observa, legiuitorul constituant a eliminat posibilitatea adoptării unor legi
care să consacre în mod expres caracterul lor retroactiv sau care să facă în mod tacit acest lucru. Pe
cale de consecinţă, admiţându-se o singură excepţie - legea penală mai blândă - sunt excluse toate
celelalte, inclusiv legile de interpretare, care prin natura lor sunt legi retroactive.

13. Acţiunea normei juridice în spaţiu

Acţiunea normelor juridice în spaţiu are în vedere teritoriul asupra căruia norma juridică este
validă. În principiu, norma juridică este teritorială, în sensul că ea este obligatorie pe teritoriul statului
sub a cărui autoritate s-a născut.
Astfel, potrivit legii române, dispoziţiile Codului civil cu privire la bunuri imobile se aplică
tuturor imobilelor aflătoare în cuprinsul teritoriului României chiar când ele se posedă de către români.
Ca o excepţie de la principiul teritorialităţii, art.2 alin.2 al Codului civil stabileşte că dispoziţiile legii
române privitoare la starea civilă şi la capacitatea civilă a românilor se aplică acestora oriunde s-ar
afla. Această regulă este valabilă şi pentru cetăţenii români aflaţi în străinătate.
De asemenea, hotărârile judecătoreşti, pronunţate în conformitate cu legea română, se pot
aplica şi pe teritoriul altor state.
Din cele expuse se poate constata că legea română este în acelaşi timp teritorială şi
extrateritorială.

14. Principalele familii de drept

Familia dreptului romano-germanic grupează statele Europei Occidentale continentale şi ale
Americii Latine. Această familie de drept are la bază Codul civil francez şi Codul civil german.
Codificarea dreptului civil, preluarea dreptului roman, a dreptului canonic, a moralei creştine şi a ideii
de justiţie. Dreptul românesc face parte din această familie de drept romano-germanic.

5
 Sistemul juridic anglo-saxon este un sistem de drept bazat pe "case law", pe precedentul
judiciar, de unde şi denumirea sa de "common law". Precedentul judiciar are la bază un fond cutumiar
şi principiul echităţii. O componentă importantă a acestui sistem de drept o constituie dreptul scris
"statute law", o sursă care l-a apropiat de dreptul continental. Statele care practică acest sistem de drept
sunt Anglia şi fostele state dominicane, dreptul irlandez şi dreptul american. De aceea sistemul se mai
numeşte şi anglo-american.
Sistemele religioase şi tradiţionale sunt caracteristice pentru lumea musulmană, Africa, India şi
Extremul Orient.
Dreptul musulman are la bază Coranul, doctrina şi cutuma. Acestor surse tradiţionale li se
adaugă legea scrisă, izvor preluat din sistemul romano-germanic.
Dreptul hindus are şi el la bază surse cutumiare şi religioase care stau la baza organizării
tradiţionale a poporului indian.
Dreptul chinezesc îmbină într-o anumită măsură legea scrisă cu cutuma şi cu obiceiurile
tradiţionale şi ritualurile specifice.

15. Acţiunea normei juridice asupra persoanelor

Acţiunea normelor juridice asupra persoanelor nu poate fi disociată de acţiunea acestora în
spaţiu. Persoana se află întotdeauna într-un mediu geografic, pe un anumit teritoriu. Localizarea
persoanei într-un anumit spaţiu determină anumite consecinţe privitoare la statutul său, la drepturile
civile şi politice, în special drepturile electorale.
Ţinând seama de asemenea împrejurări, se poate constata că pe un teritoriu naţional, statutul
persoanelor diferă, după cum aceştia sunt cetăţeni ai statului respectiv, străini sau apatrizi. Regimul
străinilor poate fi identic cu cel al cetăţenilor sau poate diferi de acesta. Astfel, în unele state, străinii
au acelaşi regim ca şi cetăţenii statului respectiv, cu excepţia drepturilor politice care nu li se acordă
decât în anumite limite.
Un regim distinct pentru străini este regimul naţiunii celei mai favorizate, în virtutea căruia
într-un stat, străinii se bucură de aceleaşi drepturi ca şi confraţii lor cei mai favorizaţi. Aceste drepturi
recunoscute străinilor pot privi libertăţi economice, comerciale, exercitarea drepturilor civile etc.

16. Izvoalele reale ale dreptului

Această disciplină este chemată să stabilească în ce măsură dreptul pozitiv poartă amprenta
unor factori exteriori cum ar fi cadrul geografic, mediul social-economic, sistemul politic sau factorul
uman. În măsura în care astfel de factori exteriori fenomenului juridic determină configuraţia şi
conţinutul reglementărilor juridice, ei devin izvoare reale ale dreptului.
Modelul modernist de configurare a dreptului pozitiv
În viziunea metodologului francez François Gény procesul de creare a dreptului este
inevitabil legat de conceptele de "dat" şi "construit" în drept. Autorul francez operează o distincţie
clară între ceea ce "preexistă" fenomenului juridic şi ceea ce se naşte din explorarea acestei
necunoscute prin intermediul ştiinţei şi tehnicii.
Elaborarea ştiinţifică a dreptului este o coordonată a descoperirii "dat"-ului dreptului.
Elaborarea tehnică a dreptului pozitiv comportă un ansamblu de procedee ale tehnicii juridice
care dau expresie "dat-"ului dreptului. Elaborarea tehnică trebuie să constituie partea esenţială a
procesului de creare a dreptului.
Tehnica elaborării dreptului îşi găseşte cea mai fecundă expresie în tehnica elaborării legii. În
schimb, tehnica aplicării dreptului pozitiv se manifestă sub forma aplicării nemijlocite a legii, care
îmbracă forma unei tehnici administrative, căreia i se adaugă o tehnică judiciară, care asigură
autoritatea de lucru judecat. În acelaşi cadru de idei se poate distinge o tehnică doctrinară şi una
jurisdicţională.1
Există o tehnică juridică fundamentală, care este inerentă procesului de elaborare a dreptului
pozitiv şi care nu poate fi decât opera jurisconsulţilor.

6
 Tehnica juridică are ca obiect fundamental realizabilitatea formală sau aplicabilitatea dreptului.
Realizabilitatea dreptului ne apare ca o cerinţă a justiţiei şi a raţiunii.
Crearea dreptului reprezinta trecerea de la decizia simplă în procesul reglementării juridice la
decizia juridică bazată pe complexitate.
Factorii de configurare a dreptului. Partea raţională, istorică sau ideală a substratului ontologic
al dreptului este legată de fiinţa umană, de creaţiile sale istorice, de cele raţionale actuale sau
consolidate istoric, precum şi de cele ideale din toate timpurile.
a. Mediul natural, ca factor de configurare a drept ului a fost identificat ca atare pentru prima
dată de Montesquieu, care în Spiritul legilor arată că "Legile trebuie să fie potrivite cu condiţiile fizice
ale ţării; cu clima - rece, caldă sau temperată - cu calitatea solului, cu aşezarea, cu întinderea sa.
b. Cadrul social-politic ca factor de configurare a dreptului desemnează sistemul de
organizare socială şi politică, aici incluzându-se sistemul de organizaţii politice şi societatea civilă,
statul şi partidele politice, raporturile dintre popor şi guvernanţi, mecanismele de transpunere în viaţă a
politicii statale, cadrul general de manifestare a libertăţii umane, de exprimare a pluralismului politic şi
de afirmare a personalităţii umane.
c. Factorul uman, cel de al treilea factor de configurare a dreptului, se cere a fi privit într-o
dublă ipostază:
- ca subiect de drept şi
- ca subiect al procesului de creare a dreptului.

17. Izvoarele formale ale dreptului

Consideraţii generale
Prin izvor formal al dreptului se înţelege instrumentul juridic prin intermediul căruia se
exprimă "dat"-ul dreptului sau prin care izvoarele reale ale dreptului se convertesc în drept pozitiv.
În concepţia modernistă asupra dreptului, trecerea de la "dat" la "construit" în drept se face prin
intermediul voinţei generale, instrument universal valabil pentru caracterizarea statului de drept.
Voinţa generală face ca dreptul să exprime interesele generale ale societăţii, să dea expresie
voinţei naţiunii.
Această voinţă generală se manifestă în forme de exprimare a dreptului, în opţiuni politice
necesare pentru organizarea vieţii în comun a membrilor unei entităţi naţionale sau supranaţionale.
Diferenţierea izvoarelor formale ale dreptului provine din modalitatea practică de exprimare a
raţionamentului logic care pune în valoare regula de conduită care prin intermediul voinţei generale se
transformă în normă juridică.
În rândul izvoarelor formale ale dreptului intră legea, cutuma, jurisprudenţa şi doctrina
juridică, fiecare având un mod propriu de formare şi validare juridică.

18. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului

Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului prezintă o deosebită relevanţă pentru cunoaşterea
importanţei şi rolului acestora în procesul de creare şi aplicare a normelor juridice.
În cadrul clasificării izvoarelor formale ale dreptului, o primă distincţie se face între izvoare
scrise şi izvoare nescrise. La baza acestei clasificări se află modul de formare, redare şi comunicare a
normelor juridice. Cele redate în forma scrisă formează categoria izvoarelor scrise, categorie în care
intră legea; în categoria izvoarelor nescrise intră cutuma, izvor primar al dreptului, care este redat şi
transmis de la o generaţie la alta pe cale orală.
Un alt criteriu al clasificării izvoarelor formale ale dreptului îl constituie modalitatea de
înscriere directă sau indirectă în dreptul pozitiv. Sub acest aspect deosebim izvoare directe şi izvoare
indirecte. În rândul izvoarelor directe intră legea şi cutuma, iar din categoria izvoarelor indirecte fac
parte jurisprudenţa şi doctrina.
În sfârşit, o ultimă clasificare a izvoarelor formale ale dreptului are în vedere distincţia dintre
izvoare oficiale şi izvoare neoficiale. În categoria izvoarelor oficiale intră legea şi jurisprudenţa, iar în
cea a izvoarelor neoficiale, cutuma şi doctrina juridică. Caracterul oficial al izvoarelor dreptului derivă

7
din faptul că ele sunt o creaţie a autorităţilor publice înzestrate cu competenţă în domeniul instituirii
normelor juridice.2

19. Cutuma (obiceiul) juridic

Cutuma juridică reprezintă sursa primordială a dreptului. Originea ei este legată de primele
forme de organizare socială. Cutuma, înainte de a fi un izvor formal al dreptului, a fost un fenomen
sociologic, un comandament impus de necesitatea instituirii unei ordini sociale în acord cu
imperativele supravieţuirii colectivităţii sociale date.
Astfel la baza cutumei juridice se află un element material şi un element psihologic. Elementul
material rezidă în comportamente umane tipice, permanente şi care durează în timp pe baza
asentimentului celor interesaţi.
La acest element material se adaugă un dublu element psihologic, care justifică dreptul
subiectiv (opinio juris) şi sancţiunea normei juridice (opinio necessitatis)3.
Cutuma reprezintă o creaţie populară, un obicei instituit de colectivităţile sociale pentru
salvgardarea existenţei lor. O dată cu apariţia statului, acesta a introdus în propria sa ordine juridică
obiceiurile, înzestrându-le cu garanţii statale. În felul acesta, cutuma a supravieţuit şi a devenit o normă
juridică ocrotită statal.
Se poate constata că la originile organizării sociale se află cutuma.
Ceea ce este însă caracteristic pentru sistemul de drept romano-germanic, inclusiv pentru
dreptul românesc, este faptul că în manifestările sale contemporane, cutuma juridică se manifestă ca
izvor de drept doar în condiţii în care legea o recunoaşte ca atare.
Cutuma se instituie în izvor de drept în virtutea legii.
Cutuma mai este recunoscută ca izvor de drept în sistemele moderne de drept pe planul
dreptului constituţional.
Totodată, normele dreptului cutumiar sunt prezente în dreptul parlamentar, ca reglementare
suplimentară a organizării şi funcţionării adunărilor parlamentare.
În sfârşit, cutuma se manifestă ca izvor de drept pe planul dreptului internaţional, aici
îmbrăcând forma unui ansamblu de norme de conduită, adeseori devenite uzanţe diplomatice, care fără
să ştirbească specificul solemnităţilor specifice dreptului internaţional, le conservă ori le ridică la
rangul de norme sau principii unanim admise.

20 Doctrina juridică
Doctrina, ca izvor al dreptului, cuprinde soluţiile juridice pe care doctrinarii dreptului le impun
în procesul înfăptuirii justiţiei. Nu orice cercetare ştiinţifică a dreptului este doctrină juridică. Sub
această denumire se impun doar soluţiile juridice formulate de ştiinţa juridică de care judecătorul ţine
seama în hotărârile judecătoreşti în virtutea teoriei argumentelor.
Originile doctrinei juridice, ca izvor de drept, trebuie căutate în Roma antică, unde soluţiile
date de jurisconsulţii urbei deveneau surse de inspiraţie obligatorii pentru judecători.
În dreptul romano-germanic, doctrina juridică nu constituia un autentic izvor de drept. Cu toate
acestea, ea se situează în rândul surselor dreptului bazate pe autoritatea argumentelor. În acest sens,
soluţiile oferite de doctrina juridică se instituie în surse de inspiraţie judiciară. Ele permit corectarea
unor erori de practică judiciară sau influenţează procesul creaţiei legislative.

21 Jurisprudenţa
Prin jurisprudenţă se înţelege ansamblul soluţiilor judecătoreşti date într-un anumit stat. În
acest sens, jurisprudenţa nu este izvor de drept.
Jurisprudenţa reprezintă un sistem închegat raţional, de aplicare a legii, care nu poate fi
contrazis de un judecător singular, în virtutea independenţei sale, fără a fi sancţionat în cadrul
controlului judecătoresc ierarhic.

8
 Atunci când vorbim de izvoare de drept, jurisprudenţa se reduce la precedentul judiciar.
Validarea acestuia ca izvor de drept este legată de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de către o
instanţă judecătorească superioară. Regulile individuale stabilite prin această hotărâre judecătorească
devin "norme juridice", surse obligatorii de formulare a unor sentinţe judecătoreşti, în cazuri similare,
de către instanţele inferioare.
Cercetarea jurisprudenţei ca izvor de drept nu poate face abstracţie de faptul că, sub aspect
diacronic, precedentul judiciar este, la rândul său, inspirat din cutuma juridică şi din doctrina juridică.
Jurisprudenţa se constituie într-un veritabil izvor de drept prin faptul că împlinirea legii se face în
opera de jurisdicţie. În sistemul nostru juridic, recunoaşterea hotărârii judecătoreşti ca izvor de drept
pare inadmisibilă.

22. Legea izvor al dreptului

În sistemul de drept romano-germanic, legea se instituie în principalul izvor de drept. În acest
sistem de drept, prin lege se înţelege orice act normativ emis de autorităţile publice. Ca atare, în înţeles
larg, legea se referă atât la actul normativ emis de Parlament, cât şi la actele normative emise de
autorităţile puterii executive şi ale administraţiei publice.4
În România, legea, în sens larg, se referă la Constituţie, legile constituţionale, legile
organice, legile ordinare, ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, ordonanţele Guvernului emise în
temeiul unei legi de abilitare, hotărârile normative ale Guvernului, ordinele şi instrucţiunile normative
ale miniştrilor, ordinele normative ale prefectului, hotărârile consiliilor locale şi dispoziţiile cu caracter
normativ ale primarilor.
Legea, ca izvor de drept, prezintă o serie de avantaje faţă de celelalte izvoare de drept datorită
preciziei, clarităţii şi certitudinii pe care o conferă forma scrisă.

23 Sistemul dreptului
Dreptul nu este o simplă alăturare accidentală de norme juridice. Normele juridice se află într-o
strânsă conexiune unele cu altele. În cadrul acestor legături ele se completează unele pe altele,
întregindu-şi conţinutul normativ. De asemenea, între normele juridice există relaţii de coordonare, de
subordonare, de excludere, de condiţionare reciprocă sau de determinare. Totalitatea acestor relaţii
dintre normele juridice formează structura dreptului, elementul esenţial care uneşte normele juridice
într-un tot unitar, în sistemul dreptului.
Privit prin prisma teoriei sistemelor, dreptul ne apare ca un ansamblu de elemente legate printr-
o reţea de relaţii care determină funcţionarea dreptului ca un întreg. Din acest punct de vedere sistemul
dreptului ocupă un loc de sine-stătător în mediul social, reacţionând la contactul cu acesta prin imput-
uri şi out-puturi specifice.
Atunci când vorbim de sistemul dreptului, avem în vedere dreptul care guvernează o
comunitate statală. Acest drept, la rândul său, se află în legătură cu alte sisteme de drept statal ori cu
sisteme de drept suprastatale. Sistemul dreptului este supus unor transformări, unor modificări de
conţinut care au o anumită reflectare în mediul social în care există şi funcţionează.
Elementul de bază al sistemului dreptului îl constituie norma juridică. În cadrul sistemului
dreptului normele juridice se grupează în instituţii juridice, iar acestea, la rândul lor, dau naştere
ramurilor de drept.

24. Instituţia juridică

Instituţia juridică reprezintă o grupare de norme juridice care reglementează un ansamblu
omogen de relaţii sociale. Normele juridice se grupează într-o instituţie juridică prin afinităţile ce se
instalează între ele în funcţie de omogenitatea relaţiilor sociale ce cad sub incidenţa lor. Sunt instituţii
juridice proprietatea, contractul, căsătoria, tutela etc. Proprietatea ca instituţie juridică reprezintă
ansamblul normelor juridice care reglementează raporturile de proprietate. La fel se definesc şi
celelalte instituţii juridice.

9
 Alături de această accepţiune a conceptului de instituţie, în drept se cunosc şi altele, în rândul
cărora cea mai răspândită este instituţia înţeleasă ca autoritate publică sau serviciu public care se
bucură de personalitate juridică. Această accepţiune nu este relevantă pentru sistemul dreptului. Din
perspectiva sistemului dreptului este utilă doar noţiunea de instituţie înţeleasă ca o grupare de norme
juridice.

25. Ramura de drept

Ramura de drept reprezintă un ansamblu de norme juridice care reglementează o anumită
categorie de relaţii sociale, pe baza unei metode specifice de reglementare şi a unor principii comune.
Pentru a fi în prezenţa unei ramuri de drept este necesar să existe un obiect de reglementare, o
metodă specifică de reglementare şi anumite principii comune.
Obiectul de reglementare îl constituie relaţiile sociale ce cad sub incidenţa normelor juridice
respective. Aceste relaţii sociale trebuie să fie omogene, respectiv să se caracterizeze prin anumite
trăsături comune. Astfel, relaţiile sociale reglementate de dreptul civil sunt relaţiile sociale cu caracter
patrimonial şi cele cu caracter nepatrimonial.
Metoda de reglementare reprezintă un ansamblu de artificii tehnice utilizate pentru influenţarea
conduitei umane în cadrul relaţiilor sociale ce formează obiectul de reglementare al ramurii de drept.
Metoda de reglementare specifică dreptului civil este diferită de cea utilizată în cadrul dreptului
administrativ, unde părţile se află în raporturi de subordonare.
Principiile ramurii de drept sunt acele idei călăuzitoare în jurul cărora se grupează normele
juridice alcătuitoare ale acestei entităţi. Astfel, pentru ramura dreptului penal sunt definitorii principiile
legalităţii încriminării faptei şi pedepsei.
Pe baza acestor trei criterii, la care se pot adăuga şi altele, se constituie diversele ramuri ale
dreptului, cum ar fi: dreptul civil, dreptul comercial, dreptul constituţional, dreptul administrativ,
dreptul financiar, dreptul internaţional public etc.
Ansamblul ramurilor de drept şi al instituţiilor juridice, privite în unitatea şi interacţiunea lor,
formează sistemul dreptului.

26. Sistemul legislaţiei

3. Sistemul legislaţiei reprezintă o altă grupare a normelor juridice, bazată pe alte criterii decât
cele care stau la baza sistemului dreptului. În sistemul legislaţiei normele juridice se cuprind pe baza
apartenenţei lor la un anumit izvor de drept. Din punct de vedere practic, sistemul legislaţiei
desemnează totalitatea normelor juridice grupate în Constituţie, în legi organice, legi ordinare,
ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe emise în baza unei legi de abilitare, în hotărâri ale Guvernului, în
ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, în ordine ale prefectului, în hotărâri ale consiliilor locale sau în
dispoziţii ale primarului.

27. Sistematizarea legislaţiei

4. Sistematizarea legislaţiei reprezintă activitatea umană de ordonare a reglementărilor juridice
în cadrul sistemului de drept. Această activitate implică nu numai aşezarea actelor normative într-o
anumită ordine, ci şi croirea fiecărui element constitutiv al actului normativ, a celorlalte elemente ale
sistemului pentru a ocupa locul potrivit în cadrul acestuia.5
Sistematizarea este o parte inseparabilă a procesului de elaborare a actelor normative şi de
cunoaştere a acestora. Ea se raportează la sistemul legislaţiei şi la sistemul dreptului şi are un rol
hotărâtor în stabilirea configuraţiei, structurii şi formei acestora.

28. Problema antinomiilor în drept

Existenţa antinomiilor este pusă în evidenţă încă din antichitate.
Problematica antinomiilor în drept este legată de litera reglementărilor juridice, dar este
soluţionată de spiritul acestora. Antinomiile în drept sunt legate de domeniul interpretării legii. În
5

10
măsura în care intrăm în domeniul interpretării legii, în mod necesar va trebui să facem apel la
tehnicile de interpretare, în special la regulile interpretării logice.
Contradicţiile existente între reguli situate la nivele ierarhice diferite, între normele juridice
emise la date diferite şi normele juridice care intră în coliziune datorită spectrului reglementării
juridice se soluţionează în virtutea unor imperative ale logicii formale. Astfel, antinomiile existente
între norme juridice de acelaşi rang se absorb în virtutea normei "lex posteriori derogat priori";
normele juridice aflate pe trepte ierarhice diferite se armonizează în virtutea faptului că norma juridică
înzestrată cu o forţă juridică superioară anihilează toate efectele juridice ale unei norme juridice situate
pe un nivel inferior al forţei juridice.
Pentru a răspunde la întrebarea dacă există antinomii în drept, este necesar să precizăm că, în
măsura în care ele pot fi eliminate pe calea interpretării logice până la nivelul actului normativ, nimic
nu ne împiedică să utilizăm acelaşi demers raţional pentru a elimina "antinomiile" ce pot fi constatate
în interiorul unei reglementări juridice de sine-stătătoare.
În concluzie, în sistemul dreptului, problematica antinomiilor juridice este o falsă problemă; ea
nu poate exista datorită incompatibilităţii sale cu principiile care alcătuiesc sistemul.
În aceste condiţii, problema antinomiilor în drept se pune de pe alte poziţii, mai precis de pe
liniile de forţă care permit respingerea existenţei acestora.

29. Concentrarea legislaţiei în coduri

Codificarea sau concentrarea legislaţiei în coduri reprezintă o parte constitutivă a activităţii de
sistematizare a legislaţiei.
Din definiţia legală a codificării rezultă că aceasta se caracterizează prin următoarele trăsături:
a. codificarea este o activitate legislativă desfăşurată de Parlament. Această activitate are un
caracter oficial, este desfăşurată de autoritatea legislativă supremă a poporului român, cu respectarea
normelor constituţionale şi a celorlalte norme de procedură legislativă.
b. codificarea presupune efectuarea unui "inventar" al legislaţiei dintr-un anumit domeniu sau
dintr-o ramură de drept, examinarea acesteia şi elaborarea unui proiect de lege atotcuprinzător pentru
domeniul sau ramura de drept respectivă.
c. codul este întotdeauna o lege, care reuneşte reglementări juridice existente, pe baza unei
prelucrări legislative de sistematizare şi unificare.
Codificarea este o formă superioară de sistematizare, care presupune cuprinderea într-un cod
(act normativ cu forţă juridică de lege) a normelor aparţinând aceleiaşi ramuri de drept, printr-o bogată
activitate a legiuitorului, de prelucrare complexă a întregului material normativ, de îndepărtare a
normelor depăşite, perimate, de completare a lacunelor, de novaţie legislativă, de ordonare logică a
materialului normativ şi de utilizare a unor mijloace moderne de tehnică legislativă

30. Încorporarea actelor normative

Încorporarea textelor normative reprezintă o grupare de acte normative dintr-un anumit
domeniu de activitate într-o colecţie sistematizată fie pe criterii cronologice ori alfabetice, fie pe
criterii ce ţin de conţinutul reglementării. Încorporarea poate fi oficială sau neoficială.
Pentru a se conferi o anumită autoritate operaţiunii de încorporare, Legea privind normele de
tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative încredinţează această activitate Consiliului
Legislativ. Exercitarea acestei activităţi se face cu aprobarea prealabilă a Birourilor permanente ale
celor două Camere ale Parlamentului şi are drept rezultat un codex, denumire conferită de lege unei
culegeri de acte normative, realizată în condiţiile legii.
Codexurile elaborate de Consiliul Legislativ cuprind reglementările legale în vigoare dintr-un
anumit domeniu de activitate sau din domenii conexe, cuprinse în legi, ordonanţe şi hotărâri ale
Guvernului.
În activitatea sa de încorporare a legislaţiei, Consiliul Legislativ este abilitat de lege să
stabilească denumirea codicelui, cuprinsul acestuia, structura şi succesiunea actelor normative sau a
unor extrase din acestea, precizându-se actele normative din care provin şi a elementelor necesare
pentru identificare.

11
 31. Diviziunile dreptului
Alături de împărţirea dreptului în norme juridice, instituţii juridice şi ramuri de drept, o altă
mare diviziune a acestuia o constituie dreptul public şi dreptul privat. Această diviziune a dreptului
este şi prima prin vechimea sa. Jurisconsulţii romani vorbeau de o diviziune bipartită a dreptului în jus
publicum şi jus privatum. Dreptul public priveşte organizarea şi funcţionarea autorităţilor publice,
precum şi raporturile acestora cu cetăţenii şi celelalte persoane ce se află sub raza de acţiune a
acestora.
Dreptul public este alcătuit din dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar,
dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal.
Dreptul privat are în vedere raporturile care se nasc între persoanele private, fizice sau juridice.
În compunerea dreptului privat intră dreptul civil, considerat dreptul comun în materie, dreptul
comercial, dreptul agrar, dreptul muncii şi al protecţiei sociale, precum şi dreptul familiei.

32. Raportul juridic. Noţiune şi trăsături

Prin raport juridic se înţelege o relaţie socială reglementată de norma juridică.
Viaţa socială reprezintă reţeaua vie a legăturilor dintre oameni. În cadrul relaţiilor sociale,
oamenii acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi intereselor economice, social-culturale, politice
etc. Atunci când aceste relaţii sociale cad sub incidenţa normelor de drept, ele se transformă în
raporturi juridice.
Raportul juridic se caracterizează prin anumite trăsături specifice, care îl deosebesc de celelalte
relaţii sociale care nu ajung să fie reglementate de o normă de drept.
Sub acest aspect, raporturile juridice sunt:
a. raporturi sociale;
b. raporturi care se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii;
c. voliţionale.

Trăsăturile raportului juridic

a. Raporturile juridice sunt raporturi sociale prin subiecţi, conţinut şi finalităţi.
Caracterul social al raporturilor juridice derivă, în primul rând, din faptul că participanţii la
acestea sunt oamenii. În cadrul raporturilor juridice, oamenii apar ca purtători ai capacităţii juridice,
care le conferă calitatea de subiect de drept.
b. Raporturile juridice se desfăşoară între titulari de drepturi şi obligaţii. Această trăsătură a
raporturilor juridice pune în evidenţă faptul că participanţii la aceste raporturi sociale nu sunt numai
oameni, ci au o calitate în plus, şi anume, ei sunt titulari de drepturi şi obligaţii.
c. Raporturile juridice se mai caracterizează prin faptul că ele sunt raporturi voliţionale.
Această trăsătură a raporturilor juridice derivă din natura raporturilor juridice.

Definiţia raportului juridic

Raporturile juridice sunt relaţii sociale reglementate sau instituite de normele juridice şi în care
participanţii apar ca titulari de drepturi şi obligaţii, garantate de forţa coercitivă a puterii publice.

33. Elementele structurale ale raportului juridic

În literatura noastră juridică, sunt considerate elemente structurale ale raportului juridic:
A. subiecţii raportului juridic;
B. conţinutul raportului juridic;
C. obiectul raportului juridic.

34. Subiectele individuale ale raportului juridic

În rândul subiectelor individuale ale raporturilor juridice figurează omul privit în
individualitatea sa. Pentru ca omul să devină subiect individual de drept este nevoie de o normă
juridică, în virtutea căreia acesta să fie declarat persoană.

12
 Persoana este subiectul individual de drept, care are această vocaţie în toate ramurile dreptului.
În funcţie de ramura de drept în care persoana apare ca subiect de drept, ea poartă denumiri diferite:
persoană fizică în dreptul privat, cetăţean, străin sau apatrid în dreptul public etc.
Înzestrarea omului cu calitatea de persoană este legată de capacitatea juridică, prin care se
înţelege aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii.
Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea generală şi abstractă de a participa ca titular
de drepturi şi obligaţii juridice la orice tip de raporturi juridice.
Persoana fizică reprezintă cel mai răspândit subiect individual de drept. Ea reprezintă subiectul
de drept din cadrul raporturilor juridice de drept civil.
Revenind la dreptul civil, capacitatea civilă are două componente: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea generală şi abstractă de a avea drepturi şi obligaţii, iar
nu drepturi şi obligaţii concrete.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice rezidă în aptitudinea acesteia de a avea toate
drepturile şi toate obligaţiile civile. Capacitatea de folosinţă se dobândeşte la naştere.
Capacitatea de folosinţă încetează ca urmare a morţii persoanei fizice, constatată prin act de
deces sau hotărâre judecătorească.
Capacitatea de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi
asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice proprii. Naşterea capacităţii de exerciţiu este legată
de existenţa unei anumite experienţe de viaţă şi a discernământului.
Încetarea capacităţii de exerciţiu a persoanei este legată de încetarea capacităţii de folosinţă. Ea
poate interveni ca urmare a morţii persoanei sau în urma punerii sub interdicţie judecătorească a
persoanei majore, datorată alienaţiei sau debilităţii mintale.

35. Subiectele colective de drept ale raporturilor juridice

Cele mai cunoscute subiecte colective de drept sunt statul, autorităţile publice şi persoanele
juridice.
a. Statul apare ca subiect de drept în raporturi juridice interne şi în raporturi juridice de drept
internaţional. În raporturile juridice interne, statul acţionează în calitate de subiect de drept în cadrul
raporturilor juridice de putere, raporturi specifice dreptului public, în virtutea cărora se definesc
relaţiile dintre popor şi stat, dintre stat şi cetăţeni, dintre stat şi partidele politice sau societatea civilă.
În raporturile de drept constituţional, statul apare ca titular de drepturi şi obligaţii în raporturile
cu unităţile administrativ-teritoriale, cu autorităţile administraţiei publice locale. Calitatea statului de
subiect de drept constituţional rezultă din drepturile şi obligaţiile conferite de lege.
Pe planul dreptului civil şi al dreptului comercial, statul acţionează în calitate de persoană
juridică.
În raporturile juridice de drept internaţional, statul este subiect de drept de sine-stătător în
temeiul suveranităţii naţionale de care se bucură.
b. Autorităţile publice - subiecte de drept
Autorităţile publice - definite de Constituţia României - sunt Parlamentul cu cele două Camere,
Senatul şi Camera Deputaţilor, cele două reprezentante ale puterii executive - Preşedintele României şi
Guvernul -, componentele administraţiei publice centrale de specialitate - ministerele, celelalte organe
centrale de specialitate şi autorităţile administrative autonome, autorităţile administraţiei publice locale
- consilii locale şi primari -, autoritatea judecătorească reprezentată de instanţele judecătoreşti -
judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea Supremă de Justiţie -, de Ministerul Public şi parchetele
sale, precum şi de Consiliul Superior al Magistraturii şi Curtea Constituţională.
c. Persoanele juridice reprezintă acel subiect colectiv de drepturi care poate acţiona în
raporturile juridice civile şi comerciale.
Pentru a fi în prezenţa unei persoane juridice, legislaţia românească cere ca o grupare umană să
dispună de o organizare de sine-stătătoare, de un patrimoniu propriu şi de un scop, care să fie în
concordanţă cu interesul general.

13
 36. Conţinutul raportului juridic
Alături de subiectele de drept, conţinutul raportului juridic constituie un alt element structural
al acestuia. Raportarea structurală a conţinutului la raportul juridic ţine de faptul că el rezidă în
drepturile şi obligaţiile părţilor, respectiv ale subiectelor raportului juridic.
Drepturile care le au subiectele raporturilor juridice se numesc drepturi subiective.
În limbaj juridic, prin drept subiectiv se înţelege prerogativa recunoscută de lege pentru
satisfacerea unui interes personal. În literatura de specialitate, dreptul subiectiv a fost definit ca un
interes ocrotit de lege, ca puterea care permite unui individ de a acţiona asupra unei persoane sau
asupra patrimoniului altuia sau ca facultate ori îndrituire individuală a unei persoane sau organizaţii
într-un raport juridic determinat
Drepturile subiective sunt, pe de o parte, prerogative individuale ce apar în raport cu interesele
personale născute dintr-o stare de fapt, iar pe de altă parte, naşterea lor este legată de dreptul pozitiv,
de ocrotirea conferită de acesta. Ne vom găsi în prezenţa unui drept subiectiv de fiecare dată când
legea (dreptul pozitiv) ne recunoaşte o prerogativă privitoare la un interes individual a cărui realizare
sau ocrotire îi permite titularului:
a) să aibă o anumită atitudine faţă de dreptul său;
b) să ceară o anumită atitudine din partea celuilalt subiect al raportului juridic;
c) să solicite ocrotirea, pe cale statală, a interesului său.
Interesul personal se transformă în drept subiectiv prin intermediul dreptului pozitiv. Acesta
din urmă recunoaşte titularului anumite puteri în raport cu interesul pe care îl ocroteşte. Dar, dreptul
pozitiv stabileşte, totodată, şi limitele acestei puteri. Dreptul subiectiv nu poate fi exercitat decât în
limitele stabilite de dreptul pozitiv. Depăşirea acestor constituie abuz de drept.
Drepturile subiective se clasifică în drepturi patrimoniale şi drepturi extrapatrimoniale. În
cadrul raporturilor juridice, drepturile şi obligaţiile sunt corelative. Acolo unde există un drept
subiectiv, vom întâlni şi o obligaţie juridică.
Obligaţia juridică apare în cadrul raporturilor juridice atunci când titularul dreptului subiectiv
poate cere executarea unei prestaţii din partea altuia.

37. Obiectul raportului juridic

Noţiunea de obiect al raportului juridic desemnează acţiunea sau inacţiunea subiectelor
raportului juridic.
În literatura de specialitate este susţinută şi ideea potrivit căreia obiectul raportului juridic îl
constituie bunurile la care se referă conţinutul raportului juridic. În opinia noastră numai conduita
părţilor pune în mişcare bunurile, numai ea face ca dreptul subiectiv să fiinţeze, ceea ce ne determină
să o considerăm ca un element structural al raportului juridic.

38. Faptele juridice

Faptele juridice sunt, de regulă, prevăzute în ipoteza normelor juridice care reglementează un
anumit raport juridic. Ele aparţin astfel, sub aspectul reglementării, dreptului pozitiv, iar sub aspect
practic intră în rândul premiselor raportului juridic, fiind o cauză exterioară faptică a naşterii,
modificării sau încetării acestora. Apariţia acestor împrejurări duce la naşterea raportului juridic.
Faptele juridice pot modifica sau stinge raportul juridic. Existenţa raportului juridic este dependentă de
dinamica faptelor juridice care stau la baza naşterii, modificării sau stingerii acestora.
Faptele juridice se împart în evenimente şi acţiuni.
Evenimentele sunt acele împrejurări independente de voinţa oamenilor de care legea leagă
naşterea, modificarea sau stingerea raporturilor juridice. În rândul evenimentelor intră naşterea,
moartea, curgerea timpului, calamităţile naturale şi alte asemenea împrejurări naturale, incontrolabile
de către om.
Acţiunile umane sunt cele mai numeroase fapte juridice. Ele se împart în acţiuni licite şi acţiuni
ilicite.
Acţiunile licite se numesc acte juridice. Ele sunt manifestări de voinţă îndreptate în mod expres
spre naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.

14
 Acţiunile ilicite, reprezintă încălcări ale legii. Ele poartă denumiri diferite în funcţie de ramura
de drept în care intervin. Astfel, acţiunile ilicite din dreptul penal se numesc infracţiuni, cele din
dreptul administrativ abateri administrative, în rândul cărora o categorie distinctă o constituie
contravenţiile, delicte în domeniul dreptului civil etc.

15