FAMILIA

Termenul de „familie” provine din latinescul familia (e) care desemna totalitatea membrilor dintr-o casă
sau dintr-o gintă.
În vechiul drept roman, prin familie se înţelegea un grup larg de persoane libere şi sclave, care locuiau
în acelaşi domus şi care se aflau sub puterea aceluiaşi pater familias.
Din această familie făceau parte:
- soţia căsătorită cum manu
- fiii cu soţiile lor
- fiicele şi nepoatele până la căsătoria cum manu.
Ulterior, familia patriarhală s-a extins, incluzând şi persoanele adoptate şi copiii legitimaţi (adoptaţi sau
adrogaţi).
Dreptul familiei recunoaşte familia agnatică din dreptul roman, bazată pe rudenia de sânge.

DEFINIŢIA FAMILIEI

În doctrină, în lipsa unei definiţii legale, au fost formulate o serie de definiţii:

1
 - familia este principala formă de organizare a vieţii în comun a oamenilor legaţi prin căsătorie sau
rudenie
- familia este o realitate juridică generată de reglementările legale privitoare la familie
- familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii care izvorăsc din
căsătorie, rudenie, precum şi din alte raporturi asimilate celor de familie.

Coordonate:

1. biologică – familia se raportează la relaţia sexuală dintre bărbat şi femeie; în cadrul ei realizându-se
procreaţia
2. socială – familia reprezintă o formă de relaţii sociale dintre persoanele unite între ele prin căsătorie, filiaţie.
3. juridică – familia desemnează grupul de persoane între care există relaţii sociale reglementate de norme
juridice.

2
Literatura sociologică analizează 2 tipuri de familie: de origine, adică acea familie în care ne naştem, şi de
procreare, adică acea familie pe care o creăm, ca adult.

REGLEMENTARE

Art.1 al.3 C. fam.: familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.
Art. 48 alin. 1 din Constituţie: familia se întemeiază pe căsătorial liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educarea şi instruirea
copiilor.
În sens larg, prin familie înţelegem totalitatea persoanelor care descind dintr-un autor comun, în linie
dreaptă sau colaterală, precum şi soţii acestora.
În sens restrâns familia cuprinde pe soţi şi copiii lor minori. Aceasta este accepţiunea luată în
considerare de dreptul familiei.

3
 Prin urmare, familia:

- este proxima şi necesară consecinţă a actului juridic al căsătorie ( art. 16 parag. 1 DUDO
- presupune neaparat existenţa soţilor, adică a unui bărbat şi a unei femei
- familia cuprinde pe copiii minori ai soţilor rezultaţi din căsătoria lor sau din adopţie ( art. 4 lit. a din Legea
nr. 272/2004 – prin „copil” înţelegem persoana care nu a împlinit 18 ani şi nu a dobândit capacitatew
deexerciţiu deplină în condiţiile legii).
- la baza familiei stă consimţământul liber consimţit şi deplin al soţilor de ase căsători, egalitatea soţilor,
ocrotirea copiilor de către părinţi
- raporturile dintre soţi derogă de la dreptul comun
- raporturile dintre membrii familiei se bazează pe afecţiune şi prietenie reciprocă şi sunt guvernate de
principiul solidarităţii.

4
Legi speciale:

- Legea nr. 112/1995 privind situaţia juridică a unor imobile cu destinaţie de locuinţă trecute în proprietatea
statului: familia chiriaşului titular cuprinde soţul, soţia şi copiii minori (art. 7 al. 3 lit. a, art. 9 alin. 5)
- Legea nr. 67/1995 privind ajutorul social:
- art. 2 alin. 1: soţul, soţia şi copiii lor minori care au domiciliul comun, dar şi copiii majori, necăsătoriţi,
care urmează cursuri la zi în instituţiile de învăţământ care funcţionează potrivit legii, până la terminarea
acestora, dar fără să depăşească vârsta de 25, respectiv 26 de ani în cadrul acelora care urmează studii
superioare cu o durată de şcolarizare mai mare de 5 ani.;
- art. 2 alin. 2: familia desemnează persoana necăsătorită, care are domiciliul împreună cu copilul său
- Legea nr. 119/1997 privind alocaţia suplimentara: soţul, soţia şi copiii lor sau ai oricăruia dintre ei, având
domiciliul comun.

Art. 17 din Legea nr. 114/1996 prin familie se înţelege copiii şi părinţii soţilor, care locuiesc şi
gospodăresc împreună.
Art. 127 alin. 2 din Legea nr. 19/2000 – familia este alcătuită din soţ, copiii, părinţii şi bunicii oricăruia
dintre soţi.
Art. 112 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare- familia cadrelor militare cuptinde soţul,
copiii şi părinţii aflaţi în întreţinerea acestora.

5
Conţinutul extins al familiei presupune copilul, părinţii şi rudele până la gradul 4 inclusiv
( art. 4 lit. c din Legea nr. 272/2004 şi art. 3 lit. k din Legea nr. 273/2004).
Art. 149 Cod penal: prin membru de familie se înţelege soţul sau ruda apropiată, dacă aceasta din urmă
locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul.
Rude apropiate sunt ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele
devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.
Art. 177 Noul Cod penal: prin membru de familie se intelege:
lit. a: ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin
adopţie, potrivit legii, astfel de rude;
lit. b: sotul
lit. c: persoanele care au stabilit relatii asemanatoare acelora dintre soti sau dintre parinti si copii, în
cazul in care convietuiesc.

FUNCŢIILE FAMILIEI

1) funcţia biologică – familia este o entitate biologică, îndeplineşte funcţia de procreare a speciei umane
2) funcţia economică
- raporturile patrimoniale dintre soţi: comunitatea de bunuri şi obligaţia legală de întreţinere
- raporturile patrimoniale părinţi-copii: obligaţia legală de întreţinere

6
3) funcţia educativă – art. 101 alin. 2 C. fam.: Părinţii sunt datori să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui,
spre a-l face folositor colectivităţii.

RAMURA DREPTULUI FAMILIEI

Totalitatea relaţiilor personale şi patrimoniale născute din căsătorie, filiaţie, adopţie sau alte
reglementări asimilate de lege relaţiilor de familie, reglementate de norme juridice alcătuiesc dreptul familiei .
Dreptul familiei reglementeză raporturile existente între membrii unei familii, precum şi cele dintre
aceştia şi alte persoane.

OBIECT DE REGLEMENTARE

1) raporturi de căsătorie: norme juridice care preved încheierea căsătoriei, norme juridice care
reglementează raporturile personale şi matrimoniale dintre soţi, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei.
2) raporturi rezultate din încheierea logdonei

7
3) raporturi rezultate rudenie
a) raporturi bazate pe rudenia de sânge (raporturi de filiaţie) între mai multe persoane – rudenie în linie
dreaptă şi rudenie în linie colaterală – norme juridice care reglementează filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de
tată, situaţia legală a copilului din căsătorie şi din afara căsătoriei.
b) raporturi bazate pe rudenia civilă– raporturi de adopţie – norme juridice care reglementează încuviinţarea
adopţiei, raporturile personale şi patrimoniale izvorâte din adopţie, nulitatea şi desfacerea adopţiei.
4) raporturi privitoare la ocrotirea părintească – norme juridice care reglementează drepturile şi obligaţiile ce
le revin părinţilor pentru realizarea şi apărarea intereselor copiilor lor minori, norme juidice relative la
creşterea şi educarea copiilor, sancţiunile care intervin.
5) raporturile asimilate de lege raporturilor de familie: norme juridice care reglementează tutela, curatela
minorilor; normele juridice care prevăd plasamentul familial (Legea 272 /04), raporturile născute dintre foştii
soţi.

METODA DE REGLEMENTARE

Metoda de reglementare se caracterizează fie prin egalitatea părţilor în raport de dreptul familiei – egalitatea
dintre soţi, fie prin subordonarea părţilor – raporturile dintre părinţi şi copii.
Totodată, dreptul familiei se caracterizează şi prin metoda reglementării unui statut legal (instituţia
căsătoriei).

8
 CALITATEA SUBIECTELOR

În raporturile de dreptul familiei, părţile au o calitate specială: soţ, soţie, părinte – copil, adoptat – adoptator,
rudă, afin.

CARACTERUL NORMELOR

Predominante în dreptul familiei sunt normele imperative:

– prohibitive. Este oprit să se căsătorească alienatul sau debilul mintal, precum şi cel lipsit vremelnic de
facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul faptelor sale – art.9, codul familiei.
- onerative – Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat – art.28, codul
familiei.

NATURA SANCŢIUNILOR

Sancţiunile în dreptul familiei sunt specifice (de exemplu decăderea din drepturile părinteşti).

9
 PRINCIPIILE DREPTULUI FAMILIEI

Principiul ocrotirii familiei, a căsătoriei, a mamei şi a copilului

Art.1 alin. 1 C. fam.: statul ocroteşte căsătoria şi familia; el sprijină prin măsuri economice şi sociale,
dezvoltarea şi consolidarea familiei
- alin. 2: statul apără interesele mamei şi a copilului şi manifestă o deosebită grijă pentru creşterea şi
educarea tinerei generaţii
Art.16 alin. 3 Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U la 10
decembrie 1948: familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are drept la ocrotire din
partea societăţii şi a statului.
Ocrotirea căsătoriei, apărarea intereselor mamei şi copilului se realizează prin norme juridice care
reglementează încheierea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei, stabileşte filiaţia faţă de mamă, tată,
obligaţia de întreţinere, exercitarea îndrumării şi controlului de către autoritatea tutelară, încuviinţarea
adopţiei, etc.
Art. 258 alin. 2 NCC: Familia are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului.
alin. 3: Statul este obligat să sprijine, prin măsuri economice, încheierea căsătoriei, precum şi
dezvoltarea şi consolidarea familiei.

Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi

10
 Art.1 alin. 3 C. fam.: familia are la bază căsătoria liber consimţită între soţi.
Acest principiu constituţional este preluat din Declaraţia Universală a drepturilor omului şi Pactul
internaţional privind drepturile civile şi politice şi Pactul intenaţional privind drepturi economice, sociale şi
culturale.
Art. 259 alin. 1 NCC: Căsătorie este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în
condiţiile legii.

Principiul monogamiei

Art.5 C. fam.: Este oprit a se căsători bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.
Art.227 alin. 1 din Legea 307/2004: încheierea unei căsătorii de către o persoană căsătorită constituie
infracţiunea de bigamie
- alin. 2: persoana necăsătorită care se căsătoreşte cu o persoană pe care o ştie căsătorită săvârşeşte
infracţiunea de bigamie.

Principiul egalităţii în drepturi şi obligaţii a soţilor

11
 Art. 25 şi art. 26 Codul familiei, bărbatul şi femeia au drepturi egale în căsătorie; soţii hotărăsc de
comun acord în tot ce ptiveşte căsătoria.
Acest principiu are la bază egalitatea deplină a femeii cu bărbatul în toate sectoarele vieţii sociale şi
este preluat din reglementările internaţionale.
Principiul vizează raporturile dintre soţi, dintre aceştia, în calitate de părinţi şi copii lor minori.
Art. 98 C. fam.: Toate măsurile privind persoana şi bunurile copiilor se iau de către părinţi în comun.
Membrii unei familii au obligaţia de a-şi asigura sprijin moral şi material.
Obligaţiile de întreţinere există între soţi, părinţi – copii, dar şi între bunici şi nepoţi, străbunici si
strănepoţi, fraţi – surori sau între persoanele anume prevăzute de lege – obligaţia de întreţinere a soţului faţă
de copilul minor al celuilalt soţ, cât timp este minor, iar părinţii săi fireşte au murit, sunt dispăruţi sau în
nevoie.

Principiul exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul copiilor

Art.1 alin. 5 C. fam.: Drepturile părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.

Art. 263 NCC: Orice măsură referitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu
respectarea interesului superior al copilului.

Principiul egalităţii în drepturi a copiilor

12
Art. 63 C. fam.: Copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilita prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească are faţă de părinte
Art. 260 Noul Cod civil: Copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie, precum şi cu cei
adoptaţi.

INTERFERENŢA DREPTULUI FAMILIEI CU ALTE RAMURI DE DREPT

DREPTUL CIVIL
Normele de dreptul familiei se completează cu normele de drept civil. Dreptul civil are rol de drept
comun în materie. Codul familiei s-a desprins din Codul familiei. Dispoziţiile privind capacitatea,
consimţământul soţilor la încheierea căsătoriei, viciile de consimţământ, dispoziţii privind nulitatea,
domiciliul, starea civilă, completează normele de dreptul familiei. Totodată, succesiunia se dezbate după
rudenie, reglementată de dreptul familiei.

DREPTUL PROCESUAL CIVIL

Normele de drept procesual civil asigură realizarea normelor de dreptul familiei pe calea constrângerii
judiciare, atunci când participanţii la raporturile de dreptul familiei nu le îndeplinesc de bună voie.
Procedura divorţului constituie una dintre procedurile speciale reglementate în Codul de procedură
civilă: competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti investită cu soluţionarea divorţului este cea de la
ultimul domiciliu comun al soţilor;

13
- încredinţarea minorilor se poate realiza pe calea ordonanţei preşidenţiale, cu respectarea dispoziţiilor din
Codul de procedură civilă;
- hotărârile judecătoreşti privind pensia de întreţinere şi încredinţarea minorilor nu au autoritate de lucru
judecat
- potrivit art. 189 Cod procedură civilă , nu pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii pâna la gradul trei
inclusiv, şi nici soţul, chiar despărţit.

DREPTUL MUNCII
Codul muncii conţine dispoziţii menite a proteja interesele părinţilor, ale copiilor, precum concediul de
maternitate/paternitate pentru îngrijirea copiilor nou-născuţi sau bolnavi, alocaţiile de stat, alocaţiile
suplimentare pentru familiile cu mai mulţi copii.

DREPTUL CONSTITUŢIONAL
– principiile dreptului familiei sunt, în general, principii constituţionale.

DREPTUL ADMINISTRATIV
– o serie de organe ale publice au atribuţii privitoare la raportul de dreptul familiei –primarul acordă
dispensă de vârstă pentru încheierea căsătoriei, la Oficiul Român pentru Adopţii desfăşoară activitate
funcţionari publici.

14
DREPTUL PENAL
Sunt consacrate în Codul penal o serie de dispoziţii prin care se urmăreşte ocrotirea relaţiilor de
familie – art. 305 incriminează abandonul de familie; art. 303- bigamia; art. 306 – rele tratamente
aplicabile minorilor; art.307 – nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului; art. 198 – act sexual
cu un minor
Titlul V este intitulat „Minoritatea” şi reglementează răspunderea penală a minorilor, sunt instituite măsuri
educative, etc..

DREPTUL PROCESUAL PENAL

- soţul sau orice altă rudă apropiată a învinuitului sau inculpatului sunt scutiţi a depune mărturie
- femeia însărcinată sau care are în îngrijire un copil mai mic de 1 an poate solicita amânarea sau întârzierea
pedepsei cu închisoarea
- tribunale pentru minori sunt instanţe judecătoreşti care soluţionează cauze cu minori.

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Atunci când raporturile de familie cuprind unul sau mai multe elemente de extaneitate, se aplică
dispoziţiile Legii nr. 105/1992 privind raporturile de drept internaţional privat. Normele conflictuale

15
soluţionează conflictele de legi care pot să apară în materia căsătoriei, a divorţului, obligaţiei de întreţinere,
etc..

IZVOARE

Codul familiei care a intrat în vigoare la data de 1 februarie 1954 prin Legea nr. 4/1954, constituie
principalul izvor al dreptului familiei.
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei;
- Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.

Acte internaţionale :
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiilor încheiată la Haga, la data de 29 mai
1993 şi ratificată de România prin Legea nr. 84/1994;
- Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptată de către Adunarea Generală O.N.U. la data de 20 mai
1989 şi ratificată de România prin Legea nr.18/1990
- Convenţia de la Haga cu privire la regimurile matrimoniale, încheiată la data de 1 septembrie 1992.

16
 LOGODNA

Art. 266 alin. 1 NCC: Logodna este promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria.
Art. 266 alin. 1 NCC: Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie.
Logodna este promiunea reciprocă dintre un bărbat şi o femeie de a încheia, în viitor, o căsătorie.
Încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.

17
CONDIŢII DE FOND
- exprimarea unui consimţământ personal şi valabil
- viitorii logodnici au împlinit vârsta de 18 ani
- lipsa unor impedimente (aceleaşi de la încheierea căsătoriei)

CONDIŢII DE FORMĂ
Încheierea logodnei nu este supusă nici unei formalităţi.
Logodna este un act consensual, prin urmare ea poate fi ruptă de oricare dintre logodnici, fără îndeplinirea
vreunei formalităţi.

PROBA
Încheierea şi ruperea logodnei pot fi dovedite cu orice mijloc de probă.

18
EFECTE JURIDICE

Efecte personale: logodnicul care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria

Efecte patrimoniale:
- restituirea darurilor pe care le logodnicii le-au primit cu ocazia încheierii logodnei sau pe durata
acesteia; darurile obişnuite nu se restituie. Restituirea se face în natura sau, dacă nu mai este cu
putinţă, în echivalent.
- Răspunderea pentru ruperea logodnei se antrenează numai dacă aceasta a fost ruptă în mod abuziv
- Răspunderea se antrenează pentru prejudiciile materiale şi morale
- Prejudiciul material constă în cheltuielile făcute sau contractate în vederea încheierii căsătoriei

- Va răspunde atât partea care a rupt abuziv logodna, cât şi cel care, în mod culpabil, l-a determinat pe
celălalt să rup logodna

19
 TERMEN DE PRESCRIPŢIE
Acţiunea în restituirea darurilor şi acoperirea prejudiciilor cauzate prin ruperea logonei se prescrie într-
un an de la ruperea logodnei.

CĂSĂTORIA

DEFINIŢIE

În accepţiunea Codului familiei, prin căsătorie se întelege :

- actul juridic prin care viitori soţi îşi manifestă voinţa, de a se căsători, în condiţiile şi în termenele impuse
de lege ( art.3-18 Codul familiei, art. 271 NCC).

20
- situaţia juridică dobândită prin încheierea actului juridic şi care subzistă pe toată durata căsătoriei – art.28
alin. 1 din C. fam. : Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat.

- instituţia juridică, alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează actul juridic de căsătorie şi
statutul juridic al soţilor; desemnează şi ceremonia care are loc atunci când se încheie actul juridic de
căsătorie; art. 217 – celebrarea căsătoriei – procedura încheierii căsătoriei de către ofiţerul stării civile.

Căsătoria este uniunea liber consimţită dintre un bărbat şi o femeie, încheiată în scopul
întemeierii unei familii şi cu respectarea dispoziţiilor legale.

21
Caractere juridice

1. Căsătoria este o alianţă între două persoane de sex opus, o uniune dintre un bărbat şi o femeie

Căsătoria, ca uniune, intră sub incidenţa normelor juridice. Prin cosimţământul exprimat la încheierea
căsătoriei, viitorii soţi situează uniunea dintre ei sub incidenţa normelor juridice imperative.
Căsătoria nu se poate încheia decât între un bărbat şi o femeie, în sensul persoanelor de sex opus. În
situaţia în care o persoană îşi schimbă sexul printr-o intervenţie chirurgicală (transsexual), se poate căsători
în mod valabil, numai după ce schimbarea de sex a fost înregistrată la serviciul de stare civilă. (art. 44 litera i
din Legea 119/1996 – schimbarea sexului se face prin menţiune pe actul de stare civilă, iar certificatul de
naştere se eliberează în baza hotărârii judecătoreşti definitivă şi irevocabilă).

2. Căsătoria este liber consimţită

Art.1 alin. 3 din Codul familiei prevede că familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi.
Consimţământul viitorilor soţi trebuie să fie liber exprimat şi nu viciat. Aceste reglementări sunt cuprinse şi

22
în acte internaţionale: Declaraţia Universală a drepturilor omului, Convenţia O.N.U. cu privire la
consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătorie încheiată la New York
la data de 10 decembrie 1992 şi ratificată de România prin Legea 116/1992, Convenţia europeană a
drepturilor omului ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 30/1994.

3. Căsătoria este monogamă

4. Căsătoria este în principiu o uniune pe viaţă (caracterul perpetuu)

Căsătoria încetează prin moartea sau prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi şi se
poate desface prin divorţ. Ca o consecinţă a acestui caracter legiuitorul a prevăzut şi situaţiile în care se
acoperă cazurile de nulitate absolută. Acest caracter nu este stipulat expres, dar decurge din rigurozitatea cu
care a reglementat încheierea, desfacerea sau desfiinţarea nulităţii, numai pe cale judiciară, în baza unor
proceduri derogatorii de la dreptul comun.

5. Căsătoria se întemeiază pe egalitatea deplină în drepturi dintre bărbat şi femeie

23
6. Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Cauza actului juridic al căsătoriei constă în întemeiere unei familii. Căsătoria încheiată din alte
considerente, de către unul dintre soţi (sau ambii) poate fi desfiinţată. Este vorba despre căsătoria fictivă
care poate fi probată prin orice mijloc de probă. Nulitatea absolută a unei căsătorii încheiate în scopul de a
obţine anumite avantaje poate fi acoperită dacă între soţi se stabilesc relaţii conjugale reale.

7. Caracterul laic/ civil al căsătoriei

În România, încheierea şi înregistrarea căsătoriei este de competenţa autorităţilor de stat – art. 3 Codul
familiei recunoaşte numai căsătoriile încheiate în faţa ofiţerului de stare civilă şi nu poate fi dovedită decât
prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă (art.18 Codul
familiei).
Căsătoria religioasă nu produce efecte juridice.
Există legislaţii în care viitorii soţi pot opta între căsătoria religioasă şi cea civilă (Italia, Spania, S.U.A.,
Finlanda, Danemarca, Brazilia, India) sau legislaţii în care se recunosc efectele juridice numai căsătoriilor
religioase (ţări musulmane, Grecia).

8. Căsătoria este un act juridic solemn

24
 Simplul acord de voinţă al viitorilor soţi nu este suficient pentru încheierea căsătoriei; pentru a fi
valabil , el trebuie exprimat cu respectarea solemnităţilor impuse de lege: în faţa ofiţerului de stare civilă, la
sediul primăriei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa oricare dintre viitorii soţi;
consimţămâmtul trebuie exprimat personal şi public, în faţa a doi martori.

9. Căsătoria este un act juridic bilateral

Consimţământul, ca o condiţie de fond, este de esnţa căsătoriei în sensul că numai prin acord de
voinţă se poate încheia actul juridic de căsătorie, în sens de negotium iuris.
j) Din punct de vedere al rolului voinţei părţilor în determinarea conţinutului actului juridic, căsătoria este un
act juridic de condiţie. Viitorii soţi, prin consimţământul exprimat la încheierea căsătoriei, acceptă aplicarea
unui regim judiciar de la care nu pot deroga şi nici nu îl pot modifica.

Natura juridică a căsătoriei

Natura juridică a dat naştere la discuţii în literatura de specialitate. Astfel au fost exprimate opinii
diferite care pot fi grupate pe mai multe teze:
1) Căsătoria este o instituţie civilă diferită de instituţia contractului. Argumentele invocate în susţinerea
acestei teorii au fost:
- părţile nu pot stabili clauzele uniunii dintre ei

25
- există un regim juridic diferit din punct de vedere al capacităţii părţilor, consimţământului şi viciilor de
consimţământ, obiectului şi cauzei
- regim juridic diferit în materia nulităţilor
- principiile fundamentale care stau la baza încheierii actelor juridice civile: principiul consensualismului
(mutuus consensus, mutuus dissensus) şi principiul forţei obligatorii nu se regăsesc şi în materia căsătoriei
(căsătoria se desface sau desfiinţează numai pe cale judiciară).
- efectele căsătoriei sunt diferite de efectele actului juridic civil

2) Căsătoria este un contract

Argumente:
- raportul juridic dintre soţi ia naştere în baza acordului de voinţă liber exprimat
- în baza acestui acord de voinţă se nasc drepturi şi obligaţii între soţi.
Acest contract de căsătorie este diferiot de convenţia matrimonială, care are un caracter accesoriu şi
facultativ şi reglementează raporturile patrimoniale. Analizând aceste argumente, putem desprinde o serie de
asemănări şi deosebiri între căsătorie şi contract.
Asemănări
1) Căsătoria şi contractul sunt acte juridice bilaterale
2) participanţii la raporturile judiciare născute din căsătorie sau contract se află într-o poziţie de egalitate
juridică.

26
Deosebiri
1) principiul libertăţii de voinţă a părţilor care conferă posibilitatea de a determina efectele actului juridic
încheiat este lipsit de eficenţă în materia căsătoriei. Căsătoria este un act juridic condiţie, în timp ce
majoritatea contractelor sunt acte juridice subiective. Se apropie de contractul de adeziune.
2) contractul încheiat prin voinţa părţilor (mutuus consensus) poate înceta tot prin acord de voinţă (mutuus
dissensus), căsătoria poate fi desfăcută prin acordul soţilor, dar numai în condiţiile legii (art.38, aliniat 2
Codul familiei, art.298 – 302 Proiect cod civil) şi numai pe cale judiciară (art. 1020 – 1021 Cod civil).
3) în cazul contractului, fiecare parte are un scop diferit de cel cocontractantului său, în timp ce prin
încheierea căsătoriei viitori soţi urmăresc acelaşi scop, al întemeierii unei familii.
4) nulitatea în materia căsătoriei are particularităţi faţă de nulitatea actelor juridice, în general.
5) contractul poate fi susceptibil de modalităţi: termen , condiţie, sarcină, pe când căsătoria nu poate fi
afectată de nici una dintre ele
6) contractul poate fi încheiat prin reprezentare , în timp ce căsătoria este un act juridic personal
7) în ceea ce priveşte efectele, părţile contractante pot stabili, de comun acord, întinderea drepturilor şi
obligaţiilor ce le revin, , în timp ce soţii prin acordul lor exprimat la încheierea căsătoriei se supun unui regim
legal şi imperativ cu anumite drepturi şi obligaţii.

Condiţii de validitate ale actului juridic al căsătoriei

27
 Ca orice act juridic, căsătoria valabilă presupune îndeplinirea unor condiţii de fond şi de formă
prevăzute de lege, dar şi lipsa impedimentelor legale.
Condiţiile de fond reprezintă acele împrejurări care trebuie să existe la încheierea căsătoriei pentru ca ea să
fie valabilă.
Impedimentele reprezintă acele împrejurări care nu trebuie să existe la încheierea căsătoriei pentru ca ea să
fie valabilă.
Condiţiile de formă reprezintă totalitatea formalităţilor cerute de lege pentru încheierea căsătoriei în mod
valabil.

Clasificarea condiţiilor de fond

1) După caracterul lor:

- condiţii privitoare la aptitudinea fizică de a se încheia căsătoria: difernţa de sex, vârsta legală, sănătatea
fizică a viitorilor soţi
- condiţii să asigure o căsătorie liber consimţită: consimţământul
- condiţii privind aptitudinea morală de a încheia căsătoria: căsătoria între rude (rudenia), tutela, adopţia

2) După consacrarea lor legislativă:

- condiţii exprese : consimţământul soţilor, vârsta matrimonială
- condiţii virtuale, care rezultă implicit :diferenţa de sex

28
3) în funcţie de sancţiunile care intervin în caz de nerespectare:
- dirimante – condiţii a căror neîndeplinire atrage nulitatea relativă
- prohibitive – nu afectează valabilitatea căsătoriei.

Dispoziţiile codului familiei prevăd în mod expres, ca şi condiţie de fond:

- consimţământul la căsătorie
- vârsta matrimonială (nubilă)
- comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate.
- diferenţa de sex

Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi (art.16, art.17 Codul familiei, art. 271 NCC)

Consimţământul reprezintă manifestarea de voinţă a unei persoane, făcută cu intenţia de a produce

efecte juridice, în primul sens. Acordul d voinţă exprimat în vederea naşterii unui rapot juridic - în al doilea
sens.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele cerinţe:
1) să existe – existenţa consimţământului la căsătorie se concretizează în răspunsul afirmativ al
viitorilor soţi la întrebările ofiţerului de satre civilă, adresate fiecăruia dintre ei , în sensul că vor să se
căsătorească (art. 31 aliniatul 1 din Legea 119/1996). Atunci când unul dintre soţi este cetăţean străin,

29
 sau dacă unul sau ambii soţi nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi, consimţământul va fi dat
prin interpret şi consemnat într-un proces verbal.

Lipsa consimţământului la căsătorie

Poate fi materială sau psihică şi poate privi pe unul sau pe ambii soţi.
Situaţii:
- alienaţii sau debilii mintali nu se pot căsători pentru că nu pot să-şi exprime consimţământul, nici chiar în
perioadele de luciditate pasageră
- persoana lipsită vremelmic de facultăţile mintale, datorită unor cauze precum afecţiuni psihice, cu excepţia
alienaţiei sau debilităţii mentale, somnambulism, influenţa alcoolului, etc.; pe timpul cât nu are
discernământul faptelor sale, viitorul soţ nu poate exprima un consimţământ valabil.
- răspunsul negativ sau refuzul de a răspunde a unuia sau ambilor soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă
dacă doreşte să se căsătorească, iar căsătoria a fost declarată încheiată
- eroarea-obstacol, adică faptul că unul dintre soţi sau ambii cred că încheie un alt act juridic, altul decât
actul juridic al căsătoriei
- căsătoria fictivă, încheiată în alt scop de cât acela de a întemeia o familie, iar între cei care au încheiat
căsătoria nu au intevenit raporturi conjugale reale.

2) Consimţământul să fie actual

30
 Consimţământul la căsătorie trebuie să fie dat chiar în momentul încheierii căsătoriei. Promisiunile de
căsătorie, logodnă nu da naştere la obligaţia de a încheia în viitor căsătoria. Se poate antrena răspunderea
civilă delictuală în condiţiile cauzării unui prejudiciu moral sau material.
Caracterul actual reiese din cerinţa prezenţei personal şi simultan a viitorilor soţi la încheierea
căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă.

3) Consimţământul trebuie să fie nealterat de vreun viciu de consimţământ

La fel ca în dreptul civil, viciile care pot afecta voinţa soţilor la încheierea căsătoriei sunt: eroarea,
dolul şi violenţa.

Eroarea reprezintă falsa manifestare a realităţii în momentul încheierii actului juridic. Ea constituie
viciu de consimţământ numai dacă priveşte identitatea fizică a celuilalt soţ (se căsătoreşte cu sora sau
fratele geamăn). Nu constituie viciu de consimţământ eroarea asupra unor calităţi psihice sau fizice, asupra
caracterului, pregătirii profesionale, stării civile (divorţat sau necăsătorit) chiar dacă au fost determinante la
încheierea actului de căsătorie.
Datorită formalităţilor cerute de lege pentru încheierea căsătoriei, precum şi a realităţilor sociale
(căsătoria presupune o „perioadă de probă”), eroarea-viciu de consimţământ nu este întâlnită în practică.

31
Dolul (eroare provocată, viclenie) constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace dolosive,
pentru a o determina să încheie un act juridic.
Dolul are un element subiectiv, care constă în intenţia de a induce în eroare şi un element obiectiv,
materializat în utilizarea de manopere dolosive pentru a induce în eroare. Dacă în materie contractuală,
dolul constituie viciu de consimţământ dacă provine de la celălalt contractant, reprezentant al contractului
sau complice, în materia căsătoriei dolul trebuie să provină de la celălalt soţ.
Dolul trebuie să fie determinant. Caracterul determinant este o chestiune de fapt, care se apreciază de
către instanţă, de la caz, la caz, în funcţie de experienţa de viaţă, pregătire profesională, vârstă; ascunderea
vârstei sau a pregătirii profesionale nu constituie dol. Numai dolul principial este viciu de consimţământ.
Dolul poate îmbrăca forma comisivă dar şi omisivă (dol prin reticenţă), de exemplu ascunderea stării
de graviditate la încheierea căsătoriei, a neputinţei de a procrea sau a bolii de care suferă.

Violenţa constă în constângerea morală sau fizică a viitorului soţ, menită a-i insufla acestuia o temere
decisivă pentru încheierea căsătoriei. Constângerea fizică – imposibilă. Constrângerea morală – simpla
temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ.

32
Vârsta legală pentru căsătorie (vârsta matrimonială)

Vârsta minimă

Art. 4 alin.1 Codul , art. 272 alin. 1 NCC- vârsta minimă de căsătorie este 18 ani.
Legea nu impune o vârstă maximă pentru încheierea căsătoriei chiar dacă, din punct de vedere biologic şi
moral, nu se urmăreşte întemeierea unei familii.
Raţiunile care au impus această cerinţă legală sunt multiple:
- din punct de vedere biologic şi eugenic, viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se căsători, adică
să fi atins cel puţin vârsta pubertăţii. Pubertatea e o chestiune de fapt, astfel încât legea impune o vârstă
superioară celei reale.
- din punct de vedere psihic şi moral, viitorii soţi trebuie să aibă maturitatea necesară înţelegerii importanţei
căsătoriei. De asemenea, ei trebuie să aibă capacitatea de a-şi asuma îndatoririle pe care căsătoria le
implică.
- din punct de vedere juridic, căsătoria este un act juridic care presupune existenţa discernământului ca o
consecinţă a consimţământului liber şi conştie nt al viitorilor soţi.

33
Dispensa de vârstă
Art. 4 alin. 2 C. fam, art. 272 alin. 3-5 NCC

- viitorul soţ a împlinit vârsat de 16 ani

- există motive temeinice
- existenţa unui aviz medical, care să ateste aptitudinea fizică, psihică şi intelectuală de a încheia o căsătorie
valabilă
- există încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui: act juridic unilateral, revocabil până la momentul
momentul încheierii căsătoriei
Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa (alienaţie sau
debilitate mintală, dispariţie, decăderea din drepturile părinteşti, executarea unei pedepse privative de
libertate), încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă.
Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea
persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti: rudă, instituţie de ocrotire,
preşedintele consiliului judeţean, primarul sectorului mun. Bucureşti, asistent maternal, şeful serviciului de
tip rezidenţial

Încuviinţarea poate fi scrisă sau verbală.

34
 - autorizarea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul.

Acte depuse:
- certificat de naştere în copie
- ancheta socială
- avizul medical
La solicitarea scrisă a minorului, Direcţia va verifca temeinicia motivelor.

Comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării de sănătate- art. 10 C. fam., art. 278 NCC

În principiu legea nu opreşte căsătoria persoanelor care suferă de anumite boli. În mod excepţional,
art. 8 din Decretul 41/953 privind prevenire bolilor venerice opreşte căsătoria persoanelor afectate de o boală
venerică transmisibilă (testul Hiv este facultativ, nu există reglementare prin care să fie interzisă căsătoria
persoanelor bolnave de SIDA).
Ascunderea de către unul dintre viitori soţi a stării de boală faţă de celălalt soţ, poate constitui motiv
de anulare a căsătoriei pentru vicierea consimţământului prin dol, atunci când:
- existenţa bolii a fost cunoscută de soţ anterior încheierii căsătoriei. Boala dobândită în timpul căsătoriei
constituie motiv de divorţ

35
- boala să fie ascunsă în mod deliberat , cu rea-credinţă
- boala să aibă o anumită gravitate, adică poate pune în pericol, viaţa, sănătatea ambilor soţi şi elaţiile de
familie.
Cerinţa instituită de art.10 Codul familiei este asigurată prin obligativitatea depunerii la ofiţerul de stare
civilă a certificatelor medicale privind starea de sănătate a viitorilor soţi şi prin inserarea în declaraţia de
căsătorie a menţiunii că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor.
Certificatul medical se eliberează în urma unui examen mediacal prenupţial: examen pulmonar,
serologic, neuropsihic şi veneric, în baza căruia medicul atestă dacă o persoană se poate căsători sau nu.
Examenul medical este obligatoriu pentru că în lipsa certificatului medical, ofiţerul de stare civilă nu
realizează publicitatea declaraţiei de căsătorie ( art. 28 pct. 2 din Legea nr. 119/1996).

Diferenţa de sex- art. 271 NCC

CEDO- Cauza Christine Goodwin vs. Regatul Unit

Impedimente la căsătorie

– diferite împrejurări de fapt sau de drept a căror existenţă împiedică încheierea căsătoriei.

36
 Constituie piedici legale la încheierea căsătoriei următoarele împrejurări: starea de persoană căsătorită
(art.5), rudenia firească (art.6), adopţia (art.7), tutela (art.8) alienaţia sau debilitatea mintală precum şi lipsa
discernământului (art.9).

1) Existenţa unei căsătorii nedesfăcute a unuia dintre viitorii soţi (art.5 Codul familiei, art. 273 NCC)

Acest impediment decurge din principiul monogamiei care guvernează familia şi căsătoria. Se pot
căsători în mod valabil numai persoanele necăsătorite, fie că nu au încheiat niciodată o căsătorie, fie că au
pierdut calitatea de soţ prin moartea sau declararea juridică a morţii unuia dintre soţi ori căsătoria a fost
desfiinţată prin nulitate sau desfăcută prin divorţ.
Distingem mai multe situaţii:
a) dacă soţul supravieţuitor încheie o căsătorie între data morţii prezumate şi data rămânerii definitive a
hotărârii judecătoreşti, căsătoria nu e valabilă.
b) dacă cel declarat mort reapare, hotărârea juridică declarativă de moarte va fi anulată şi, în consecinţă,
efectele încetării căsătoriei vor fi înlăturate după cum urmează
c) situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de rea-credinţă în momentul încheierii căsătoriei subsecvente,
adică avea cunoştinţă că cel declarat mort se afla în viaţă, căsătoria subsecventă va fi desfiinţată pentru
bigamie, iar prima căsătorie va fi menţinută

37
d) în situaţia în care soţul supravieţuitor a fost de bună credinţă, iar soţul său din căsătoria subsecventă a
fost de rea-credinţă în momentul încheierii acesteia, căsătoria va fi desfiinţată pentru fraudă la lege
e) căsătoria subsecventă este valabilă numai dacă soţul supravieţuitor cât şi soţul din căsătoria subsecventă
sunt de bună-credinţă (art.22 Codul familiei), prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.
Rectificarea ulterioară a datei morţii stabilită prin hotărâre judecătorească nu afectează valabilitatea
căsătoriei subsecvente.
f) în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, soţii se pot recăsători în mod valabil după data rămânerii
irevocabile a hotărârii de divorţ. În cazul divorţului prin acordul soţilor, divorţul este irevocabil pe data
pronunţării hotărârii.
g) în cazul desfiinţării căsătoriei pentru motive de nulitate absolută sau realtivă, soţii se pot recăsători în
mod valabil după data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a pronunţat nulitatea.
h) cetăţeanul străin căsătorit nu se poate căsători în mod valabil pe teritoriul României chiar dacă legea sa
naţională permite poligamia, întrucât ar contraveni ordinii publice.

2) Rudenia

Art.6 Codul familiei, art. 274 NCC interzice căsătoria între rudele în linie dreaptă şi între cele în linie
colaterală până la gradul patru inclusiv. Rudenia constituie impediment dacă provine din căsătorie sau din
afara căsătoriei.

38
 În ceea ce priveşte rudenia din afara căsătoriei, aceasta constituie impedement la căsătorie chiar şi
atunci când nu este confirmată juridic, cu condiţia probării existenţei relaţiei de rudenie în grad interzis.
Ofiţerul de stare civilă, poate refuza oficierea căsătoriei (art.30 din Legea nr.119/1996 şi art.15 Codul familiei)
dacă are indicii cu privire la existenţa unui impediment la căsătorie. Partea interesată are posibilitatea să
atace acest refuz în justiţie (art.10 Legea 119/96).
Pentru motive temeinice, preşedintele consiliului judeţean sau, după caz, primarul municipiului
Bucureşti, poate încuviinţa căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul 4.

3) Adopţia (art.7 Codul familiei)

Codul familiei opreşte căsătoria între:

- adoptator sau ascendenţii săi, pe de o parte şi adoptat sau descendenţii săi, pe de altă parte
- copiii adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte
- persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptativ.
Pentru motive temeinice poate fi încuviinţată acordarea dispensei de vârstă căsătoriei între copiii
adoptatorului, pe de o parte şi cel adoptat sau copiii acestuia, pe de altă parte, precum şi căsătoria între
persoanele adoptate de acelaşi părinte adoptiv.

4) Tutela (art.8 Codul familiei)

39
 Tutela şi persoana minoră aflată sub tutela sa nu se pot căsători în mod valabil. După încetarea
funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei , căsătoria devine posibilă.
În cazul în care persoana aflată sub tutelă este alienat sau debil mintal, şi nu minor, şi între tutore şi cel
aflat sub tutelă se încheie căsătorie, căsătoria este nulă absolut datorită alenaţiei sau debilităţii.

5) Starea de alienaţie sau debilitate mentală, precum şi lipsa discernământului (art.9 Codul familiei)

Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul. De aceea, alienatul sau debilul mintal,
indiferent dacă se află sau nu sub interdicţie judecătorească, nu poate încheia căsătoria în mod valabil, nici
chiar în momentele de luciditate pasageră.
Nu au discernământ nici persoanele lipsite vremelnic de facultăţile mintale, datorită unor cauze precum
boala psihică (alta decât alienaţia sau debilitatea), beţia. Căsătoria poate fi încheiată în mod valabil în
perioadele de luciditate, în care se prezumă existenţa discernământului, prin urmare, persoana poate să-şi
exprime consimţământul.

40
6) Interzicerea sau echivalea unor forme de convieţuire cu căsătoria- art. 277 NCC

- căsătoria între persoane de acelaşi sex încheiate în străinătate de cetăţeni români sau străini
- parteneriatele civile între persoane de acelaşi sex încheiate sau contractate în străinătate de cetăţeni
români sau străini

41
Condiţiile de formă ale căsătoriei

Reprezintă formalităţile prealabile şi concomitente încheierii căsătoriei - art.12-18 Codul familiei şi art.
27-33 din Legea nr. 119/1996

Formalităţi prealabile încheierii căsătoriei

Declaraţia de căsătorie se face personal de către viitorii soţi şi în scris, la autoritatea administraţiei publice
locale unde urmează a se încheia căsătoria, adică la sediul serviciului de stare civilă din raza teritorială a
domiciliului sau reşedinţei fiecăruia dintre viitorii soţi.
Declaraţia de căsătorie poate fi făcută şi în altă localitate de către unul din viitorii soţi. Serviciul de
stare civilă la care a fost înregistrată declaraţia de căsătorie o va transmite, în termen de 48 de ore,
serviciului de stare civilă al localităţii unde urmează a fi celebrată căsătoria.
În mod excepţional, în cazul în care unul dintre viitorii soţi se află în imposibilitatea de a se prezenta la
sediul serviciului de stare civilă din motive temeinice (boală, infirmitate), ofiţerul de stare civilă va putea lua
declaraţia în locul în care se află persoana.
În cazul în care viitorii soţi sunt cetăţeni străini sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate,
declaraţia de căsătorie poate fi făcută la primăria localităţii în care aceştia se află temporar (art. 38 aliniatul 2
Metodologia de aplicare a Legii nr.119/1996).

42
Conţinut

Declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă:

- datele de identificare a fiecăruia dintre viitorii soţi;
- manifestarea voinţei de a se căsători; menţiunea că nu există impedimente la căsătorie şi că au luat
cunoştinţă reciproc, de starea sănătăţii lor;
- menţiunea cu privire la numele pe care au convenit să-l poarte în timpul căsătoriei; indicarea locului
unde urmează a se încheia căsătoria, dacă viitorii soţi au făcut declaraţiile de căsătorie la servicii de
stare civilă diferite. Înţelegerea cu privire la nume poate interveni şi ulterior depunerii declaraţiei de
căsătorie, dar nu mai târziu de încheierea căsătoriei. Înţelegerea va fi consemnată într-o declaraţie
scrisă şi anexată declaraţiei de căsătorie
Declaraţia de căsătorie va fi însoţită de înscrisurile doveditoare celor menţionate în declaraţie. Acestea
sunt enumerate de art. 28 din Legea nr. 119/1996 şi art. 39 aliniatul 1 din Metodologia de aplicare.
- actul de identitate;
- certificatul de naştere, în original şi în copie;
- certificatul medical privind starea sănătăţii.
Certificatele medicale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă menţiunea expresă că
persoana se poate sau nu se poate căsători;

43
 - acte, în original şi în copii traduse şi legalizate ori certificate de ofiţerul de stare civilă, din care să rezulte
desfacerea căsătoriei anterioare, dacă este cazul. Aceste acte pot fi:
- certificatul de deces al fostului soţ;
- certificatul de despărţenie sau de divorţ (eliberat în perioada anilor 1951-1960);
- certificatul de naştere sau de căsătorie, cu menţiunea de desfacere a căsătoriei;
- sentinţa de divorţ rămasă definitivă şi irevocabilă
- aprobarea primarului pentru încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei, la cererea persoanei interesate
(anexa nr. 17);
- aviz medical, in cazul minorului de 16 ani
- autorizarea directiei generale de asistenta sociala si protectia copilului
- încuviinţarea primarului sau a comandantului navei pentru încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului
de 10 zile de la data înregistrării declaraţiei de căsătorie, la cererea persoanei interesate (anexa nr. 18);
- aprobarea preşedintelui consiliului judeţean sau a primarului general al municipiului Bucureşti, în cazul existenţei
unor impedimente rezultate din condiţiile de vârstă, rudenie firească sau adopţie;
- dovadă eliberată ori autentificată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România, în cazul
căsătoriei unui cetăţean străin, din care să rezulte că îndeplineşte condiţiile de fond, cerute de legea sa naţională,
pentru încheierea căsătoriei în România, în conformitate cu prevederile art. 33 din Legea nr. 119/1996, coroborate cu
art. 18 din Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, cu excepţia
cetăţenilor statelor cu care România a încheiat tratate, convenţii sau acorduri de asistenţă juridică, ce pot prezenta
documente eliberate de autorităţile competente din ţările respective;

44
 - declaraţia dată pe propria răspundere, autentificată de un notar public, din care să rezulte că viitorul soţ, cetăţean
străin sau apatrid, nu este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea
căsătoriei în România, în cazul în care dovada prevăzută la lit. d) nu poate fi obţinută întrucât statul respectiv nu are
misiune diplomatică sau oficiu consular acreditat în România. Pentru apatrizi, legea naţională este legea statului în
care îşi au domiciliul sau, în lipsă, reşedinţa;
- procesul-verbal încheiat împreună cu interpretul autorizat, în cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu
cunosc limba română sau între surdomuţi (anexa nr. 20);
- aprobarea ministrului apărării naţionale, a ministrului de interne, a ministrului de justiţie ori a conducătorilor
serviciilor de stat specializate în domeniul apărării şi siguranţei naţionale, în cazul cadrelor militare active (ofiţeri,
maiştri militari şi subofiţeri) care se căsătoresc cu o persoană apatridă sau care nu are exclusiv cetăţenia română.

Dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean străin, la declaraţia de căsătorie trebuie anexată dovada
eliberată de misiunile diplomatice sau oficiile consulare acreditate în România din care să reiasă faptul că
îndeplineşte condiţiile de fond cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei. Dacă nu există oficii
consulare sau misiuni diplomatice în România, viitorul soţ, cetăţean străin, trebuie să facă o declaraţie pe
propria răspundere, în faţa unui notar public, în sensul că nu este căsătorit şi îndeplineşte condiţiile de fond
cerute de legea sa naţională pentru încheierea căsătoriei.
În cazul încheierii căsătoriei între persoane care nu cunosc limba română sau sunt surdo-muţi, trebuie
anexat la declaraţia de căsătorie procesul-verbal încheiat de interpretul autorizat.

45
 În cazuri expres prevăzute de lege, pentru persoane care au o anumită calitate, trebuie făcută dovada
aprobării organelor abilitate.
Ofiţerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declaraţie cu dovezile prezentate, apoi viitorii soţi
vor semna în faţa sa , declaraţia de căsătorie. În ziua în care primeşte declaraţia, ofiţerul de stare civilă va
dispune afişarea sa în extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei la care se va oficia căsătoria.
Extrasul cuprinde datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere
la căsătorie în primele zece zile de la data afişării. La calcularea acestor zece zile se ia în considerare atât
ziua depunerii declaraţiei, cât şi ziua în care are loc oficierea căsătoriei.
Pentru motive temeinice, primarul localităţii poate încuviinţa încheierea căsătoriei înainte de împlinirea
celor zece zile; de asemenea , termenul de zece zile poate fi depăşit, însă încheierea căsătoriei trebuie să
aibă loc până la data expirării certificatelor medicale (14 zile de la data emiterii).
Art. 284 NCC- In cazul in care casatoria nu s-a incheiat in termen de 30 de zile de la data afisarii declaratiei de
casatorie sau daca viitorii soti doresc sa modifice declaratia initiala, trebuie sa se faca o noua declaratie de
casatorie si sa se dispuna publicarea acesteia.

Opoziţia la căsătorie

Opozitia la casatorie constă în aducerea la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă a unor împrejurări care
afectează valabilitatea căsătoriei. Poate face opoziţie orice persoană, chiar dacă nu justifică un interes.

46
 Trebuie făcută în formă scrisă şi cu indicarea dovezilor pe care se sprijină împrejurările şi înainte de
încheierea căsătoriei.
Ofiţerul de stare civilă este obligat să verifice realitatea celor arătate în opoziţie.
În urma verificărilor efectuate ofiţerul de stare civilă poate respinge sau poate admite opoziţia. Refuzul
ofiţerului de stare civilă de a celebra căsătoria se consemnează într-un proces verbal şi poate fi atacat de
persoana nemulţumită în instanţă, competentă în acest sens fiind judecătoria de la domiciliul său.

Formalităţi privind încheierea căsătoriei

Solemnitatea încheierii căsătoriei presupune:

- încheierea căsătoriei în faţa ofiţerului de stare civilă, prezenţa personală a viitorilor soţi, prezenţa a doi
martori, constatarea încheierii căsătoriei de ofiţerul de stare civilă.
Căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă al primăriei localităţii în a cărei rază teritorială se
află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi. Sunt ofiţeri de stare civilă primarii, şefii misiunilor
diplomatice şi oficiilor consulare, comandanţii de nave şi aeronave. Aceştia pot delega exerciţiul atribuţiei de
ofiţer de stare civilă viceprimarului, secretarului sau altor funcţionari, agenţilor diplomatici, funcţionarilor
consulari.
La oficierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este obligat să poarte eşarfa, în culorile drapelului naţional român,
aşezată pe umărul stâng, cu banda albastră în sus.

47
După luarea consimţământului viitorilor soţi, ofiţerul de stare civilă îi declară căsătoriţi, le citeşte dispoziţiile Codului
familiei referitoare la drepturile şi îndatoririle soţilor şi întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie.

Competenţa ofiţerului de stare civilă este:

- personală – determinarea se face în funcţie de domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi
- materială – determinată de calitatea de ofiţer de stare civilă, adică persoană investită cu atribuţii de stare
civilă
- teritorială, determinată de graniţele teritoriale ale localităţii în care funcţionează ofiţerul de stare civilă;
comandantul navei sau aeronavei poate încheia căsătoria numai între cetăţeni români (art. 8 alin. 3 din Legea
nr. 11971996).

Locul încheierii căsătoriei

sediul serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei în a cărei rază de
competenţă teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa unul dintre viitorii soţi.

48
Căsătoria se poate încheia în afara sediului serviciului de stare civilă numai în situaţii excepţionale, atunci
când unul dintre soţi se află în imposibilitatea de a se deplasa. De asemenea poate fi încheiată la bordul unei
nave sau aeronave sub pavilion românesc în timpul unei călătorii în afara apelor teritoriale.
Prin urmare, dacă ambii soţi sunt cetăţeni români, ei pot încheia căsătoria în mod valabil, pe teritoriul
ţării, numai în faţa ofiţerului de stare civilă. Ofiţerul de stare civilă poate încheia căsătoria între cetăţeni
străini numai dacă viitorii soţi prezintă dovezi eliberate de misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale
ţărilor ai căror cetăţeni sunt, din care să rezulte că sunt îndeplinite condiţiile de fond, cerute de legea lor
naţională, pentru încheierea căsătoriei (art. 33 din legea nr. 119/1996).
Dacă unul dintre viitorii soţi este cetăţean străin, se recunoaşte un drept de opţiune viitorilor soţi
întrea a încheia căsătoria în faţa autorităţilor române sau cea consulară, numai în condiţiile convenţiilor
consulare.
Potrivit art. 19 alin. 2 din Legea nr. 105/1992 căsătoria unui cetăţean român aflat în strainătate se poate
încheia în faţa autorităţii locale de stat competente, a agentului diplomatic sau funcţionarului consular al
României sau al statului celuilalt viitor soţ.
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul de stare civilă, constatând îndeplinirea tuturor
cerinţelor legale cerute pentru valabilitatea căsătoriei, declară pe viitorii soţi căsătoriţi.
Înregistrarea căsătoriei în registrul actelor de stare civilă se face imediat după încheierea căsătoriei de
către ofiţerul de stare civilă. Actul de căsătorie se semnează de către soţi cu numele pe care s-au învoit să-l
poarte în timpul căsătoriei, de doi martori şi de ofiţerul de stare civilă. Pe baza actului de stare civilă va fi
eliberat certificatul de stare civilă soţilor.

49
Publicitatea căsătoriei ce realizează prin procedura de încheiere a căsătoriei

Proba căsătoriei
În ceea ce priveşte proba căsătoriei, art.18 Codul familiei prevede că aceasta nu poate fi dovedită decât
prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă. Atunci când se
pretind efecte de stare civilă precum vocaţia succesorală, pensia de urmaş, dovada se face exclusiv prin
certificatul de căsătorie. Dacă proba căsătoriei este necesară în alte scopuri, probaţiunea se poate face prin
orice mijloc de probă.

50
51
Efectele căsătoriei

Raporturile personale dintre soţi

1. Numele soţilor (art. 27 alin. 1) – La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara ofiţeruliui de stare civilă
numele pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei. Viitorii soţi pot opta pentru una dintre cele trei
posibilităţi legale:
a) fiecare dintre ei va păstra numele avut la data încheierii căsătoriei
b) vor avea ca nume comun numele oricăruia dintre ei
c) numele lor reunite.
Enumerarea e limitativă, soţii neputând alege o variantă intermediară. Soţii sunt obligaţi să poarte
numele ales pe toată durata căsătoriei.
Daca unul dintre soti este adoptat ulterior casatoriei, el va dobandi numele adoptatorului, numai in situatia in
care sotii au hotarat sa pastreze fiecare numele avut anterior casatorie. In aceasta ipoteza, oricare dintre ei
poate solicita schimbarea numelui pe cale administrativa potrivit O. G. nr. 41/2003.
Cand sotii au hotarat sa poarte un nume comun, sotul adopatat va putea dobandi numele adoptatorului
numai cu consimtamantul celuilalt sot, exprimat in fata instantei care incuviinteaza adoptia. In cazul numelui
comun, sotii nu pot schimba numele pe cale administrativa decat cu consimtamantul celuilalt sot.

52
2. Obligaţia de sprijin moral reciproc (art.2 Codul familiei) constă în îndatorirea pe care o are fiecare soţ de a
acorda celuilat ajutor, în cazul în care acesta are nevoie pentru depăşirea situaţiilor dificile. Legiuitorul nu
determină conţinutul concret al obligaţiei.

3. Obligaţia de fidelitate nu este prevăzută expres de legiuitor, ci reiese indirect din unele prevedri din Codul
familiei – prezumţia de paternitate e fondată pe ideea respectării de către soţie a obligaţiei de fidelitate.

4. Obligaţia de coabitare – căsătoria implică şi traiul comun în cadrul aceluiaşi domiciliu. Domiciliul comun
nu este de esenţa căsătoriei. Pentru motive întemeiate soţii pot conveni ca temporar, să aibă locuinţe
separate. Refuzul nejustificat de a locui împreună cu celălalt soţ poate constitui motiv de divorţ.
Obligatia conjugala

53
Raporturile patrimoniale dintre soţi pot fi clasificate în:
A) obligaţia de sprijin material reciproc între soţi (art.2 Codul familiei). Obligaţia este detaliată în art.29, art.
86 şi art. 89 alin. 2 din Codul familiei.
1) Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei (art.29 Codul familiei)
2) Obligaţia de întreţinere între soţi (art. 86 şi art. 89 Codul familiei). Această obligaţie este prioritară faţă de
celelate obligaţii de întreţinere enumerate imperativ în art. 89 Codul familiei.

Raporturi cu privire la bunurile soţilor au cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre
soţi.
Raporturile dintre soţi sau dintre soţi şi terţi, cu privire la bunurile soţilor alcătuiesc regimul juridic al
bunurilor soţilor, numit regim matrimonial.
Potrivit prevederilor codului familiei, bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt cârmuite de
regimul comunităţii de bunuri (art. 70 C. fam. „Bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri
comune, orice conveţie contrară fiind lovită de nulitate absolută”).
În literatura juridică, comunitatea matrimonială a soţilor a fost consacrată prin noţiunea de proprietatea
comună în devălmăşie.

54
 Bunurile soţilor

Noţiunea de bunuri

Legiuitorul întrebuinţează termenul de „bunuri dobândite în timpul căsătoriei”.

Accepţiunea conferită noţiunii de bunuri este cea din dreptul comun, ea desemnând bunurile corporale –
mobile şi imobile, şi bunuri incorporale – toate drepturi reale, şi drepturi de creanţă, principale şi accesorii.

55
Categoriile de bunuri ale soţilor
1. bunuri comune ambilor soţi (art.20 Codul familiei)
2. bunuri propii fiecăruia din soţi (art.31 Codul familiei)

Bunurile comune ale soţilor

Art.30 Codul familiei: bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor,
bunuri comune ale soţilor (aliniatul 1).
Calitatea de bun comun nu trebuie dovedită (aliniatul 3).

Condiţii:

1) Bunul să fi fost dobândit de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei

56
  Noţiunea de dobândire (art.30 Codul familiei) : vor fi considerate bunuri comune acelea care au
intrat în patrimoniul soţilor prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă (originare sau derivate)
indiferent dacă au fost acdhiziţionate de unul sau ambii soţi şi indiferent de natura bunului.
-drepturi reale: acestea vor fi considerate dobândite de soţi indiferent dacă au la bază un mod originar
sau deviat de dobândire. Înscrierea în cartea funciară a unui astfel de drept numai pe numele unuia dintre soţi nu
afecteză comunitatea bunului, dacă a fost dobândit în timpul căsătoriei. În cazul în care în actul de dobândire
figurează ambii soţi, iar în Codul familiei se indică şi cota fiecăruia, bunul va fi considerat bun comun în devălmăşie şi
nu în coproprietate pe cote părţi.
- uzucapiune: bunul urmează să fie considerat comun dacă termenul de prescripţie a început să curgă
în timpul căsătoriei (uzucapiunea de 30 de ani); în cazul celei de 10-20 de ani, bunul este comun dacă data justului
titlu se situează în timpul căsătoriei.
- acte juridice: bunul urmează a fi considerat comun dacă actul juridic este cu titlu oneros; în cazul
dobândirii prin act juridic cu titlu gratuit, bunul este comun numai dacă dispunătorul precizează că bunul urmează să
fie comun.
Dobândirea dreptului de creanţă în patrimoniul comun al soţilor poate avea ca izvor orice act juridic generator
de obligaţii: delictul civil, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei, plata nedatorată.
Creanţele dobândite în timpul căsătoriei sunt bunuri comune.

57
 Calitatea dobânditorului

Calitatea de soţ în momentul dobândirii bunului. Această calitate este dobândită în momentul în care ofiţerul de
stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru încheirea căsătoriei, şi se pierde cu desfiinţarea
căsătoriei prin divorţ, încetarea prin moartea unuia dintre soţi sau desfiinţarea în cazuri de nulitate.
- desfiinţarea căsătoriei prin divorţ- prezumţia de comunitate subzistă şi în intervalul de timp dintre
data pronunţării hotărârii şi data rămânerii irevocabile. Faţă de terţi, prezumţia de comunitate încetează atunci când
s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când aceştia au aflat
despre divorţ, pe o altă cale.
- decesul fizic constatat al unuia dinte soţi- bunurile dobândite de soţul supravieţuitor vor fi proprii.
Bunurile dobândite până la data fixată prin hotărâre judecătorească ca fiind cea a morţii vor fi comune. Bunurile
dobândite de soţul supravieţuitor după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte,
beneficiază provizoriu, de prezumţia de comunitate.
Dacă hotărârea judecătorească declarativă de moarte este anulată datorită reîntoarcerii celui declarat
mort, atunci comunitatea de bunuri reînvie retroactiv; prin urmare bunurile dobândite de soţul supravieţuitor între data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti şi data anulării hotărârii sunt bunuri comune, deoarece data dobândirii se
afla în timpul căsătoriei.

58
 -nulitatea căsătoriei operează retroactiv, astfel încât calitatea de soţ se consideră că nu a existat
niciodată şi, prin urmare, soţii nu au putut dobândi bunuri în comun. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate
proprii al celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de
către celălalt, va avea un drept de creanţă sau va fi considerat coproprietar, dacă cota sa din bunurile în discuţie a
fost determinată.
Prin excepţie, în ipoteza în care unul din soţi a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei nule sau anulate,
căsătoria îşi va produce efectele faţă de acesta până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă. Soţul
de bună-credinţă va putea beneficia de comunitatea de bunuri, ca efect al căsătoriei probative. Comunitatea de
bunuri este alcătuită din bunurile dobândite în timpul căsătoriei de soţul de rea-credinţă.
Despărţirea în fapt a soţilor nu atrage încetarea comunităţii de bunuri. Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit
la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt prezintă importanţă la stabilirea contribuţiei acestuia la
dobândirea bunului comun.

 Momentul dobândirii bunurilor

Pentru a deveni comun ambilor soţi, bunul trebuie dobândit în timpul căsătoriei, adică în perioada cuprinsă
între încheierea şi desfacerea, încetarea sau desfiinţarea căsătoriei.
Momentul dobândirii bunurilor este acela în care bunurile intră în patrimoniul unuia dintre soţi sau ambilor. Nu
prezintă importanţă momentul intrării în posesia bunului sau momentul realizării creanţei.

59
 În cazul în care naşterea dreptului de creanţă şi dobândirea pe baza acestuia a dreptului de proprietate au
loc în timpul căsătoriei, ambele categorii de bunuri sunt comune. Dacă aceste momente nu coincid, unul situându-se
în timpul căsătoriei, iar altul în afara căsătoriei, atunci numai bunul dobândit în timpul căsătoriei este bun comun,
dacă nu intră sub incidenţa art. 31 Codul familiei.

În cazul în care bunurile sunt dobândite prin acte juridice afectate de modalităţi, se impun următoarele
precizări.
-conveţii afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de
convenţii nu mai fac parte din comunitate întrucât termenul afectează numai producerea efectelor.
- condiţie suspensivă: nu se vor considera bunuri comune atât timp cât nu s-a realizat condiţia. Dacă
condiţia se realizează retroactiv după desfacerea sau încetarea căsătoriei, bunul se consideră dobândit, retroactiv,
din momentul contractării, bunul comun depinde de realizarea sau nerealizarea condiţiei.
Bunul comun înstrăinat, în timpul căsătoriei sub condiţia suspensivă nu va ieşi din comunitate cât timp nu se va
realiza condiţia. Dacă se realizează condiţia, bunul se va considera ieşit din comunitate din momentul contractării.
-condiţie rezolutorie: calitatea de bun comun depinde de realizarea sau nerealizarea condiţiei. Dacă
bunul a fost achiziţionat în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat, bunul
devenind comun. Realizarea condiţiei face ca ctul juridic să se desfiinţeze cu efect retroactiv.

60
 Bunul înstrăinat în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie se consideră ieşit din comunitate. Dacă se
realizează condiţia, contractul se va desfiinţa cu efect retroactiv, bunul va fi considerat ca aparţinând comunităţii
soţilor.

2) Bunul să nu facă parte din categoria bunurilor proprii unuia dintre soţi

Art.31 Codul familiei determină bunurile calificate drept proprii ale fiecăruia dintre soţi.
- caracter limitativ şi este de strictă interpretare.
- criteriile avute în vedere de legiuitor în determinarea bunurilor prorpii sunt:
 momentul dobândirii în raport cu data încheierii căsătoriei (art.31 litera a);
 legătura bunului cu persoana soţului (art.31 litera b-e);
 subrogaţia reală (art. 31 litera f);
 criteriul afectaţiunii

Lit. a- Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătorie

Bunurile achiziţionate înainte de încheierea căsătoriei sunt, în principiu bunuri proprii ale dobânditorului şi vor păstra acest
caracter şi după încheierea căsătoriei. Dacă unul dintre soţi pretinde că anumite bunuri sunt comune, trebuie să facă dovada
proprietăţii indivize, precum şi a contribuţiei sale la dobândirea bunului, în raport cu care se va stabili cota-parte cuvenită; cota-
parte respectivă constituie bun propriu.

61
 Prin analogie şi bunurile dobândite ulterior desfiinţării sau încetării căsătoriei sunt bunuri proprii.
Practica judiciară recunoaşte caracterul de bun comun în devălmăşie imobilului dobândit prin contribuţia comună a
viitorilor soţi, dacă există convenţie în acest sens. O asemenea convenţie este sub condiţie şi determină caracterul comun al
bunului, da la data încheierii casătoriei.

Lit. b- Bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a
prevăzut că ele vor fi comune

 bunurile dobândite prin moştenire, legiuitorul are în vedere moştenirea legală, când transmiterea dreptului
succesoral se realizează în temeiul legii, în considerarea legăturii de rudenie sau a calităţii de soţ supravieţuitor în raport cu de
cuius. Bunurile dobândite prin moştenire legală vor fi, în toate cazurile, proprii ale soţului moştenitor.
 Liberalităţile, legatele şi donaţiile sunt făcute în considerarea persoanei gratificate. Bunurile dobândite prin
aceste acte juridice vor fi proprii sau comune după cum dispunătorul a urmărit gratificarea unuia sau a ambilor soţi.
Voinţa dispunătorului cu privire la caracterul bunului poate fi exprimat expres sau tacit, cu condiţia să rezulte neîndoielnic.
Dovada voinţei dispunătorului se poate face prin orice mijloc de probă. În lipsa ei bunul va fi considerat propriu.
Donaţiile între soţi se pot face numai din bunurile proprii. Donaţia sub forma darului manual făcută de un soţ
celuilat soţ, înaintea încheierii căsătoriei şi în vederea încheierii căăsătoriei, sunt bunuri proprii ale soţului donatar.
În cazul liberalităţilor cu sarcină, bunul donat sau testat va fi bun propriu, numai în limita diferenţei dintre
emolumentul sarcinii şi valoarea bunului.

62
 În practica judiciară s-a decis că sunt bunuri proprii, bunurile înstrăinate de ascendent descendentului, cu rezerva
dreptului de uzufruct, întrucât are caracterul unei liberalităţi, în timpul căsătoriei prin contribuţia părinţilor unuia dintre soţi
întrucât reprezintă o donaţie făcută în favoarea exclusivă a copilului lor.
Prin urmare manifestarea de voinţă a dispunătorului este hotărâtoare în calificarea bunului. Distingem următoarele situaţii:
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, cu menţiunea expresă ca bunul să fie comun - bunul intră în proprietatea în
devălmăşie a soţilor
- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi, dar fără menţiune expresă ca bunul să devină comun - bunul intră în
proprietatea în devălmăşie a soţilor
- liberalitatea a fost făcută unuia dintre soţi, cu menţiunea ca bunul să fie comun - bunul intră în proprietatea în
devălmăşie a soţilor
- liberalitatea s-a făcut numai unuia dintre soţi, fără nici o menţiune – în principiu bunul este propriu al soţului
gratificat.
Darurile de nuntă obişnuite, adică acele bunuri care sunt oferite oricăruia dintre soţi cu ocazia celebrării
căsătoriei, se prezumă a fi făcute ambilor soţi, pentru că se prezumă intenţia dispunătorului de a contribui la constituirea
minimului patrimonial necesar în căsnicie. Dacă valoarea bunului este ridicată sau constă în sume de bani foarte mari dăruite
unuia dintre soţi cu ocazia nunţii, atunci acest bun nu intră în categoria darurilor obişnuite şi vor deveni bunuri proprii, dacă
dispunătorul nu a prevăzut altfel.

63
Lit. c - Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii unuia dintre soţi
Caracterul de bunuri proprii este conferit acelor categorii de bunuri datorită afectaţiunii lor uzului personal sau profesional
al unuia sau altuia dintre soţi.

 Bunurile de uz personal – pentru a fi considerate bunuri proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să fie dobândit de unul dintre soţi – este posibil ca bunul să aparţină unuia dintre soţ, dar să fie folosit de
celălalt. Exemplu: autoturism moştenit de soţie, dar condus în exclusivitate de soţ sau bijuteriile moştenite de soţ şi purtate de
soţie. În această situaţie, destinaţia bunului şi folosinţa lui nu clarifică caracterul de bun propriu.
Bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul de dobândire, în afară de cazul în care
modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie arătată în art.31 Codul familiei. Bunul va fi propriu soţului care îl foloseşte,
chiar dacă a fost dobândit cu mijloace comune; dobândirea trebuie să se fi făcut în acest scop. Soţul care a contribuit la
procurarea unui astfel de bun are un drept de creanţă împotriva celuilalt soţ, născut din îmbogăţirea fără justă cauză.
 Bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi
Cele două criterii trebuie îndeplinite cumulativ. Intră în această categorie bunurile destinate folosinţei exclusive a unuia
dintre soţi: îmbrăcăminte, încălţăminte.
Uzul personal poate fi fizic sau intelectual ( cărţile, revistele de pescuit, undiţa, hobby).

64
 Obiectele de lux sunt considerate bunuri comune, chiar dacă sunt folosite exclusiv de un soţ, atunci când valoarea lor
este disproporţionată faţă de nivelul de viaţă al soţilor. Calitatea de bunuri comune sau proprii este o chestiune de fapt. Dacă se
dovedeşte că unele obiecte de valoare au fost achiziţionate pentru investirea cheltuielilor comune ale soţilor, ele vor fi
considerate comune, chiar dacă au fost folosite în exclusivitate de către unul dintre soţi.

 Bunurile destinate exercitării profesiei sunt acele bunuri carte potrivit naturii şi afectaţiunii lor, servesc în mod
efectiv uzului profesional al unuia dintre soţi. Pentru a deveni bun propriu, nu este suficientă destinaţia acestuia concordată cu
profesia exercitată de unul dintre soţi ci şi întrebuinţarea concretă.
Calitatea de bun propriu subzistă şi în cazul în care intervin schimbări în profesia soţului. Când unul dintre soţi
exercită concomitent două sau mai multe profesii bunurile destinate exercitării fiecăreia sunt proprii, indiferent de caracterul
principal sau subsidiar, de moment sau temporar, exceptând bunurile care servesc unor activităţi cu titlu vremelnic.
În ipoteza profesiilor comune ale soţilor, bunurile sunt proprii sub forma coproprietăţii în cote-părţi egale, oricare dintre soţi va
putea dovedi o cotă superioară a contribuţiei la achiziţionarea bunului, sau că anumite bunuri sunt proprii, întrucât se
încadrează în altă categorie de bunuri din cel prevăzute de art.31.
La fel ca la bunurile de uz personal, sunt comune dacă au valoare în raport de standardul de viaţă a soţilor şi sunt
achiziţionate din mijloace comune, cu intenţia de capitalizare a unor economii.

Lit. d - Bunurile dobândite cu titlu de premii sau recompensă, manuscrisele literare sau ştiinţifice, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii sau inovaţii, precum şi alte asemenea bunuri

65
 Aceste bunuri sunt proprii datorită aportului exclusiv sau calităţilor intelectuale deosebite ale unuia dintre soţi, care le-a
obţinut sau le-a creat.
- premiul reprezintă răsplata ocazională pentru eforturi remarcabile
- recompensa este bun propriu dacă s-a acordat în mod excepţional, pentru merite deosebite.
Dacă au caracter periodic, fiind incluse în salariu, vor fi considerate bunuri comune (bonus la salariu, primă de Crăciun,
etc.).
Bunurile enumerate în a doua grupă au caracter exemplificativ şi au ca trăsătură comună materializarea capacităţii
creatoare, literare, artistice sau ştiinţifice a unuia dintre soţi. Se are în vedere doar obiectul material care încorporează opera de
creaţie intelectuală şi asupra căruia autorul are un drept de proprietate, distinct de dreptul de autor şi consecinţele patrimoniale
care decurg din acesta. Sumele dobândite cu titlu de remuneraţie cuvenită autorului în timpul căsătoriei sunt bunuri comune în
practica judiciară şi bunuri proprii în doctrină. Considerăm că renumeraţia trebuie socotită bun comun dacă creaţia intelectuală
reprezintă o activitate obişnuită a soţului.
Dreptul patrimonial de autor dobândit prin moştenire, legat sau donaţie intră sub incidenţa art. 31 litera b.

Lit. e - Indemnizaţia de asigurare sau despăgubire pentru pagubele pricinuite persoanei

Sumele obţinute cu acest titlu de unul dintre soţi sunt bunuri proprii ale acestuia, indiferent dacă provin dintr-o asigurare
contractuală sau prin efectul legii. Nu interesează sursa sumelor care au servit la plata primelor de asigurare.
Textul se referă la asigurare de persoane şi nu la asigurare de bunuri, în cazul căreia sumele încasate vor fi bunuri
comune sau proprii, în funcţie de categoria bunurilor asigurate.

66
 De asemenea constituie bun propriu şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei unuia dintre soţi ca urmare a
faptei ilicite a altei persoane. Dacă prejudiciul e strâns legat de persoană şi despăgubirea sau indemnizaţia sunt destinate să
refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanei care nu mai este capabilă să muncească, etc.; atunci sunt
bunuri proprii.

Lit. f - Valoarea ce reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare

Această categorie are la bază principiul subrogaţiei reale cu titlu universal. Devin bunuri proprii al soţilor:
- bunurile dobândite prin valorificarea altui bun propriu; astfel imobilul achiziţionat în timpul căsătoriei prin întrebuinţarea
sumelor provenite dintr-o donaţie făcută în favoarea unuia dintre soţi este bun propriu al acestuia, chiar dacă contractul de
vânzare-cumpărare a fost încheiat pe numele ambilor soţi.
- preţul obţinut din vânzarea unor bunuri proprii sau creanţa preţului de vânzare-cumpărare a acestora.
- bunul cumpărat din sume obţinute ca preţ din vânzarea bunurilor proprii.
- bunul dobândit sau sulta obţinută în baza unui contract de schimb având ca obiect bunuri proprii
- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirile datorate pentru daune cauzate unor bunuri proprii
Subrogaţia reală poate să producă şi efecte parţiale, dacă într-un bun propriu investesc, în vederea reparării sau
modificării atât valori proprii cât şi valori comune sau într-un bun comun se investesc valori proprii.
Îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei asupra bunului propriu nu determină, în principiu, schimbarea
naturii juridice a hotărârii, adică nu-l transformă în bun comun. Doar sporul de valoare va fi comun. Atunci când în urma acestei

67
lucrări bunul este cu totul deosebit de cel iniţial, bunul va fi considerat comun; e o chestiune de fapt, apreciată de către instanţa
de judecată.

Dovada bunurilor soţilor

Dovada bunurilor comune

Potrivit prevederilor art.30 alin. 1 Codul familiei, bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi, sunt de la
data dobândirii lor, bunuri comune, calitate care nu trebuie dovedită (aliniatul 3). Acest text de lege instituie o prezumţie de
comunitate în privinţa bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei.
Prezumţia de comunitate a bunurilor soţilor este o prezumţie relativă şi legală, care poate fi răsturnată prin orice mijloc de
probă. Celui care contestă comunitatea unui bun îi revine sarcina de a proba că bunul este propriu.
Beneficiul art.30 alin. 3 Codul familiei poate fi invocat atât de soţi, cât şi de terţii interesaţi, de regulă creditorii comuni ai soţilor.

68
Dovada bunurilor proprii

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 prevede că „dovada că un bun este propriu se va putea face între soţi prin orice
mijloc de probă”. Coroborând acest text cu prevederile art. 1191 Cod civil, în literatura juridică au fost formulate puncte de
vedere diferite în privinţa mijloacelor de probă:
- probaţiunea bunurilor proprii se poate realiza fără nici o restricţie şi în toate situaţiile, chiar şi în privinţa actelor solemne
şi împotriva sau peste cuprinsul unui înscris.
- atunci când dobândirea bunului s-a realizat printr-un act juridic solemn, dovada actului juridic nu se poate face decât
prin forma cerută de lege pentru valabilitatea acelui act juridic; lipsa probei unui act solemn nu poate fi suplinită prin
administrarea altor probe (exemplu: dovada darului manual se face prin faptul predării).
- în privinţa actelor juridice sunt admisibile toate mijloacele de probă reglementate de lege cu condiţia să nu se fi întocmit
un înscris ad probationem (jurisprudenţa a consacrat imposibilitatea morală de a preconstitui un înscris între soţi).
Prin urmare, în raporturile dintre soţi, dovada calităţii de bun propriu a bunurilor dobândite prin fapte juridice (bunuri
dobândite prin uzucapiune) se poate face prin orice mijloc de probă. La fel şi în cazul bunului dobândit prin subrogaţie reală.
Dovada calităţii de bun propriu a bunului dobândit prin acte juridice derogă de la dreptul comun sub următoarele aspecte:
- dovada că un bun este propriu, chiar şi atunci când valoarea lui este mai mare de 250 lei, se va putea face prin orice
mijloc de probă, numai dacă forma scrisă a actului juridic este cerută de lege ad probationem. Actele juridice pentru care legea
cere forma scrisă ad validitatem nu vor putea fi dovedite decât prin înscrisul respectiv. Nerespectarea formei cerute de lege
atrage nulitatea absolută a actului juridic respectiv şi deci, condiţia dobândirii valabile a bunului de către unul dintre soţi nu e
îndeplinită (art.1191 alin.1 Cod civil).

69
 - dacă părţile deţin un înscris cerut ad probationem, dovada cu martori poate fi primită împotriva şi peste cuprinsul
înscrisului doveditor al actului juridic (art.1191 aliniatul 2).
- mărturisirea extrajudiciară orală este acceptată ca mijloc de probă în toate cazurile în care dovada cu martori este
admisă. În ceea ce priveşte mărturisirea judiciară este admisibilă numai când constituie un fapt probator, fapt material care din
moment ce a fost dovedit printr-un mix de probe, este folosit la rândul lui pentru a dovedi o împrejurare determinantă în
soluţionarea pricinii.
Mărturisirea este inadmisibilă atunci când este de natură să ducă la pierderea unui drept sau la decăderea dintr-un drept
asupra căruia autorul ei nu poate face tranzacţie, prin urmare, renunţarea la beneficiul comunităţii este lovită de nulitate
absolută. Mărturisirea ca mijloc de probă este lăsată la aprecierea instanţei.

Condiţiile procedurale de administrare a probelor :

Art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 nu derogă de la dispoziţiile art.189 Cod de procedură civilă, în sensul că un soţ nu
poate dovedi calitatea de bun propriu cu martori care să fie rude sau afini până la gradul al 3-lea inclusiv.
În raporturile dintre soţi şi terţi, dovada calităţii de bun propriu se face diferit, după cum este vorba de căsătorii încheiate
anterior sau ulterior punerii în aplicare a codului familiei (1februarie 1954).
Sunt terţi acele persoane care nu se află în nici un raport juridic cu soţii, succesorii cu titlu particular ai soţilor, creditorii
chirografari care invocă un drept propriu (dreptul de solicita revocarea actelor încheiate în fraudă prin promovarea acţiunii
pauliene).

70
 În ipoteza căsătoriei încheiate anterior datei de 1 februarie 1954, dovada calităţii de bun propriu se poate face faţă de terţ
prin orice mijloc de probă. Dispoziţiile se aplică numai bunurilor proprii dobândite anterior intrării în vigoare a Codului familiei.
Bunurile dobândite ulterior, chiar în cazul căsătoriei anterioare datei de 1 februarie sunt supuse regulilor de drept comun,
întrucât se prezumă că soţii au cunoscut regimul matrimonial instituit de Codul familiei. În cazul căsătoriei încheiate după data
intrării în vigoare a Codului familiei, dovada calităţii de bun propriu se face în condiţiile dreptului comun.
Terţele persoane, în raporturile dintre ele şi în raporturile cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice
mijloace de probă, întrucât ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

71
 Drepturile soţilor asupra bunurilor comune şi proprii

Prezumţia mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi

Art. 35 Codul familiei dispune că soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele
(alin.1). Oricare dintre soţi, exercitând singur acest drept este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ, cu toate că nici unul
dintre soţi nu poate înstrăina un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune dacă nu are consimţământul expres
al celuilalt soţ (aliniatul 2).
Regula mandatului tacit reciproc de reprezentare între soţi este legată indisolubil de calitatea de soţ şi funcţionează pe
toată durata căsătoriei.
Izvorul mandatului tacit de reprezentare se află în lege, şi nu în voinţa soţilor.
- caracter imperativ, adică nici unul dintre soţi nu ar putea, prin manifestarea contrară de voinţă, să o înlăture.
- caracterul relativ constă în faptul că soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la
încheierea lui, fapt care va atrage anularea actului juridic; opoziţia chiar dovedită nu va putea fi opusă terţului de bună-credinţă
cu care s-a contractat.
Pentru anularea actului juridic încheiat de unul dintre soţi în baza mandatului tacit reciproc trebuie dovedită atât lipsa
consimţământului soţului necontractant cât şi reaua-credinţă a terţului contractant.
Practica judiciară a stabilit reaua-credinţă a terţului atunci când există opunere expresă din partea soţului neparticipant la
încheierea actului juridic, dar şi când această opunere poate fi dedusă din fapte sau împrejurări care au semnificaţia lipsei

72
consimţământului soţului reprezentat. Lipsa consimţământului poate fi desprinsă din faptul separaţiei soţilor, atunci când s-a
introdus o cerere de divorţ, soţul necontractant a cerut punerea bunului sub sechestru, etc..
Opunerea soţului este o chestiune de fapt, lăsată la aprecierea instanţei judecătoreşti, care o pot cenzura dacă îmbracă
forma abuzului de drept sau nu este în interesul comunităţii.

Domeniul de aplicare

Constituie obiect al dreptului de reprezentare reciprocă între soţi actele de administrare, de folosinţă, precum şi actele de
dispoziţie privitoare la bunurile comune.

Actele de administrare a bunurilor comune sunt acelea prin care se urmăreşte valorificarea bunurilor, fără a se ajunge la
înstrăinarea lor. Sunt de asemenea acelea care tind la exploatarea normală a patrimoniului, precum şi la întrebuinţarea
veniturilor.
Pot fi clasificate în:
- acte de administrare prin natura lor, care se referă la un bun izolat: dreptul de închiriere pe durată determinată (până la
5 ani, peste 5 ani este act de dispoziţie), executarea unor reparaţii la bunurile comune
- acte de administrare prin scopul lor, raportate la patrimoniu în întregul său: vânzarea fructelor naturale supuse pierii sau
stricăciunii, acţiunile posesorii, calea de atac declarată numai de unul dintre soţi în cadrul procesului având ca obiect un bun
comun.

73
Actele de folosinţă – legiuitorul are în vedere accepţiunea largă a noţiunii de folosinţă, incluzând atât facultatea soţilor de a
întrebuinţa împreună bunurile comune cât şi îndreptăţirea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le produc. Exemplu:
întreruperea cursului prescripţiei extinctive, efectuarea reparaţiilor necesare şi urgente.

Actele de dispoziţie cuprind atât acte de dispoziţie juridică (înstrăinarea sau grevarea unui bun, renunţarea la un drept), cât şi
acte de dispoziţie materială (distrugerea sau consumarea bunului).
Din interpretarea dispoziţiilor art. 35 alin. 2 Codul familiei rezultă că dreptul de reprezentare este recunoscut soţilor în
privinţa actelor de dispoziţie dacă au ca obiect bunuri mobile comune, indiferent de valoarea lor.
Luarea în posesie sau deţinerea unui bun comun de către unul dintre soţi, fără consimţământul celuilalt soţ constituie
infracţiunea de furt, iar fapta unuia dintre soţi de a-şi însuşi sau de a dispune pe nedrept de unul sau mai multe bunuri comune
aflate în detenţia sa exclusivă constituie infracţiunea de abuz de încredere.
Aplicarea sancţiunilor penale nu înlătură posibilitatea anulării actului de dispoziţie încheiat de soţul făptuitor.
Condamnarea unuia dintre soţi pentru aceste infracţiuni îndreptăţeşte pe celălalt soţ să solicite protejarea bunurilor comune în
timpul căsătoriei.

Limitele mandatului tacit reciproc de reprezentare

Limite legale – art.35 aliniatul 2 Codul familiei instituie o derogare de la regulă, pentru actele de înstrăinare sau grevare a
imobilului comun, în cazul cărora consimţământul soţului neparticipant la încheierea actului juridic nu se mai presupune.

74
Actele de dispoziţie cu privire la imobile – soţii nu pot încheia acte de dispoziţie având ca obiect un imobil fără
consimţământul expres al celuilalt soţ. Dispoziţiile art. 35 alin. 2 Codul familiei a fost extins şi la celelalte bunuri imobile, altele
decât cele prin natura lor (terenuri, construcţii) adică la cele prin destinaţie şi la cele prin obiect la care se referă ( uzufructul
bunurilor imobile, superficii, servituţi, acţiuni în revendicarea imobilelor).

Actele de dobândire cu titlu oneros a bunurilor imobile prin întrebuinţarea unor sume de bani comune pot fi încheiate, în
mod valabil, de oricare dintre soţi, fără a fi necesar consimţământul expres al ambilor soţi.. Soluţia a fost criticată în doctrină şi
în practica recentă, întrucât s-ar ajunge la achiziţionarea unui bun imobil de către unul dintre soţi, chiar şi atunci când ar exista
opunere din partea celuilalt, asimilându-se , astfel actele de realizarea dreptului cu cele de conservare.

Antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat de către unul dintre soţi în calitate de promitent privitor la imobilul comun este
valabil, întrucât nu are ca efect modificarea, transferul sau stingerea unui drept real existent în patrimoniul soţilor, ci dă naştere
la obligaţia de a face în sarcina soţului promitent. Această convenţie nu diminuează patrimoniul comun al soţilor. Atunci când în
baza acestui antecontract se solicită instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească care să ţină loc de contract de vânzare-
cumpărare este necesar consimţământul expres al ambilor soţi.

Acţiunea în împărţeala bunurilor comune este asimilată cu actele de înstrăinare. Deşi împărţeala nu are caracter constitutiv
de drept, ci numai declarativ, în practica judiciară s-a decis că la împărţirea bunurilor comune trebuie să participe ambii soţi.

75
Actele juridice cu titlu gratuit între vii – deşi nu sunt exceptate in terminis de la prezumţia mandatului tacit reciproc de
reprezentare, fac necesar consimţământul ambilor soţi. Prin excepţie, oricare dintre soţi poate face singur acte de dispoziţie sub
forma darului manual pentru că acesta, având o valoare redusă, se presupune că nu va afecta semnificativ patrimoniul soţilor.
În privinţa actelor dezinteresate, prin care se procură altei persoane un folos material fără a micşora patrimoniul comun pot fi
încheiate în temeiul mandatului de reprezentare.

Acţiunea în revendicare prin care se solicită instanţei recunoaşterea dreptului de proprietate asupra unui bun determinat şi
obligarea pârâtului la restituirea posesiei bunului prezintă interes sub aspectul participării în calitate de parte în proces a unuia
sau a ambilor soţi.
S-au conturat două opinii:
- acţiunea în revendicare este un act de dispoziţie şi este necesară participarea ambilor soţi în calitate de parte – opinia
majoritară
- acţiunea în revendicare este un act de conservare a bunului comun şi oricare dintre soţi are calitate procesuală
Atunci când acţiunea în revendicare priveşte un bun comun, dacă acesta este mobil, ea poate fi introdusă numai de unul
dintre soţi în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc, iar dacă bunul este imobil prezumţia nu mai operează. În ultima situaţie
ambii soţi trebuie să participe ca părţi la proces, atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi atunci când sunt pârâţi.

76
Limite convenţionale

Întrucât prezumţia de mandat tacit reciproc de reprezentare are caracter relativ, soţilor le este îngăduit să stabilească, de
comun acord sau prin manifestarea unilaterală de voinţă, unele limitări, în sensul că anumite acte juridice care pot fi încheiate
valabil de către un singur soţ, să poată să fie încheiate numai cu consimţământul expres al ambilor. Este necesar ca derogările
să fie particulare, speciale, în sensul că vor fi determinate cu exactitate actele juridice care nu vor fi valabil încheiate decât
având manifestarea de voinţă a fiecărui soţ.

Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc

 Despărţirea în fapt a soţilor

Mandatul tacit reciproc funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar dacă soţii trăiesc despărţiţi. În practica judiciară a
fost consacrat punctul de vedere opus, în sensul că în această perioadă, consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie
dovedit.

 Dispariţia unui soţ sau punerea sub interdicţie a unui soţ

77
 Dacă s-a instituit curatela sau tutela, curatorul sau tutorele poate să încheie acte de administrare în baza temeiului
mandatului prezumat sau să se opună la încheierea actelor pe care celălalt ar vrea să le facă. Curatorul sau tutorele poate
încheia acte de dispoziţie cu consimţământul celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.

 Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declaratoare de moarte

- persoana care a încheiat actul de dispoziţie în calitate de persoană căsătorită şi retroactiv, apare ca necăsătorită – actul e
valabil cu privire la bunurile comune care la acea dată apăreau ca bunuri comune, chiar şi dacă nu a existat consimţământul
celuilalt soţ.
- persoana necăsătorită devine retroactiv căsătorită – actul de dispoziţie privind bunurile are un devenit, retroactiv, comune este
anulabil
Terţul cu care s-a contractat se află într-o eroare comună, invincibilă, astfel încât, nefiind de rea-credinţă este apărat de o
eventuală acţiune în anulare.

Sancţiuni

Actul de înstrăinare sau de grevare având ca obiect construcţii sau terenuri, încheiate de unul dintre soţi, fără
consimţământul expres a celuilalt soţ, este lovit de nulitate relativă, dreptul la acţiune fiind supus termenului general de
prescripţie extinctivă, socotit de la data când soţul a aflat de faptul încheierii actului juridic.
Actul poate fi confirmat expres sau tacit de soţul necontractant, iar dacă ratificarea nu are loc, actul e lovit de nulitate
relativă în întregul său. El nu va deveni valabil prin efectul partajării bunului comun.

78
 Nulitatea operează indiferent de buna sau reaua-credinţă a terţului dobânditor. Dacă e de bună-credinţă, restituie preţul,
păstrează fructele culese anterior promovării acţiunii în anulare, iar dacă este de rea-credinţă înapoiază valoarea de înlocuire a
bunului şi fructele ( art. 35 alin. 2).

Datoriile soţilor

Datoriile comune ale soţilor

Potrivit art. 32 Codul familiei sunt datorii ale comunităţii pentru care soţii răspund cu bunurile lor comune:

- litera a – cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune

- litera b – obligaţiile contractate împreună de către soţi

- litera c – obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei

- litera d – obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică, dacă prin
acestea au sporit bunurile comune ale soţilor.

79
Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune

Sunt asimilate cheltuielilor de administrare toate obligaţiile asumate de soţi sau impuse de lege în vederea întreţinerii şi
punerii în valoare a bunurilor, dar şi cheltuielile de conservare a bunurilor comune. Datoria contractată de unul dintre soţi va fi
comună numai dacă a servit în mod efectiv conservării, întreţinerii sau valorificării unor bunuri comune. În temeiul prezumţiei de
mandat tacit reciproc, actul juridic prin care se contractează o obligaţie în legătură cu dreptul de administrare a bunului comun
poate fi încheiată în mod valabil de un singur soţ. Când actul juridic s-a încheiat de un soţ în pofida opunerii celuilalt, datoria
contractată va fi personală.

Obligaţiile contractate de soţi împreună – singura cerinţă legală este caracterul comun al datoriei soţilor. Determinarea va fi
făcută numai dacă are legătură cu nevoile căsniciei. Textul nu are în vedere participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea
actului juridic, întrucât orice obligaţie asumată de către unul dintre soţi cu privire la bunurile comune, va fi comună, sub rezerva
neopunerii celuilalt soţ.
Vor fi considerate comune, potrivit literei b, acele obligaţii care au izvorul în actul juridic de dispoziţie privind bunurile
imobile comune.

80
Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsniciei – criteriul avut în vedere
este cel al afectaţiunii datoriei comune destinată să acopere nevoile obişnuite ale familiei.
Conţinutul noţiunii de „nevoi obişnuite ale căsătoriei” se va determina în raport de nivelul de trai al soţilor. Cheltuielile de
lux vor fi considerate personale ale soţului contractant, care va răspunde cu bunurile sale proprii. De regulă, sunt considerate
astfel cheltuielile legate de procurarea alimentelor, medicamentelor, obiectelor de uz personal, întreţinere, chirie, mobilier, etc.
Opunerea soţului reprezentat în baza mandatului tacit prezumat, cunoscută de creditorul contractant, face ca datoria să
fie personală a soţului participant la încheierea actului juridic.

Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică, dacă şi în măsura
sporului înregistrat de comunitate prin faptul însuşirii - pentru angajarea răspunderii soţilor cu bunurile lor comune în
vederea reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită a unuia dintre ei trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
 să existe un prejudiciu patrimonial rezultat al faptei ilicite comise de către unul dintre soţi. Se are în vedere atât
dreptul de proprietate publică, cât şi celelalte drepturi reale care se întemeiază pe dreptul de proprietate publică.
 prejudiciul să fie realizat prin însuşirea unui bun propritate publică. Prin „însuşire” trebuie să înţelegem atât
activitatea cu caracter infracţional, cât şi delictul civil
 faptul însuşirii să fi fost săvârşit de către unul dintre soţi – făptuitorul trebuie să aibă calitatea de soţ în momentul
comiterii faptei. Dacă însuşirea s-a produs anterior încheierii căsătoriei, soţii nu sunt ţinuţi să răspundă cu bunurile comune,
chiar dacă foloasele ilicite procurate astfel au fost întrebuinţate în timpul căsătoriei, pentru că bunurile procurate astfel, în baza
subrogaţiei reale vor fi proprii.

81
  masa bunurilor comune să fi înregistrat un spor prin achiziţionarea de noi bunuri, prin creşterea valorică a
bunurilor existente sau prin evitarea deprecierii unor bunuri din patrimoniu comun.
 între faptul însuşirii săvârşit de unul din soţi şi sporul valorii bunului să existe legătură de cauzalitate; raportul de
cauzalitate poate fi dovedit prin orice mijloc de probă. Urmărirea nu poartă numai asupra bunului care materializează sporul de
valoare, ci a oricăruia dintre bunurile aflate în patrimoniul comun al soţilor.
Pentru toate aceste creanţe, creditorul poate urmări bunurile comune ale soţilor. Creditorul beneficiază de prezumţia de
comunitate, soţul interesat va putea însă să o răstoarne şi să evite executarea silită asupra unor bunuri comune. Dacă după
epuizarea bunurilor comune, datoria nu este acoperită, creditorul va putea urmări bunurile proprii ale fiecăruia dintre soţi.
Fiecare dintre soţi va fi ţinut la jumate din valoarea creanţei rămasă neacoperită. Ordinea aceasta este imperativă.
Dacă obligaţiile sunt indivizibile sau solidare, creditorul comun va putea urmări pe oricare dintre soţi pentru valoarea
întregii creanţe rămasă neacoperită. În raporturile dintre soţii debitori se aplică regulile de drept comun. Contribuţia soţilor la
datoriile comune în timpul căsătoriei va fi considerată egală. Dacă în urma împărţelii se va stabili că unul dintre soţi a participat
la acoperirea datoriilor comune cu mai mult decât îi revenea, se va putea întoarce împotriva celuilalt pentru diferenţă.

82
 Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei

În principiu, art.36 alin. 2 Codul familiei, permite în mod excepţional împărţirea în timpul căsătoriei, pe cale judiciară, a
bunurilor comune în întregime sau în parte.
Împărţirea poate avea loc numai atunci când: există motive temeinice în susţinerea cererii de împărţeală şi se poate face
la cererea oricăruia dintre soţi sau a creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi.

Împărţirea bunurilor comune la cererea oricăruia dintre soţi

În timpul căsătoriei poate fi dispusă de către instanţa de judecată, atunci când există motive temeinice.
Noţiunea de motive temeinice nu beneficiază de o determinare legală. Înţelesul său a fost stabilit de teoria şi practica
judiciară. Temeinicia motivelor invocate în susţinerea cererii de împărţire a bunurilor comune va fi stabilită în raport cu cererea
de partajare (exemplu: violenţa soţului – motiv de divorţ; imposibilitatea materială de a susţine un copil din afara căsătoriei).
Simpla despărţire în fapt a soţilor nu constituie motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor comune, decât coroborată cu alte
împrejurări: înstrăinarea sau degradarea bunurilor comune de către unul dintre soţi, relaţii de concubinaj a soţului rămas în
locuinţa proprietate devălmaşă. De asemenea instanţa poate dispune partajarea bunurilor comune în timpul căsătoriei şi atunci
când există o hotărâre penală de condamnare a unuia dintre soţi pentru furt sau abuz de încredere.

83
- caracter judiciar. Sunt supuse partajului bunurile comune existente în momentul realizării împărţirii, fie în totalitatea lor,
fie numai în parte.
-
- caracter definitiv, adică bunurile atribuite fiecăruia dintre soţi devin bunuri proprii ale acestora, retroactiv, din momentul
dobândirii lor. Împărţirea bunurilor comune nu înlătură regimul legal al comunităţii de bunuri.
Acţiunea în împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei poate fi primită pe toată durata căsătoriei, inclusiv ulterior
promovării unei acţiuni având ca obiect desfacerea căsătoriei, până în momentul rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ.
Procedura urmată în soluţionarea cererii este cea aplicabilă pentru judecata oricărei cereri de împărţeală privind bunuri asupra
cărora părţile au un drept de proprietate comună, prevăzut de art. 1731 Cod de procedură civilă.

- caracter personal; decesul unui soţ atrage soluţia respingerii cererii ca fiind lipsită de obiect; judecata neputând fi
continuată de moştenitorii defunctului. Soţul supravieţuitor îşi va valorifica pretenţiile în cadrul procedurii succesorale.
Instanţa competentă din punct de vedere material este tribunalul specializat, iar teritorial, instanţa de la domiciliul sau reşedinţa
pârâtului. Dacă printre bunurile supuse partajului se află şi un imobil va fi competenţa instanţa în a cărei circumscripţie teritorială
se află situat imobilul.

84
Împărţirea bunurilor comune la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi

Art.33 alin. 2 Codul familiei: după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorul său personal poate cere
urmărirea bunului comun, însă numai în măsura acoperirii creanţei sale. Dreptul creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi de a
cere împărţeala bunurilor comune ale soţilor are caracter de excepţie şi poate fi valorificat de aceştia fie pe cale principală, prin
promovarea cererii de chemare în judecată, fie pe cale incidentă, în cadrul contestaţiei la executare.
Dreptul de urmărire aparţine tuturor creditorilor personali. Ordinea de urmărire a bunurilor – mai întâi cele proprii, apoi
partajarea celor comune – este imperativă. Limita valorică în care urmează a se face partajul este determinată de cuantumul
creanţei rămasă neacoperită. Bunurile atribuite soţului debitor, care exced nevoii de îndestulare a creditorului rămân proprii ale
acestuia.
Cererea creditorilor personali poate avea ca obiect numai bunurile existente în patrimoniul comun al soţilor la data
partajului, nu şi bunurile viitoare. În timpul procesului, creditorul beneficiază de prezumţia de comunitate a bunurilor supuse
împărţelii.
Potrivit art. 400¹ Cod procedură civilă, împărţirea bunurilor proprii comune se poate face la cererea părţii interesate, şi în
cadrul contestaţiei la executare. Atunci când urmărirea datoriilor personale ale oricăruia dintre soţi poartă şi asupra unor bunuri
comune, soţul terţ, soţul debitor sau creditorul pot să solicite împărţirea bunurilor comune în măsura necesară acoperii integrale
a creanţei.

85
Împărţirea bunurilor comune ale soţilor la desfacerea căsătoriei

1) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor

Împărţirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie, dacă nu se înţeleg, prin hotărâre
judecătorească potrivit art. 36 Codul familiei – soţii pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune printr-o convenţie.
Soţii pot încheia oricând această convenţie, numai că efectele ei se vor produce numai la desfacerea căsătoriei. Prin
convenţie , soţii pot determina atât cotele ce le revin, cât şi bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote. Dacă soţii
nu se înţeleg în privinţa formei concrete a loturilor, va hotărî instanţa de judecată, potrivit cotelor stabilite de părţi. În
ceea ce priveşte condiţiile de valabilitate ale convenţiei soţilor, se vor aplica regulile dreptului comun.

2) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească

Dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra împărţirii bunurilor comune, oricare dintre aceştia se poate
adresa instanţei de judecată.
Împărţeala judiciară se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, capitolul VII1 art.
6731-67314.
Cererea având ca obiect partajarea bunurilor comune poate fi promovată pe cale :
o principală

86
 o accesorie, în cadrul procesului de divorţ
o pe cale incidentă prin cerere reconvenţională.

Competentă material şi teritorial este instanţa competentă a soluţiona cererea de divorţ, atunci când partajul
se solicită pe cale accesorie sau incidentă. Pe cale principală, instanţa competentă material e tribunalul specializat,
iar teritorial – instanţa de la domiciliul pârâtului, când în masa de împărţit se află numai bunuri mobile, sau instanţa
de la locul situării bunului – dacă în masă se găseşte şi un imobil ;prin extindere, este competentă aceeaşi instanţă,
dacă în masa bunurilor comune se află mai multe bunuri imobile, situate în mai multe circumscripţii.

Dreptul soţilor de a cere împărţeala bunurilor comune este imprescriptibil.

Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiuni specifice potrivit art.6732 Cod de procedură civilă
şi anume: persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere împărţirea bunurilor
supuse împărţirii, evaluarea lor, locul unde se află şi persoana care le deţine sau le administrează.
La prima zi de înfăţişare, dacă părţile sunt prezente, instanţa le va lua declaraţii cu privire la fiecare bun supus
împărţelii, va lua act de recunoaşterile şi acordul lor cu privire la existenţa, valoarea şi locul unde se află bunurile.
Procesul de partaj poate parcurge două etape:
1) încheierea de admitere în principiu, prin care se stabilesc bunurile supuse împărţirii, calitatea de copărtaş,
cotele-părţi şi creanţele născute din starea de proprietate comună
2) partajul propriu-zis, prin formarea şi atribuirea loturilor

87
 Dacă instanţa are suficiente probe, poate soluţiona fondul fără admiterea în principiu a cererii de partaj.
Obiectul partajului îl constituie bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, existente la data cererii de
partaj.
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurare sau evaluare, instanţa va dispune
efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie de la data judecăţii.
În raport de expertiză se vor arăta şi bunurile care sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, propunându-
se loturile ce urmează a fi atribuite.

Determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune

În tăcerea legii, practica judiciară a stabilit că instanţa trebuie să ţină seama de contribuţia efectivă a fiecăruia
dintre foştii soţi la dobândirea bunurilor supuse partajului, adică aportul material, indicat de nivelul veniturilor fiecăruia
dintre soţi, dar şi de alte împrejurări: munca prestată în gospodărie şi pentru creşterea copiilor, ajutorul primit din
partea părinţilor, donaţiile întrbuinţate la achiziţionarea bunurilor comune.
Separaţia în fapt a soţilor influenţează întinderea cotelor de contribuţie a soţilor la dobândirea bunurilor comune.
Pentru stabilirea cotelor de contribuţie sunt admisibile orice mijloace de probă. Dacă nu se face dovada aportului
diferenţiat al soţilor la dobândirea bunurilor comune, instanţa va dispune partajarea lor în cote egale.

88
Împărţeala propriu-zisă

În mod concret partajul se poate înfăptui:

- prin împărţeala în natură a bunurilor
- prin atribuirea întregului bun unui soţ
- prin vânzarea bunurilor

Împărţeala în natură a bunurilor

Regula este împărţeala în natură. Dacă părţile nu se învoiesc, instanţa va stabili bunurile supuse împărţelii,
calitatea de coproprietar, cota-parte ce se cuvine fiecăruia şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe
care soţii le au unii faţă de alţii.
Instanţa procedează la formarea loturilor şi la atribuirea lor. În cazul în care loturile nu sunt egale în valoare,
ele se întregesc printr-o sumă de bani.
Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele asemenea, pentru
care instanţa nu are date suficiente, ea va da o încheiere prin care va stabili aceste elemente.
Prin aceeaşi încheiere instanţa va dispune efectuarea unei expertize pentru formarea loturilor.
Raportul de expertiză va arăta evaluarea şi criteriile avute în vedere la stabilirea acesteia, va indica dacă
bunurile pot fi comod partajabile în natură şi în ce mod anume, propunând loturile ce urmează să fie atribuite.

89
 La formarea şi atribuirea loturilor, instanţa va ţine seama, după caz, şi de acordul părţilor, mărimea cotei-părţi
ce se cuvine fiecăreia ori masa bunurilor de împărţit, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unii
dintre coproprietari, înainte de a se cere împărţeala, au făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul coproprietarilor sau
altele asemenea

Atribuirea întregului bun unui soţ

Atunci când împărţeala în natură nu e posibilă sau neeconomică , bunul se va atribui unuia dintre soţi.
Atribuirea bunului unui coproprietar parcurge două etape:
- atribuire provizorie
- atribuirea definitivă
Atribuirea provizorie poate fi dispusă de instanţă la cererea unuia dintre soţi prin încheiereTotodată, instanţa va
stabili şi termenul în care soţul beneficiar al atribuirii este obligat să depună suma ce reprezintă cota-parte cuvenită
celuilalt soţ. Când se depune suma fixată, instanţa, prin hotărârea dată asupra fondului, va atribui bunul definitiv. În
caz contrar bunul va fi atribuit celuilat soţ.
La cererea unuia dintre coproprietari instanţa, ţinând seama de împrejurările cauzei, pentru motive temeinice,
va putea să-i atribuie bunul direct prin hotărârea asupra fondului procesului, stabilind totodată sumele ce se cuvin
celorlalţi coproprietari şi termenul în care este obligat să le plătească.

Vânzarea bunurilor supuse împărţelii reprezintă o modalitate extremă de lichidare a comunităţii de bunuri.

90
 Bunurile pot fi supuse vânzării în totalitate sau în parte. Instanţa poate dispune vânzarea bunurilor prin
intermediul interlocutorilor dacă nici unul dintre soţi nu are atribuirea bunurilor. Dacă părţile s-au învoit asupra
vânzării bunurilor, instanţa va indica termenul în care trebuie realizată vânzarea; termenul nu poate depăşi şase luni.
Procedura vînzării prin licitaţie se realizează de executorul judecătoresc. Acesta va fixa termenul de licitaţie
care nu poate depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile socotite de la data primirii
încheierii. De asemenea, executorul judecătoresc va înştiinţa pe soţi cu privire la data, ora şi locul vânzării. Preţul
plătit de adjudecatar va fi consemnat de executorul judecătoresc la dispoziţia instanţei, care va proceda la împărţirea
lui potrivit cotei cuvenite fiecăruia dintre soţi (soţii se pot conveni asupra preţului oferit).
Dacă împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege, instanţa va dispune
închiderea dosarului.

Hotărârea de partaj este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, atunci când a fost cerut
pe cale principală.
Hotarârea de partaj are efect declarativ de drepturi, astfel că foştii soţi vor fi consideraţi, retroactiv, proprietari
exclusivi ai bunurilor atribuite, din chiar momentul dobândirii lor.
Hotărârea constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită în termenul general de prescripţei
extinctivă. Dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite poate fi dovedit cu hotărârea de partaj

91
 Desfacerea căsătoriei
Divorţul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, efectele căsătoriei în raporturile dintre soţi.
Desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată, potrivit art. 38 Codul familiei, fie la iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul
consimţământului ambilor soţi.
1) Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi. Din interpretarea articolului 38 alin.1 şi alin. 3 Codul familiei, deducem
următoarele condiţii ce trebuie întrunite cumulativ:
- existenţa unor motive temeinice
- vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi
- imposibilitatea continuării căsătoriei.
Motivele temeinice de divorţ.
Legiuitorul a lăsat instanţei de judecată libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor invocate în cererea de divorţ
promovată de unul dintre soţi. În practica judiciară au fost reţinute ca fiind motive temeinice: actele de violenţă fizică sau verbală
a unuia dintre soţi, infidelitatea, existenţa unei nepotriviri de ordin fiziologic, boală gravă sau incurabilă a unuia dintre soţi care
afectează raporturile dintre soţi; despărţirea în fapt dacă are caracter definitiv, etc.
Motivele de divorţ invocate şi dovedite în cursul procesului de divorţ permit instanţei să stabilească culpa soţilor în
destrămarea căsniciei. Instanţa poate pronunţa divorţul din vina ambilor soţi sau din culpa exclusivă a soţului pârât. Divorţul nu

92
poate fi pronunţat dacă din probele administrate reiese culpa exclusivă a soţului reclamant, iar soţul pârât nu a formulat cerere
reconvenţională prin care să solicite şi el desfacerea căsătoriei.
Instanţa poate pronunţa divorţul din vina ambilor soţi, dacă aceasta reiese din probele administrate, chiar dacă numai unul
dintre ei a făcut cerere de divorţ.
Vinovăţia soţilor stabilită de instanţa de judecată, are consecinţe directe asupra obligaţiei de întreţinere între soţi, în
sensul că soţul din a cărui culpă exclusivă a fost pronunţat divorţul nu va putea beneficia de dreptul la întreţinere din partea
fostului soţ decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei (art. 41 alin.4 Codul familiei); are consecinţe şi asupra atribuirii
locuinţei comune.
La cererea ambilor soţi, hotărârea prin care se pronunţă desfacerea căsătoriei nu se va motiva. Instanţa e obligată să se
pronunţe cu privire la culpa soţilor, cu excepţia cazurilor prevăzute de art.38 aliniatul 3 Codul familiei, când starea sănătăţii
unuia dintre soţi face imposibilă continuarea căsătoriei.
2) Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor poate fi pronunţată, potrivit art. 38 alin. 2 dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei – atât înainte cât şi după împlinirea
termenului de un an, oricare dintre soţi poate introduce acţiunea de divorţ potrivit art. 38 alin. 1 şi alin. 3 Codul familiei, fiind ţinut
să facă dovada motivului de divorţ.
Introducerea acţiunii de divorţ înainte de un an în temeiul art. 38 alin. 2 duce la respingerea ei ca fiind prematur formulată.
La calculul termenului de un an nu se va lua în considerare ziua încheierii căsătoriei, ziua de plecare fiind a doua zi de
căsătorie (10 mai 2003 – 11 mai 2004) – este un sistem intermediar de calcul, nici pe zile pline, nici pe zile libere..
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie – legea are în vedere copiii minori la data cererii de divorţ, rezultaţi din căsătoria
a cărei desfacere se cere. Intră în categoria copiilor minori rezultaţi din căsătorie şi copiii adoptaţi de ambii soţi, precum şi

93
copilul conceput dar nenăscut la data introducerii acţiunii. Existenţa copiilor majori sau a copiilor proveniţi din căsătoriile
anterioare sau din afara căsătoriei, nu împiedică desfacerea căsătoriei. Este admisibil divorţul prin consimţământul părinţilor
minorei căsătorite.
Cererea de divorţ trebuie semnată de ambii soţi, ca o premisă a acordului acestora. Primind cererea de divorţ
preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului soţilor şi va fixa un termen de două luni impedanţă publică. La
împlinirea acestui termen instanţa va verifica dacă soţii stăruie în desfacerea căsătoriei, pe baza acordului lor şi, în caz
afirmativ, va trece la judecarea cererii (art.613 aliniatul 2 Cod procedură civilă). Împăcarea soţilor stinge acţiunea de divorţ
(art.618 aliniatul 2 Cod procedură civilă).
Procedura divorţului
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.607-619 Cod de procedură civilă.
1) Cererea de chemare în judecată poate fi formulată numai de către soţi, întrucât nu au calitate procesuală în procesul de
divorţ creditorii acestuia sau a ambilor soţi, procurorul sau moştenitorii soţilor.
Soţul alienat sau debil mintal, chiar şi pus sub interdicţie judecătorească, va putea introduce acţiune de divorţ în momente de
luciditate.
Cuprinsul cererii. Pe lângă menţiunile generale, indicate de art.112 Cod de procedură civilă, în cererea de divorţ trebuie
să se arate numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au această situaţie legală, iar dacă nu sunt copii minori, se va
face precizare expresă în acest sens.
Cererea principală este desfacerea căsătoriei. Ea poate fi însoţită şi de cereri accesorii, a căror soluţionare este
dependentă de rezolvarea cererii principale. Unele dintre cererile acestea sunt obligatorii, instanţa urmând a se pronunţa chiar

94
şi atunci când părţile nu au cerut în mod expres: încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare unuia dintre părinţi,
stabilirea contribuţiei părintelui la creşterea şi educarea copiilor, numele soţilor.
În cererea de despărţenie prin acordul soţilor se vor arăta şi modalităţile în care urmează a fi soluţionate cererile accesorii
divorţului; în lipsa învoielii, instanţa le va soluţiona în temeiul probelor administrate în cauză.
La cererea de divorţ se vor anexa înscrisurile doveditoare (certificat de căsătorie, certificatele de naştere ale copiilor
minori).
Cererea va fi prezentată personal de reclamant preşedintelui judecătoriei (art.612 aliniatul 3 şi 4 Cod de procedură civilă).
Preşedintele va da sfaturi de împăcare şi dacă soţul stăruie în demersul său, va fixa termen pentru judecata cauzei.
2) Cererea reconvenţională – soţul pârât poate solicita şi el divorţul pe calea cererii reconvenţionale la cererea în desfacerea
căsătoriei iniţiată de celălalt soţ. Cererea reconvenţională poate fi făcută cel mai târziu până la prima zi de înfăţişare, în şedinţa
publică, pentru fapte petrecute până la acea dată sau până la începerea dezbaterilor asupra fondului în cererea reclamantului –
pentru fapte petrecute după prima zi de înfăţişare. Nerespectarea acestui termen atrage decăderea soţului-pârât din dreptul de
a mai solicita desfacerea căsătoriei din motive proprii. Acestea vor putea fi invocate într-un nou proces de divorţ, declanşat după
ce cererea reclamantului a fost respinsă şi motivele divorţului au apărut după soluţionarea cererii. Cererea reconvenţională se
soluţionează împreună cu cea principală.
3) Instanţa competentă a soluţiona cazurile de divorţ, din punct de vedere material, este, potrivit art.41 punctul 1 din Legea
304/2004, tribunalul specializat – tribunalul pentru minori şi familie sau judecatoria ( complete specializate). În ceea ce priveşte
competenţa teritorială în materie de divorţului, dispoziţiile sunt derogatorii, în sensul că este competentă instanţa în a cărei
circumscripţie se află ultimul domiciliu comun al soţilor dacă, la data introducerii cererii, cel puţin unul dintre soţi îşi are domiciliul

95
în raza acestei instanţe; dacă soţii nu au avut domiciliu comun, competentă este instanţa de la domiciliul soţului pârât; dacă
soţul pârât nu are domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul soţului reclamant.
4) Prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei este, potrivit art. 614 Cod de procedură civilă, obligatorie. Prin derogare de la
dreptul comun, părţile nu pot fi reprezentate, ci doar asistate de un mandatar.
În mod excepţional, reprezentarea este permisă în situaţiile prevăzute limitativ prin art.614 Cod de procedură civilă şi
anume:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
Obligativitatea soţilor de a se prezenta personal subzistă numai la soluţionarea divorţului în faţa instanţei de fond.
Lipsa nejustificată a soţului reclamant în faţa instanţei de fond la oricare din termenele de judecată atrage respingerea
cererii de divorţ ca fiind nesusţinută, indiferent dacă soţul pârât a fost sau nu prezent.
Dacă pârâtul a formulat cererea reconvenţională la cererea principală având ca obiect desfacerea căsătoriei, se aplică
aceste sancţiuni dacă acesta nu este prezent la termenele de judecată.
Dacă lipsesc ambele părţi la termenul fixat pentru judecarea acţiunii de divorţ, judecata se va suspenda potrivit art. 242
alin.1 punctul 2.
Când divorţul se întemeiază pe acordul soţilor, prezenţa acestora este obligatorie la termenul fixat în primă instanţă, dată
la care instanţa va verifica dacă aceştia mai stăruie în desfacerea căsătoriei.

96
5) Probele în procesul de divorţ urmează un regim derogator de la dreptul comun. Astfel, proba interogatoriului poate fi primită
atat in dovedirea motivelor de divorţ, cat si în combaterea acestora ( a se vedea Decizia Curtii Constitutionale nr. 969 din 30
octombrie 2007) sau în dovedirea cererilor accesorii. De asemenea, pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii până la gradul trei
inclusiv, cu excepţia descendenţilor părţilor.
Soluţionarea cererii acestora având ca obiect încredinţarea minorilor, se va face cu ascultarea copilului care a împlinit
vârsta de 10 ani şi numai în legătură cu încredinţarea sa la unul dintre părinţi sau la o terţă persoană. Instanta va proceda la
citarea autoritatii tutelare şi îi va solicita o informare cu privire la traiul soţilor, modul în care sunt îngrijiţi copiii şi propuneri de
măsuri în interesul copiilor. Lipsa concluziilor autorităţii tutelare atrage nelegalitatea hotărârii privind încredinţarea minorilor.
6) Actele de dispoziţie ale soţilor – soţul reclamant poate renunţa la cererea sa în tot cursul judecăţii în faţa instanţei de fond,
chiar dacă soţul pârât se împotriveşte. Renunţarea nu produce efecte asupra cererii reconvenţionale. În lipsa acesteia, instanţa
va lua act de renunţare printr-o încheiere.
Împăcarea părţilor stinge acţiunea de divorţ, însă nu şi dreptul de a mai cere desfacerea căsătoriei pentru motive apărute
după împăcare, şi în acest caz se va putea folosi şi de faptele vechi.
Soţii pot încheia o tranzacţie cu privire la cererile accesorii divorţului: nume, atribuirea locuinţei comune. Învoiala soţilor
referitoare la încredinţarea minorilor şi prestarea întreţinerii este supusă controlului şi cenzurii instanţei, care o poate încuviinţa
numai dacă este în interesul copiilor.
7) Măsuri provizorii – pe toată durata procesului de divorţ instanţa poate dispune, pe calea ordonanţei preşedinţiale, măsuri
vremelnice privind încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere, folosinţa locuinţei comune. Măsurile durează numai până la
soluţionarea procesului de divorţ.

97
8) Hotărârea de divorţ – instanţa judecătorească se pronunţă prin hotărâre de divorţ asupra admiterii sau respingerii cererii de
desfacere a căsătoriei.
Hotărârea de admitere a acţiunii va indica culpa soţului sau soţilor în desfacerea căsătoriei. Legiuitorul permite
desfacerea căsătoriei şi fără indicarea vinovăţiei soţilor, în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 şi alin. 3 Codul familiei.
La solicitarea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea prin care pronunţă divorţul. De asemenea hotărârea nu va fi motivată
în cazul divorţului prin acordul soţilor.
Admiterea cererii de divorţ implică şi rezolvarea cererilor accesorii obligatorii sau facultative.
a) dacă soţii au copii minori, inclusiv adoptaţi, instanţa va dispune, în mod obligatoriu, cu privire la încredinţarea copiilor spre
creştere şi educare fie unuia dintre părinţi, fie unei terţe persoane familiei, cu consimţământul acestora sau unei instituţii de
ocrotire, şi implicit cu privire la atribuţia fiecăruia dintre părinţi la cheltuielile de întreţinere. În cazul încredinţării copiilor unei alte
persoane, instanţa va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau încuviinţa
actele.
b) în ceea ce priveşte numele soţilor, aceştia se pot învoi în sensul păstrării numelui de către acela care l-a dat prin căsătorie. În
lipsa învoielii soţilor, la cererea soţului interesat, pentru motive temeinice, instanţa poate încuviinţa continuarea numelui comun
din căsătorie, chiar şi în condiţiile opunerii celuilalt soţ. Dacă nu a intervenit nici o învoială sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţare, fiecare dintre soţi va relua numele avut anterior căsătoriei.
c) asupra dreptului la întreţinere al fostului soţ instanţa se pronunţă numai la cerere – poate beneficia de întreţinere soţul aflat în
nevoie din cauza incapacităţii de muncă survenită înainte, în timpul căsătoriei sau în decurs de un an de la desfacerea
căsătoriei, dacă incapacitatea derivă dintr-o împrejurare în legătură cu căsătoria.

98
d) atribuirea locuinţei comune se dispune de instanţă la cererea părţii interesate. Atunci când convieţuirea foştilor soţi este
posibilă, instanţa poate împarte folosinţa locuinţei. În cazul spaţiilor locative închiriate, dacă titularul dreptului de închiriere
părăseşte definitiv domiciliul, potrivit art.27 aliniatul 1 litera c din Legea 114/96, închirierea continuă în beneficiul soţului, dacă a
locuit împreună cu titularul. Dacă locuinta e proprietate comună a soţilor sau a locuinţei închiriate şi dacă există copii minori,
instanţa este obligată să ţină cont de interesele copiilor, deci va atribui locuinţa soţului căruia i s-au încredinţat copiii.
e) cheltuielile de judecată vor fi imputate părţii care a pierdut procesul ( taxă de timbru, plata experţilor, onorariul avocatului).
Căile de atac – apelul şi recursul – pot fi promovate în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de divorţ.
Dacă cererea privind partajul bunurilor comune a fost desprinsă, făcând obiectul unui alt proces, hotărârea va fi atacată în
termen de 15 zile de la comunicare. Apelul sau recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de divorţ,
va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul. Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar şi în lipsa
acestuia.
Hotărârea de divorţ nu este supusă revizuirii.
Hotărârea pronunţată pe temeiul acordului soţilor este definitivă şi irevocabilă, adică pot fi atacate numai soluţiile date în
cererile accesorii divorţului.
Hotărârea de divorţ definitivă şi irevocabilă se comunică serviciului de stare civilă unde s-a întocmit actul de căsătorie al
soţilor pentru a se face menţiuni despre desfacerea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei. În raporturile dintre soţi, coincide cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ, dată în
primă instanţă, dacă nu este atacată cu apel; data pronunţării hotărârii de instanţa de apel, dacă nu este atacată cu recurs;
hotărârea dată în recurs; hotărârea de divorţ prin acordul soţilor.

99
 Faţă de terţi, data desfacerii căsătoriei este data la care se face menţiune pe marginea actului de căsătorie despre
desfacerea căsătoriei sau data la care terţii au aflat, pe altă cale, despre divorţ.
Efectele desfacerii căsătoriei
I. 1) Relaţiile personale dintre părinţi şi copii
a) Potrivit art. 42 c. fam. instanţa va hotări o dată cu pronunţarea divorţului, cărui părinte îi vor fi încredinţaţi copiii minori.
Încredinţarea copiilor minori se pronunţă de instanţă, în funcţie de interesele copiilor, pe care instanţa îi va asculta dacă au
împlinit vârsta de 10 ani şi va hotări pentru fiecare dintre ei dacă va fi încredinţat mamei sau tatălui. Conform art. 33 din Legea
nr. 272/2004, copilul nu va putea fi separat de părinţii săi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora, cu excepţia cazurilor
expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al
copilului.
Eventualele neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti pot fi soluţionate pe cale
judiciară, cu ascultarea ambilor părinţi. (art. 31 din Legea nr. 272/2004).
Dacă împrejurările care au determinat încredinţarea se schimbă, se poate reveni asupra acesteia. La cererea oricăruia dintre
părinţi sau a copilului care a împlinit 14 ani, instanţa va dispune reîncredinţarea copilului.
Instanţa va asculta autoritatea tutelară în legătura cu încredinţarea copiilor minori. Neîndeplinirea obligaţiei de citare a autorităţii
tutelare de către instanţa de judecată investită cu judecarea unei acţiuni de divorţ în care sunt interesaţi minorii, atrage
nelegalitatea hotărârii pronunţate.
b) Exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana copilului – părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită drepturile
părinteşti cu privire la acesta. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu copilul şi dreptul de a veghea la

100
creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Acest drept este recunoscut părintelui numai în acord cu
interesele copilului. În caz contrar aceste legături pot fi restricţionate sau suspendate.
2) Relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii
a) contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională – instanţa de judecată este
obligată să stabilească contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de întreţinere a minorului chiar şi în lipsa unei cereri exprese în
acest sens. Cuantumul întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de nevoile minorului şi de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala
părinţilor este admisibilă, dar este necesară şi încuviinţarea instanţei. Renunţarea unuia dintre părinţi la pensia de întreţinere
cuvenită copilului nu poate fi ratificată. Poate fi încuviinţată convenţia părinţilor de scutire temporară a unuia dintre ei la
cheltuielile de întreţinere ale copilului, dacă părintele căruia i s-a încredinţat minorul dispune de condiţii materiale îndestulătoare.
Schimbarea situaţiei materiale a părintelui sau a stării de nevoie a copilului poate justifica o reevaluare a nivelului
contribuţiei la cheltuielile de întreţinere (art. 94 alin. 3 stabileşte cuantumul întreţinerii datorate: o pătrime din venituri, pentru un
copil, o treime din venitui, pentru doi copii şi o jumătate din venituri, pentru trei sau mai mulţi copii).
b) exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului revine părintelui căruia i-a fost încredinţat
copilul. Are două componente: dreptul şi respectiv îndatorirea de a administra bunurile copilului şi de a-l reprezenta sau a-i
încuviinţa actele civile. Dacă minorul a fost încredinţat altei persoane sau instituţiei de ocrotire, instanţa va decide care părinte
va exercita acest drept sau va avea această îndatorire.
c) alocaţia de stat pentru copii – în conformitate cu Legea nr. 61/1993, cu modificările ulterioare, titularul este copilul şi se
plăteşte ocrotitorului său legal:
- părinţilor
- părintelui încredinţat prin hotărâre judecătorească de divorţ

101
- tutorelui sau curatorului sau persoanei căruia i-a fost dat în plasament familial
- titularului, cu încuviinţarea reprezentantului legal, dacă a împlinit vârsta de 14 ani,.
II. 1) Relaţiile patrimoniale între foştii soţi
- comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor comune
- obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează şi e înlocuită cu obligaţia de întreţinere între foştii soţi
- dreptul la moştenire a soţului supravieţuitor se pierde
2) Relaţiile personale între foştii soţi
- încetează obligaţia de coabitare şi obligaţia de fidelitate
- soţii revin la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă prin căsătorie şi-au schimbaz numele
- minora care prin căsătorie a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, o păstrează.

9. Desfacerea căsătoriei.
Divorţul stinge, la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, efectele căsătoriei în raporturile
dintre soţi. Desfacerea căsătoriei poate fi pronunţată, potrivit art. 38 Codul familiei, fie la iniţiativa unuia
dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului ambilor soţi.
1) Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi. Din interpretarea articolului 38 alin.1 şi alin. 3 Codul
familiei, deducem următoarele condiţii ce trebuie întrunite cumulativ:
- existenţa unor motive temeinice
- vătămarea gravă a relaţiilor dintre soţi

102
- imposibilitatea continuării căsătoriei.
Motivele temeinice de divorţ.
Legiuitorul a lăsat instanţei de judecată libertate deplină în aprecierea temeiniciei motivelor invocate în
cererea de divorţ promovată de unul dintre soţi. În practica judiciară au fost reţinute ca fiind motive
temeinice: actele de violenţă fizică sau verbală a unuia dintre soţi, infidelitatea, existenţa unei nepotriviri de
ordin fiziologic, boală gravă sau incurabilă a unuia dintre soţi care afectează raporturile dintre soţi;
despărţirea în fapt dacă are caracter definitiv, etc.
2) Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor poate fi pronunţată, potrivit art. 38 alin. 2 dacă sunt îndeplinite
următoarele condiţii:
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei;
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie.
Procedura divorţului
Sediul materiei îl constituie dispoziţiile art.607-619 Cod de procedură civilă.
1) Cererea de chemare în judecată poate fi formulată numai de către soţi, întrucât nu au calitate procesuală
în procesul de divorţ creditorii acestuia sau a ambilor soţi, procurorul sau moştenitorii soţilor.
Cuprinsul cererii. Pe lângă menţiunile generale, indicate de art.112 Cod de procedură civilă, în cererea
de divorţ trebuie să se arate numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care au această situaţie legală,
iar dacă nu sunt copii minori, se va face precizare expresă în acest sens.
Cererea principală este desfacerea căsătoriei. Ea poate fi însoţită şi de cereri accesorii, a căror
soluţionare este dependentă de rezolvarea cererii principale. Unele dintre cererile acestea sunt obligatorii,

103
instanţa urmând a se pronunţa chiar şi atunci când părţile nu au cerut în mod expres: încredinţarea copiilor
minori spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, stabilirea contribuţiei părintelui la creşterea şi educarea
copiilor, numele soţilor.
În cererea de despărţenie prin acordul soţilor se vor arăta şi modalităţile în care urmează a fi
soluţionate cererile accesorii divorţului; în lipsa învoielii, instanţa le va soluţiona în temeiul probelor
administrate în cauză.
La cererea de divorţ se vor anexa înscrisurile doveditoare (certificat de căsătorie, certificatele de
naştere ale copiilor minori).
Cererea va fi prezentată personal de reclamant preşedintelui judecătoriei (art.612 aliniatul 3 şi 4 Cod de
procedură civilă). Preşedintele va da sfaturi de împăcare şi dacă soţul stăruie în demersul său, va fixa termen
pentru judecata cauzei.
2) Cererea reconvenţională – soţul pârât poate solicita şi el divorţul pe calea cererii reconvenţionale la
cererea în desfacerea căsătoriei iniţiată de celălalt soţ.
3) Instanţa competentă a soluţiona cazurile de divorţ, din punct de vedere material, este, potrivit art.41
punctul 1 din Legea 304/2004, tribunalul specializat – tribunalul pentru minori şi familie sau completele
specializate. În ceea ce priveşte competenţa teritorială în materie de divorţur, dispoziţiile sunt derogatorii, în
sensul că este competentă instanţa în a cărei circumscripţie se află ultimul domiciliu comun al soţilor dacă,
la data introducerii cererii, cel puţin unul dintre soţi îşi are domiciliul în raza acestei instanţe; dacă soţii nu
au avut domiculiu comun, competentă este instanţa de la domiciliul soţului pârât; dacă soţul pârât nu are
domiciliul în ţară, cererea va fi introdusă la instanţa de la domiciliul soţului reclamant.

104
4) Prezenţa personală a soţilor în faţa instanţei este, potrivit art. 614 Cod de procedură civilă, obligatorie.
Prin derogare de la dreptul comun, părţile nu pot fi reprezentate, ci doar asistate de un mandatar.
În mod excepţional, reprezentarea este permisă în situaţiile prevăzute limitativ prin art.614 Cod de
procedură civilă şi anume:
a) unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de libertate
b) unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă
c) unul dintre soţi este pus sub interdicţie
d) unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
5) Probele în procesul de divorţ urmează un regim derogator de la dreptul comun. Astfel, proba
interogatoriului poate fi primită atât în dovedirea motivelor de divorţ, cât şi în combaterea motivelor de divorţ
sau în dovedirea cererilor accesorii (Decizia Curţii Constituţionale nr. 969 din 30 octombrie 2007 privind
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 612 alin. 6 C. proc. Civ.). De asemenea, pot fi ascultaţi ca
martori rudele şi afinii până la gradul trei inclusiv, cu excepţia descendenţilor părţilor.
Soluţionarea cererii acestora având ca obiect încredinţarea minorilor, se va face cu ascultarea copilului
care a împlinit vârsta de 10 ani şi numai în legătură cu încredinţarea sa la unul dintre părinţi sau la o terţă
persoană.
6) Actele de dispoziţie ale soţilor – soţul reclamant poate renunţa la cererea sa în tot cursul judecăţii în faţa
instanţei de fond, chiar dacă soţul pârât se împotriveşte. Renunţarea nu produce efecte asupra cererii
reconvenţionale. În lipsa acesteia, instanţa va lua act de renunţare printr-o încheiere.

105
 Împăcarea părţilor stinge acţiunea de divorţ, însă nu şi dreptul de a mai cere desfacerea căsătoriei
pentru motive apărute după împăcare, şi în acest caz se va putea folosi şi de faptele vechi.
Soţii pot încheia o tranzacţie cu privire la cererile accesorii divorţului: nume, atribuirea locuinţei
comune. Învoiala soţilor referitoare la încredinţarea minorilor şi prestarea întreţinerii este supusă controlului
şi cenzurii instanţei, care o poate încuviinţa numai dacă este în interesul copiilor.
7) Măsuri provizorii – pe toată durata procesului de divorţ instanţa poate dispune, pe calea ordonanţei
preşedinţiale, măsuri vremelnice privind încredinţarea minorilor, obligaţia de întreţinere, folosinţa locuinţei
comune. Măsurile durează numai până la soluţionarea procesului de divorţ.
8) Hotărârea de divorţ – instanţa judecătorească se pronunţă prin hotărâre de divorţ asupra admiterii sau
respingerii cererii de desfacere a căsătoriei.
Hotărârea de admitere a acţiunii va indica culpa soţului sau soţilor în desfacerea căsătoriei. Legiutorul
permite desfacerea căsătoriei şi fără indicarea vinovăţiei soţilor, în cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2 şi alin.
3 Codul familiei.
La solicitarea soţilor instanţa nu va motiva hotărârea prin care pronunţă divorţul. De asemenea
hotărârea nu va fi motivată în cazul divorţului prin acordul soţilor.
Admiterea cererii de divorţ implică şi rezolvarea cererilor accesorii obligatorii sau facultative.
Căile de atac – apelul şi recursul – pot fi promovate în termen de 30 de zile de la data comunicării
hotărârii de divorţ. Dacă cererea privind partajul bunurilor comune a fost desprinsă, făcând obiectul unui alt
proces, hotărârea va fi atacată în termen de 15 zile de la comunicare. Apelul sau recursul reclamantului

106
împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de divorţ, va fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se
prezintă numai pârâtul. Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat chiar şi în lipsa acestuia.
Hotărârea de divorţ nu este supusă revizuirii.
Hotărârea pronunţată pe temeiul acordului soţilor este definitivă şi irevocabilă, adică pot fi atacate
numai soluţiile date în cererile accesorii divorţului.
Hotărârea de divorţ definitivă şi irevocabilă se comunică serviciului de stare civilă unde s-a întocmit
actul de căsătorie al soţilor pentru a se face menţiuni despre desfacerea căsătoriei.
Data desfacerii căsătoriei. În raporturile dintre soţi, coincide cu data rămânerii irevocabile a hotărârii de
divorţ, dată în primă instanţă, dacă nu este atacată cu apel; data pronunţării hotărârii de instanţa de apel,
dacă nu este atacată cu recurs; hotărârea dată în recurs; hotărârea de divorţ prin acordul soţilor.
Faţă de terţi, data desfacerii căsătoriei este data la care se face menţiune pe marginea actului de
căsătorie despre desfacerea căsătoriei sau data la care terţii au aflat, pe altă cale, despre divorţ.
Efectele desfacerii căsătoriei
I. 1) Relaţiile personale dintre părinţi şi copii
a) Potrivit art. 42 c. fam. instanţa va hotărâ o dată cu pronunţarea divorţului, cărui părinte îi vor fi încredinţaţi
copiii minori. Instanţa va asculta autoritatea tutelară în legătura cu încredinţarea copiilor minori
.Neîndeplinirea oligaţiei de citare a autorităţii tutelare de către instanţa de judecată investită cu judecarea
unei acţiuni de divorţ în care sunt interesaţi minorii, atrage nulitatea hotărârii pronunţate.
b) Exercitarea ocrotirii părinteşti privind persoana copilului – părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul
exercită drepturile părinteşti cu privire la acesta. Celălalt părinte are dreptul de a avea legături personale cu

107
copilul şi dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia. Acest
drept este recunoscut părintelui numai în acord cu interesele copilului. În caz contrar aceste legături pot fi
restricţionate sau suspendate.
2) Relaţiile patrimoniale dintre părinţi şi copii
a) contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională – instanţa de
judecată este obligată să stabilească contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de întreţinere a minorului
chiar şi în lipsa unei cereri exprese în acest sens. Cuantumul întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de
nevoile minorului şi de mijloacele fiecărui părinte: până la o pătrime din venituri - pentru un copil, o treime
din venituri- pentru doi copii şi o jumătate din venituri - pentru trei sau mai mulţi copii.
b) exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu privire la bunurile copilului revine părintelui căruia i-a
fost încredinţat copilul. Are două componente: dreptul şi respectiv îndatorirea de a administra bunurile
copilului şi de a-l reprezenta sau a-i încuviinţa actele civile. Dacă minorul a fost încredinţat altei persoane
sau instituţiei de ocrotire, instanţa va decide care părinte va exercita acest drept sau va avea această
îndatorire.
c) alocaţia de stat pentru copii – în conformitate cu Legea nr. 61/1993, cu modificările ulterioare, titularul este
copilul şi se plăteşte ocrotitorului său legal.
II. 1) Relaţiile patrimoniale între foştii soţi
- comunitatea de bunuri a soţilor încetează prin împărţirea bunurilor comune
- obligaţia legală de întreţinere dintre soţi încetează şi e înlocuită cu obligaţia de întreţinere între foştii soţi
- dreptul la moştenire a soţului supravieţuitor se pierde

108
 2) Relaţiile personale între foştii soţi
- încetează obligaţia de coabitare şi obligaţia de fidelitate
- soţii revin la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, dacă prin căsătorie şi-au schimbaz numele
- minora care prin căsătorie a dobândit capacitate deplină de exerciţiu, o păstrază.

Împărţirea bunurilor comune ale soţilor la desfacerea căsătoriei

1) Împărţirea bunurilor comune prin învoiala soţilor.

Împărţirea bunurilor comune se poate face fie prin învoiala soţilor, fie, dacă nu se înţeleg, prin hotărâre
judecătorească potrivit art.36 Codul familiei – soţii pot conveni asupra împărţirii bunurilor comune printr-o
convenţie
2) Împărţirea bunurilor comune ale soţilor prin hotărâre judecătorească.
Dacă soţii nu au reuşit să se învoiască asupra împărţirii bunurilor comune, oricare dintre aceştia se
poate adresa instanţei de judecată.
Împărţeala judiciară se va face potrivit dispoziţiilor cuprinse în Codul de procedură civilă, capitolul VII 1
art. 6731-67314. Cererea având ca obiect partajarea bunurilor comune poate fi promovată pe cale principală,
accesorie, în cadrul procesului de divorţ , sau pe cale incidentă prin cerere reconvenţională.
Competentă material şi teritorial este instanţa competentă a soluţiona cererea de divorţ, atunci când
partajul se solicită pe cale accesorie sau incidentă. Pe cale principală, instanţa competentă material e
judecătoria (tribunalul specializat), iar teritorial – instanţa de la domiciliul pârâtului, când în masa de împărţit

109
se află numai bunuri mobile, sau instanţa de la locul situării bunului – dacă în masă se găseşte şi un
imobil ;prin extindere, este competentă aceeaşi instanţă, dacă în masa bunurilor comune se află mai multe
bunuri imobile, situate în mai multe circumscripţii.
Dreptul soţilor de a cere împărţeala bunurilor comune este imprescriptibil.
Cererea de chemare în judecată trebuie să cuprindă menţiuni specifice potrivit art.673 2 Cod de
procedură civilă şi anume: persoanele între care urmează a avea loc împărţeala, titlul pe baza căruia se cere
împărţirea bunurilor supuse împărţirii, evaluarea lor, locul unde se află şi persoana care le deţine sau le
administrează.
Procesul de partaj poate parcurge două etape:
1) încheierea de admitere în principiu, prin care se stabilesc bunurile supuse împărţirii, calitatea de copărtaş,
cotele-părţi şi creanţele născute din starea de proprietate comună
2) partajul propriu-zis, prin formarea şi atribuirea loturilor.
Dacă instanţa are suficiente probe, poate soluţiona fondul fără admiterea în principiu a cererii de
partaj.
Obiectul partajului îl constituie bunurile comune, dobândite în timpul căsătoriei, existente la data cererii de
partaj. Dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurare sau evaluare, instanţa va dispune
efectuarea unei expertize. Bunurile vor fi evaluate la valoarea lor de circulaţie de la data judecăţii. În raport
de expertiză se vor arăta şi bunurile care sunt comod partajabile în natură şi în ce mod, propunându-se
loturile ce urmează a fi atribuite.
Determinarea cotelor de contribuţie la dobândirea bunurilor comune.

110
 În tăcerea legii, practica judiciară a stabilit că instanţa trebuie să ţină seama de contribuţia efectivă a
fiecăruia dintre foştii soţi la dobândirea bunurilor supuse partajului, adică aportul material, indicat de nivelul
veniturilor fiecăruia dintre soţi, dar şi de alte împrejurări: munca prestată în gospodărie şi pentru creşterea
copiilor, ajutorul primit din partea părinţilor, donaţiile întrbuinţate la achiziţionarea bunurilor comune.
Împărţeala propriu-zisă.
În mod concret partajul se poate înfăptui: fie prin împărţeala în natură a bunurilor, fie prin atribuirea
întregului bun unui coproprietar sau prin vânzarea bunurilor.
Regula este împărţeala în natură. Atunci când împărţeala în natură nu e posibilă sau neeconomică , bunul se
va atribui unuia dintre soţi. Atribuirea bunului unui coproprietar parcurge două etape: atribuire provizorie şi
atribuirea definitivă.
Atribuirea provizorie poate fi dispusă de instanţăla cererea unuia dintre soţi prin încheiere. Totodată,
instanţa va stabili şi termenul în care soţul beneficiar al atribuirii este obligat să depună suma ce reprezintă
cota-parte cuvenită celuilalt soţ. Când se depune suma fixată, instanţa, prin hotărârea dată asupra fondului,
va atribui bunul definitiv. În caz contrar bunul va fi atribuit celuilat soţ. Pentru motive temeinice, ca derogare
de la regula atribuirii provizorii a bunului, instanţa poate atribui bunul direct prin hotărâre asupra fondului
cauzei.
3) Vânzarea bunurilor supuse împărţelii reprezintă o modalitate extremă de lichidare a comunităţii de bunuri.
Bunurile pot fi supuse vânzării în totalitate sau în parte. Instanţa poate dispune vânzarea bunurilor prin
intermediul executorilor dacă nici unul dintre soţi nu cere atribuirea bunurilor. Dacă părţile s-au învoit asupra

111
vânzării bunurilor, instanţa va indica termenul în care trebuie realizată vânzarea; termenul nu poate depăşi
şase luni.
Procedura vînzării prin licitaţie se realizează de executorul judecătoresc. Acesta va fixa termenul de
licitaţie care nu poate depăşi 30 de zile pentru bunurile mobile şi 60 de zile pentru bunurile imobile socotite
de la data primirii încheierii. De asemenea, executorul judecătoresc va înştiinţa pe soţi cu privire la data, ora
şi locul vânzării. Preţul plătit de adjudecatar va fi consemnat de executorul judecătoresc la dispoziţia
instanţei, care va proceda la împărţirea lui potrivit cotei cuvenite fiecăruia dintre soţi (soţii se pot conveni
asupra preţului oferit). Dacă împărţeala nu se poate realiza în nici una dintre modalităţile prevăzute de lege,
instanţa va dispune închiderea dosarului.
Hotărârea de partaj este supusă apelului în termen de 15 zile de la comunicarea hotărârii, atunci când a fost
cerut pe cale principală.
Hotarârea de partaj are efect declarativ de drepturi, astfel că foştii soţi vor fi consideraţi, retroactiv,
proprietari exclusivi ai bunurilor atribuite, din chiar momentul dobândirii lor.
Hotărârea constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare silită în termenul general de
prescripţei extinctivă. Dreptul de proprietate asupra bunurilor atribuite poate fi dovedit cu hotărârea de partaj
7. Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă care intervine ca urmare a nerespectării
condiţiilor de fond sau de formă cerute de lege.
Cazuri de nulitatea absolută:
1) lipsa vârstei matrimoniale cerută de lege – dispensa – se acoperă; 2) starea de persoană căsătorită; 3)
rudenia în gradele interzise de lege; 4) adopţia; 5) starea de alienaţie sau debilitate mintalăsau lipsa

112
vremelnică a discernământului; 6) lipsa consimţământului la căsătorie şi ofiţerul de stare civilă a oficiat
căsătoria; 7) neîndeplinirea măsurilor de publicitate şi a solemnităţii căsătoriei; 8) lipsa diferenţei sexuale; 9)
necompetenţa materială a ofiţerului de stare civilă; 10) fictivitatea căsătoriei.
Cazuri de nulitate relativă:
1) eroarea asupra identităţii fizice a celuilalt soţ; 2) dolul; 3) violenţa.
În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii absolute şi al nulităţii relative, prezintă importanţă persoanele
care o pot invoca, termenul de prescripţie în care poate fi exercitat dreptul la acţiune, precum şi dacaă
nulitatea poate fi sau nu acoperită prin confirmare.
Efectele nulităţii căsătoriei
Desfiinţarea căsătoriei produce efecte nu doar pentru viitor, ci şi pentru trecut. Se consideră că
aceasta nu a fost niciodată încheiată. Efectele nulităţii căsătoriei se răsfrâng asupra copiilor rezultaţi din
căsătoria nulă sau anulată, asupra bunurilor soţilor, în materia căsătoriei putative.

Capitolul al III- lea: Filiaţia faţă de mamă

În sens larg, filiaţia reprezintă legătura juridică dintre o persoană şi ascendeţii săi ca urmare a
descendenţei biologice.
În sens restrâns, filiaţia desemnează raportul de descendenţă a unei persoane faţă de părinţii săi.
În raport cu mama, filiaţia se numeşte maternitate, iar în raport cu tatăl, paternitate.
Filiaţia maternă rezultă din faptul material al naşterii copilului de către o anumită femeie.

113
1) Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin certificatul de naştere.
Interesează două elemente de fapt: împrejurarea că o anumită femeie a dat naştere unui copil şi
identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă.
Potrivit art. 47 alin. 2 Codul familiei, filiaţia faţă de mamă se dovedeşte prin certificatul constatator al
naşterii. Actul de naştere e întocmit de ofiţerul de stare civilă al autorităţii administraţiei publice locale în a
cărei rază teritorială s-a produs naşterea, pe baza declaraţiei verbale a oricăruia dintre părinţi, sau; dacă din
diferite motive aceştia nu o pot face, a declaraţiei medicului, a persoanelor care au fost de faţă la naştere, a
personalului din unitatea în care a avut loc naşterea, a rudelor sau a vecinilor care au luat cunoştinţă de
naşterea copilului, precum şi pe baza actului de identitate al mamei şi al declarantului, a certificatului
medical constatator al naşterii şi după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor (art.17 alin. 1 şi art.19 din
Legea nr. 119/1996).
Contestarea maternităţii care rezultă din certificatul constatator al naşterii.
Acţiunea în contestarea maternităţii, rezultând din actul de stare civilă e admisibilă în două situaţii:
1) posesia de stare nu corespunde stării civile rezultând din certificatul de naştere
2) persoana deţine numai certificatul constatator al naşterii nu şi folosinţa stării civile, adică starea de drept
e diferită de starea de fapt.
Acţiunea în contestarea maternităţii e imperescriptibilă şi poate fi promovată de orice persoană
interesată. Dacă cel care contestă maternitatea e însuşi copilul, acţiunea are un dublu caracter: pe de o parte
contestarea maternităţii rezultate din certificatul de naştere sau folosinţa stării civile, şi pe de altă parte, de
stabilire a adevăratei filiaţii faţă de mamă.

114
 Este admisibil orice mijloc de probă în dovedirea acţiunii. Menţiunile din actul de stare civilă care
constituie constatări personale ale existenţei de stare civilă nu pot fi înlăturate decât prin înscrierea în fals.
2) Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea voluntară a mamei.
Prin recunoaşterea de maternitate se înţelege declaraţia făcută de bunăvoie de către o femeie, în
oricare din formele prevăzute de lege, prin care recunoaşte că e mama unui anumit copil.
Potrivit art.48 alin. 1 Codul familiei, recunoaşterea voluntară de maternitate e posibilă atunci când:
- naşterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă
- copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinţi necunoscuţi
Aceste dispoziţii nu pot fi extinse prin analogie.
Stabilirea filiaţiei materne e admisibilă şi faţă de copilul major.
Formele recunoaşterii de maternitate.
Potrivit art. 48 alin. 2 Codul familiei, sub sancţiunea nulităţii absolute, recunoaşterea de maternitate
poate fi făcută numai în următoarele forme:
- prin declaraţie verbală sau scrisă la orice serviciu de stare civilă; înscrierea recunoaşterii se va efectua în
registrul de stare civilă al localităţii unde a fost înregistrată naşterea
- prin înscris autentic – înţelegem înscrisul autentificat de notar, declaraţia mamei dată în faţa instanţei de
judecată şi consemnată în încheierea de şedinţă
- prin testament – deşi testamentul este revocabil, recunoaşterea filiaţiei nu se poate revoca (art.48 alin. 3
Codul familiei). De asemenea, recunoaşterea de filiaţie făcută prin testament produce efecte juridice

115
imediate, care retroactivează până la momentul naşterii. Maternitatea astfel stabilită se va înscrie în actul de
naştere al copilului prin menţiune, la cerere sau din oficiu.
Caracterele juridice ale recunoaşterii de maternitate
1) act juridic strict personal;
2) act juridic unilateral, care produce efecte indiferent şi independent de acceptarea recunoaşterii de către
beneficiarul actului;
3) act juridic declarativ, produce efecte juridice retroactiv până la data naşterii sau concepţiei copilului, în
privinţa drepturilor lor;
4) act juridic pur şi simplu, care nu poate fi afectat de modalităţi;
5) act juridic irevocabil, chiar şi dacă a fost exprimat într-un testament;
6) act juridic solemn, valabil exprimat fie prin declaraţie la ofiţerul de stare civilă, înscris autentic sau
testament;
7) act juridic opozabil erga omnes.
Contestarea recunoaşterii de maternitate.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată în
condiţiile art.49 Codul familiei.
Nulitatea recunoaşterii de maternitate.
Constituie cauze de nulitate absolută în această materie:
- recunoaşterea nu se încadrează în cazurile prevăzute de art. 48 alin. 1 Codul familiei

116
- recunoaşterea a fost făcută de o altă persoană decât mama sau reprezentantul acesteia care are procură
specială şi autentică
- femeia de la care emană recunoaşterea este lipsită de voinţă conştientă
- mărturisirea de maternitate nu respectă condiţiile de formă impuse de legiuitor
Constituie cauze de nulitate relativă în această materie:
- vicirea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă
3) Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească
Cazurile în care e admisibilă stabilirea maternităţii pe cale judecătorească.
Stabilirea maternităţii se poate realiza pe cale de acţiune în justiţie numai în cazurile prevăzute de art.
50 Codul familiei:
a) când, din orice împrejurare, dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul constatator al
naşterii (naşterea nu a fost înregistrată, copilul a fost înregistrat ca fiind născut din părinţi necunoscuţi).
Acţiunea nu e admisibilă atunci când actul de naştere poate fi reconstituit sau întocmit ulterior.
b) când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, adică există un raport de
filiaţie dar acesta nu corespunde adevărului. Acţiunea în stabilirea altei maternităţi decât cea care rezultă din
actul constatator al naşterii, fără ca în prealabil acest raport să fi fost contestat, e inadmisibilă.
Dacă la data cererii copilul e adoptat, acţiunea e admisibilă, dacă stabilirea filiaţiei se încadrează în
ipotezele din art. 50 Codul familiei.
Contestarea maternităţii stabilite pe cale judecătorească.

117
 Maternitatea care rezultă din certificatul de naştere eliberat în baza hotărârii judecătoreşti de stabilire a
filiaţiei faţă de mamă, irevocabilă, poate fi contestată de persoanele care nu au avut calitatea de părţi în
proces, dacă justifică un interes direct şi personal.
Dreptul la acţiunea în contestaţia maternităţii stabilită pe cale judiciară este imprescriptibil. În probaţiune
sunt admisibile toate mijloacele de probă legale.

Capitolul al IV- lea: Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepţiei, care există
între tată şi fiu. Spre deosebire de filiaţia maternă, paternitatea e mai dificil de probat.
1) Prezumţia timpului legal al concepţiei. Legiuitorul a instituit prin art. 61 Codul familiei, prezumţia timpului
legal al concepţiei, care se stabileşte făcând diferenţa dintre durata maximă a gestaţiei, fixată la 300 de zile,
şi durata minimă, fixată la 180 zile. Rezultă că perioada legală de concepţie este de 121 de zile. Termenul se
socoteşte regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua naşterii copilului, care nu se ia în calcul, în schimb se ia în
calcul ziua de împlinire. În virtutea acestei prezumţii, pentru ca un copil născut după încetarea, desfacerea
sau desfiinţarea căsătoriei să fie considerat conceput în timpul căsătoriei, naşterea trebuie să fi avut loc
înainte de împlinirea a 300 de zile de la încetarea, desfacerea sau desfiinţarea căsătoriei (şi fără ca mama să
se fi recăsătorit), iar la data naşterii să se fi împlinit cel puţin 180 de zile de la încheierea căsătoriei. Este
suficient ca o singură zi din timpul legal al concepţiei să se găsească în timpul căsătoriei, pentru a se stabili
filiaţia, paternitatea faţă de fostul soţ al mamei.

118
Caracterul prezumţiei.
Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumţia timpului legal al concepţiei are caracter absolut, în
sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile şi nici că a fost mai lungă de 300 de
zile. Este admisibilă, în schimb, dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit
de lege ca fiind al concepţiei.
2) Prezumţiile legale de paternitate.
a) Prezumţia legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art.53 alin.1 Codul familiei): „Copilul
născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. Distingem două ipoteze:
- copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei
- copilul a fost conceput anterior căsătoriei mamei dar s-a născut în timpul căsătoriei, se aplică şi în cazul în
care mama, la data concepţiei copilului, era căsătorită cu un alt bărbat, însă naşterea a avut loc în timpul
căsătoriei subsecvente.
Puterea doveditoare a prezumţiei legale de paternitate.
Prezumţiile de paternitate sunt prezumţiile legale mixte, care pot fi răsturnate în cadrul acţiunii în
tăgada paternităţii, admisă printr-o hotărâre irevocabilă. Prezumţiile de paternitate se aplică de plin drept,
adică îşi produc efectele fără ca partea să fie nevoită a le invoca şi independent de cuprinsul certificatului
constatator al naşterii.
Statutul de copil născut sau conceput în timpul căsătoriei nu poate fi modificat printr-un act de
recunoaştere voluntară a paternităţii din partea altui bărbat, cât timp prezumţia de paternitate aplicabilă nu a
fost înlăturată printr-o jotărâre irevocabilă de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii.

119
 Aplicabilitatea prezumţiei legale de paternitate presupune stabilirea în prealabil a maternităţii copilului,
care împreună cu dovada căsătoriei mamei la data naşterii sau concepţiei copilului, face posibil raportul de
filiaţie copil-tată.
Tăgada paternităţii desemnează acţiunea prin care soţul femeii căsătorite care a născut un copil, urmăreşte
să răstoarne în justiţie prezumţia de paternitate care operează împotriva sa. Este reglementată de art. 54-55
Codul familiei. Este o acţiune în contestaţie de stat, întrucât tinde să înlăture raportul de filiaţie în total
prezumat de lege şi copilul din căsătorie.
Titularul dreptului la acţiune. Potrivit art. 54 Codul familiei ( modificat prin art. I pct. 2 din Legea nr. 288/2007)
acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi, precum şi de către copil; ea poate fi
continuată de moştenitori. Acţiunea se introduce de către soţul mamei împotriva copilului; dacă acesta este
decedat, acţiunea se porneşte împotriva mamei sale. Mama sau copilul introduce acţiunea împotriva soţului
mamei; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui. Dacă titularul acţiunii
este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore. Mama copilului va fi
Termenul de prescripţie extinctivă.
Potrivit art.55 Codul familiei( modificat prin art. I pct. 3 din Legea nr. 288/2007), termenul de introducere
a acţiunii este dee 3 ani de la data naşterii copilului. Pentru soţul mamei, termenul curge de la data la care a
luat cunoştinţă de naşterea copilului. Dacă acţiunea nu a fost introdusă în timpul minorităţii copilului, acesta
o poate porni într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.
Fiind un termen de prescripţie extincitivă, este susceptibil de întrerupere, suspendare şi repunere în
termenul de prescripţie extinctivă, potrivit dispoziţiilor Decretului nr.167/1958 privind prescripţia extinctivă.

120
Dovada nepaternităţii.
Prezumţia de paternitate a copilului din căsătorie poate fi înlăturată numai dacă soţul mamei dovedeşte
că e cu neputinţă ca el să fi conceput copilul născut de soţia sa (art. 5 alin. Codul familiei). Starea de
neputinţă a soţului mamei de a fi tatăl copilului e o împrejurare de fapt şi poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă.
1) Proba cu martori – pot fi ascultaţi ca martori rudele şi afinii părţilor, indiferent de grad, cu execepţia
descendenţilor.
2) Mărturisirea mamei că nu soţul ei este tatăl copilului sau că în perioada de concepţie a întreţinut relaţii
sexuale cu un alt bărbat nu înlătură prezumţia de paternitate
3) Expertizele medico- legale – evaluările clasice presupun trei categorii de examinări: examenul serologic
care are ca obiect stabilirea transmisibilităţii unei grupe sangvine determinate de la părinte la copil; exameul
dactiloscopic prin care sunt analizate comparativ desenele papilare ale copilului şi ale bărbatului; examenul
antropometric, determină eventualele semne anatomice comune (malformaţii congenitale, boli ereditare).
Concluziile experţilor pot fi categorice numai în ceea ce priveşte excluderea de la paternitate a unui
anumit bărbat. În caz contrar, ele constituie indicii ale probabilităţii paternităţii, fiind necesară coraborarea
lor cu alte probe administrate în cauză. Când concluziile raportului de expertiză medico-legală sunt
contradictorii, instanţa poate solicita avizarea de către c omisia superioară de medicină legală din cadrul
Institutului de Cercetare Ştiinţifică „Profesor Mina Minovici”.
Expertiza antropologică poate fi efectuată numai după ce copilul împlineşte vârsta de trei ani.

121
 Expertiza genetică poate concluziona cu o probabilitate de 98-99% că un anumit bărbat e tatăl unui
copil. Acesta se bazează pe analiza factorului genetic HLA, ale cărui caracteristici se transmit pe cale
ereditară.
Pentru a completa aceste probe, se practică şi expertiza capacităţii de procreere şi cercetarea duratei
sarcinii.
Efectele hotărârii judecătoreşti de admitere a acţiunii în tăgada paternităţii.
Prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, instanţa constată că e cu neputinţă ca soţul mamei să fie
tatăl copilului. În majoritatea cazurilor, copilul devine din afara căsătoriei, având deschisă posibilitatea
stabilirii filiaţiei paterne din afara căsătoriei.
Modificarea statutului civil al copilului ridică problema numelui de familie, a domiciliului, a ocrotirii
părinteşti şi a obligaţiei legale de întreţinere.

Capitolul al V- lea: Filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei

Copilul din afara căsătoriei este acela născut de o femeie necăsătorită atât la data naşterii copilului, cât
şi la data concepţiei acestuia, precum şi cel născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, dar a cărui
paternitate a fost tăgăduită irevocabil de soţul mamei.
Potrivit art. 56 Codul familiei, stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei se poate realiza fie prin
recunoaştere, fie prin hotărâre judecătorească.
1) Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere.

122
 Recunoaşterea de paternitate reprezintă declaraţia făcută de bună-voie de către un bărbat, într-una din
formele prevăzute de lege prin care mărturiseşte că este tatăl unui anumit copil.
Formele recunoaşterii de paternitate.
Sub sancţiunea nulităţii absolute, recunoaşterea trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art.
57 alin. 2 Codul familiei:
- declaraţie la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea naşterii, fie ulterior acestei înregistrări
- înscris autentic
- testament – în oricare din formele prevăzute de lege – recunoaşterea e irevocabilă.
Efectele recunoaşterii de paternitate.
Efectul principal al recunoaşterii de paternitate constă în stabilirea legăturii de filiaţie firească între
copil şi tatăl său din afara căsătoriei. Efectele care decurg sunt cele referitoare la nume, ocrotire părintească,
obligaţia de întreţinere şi se produc retroactiv din momentul concepţiei.
În privinţa numelui, copilul din afara căsătoriei dobândeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi
faţă de care şi-a stabilit mai întâi filiaţia, iar dacă filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte,
instanţa va putea încuviinţa purtarea numelui acestui din urmă părinte. Dacă ambii părinţi au recunoscut în
acelaşi timp filiaţia copilului, acesta va purta numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite.
Numele copilului se va stabili prin învoiala părinţilor şi se va declara odată cu naşterea copilului la serviciul
de stare civilă. Instanţa nu e obligată să încuviinţeze copilului purtarea numelui părintelui faţă de care s-a
stabilit ulterior filiaţia, ci poate să aprecize în funcţie de interesele copilului. Schimbarea ulterioară a numelui
de familie al tatălui nu produce efecte în privinţa numelui copilului.

123
Contestarea recunoaşterii de paternitate.
Recunoaşterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată, pe
calea acţiunii în justiţie. Pot fi persoane interesate: copilul, mama acestuia, moştenitorii copilului, autorul
recunoaşterii, moştenitorii autorului recunoaşterii; procurorul poate promova acţiunea. Dreptul la acţiune nu
e supus prescripţiei extinctive.
În privinţa probatorului, ca o derogare de la dreptul comun, potrivit căruia reclamantului îi revine
sarcina probei, copilul recunoscut, descendeţii acestuia sau mama sunt scutiţi de orice dovadă, întrucât
pârâtul, autorul recunoaşterii, este ţinut să dovedească paternitatea. În cazul în care se află în imposibilitatea
să dacă dovada paternităţii, instanţa va înlătura recunoaşterea ca fiind neconformă realităţii.
Hotărârea de admitere a acţiunii în contestarea recunoaşterii de filiaţie înlătură retroactiv paternitatea
mărturisită, copilul revenind la situaţia juridică anterioară – copil din afara căsătoriei cu filiaţia faţă de tată
nestabilită.
Hotărârea irevocabilă se înscrie prin menţiune pe actul de stare civilă.
Nulitatea recunoaşterii de paternitate.
Cazuri de nulitate absolută:
- recunoaşterea se referă la un copil care beneficiază de una dintre prezumţiile legale de paternitate sau care,
fiind din afara căsătoriei are deja paternitatea stabilită
- recunoaşterea se referă la un copil din afara căsătoriei, decedat şi cu descendenţi fireşti
- autorul recunoaşterii nu a avut discernământ în momentul recunoaşterii
- manifestarea nu a îmbrăcat una din formele legale.

124
 În ceea ce priveşte nulitatea relativă, în literatura de specialitate există aceeaşi controversă ca la
anulabilitatea recunoaşterii de maternitate. Într-o opinie se susţine că recunoaşterea de paternitate, fiind un
act juridic unilateral, poate fi anulat pentru vicii de consimţământ. În opinia contrară, majoritară,
recunoaşterea de paternitate poate fi anulată pentru vicii de consimţământ, însă mijlocul juridic nu este
acţiunea în anulare, ci acţiunea în contestarea recunoaşterii de paternitate.
2) Stabilirea paternităţii copilului din afara casătoriei prin acţiune în justiţie
Acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită de mamă. Dacă mama e pusă sub interdicţie, dispărută sau
decedată, acţiunea poate fi pornită de reprezentantul legal al copilului, fară a fi necesară încuviinţarea
autorităţii tutelare
Copilul adoptat nu pierde, prin efectul adopţiei, dreptul de a-şi stabili filiaţia firească.
Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani poate să introducă singur acţiunea, fără încuviinţarea
reprezentantului său legal sau a autorităţii tutelare. El va fi însă asistat, pe tot timpul procesului, de mamă
sau reprezentantul său legal.
Acţiunea nu poate fi pusă în mişcare în numele copilului conceput sau decedat. Dacă în cursul
procesului, copilul decedează, acţiunea poate fi continuată de moştenitorii acestuia (art. 59 alin. 2 Cod fam.),
dacă acţiunea se interverteşte dintr-o acţiune personală, într-o acţiune patrimonială.
Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, poate introduce acţiune în stabilirea filiaţiei faţă de un alt
bărbat decât autorul recunoşterii, întrucât nici un text de lege nu se opune, iar hotărârea judecătorească prin
care se stabileşte paternitatea din afra căsătoriei îndeplineşte şi funcţia de contestare a recunoaşterii făcute
anterior. Rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.

125
 Potrivit art. 59 alin. 3 Cod fam., acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată sau, în cazul decesului
acestuia, împotriva moştenitorilor săi, chiar şi atunci când aceştia au renunţat la moştenire, întrucât
acţiunea continuă să aibă caracter personal.
2. Termenul de introducere a acţiunii
Pentru mamă, dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii poate fi exercitat într-un termen de un an de
zile, care, conform art. 60 alin. 1 C. fam., începe să curgă, ca regulă generală, de la naşterea copilului.
Prin excepţie, termenul de un an îşi începe cursul la o dată ulterioară naşterii copilului:
a) când titularul dreptului la acţiune a devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acţiunii în tăgada
paternităţii promovată de soţul mamei, termenul va curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti (art. 60 alin. 2 C. fam.).
b) când mama copilului a convieţuit cu pretinsul tată, termenul de un an curge de la data încetării
convieţuirii (art. 60 alin. 3 C. fam.).
c) când pretinsul tată a prestat întreţinere copilului, termenul de un an va curge de la data încetării
întreţinerii. Faptul prestării întreţinerii echivalează cu recunoaştere tacită de paternitate, care însă nu
produce efecte juridice.
În cazul în care titularul dreptului la acţiune e copilul, potrivit art. 60 alin. 4 (introdus prin Legea nr.
288/2007), dreptul la acţiune este imprescriptibil.
Hotărârea de stabilire a paternităţii copilului din afara căsătoriei
Prin hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii în stabilirea paternităţii , bărbaul chemat în
judecată devine, retroactiv, tatăl copilului. Copilul rămâne tot copil din afara căsătoriei, asimilat prin efectul

126
legii, cu cel din căsătorie, având aceleaşi drepturi şi obligaţii în relaţia cu părinţii şi rudele acestora. Statutul
copilului este opozabil erga omnes.
Paternitatea astfel stabilită nu poate fi contestată întrucât prevederile art. 58 C.fam. are în vedere
numai filiaţia stabilită prin recunoaştere voluntară.
Instanţa se va pronunţa şi cu privire la numele şi domiciliul copilului, la încredinţarea lui spre creştere
şi educare, precum şi la obligaţia de întreţinere.
În baza hotărârii rămasă irevocabilă se va face menţiune pe actul de stare civilă al copilului şi i se va
elibera un nou certificat de naştere.

Capitolul al VI-lea: ADOPŢIA

Adopţia reprezintă operaţiunea juridică prin care se stabilesc raporturi de rudenie, asemănătoare celor
de rudenie firească, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă
parte.
Potrivit art. 5 alin. 1 din Legea nr. 273/2004, adopţia se încheie numai dacă aceasta este în intetrsul
superior al copilului.
Principiile adopţiei
În art. 2 din lege sunt enumerate principiile care trebuie respectate în mod obligatoriu în cursul
procesului de adopţie.
a) Principiul interesului superior al copilului

127
 b) Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familial – pentru înflorirea armonioasă a
personalităţii sale, copilul trebuie să crească într-un mediu familial, într-un climat de fericire, de iubire şi de
înţelegere; adopţia trebuie să asigure un mediu familial, care să asigure copilului o dezvoltare armonioasă;
c) Principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se seama de originiea sa etnică, culturală şi
lingvistică priveşte îndeosebi adopţia internaţională, care este permisă numai dacă adoptatorul sau unul
dintre soţii din familia adoptatoare, care domiciliază în străinătate, este bunicul copilului ce urmează a fi
adoptat;
d) Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul
său de maturitate- se materializează în activitatea organelor administrative care au îndatorirea de a-l consilia
pe adoptat sau obligaţia instanţei de a-l asculta pe minorul care a îmlinit vârsta de 10 ani cu privire la
măsurile dispuse privitoare la persoana sa;
e) Principiul celerităţii în îndeplinirea oricărăr acte referitoare la procedura adopţiei- sunt prevăzute
termene speciale.
Condiţii de fond pentru încheierea adopţiei
1. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului
Potrivit art. 9 alin. 1 din lege, pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu.
Persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot adopta.(art. 8 alin. 3 din lege). Prin urmare, nu pot
adopta: minorii, persoanele puse sub interdicţie judecătorească, alienatul sau debilul mintal, nepus sub
interdicţie, întrucât nu pot realiza creşterea şi educarea celui adoptat.
2. Consimţământul la adopţie

128
 Potrivit art. 11 din Legea nr. 273/2004, persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sunt
următoarele: a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui parinţi fireşti sunt decedaţi,
necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii; b) copilul care a împlinit
vârsta de 10 ani; c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.
3. Diferenţa de vârstă între adoptator şi adoptat să fie de cel puţin 18 ani.
4. Cel care urmează a fi adoptat să fie minor. Prin excepţie, persoana majoră poate fi adoptată numai dacă
adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale (art. 5 alin. 3 din lege).
5. Lipsa impedimentelor la adopţie
Impedimentele la adopţie reprezintă acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc încheierea
adopţiei.
Constituie impedimente la adopţie:
1. Rudenia firească
2. Calitatea de soţ
3. Adopţia anterioară
Procedura adopţiei cuprinde 2 faze: una administrativă şi una judiciară.
Procedura administrativă priveşte atăt pe copilul adoptat, cât şi pe persoanele sau familiile care doresc să
adopte.
Pot fi adoptaţi numai copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţie a
copilului ( este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea consiliilor judeţene ,

129
respective a consiliilor locale ale sectoarelor mun. Bucureşti) pentru care a fost elaborate un plan individual
de protecţie prin adopţie.
Planul individualizat de protecţie reprezintă, potrivit art. 4 lit. e din Legea nr. 272/2004, documentul prin
care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza
evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia
sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil. La stabilirea obiectivelor planului
individualizat de protecţie se acordă prioritate reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este
posibilă, plasamentului copilului în familia extinsă. Obiectivele planului se stabilesc cu consultarea
obligatorie a părinţilor şi a membrilor familiei lărgite care au putut fi identificaţi. Dacă aceste demersuri au
eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individual de protecţie adopţia internă.
Persoanele care doresc să adopte trebuie să obţină un atestat eliberat de către Direcţi generale de
asistenţă socială şi protecţie a copilului din raza teritorială a domiciliului lor. Persoana sau familia interesată
depune o cerere de evaluare, asupra căreia Direcţia trebuie să se pronunţe în termen de 60 de zile de la
depunere.
Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare şi
au în vedere:
a) personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viaţa
familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
b) motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;

130
 c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să adopte un copil, celălalt
soţ nu se asociază la cerere;
d) impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.
Dacă direcţia concluzionează că cei evaluaţi sunt apţi să adopte, va elibera atestatul. Atestatul este
valabil pentru o perioada de un an. Valabilitatea acestui atestat poate fi prelungită anual, în urma unei
solicitări de reînnoire din partea adoptatorului sau familiei adoptatoare.
Dacă rezultatul evaluării este nefavorabil, adoptatorul sau familia adoptatoare au dreptul să solicite
direcţiei, în termen de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea. Rezultatul nefavorabil al
reevaluarii poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă în materia
adopţiei de la domiciliul adoptatorului.
Obţinerea atestatului nu este necesară dacă majorul care urmează a fi adoptat a fost crescut în timpul
minorităţii de către adoptator sau în cazul adopţiei copilului de către soţul parintelui firesc sau adoptiv.
Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare este obligată să
asigure, pe parcursul procesului de evaluare, servicii de pregătire sau consiliere necesare pentru a-şi asuma
în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător rolul de părinte.
Procedura judiciară cuprinde 3 etape:
1. deschiderea procedurii adopţiei interne
2. încredinţarea în vederea adopţiei
3. încuviinţarea adopţiei

131
1. Dacă demersurile pentru reintegrarea copilului în familie sau în familia lărgită au eşuat şi în planul
individual de protecţie se stabileşte ca finalitate adopţia, Direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul
va sesiza, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor, tribunalului specializat de la domiciliul
copilului, pentru a se încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne. Dacă nu se poate stabili domiciliul
adoptatului, competent e tribunalul Bucureşti.
Încuviinţarea deschiderii procedurii adoptiei interne se face numai dacă:
a) planul individualizat de protecţie stabileşte necesitatea adopţiei interne;
b) părinţii copilului sau, după caz, tutorele îşi exprimă consimţământul la adopţie
Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanţa admite cererea direcţiei produce următoarele
efecte:
a) drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exercitate de persoane fizice
sau juridice se suspendă;
b) drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau, după caz, consiliul
local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul.
Efectele hotărârii judecătoreşti încetează de drept dacă, în termen de un an de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare pentru copil şi nu a
iniţiat procedurile în vederea realizării unei adopţii interne. Direcţia este obligată să revizuiască planul
individualizat de protecţie a copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea acestuia:
a) menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului;
b) încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.

132
 Deschiderea procedurii adopţiei interne nu trebuie îndeplinită dacă majorul este adoptat de adoptatorul
sau familia adoptatoare care l-a crescut în timpul minorităţii şi când adoptatorul este soţul părintelui firesc
sau adoptiv.
2. În termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a
încuviinţat deschiderea procedurii adoptiei interne, direcţia în a cărei rază teritorială se află domiciliul
copilului efectuează demersurile necesare identificării celui mai potrivit adoptator sau celei mai potrivite
familii adoptatoare pentru copil. In acest termen, direcţia analizeaza cu prioritate posibilitatea încredinţării
copilului în vederea adopţiei cu prioritate unei rude din familia extinsă, cu excepţia cazului fraţilor,
asistentului maternal profesionist la care se afla copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se
afla în plasament.
Dacă nu există solicitări din partea acestor persoane sau familii direcţia efectuează demersuri în
vederea identificării pe raza sa administrativ-teritorială a unei persoane sau familii atestate şi aflate în
evidenţa Oficiului.
După expirarea termenului de 30 de zile, direcţia solicită Oficiului ca în termen de 5 zile să-i transmită
lista centralizată la nivel naţional a persoanelor sau familiilor adoptatoare atestate şi înscrise în Registrul
naţional pentru adopţii. Alegerea adoptatorului sau a familiei adoptatoare potrivite pentru copil se face în
termen de 60 de zile de la primirea listei centralizate, de către direcţia în a cărei raza teritorială se afla
domiciliul copilului, ţinând cont de interesul superior al acestuia, informaţiile cuprinse în atestatul
adoptatorului şi, respectiv, de evoluţia situaţiei copilului până la acea data. Selectarea adoptatorului sau a
familiei adoptatoare se notifica, in termen de 3 zile, directiei de la domiciliul acestora.

133
 In urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifica şi constata compatibilitatea
acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare. Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în
considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită.
Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Dacă direcţia constată compatibilitatea copilului cu persoana sau familia adoptatoare selectată,
sesizeaza de îndată instanţa judecătorească pentru încredinţarea copilului în vederea adopţiei.
Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa judecătorească de la domiciliul copilului
pentru o perioadă de 90 de zile.
Încredinţarea în vederea adopţiei nu este necesară: dacă majorul este adoptat de adoptatorul sau
familia adoptatoare care l-a crescut în timpul minorităţii şi când adoptatorul este soţul părintelui firesc sau
adoptiv ( când persoana sau familia care doreşte să adopte va putea solicita în mod direct instanţei
judecătoreşti încuviinţarea adopţiei); pentru adopţia copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei
interne şi acesta a fost plasat la adoptator sau la familia adoptatoare, iar măsura plasamentului durează de
cel puţin 90 de zile; pentru adopţia copilului de către tutorele său, dacă au trecut cel putin 90 de zile de la
data instituirii tutelei.
In perioada încredinţării copilului în vederea adopţiei, direcţia de la domiciliul adoptatorului sau
familiei adoptatoare urmăreşte evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi persoana sau familia căreia i-a
fost încredinţat, întocmind în acest sens rapoarte bilunare. La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea
adopţiei, direcţia întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl
comunică instanţei competente în vederea soluţionarii cererii de încuviinţare a adopţiei.

134
 Dacă pe durata perioadei de încredinţare în vederea adopţiei direcţia în a cărei rază teritoriala
domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia
adoptatoare ori existenţa oricăror alte motive de natură să împiedice finalizarea procedurii de adopţie,
sesizează de îndată instanţa judecătorească, în vederea revocării sau, după caz, prelungirii măsurii
încredinţării.
Hotărârea prin care instanţa de fond dispune revocarea sau prelungirea încredinţării este executorie de
drept. Dacă instanţa judecatorească dispune revocarea măsurii încredinţării, direcţia este obligată să reia
procedura.
3. Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă direct de către adoptator sau familia
adoptatoare când se adoptă un major sau copilul celuilalt soţ, iar în toate celelalte cazuri, cererea de
încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă fie de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia
de la domiciliul acestora, la sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei .
La judecarea cererii referitoare la deschiderea procedurii adopţiei interne a copilului, precum şi a
cererii de încredinţare în vederea adopţiei, ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este
obligatorie, iar la incuviinţarea adopţiei copilului care a împlinit vârsta de 10 ani i se va solicita
consimţământul.
Direcţia de la domiciliul copilului va urmări şi va întocmi rapoarte trimestriale cu privire la evoluţia
copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părinţii săi adoptivi pe o perioadă de cel puţin 2 ani după încuviinţarea
adopţiei. Direcţia de la domiciliul copilului are obligaţia să asigure părinţilor adoptivi servicii postadopţie.
4. Înregistrarea adopţiei

135
Potrivit art. 66 din lege, direcţia în a carei raza teritorială se afla domiciliul copilului transmite Oficiului
Român pentru Adopţii , copii ale următoarelor documente:
a) hotărârea judecătorească prin care s-a încuviinţat deschiderea procedurii adopţiei naţionale;
b) hotărârea judecătorească de încredinţare în vederea adopţiei;
c) hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei;
d) hotărârea judecătorească de declarare a nulităţii adopţiei;
e) atestatul eliberat adoptatorului sau familiei adoptatoare.
Acestea se transmit în termen de 5 zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti sau, respectiv, în termen de 5 zile de la data emiterii atestatului şi însoţit de toate informaţiile
cu privire la persoanele sau familiile pentru care s-a emis atestatul.
Oficiului Român pentru Adopţii este un organ aflat în subordinea Guvernului, cu personalitate juridică,
înfiinţat în scopul supravegherii şi sprijinirii acţiunilor de protecţie a drepturilor copilului prin adopţie şi al
realizării cooperării internaţionale în acest domeniu. Funcţiile şi atribuţiile sale sunt stabilite prin art. 5
din Legea nr. 274/2004.
Adopţia internaţională
Vizează două situaţii:
1. adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu domiciliul în
străinătate- se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004
2. adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau familie cu domicilul în
România - se aplică dispoziţiile Legii nr. 105/1992.

136
 Pentru adopţiile internaţionale, pe lângă îndeplinirea condiţiilor generale pentru încuviinţarea adopţiei,
mai trebuie îndeplinite şi alte condiţii speciale:
- adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate să fie bunicul
copilului pentru care a fost deschisă procedura adopţiei
- adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie şi este apt să
adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor şi a beneficiat de consilierea necesară
în vederea adopţiei în statul primitor sau organizatiile sale acreditate si autorizate in conditiile legii.
Îndeplinirea acestor condiţii de către adoptator se atestă de către autoritatea centrală competentă din
statul primitor. După ce este făcută dovada acestor atestate, Oficiul va lua în evidenţă cererea
adoptatorului.
Condiţii de formă
Cererile transmise Oficiului trebuie însoţite de următoarele documente, în original şi însoţite de
traducerea legalizată în limba română:
a) un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând informaţii cu privire la
identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi aptitudinea lor de a adopta, situaţia lor
personala, familială, materială şi medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din
România, precum şi cu privire la copiii pe care ar putea să-i primeasca spre adopţie; concluziile raportului
vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor;
b) certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie
legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba română;

137
c) cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;
d) raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;
e) actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi să locuiască permanent
în statul primitor.

Procedura adopţiei internaţionale

Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele necesare, se înaintează de către Oficiu
instantei judecatoresti. Procedura urmată este aceeaşi ca în cazul adopţiei interne. În cadrul procesului, va fi
citat şi Oficiul Român pentru Adopţii.

Efectele adopţiei
Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care a fost
încuviinţată. Efectele adopţiei privesc:
1. Rudenia civilă.
2. Numele adoptatului - Adoptatul dobandeste prin adoptie numele adoptatorului.
3. Domiciliul şi locuinţa adoptatului. - Adoptatul are domicilul şi locuinţa la adoptator sau adoptatori.
4. Cetăţenia adoptatului - Minorul adoptat, străin sau fără cetăţenie, dobândeşte cetăţenia română (art. 4 din
Legea nr. 21/1991).
5. Vocaţia succesorală - Rudenia rezultată din adopţie dă naştere la o vocaţie succesorală reciprocă asemeni
rudeniei fireşti.

138
6. Obligaţia de întreţinere - Se aplică dispoziţiile art. 86 şi ale art. 89 C. fam.
7. Drepturi şi îndatoriri părinteşti - Adoptatorul are fata de copilul adoptat, drepturile si indatoririle parintelui
firesc fata de copilul sau.
Defiinţarea adopţiei
Intervine în cazul în care adopţia a fost încheiată cu încălcarea unor dispoziţii legale a căror nesocotire
este sancţionată cu nulitatea. Desfiinţarea adopţiei priveşte atât nulitatea absolută, cât şi nulitatea relativă.
Cauzele de nulitate trebuie să fie anterioare sau contemporane cu hotărârea judecătorească de
încuviinţarea a adopţiei.
Nulitatea absolută
Cazuri de nulitate absolută
- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului care a împlinit vârsta de 10
ani;
- adopţia succesivă sau concomitentă cu privire la aceeaşi persoană;
- adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de către adoptator;
- adoptatorul nu are capacitate de exerciţiu deplină;
- diferenta de vârstă între adoptat şi adoptator e mai mică de 18 ani sau de 15 ani;
- adopţia între fraţi, a unui soţ de către celălalt soţ, adopţia a 2 soţi de către acelaşi adoptator, precum şi
adopţia a 2 rude în linie dreaptă (a copiilor minori de către părinţii fireşti);
- încălcarea scopului adopţiei care poate să intervină în următoarele cazuri:

139
 a. adopţia copilului de către tuturele său, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii tutorelui de la
obligaţia de a prezenta periodic dări de seama
b. adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi a eluda dispoziţii legale privind dreptul la
moştenire
Cazuri de nulitate relativă
- vicierea consimţământului prin eroare, dol sau violenţă.
În ceea ce priveşte regimul juridic al nulităţii, se aplică dreptul comun, cu excepţia nulităţii relative,
care poate fi invocată chiar şi de persoanele lipsite de consimţământ.
Acţiunea în constatarea sau declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei persoane interesate. După
dobîndirea de către adoptat a capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia. Competenţa
materială aparţine tribunalului.
Efectele desfiinţării adopţiei
- rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată
- fostul adoptat va reveni la numele de familie pe care îl avea anterior adopţiei
- domiciliul şi locuinţa nu vor mai fi la adoptator
- impedimentele la căsătorie dispar
- copilul, cetăţean român, adoptat de un cetăţean stăin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este
considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română. Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean
român, dacă nu a împlinit 18 ani şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă a părăsit ţara pentru a
domicilia în stăinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român.

140
 - obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează pentru viitor
- ocrotirea părintească este redobândită de către părinţii fireşti; instanţa poate institui tutela sau alte
măsuri de protecţie specială a copilului.

Desfacerea adopţiei
Din coroborarea dispoziţiilor art. 54 şi ale art. 7 alin. 3 litera a, desfacerea adopţiei intervine atunci când
adoptatorul sau sotii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfacută pe data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încuviinţare a noii adopţii.

Capitolul al VII- lea: Obligaţia legală de întreţinere

Obligaţia de întreţinere este îndatorirea legală a unei persoane de a asigura altei persoane mijloacele
necesare traiului şi educării şi pregătirii profesionale.
Fundamentul obligaţiei de întreţinere constă în îndatorirea de sprijin moral şi material a persoanei aflate în
raporturi de rudenie, de căsătorie şi alte raporturi asimilate celor de rudenie.
Caractere juridice
1) Caracterul legal – obligaţia de întreţinere e prevăzută de lege şi există numai între persoanele şi în
condiţiile arătate de lege. Obligaţia legală de întreţinere e diferită de obligaţia de întreţinere contractuală. Ele

141
pot însă coexista, întrucât nu există compatibilitate între ele, în sensul că acelaşi creditor poate fi îndreptăţit
la întreţinere din partea aceluiaşi debitor atât în temeiul dispoziţiilor Codului familiei cât şi prin convenţie.
2) Caracterul personal – obligaţia de întreţinere există numai între anumite persoane prevăzute de lege, fiind
strâns legată de calitatea persoanei şi destinată exclusiv asigurării traiului de zi cu zi. Decurg următoarele
consecinţe:
- obligaţia de întreţinere e insesizabilă, dar nu în întregime. Potrivit art.409 alin. 1 Cod de procedură civilă,
sumele ce se plătesc periodic şi sunt destinate asigurării mijloacelor de existenţă ale unei persoane pot fi
mărite până la o treime din venitul lunar net. Dacă sunt mai multe urmăriri asupra aceleiaşi sume, urmărirea
nu poate depăşi o jumătate din venitul lunar net, indiferent de natura creanţelor, atât numai dacă legea
prevede altfel. Dacă sumele plătite periodic şi destinate asigurării mijloacelor de existenţă sunt mai mici
decât cuantumul salariului minim net pe economie, caestea vor fi urmărite numai asupra părţii ce depăşeşte
jumătate din acest cuantum (aliniatul 3)
- obligaţia de întreţinere este incesibilă – cesiunea de creanţă, novaţia prin schimbare de debitor, stipulaţia
pentru altul nu sunt permise
- compensaţia legală (art.1147 punctul 3 Cod civil) nu operează. Compensaţia judecătorească poate fi
dispusă de instanţă, dar numai cu privire la creanţele de întreţinere (stabilirea pensiei de întreţinere la divorţ
când ambilor părinţi li s-a încredinţat câte un copil). Creanţa de întreţinere nu poate fi compesată cu creanţe
de altă natură
- obligaţia de întreţinere nu este transmisibilă – moştenitorilor, cu excepţia obligaţiei de întreţinere a
copilului minor care poate trece asupra moştenitorului debitor obligat în condiţiile art. 96 Codul familiei

142
- obligaţia de întreţinere nu poate forma obiectul acţiunii oblice; însă creditorii debitorilor obligaţi la
întreţinere pot cere sistarea întreţinerii sau reducerea cuantumului acesteia.
3) Caracterul reciproc – art.2 şi art. 86 Codul familiei – existenţa obligaţiei nu este condiţionată de
reciprocitatea îndeplinirii acesteia.
Prin excepţie, există obligaţia unilaterală de înteţinere în sarcina sau în beneficiul unor categorii de
persoane:
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să dea întreţinere copilului pe timpul
minorităţii, dacă părinţii fireşti ai acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoie (art.87 aliniatul 1 Codul
familiei). Obligaţia de întreţinere devine reciprocă dacă întreţinerea copilului a fost prestată timp de 10 ani
(art.87 aliniatul 2 Cod fam.)
- cel care a luat un copil spre creştere fără să întocmească formele legale pentru adopţie, dacă părinţii
acestuia sunt decedaţi, dispăruţi sau se află în nevoie (art.88 Codul familiei)
- moştenitorii persoanei care a întreţinut un minor fără a fi avut obligaţia legală sunt datori să asigure
acestuia întreţinere pe timpul minorităţii, dar numai în limita bunurilor moştenite şi dacă părinţii fireşti sunt
decedaţi, dispăruţi sau în nevoi (art.96 Codul familiei)
- fostul soţ de rea-credinţă din căsătoria desfiinţată datorează întreţinere soţului de bună-credinţă (art.24
aliniatul 1 Codul familiei)
- fostul soţ din a cărui culpă exclusivă s-a pronunţat divorţul are obligaţia unilaterală de întreţinere, însă
numai la împlinirea termenului de un an de la desfacerea căsătoriei (art.41 aliniatul 2 Codul familiei). Timp de

143
un an de la rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ din culpa exclusivă a unuia dintre soţi, obligaţia de
întreţinere este reciprocă
- fostul soţ din căsătoria desfăcută, recăsătorit, datorează întreţinere fostului soţ (art. 41 aliniatul ultim). El nu
beneficiază de reciprocitate, întrucât prin recăsătorire a pierdut acest drept. Va datora unilateral actualul soţ.
4) Caracterul succesiv al obligaţiei de întreţinere – executarea sa se face de regulă, prin prestaţii periodice.
De aceea, în principiu, plata anticipată a întreţinerii, sub forma unei sume globale nu este admisă. În practica
judiciară s-a admis şi teza contrară, atunci când executarea obligaţiei ar fi imposibil de executat; astfel chiar
şi în aceste condiţii creditorul întreţinut poate solicita majorarea cuantumului întreţinerii, dacă au intervenit
modificări în privinţa criteriilor avute în vedere iniţial la stabilirea cuantumului. Obligaţia de întreţinere se
datorează de la data cererii de chemare în judecată, dar se prezumă că până la această dată creditorul nu a
avut nevoie de întreţinere. Prezumţia e relativă, putând fi răsturnată dacă se dovedeşte că sesizarea instanţei
a fost întârziată din motive imputabile debitorului.
5) Caracterul variabil al obligaţiei de întreţinere – existenţa cuantumului şi modalităţile de executare ale
acesteia diferă de la caz la caz
6) Caracterul divizibil al obligaţiei de întreţinere, atât sub aspect activ al creditorilor întreţinuţi, cât şi sub
aspect pasiv, al debitorilor obligaţi. În ipoteza în care mai multe persoane sunt ţinute a acorda asistenţă
aceluiaşi creditor, fiecare debitor va contribui la plata întreţinerii proporţional cu mijloacele de care dispune
(divizibilitate pasivă) – art.90 aliniatul 1 Codul familiei. Atunci când mai mulţi creditori sunt îndreptăţiţi să
solicite concomitent întreţinere de la acelaşi debitor, iar debitorul nu poate asigura în întregime întreţinerea
cuvenită fiecăruia în parte, potrivit art. 92 Codul familiei, instanţa poate dispune fie ca întreţinerea să fie

144
prestată numai unuia dintre creditori, fie ca întreţinerea care poate fi prestată de debitor să fie împărţită între
mai mulţi sau chiar toţi creditorii (divizibilitate activă). Creditorul neândestulat în totul sau în parte poate
solicita întreţinere de la alte persoane obligate în ordinea imediat următoare.
Persoana îndreptăţită să solicite întreţinerea trebuie să cheme în judecată pe toţi debitorii, pentru a
obţine acoperirea integrală a creanţei, întrucât fiecare dintre debitori este ţinut numai în măsura propriei
părţi. Dacă acţiunea e îndreptată numai împotriva unora dintre debitori, instanţa va stabili contribuţia
pârâţilor ţinând cont de partea fiecăruia.
De la regula divizibilităţii există două excepţii, atunci când debitorii sunt ţinuţi să răspundă solidar,
debitorul plătitor urmând să se întoarcă împotriva celorlalţi, pe partea fiecăruia cu acţiune în regres.
- părintele îndreptăţit la întreţinere, în caz de urgenţă, se poate îndrepta împotriva unuia dintre copii săi şi cu
posibilitatea recunoscută descendenţilor care au prestat întreţinerea de a se întoarce împotriva celorlalţi
obligaţi pentru partea fiecăruia (art.90 aliniatul 2 Codul familiei). Solidaritatea pasivă este facultativă pentru
părintele creditor şi operează numai în condiţiile urgenţei, care trebuie verificată de către instanţa de
judecată.
- oricare dintre moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui minor sau dintre moştenitorii celui care a
dat întreţinere unui copil fără a avea obligaţie legală, poate fi acţionat în justiţie pentru întreaga creanţă
cuvenită minorului prin acţiunea în regres – împotriva celorlalţi debitori solidari, pentru partea fiecăruia,
stabilită proporţional cu valoarea bunurilor moştenite (art.96 aliniatul 2 Codul familiei). Obligaţia poatefi
avlorificată dacă părinţii minorului au murit, au dispărut sau sunt în nevoi.
Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere.

145
 Obligaţia de întreţinere se fundamentează pe îndatorirea morală a membrilor unei familii de a-şi acorda
sprijin atunci când unul dintre aceştia s-ar afla în stare de nevoie. Astfel, potrivit art. 86 Codul familiei,
obligaţia legală de întreţinere există între următoarele persoane:
- între soţ şi soţie
- între părinţi şi copii
- între bunici şi nepoţi
- străbunici şi strănepoţi
- fraţi şi surori
- între celelalte persoane anume prevăzute de lege, adică între foştii soţi din căsătoria desfăcută (art.91
aliniatul 1 Codul familiei)sau desfiinţată (art.24 aliniatul 1 Codul familiei) – reciprocitatea există atunci când
ambii soţi au fost de bună credinţă la data încheiereii căsătoriei nule sau anulate
- cel care a luat un copil pentru a-l creşte fără a întocmi formele necesare – art.88 Codul familiei
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilalt soţ e obligat să continuie a da întreţinere
acestuia pe timpul minorităţii, dacă părinţii fireşti sunt decedaţi, dispăruţi sau în nevoie (art.87 aliniatul 1
Codul familiei)
- copilul care a beneficiat 10 ani de întreţinerea părintelui vitreg , poate fi obligat la rândul său la întreţinere
(art.87 aliniatul 2 Codul familiei)
- moştenitorii celui obligat la întreţinere, în limita bunurilor moştenite, pe perioada minorităţii copilului şi în
subsidiar faţă de persoana acestuia (art.96 aliniatul 1 Codul familiei).

146
Ordinea în care se datorează întreţinerea.
În situaţia în care mai mulţi debitori sunt ţinuţi să acorde deopotrivă, întreţinerea aceluiaş creditor,
legiuitorul stabileşte ordinea imperativă a prestării întreţinerii, în funcţie de calitatea sau de proximitatea
relaţiilor de rudenie faţă de cel îndreptăţit la întreţinere.
Textul art.89 Codul familiei stabileşte următoarea ordine a prestării întreţinerii de către persoanele
ţinute să-şi acorde întreţinere:
1. soţii îşi datorează întreţinere înaintea celorlalţi obligaţi
2. descendentul este obligat la întreţinere înaintea ascendentului, iar dacă sunt mai mulţi ascendenţi sau
descendenţi, cel în grad mai apropiat este obligat înaintea celui în grad mai îndepărtat
3. cel care adoptă este obligat la întreţinere înaintea părinţilor fireşti. În cazul adopţiei cu efecte restrânse,
obligaţia de întreţinere a părinţilor fireşti şi a rudelor acestora are caracter subsidiar, adoptatul urmând să
ceară întreţinere părintelui său adoptiv şi dacă acesta e decedat, dispărut sau în stare de nevoie, se va putea
îndrepta împotriva părinţilor fireşti
4. fraţii şi surorile îşi datorează întreţinere după părinţi, dar înaintea bunicilor.
Intră în categoria „ celelate persoane prevăzute de lege” :
- între foştii soţi divorţaţi sau a căror căsătorie a fost desfiinţată, întreţinerea se datorează în aceeaşi ordine
ca şi între soţii din căsătorie
- cel care a luat un copil spre creştere fără a întocmi actele necesare adopţiei are faţă de minor o obligaţie de
întreţinere, însă subsidiară părinţilor fireşti şi se prestează atunci când au decedat, au dispărut şi sunt în
stare de nevoie

147
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului firesc al celuilat soţ datorează întreţinere copilului dacă
părinţii au decedat, dispărut sau sunt în nevoi
- copilul întreţinut timp de 10 ani de părintele vitreg – art.87 aliniatul 2 C. fam.
- moştenitorii persoanei obligate la întreţinerea unui copil - art. 96 Codul familiei
Condiţii generale ale obigaţiei de întreţinere.
Condiţiile privitoare la creditorul obligaţiei legale de întreţinere
O persoană este îndreptăţită la întreţinere dacă sunt îndeplinite cumulativ, potrivit art. 86 aliniatul 2 Codul
familiei, două condiţii:
1. Starea de nevoie a creditorului întreţinut
2. Cauza stării de nevoie este incapacitatea de a munci
1. Starea de nevoie a creditorului obligat de întreţinere reprezintă neputinţa unei persoane, totală sau
parţială, de a-şi procura prin mijloace proprii cele necesare traiului zilnic: alimente, îmbrăcăminte, locuinţă ,
medicamente, etc.
Se află în această stare persoanele care nu pot obţine venituri din muncă sau produse de bunurile sale
şi nici nu deţin bunuri pe care le-ar putea valorifica. Starea de nevoie este o chestiune de fapt, apreciată de
instanţa de judecată, de la caz la caz, în funcţie de situaţia concretă în care se găseşte cel care pretinde
întreţinerea, nivelul general de viaţă păstrându-se echilibrul între standardul de viaţă al creditorului şi cel al
debitorului întreţinut.
Starea de nevoie a descendentului minor

148
 Potrivit art. 86 alin. 3 Codul familiei, descendentul, pe perioada minorităţii, are dreptul la întreţinere
oricare ar fi starea de nevoie în care se află. Principala cauză a stării de nevoie a minorului este incapacitatea
de a munci şi procesul de şcolarizare. Faptul că minorul refuză să urmeze vreo formă de învăţământ sau să
se încadreze în muncă, deşi are vârsta legală, nu are nici o consecinţă asupra dreptului descendentului
minor de a pretinde şi obţine întreţinere.
Prezumţia stării de nevoie a descendentului minor are caracter relativ, părinţii neputând fi obligaţi la
întreţinere dacă au făcut dovada că minorul dispune de venituri proprii fie din muncă, fie din alte surse. Dacă
starea de nevoie încetează temporar, instanţa poate dispune încetarea temporară a întreţinerii. Dacă
veniturile minorului sunt insuficiente părinţii sunt datori să le completeze (art.107 aliniatul 2 Codul familiei).
În situaţia în care minorul dispune de bunuri pe care le-ar putea valorifica în vederea obţinerii sumelor
necesare traiului, starea de nevoie a minorului trebuie să se aprecieze în funcţie de veniturile proprii, fără a
se ţine seama de bunurile din patrimoniu. Potrivit art.106 Codul familiei, părintele nu are nici un drept asupra
bunului copilului şi nici copilul asupra bunului părintelui, în afară de dreptul la moştenire şi la întreţinere. De
asemenea starea de nevoie trebuie evaluată şi prin raportare la mijloacele materiale ale părinţilor.
Atunci când minorul solicită întreţinere altor persoane decât părinţii, starea de nevoie nu se mai
prezumă, ci trebuie să decurgă din incapacitatea de a munci. Starea de nevoie se va aprecia cu mai multă
exigenţă şi nu va primi întreţinere decât dacă nu are bunuri proprii valorificabile.
2. Incapacitatea de a munci poate avea cauze diferite: vârsta înaintată, boală etc., totală sau parţială,
definitivă sau temporară. Dreptul la întreţinere se apreciază în funcţie de potenţialul real de muncă al
beneficiarului întreţinerii. Atingerea vârstei de pensionare de către o persoană nu poate fi echivalată ,

149
obligatoriu, cu pierdera capacităţii de muncă. Obţinerea întreţinerii de către o astfel de persoană este
condiţionată de proba incapacităţii de muncă. Proba incapacităţii poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Prin execepţie, este scutit de proba incapacităţii de muncă descendentul minor care solicită întreţinere
de la ascendentul său.
Condiţii privitoare la debitorul obligaţiei legale de întreţinere
1. Debitorul să dispună de mijloacele necesare îndeplinirii obligaţiei de întreţinere. Potrivit art. 94 Codul
familiei, întreţinerea e datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui care urmează a o
plăti.
Vor fi luate în considerare toate mijloacele materiale ale debitorului cum ar fi veniturile din muncă,
salarii, premii, ajutorul pentru incapacitatea temporară de a munci, compensaţia acordată în caz de
desfacere a contractului individual de muncă, indemnizaţia de şomer, bunurile care nu-i sunt necesare şi pot
fi valorificate (art.409 alin. 4 Cod de procedură civilă). Nu vor fi luate în considerare venituirile întâmplătoare:
sporul de muncă pentru condiţii deosebite de muncă, aocaţiile de stat pentru copii, ajutorul pentru îngrijirea
copilului bolnav, ajutorul de maternitate sau deces, bursele de studii, diurnele, precum şi alte asemenea
indemnizaţii de destinaţie specială, stabilite potrivit legii (art.409 alin. 7 Cod de procedură civilă).
Noţiunea de „mijloace de dobândire” trebuie interpretată nu doar în raport de ceea ce s-a realizat până
la un moment dat de debitor ci şi de ceea ce este posibil să se realizeze în viitor, luându-se în considerare
aptitudinea de a munci.
Cel lipsit de mijloace materiale, care deşi e apt de muncă, din motive întemeiate, nu poate fi obligată la
întreţinere atât timp cât subzistă cauzele de împiedicare.

150
Sunt considerate motive temeinice: boala gravă, satisfacerea stagiului militar, continuarea studiilor la
cursurile de zi ale unei forme de învăţământ, starea privativă de libertate datorată debitorului care a săvârşit
o infracţiune, alta decât cea de abandonare de familie.
La stabilirea posibilităţilor materiale ale debitorului se va ţine seama şi de alte obligaţii de întreţinere
care îi incumbă , cheltuielile cu nevoile personale etc.
2. Să nu existe o altă persoană obligată prioritar la întreţinere potrivit ordinii instituite de lege – creditorul nu
are dreptul de opţiune în privinţa debitorului care îi acordă întreţinerea. Un debitor de rang inferior e obligat
să presteze întreţinerea numai dacă debitorul aflat înaintea sa nu poate fi obligat pentru că nu dispune de
mijloace materiale, e decedat sau dispărut.

Modalităţi de excutare a obligaţiei legale de întreţinere.

Potrivit art. 93 alin. 1 Codul familiei întreţinerea va fi prestată fie în natură, fie prin echivalent bănesc;
de asemenea se poate stabili un sistem mixt de executare.
Modul de executare va fi stabilit în concret de către instanţă în funcţie de circumstanţele cauzei,
ţinându-se seama de nevoile creditorului şi posibilităţile debitorului. Felul executării se poate stabili şi prin
învoiala părţilor, însă acesta trebuie supus controlului judiciar.
La cerere, atunci când intervin modificări în privinţa împrejurărilor avute în vedere de instanţă la data
stabilirii modului de executare, pot opera schimbări în privinţa modului de acordare a întreţinerii.

151
 Datorită caracterului succesiv al obligaţiei de întreţinere, prestaţiile se fac, de regulă, la anumite
intervale de timp, de regulă lunar. Prin excepţie, este posibilă executarea întreţinerii printr-o singură
prestaţie a debitorului.
Stingerea obligaţiei de întreţinere
Cauzele generale de stingere a oblogaţiei de întreţinere sunt:
1) Dispariţia stării de nevoie a creditorului întreţinut (art. 86 alin. 2 Codul familiei). Starea de nevoie a
creditorului întreţinut, de regulă, derivă din incapacitatea de a munci, cu executarea descendentului major.
Prin urmare dreptul la întreţinere se stinge odată cu dispariţia cauzelor de incapacitate. Este posibilă
sistarea pensiei de întreţinere a copilului minor, care, înainte de vârsta majoratului, devine salariat, realizând
venituri îndestulătoare intereselor sale. De asemenea copilul minor care se căsătoreşte pierde dreptul la
întreţinerea părinţilor. Descendentul major care nu se află în continuarea studiilor, nu mai beneficiază de
întreţinere.
2) Debitorul obligat nu mai dispune de mijloace îndestulătoare prestării întreţinerii. Insuficienţa resurselor
materiale stinge obligaţiile debitorului faţă de creditorul întreţinut, dar nu afectează dreptul la întreţinere al
beneficiarului, care poate solicita întreţinere de la debitorii obligaţi în subsidiar. Încetarea obligaţiei de
întreţinere nu este cu titlu definitiv. De îndată ce situaţia materială a debitorului se îmbunătăţeşte, debitorul
poate solicita revenirea asupra situaţiei prestaţiilor.
3) decesul creditorilor sau al debitorilor obligaţi la întreţinere( art. 95 Codul familie). Obligaţia de întreţinere
are caracter personal, fiind stâns legată de calitatea persoanei. Prin execepţie, conform art. 96 Codul familiei,
la decesul celui obligat la întreţinerea unui copil minor şi a decesului celui care a acordat întreţinere unui

152
copil minor fără să fi avut această obligaţie legală, moştenitorii defunctului sunt obligaţi să continue
întreţinerea pe toată perioada minorităţii copilului, proporţional cu valoarea bunurilor moştenite, în condiţiile
în care părinţii minorului sunt decedaţi, dispăruţi sau sunt în nevoie.
4) pierderea calităţii avută în vedere de legiutor la impunerea obligaţiei de întreţinere. Această cauză decurge
tot din caracterul personal al obligaţiei legale de întreţinere. Astfel obligaţia de întreţinere între soţi subzistă
pe perioada căsătoriei, din care decurge calitatea de soţ.
În unele situaţii, stingerea obligaţiei legale de întreţinere e determinată de dispariţia unor cerinţe
anume prevăzute de lege:
- între soţi, obligaaţia reciprocă de întreţinere există numai pe durata căsătoriei
- între foştii soţi, dreptul la întreţinere al fostului soţ, încetează prin recăsătorirea creditorului întreţinut, iar
când beneficiarul întreţinerii e fostul soţ divorţat vinovat. exclusiv pentru desfacerea căsătoriei, prin
împlinirea termenului de 1 an de la data desfacerii căsătoriei părţilor
- minorul, creditor al întreţinerii prestată de o altă persoană decât părinţii fireşti sau adoptivi, ajuns la
majorat, nu mai poate pretinde întreţinere pe motiv că se află în continuarea studiilor.
Obligaţia legală de întreţinere între soţi (art 86 alin. 1 şi art. 41Codul familiei) – poate fi definită ca o îndatorire
legală reciprocă a soţilor izvorâtă din instituţia căsătoriei, de a-şi asigura la nevoie unul altuia cele necesare
traiului.Obligaţia are caracter prioritar, soţii datorându-şi întreţinere înaintea altor persoane.
În mod normal, executarea obligaţiei de întreţinere se realizează prin simplul fapt al convieţuirii soţilor
şi prin contribuţia fiecăruia la toate sarcinile căsniciei. Obligaţia de întreţinere între soţi subzistă pe tot
timpul căsătoriei, inclusiv în timpul procesului de divorţ.

153
 În caz de neînţelegeri, soţul aflat în nevoie va putea solicita obligarea celuilalt la a-i presta întreţinerea.
Refuzul unuia dintre soţi de a-i acorda celuilat întreţinerea poate constitui infracţiunea de abandon de
familie.
Soţul care pretinde întreţinerea trebuie să facă dovada stării de nevoie în care se află. Starea de nevoie
e o chestiune de fapt, care se apreciază atât în raport de veniturile soţului creditor, cât şi de bunurile sale
valorificabile. Starea de nevoie nu există atât timp cât soţul care nu realizează venituri are bunuri proprii sau
comune valorificabile. Pot fi vândute numai bunurile care prisosesc unui trai decent. Bunurile comune vor fi
valorificate mai înainte de a se cere obligarea soţului la plata unei pensii de întreţinere. Pentru acest motiv
este admisibilă cererea de partaj a bunurilor comune în timpul căsătoriei.
În practică au existat discuţii legate de faptul condiţionării dreptului la întreţinere de condiţia celui aflat
în nevoie. Astfel, soţul care a părăsit domiciliul conjugal are dreptul la întreţinere numai în situaţia în care
părăsirea domiciliului a fost justificată. De asemenea soţul care a săvârşit faţă de celălat fapte de o gravitate
deosebită, trebuie decăzut din dreptul la întreţinere.
În cazul căsătoriei putative, soţul de bună-credinţă are dreptul la întreţinere până la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a constatat nulitatea căsătoriei.
Potrivit art. 90 alin. 1, art.91 şi art. 94 alin. 1 Codul familiei, o persoană poate fi obligată la întreţinere
dacă dispune de mijloacele necesare. La determinarea posibilităţilor materiale ale soţului debitor se va ţine
seama de veniturile cu caracter de continuitate ale acestuia, bunurile care nu-i sunt strict necesare şi pot fi
înstrăinate, precum şi de economiile realizate. Se va ţine seama, de asemenea, şi de alte sarcini care îi revin,
de exemplu: alte obligaţii de întreţinere care îi afectează posibilităţile materiale. Întreţinerea datorată poate fi

154
stabilită până la o treime din venitul net al soţului debitor. Întreţinerea acordată soţului şi cea datorată
copiilor nu poate depăşi o jumătate din venitul net al soţului debitor.
2) Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi (art.41 alin. 2- alin. 5 Codul familiei).
Izvorul acestei obligaţii este tot căsătoria dar desfăcută sau desfiinţată. Presupune îndeplinirea
condiţiilor generale, cu unele particularităţi. Se cer îndeplinite următoarele condiţii:
a) fostul soţ se află în nevoie datorită incapacităţii de a munci
b) incapacitatea de muncă trebuie să fi survenit înainte de căsătorie sau în timpul acesteia. Dacă a intervenit
după desfacerea căsătoriei, are dreptul la întreţinere numai dacă incapacitatea a fost determinată de unele
împrejurări în legătură cu căsătoria şi a intervenit în decurs de cel mult un an de la desfacerea acesteia
c) fostul soţ din a cărui vină s-a desfăcut căsătoria are dreptul la întreţinere timp de un an de la desfacerea
căsătoriei.
Săvârşirea unor fapte grave care atrag nedemnitatea succesorilor duc la pierderea dreptului la
întreţinere, dacă faptele au fost comise au fost comise înainte sau ulterior desfacerii căsătoriei.
Foştii soţi îşi datorează întreţinere înaintea oricărei alte persoane.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se naşte din momentul în care dobândeşte calitatea de „fost soţ”,
adică de la data rămânerii irevocabile a hotărârii de divorţ ( instanţa va dispune obligarea debitorului la plata
întreţinerii şi ulterior divorţului, începând cu data introducerii cererii de chemare în judecată) dacă dreptul la
întreţinere a fostului soţ a fost stabilit în cadrul procesului de divorţ. Creditorul fost soţ exclusiv culpabil de
desfacerea căsătoriei, are dreptul la întreţinere limitat în timp de un an de zile socotit de la data desfacerii

155
căsătoriei. Culpa este stabilită în procesul de divorţ şi are autoritate de lucru judecat în acţiunea directă în
stabilirea pensiei de întreţinere.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii se aplică dispoziţiile art. 41 alin. 3 Codul familiei.
Dreptul la întreţinere al fostului soţ se stinge prin recăsătorirea sa sau prin moartea creditorului sau
debitorului întreţinut. Obligaţia de întreţinere subzistă chiar dacă debitorul se recăsătoreşte. Acesta poate fi
ţinut concomitent la întreţinerea atât faţă de fostul soţ, cât şi faţă de soţul din căsătoria actuală.
În cazul căsătoriei putative, dreptul la întreţinere al fostului soţ de bună-credinţă se naşte de la
rămânerea irevocabilă a hotărîrii prin care a fost desfiinţată căsătoria. Dreptul fostului soţ de bună-credină la
întreţinere nu e limitat în timp. Când ambii soţi sunt de bună- credinţă, obligaţia de întreţinere are caracter
reciproc.
3) Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii (art. 86 alin.l 1 şi art.107 alin. 1 Codul familiei).
Particularităţi
a) Starea de nevoie a copilului minor - este singura cerinţă impusă de legiutor descendentului minor şi
aceasta se prezumă iuris tantum pe toată durata minorităţii. Minorul care obţine venituri îndestulătoare
întreţinerii sale nu poate pretinde întreţinere; dacă acestea acoperă numai în parte starea de nevoie, părinţii
sunt obligaţi să întreţină proporţional cu nevoia minorului.
b) obiectul obligaţiei de întreţinere – potrivit art.107 alin. 2 Cod familiei, constă în asigurarea mijloacelor
necesare pentru creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului. Obligaţia de întreţinere
a părinţilor minorului are caracter complex, având ca finalitate atât procurarea mijloacelor necesare traiului

156
cât şi asigurarea condiţiilor materiale impuse de procesul de formare a copilului prin şcolarizare şi pregătire
profesională
c) Data de la care se datoreză întreţinerea – de regulă, întreţinerea copilului minor se înfăptuieşte voluntar de
către părinţi prin convieţuirea în cadrul aceleiaşi familii. Atunci când executarea acestei obligaţii se face prin
intervenţia instanţei judecătoreşti, întreţinerea se datorează de la data cererii de chemare în judecată.
Prin excepţie, se poate stabili pensie de întreţinere pentru o perioadă anterioară cererii de chemare în
judecată dacă promovarea acţiunii a fost întârziată din cauze imputabile debitorului.
În caz de divorţ, întreţinerea se datorează tot de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Dacă pensia cuvenită copilului minor a fost stabilită print-o hotărâre anterioară pronunţării divorţului,
instanţa investită cu soluţionarea divorţului este datoare să se pronunţe cu privire la obligaţia de întreţinere
a părintelui şi va dispune obligaţia părintelui-debitor cu începere de la data pronunţării hotărârii de divorţ.
Copilul din afara căsătoriei a cărui paternitate a fost stabilită pe cale judiciară, poate solicita
întreţinerea tatălui de la data introducerii cererii în stabilirea paternităţii.
Părintele care a suportat în întregime cheltuielile de întreţinere are dreptul la despăgubiri în baza art.
991 Cod civil.
d) Cuantumul obligaţiei de întreţinere se stabileşte având în vedere prevedrile art.94 alin. 3 Codul familiei
care stabileşte plafoane maximale din câştigul de muncă al celui obligat: - până la o pătrime pentru un copil
- până la o treime pentru doi copii
- până la jumătate pentru trei sau mai mulţi copii

157
 Aceste plafoane nu sunt fixe. La stabilirea cuantumului de întreţinere, instanţa va ţine cont de
plafoanele maximale legale, dar şi de nevoia creditorului şi mijloacele debitorului. Potrivit art.107 alin. 2,
întinderea obligaţiei legale de întreţinere, felul şi modalităţile concrete de executare, precum şi contribuţia
fiecărui părinte se vor stabili pe cale judiciară doar dacă există neânţelegeri între părinţi. Prin urmare,
convenţiile intervenite între părinţi sunt licite atât timp cât nu sunt atinse interesele copilului. În caz de
divorţ, orice convenţie a soţilor cu privire la pensia de întreţinere este supusă încuviinţării instanţei.
La determinarea cuantumului întreţinerii, instanţa va ţine seama de mijloacele ambilor părinţi, în sensul
că va avea în vedere ce poate asigura din mijloacele sale părintele căruia i s-a încredinţat copilul.
În toate cazurile instanţa va fixa o sumă concretă la care e ţinut debitorul şi nu va indica o cotă din
câştigul din muncă al acestuia. Determinarea câştigurilor din muncă ale debitorului se face pe baza salariului
mediu şi a celorlate venituri din muncă cu caracter de continuitate, obţinute în ultimele şase luni
premergătoare obligării la plată.
e) caracterul solidar al obligaţiei legale de întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori – ca regulă
generală, obligaţia legală de întreţinere e divizibilă atât activ, cât şi pasiv (art. 90 alin. 2, art. 92 Codul
familiei).
Legea prevede cinci excepţii de la regula divizibilităţii; această obligaţie de întreţinere este, sub aspect pasiv,
solidară. Ambii părinţi sunt datori să contribuie, fiecare proporţional cu mijloacele de care dispune, la
cheltuielile legate de creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copilului.

158
 Oricare dintre părinţi poate fi urmărit pentru întreaga creanţă a întreţinerii, iar părintele care a executat
în întregime prestaţia, are la îndemână o acţiune în regres împotriva celuilalt părinte pentru partea care îi
revine acestuia.
Copilul care beneficiază de un regim aemănător celui aplicabil descendentului minor
1) Copilul minor la a cărei întreţinere a contribuit soţul părintelui firesc (art. 87 alin. 1 Codul familiei) – soţul
părintelui firesc este obligat a continua întreţinerea copilului cât timp acesta e minor, dacă părinţii săi fireşti
au decedat, dispărut sau sunt în nevoie. Textul se aplică şi copilului adoptat; obligaţia este imperativă şi
subsidiară; obligaţia debitorului se stinge odată cu majoratul beneficiarului.
La rândul său copilul întreţinut timp de zece ani poate fi obligat la întreţinerea părintelui vitreg care a
prestat singur întreţinerea.
2) Copilul minor luat spre creştere fără îndeplinirea formelor cerute de lege pentru adopţie (art. 88 Codul
familiei) – are caracter subsidiar şi este condiţionată de faptul luării unui copil spre creştere, fără a-l adopta.
Odată îndeplinită condiţia, obligaţia de întreţinere dobândeşte şi caracter imperativ. Obligaţia e unilaterală,
fiind instituită exclusiv în interesul copilului; se stinge la împlinirea vârstei de 18 ani de către creditor.
3) Copilul minor îndreptăţit la întreţinerea moştenitorilor persoanei care a fost obligată la întreţinere sau a
persoanei care, fără a avea obligaţia legală a dat această întreţinere (art. 96 alin. 1 Codul familiei).
Obligaţia de întreţinere e instituită imperativ în sarcina moţtenitorilor universali şi cu titlu universal,
care vor presta întreţinerea numai în limita valorii bunurilor moştenite. Dacă sunt mai mulţi moştenitori,
debitorii vor fi ţinuţi în solidar la executarea prestaţiilor (art.96 aliniatul 2 Codul familiei). Obligaţia are
caracter imperati şi subsidiar şi se stinge prin împlinirea vârstei de 18 ani a creditorului.

159
Dreptul la întreţinere al descendentului major aflat în continuarea studiilor
Descendentul major beneficiază de dreptul la întreţinere numai dacă dovedeşte starea de nevoie în
care se găseşte determinată de incapacitatea de a munci.
Întrucât nu există reglementări legale exprese privitoare la dreptul la întreţinere al descendentului
major aflat în continuarea studiilor, literatura şi practica judiciară (decretul de îndrumare nr. 2/1971 a Plenului
Tribunalului Suprem) au statuat în sensul că părinţii sunt obligaţi a da întreţinere copiilor deveniţi majori şi
aflaţi în continuarea studiilor, dar fără a depăşi vârsta de 25 ani.
Nu prezintă importanţă dacă sunt urmate cursurile unei instituţii de învăţământ particulare sau de stat,
sau dacă frecventează o unitate de învăţământ superior sau o şcoală profesională.
În ceea ce priveşte cuantumul întreţinerii, se aplică dispoziţiile art.94 aliniatul 3 Codul familiei,
obligaţiile de întreţinere revin ambilor părinţi chiar dacă sunt separaţi în fapt sau divorţaţi. Instanţa va ţine
seama de bursa acordată descendentului major. Pensia stabilită poate fi superioară sau inferioară celei
acordate în timpul minorităţii.
Dacă cel ce pretinde întreţinere beneficiază de întreţinere completă din partea instituţiei de învăţământ
pe întreaga durată a şcolarizării, neviâoile descendentului vor fi apreciate în consecinţă, astfel încât obligaţia
părinţilor va fi redusă până la nivelul real al nevoilor copilului.
Cât priveşte calitatea rezultatelor la învăţătură dreptul la întreţinere există chiar dacă descendentul
major a înregistrat multe eşecuri, dar ulterior a manifestat stăruinţă în finalizarea pregătirii profesionale.

160
Aspecte procesuale privind obligaţia legală de întreţinere
Neînţelegerile privind existenţa sau întinderea obligaţiilor legale de întreţinere se soluţionează de către
instanţa judecătorească. Competentă material e instanţa specializată (judecătoria), iar teritorial instanţa de la
domiciliul pârâtului. Dacă cererea e formulată de ascendent sau descendent, competenţa teritorială e
alternativă – competentă e şi instanţa de la domiciliul reclamantului.
Dacă cererea pentru acordarea întreţinerii este accesorie unor acţiuni principale care au ca obiect
desfacerea, desfiinţarea căsătoriei sau stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei, instanţa competentă se
determină în funcţie de cererea principală.
Titularul dreptului la întreţinere cu capacitate deplină de exerciţiu îşi poate valorifica dreptul fie
personal, fie prin reprezentant. În numele copilului minor lipsit de capacitate de exerciţiu, acţiunea va fi
exercitată de părinte sau reprezentantul său legal. Minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate sta
personal în proces, dar asistat de ocrotitorul legal.
Autoritatea tutelară are calitate procesuală activă atunci când părintele căruia i-a fost încredinţat
copilul spre creştere şi educare manifestă neglijenţă în valorificarea acestui drept. Procurorul, în temeiul art.
45 Cod de procedură civilă, poate promova acţiunea.
În susţinerea cererii sunt admise orice mijloace de probă. Atunci când vocaţia la întreţinere pe legăturile de
rudenie sau pe calitatea de soţ, dovada se face numai prin acte de stare civilă.
În cazul admiterii cererii, instanţa dispune obligarea părintelui la plata pensiei începând cu data
introducerii cererii. Hotărârea instanţei poate fi atacată cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare (art.
282 alin.1 Cod de procedură civilă). Hotărârea este provizorie, în sensul că e valabilă câtă vreme rămân

161
neschimbate împrejurările de fapt avute în vedere la data pronunţării. Dacă au intervenit modificări, pensia
de întreţinere poate fi sistată sau cuantumul ei redus sau majorat. Instanţa se va pronunţa numai la cererea
celui interesat.
Hotărârea primei instanţe este executorie de drept, cu aplicarea dispoziţiilor art.453 alin. 2 Cod de
procedură civilă, art. 455 alin. 1 Cod de procedură civilă, art. 409 alin. 4 Cod de procedură civilă.
Dacă executarea creanţei se face asupra bunurilor mobile sau imobile, după ce s-a realizat somaţia
debitorului şi suma datorată nu a fost plătită, se trece la valorificarea bunurilor prin vânzare la licitaţie
publică.
Ratele întreţinerii, neplătite la scadenţă, pot fi urmărite în limita termenului de trei ani, socotit pentru fiecare
din ratele scadendente regresiv, de la data cererii de punere în executare a hotărârii.

Capitolul al VIII- lea: Ocrotirea minorului

Se realizează prin părinţi, tutelă sau curatelă.

Ocrotirea părintească

162
 Acesta este mijlocul obişnuit de ocrotire a minorului şi presupune că drepturile şi îndatoririle cu privire la
persoana şi bunurile minorului se exercită, respectiv, se îndeplinesc, de către părinţii săi (fireşti sau
adoptatori).

Principiile ocrotirii părinteşti:

1. Ocrotirea părintească se exercită numai în interesul minorului (art. 97 alin. 2 C. fam.). Drepturile şi
îndatoririle părinteşti se exercită/îndeplinesc numai în interesul superior al copilului. Părinţii sunt egali
în exercitarea ocrotirii părinteşti. Conţinutul ocrotirii părinteşti este acelaşi, indiferent dacă copilul este
din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. Conform Legii 272/2004, art. 31, ambii părinţi sunt
responsabili pentru creşterea copiilor lor. Exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti
trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului şi să asigure bunăstarea materială şi spirituală a
copilului, în special, prin îngrijirea acestuia, prin menţinerea relaţiilor personale cu el, prin asigurarea
creşterii, educării şi întreţinerii sale, precum şi prin reprezentarea sa legală şi administrarea
patrimoniului său. In cazul existenţei unor neînţelegeri între părinţi cu privire la exercitarea drepturilor
şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti, instanţa judecătorească, după ascultarea ambilor părinţi, hotărăşte
potrivit interesului superior al copilului.

2. Principiul independenţei patrimoniale dintre părinte şi copil ( art. 106 C. fam.). Părinţii nu au nici un
drept asupra bunurilor copilului şi nici copilul asupra bunurilor părinţilor, cu excepţia dreptului la
moştenire şi a dreptului la întreţinere.

163
 3. Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii părinteşti (art. 97 alin 1, art. 98 alin. 1 C. fam.).
Regula este că ocrotirea părintească se realizează de ambii părinţi. Ocrotirea se exercită doar de un
părinte în cazurile prevăzute de art. 98 alin. 2 C. fam.: atunci când unul dintre părinţi este mort, decăzut
din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie, nu-şi poate manifesta voinţa (este dispărut, execută o
pedeapsă privativă de libertate etc.).

Ocrotirea părintească are o latură personală şi o latură patrimonială.

Latura personală vizează ocrotirea persoanei copilului şi priveşte raporturile de familie. Drepturile şi
îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului sunt stabilite prin dispoziţiile Codului familiei şi ale
Legii nr. 272/2004:

- dreptul de a stabili locuinţa copilului ( art. 100 alin. 1, art. 102, art. 103 alin. 1 C. fam.);

- dreptul de stabilire şi păstrarea a identităţii ( art. 9 – 13 din Legea nr. 272/2004);

- dreptul de îndrumare a copilului minor;

- dreptul de a avea legaturi personale cu copilul şi de a veghea la creşterea, la educarea, la învăţătura şi

la pregătirea profesională a acestuia (art. 42 C. fam.);

- dreptul de a consimţi la adopţia copilului ( art. 11 din Legea nr. 273/2004);

- îndatorirea de a creşte şi de a întreţine minorul ( art. 101 alin. 2, art. 86 alin. 2 C. fam).

Latura patrimonială constă în:

164
 - dreptul şi îndatorirea de a administra bunurilor şi de a-l reprezenta legal pe minor mai mic de 14 ani;

- dreptul şi îndatorirea de a încuviinţa actele juridice încheiate de minorul între 14–18 ani.

Neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a ocrotirii părinteşti atrage o serie se sancţiuni de drept
civil ( răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori), de drept penal
( abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului etc), de drept administrativ sau de dreptul familiei (
decăderea din drepturile părinteşti, plasamentul copilului la o persoană, o familie, un asistent maternal sau
la un serviciu de tip rezidenţial).

Potrivit art. 98 alin. 2 C. fam. exercitarea ocrotirii părinteşti, neputându-se face de către ambii părinţi, se
realizează numai de către unul dintre ei în următoarele situaţii:

- moartea unuia dintre părinţi;

- decăderea din drepturile părinteşti a unui dintre părinţi;

- punerea sub interdiţie a unuia dintre părinţi;

- neputinţa unui părinte de a-şi manifesta voinţa. În doctrină au fost reţinute o serie de împrejurări
precum dispariţia unui părinte, contrarietatea de interese dintre părinte şi minor, condamnarea unui
părinte la o pedeapsă privativă de libertate etc.

De asemenea, ocrotirea părintească poate fi exercitată în mod neegal de către părinţi atunci când, la
desfacerea căsătoriei sau în urma desfiinţării căsătoriei, copilul este încredinţat unuia dintre părinţi, unor
rude sau unui serviciu public specializat sau organism privat autorizat.

165
 Ocrotirea părintească încetează când minorul dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină:

- la 18 ani;
- când minorul se căsătoreşte la 16 ani;
- la ridicarea interdicţiei judecătoreşti, după ce persoana fizică în cauză a împlinit 18 ani.
In mod excepţional, ocrotirea părintească poate înceta şi înainte de aceste momente, prin instituirea
tutelei minorului sau a unei măsuri speciale de protecţie atunci când este cazul, conform Legii 272/2004.

Ocrotirea minorului prin tutelă

Conform art. 39 din Legea 272/2004, orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de ocrotirea
părinţilor săi, sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la
protecţie alternativă. Protecţia alternativă înseamnă: instituirea tutelei, măsuri de protecţie specială sau
adopţia. In alegerea uneia dintre aceste soluţii, autoritatea competentă va ţine seama în mod corespunzător
de necesitatea asigurării unei anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică,
religioasă, culturală şi lingvistică.

Tutela minorului este acel mijloc de ocrotire care intervine atunci când minorul este lipsit de ocrotire
părintească, adică ambii părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau
li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi
sau dispăruţi, precum şi în cazul în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească hotărăşte că este în

166
interesul copilului instituirea unei tutele (art. 40 din Legea 272/2004). Pentru minor, tutela este un mijloc de
ocrotire, iar pentru tutore, este o sarcină, o îndatorire.

Privită ca sarcină, tutela are următoarele caractere juridice:

- legalitatea – tutela este reglementată expres de lege prin norme imperative;

- obligativitatea – persoana desemnată ca tutore nu poate refuza sarcina, decât în cazurile expres
prevăzute de lege (art. 118, alin. 2, C. fam.; de exemplu, poate refuza sarcina tutelei persoana fizică
care a împlinit 60 de ani, femeia însărcinată sau care este mama unui copil mai mic de 8 ani etc.);
- gratuitatea – care nu este de esenţa, ci de natura tutelei; se poate acorda tutorelui o remuneraţie de
până la 10% din veniturile bunurilor minorului (art. 121, C. fam.);
- personalitatea – tutela trebuie exercitată personal de către tutore (tutela este intuitu personae).
Principiile aplicabile tutelei sunt:

- tutela se exercită exclusiv în interesul minorului;

- tutorele nu are vreun drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul nu are vreun drept asupra
bunurilor tutorelui;
- tutela se exercită sub controlul permanent al direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului.
Tutela minorului se instituie în cazurile în care ambii părinţi sunt morţi, declaraţi morţi pe cale
judecătorească, dispăruţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, precum şi la

167
desfacerea sau desfiinţarea adopţiei, când instanţa decide instituirea tutelei (neredând ocrotirea părintească
părinţilor fireşti ai minorului).

Tutela se instituie de către instanţa judecătorească (tribunalul) în a cărui circumscripţie teritorială

domiciliază sau a fost găsit copilul (art. 40, alin. 2 din Legea 272/2004). Pot fi tutori persoanele fizice sau
soţul şi soţia împreună, care au domiciliul în România şi nu se află în vreunul dintre cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege (art. 41, alin. 1 din Legea 272/2004). De regulă, poate fi desemnat tutore
orice persoană fizică cu capacitate deplină de exerciţiu şi cu bune purtări, cu excepţiile prevăzute de art. 117,
C. fam. (exemplu, persoana pusă sub interdicţie, cel decăzut din drepturile părinteşti, cel care a fost
îndepărtat din altă tutelă ş.a.). Persoana fizică sau familia care urmează a fi tutore trebuie să fie evaluată de
către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile
materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în îngrijire. Evaluarea se realizează de
către direcţia de la domiciliul persoanei sau familiei, acordându-se prioritate membrilor familiei extinse a
copilului (adică rudele copilului până la gradul patru inclusiv) (art. 41, alin. 2 din Legea 272/2004). Instanţa
judecătorească numeşte cu prioritate ca tutore, dacă motive întemeiate nu se opun, o rudă sau un afin, ori
un prieten al familiei copilului, în stare să îndeplinească această sarcină. Persoana fizică sau familia cu
urmează a fi tutore, este numită pe baza prezentării de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului a raportului de evaluare a acesteia. Propunerea se face, ţinându-se seama de relaţiile
personale, de apropierea domiciliilor, precum şi de opinia copilului (art. 42 din Legea 272/2004).

168
 Hotărârea judecătorească de instituire a tutorelui se comunică în scris persoanei numită tutore. Drepturile
şi îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării.

Ocrotirea minorului prin tutelă conţine o latură personală, care se referă la ocrotirea persoanei minorului,
adică tutorele are obligaţia de a-l creşte pe minor, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de
educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională şi o latură patrimonială, care se referă la:

- administrarea bunurilor minorului;

- reprezentarea minorului lipsit de capacitate de exerciţiu sau încuviinţarea actelor juridice ale
minorului, cu capacitate de exerciţiu restrânsă.
In ceea ce priveşte administrarea bunurilor minorului, obligaţiile tutorelui diferă în funcţie de momentul
avut în vedere, şi anume la deschiderea (instituirii) tutelei, pe parcursul ei sau la încetarea tutelei.

La deschiderea tutelei: direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului face un inventar al
bunurilor minorului, în prezenţa tutorelui; direcţia stabileşte suma anuală necesară întreţinerii minorului şi
administrării bunurilor sale, suma care va fi obţinută din veniturile bunurilor minorului, iar dacă acestea nu
sunt suficiente, din vânzarea bunurilor minorului. Sumele de bani care depăşesc nevoile minorului şi hârtiile
de valoare se depun pe numele minorului la CEC şi pot fi ridicate numai cu încuviinţarea direcţiei.

Pe parcursul tutelei: tutorele trebuie să prezinte direcţiei, în termen de cel mult 30 de zile de la sfârşitul
fiecărui an calendaristic, o dare de seamă referitoare la administrarea bunurilor minorului; la cererea
direcţiei, tutorele este obligat să prezinte dări de seamă despre modul în care s-a îngrijit de persoana şi

169
bunurile minorului; direcţia verifică socotelile privind veniturile minorului şi cheltuielile efectuate cu
întreţinerea acestuia şi cu administrarea bunurilor şi, dacă e cazul, dă descărcare tutorelui.

La încetarea tutelei: în cel mult 30 de zile, tutorele trebuie să prezinte direcţiei o dare de seamă generală;
direcţia dă descărcare de gestiune tutorelui, după verificarea şi aprobarea socotelilor şi după ce a avut loc
predarea bunurilor.

Tutela minorului încetează:

- la dobândirea de către minor a capacităţii de exerciţiu depline;

- când se stabileşte filiaţia minorului faţă de cel puţin un părinte;
- când unul sau ambii părinţi redobândesc drepturile părinteşti, prin ridicarea sancţiunii decăderii;
- prin ridicarea interdicţiei judecătoreşti pentru cel puţin unul din părinţi;
- prin reapariţia cel puţin a unuia dintre părinţii declaraţi morţi sau dispăruţi;
- prin moartea minorului.
Funcţia tutorelui încetează (nu încetează şi tutela, fiind numit un alt tutore, atunci când tutorele:

- moare;
- este înlocuit, la cerere, când pe parcursul tutelei apare o împrejurare prevăzută de art. 118, alin. 2, C.
fam. (exemplu, femeia – tutore, rămâne însărcinată);
- este îndepărtat din tutelă, datorită săvârşirii unui abuz, a unei neglijenţe grave, ori a unor fapte care îl
fac nevrednic de a fi tutore sau dacă nu-şi îndeplineşte mulţumitor sarcina.

170
 Răspunderea tutorelui poate fi penală sau civilă (exemplu, infracţiunea de rele tratamente aplicate
minorului, civilă – art. 998–999, C. civ., răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie).

Ocrotirea minorului prin curatelă

Curatela minorului este tot un mijloc de ocrotire, dar cu caracter temporar şi subsidiar.

Curatela se instituie de autoritatea tutelară când există contrarietate de interese între minor şi
reprezentantul legal ori ocrotitorul legal (exemplu, la partajul succesoral) (C. fam. şi art. 24, alin. 6 din Legea
272/2004).

Exercitarea curatelei se face după regulile care guvernează tutela minorului. Curatela minorului încetează
când dispar cauzele care au dus la instituirea ei.

Protecţia specială a copilului

Protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor destinate îngrijirii şi
dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau a celui care, în vederea
protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora ( art. 50 din legea nr. 27272004).

Protecţia specială se aplică anumitor categorii de copii enumeraţi în cuprinsul art. 56 din Legea nr. 272/
2004 şi anume:

171
 a) copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor părinteşti sau
cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi
judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela;

b) copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din motive
neimputabile acestora;

c) copilul abuzat sau neglijat;

d) copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;

e) copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:

1. plasamentul;

2. plasamentul în regim de urgenţă;

3. supravegherea specializată.

Ele se acordă până la dobândirea capacităţii de exerciţiu depline, dar, la cererea copilului care îşi continuă
studiile într-o formă de învăţământ de zi, ele pot continua pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi vârsta
de 26 de ani. Cel care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de protecţie
specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie, fiind confruntat cu
riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la 2 ani, de protecţie specială, în

172
scopul facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că i s-au oferit un loc de muncă şi/sau
locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din motive imputabile lui, în mod succesiv, nu mai beneficiază
de protecţie.

Plasamentul

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter temporar, care poate fi
dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la o persoană sau familie, la un asistent maternal sau la un
serviciu de tip rezidenţial.
Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domiciliul în România şi să fie
evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi
condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.
La stabilirea măsurii de plasament se va urmări respectarea unor principii:
a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
b) menţinerea fraţilor împreună;
c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legătura cu acesta.
Plasamentul copilului care nu a împlinit vârsta de 2 ani poate fi dispus numai la familia extinsă sau
substitutivă, plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial fiind interzis. Prin excepţie, se poate
dispune plasamentul într-un serviciu de tip rezidenţial al copilului mai mic de 2 ani, în situaţia în care acesta
prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijiri în servicii de tip rezidenţial specializate.

173
 Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în situaţia în care există
acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. (b) şi (e) sau de către instanţa judecătorească, la
cererea direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Efecte
Pe toată durata plasamentului, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana, familia, asistentul maternal
sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.
Drepturile şi obligaţiile părinteşti faţă de copil se menţin pe toată durata măsurii plasamentului dispus
de către comisia pentru protecţia copilului. Drepturile şi obligaţiile părinteşti în situaţia copilului pentru care
nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a dispus măsura plasamentului sunt exercitate şi,
respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului
municipiului Bucureşti. Părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa
interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lor. Modalitatea de
exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti cu privire la persoană şi la bunurile copilului
aflat în situaţia prevăzută la art. 56 lit. (c) şi (d) şi, respectiv, la art. 56 lit. (b) şi (e) se stabileşte de către
instanţa judecătorească.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa care a dispus plasamentul copilului va
stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la întreţinerea acestuia.Sumele astfel
încasate se constituie venit la bugetul judeţului, respectiv la cel al sectorului municipiului Bucureşti de unde
provine copilul.
Plasamentul în regim de urgenţă

174
 Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter temporar, care
se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui
abandonat în unităţi sanitare (art. 64 din Legea nr. 272/2004)

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului din unitatea administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel
abandonat de către mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se întâmpină
opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a persoanelor fizice care au în îngrijire
sau asigură protecţia copilului respectiv. Instanţa judecătorească ia această măsură pe calea ordonanţei
preşedinţiale când constată că există un pericol iminent datorat abuzului sau neglijării unui copil.

În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa judecătorească în termen de 48 de ore de la
data la care a dispus această măsură. Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza
măsurii adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va pronunţa, după
caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la înlocuirea acestuia cu măsura
plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să
se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor părinteşti.

Efecte

Pe toată durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept exerciţiul drepturilor părinteşti,
până când instanţa judecătorească va decide cu privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu

175
privire la exercitarea drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti
privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către persoana, familia,
asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim
de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către
preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.

Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu
răspunde penal (art. 67 din legea nr. 27272004).

În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura supravegherii specializate se
dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar, în lipsa acestui acord, de către instanţa
judecătorească.

Această măsură constă în menţinerea copilului în familia sa, cu respectarea unor condiţii precum:
frecventarea cursurilor şcolare, urmarea unor tratamente medicale, consiliere, psihoterapie, interzicerea de a
frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite persoane, utilizarea unor servicii de îngrijire de zi.

Dacă menţinerea copilului nu este posibilă sau nu îşi îndeplineşte obligaţiile, comisia pentru protecţia
copilului sau instanţa de judecată poate dispune plasamentul copilului în familia extinsă sau substitutivă.

176
 Dacă fapta săvârşită prezintă un grad de pericol social ridicat, se poate dispune, pe o perioadă
determinată, plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial specializat.

CUPRINS

Capitolul I: Noţiuni introductive p. 1

1. Noţiunea de familie p. 1
2. Funcţiile familiei p. 1
3. Definiţia dreptului familiei p. 2
4. Obiectul de reglementare p. 2
5. Metoda de reglementare p. 3
6. Calitatea părţilor p. 3
7. Caracterul normelor juridice p. 3
8. Natura sancţiunilor p. 3
9. Principiile generale ale dreptului familiei p. 3
10. Interferenţa dreptului familiei cu alte ramuri de drept p. 5

177
 11. Izvoarele dreptului familiei p. 6

Capitolul al II-lea: Căsătoria p. 7

1. Noţiunea de „căsătorie” p. 7
2. Caractere juridice p. 8
3. Natura juridică a căsătoriei p. 10
4. Căsătoria şi concubinajul p. 11
5. Condiţii de validitate ale actului juridic al căsătoriei p. 12
Condiţiile de fond p. 12
Impedimente la căsătorie p.17
Condiţiile de formă ale căsătoriei p. 20
6. Proba căsătoriei p. 23
7. Nulitatea actului juridic al căsătoriei p. 24
8. Efectele căsătoriei p. 27
A. Raporturile patrimoniale dintre soţi p. 27
Bunurile soţilor p. 29
Datoriile soţilor p. 46
B. Raporturile personale dintre soţi p. 48

178
 9. Desfacerea căsătoriei p. 49
Desfacerea căsătoriei la iniţiativa unuia dintre soţi p. 49
Desfacerea căsătoriei prin acordul soţilor p. 50
Procedura divorţului p. 51
Efectele desfacerii căsătoriei p. 55

Capitolul al III- lea: Filiaţia faţă de mamă p. 60

1. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin certificatul de naştere p. 60
2. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin recunoaşterea voluntară a mamei p. 61
3. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre judecătorească p. 63

Capitolul al IV- lea: Filiaţia faţă de tată a copilului din căsătorie p. 65

1. Prezumţia timpului legal al concepţiei p. 65
2. Prezumţiile legale de paternitate p.66
3. Conflictele de paternitate p. 66
4. Tăgada paternităţii p. 66
Capitolul al V:- lea Filiaţia faţă de tată a copilului din afara căsătoriei p. 71
1. Stabilirea paternităţii din afara căsătoriei prin recunoaştere p. 71
2. Stabilirea paternităţii copilului din afara casătoriei prin acţiune în justiţie p. 74
Capitolul al VI- lea: Adopţia p. 46

179
 1. Principiile adopţiei p. 46
2. Condiţii de fond la încheierea adopţiei p. 47
3. Procedura adopţiei p. 48
4. Înregistrarea adopţiei p. 52
5. Adopţia internaţională p. 53
6. Efectele adopţiei p. 54
7. Desfiinţarea adopţiei p. 54
Capitolul al VII -lea: Obligaţia legală de întreţinere p. 56
1. Caractere juridice p. 56
2. Persoanele între care există obligaţia legală de întreţinere p. 59
3. Ordinea în care se datorează întreţinerea p. 59
4. Condiţii generale ale obigaţiei de întreţinere p. 60
5. Modalităţi de excutare a obligaţiei legale de întreţinere p. 63
6. Stingerea obligaţiei de întreţinere p. 63
7. Obligaţia legală de întreţinere între soţi p. 64
8. Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi p. 65
9. Obligaţia de întreţinere între părinţi şi copii p. 66
10. Aspecte procesuale privind obligaţia legală de întreţinere p. 69
Capitolul al VIII- lea: Ocrotirea minorului p. 71
1. Ocrotirea părintească p. 71

180
2. Ocrotirea minorului prin tutelă p. 73
3. Ocrotirea minorului prin curatelă p. 76
4. Protecţia specială a copilului p. 77
Plasamentul p. 78
Plasamentul în regim de urgenţă p. 79
Supravegherea specializată p. 80

181
182