Imperiul Otoman Vlasca Gabriel 9E

Imperiul Otoman (în limba turcă otomană: ‫ت َعليه ُعثمانيه‬ِ ‫دول‬, Devlet-i

Aliye-i Osmaniye, "Sublimul Stat Otoman", limba turcă modernă: Osmanlı
Devleti ori Osmanlı Imparatorluğu) a fost o supraputere imperială, care şi-a
manifestat dominaţia în zona mediteraneană şi care a existat din 1299 până
în 1922. În momentul de maximă putere în secolul al XVI-lea, Imperiul
Otoman stăpânea Anatolia, Orientul Mijlociu, părţi din Africa de Nord,
Balcanii şi Caucazul, adică o suprafaţă de circa 19.9 milioane de km². Multe
dintre provinciile sau regiunile asupra căreia îşi exercita suveranitatea erau
doar sub controlul indirect al guvernului central. El a întruchipat, cât timp a
existat, califatul, adică statul musulman universal condus de succesorii
Profetului. Instituţia califatului a devenit din primele secole de existenţă o
chestiune pur simbolică, puterea migrând spre alte sfere de putere din
interiorul lumii islamice, însă el a reprezentat şi mai reprezintă încă în
mentalul colectiv al maselor musulmane un reper idealizat important, de
aceea meritând a menţiona şi titlul de calif al sultanilor otomani. Imperiul
Otoman, de-a lungul celor şase secole de istorie a fost o punte de legătură
între culturile estului şi vestului.

Imperiul a fost fondat de tribul turcilor oghuzi în vestul Anatoliei şi a

fost condus de dinastia Osmali. Primul sultan a fost Osman I. În 1453, după
ce turcii au cucerit Constantinopolul (oraşul Istanbul din zilele noastre), fosta
capitală a Imperiului Bizantin a devenit a treia capitală a Imperiului Otoman.
Între secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, Imperiul Otoman a fost una dintre
cele mai puternice entităţi politice şi statale ale lumii, ţările europene
simţindu-se ameninţate neîncetat de înaintarea continuă a acestuia prin
Balcani şi spre sudul Uniunii polono-lituaniene.

În momentul de maximă întindere, imperiul stăpânea multe dintre cele

mai importante ţinuturi ale antichităţii clasice,
inclusivOlimpul homeric, Europa lui Zeus, Bosforul lui Io, templul Dianei
din Efes, sarcofagul lui Alexandru cel Mare, fluviul Nil, Muntele
Predicii şi dealul Golgotei.
 Dispariţia Imperiului Otoman a fost o consecinţă a victoriei Antantei în
primul război mondial, când forţele Aliaţilor, în rândurile cărora se aflau şi
arabii, i-au înfrânt în cele din urmă pe turci în Orientul Mijlociu. La sfârşitul
primului război mondial, guvernul turc s-a dovedit absolut neputincios, iar
imperiul a fost împărţit între puterile învingătoare. În numai câţiva ani au
fost proclamate noi state. Unul dintre aceste state noi a fost Republica
Turcia. Membrii dinastiei otomane au fost alungaţi de pe pământurile
Anatoliei, unde străluciţii lor strămoşi creaseră unul dintre cele mai mari
imperii ale lumii. După 76 de ani, în 1999, Parlamentul de la Ankara a acordat
cetăţenia turcă membrilor familiei foştilor sultani. Imperiul otoman ar fi
dispărut cu mult timp înaintea acestui moment tardiv, care punea capăt
existenţei „omului bolnav al Europei”, (probabil el s-ar fi prăbuşit pe la finele
veacului al XVIII-lea), dacă puterile occidentale nu l-ar fi menţinut în viaţă în
mod artificial, cu scopul de a exista o forţă de contrapondere pentru Rusia,
aflată pe atunci într-o puternică efervescenţă expansionistă înspre sudul
graniţelor sale, pe toată lungimea frontierei ei deja intercontinentală. Dar
statele occidentale şi-au folosit influenţa şi abilităţile diplomatice pentru a
reduce pierderile otomane în faţa ţarilor ruşi - şi au luptat chiar alături de
turci contra ruşilor ortodocşi, pentru a nu le permite acestora câştigarea unei
dominaţii în toată Europa, aşa cum recunoaşte cât se poate de franc istoricul
occidental Bernard Lewis.

Asta deşi ruşii, ca şi popoarele balcanice şi central-europene, au fost

secole la rând fie stavilă contra otomanilor, fie supuşi ai acestora, dar cel mai
adesea ambele - aşa cum arată chiar istoria naţională a românilor , timp în
care Occidentul şi-a putut consolida civilizaţia; atunci când finalmente roata
istoriei s-a întors, iar statele creştine estice, majoritar ortodoxe, au putut să
capete superioritate militară în faţa invadatorului şi stăpânului musulman,
occidentalii au găsit util să modereze acest proces de revendicare a
independenţei, prestigiului şi teritoriilor tradiţionale ale popoarelor
creştinismului oriental.