Sunteți pe pagina 1din 17

PROFESOR MARTIN AMELIA

LICEUL TEORETIC “CONSTANTIN NOICA” - ALEXANDRIA

1
1. NoŢiuni generale
2. Clasificarea detectorilor de radiaŢii nucleare
3. Tipuri de detectori
3.1. Camera de ionizare
3.2. Contorul Geiger – MŰLLER
3.3. DetectorUL cu scintilaŢii. FOTOMULTIPLICATORUL
3.4. DETECTORII CU SEMICONDUCTORI
3.5. CAMERA CU CEAŢĂ
3.6. CAMERA CU BULE

2
1. NOŢIUNI GENERALE
Detectorii de radiaţii nucleare reprezintă sisteme care pun în
evidenţă existenţa radiaţiilor nucleare şi permit determinarea
calitativă sau cantitativă a unora dintre caracteristicile lor:
numărul de particule nucleare, energia, masa particulelor, etc.
 Detectorul de radiaţii nucleare converteşte particulele incidente
pe suprafaţa sa activă în semnal electric (sarcină sau tensiune)
sub formă de impulsuri.
 Detectorul de radiaţii este format, de regulă, din două părţi
componente:
 corpul de detecţie propriu-zis constă dintr-un mediu în care
radiaţia nucleară produce un efect specific
 sistemul de înregistrare a efectului produs de particulă asigură
amplificarea şi prelucrarea semnalului obţinut

3
 Procesul fundamental al interacţiunii radiaţiilor nucleare cu materialul
detectorului, este dat de faptul că energia implicată în procesul de
interacţiune este mai mare decât energia de legătură a electronilor din
atom şi poate genera schimbări sau transformări în structura atomilor
componenţi ai substanţei.
 mecanismele care stau la baza interacţiuni radiaţiilor nucleare cu
materia sunt ionizarea şi emisia/conversia luminii
 Particulele încărcate produc ionizare şi scintilaţii iar particulele care
nu au sarcină electrică sunt detectate indirect prin intermediul
particulelor încărcate pe care le produc în materialul detectorului. Spre
exemple:
- fotonii produc electroni (prin efect fotoelectric extern sau efect
Compton) care la rândul lor produc ionizare
- neutronii produc reacţii nucleare în care apar particule încărcate ce
produc ionizare

4
2. CLASIFICAREA DETECTORILOR DE
RADIAŢII NUCLEARE

5
6
3.1. CAMERA DE IONIZARE
 Camera de ionizare este o incintă închisă, de formă cilindrică, în care se
găsesc doi electrozi plan – paraleli şi un gaz aflat în condiţii normale. Cei
doi electrozi formează un condensator plan cu electrozii aflaţi la distanţa
de 3 – 6 cm unul de altul.
 În lungul traiectoriei particulei nucleare încărcate care străbate gazul
camerei se produc ioni pozitivi şi electroni.
Numărul perechilor de sarcini care se produc
depinde de natura radiaţiei care a interacţionat
cu moleculele gazului şi de energia lor cinetică.
 Curentul de ionizare este amplificat şi măsurat. El
este proporţional cu numărul total de perechi ion - electron creaţi de
particule în unitatea de timp.
 Dezavantaje: în camera de ionizare curentul obţinut este mic, fapt ce duce
la necesitatea folosirii unui sistem de înregistrare complicat.

7
3.2. CONTORUL GEIGER - MŰLLER
 Contorul Geiger–Műller face parte din categoria detectorilor cu
ionizare in gaz.
 Acest detector are o construcţie
simplă, fiind alcătuit din doi
electrozi introduşi într-un tub
de sticlă sau de metal.
Tubul conţine şi un gaz nobil la presiune joasă ( zeci de torri). De
obicei, electrozii au geometrie cilindrică, anodul fiind un fir metalic,
subţire, dispus pe axul unui cilindru care constituie catodul. Acesta
din urmă poate fi un strat conductor depus pe peretele interior al
tubului de sticlă, iar dacă tubul exterior este metalic, va servi chiar el
drept catod. Între cei doi electrozi se aplică o diferenţă de potenţial.
 În regiunea din jurul firului central se obţine un câmp electric intens
în care electronii sunt acceleraţi puternic şi în deplasarea lor spre
anod produc ionizări în avalanşă.

8
 La trecerea unei radiaţii prin volumul contorului se produce excitarea
şi ionizarea moleculelor gazului. În funcţie de natura radiaţiei
incidente, ionizarea se poate face direct, în cazul particulelor cu
sarcină electrică, sau indirect, prin intermediul electronilor smulşi din
peretele contorului de radiaţiile X şi , respectiv al unei particule
încărcate rezultate dintr-o reacţie nucleară produsă de neutroni. Ionii
şi electronii formaţi, dacă sunt acceleraţi în câmp electric, pot produce
la rândul lor ionizări secundare. Caracterul descărcării interioare
depinde de tensiunea aplicată pe contor.
 Sarcinile electrice apărute în urma trecerii unei particule sunt
colectate şi provoacă variaţia într-un timp scurt a tensiunii aplicate pe
contor, deci un puls de tensiune care apare la bornele contorului şi
care este transmis prin condensator la instalaţia de numărare.
 In cazul contorului Geiger–Műller apare multiplicarea în gaz a
sarcinilor prin ionizări secundare, adică descărcarea în avalanşă. Dar,
funcţionarea contorului Geiger–Műller se bazează pe existenţa unui
câmp electric de intensitate mare, astfel că descărcarea în avalanşă
se intensifică şi este însoţită de avalanşe secundare. Astfel, pulsurile
de tensiune care apar au amplitudine mare (1-10 V sau mai mult) şi
pot fi numărate direct, fără amplificare prealabilă.
 Acest detector permite numai numărarea particulelor nucleare fără a
determina alte proprietăţi ale acestora.
9
3.3. Detector cu scintilaŢii.
FOTOMULTIPLICATORUL
 Fenomenul pe care se bazează funcţionarea acestor detectori
constă în apariţia de scintilaţii în cristale anorganice sau substanţe
organice. La baza construcţiei unui scintilator stă
fenomenul de fluorescenţă care constă în schimbul
de energie dintre particulele nucleare şi materialul
scintilatorului. Lumina produsă de scintilator este
transportată la fotomultiplicator.
Fotomultiplicatorul este un instrument care
transformă un semnal luminos într-un
semnal electric. El este construit dintr-un
tub de sticlă vidat în care se află:
un fotocatod, un ansamblu de dinode,
un divizor de tensiune şi un anod.

10
 Fotonii apăruţi în scintilator (scintilaţiile) cad pe fotocatod, care
transformă fotonii în electroni (numiţi şi “fotoelectroni”) prin efect
fotoelectric. Între fotomultiplicator şi prima dinodă, între dinode şi între
ultima dinoda şi anod se aplică diferenţe de potenţial, cu ajutorul unui
divizor de tensiune. Aceste valori cresc, între 900 V şi 2500 V. Sub
acţiunea câmpului electric, fotoelectronii sunt acceleraţi spre prima
dinodă de unde extrag prin emisie secundară mai mulţi electroni care
sunt acceleraţi spre următoarea dinodă, unde produc din nou emisie
secundară de electroni şi procesul se repetă. Deci dinodele au rolul
de a multiplica curentul produs de fotonii iniţiali pe fotocatod
(scinţilatiile).
 Amplitudinea pulsului de tensiune, obţinut cu ajutorul
fotomultiplicatorului, este proporţională cu numărul de scintilaţii
produse de particula încărcată la trecerea prin cristal, deci cu energia
acesteia. Datorită acestui fapt, detectorul cu scintilaţie se foloseşte
atât la numărarea radiaţiilor nucleare cât şi la măsurarea energiei
acestora.

11
3.4. DETECTORII CU SEMICONDUCTORI
Interacţiunea unei radiaţii nucleare cu semiconductorul,
generează electroni în banda de conducţie şi goluri în banda de
valenţă care vor fi colectaţi şi transformaţi în semnal ca urmare
a scăderii rezistivitaţii joncţiunii.
În funcţie de numărul de perechi de sarcină formate (care sunt
dependente de energia radiaţiei), avem intensităţi diferite ale
impulsurilor înregistrate.
Purtătorii de sarcină colectaţi, prin aplicarea unei diferenţe de
potenţial, formează un puls a cărui amplitudine este
proporţională cu energia particulelor nucleare înregistrate.
Datorită rezoluţiei energetice foarte bune, detectorii cu
semiconductori înlocuiesc treptat ceilalţi detectori în cercetările
de fizică nucleară.

12
3.5. CAMERA CU CEAŢĂ
 Camera cu ceaţă, cunoscută şi sub numele de cameră Wilson, este
utilizată pentru detecţia particulelor de radiaţie ionizantă. În cea mai
elementară formă, o cameră cu ceaţă este un mediu sigilat care
conţine vapori de apă sau alcool, superrăciţi, suprasaturaţi. Când o
particulă alfa sau o particulă beta interacţionează cu vaporii, îi
ionizează. Ionii rezultaţi se comportă ca nuclei de condensare, în jurul
căreia se va forma ceaţă (deoarece amestecul este în pragul
condensului).
 Energiile mari ale particulelor alfa şi beta înseamnă că rămâne o
urmă, datorită faptului că se produc mulţi ioni de-a lungul căii
particulei încărcate electric. Aceste urme au forme distincte (de
exemplu, urma unei particule alfa este largă şi dreaptă, iar cea a unui
electron este mai îngustă şi prezintă semne de deviere). Când se
aplică un câmp magnetic vertical, particulele încărcate pozitiv şi
negativ vor avea traiectorii curbate în direcţii opuse.

13
 Traiectoriile particulelor încărcate apar în camera cu ceaţă sub forma
unor urme vizibile la o iluminare laterală şi pot fi fotografiate.
Traiectoriile particulelor alfa apar în majoritatea cazurilor practic
rectilinii (figura alăturată). Traiectoriile se caracterizează prin grosimea
şi continuitatea lor, care se datorează puternicei ionizări specifice,
adică a numărului mare de perechi de ioni formaţi pe unitate de
lungime de drum. Pe fotografii mărite se pot vedea amănunte
importante: multe traiectorii se pot termina
printr-o cotitura brusca (“cârlig”), în alte
cazuri se văd deviaţii sub unghi mic în puncte
mai mult sau mai puţin depărtate de capătul
traiectoriei. Foarte rar, unghiul de deviaţie este
mai mare; mai rar, încă, traiectoria se termină
printr-o furcă.

14
3.6. CAMERA CU BULE
 O cameră cu bule este un vas umplut cu un lichid transparent
supraîncălzit (cel mai adesea hidrogen lichid) folosit pentru a detecta
particule încărcate electric care se deplasează prin el. A fost inventat în
1952 de Donald Glaser, pentru care acesta a primit în 1960 Premiul Nobel
pentru fizică.
 Camera cu bule este similară camerei cu ceaţă în aplicaţii şi în principiul
de bază. În mod normal este realizată prin
umplerea unui cilindru mare cu un lichid încălzit
până aproape de punctul său de fierbere. În timp
ce particulele intră în cameră, un piston îi reduce
brusc presiunea, iar lichidul intră într-o fază de
supraîncălzire, metastabilă. Particulele încărcate
creează o urmă de ionizare în jurul căreia lichidul
se evaporă, formând bule microscopice.
Densitatea bulelor în jurul unei urme este
proporţională cu cantitatea de energie pierdută de particulă.
15
 Bulele cresc în mărime cu cât camera îşi creşte volumul, până devin
destul de mari pentru a fi văzute sau fotografiate. Câteva camere foto
sunt montate în jurul ei, furnizând o imagine tridimensională a
experimentului. Au fost folosite camere cu bule cu rezoluţii până la câţiva
micrometrii. Întreaga cameră este supusă unui câmp magnetic constant,
ceea ce determină particulele încărcate să se deplaseze în spirală, cu
raza determinată de raportul sarcină-masă. Dat fiind că pentru toate
particulele subatomice încărcate electric şi cu viaţă lungă, sarcina lor este
cea a unui electron, iar raza de curbură este astfel proporţională cu
impulsul.
 În fotografia următoare se văd traseele unor
particule în camera cu bule. Camera cu bule este
plasata într-un câmp magnetic omogen şi
perpendicular pe figură, astfel încât traiectoriile
apar curbate ca urmare a forţei Lorentz ce acţionează asupra lor.
Traseele care parcurg camera orizontal şi sunt puţin curbate în sus,
aparţin unui fascicul de protoni. Traseele spirale (în sus şi în jos) aparţin
unui electron şi unui pozitron, produşi ca pereche sub influenţa unei
radiaţii gamma care nu este vizibila în imagine
16
BIBLIOGRAFIE
 E. Badarau, I. Popescu - "Gaze ionizate", Editura tehnică, 1965
 M. Oncescu - "Fizica", Ed. didactica şi pedagogică, 1975
 D. Poenaru, N. Vîlcov - "Măsurarea radiaţiilor nucleare cu dispozitive
semiconductoare", Ed. Academiei, 1967
 K.Mihin - "Fizica nucleară experimentală", Ed. Tehnica, 1982
 Internet - wikipedia.org

17

S-ar putea să vă placă și