CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. 24 Sf. părticică a zidirii tale. 8-10. „inimă curată” şi. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. Mt 13. II. ca să trăiască şi să găsească fericirea. 1. în schimb. 2628). Doamne. înveşmântat în firea-i muritoare. Gen 3. 20 Cf. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. 21 Cf. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. părticică a zidirii tale. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. vrea să te laude. pretinde să te laude. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. ieşit dintr-unul singur. 3. Cu toate acestea. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. exemplul rău dat de credincioşi. care. de asemenea. care. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. 19 GS 19. omul. de teamă. 1. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. §1. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. atitudinea omului păcătos. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. în sfârşit. iar omul. tocmai el. voinţă dreaptă. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. 3).sunt atât de universale. ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. Iona 1. Dumnezeu. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. 23 Cf. ca ei să-l caute pe Dumnezeu. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. . Mare eşti Tu. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. Conf. care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. GS 19-21. Căci în El trăim. 22 Cf. grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. 1. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. 22. Augustin. curentele de gândire ostile religiei şi. mărturia celorlalţi. omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta.

3. întreabă frumuseţea aerului. Toma Aq. care se dilată şi se răspândeşte. de la ordinea şi frumuseţea lumii. întreabă frumuseţea cerului. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. 2. Toate îţi răspund: «Iată. S. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui. el percepe semne ale sufletului său spiritual. Fapte 14. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. 17. Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. 28 Sf. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire. 14 §2. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu. ci participă la Fiinţa în sine. Aceste frumuseţi supuse schimbării. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. 1. §1. cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. (. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher).. 34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. Th. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf. 27 GS 18. care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. III. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine. suntem frumoase». pe aceste „căi” felurite.. 19-20)25. 17. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. 15. 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. cu simţul binelui moral. 26 Serm. de la contingenţă. cf. 1-910. 2. 27-28. . omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28. 241. care nu se poate reduce la materie”27. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. întreabă frumuseţea mării. fără origine şi fără sfârşit. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui. Astfel. Totuşi. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”..nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale. Înţ 13. Prin toate acestea.) întreabă-le pe toate.

31 Pius XII. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. Sf. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. Vatican I: DS 3004. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa. Cc. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. 30 Cf. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. 29 Cc. 3026. pretind dăruire şi renunţare. e realmente capabilă. Fără această capacitate. Humani Generis: DS 3875. 1. Toma Aq. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create. În dobândirea unor astfel de adevăruri. prin puterile şi cu lumina ei naturală. în condiţiile istorice în care se află. cu uşurinţă. începutul şi sfârşitul a toate. IV. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”30. de asemenea. Gen 1. simplu vorbind. 1. DV 6. spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. Vatican I: DS 3005. De aceea.. cf. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. oamenii se conving uşor de falsitatea sau. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu. Th. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui. DV 6. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. 32 Ibid. în această materie. cf. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. 38De aceea. . chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. S. cel puţin. 37Totuşi. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. Enc. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi.: DS 3876. 27. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. 1. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. cu necredincioşii şi cu ateii. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31.

S. 39. viaţa mea va fi împlinită”36. oricâte asemănări am afla. 1. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. Creatorul şi Domnul nostru. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale. limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. limbajul nostru se exprimă. 30.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. necuprins cu mintea. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu. mergând spre Dumnezeu. 5). în chip omenesc. 34 Cc. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. imperfect. 28. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 10. 35 Sf. bunătatea. 42Dumnezeu transcende orice făptură. . „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. Toma Aq. desigur. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13. deosebirile sunt mult mai mari”34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. Venind de la Dumnezeu. Anafora. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. Conf. în mod deosebit omul. cauza şi scopul a toate. Într-adevăr. ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. 36 Sf. antropomorfizant. De aceea. 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. nevăzut. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. prin analogie. Gent. în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. când va fi plină de tine. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. Augustin. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. Lateran IV: DS 806. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. neajuns”33 cu reprezentările noastre omeneşti. nu va mai exista mâhnire şi încercare.

48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37. . Cc Vatican I: DS 3026. chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul. 37 Cf. 38 GS 36. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză. cel infinit în desăvârşire. asemănări cu Dumnezeu. 49„Creatura fără Creator dispare”38.

şi pe Duhul Sfânt. 52 Dumnezeu.CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală. făcut din veşnicie. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc. şi anume acela al Revelaţiei divine39. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. O face revelându-şi misterul. omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. în favoarea tuturor oamenilor. Revelându-se pe sine. în Cristos. DV 2. Domnul nostru Isus Cristos. 4-5. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. . pentru a face din ei fii adoptivi. planul său binevoitor. Vatican I: DS 3015. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. Printr-o hotărâre total liberă. Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe. oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. Cuvântul făcut trup. în bunătatea şi înţelepciunea sa. Ef 1. 41 Cf. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. în Fiul său unic41. Dar există un alt ordin de cunoaştere. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. 16). care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6.

Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu. 3. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. 44 DV 3. Legământul cu 42 43 DV 2. 17. de ex. I-a chemat la o comuniune intimă cu El. (. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. fiind statornici în a face binele”45. Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. Rugăciunea euharistică IV. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. 3. prin neascultare. Pe lângă aceasta. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului. Dumnezeu.. Isus Cristos. în lumea creată. 2. cf. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. 3. II. Haer. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri. Şi după ce omul. să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. făgăduindu-le răscumpărarea. 118. Haer. . a pierdut prietenia ta. o mărturie permanentă despre sine. Într-adevăr. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42. oferă oamenilor.) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46. 20.oameni în stare să-i răspundă. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc. 21. „după căderea lor. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. 1.. voind să deschidă calea mântuirii de sus. 45 DV 3. Dumnezeu caută. 46 LR. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. în primul rând. 4. să-l cunoască şi să-l iubească. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea.

Înţ 10. 56 Cf. . din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12. Gen 14. până la proclamarea universală a Evangheliei. 8. 3. regele-preot Melchisedec55. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. 8. 18-25. 20-31. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. 51 Cf. din cauza păcatului53. Cf. politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. 9. solidară în nelegiuire 51. 3 LXX)57. şi după seminţiile lor” (Gen 10. 52). care. 50 Cf. 55 Cf. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. chemat să pregătească adunarea. poporul ales58. 52 Cf. Gen 9. chemându-l „afară din ţara lui. 5)48. 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. 54 Cf. Gen 10. Gal 3. 14).Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. 18. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. 1). 19. Rom 11. în acelaşi timp cosmică. Dar. 57 Cf. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. 58 Cf. a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. Fapte 17. Lc 21. Evr 7. 26-27. 24. fiecare după limba sa. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor54. pentru a-l face Abraham. prefigurarea lui Cristos56. Daniel şi Iob” (Ez 14. Dt 4. Dumnezeu îl alege pe Abram.5. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. 53 Cf. 4-6. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor50. Astfel. 57 Această ordine. 49 Cf. într-o zi. sau drepţii „Noe. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. cum sunt „dreptul Abel”. Rom 1. 28. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel52. Gen 11. (LXX) 32.

izbăvindu-l din robia egipteană. 69 Cf. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu62. Ier 31. 10. 2-4. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 24. DV 3. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. 61 Cf. Femeile sfinte. Ex 19. 5-6. Debora. 68 Cf. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. Ez 36. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. . 66 Cf. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. Figura cea mai pură este Maria69. 53. Ana. 52. 31-34. o mântuire care va cuprinde toate neamurile67. 61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii. 64 Cf. Cf. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. destinat tuturor oamenilor64 şi care va fi înscris în inimi65. Evr 10. poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. Rebeca. 1-2). Tată prevăzător şi judecător drept. 64 Prin profeţi. 38. Lc 1. 67 Cf. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. prin Moise. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. In 11. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. 6. 70 DV 2. 3. 62 Cf. 10). 16. Cristos. 11. Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”63. odinioară. Rahela. Sof 2. 63 LR. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce. Fiul lui Dumnezeu făcut om. în multe rânduri şi în multe chipuri. III. Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. Is 49. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28.unitatea Bisericii59. Miriam. 59 60 Cf. legea sa. este Cuvântul unic. Is 2. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. 65 Cf. ca Sara. 16. 17-18. purificarea de toate infidelităţile66. Rom 11.

neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. 2. simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. ea nu a fost încă pe deplin explicitată. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe.Sfântul Ioan al Crucii. PE SCURT 68 Din iubire. . (. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. Totuşi. DV 4. Călăuzit de Magisteriul Bisericii. Este cazul anumitor religii necreştine. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. fiind legământ nou şi definitiv. dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. 67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. după atâţia alţii. nu numai că ar face o nebunie. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. 22. care este Cuvântul său.. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”72. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt. Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului.

după cădere. 15. 75 Cf. le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . căruia i-a revelat legea sa prin Moise. Gen 9. 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. 76 DV 7. trimiţându-l pe propriul său Fiu. Le-a vorbit şi. Cf. I. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. . Tradiţia apostolică 73 74 Cf. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. şi astfel. 4). Gen 3. adică a lui Cristos Isus75. 6. In 14. Din aceştia şi-a format poporul. 16. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. Acesta va dura cât va dăinui lumea. în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor.fapte şi cuvinte. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El. 70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create.

în învăţătura. în viaţa şi în cultul său. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. în lume. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7. prin propovăduirea lor orală. care a vorbit odinioară. 78 Această transmitere vie. 79 DV 7. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi. . au consemnat în scris vestea mîntuirii”78. Într-adevăr. 81 DV 8.75 „Cristos Domnul. săvârşită în Duhul Sfânt. tot ceea ce crede”81. tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. Propovăduirea apostolică.. 80 DV 8. Prin ea. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. DV 7. în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. care. împărtăşindu-le darurile divine. 76 Transmiterea Evangheliei. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. deşi e strâns legată de ea. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80.. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor.. este numită Tradiţie. . ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos. prin exemplul dat şi prin instituţii. din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. 79 Astfel. „Biserica. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi. care. 82 DV 8. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. prin ea. continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi.. iar Duhul Sfânt. conform poruncii Domnului. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. „propovăduirea apostolică. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82.

călăuziţi de lumina Duhului adevărului. care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele. 82 Biserica deci. să-l păstreze cu fidelitate. atât Scriptura. devin. Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. II. 85 DV 9. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun.. prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Ele constituie forme particulare. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”. şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos. De aceea. Într-adevăr. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Căci amândouă. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt.. 20). pentru ca aceşti urmaşi. Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice. În 83 84 DV 8. curgând din acelaşi izvor divin. disciplinare. într-un fel. . în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85. .. DV 9.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”. Şi una. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei..

Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). în frângerea pâinii şi în rugăciuni. . trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. episcopul Romei. ci îl slujeşte. a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. 88 DV 10. DV 10. 16) 90. amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. 12-14. unit cu Păstorii săi. deoarece. 87 Credincioşii. primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. 1 Tim 6. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf. astfel încât. aceste „tradiţii” pot fi păstrate.lumina Tradiţiei apostolice. 20. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune. 90 Cf. pe mine mă ascultă” (Lc 10. îl ascultă cu pietate. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru. 2 Tim 1. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. învăţând numai ceea ce a fost transmis. 89 DV 10. întregul popor sfânt. în păstrarea. modificate sau părăsite. „Aderând la el. a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”88. III. LG 20.

27. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt. şi. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. o luminează şi îi dau siguranţă. 93 UR 11. In 8. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. 94 Cf. 97 LG 12.) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. 20. în 91 Cf. 31-32.. LG 25. Cc. 95 Cf. Poporul lui Dumnezeu. Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt. sub îndrumarea Magisteriului sacru. reciproc. dacă viaţa noastră este dreaptă. care îl păstrează în inimă” 98..95 92 „Totalitatea credincioşilor (. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre. în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93. mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91.când defineşte dogme. Cf..) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna». Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum.. 96 LG 12. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă. 1 In 2. 13. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. adică atunci când propune. In 16. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea. 98 DV 8. (. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul. 92 . insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. 93 „Prin acest simţ al credinţei.

ca într-o oglindă. în învăţătura. 98 „Biserica. tot ceea ce crede”105. 44 §2. ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. sub inspiraţia Duhului Sfânt. în slavă. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. a lui Cristos. o dată cu succesiunea episcopală. ─ „prin propovăduirea acelora care. până la a doua venire. sunt atât de strâns legate şi asociate. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. 24. cf. 100 . 104 DV 10. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. 102 DV 8. DV 8. în care Biserica peregrină îl contemplă. 99 GS 62 §7. Ez 1. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. au primit o charismă sigură a adevărului”102. fiecare în felul său. „divina eloquia cum legente crescunt . UR 4. aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris. încât nu pot exista separat şi toate împreună. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. tuturor generaţiilor. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. 103 DV 10 §3. Hom. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. 105 DV 8. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin. 99 Datorită simţului supranatural al credinţei. 101 Sf. Grigore cel Mare. 8. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104. pe Dumnezeu.mod deosebit. DV 23. Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. 7.

ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. Augustin. DV 21. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. nu are nevoie de silabe. 111 Cf. după cum venerează şi Trupul Domnului. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. II. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. DV 24. 103. Cf. 108 Sf. 4. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt. s-a făcut asemenea oamenilor”106. Dumnezeu. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. . „Într-adevăr. 109 Cf. Psal. 103 De aceea. pentru a li se revela oamenilor. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. luând trupul slăbiciunii omeneşti. exprimate în limbi omeneşti. 112 DV 21.ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. Evr 1. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. în Cărţile Sfinte. 13. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. 1 Tes 2. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. Cuvântul său unic. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. pentru că nu e supus timpului108. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. El care. 1. 104 În Sfânta Scriptură. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. 1-3. s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. cuvintele lui Dumnezeu. 110 Cf.

Bernard. 11. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. pe baza credinţei primite de la apostoli. trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. sau profetice. 4. Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii. DV 12 §1. consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. sau poetice. 117 Cf. pentru că. pentru mântuirea noastră. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri. III. pentru ca. DV 11. Duhul Sfânt. de modurile de a simţi. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. 116 Sf. Cristos. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. sau 113 114 DV 11. 108 Totuşi. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. „Pentru redactarea cărţilor sfinte. Pentru a interpreta bine Scriptura. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. „Sfânta Maică Biserica. prin Duhul Sfânt. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice. 115 DV 11. credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. . de „genurile literare” folosite în epocă. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine. miss. 45). „nu a unui cuvânt scris şi mut. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu.105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115. Hom. trebuie. Ca ele să nu rămână literă moartă.

5. căci Scriptura nu era limpede.de alt gen de expresie”118. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire. deschisă de la Paştele său121. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. 11. Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Această inimă era închisă înainte de Pătimire. Rom 12. 124 Origene. După o expresie a Sfinţilor Părinţi. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. Psal. Hom.. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. Într-adevăr. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. 113 2. oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. 21. 123 Sf. Căci. Scriptura este una. Ps 22. Toma Aq. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. 120 Cf. . in Lev.. acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. moral şi anagogic. 15. 114 3. există un alt principiu al interpretării corecte. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. DV 12 §3. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. DV 12 §3. 6. 122 Cf. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. În primul rând. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123. 5. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. În al doilea rând. Lc 24. 121 Cf. 125 Cf. 25-27. 118 119 DV 12 §2. 44-46.. după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124).

să se maturizeze judecata Bisericii. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. Omnes sensus (sc. Astfel. sensul moral ─ ce trebuie să faci. prin aceasta. Fund. 131 Sf. 1 Cor 10. 2. al Botezului127. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. 1. quo tendas anagogia. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. pentru ca. 11)128. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Sensul alegoric. Evr 3─4. 130 DV 12. astfel. . Sensul moral. 6. Th. „Sensul literal te învaţă faptele. 117 Sensul spiritual. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet. quid credas allegoria. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. într-un fel. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”. pregătitor. Moralis quid agas. printr-un studiu. 5. alegoria ─ ce trebuie să crezi. 3. 10. 129 Cf. Toma Aq. anagogé) spre Patria noastră. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. 3. ad 1. Augustin. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi. 126 127 Sf. 2. 1. 128 Cf. Ap 21. Cf. S. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129.1 ─ 22. nu numai textul Scripturii. Sensul anagogic.. călăuzindu-ne (în greceşte.5.11. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu. 1.

1 şi 2 a lui Petru. către efeseni. Estera. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. Ieremia. Numeri. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. Esdra şi Nehemia. 1 şi 2 către Timotei. Iudita. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. Evangheliile după Matei. Rut. Tobia. 122 Într-adevăr. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos. Sofonia. Ecleziastul. DS 179. 1501-1504. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. 1 şi 2 Cronici. Iosua. Judecători. Ezechiel. 134 Cf. Naum. Miheea. în sfârşit. cele trei Scrisori ale lui Ioan. Osea. 123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Baruh. Deuteronom. Psalmii. DV 14. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. Cântarea Cântărilor. către Filemon.IV. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). Proverbele. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. către coloseni. DV 8. căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. Abdia. 135 DV 15. 1334-1336. Plângerile. Marcu. 1 şi 2 către tesaloniceni. către filipeni. Înţelepciunea. Luca şi Ioan. Iob. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. către Tit. Zaharia. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. 1 şi 2 Samuel. Cf. Faptele Apostolilor. Scrisorile Sfântului Paul către romani. Răscumpărătorul Universului”. Ecleziasticul. către galateni. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. Isaia. Levitic. . „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. Ageu. §3. Exod. Daniel. Iona. Noul Testament 132 133 Cf. Ioel. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. Habacuc. Amos. Scrisoarea lui Iacob. 1 şi 2 Regi. 1 şi 2 către corinteni. Scrisoarea către evrei. 1 şi 2 Macabei.

140 Sf. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. Mântuitorul nostru”138. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. pătimirea şi glorificarea lui. Fiul lui Dumnezeu. 2. Fiul lui Dumnezeu întrupat. în sfârşit. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. păstrând forma unei vestiri. 3. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. faptele. A 83v. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. . Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. Tereza a Pruncului Isus. 136 137 DV 17. sensuri ascunse şi tainice141. „După Înălţarea Domnului. Cristos. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. Viaţa şi învăţătura lui Isus. 138 DV 18. 141 Sf. învăţăturile. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. DV 20. transmit fidel ceea ce Isus. Rich. „a căror istoricitate o susţine fără şovăire. Descopăr mereu noi lumini. autob. Obiectul lor central este Isus Cristos. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. Cezaria cea tânără. mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. La meditaţie. Tradiţia orală. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. 139 DV 19. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. Cf. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. aveau parte”. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt. Ms. Evangheliile scrise. fie deja în scris. trăind printre oameni. a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor.

144 Cf. 146 DV 21. 29-31. După o spusă veche. 147 DV 22. şi slujirea cuvântului. şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. 1 Cor 10. încă din timpurile apostolice142. V. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. Hept. Cf. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat. izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144. Astfel. De asemenea.tăria credinţei. Augustin. Evr 10. 11. 1. cu ajutorul tipologiei. a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. 6. primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. cateheza şi toată formaţia creştină. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. adică propovăduirea pastorală. 6-8. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare. 142 143 Cf. . reafirmată de Mântuitorul însuşi143. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. 21. hrană a sufletului. de exemplu. 28). DV 16.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. De altfel. 1 Cor 5. iar pentru fiii Bisericii . 10. 1 Pt 3. 1-11. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. Mc 12. 2. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. 148 DV 24. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie. cf. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. 145 Sf. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. 73. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat.

în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. El acţionează în ei şi prin ei.) ca. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central. în primul rând. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. Hugues de Saint-Victor. DV 11. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. 8. Într-adevăr. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Noe 2. 8). şi această singură carte este Cristos. 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25. Hom.. 4. 5. 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. in Ex. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. 151 DV 24. quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur. ambele se luminează reciproc. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti. prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. et ille unus liber Christus est. 152 Cf. 149 150 . sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151. pentru că sunt inspirate. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. 153 Origene. Ieronim)”149. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi.. pentru că centrul lor este Cristos Isus. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou.

„Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău.venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. făclie pentru cărările mele” (Ps 119. 154 155 DV 21. Cf. . 105)155. 4. Is 50.

în belşugul iubirii sale. Adevărul însuşi. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. dat lui Dumnezeu care revelează. 5. Cu toată fiinţa. 157 Cf. Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa. DV 5. 143 Prin credinţă. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. 26. „Dumnezeu cel nevăzut. Rom 1. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. 16. pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului. 158 Cf. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa. . ARTICOLUL 1 Cred I. „ascultarea credinţei”158.

Totuşi. 8)159. 159 Cf. toate generaţiile o vor proclama fericită165. „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. 160 Cf. 39). „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. 4. 40. „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. 48. Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. Gen 18. Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. Gen 15. Gen 12. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. 38). Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. credinţa nu i-a şovăit. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. 45). Fiul său. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. 14. 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. Pentru această credinţă. 163 Cf. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. 20). 166 Cf. Prin credinţă. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. 1-4. 17. 3) 162. 6. 2). a murit pe cruce. Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei.145 Scrisoarea către evrei. 18)163. În credinţă. Gen 23. 146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. în marele elogiu al credinţei strămoşilor. 1). crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. 5. 35. când Isus. Isus. Gen 15. 164 Cf. Lc 2. De aceea. 162 Cf. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. 11. 12. în sfârşit. 165 Cf. Evr 11. Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11. 161 Cf. Lc 1. 2. Prin credinţă. . 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare166.

Ps 40. 3-4. El l-a făcut cunoscut” (In 1. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6. 146. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. ea este. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. 27. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. „Duhul cercetează totul. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. „Fiul lui preaiubit”. care este în sânul Tatălui. Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. Ier 17.. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat. asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. . Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». Tatăl. Fiul şi Duhul Sfânt. III. 3).II. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. 11).) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. 10-11). 7. în acelaşi timp şi în mod inseparabil. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. 18). 5-6. Caracteristicile credinţei 167 Cf. Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. Mt 11. 169 Cf. 5. în primul rând. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu.. Cred în Isus Cristos. în care îşi află toată bucuria (Mc 1. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu. Mc 9. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1. 168 Cf. 1). (. credeţi şi în mine” (In 14. decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. 46). Fiul unul-născut.

Toma Aq. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Vatican I: DS 3008. care este în ceruri” (Mt 16. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. 25. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. cf. 172 Cc. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. Gal 1. Th. omul are nevoie de harul lui. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. Mt 11. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. de exemplu. 155 În credinţă. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. Cc. 17)170. care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. 171 DV 5. „Totuşi. 15. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. nici să ne înşele”. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge. Vatican I: DS 3010. . Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. 9. 2-2. Nu este contrar nici libertăţii. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. 2. 173 Sf. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171. S. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Fiul Dumnezeului celui viu. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. ci de la Tatăl său. Aşadar. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. o virtute supranaturală revărsată de El.

Evr 2. Astfel. nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. mai sigură decât orice cunoaştere umană. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. răspândirea şi sfinţenia Bisericii. 7. adaptate la intelectul tuturor”. Th. 180 DV 5. S. 182 Cc. Mai mult. Desigur.sale”174. ob. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. centrul misterului revelat. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. la rândul ei. 174 Ibid. chiar dacă nu-şi dă seama. acela. susţinând toate lucrurile. cercetarea metodică în toate disciplinele. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi. care nu poate minţi. prooem. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. le face să fie ceea ce sunt”183. tot mai înflăcărată de iubire. 159 Credinţă şi ştiinţă. Vatican I: DS 3017 183 GS 36. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. „De aceea. 4. o credinţă mai mare. 157 Credinţa este sigură. profeţiile. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”177. 9. care. 43. Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf.. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. Apol. sunt „motive de credibilitate”. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176. cu smerenie şi statornicie. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. 176 Cc. Toma Aq. 178 Newman. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. 5. cel care se străduieşte să cerceteze. 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. . 179 Sf. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. tainele realităţii. Or. Mc 16. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178. Prosl. §2. Anselm. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”.. 181 Serm. 3. Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. 2-2. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. 20. al legăturii lor între ele şi cu Cristos. DS 3009. 175 Cf. 171. după expresia Sfântului Augustin181. Astfel. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor175.

13). pe care Dumnezeu îl face omului. Într-adevăr. îi atrage pe oameni la sine”186. Împărăţia lui (. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă. 13. Rom 15. 14-26. In 3. §2. desigur. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187. prin însăşi natura sa. . dar nu a constrâns nicidecum. 24. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10. având credinţă şi cuget bun.. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. Lc 17. Pentru a trăi. 5. 32. dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. Cc. 190 Cf.. 6. pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. cf. CIC. deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii. nu va dobândi viaţa veşnică”188. 185 DH 11. 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. Putem pierde acest dar nepreţuit. 6)190... şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă. Mc 16. 24. 16. can. trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1.) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. lepădându-l. Iac 2.) creşte prin iubirea cu care Cristos. „Dumnezeu îi cheamă. 186 DH 11. (. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni. ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. 22. 40 etc. pe care unii.. 188 Cc. Trid. 187 Cf. Într-adevăr. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit. 189 Cf. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu. „Pentru că «fără credinţă (. 22. 748. dar nu-i constrânge. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. Mc 9. 191 Cf.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185. 36. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. „A dat mărturie despre adevăr. ridicat pe Cruce. cf. 184 DH 10. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. 18-19). prin urmare..: DS 1532. Vatican I: DS 3012.

a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei. „aşa cum este” (1 In 3. experienţa răului şi a suferinţei. care. Spir.. 193 LG 58. în ghicitură. Fecioara Maria. Th. Toma Aq. 7). 4. luminoasă datorită Celui în care crede. . Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare. acum „umblăm în credinţă. 1. 15. Dar credinţa nu este un act izolat. 2). 194 Ioan Paul al II-lea. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf. 12). ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. scopul peregrinării noastre pe pământ. în „peregrinarea credinţei”193. RM 18. Sf. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. S. a înaintat până în „noaptea credinţei”194. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. ca un chip în oglindă. Vasile. şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori. şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă. Credinţa. care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. 2-2. e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. Nimeni nu poate să creadă singur.. 18). Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham.. 164 Totuşi. Ea poate fi pusă la încercare. cf. 12). nu în vedere limpede” (2 Cor 5. 1-2). 36. cu ochii aţintiţi la Isus. după cum nimeni nu poate să trăiască singur. (. este trăită deseori în obscuritate.

astfel. I. ci la realitatea enunţată”199. pe toată faţa pământului. şi astfel. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. de adunarea liturgică a celor credincioşi. Th. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos. care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. să o 195 Simbolul Apostolilor. prin botez. 2-2. 198 Faustus de Riez. prin credinţa mea. mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau.. „Noi credem”. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. mai general. În primul rând. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. „Noi credem”. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. În Rituale Romanum. 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa.credinţa. Fiind mama noastră. Doamne. Spir. ad 2. de asemenea. 1. . Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. 2 199 Sf. te mărturiseşte Sfânta Biserică”. 197 OBA. Biserica este cea care. hrăneşte şi susţine credinţa mea. Fiecare credincios este. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. II. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Mama noastră. Biserica este cea care crede. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. „Priveşte. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine. poartă. Toma Aq. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. Totuşi. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. 2. mai ales la botez. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. 1. mărturisită personal de fiecare credincios. „Eu cred”: este. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”198. S. Dar. în originalul grecesc. Biserica. pretutindeni. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică. 196 Crezul niceno-constantinopolitan.

1. 20. Sfântul Irineu de Lyon. Ibid. prin atâtea limbi. crede în ea în acelaşi fel. ca dintr-o singură gură”201. într-un suflet şi într-o inimă. 1-2. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). transmisă printr-un singur botez. chiar dacă limbile sunt felurite în lume. Biserica. nici cele din Orient. 15). martor al acestei credinţe. 204 Ibid. căci fără încetare. O singură credinţă 172 De veacuri. 174 „Într-adevăr. nici cele care sunt la iberi. 3. popoare şi neamuri. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. 175 „Această credinţă. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. primită de la un singur Domn. 5. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. (. 1. şi le propovăduieşte. 10. pe care am primit-o de la Biserică. 202. o păstrăm cu grijă. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3.. 1. 171 Biserica. .) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi.celebrăm în comunitate. conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor.. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. Biserica. ca şi cum ar locui într-o singură casă. sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu.. pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. ne învaţă limbajul credinţei. înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200.. nici cele care sunt la celţi. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. 203 Ibid.. pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. 24. din Libia. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult.. culturi. afirmă: 173 „Într-adevăr.” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. 201 Haer. le învaţă şi le transmite într-un glas. Maica noastră. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump. din Egipt. Ef 4. nici cele care se află în centrul lumii. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică. III. 4-6.

180 «A crede» este un act uman. Toma Aq. . Credinţa Bisericii precede. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. Unit. naşte. Fiul şi Duhul Sfânt. conştient şi liber. 181 «A crede» este un act eclezial. 205 Sf. Biserica este mama tuturor celor care cred. şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. 1. cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16. 2. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. 207 Sf. care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207.. Pentru a crede. scris sau transmis. Comp. Eccl. poartă şi hrăneşte credinţa noastră.revelează. 206 SPF 20. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. 16). Ciprian. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. dacă nu are Biserica drept mamă”205. care corespunde demnităţii persoanei umane. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui. 182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu.

care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. a murit şi s-a îngropat. Creatorul cerului şi al pământului. a pătimit şi s-a îngropat. Amin. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Şi în Isus Cristos. şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei . Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu. Fiul său unic. Tatăl atotputernicul. de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. şi s-a suit la cer. Tatăl atotputernicul. Domnul nostru. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. A înviat a treia zi. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. iertarea păcatelor. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. Cred în Duhul Sfânt. oamenii. de o fiinţă cu Tatăl. Creatorul cerului şi al pământului. Cred într-unul Domn Isus Cristos. iar nu creat. după Scripturi.Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu. Sfânta Biserică catolică. a pătimit sub Ponţiu Pilat. Tatăl atotputernicul. s-a născut din Maria Fecioara. Fiul lui Dumnezeu unul-născut. s-a suit la ceruri. s-a coborât în Iad. Dumnezeu din Dumnezeu. împărtăşirea sfinţilor. a treia zi a înviat din morţi. s-a răstignit. prin care toate s-au făcut. Care pentru noi. învierea morţilor şi viaţa veşnică. Lumină din Lumină. născut.

Cred în Duhul Sfânt. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. 3-5. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. normative pentru toţi208. 1 Cor 15. pentru a da o 208 Cf.morţi. Cred într-una. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. Rom 10. destinate. a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. sfântă. . în special. 186 Încă de la origine. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. care de la Tatăl şi de la Fiul purcede. Amin. catolică şi apostolică Biserică. 9. etc. SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. Domnul şi de viaţă dătătorul.

Ciril de Ierusalim. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte. 212 CR 1. 1. 100. 4. 209 Sf. ill. 210 CR 1. o pecete). despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. le numim articole.singură învăţătură completă de credinţă. 8. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. atestată deja de Sfântul Ambroziu. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. deşi legate între ele. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209.. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Symb. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. Dem. despre a treia Persoană dumnezeiască. Irineu. există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. în primul rând. Şi. Symbolon desemnează. simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213. 5. în această mărturisire de credinţă. o culegere. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Catech. tot astfel. apoi.. simbolul baptismal. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. în sfârşit. După o tradiţie veche. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei. 1. şi al Fiului. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. tot astfel. Într-adevăr. 189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. De aceea. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. 3 211 Sf. . „Simbolul credinţei” este. 12. care era prezentat drept semn de recunoaştere. adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. o colecţie sau un sumar. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. 19). 213 Cf. apoi.

DS 71-72. unde şi-a avut scaunul Petru. „cel mai vechi catehism roman”. DS 1-64 215 Cf. . Lyon218. de pildă. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. 216 DS 525-541. ca să spunem aşa. care deseori e mai explicit şi mai detaliat. numit al Sfântului Atanasie215. Simbolul Quicumque. Totuşi.ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. 221 Sf. Dintre toate simbolurile credinţei. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. 7. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. DS 75-76. primul dintre apostoli. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan. 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. Fiul şi Duhul Sfânt. 17). 220 Cf. Trento219) sau ale unor papi. 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. 219 DS 1862-1870. Symb. Lateran217. 217 DS 800-802. 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). Ambroziu. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. 218 DS 851-861. care constituie. 197 Ca în ziua botezului. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl.

Ambroziu. comoara sufletului nostru222. Symb. e. 222 Sf.ei statornică. 1 . fără îndoială.

o face în raport cu Dumnezeu. pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi.CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. 2. Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44. ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. 6). Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. 223 CR 1. 2. Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului. aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. . Articolele din Crez depind toate de primul. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Începutul şi Sfârşitul a toate.

Lateran IV: DS 800. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. nemărginit şi neschimbător. În faţa mea se va pleca tot genunchiul. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. alesul său. pe mine se va jura orice limbă. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. o singură Substanţă sau Natură. El nu este o forţă anonimă. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. A crede în Duhul Sfânt. 45). căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. 228 Cc. Dumnezeu are un nume. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. de nepătruns. Mc 12. voi. Prin profeţi. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. din tot cugetul şi din toate puterile”226. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. prin substanţă şi prin esenţă”224. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. 227 Cf. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă. dar o singură Esenţă.. 224 Ibid. Israel. absolut simplă228. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. prin natură. . 35-37. II. Numele exprimă esenţa. făcându-i cunoscut numele său. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. 225 Cf. 226 Cf. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat. Tatăl. atotputernic şi negrăit. Fil 2. din tot sufletul. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima.I. 29-30. 201 Lui Israel. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227. toate marginile pământului. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. 10-11. Mc 12. 22-24)225. veşnic..

făcându-se accesibil. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. 229 Cf. poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. 6). infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. a se dărui pe sine. ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”. exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. . Este Dumnezeul fidel şi compătimitor. un nume revelat şi. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3. într-un fel.Dumnezeul lui Abraham. Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”. dincolo de spaţiu şi de timp. Acest nume divin este misterios. 15). care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. 12). într-un fel. Dumnezeu. se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. El este Dumnezeul care. tocmai de aceea. refuzul unui nume şi.înseamnă. care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. 207 Revelându-şi numele. însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. „Eu Sunt Cel care Este”. Jud 13. aşa cum Dumnezeu este mister. 18. care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. sau „Eu Sunt Cine Sunt”. în acelaşi timp. capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH. numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. Ex 3. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai. 6). Ex 3. Este. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi . Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3. 13-15). „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată.

(. 5-6). manifestându-şi astfel iubirea232. Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. Ex 33. Ex 32. care. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Isaia exclamă: „Vai mie. 231 Cf. Stăpânul” (Adonai. 230 Cf. în greceşte Kyrios). Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului.) căci Eu sunt Dumnezeu. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11. „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima. 5-6. încet la mânie. 7). 18-19). care cere să-i vadă slava. Apostolul Ioan va spune. Dumnezeu iubitor şi milostiv. căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3. Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. 5).prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. Doamne!” (Lc 5. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34. 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. 233 Cf. În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. omul îşi descoperă micimea. căci sunt om păcătos. pentru că Dumnezeu e sfânt.. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”. sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. 28). El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. 19-20). 9. şi nu om. atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. 209 Din respect pentru sfinţenia lui. 232 Cf. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat. . YHWH. în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită. În faţa rugului aprins. Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. Ex 3. Lui Moise. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. 12-17. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa230 înaintea Sfinţeniei divine. 4). În citirea Sfintei Scripturi. Ex 34. 9).. 8) Dar.

în toate. . Dumnezeu este unic. nici umbră de mutare” (Iac 1. din toată inima. făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236. El este „Iubire”. 17). după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. dar şi faptul că e vrednic de încredere. dintotdeauna şi pentru totdeauna. 235 Cf. El este Adevărul. „Cel care Este”. „Îţi mulţumesc. în urma ei.Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor. harul. Doamne Dumnezeule. 6). Is 44. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. Ps 85. 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. dar Tu rămâi. El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. 6. 8). Începutul păcatului şi 234 Cf. Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. El este „Cel Care Este”. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. Dumnezeu este Adevărul însuşi. 2)235. bunătatea. rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. şi toate ca un veşmânt se învechesc. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. nu există alţi dumnezei în afară de El234. 5). este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. În toate lucrările sale. ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său. de aceea. „În El nu este schimbare. 28). 236 Cf. şi astfel. statornic.. Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. fidel. (. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. fără origine şi fără sfârşit. El transcende lumea şi istoria. De aceea. „Da. 160). 11.. Dt 7. „Cel care Este”. Doamne. cuvintele lui nu pot înşela.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. iubirea. III. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri. Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7. Dumnezeu. adevărat. 27-28). Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea.

14-15. Is 49. 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. în relaţie cu El 239. 246 Cf. Os 11. Ef 3. 245 Cf.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. 7. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. 10. Fiu şi Duh Sfânt. 243 Cf. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. 1). 37. 247 Cf. Trimiţându-l. 238 Cf. pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. de aceea. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu. Şi. 244 Cf. . „Cu iubire veşnică te-am iubit. 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. 1-9. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa245. Ps 115. care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237. 242 Cf. această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi246. 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. 3. 240 Cf. 7-16. la plinirea timpurilor. Is 43. 20)240. afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. 9-12. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. Înţ 7. Înţ 13. 4-5. 8. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. Ez 16. datorită profeţilor săi. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. 1-7. 17-21. Dumnezeu. 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. 8. In 17. 3). 16). 6). 10). 15. Când îl va trimite pe Fiul său în lume. 239 Cf. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. 1 Cor 2. Is 62. care singur a creat cerul şi pământul238. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. Os 2. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. Dt 4. 241 Cf. 15.

Mt 5. Ioana d’Arc. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1.la ea. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. 251 Poes. Cel Unic. 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu..” (Dt 6. 250 Sf. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte.. 19. 4. dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. dictum. chiar şi în restrişte. 26). şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare. 26). De aceea. PE SCURT 228 „Ascultă. 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică.. Mc 12. . ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. Rugăciune. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. 249 Cf. 24. / Dumnezeu singur e de ajuns251. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. IV. Nicolae de Flüe. 16. 23-24. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4. Răbdarea dobândeşte totul. 30. 29-30. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu. adică fără 248 Sf. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă. Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248.

229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic. 255 Cf. 6. Tată. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi.egal. 6). Înainte de aceasta. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume255. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. PARAGRAFUL 2. s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. şi al Fiului. se revelează. 3. 19). (. rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege.. 252 Tertullian. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. . în 552: DS 415. n-ar mai fi Dumnezeu”253. 254 Sf. lumina care le luminează. 230 Dumnezeu. şi al Fiului.) Dacă Dumnezeu nu este unic.. 257 DCG 47. Augustin. Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. şi al Fiului. Tatăl I. 1. „În numele Tatălui. căci nu există decât un singur Dumnezeu. revelându-se. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. 253 Sf. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. Serm. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic. Cezar de Arles. 256 DCG 43. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Symb. Marc. Fiu şi Duh Sfânt. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. El nu este Dumnezeu”252. 16. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. 52. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257.

2 Sam 7. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. II. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. 14. în sfârşit. 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. 260 Cf. În Israel. analogic. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. şi. 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. de răscumpărare şi de sfinţire (III). care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”258. Persoana se arată în acţiunea ei şi. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. în principal. Dumnezeu este şi mai mult Tată. . între persoanele umane. iar prin al doilea. reciproc.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). 6. 10. Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. Această 258 SPF 16. 261 Cf. Mal 2. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. 6. două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. limbajul credinţei indică. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. şi. 259 Cf. cu cât cunoaştem mai bine o persoană. Dt 32. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. reciproc. în ce fel. Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. Ps 68. Desigur. al orfanului şi al văduvei. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. La fel se întâmplă. toate lucrările lui. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. 22).

Constantinopol. 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. 268 Cf. născut. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu. 10. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. 265 DS 150. El transcende şi paternitatea. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. în anul 325. 14. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. Gen 1. în afară de Tatăl. 15. apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. Is 66. şi maternitatea263 omenească. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut. 13). 263 Cf. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl. 13. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1. 15). 17. 3). primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. . 266 Cf. 241 De aceea. Ef 3. Ps 131. Ps 27. Lumină din Lumină. nici femeie. 27). care. într-un fel. de o fiinţă (lit. adică un singur Dumnezeu cu El. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. Is 49. 267 Simbolul de la Niceea . El nu este nici bărbat. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea.dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. care sunt. după ce „a grăit prin Profeţi”267. urmând tradiţia apostolică. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. 2. 269 Cf. pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. Lucrând încă de la creaţie266. este Dumnezeu. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Duhul Sfânt. 2. drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 1). 242 După ei. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet). nu creat. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. In 14. 26. In 14. 264 Cf. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl. 262 Cf. la rândul lui. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său.

Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. Prin aceasta. Domnul şi de viaţă Dătătorul. este Dumnezeu. în 451. cu excepţia paternităţii sale. 275 DS 150. Conciliul de la Florenţa. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul.) Cu toate acestea. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit. 15. mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275. 271 Cf. din 1439. Toledo XI (în 675): DS 527. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. In 14.. 26. născându-l. care l-a născut din veşnicie”276. după ce s-a întors la Tatăl270. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. care de la Tatăl purcede”272. 276 DS 1300-1301. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. la Conciliul din Calcedon. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea).. Toledo VI (în 638): DS 490. nu spunem că El este numai Duhul Tatălui. DS 284.. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. 272 DS 150. 246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. In 7. 26. (. 273 Cc. Însă. 274 Cc. 270 Cf. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său. 16. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. 277 Cf. 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. 14. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”274. până astăzi. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. exprimat de Conciliul de la Constantinopol. Crezul Bisericii. cât şi de Fiul în persoană. 39. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi. . Simbolul din 381..

4-6. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). Ef 4. formulată în predica. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. . Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. 1 Cor 12. Tradiţia occidentală exprimă. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. 278 Cf. ca Tată al Fiului unul-născut. 26). în primul rând. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. dacă nu este înăsprită. în cateheza şi rugăciunea Bisericii. AG 2. în primul rând. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. totodată. căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. 279 Cc. 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi. Lyon II (în 1274): DS 850. Florenţa (în 1439): DS 1302. ca „început fără de început” 280. 4-6. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. III. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit. 13)282. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală. comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. 281 Cc. 282 Cf. Această legitimă complementaritate. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13.248 Tradiţia orientală exprimă. îndeosebi prin Botez. 250 În cursul primelor secole. este originea primară a Duhului Sfânt. dar. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”281. 280 DS 1331.

„Duh Sfânt” nu sunt. „Dumnezeu este unic. Prin aceasta. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. nici Fiul”288. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”284. Unitatea divină este Trinitară. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”. Fiul este născut. „relaţie” etc. „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283. Lateran IV: DS 804. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil. 287 Fides Damasi: DS 71. 289 Cc. „Tată”. esenţa sau natura divină”286. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. cu totul deosebit. Noi nu mărturisim trei dumnezei. Tatăl este 283 SPF 2. Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. . Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. Toledo XI (în 675): DS 530. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa.„persoană” sau „ipostază”. 284 Cc. Duhul Sfânt purcede”289. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. Lateran IV (în 1215): DS 804. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul. Fiul este tot ceea ce este Tatăl. pur şi simplu. 285 Cc. adică substanţa. ci a dat un sens nou. Constantinopol II (în 553): DS 421. 286 Cc. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. Toledo XI: DS 530. „Fiu”. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. dar nu solitar”287. Deoarece nu divizează unitatea divină. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. 288 Cc.

Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere. În curând.raportat la Fiul. Fiul la Tatăl. Fiu şi Duh Sfânt. Dumnezeu este Iubire: Tată. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O. 9. 293 Or. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1. Fiul este în întregime în Tatăl. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. lumină fără asfinţit. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit. Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV.cele Trei Persoane Laolaltă. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor. (. 41.: DS 1331. Toledo XI: DS 528. 295 Cf. 291 Cc.) Dumnezeu . Duhul Sfânt şi la unul. Ef 1. 40. .. Florenţa (în 1442): DS 1330. Datorită acestei unităţi. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. Treime. viaţă fără de moarte. în întregime în Duhul Sfânt. 4-5). credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”295. le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice. cu care vreau să mor.. (. şi la celălalt. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl.. Imn la Vespere. 292 Ibid. Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. în întregime în Duhul Sfânt. 294 LH. Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. Într-adevăr..) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. De bunăvoie. Astăzi vi-l încredinţez vouă. în întregime în Fiul”292. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură. în Fiul şi în Duhul Sfânt. e Dumnezeu întreg. numit şi „Teologul”. (. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc.) Din trei infinituri. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O... infinita connaturalitate. considerat în sine. Tatăl este în întregime în Fiul. Fiecare. Lumină preafericită! O. păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt.

fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. De asemenea. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. Căci. 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi303. 298 Cc. 44. Treime adorată. cât şi natura lor unică. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. 1 Cor 8. In 17. 300 Cc. „Tatăl. 21-23 . o. 6. Rom 8. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. Cu toate acestea. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. 15). unul este Isus Cristos. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. Astfel. Constantinopol II (în 553): DS 421. ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine. 9-10). El se manifestă în lucrarea creaţiei. Domnul. nici să nu mă scoată din Tine.” . 299 Cf. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. 14. prin care sunt toate. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. 259 Operă comună şi personală totodată.spune Domnul – „va păzi cuvântul meu. Constantinopol II: DS 421. după cum are una şi aceeaşi natură. In 6. fără a le separa câtuşi de puţin. 303 Cf. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. Biserica. 297 Cf. mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. nimic să nu-mi poată tulbura pacea. neclintită şi liniştită. continuate în misiunea Bisericii296. în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. referindu-se la Noul Testament299. ci un singur principiu” 298. cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. Cc. 302 Cf. întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine.Fiului său” (Rom 8. Florenţa (în 1442): DS 1331. AG 2─9. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 23): Dumnezeul meu. Treimea are una şi aceeaşi lucrare297. 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. 301 Cf. Statornicie.

306 Sf. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. Augustin. . Trin. alia Spiritus Sancti. 26. cu Tatăl. egală slava lor. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte. revelează că El este. neque confundentes personas. Să nu te las niciodată singur. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris. împreună cu ei.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. SPF 9. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. pe pământ. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. fără a confunda persoanele. aici. 307 Cf. 15. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. acelaşi Dumnezeu unic. de o fiinţă. iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. însă una este divinitatea Tatălui. 263 Misiunea Duhului Sfânt. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. şi al Sfântului Duh”. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic. aequalis gloria. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate. 47. mereu în adoraţie. a Fiului şi a Sfântului Duh. Fă din el cerul tău.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. şi al Fiului. Fiu şi Duh Sfânt. alta cea a Fiului. noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi. revelându-se ca Tată. la fel de veşnică măreţia lor”. să fiu mereu prezentă cu totul. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. mereu de veghe în credinţa mea. 305 Cf. alia Filii. în lumina veşnică307. trimis de Tatăl în numele Fiului305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. In 14. 26. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. 308 Symbolum «Quicumque». 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. coaeterna maiestas. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. alta cea a Sfântului Duh. 266 Fides autem catholica haec est. 26).

9)311. 21) „Tu te înduri de toţi. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime. 24 e. 18. 1. 311 Cf. atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. „Toate câte le vrea. Ier 32.267 Inseparabile în ceea ce sunt. 23) 309 Cf.). iubitoare. fiindcă Dumnezeu. „Domnul oştirilor”. „Cel Puternic. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135. 1. numai credinţa putând să o discearnă. Cel Viteaz” (Ps 24. Prov 21. PARAGRAFUL 3. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare313. le săvârşeşte” (Ps 115. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine. tainică. Dar în unica operaţiune divină. 6). Is 1. 8-10). 9. 310 Cf. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. . 17b. Ier 27. 312 Cf. 2. El este Stăpânul Universului. 17. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. căci Dumnezeu este Tatăl nostru310. Lc 1. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. 1 Cor 1. 313 Cf. fiindcă El le-a făcut.a. Gen 1. Tob 13. 5. care le-a creat pe toate309. In 1. 24. Noi credem că ea este universală. 3. 37. Est 4. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. Mt 6. 314 Cf.

Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi. iertând de bunăvoie păcatele. prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată. Or. ad 1. prin nesfârşita sa îndurare. 13. 32. 317 Cf. Toma Aq. lucrurile cele mai însemnate. Astfel. Tatăl Atotputernic. 1. care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. 2 Cor 12. de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. Cf. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. 24-25). ca şi cele mai înalte. S. Sf. iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice».Th. 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. prin care a biruit răul. Mt 6. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu. 18). 5. prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. Fil 4. cele mai greu de înţeles. 9. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. cei ce credem” (Ef 1. 2 Cor 6. puterea şi esenţa. poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei.. Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă.270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. Într-adevăr. în sfârşit. El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315. 13. zice Domnul Atotputernic”. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său. 49). Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă. 25. voinţa şi inteligenţa. 2. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. 315 316 . 318 CR 1. 19-22).

iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. iar în cele din urmă. oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. 1): Dumnezeu 319 320 LR. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1. el dezvăluie scopul pentru care. drept „Creatorul cerului şi al pământului”. care ne dai dovada supremă a puterii tale. qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule. DCG 51. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). „începutul istoriei mântuirii”320. „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. 276 Fidelă mărturiei Scripturii. 1). crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. Fiul ne-a răscumpărat. 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. Simbolul credinţei le reia. 14. Lc 1. în primul rând. Colecta din duminica a 26-a. 2).PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. Mt 19. din care Isus Cristos. prin har: „Deus. apoi de creaţia sa. care culminează în Cristos. Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. de Creator. Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. „la început. Tatăl Atotputernic. a venit să ne ridice. mărturisindu-l pe Dumnezeu. Vorbim deci. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. 37. În sens invers. . Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. 26). de căderea în păcat.

(. inteligentă şi bună. care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322. Cf.) fiindcă Înţelepciunea. . Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material. numită Dumnezeu.. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. de un destin orb. în liturgia bizantină. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. Etheria. nici când a apărut omul.. I. 46. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. evoluţia formelor vii. 281 De aceea.avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. lucrătoarea tuturor. Sf. 3. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. m-a învăţat” (Înţ 7. Catech. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. 18-23. După mărturia celor vechi. Augustin. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. 5. apariţia omului. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. ci. Pereg. Astfel. mai degrabă. Rom 8. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. 17-21).

l-a zidit şi l-a creat325. care ia ales pe patriarhi. maniheism). alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. Dincolo de cunoaşterea naturală. existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. desigur. 3). alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. care. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu. Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. alegându-l pe Israel. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. după ce a creato. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. 1. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). 19-26. 5. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism. Cf. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. 325 Cf. dar în felul unui ceasornicar. De asemenea. 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului.întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. Această căutare este proprie omului. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul. rodul unei decăderi. 124. în iubirea sa. 15. şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). încât Dumnezeu. 19-20. ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. Rom 1. Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. Is 43. El. pe care orice om o poate avea despre Creator324. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. DS 3026. chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. 8. că lumea este Dumnezeu. în sfârşit. 134. 288 Astfel. 24-29. 286 Inteligenţa umană are. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. Fapte 17. Ier 33. Într-adevăr. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el. De aceea. revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. 3). credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. 323 324 . potrivit unora dintre aceste concepţii. 326 Cf. datorită luminii raţiunii umane323. Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. Gen 15.

. revelată în Noul Legământ. II. Ps 33. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol. 2-3.. Din punct de vedere literar. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii. 24. despre ordinea şi bunătatea ei. 16-17). El este Creatorul. Cf. adevărurile despre creaţie. în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. Prov 8. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ. „Duhul Creator” (Veni. 332 Cf. Is 44. 1-3).. este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (.. Fiul său preaiubit. în sfârşit. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1. 6. 331 Liturgia bizantină. 30. Tropar la Vecernia Rusaliilor.) El este Tatăl. cădere. 289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi. făgăduinţa mântuirii.. despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. Creator Spiritus). una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie.) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. El a făcut totul prin 327 Cf. În El. Cf.. 291 „La început era Cuvântul (. 104. „Izvorul a tot binele”331. (. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă.. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. 328 329 . El este Cârmuitorul. despre chemarea omului. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. 22-31.. Gen 1. astfel că ele exprimă. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul330”. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu.) şi Cuvântul era Dumnezeu. El este Autorul.în mesajul profeşilor327. El este Dumnezeu. aceste texte pot avea diverse surse. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului. Ps 104. în limbajul lor solemn. (. Citite la lumina lui Cristos. în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii.) toate prin El şi pentru El au fost create.

Haer. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. 1. spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”339. 333 334 . 336 Sent. 2. 20. Irineu. prin cea mai liberă hotărâre.Sine însuşi. toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. 340 AG 2. 2. iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. Irineu. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. 2. 2. încă de la începutul veacurilor. 30. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. III. 1. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. 9. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. non propter gloriam augendam. Sf. nu pentru a-şi spori fericirea. 339 Sf. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi. 2. „Creatorul a toate. Ibid. dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ. 7. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa333. manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea.. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. 4. 4.. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. 28). care sunt ca şi „mâinile sale”. 338 DS 3002. Vatican I: DS 3025. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. 337 Sf. Sent. 335 Cc. Toma Aq. ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. 20. prol. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. Haer. 1.

346 Cf. 11). 9). Autol.) Te implor. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă.IV. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. El poate.. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. Înţ 9. în milostivirea lui. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. 4. Cc Vatican I: DS 3023-3024. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. 12. vă va da iarăşi. Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341. Teofil din Antiohia. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. fiule. de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc. al unui destin orb sau al hazardului. . care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. 345 Sf. zidind în ei o inimă curată346. „Cât de minunate sunt lucrările tale. Cc.. 9. duh şi viaţă. prin lucrarea Duhului Sfânt. 344 DS 800. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. 24). (. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. Dumnezeu creează în mod liber. face din el orice doreşte. 3025. 22-23. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. dacă i se dă un material. pentru a crea. 341 342 Cf. 343 Cf. Astfel. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104. care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. 28). „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145. Ps 51. 2. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. Vatican I: DS 3022. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342. Ci Creatorul lumii. de asemenea. Cf.

353 Cf. 28. prin Înviere. El poate. suveran şi liber. El. cauza primă a toate câte sunt. ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 26. 11. DS 286. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [. 31). a putut face să strălucească lumina din întuneric347. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. 455-463. cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11. 10. El nu îi dă numai 347 348 Cf. 12. 352 Cf. 17). Sir 43. el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. 349 Cf. Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. 1333. El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4. Iob 42. 4. 354 Conf. 3. poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. adresată omului. Izvorâtă din bunătatea divină. Cf. prin Cuvântul său.şi celor morţi. chip al lui Dumnezeu349. 2 Cor 4. 3). 3002. 350 Cf. 351 Cf. este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. Ps 19. 28). de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. 15). creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8. Gen 1. 6. Însă El fiind Creatorul. 6. viaţa trupului. lumea este destinată. de asemenea. desigur. 2). nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa351. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. Aşa cum spune Sfântul Augustin. inclusiv a lumii materiale352.. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune. 20). Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. 21. Inteligenţa noastră. Gen 1.] foarte bine”) Gen 1. 3.. . 3. 18. 2-5. 800. Şi de vreme ce.

13). Stăpâne. Ps 22. 3). . Sir 11. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. 21). şi cum ar fi rămas ceva. 304 Deseori Duhul Sfânt. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. 14. „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. „Multe gânduri sunt în inima omului. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. Dt 32. 24-26). îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui. nu l-ai fi plăsmuit. iubitorule al vieţii (Înţ 11. de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. a. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. 35. căci toate ale tale sunt. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. Is 10. V. autorul principal al Sfintei Scripturi. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3. Cf. 32. 303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. 1). e. ea se îngrijeşte de toate. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. neatinsă încă. 39. 138. 7). Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”.fiinţă şi existenţă. Vatican I: DS 3003. 103. pentru care a rânduit-o Dumnezeu. chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. 5-15. căci dacă ai fi urât un lucru. dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. 45. 5-7. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. 357 Cf. 355 356 Cc.

după bunăvoinţa sa” (Fil 2.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. ca şi prin suferinţele lor360. 1 Tes 3. 13)362. 13. acest adevăr o înalţă. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Col 1. 5. 6. 26-28. căci „creatura fără Creator dispare”363. Cf. 360 Cf. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Acesta nu este un semn de neputinţă.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. Col 4. 24. Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. Mt 10. Gen 1. spunând: «Ce vom mânca. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. . Dar pentru înfăptuirea acestui plan. şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364.. Departe de a scădea demnitatea făpturii. 361 Cf. Mt 19. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. 26. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. In 15. 3. 31-33)358. Astfel.. 9. 11. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. 363 GS 36. prin rugăciunile. 362 Cf. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. 1 Cor 12. Fil 4. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. Scoasă din neant de puterea. pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. ori ce vom bea?» (. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei. 29-31. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. 364 Cf. În acest caz. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. 2) şi cu Împărăţia sa361.

367 Cf. Sf. Th. în chip misterios. cu timpul. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. Augustin.. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie. ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. Toma Aq. 311 Îngerii şi oamenii. prin chemarea la o viaţă fericită. prin adunarea Bisericii. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. pe atât de plină de mister. Deci ei pot să se abată din drum. incomensurabil mai grav decât răul fizic. ele se pot şi sustrage.. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. drama păcatului. 1. 1. dispariţia altora. nici indirect ─ cauza răului moral367. Augustin. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici. Gent. 368 Sf. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368.. 3. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. şi distrugeri. şi. alături de lucrul cel mai desăvârşit. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini. Creatorul lumii orânduite şi bune. respectând libertatea creaturilor sale. la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. răul moral a intrat în lume. Th. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. putem descoperi că Dumnezeu. (. 25. Cf.) fiind cu desăvârşire bun. un răspuns la problema răului. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. în Providenţa sa atotputernică. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită. Toma Aq. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. făpturi inteligente şi libere. 3. 2. Lib. S. tot dinainte. Toma Aq. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. ci Dumnezeu. alături de zidiri ale firii. atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă. alături de apariţia unor fiinţe.. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. S. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. De fapt. 11. 6. Sf. iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. pe atât de inevitabilă.. 1. În planul lui Dumnezeu. 312 Astfel. printr-un mister teribil. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei. prin darul Duhului Sfânt. se îngrijeşte de toate făpturile sale. dar de la care. pe cât de dureroasă. dintr-un punct de vedere. 1. 1. Tatăl Atotputernic. şi pe cel mai puţin perfect. au păcătuit. această devenire cuprinde. prin puterea Sacramentelor. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. fie el şi moral. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. 71. Enchir. Sf. Totuşi. Astfel. Îl permite totuşi. Sf.309 Dacă Dumnezeu. . S. 1. 79.

prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. 12-18 Vulg. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului. . Dumnezeu. a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. 372 Scris. cu prisosul harului său370. 50. 28). 138. Rom 5. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. cu puţin înainte de martiriul său. oricât de rău ne-ar părea nouă. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. 8. Or. 374 Cf. 369 370 Cf. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. Totuşi. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială. 32. 373 Rev. 4. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. 2. 371 Dial. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. tot ceea ce voieşte El. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. 12). Tob 2. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. Numai la capăt. Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371. 20. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor.. Sfântul Thomas Morus. Gen 2. 20)369. Cf. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar. prin harul lui Dumnezeu. pentru care a creat cerul şi pământul. când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale.unui popor numeros” (Gen 45..

. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat. 7)377. care a creat Universul. 318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. DS 3624. în primul rând. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale. 26-34. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). 320 Dumnezeu. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. direct. 23. Isus Cristos. 3). şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. în mod liber. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. fără nici un ajutor. PARAGRAFUL 5.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. Mt 6. Făpturile sale să aibă parte de adevărul. Tatălui. „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. mort şi înviat pentru a birui răul. Cerul şi pământul 375 376 Cf. căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5. Cf. pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. 377 Cf. 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. Ps 55. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl.

Ps 19. fiind alcătuită din suflet şi trup381. Cf. spirituale şi trupeşti. una după alta. angelus. 1. DS 3002. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. . pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. 16. adică îngerii şi lumea pământească. ex eo quod agit. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor378. Ps 115. cf. Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale. 2.. creaţia în întregime. 326 În Sfânta Scriptură. Quaeris nomen huius naturae. îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est. Cu toată fiinţa lor. este un adevăr de credinţă. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. nu natura. quaeris officium. non naturae.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. 103.. În sfârşit. „Cerul” .poate desemna tăria379. legătura. angelus est: ex eo quod est. spiritus est. iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. Ps 115.sau „cerurile” . după ceea ce face ─ înger”382. SPF 8. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. spiritus est. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă. I. după ceea ce este ─ spirit. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. 380 Cf. 15. 382 S. Augustin. netrupeşti. Întrebi despre rolul ei? Înger. de asemenea. în interiorul creaţiei. 381 DS 800. Psal. ─ „«Înger» desemnează rolul. 16. Ea sugerează.

5. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. În sfârşit. îi asistă pe profeţi395. Is 6. Pius XII: DS 3891. îl ocrotesc pe Lot388. 10). Ex 23. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. Cf. 392 Cf. 391 Cf. prin mijlocirea lor este transmisă legea391. 390 Cf. Gen 22. şi cele de pe pământ. ca să nu amintim decât câteva exemple. 53. 388 Cf. trimise ca să slujească. Iob 38. 330 Ca făpturi pur spirituale. Este mărturie strălucirea slavei lor385. toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. căpeteniile şi puterile. 394 Cf. 333 De la Întrupare la Înălţare. vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. Gen 21. 1 Rg 19. tronurile şi domniile. 387 Cf. 7. Jud 13. 11-24. 9-12. 20-23. Lc 1. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. . Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. 393 Cf. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”..17. 6. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. Jud 6. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384. opresc mâna lui Abraham390. viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. 16). cele văzute şi cele nevăzute. 24. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. „Pentru că în El toate au fost create. vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc387. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. şi cele din cer. 389 Cf. 395 Cf. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui. o salvează pe Agar şi pe copilul ei389.. Fapte 7. 386 Cf. care este în ceruri” (Mt 18. 385 Cf. 20). ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. Gen 3.ai lui Dumnezeu. 396 Cf. 11. Gen 19. 11. 6). pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. 36. Lc 20. Dan 10.

26-29. 404 Cf. Lc 2. 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. în credinţă. 5-7. 3-8. 403 Cf. 10. II.lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. 20. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. Sfântul Gabriel. Sfântul Rafael. 23-24. 43. Vasile. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2. 10-11. 8. 2 Mac 10. 411 Cf. 3.. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. Lc 16. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. 12. viaţa creştină participă. 91. 6-11. 335 În liturgia sa. 400 Cf. Cf. 1. ea invocă sprijinul lor (astfel. 407 LR: „Sfânt. 12. 13. 24. 19. 11. 2. Zah 1. Mt 26. 405 Cf. 27. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”412. 406 Cf. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. Fapte 1. Eun. 41. 402 Cf. pe care o vestesc404. 399 Cf. îngerii păzitori). Mt 1. 10. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii409. Tob 12. 10). 397 398 . 8. Ps 34. 12. 31. 412 Sf. Mc 16. 12. Lumea văzută Cf. Fapte 5. 53. Lc 22. în slujba judecăţii sale405. Mt 4. Mc 1. 23-25.” 408 Cf. 8-9. 29-30. Iob 33.. 18-20. Mt 18. uniţi în Dumnezeu. 8-14.. Lc 12. 22. „ (Lc 2. 409 Cf. 8. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406. Mt 13. Încă de pe pământ. ca pe Israel odinioară401. îl mângâie în agonie399. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407. îl slujesc în pustiu398. 11. 410 Cf. 401 Cf.. 10-13.

Gen. a valorii şi a menirii ei. 4. . Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. 416 GS 36. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. 415 Cf. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. 2. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. în toată bogăţia. LG 36. pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. „Din însăşi condiţia lor de creatură. 9. cedrul şi floarea. voite în fiinţa lor proprie. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. întreaga natură. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. cu propria organizare şi cu propriile legi” 416. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. §2. fiecare în felul ei. care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. Cu toate acestea. Isus spune: 413 414 DV 11. se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. De aceea. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. Sf. 4). care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. unele în slujba altora. reflectă. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. În legătură cu creaţia. 417 Ps 145. pentru a se completa reciproc. Diferitele creaturi. toate fiinţele existente. Man. 1. care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. chiar şi de vrăbii. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. Soarele şi Luna. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. 1-2. Augustin. diversitatea şi ordinea ei. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare.

aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. 19-26. în toate făpturile tale şi. la flori de toate culorile şi la ierburi . în fratele Soare. Ier 31. scânteind cu uriaşa-i strălucire.. 1-3). 3-4. cea atât de folositoare şi atât de simplă. 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf. la rândul său. Doamne. va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el.. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421. Doamne.. Sf. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. Lăudat fii. şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12. Lăudat fii. de preţioasă şi de curată . 421 Cf. Doamne. de chipul tău. 6-7). Evr 4. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. . Cant. Francisc din Assisi. mai ales.. ne dă asemuire. Omul. 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei.. „au fost făcute cerul şi pământul”. Preaînalte. care dă naştere la felurite roade. şi astfel. prin care ne dăruieşti lumina zilei. pentru Apa soră. frumos e. 26.. 33. 35-37. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul.„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12. 420 Cf. Gen 1.

este rânduit pentru slava lui Dumnezeu. 3. 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. Cf. Vigilia pascală. 354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. a răscumpărării. Omul. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. Gen 1. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. În felul acesta. PARAGRAFUL 6. exprimate în lucrarea sa de creaţie. Stăpânul lor. ad 3. interdependenţa şi ordinea lor. mai măreaţă. 349 Ziua a opta. 114. Însă pentru noi. 424 Sf. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. şi prin el întreaga creaţie. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. 1. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. 351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. spune regula Sfântului Benedict. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. 14. LR. S.Dumnezeu. Toma Aq. . 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. Th. 24: Rugăciunea după prima lectură. Omul 422 423 Cf.

pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. mare şi minunat chip viu. 39. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. 428 GS 12. în natura sa. la un legământ cu Creatorul său. 24.355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II). 3. 3. I. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I). Ecaterina din Siena. . din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. prin har. 13. 4. căci din iubire ai creat-o. 1. el este creat „bărbat şi femeie” (III). Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV). ci cineva. 27). să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. E capabil să se cunoască. mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. să se dăruiască în mod liber. încât. prin cunoaştere şi iubire. Dial. pentru el. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. 3. „După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. să se stăpânească. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. viaţa lui Dumnezeu. GS 24. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. 427 Sf. 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. doar el este chemat să împărtăşească. după chipul lui Dumnezeu l-a creat. 1.

(. Ioan Chrysostom. este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. Tob 8. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431.. . neamul omenesc formează o unitate. spre care toţi trebuie să tindă. GS 22. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. Căci al doilea este. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. atunci când îl modela. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa. 360 Datorită originii comune. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi. 359 „De fapt. Enc. Primul a fost creat de celălalt. primul. Primul Adam.. Primul Adam. 6. 433 Pius XII. NA 1. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. al doilea nu are sfârşit. 432 Cf. Serm.) în unitatea naturii sale. în unitatea de locuire: pământul. ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său.. Petru Chrysolog. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi. 429 430 Cf.. 1.. numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos. 431 Sf. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17.. Sf. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui. a culturilor şi a popoarelor. de fapt. (. fără a exclude bogata varietate a persoanelor.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu. al doilea Adam: primul are început.. în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. Serm. alcătuită în acelaşi fel la toţi. II. dintr-un trup material şi un suflet spiritual. spune el. prin dreptul natural. de ale cărui bunuri toţi oamenii. 117. creată după chipul lui Dumnezeu. 1. Cf.dreapta sa429. in Gen 2. Summi pontificatus. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. 434 Ibid..

Pius XII. dimpotrivă. Ca atare. 1 Cor 6. 437 Cf. 25-26. SPF 8. nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului. . astfel încât acestea. ne învaţă. 15. 438 Cf.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. prin el. 19-20. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. 7). este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. 1. 441 Cf. Viena (în 1312): DS 902. Astfel. Mt 16. 41. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. 23). Humani generis. 13. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. prin însăşi condiţia sa trupească. Mt 10. 28. spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. în om. ci unitatea lor formează o unică natură. 442 Cf. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. Mt 26. Cc. ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. In 12. ci. 2 Mac 6. 440 GS 14. In 15. 443 Cf. 27. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. 38. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440. 1950: DS 3896. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441. 439 Cf. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. omul. de asemenea. 30. că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. Fapte 2. 44-45. sintetizează în sine elementele lumii materiale. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om437 şi de mai mare valoare438. Cf. Enc. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440.

pe de o parte. bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. Lc 8. Bărbatul şi femeia sunt. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi. III. în fiinţa lor de bărbat şi. Vatican I: DS 3005. 29. 3. Is 49. Is 29. 448 Cf. 1-4. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. 444 445 Cf. 13. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. Ez 36. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. 22. 447 Cf. respectiv. 18). 446 Cf. de asemenea. . iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. 19-20). asupra inimii. Dumnezeu este spirit pur. 21. trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie. El nu este nici bărbat. Mt 6. 33). 14-16. Creatorul lor448. Cc. cf. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. Humani generis. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. Ier 3. 4-19.introduce o dualitate în suflet444. Constantinopol IV (în 870): DS 657. Gen 2. cu o identică demnitate. Os 11. Pius XII. 450 Cf. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. 449 Cf. GS 22. Enc. 2-3. 5. 5. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. 6. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. 5. ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. Femeia. Ps 131. de femeie. Rom 5. Cc. „după chipul lui Dumnezeu”. 66. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. 23). 1950: DS 3891. 7. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. 15. 13. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. iar pe de altă parte. nici femeie. 26. 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. Dt. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31.

ca stăpânire de sine. 24). 28). omul nici nu ar fi murit454. . 17. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. 456 Cf. „) şi complementari ca bărbat şi femeie. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. formând „un singur trup” (Gen 2. 16. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. Tridentin: DS 1511. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1. 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Armonia interioară a persoanei umane. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. 24). bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. Gen 3. 1 In 2. în sfârşit. au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. 25. GS 50. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă.. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. Cc. 1. IV. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. Gen 2. De aici. nici nu ar fi suferit455. 377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia. i-a creat pentru o comuniune de persoane. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. armonia dintre bărbat şi femeie456. 373 În planul lui Dumnezeu. înainte de toate. Adam şi Eva. încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos. 16. 454 Cf. Gen 2. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. cu aceeaşi natură omenească. 457 Cf. în omul însuşi. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. 455 Cf.. 19. bărbatul şi femeia. 3. fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. În căsătorie. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. 453 LG 2. ca soţi şi părinţi.

378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458. Ef 1. Căderea 458 459 Cf. 29. PARAGRAFUL 7. 463 GS 12. pentru ca. 8. ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute. 460 LR. 1. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu. 461 Cf. 17-19. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. Cf. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. 27). 4. 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. 462 GS 14. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii. PE SCURT 380 „Părinte sfânt. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. Gen 2. 379 Această armonie a dreptăţii originare. 118. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461.simţurilor. Gen 3. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi.. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu. 15): munca nu înseamnă un chin459.. Rugăciunea euharistică IV. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. Rom 8. Creatorul său. . 15) ─. 3-6. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. slujind numai ţie.

deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. în mod deosebit a păcatului originar. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. In 16. 8. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. 7. 387 Realitatea păcatului. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. ca o slăbiciune psihologică. se clarifică şi realitatea păcatului.385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei. Totuşi. 11. 16). 21-22. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. I. 20. spune Sfântul Augustin464. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465. Lc 11. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. 466 Cf. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466. dar nu găseam răspunsul”. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. Rom 5. căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. o eroare. Cf. 7. 1 In 3. . 11. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2.

Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. 473 Cf. 1 Cor 2. 8). Ap 12. 475 Cf.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. In 8. 9. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. Gen 3. trimis de Cristos cel înviat. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. 469 Cf. mântuirea este oferită tuturor oamenilor. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. datorită lui Cristos. însă ea ilustrează un eveniment primordial. Biserica. 12-21. 474 Cc. ostilă lui Dumnezeu471. 44. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor. având gândul lui Cristos 468. 16. că toţi au nevoie de mântuire şi că. Înţ 2. Lateran IV (în 1215): DS 800. 24. 472 Cf. dar ei singuri s-au făcut răi”474. . prin alegere liberă. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. creat de Dumnezeu. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. Cf. 1. 471 Cf. Duhul Sfânt Paracletul. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. 4. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. 1-5. Rom 5. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. Tridentin: DS 1513. II. 2 Pt 2. sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos467. îi aruncă în moarte472. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. din invidie. care. Această „cădere” constă în faptul că. Cuvântare din 11 iulie 1966. 470 Cf. numit Satana sau Diavolul473. Paul al VI-lea. GS 13. Pius al XII-lea: DS 3897. Cc.

Cf. 17). Omul depinde de Creator. omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. 4. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476. 2. Făptură spirituală. în calitate de creatură. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. „După cădere. Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. 395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. 5). III. 28). el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii.irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. El nu e decât o creatură. Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. Mt 4. 8). 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. .o. vei muri” (Gen 2. 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. „tatăl minciunii” (In 8. 8). Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. 44). puternică prin faptul că este spirit pur. indirect. F. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. Dintre aceste lucrări. şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. 1-11. această acţiune este îngăduită de Providenţă. „căci în ziua în care vei mânca din el. nu există căinţă pentru ei.

1-11. Le e teamă de acest Dumnezeu483. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. Gen 3. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482. corupţia generală ca urmare a păcatului492. Gen 3. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. mai ales. 3-15. Gen 3. 489 Cf. În sfârşit. 20). 487 Cf. 11-13. Ambig. 12. Cf. 492 Cf. omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. 5. despre care şi-au creat o imagine falsă. nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. 19. Gen 3. 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. Sedus de diavol. Gen 3. 484 Cf. Maxim Mărturisitorul. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. 400 Armonia în care erau. Rom 3. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului479. Gen 3. nu conform cu Dumnezeu”481. 18-32. Gen 4. 7. 5. Gen 3. 488 Cf. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. 482 Cf. 486 Cf. 5. 490 Cf. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. 485 Cf. este distrusă. 19).. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. Rom 1. datorată dreptăţii de la început. ispitit de diavol. 483 Cf. 480 Cf. 17. 401 După acest prim păcat. 481 Sf. împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. 12. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. Gen 3. 9-10. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi. Din cauza omului. apoi. Gen 2. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. Rom 5. în istoria lui Israel. 17-19. unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487. 16. 23. . 398 Prin acest păcat. păcatul se manifestă adesea. 491 Cf. Rom 5. abuzând de libertatea proprie. Creat într-o stare de sfinţenie. Gen 6. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484. Ca urmare. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488.397 Omul.

403 Pe urmele Sfântului Paul.legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam.. tot astfel. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său. prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5. care este bun. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. omul. 1. pentru că toţi au păcătuit în el. 495 Cf. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. 4. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi. Tridentin: DS 1512. cu semenii şi cu toată creaţia494. Mal. Toma Aq. 496 Cf.” (Rom 5. Într-adevăr. moartea a trecut la toţi oamenii. 1. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. . 1 Cor 1─6. 18). Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său. tot astfel. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Ap 2─3. prin păcat. GS 13. ci 493 494 Cf. 19).. Cc. moartea. Cc. 497 Sf. printre creştini. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. păcatul se manifestă în multiple feluri493. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. Tridentin: DS 1514. Prin această „unitate a neamului omenesc”. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos.. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el. întreaga armonie cu sine. În virtutea acestei certitudini de credinţă. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. în acelaşi timp. Totuşi.

Tridentin: DS 1511. nu „săvârşit”. suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. Cf. Tridentin: DS 1513. în opoziţie cu Reforma protestantă. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. dimpotrivă. DS 371-372. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. 502 Cc. 405 Deşi propriu fiecăruia499.pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. Evr 2. Cc. 501 Cf. în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. . Botezul. însă acest păcat afectează natura umană.. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. DS 1510-1516. O luptă grea. care ar fi de neînvins. Cc. şi în secolul al XVI-lea. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. 500 Cf. cf. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. nu un act. fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu. o stare. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului. adică sub puterea diavolului”502.. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. supusă ignoranţei. 14. De aceea. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. dăruind viaţa harului lui Cristos. Primii reformatori protestanţi învăţau. Prin păcatul primilor părinţi. şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. Tridentin: DS 1511-1512. însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea.

Pius IX: DS 2803. până în ziua de apoi. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. RP 16. Rom 5. Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. 19-20. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. 1 Cor 15. Gen 3. 29). pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul. 510 Cf. 409 Această situaţie dramatică a lumii. Gen 3. IV. . Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi. înclinată spre rău. al acţiunii sociale503 şi al moravurilor.rănită. printr-un har special al lui 503 504 Cf. „noua Evă”. 1 Pt 5. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. De altfel. după cum spune Domnul. aceasta a început de la origini şi va dura. 15. 8. 508 Cf. a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. 2. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. 511 Cf. Maria. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. Dimpotrivă. 9. cu ajutorul harului lui Dumnezeu506. care. 509 Cf. 505 Cf. 506 GS 37. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. 8). 19)505. Prins în această înfruntare. CA 25. 21-22. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. al politicii. Cf. 45. 507 Cf.

S. Toma Aq. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. (. 419 512 „Aşadar noi credem. a prisosit harul» (Rom 5. 73. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512.) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1. Sf. ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie.. 4. 513 . care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. fericită vină.. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. ci pentru toţi oamenii. Tridentin: DS 1573. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. într-adevăr. Cc. şi cântarea Exultet: «O. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. împreună cu Conciliul Tridentin. Dumnezeu permite. 20). De unde. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa. că păcatul Cf. 2. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). Adam. 3. ad 3. 515 GS 13.Dumnezeu. th.. omul. natura umană are puterile slăbite. 3. ca prim om. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu. 418 Ca urmare a păcatului originar. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. sedus de Cel viclean. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. 1. §1. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. 13. e supusă ignoranţei. 416 Prin păcatul său. 514 Cf. Serm. 24).

ce-i drept. §2. este «propriu fiecăruia»”516. a prisosit harul” (Rom 5.strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. de aceea. «nu prin imitare. şi. a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. prin Cruce şi Înviere. GS 2. în robia păcatului. ci prin propagare». . 421 „Conform credinţei creştinilor. 420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. ea a căzut. 20). dar Cristos.

Leon cel Mare. Cf. 6. Cristos a zidit Biserica sa520. . 1. (. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. plin de har şi de adevăr. Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului. slava unuia-născut din Tatăl. 62. 14. 16). 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. 4-5). A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1. 51. 83. Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. 2).. şi har peste har” (In 1. Sf. 4. 3. vestirea lui Isus Cristos. la Betleem. 3). în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus. Lc 1. 55. 520 Cf. în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. 68. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. de meserie tâmplar. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. 16). mort răstignit la Ierusalim. „a venit în trup” (1 In 4. că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. „s-a coborât din cer” (In 3. 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este. 3.) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. Lc 1. 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. 18. 13. 33).CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. în primul rând. născut din femeie. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. născut sub lege. 518 519 Cf. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om. Mt 16. „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. 11).. ca să dobândim înfierea” (Gal 4. 2. Serm.

Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. 1-4). Dar în acelaşi 521 522 CT 5. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”.. 8-11).) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. ce am privit. Ibid. (. pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui.. la învierea cea din morţi” (Fil 3. şi puterea învierii lui şi. . (.. să se facă asemenea lui în moarte. ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7. „să fie gata să piardă totul (. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1. spre a ajunge. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos..) A catehiza (. aceea a lui Isus din Nazaret. (.pentru a călăuzi la credinţa în El. Fiul unul-născut al Tatălui. de e cu putinţă. De la început. şi „a-l cunoaşte pe El.) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum.. a semnelor săvârşite de El”521. 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. înviat. 523 Ibid.. ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos. 20). în împărtăşire cu suferinţele lui..) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos.) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”. ce am văzut cu ochii noştri.. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană.. 16)523. şi numai Cristos învaţă.. ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă. primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4. trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică. 6. oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt.

7). 431 În istoria mântuirii. urmând ordinea Simbolului credinţei. şi misiunea lui524. Este numele divin care singur aduce mântuirea529. ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. Fiul său veşnic făcut om. Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. Israel. Domnul (articolul 2). 18. şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. În acest scop. În Isus. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). în Isus. 9. Ps 51. Fapte 2. In 3. 41. Fiul său unic.timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. 6) scoţându-l din Egipt. Domnul nostru” I. La Bunavestire. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. 528 Cf. 21). 3 In 7. „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1. 31. în sfârşit. Fiul lui Dumnezeu. 526 Cf. El este cel care. 12. numai El îl poate dezlega526. Cf. Fapte 5. 527 Cf. 6. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. Îl mântuieşte şi de păcatul său. Lc 1. Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. 21. devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. 529 Cf. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. . Ps 79. Ps 51. De aceea.

538 Cf. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2. Lev 16. Isus”. Fiul lui Dumnezeu. 5. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. 6-13. Ex 25. Trebuia 530 531 Cf. 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că. 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. Cf. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. 12. păcătosul”. 536 Cf. Fapte 16. 16. 14. 539 Cf. al profeţilor539. 7. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. 22.Ps 2. 7. Evr 9. 10. Iac 2. rareori. al preoţilor538 şi. Fapte 9. Sir 50.toţi. 2. Domnul nostru”. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. 1 Sam 9. 16). 537 Cf. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. prin excelenţă. Lev 16. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui. 532 Cf. Mc 16. el vrea să spună că. „Dumnezeu era cel care. în Cristos. 540 Cf. cazul lui Mesia. acesta le dă (In 15. 535 Cf. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. 39. care înseamnă „uns”. 13-16. 16. 1. s-a unit cu toţi oamenii530. numită „rugăciunea lui Isus”. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. 12-13 1 Rg 1. 533 Cf. 28. 1. 9-10). Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. 20. 89. Ex 29. Lev 8. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. pentru că. 534 Cf. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. 15-16. miluieşte-mă pe mine. 12)531. Evr 9. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536. 25). 17. Fapte 4. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. 1 Rg 19. 16. 19). prin Întrupare. Trebuia să fie. 26-27. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. 16-18. In 12. Num 7. în umanitatea lui. II. spune: „Doamne Isuse Cristoase. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. 2. Rom 10. 19. . de acum înainte. „Bucură-te. Era cazul regilor537. 7.

16. 3. 2 Tim 2. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. 14. 20). 69. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria. 551 Cf. In 6. 13)551. 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. 18. Mt 2. Zah 4. zămislit ca „sfânt” (Lc 1. 25-26. Lc 24. 548 Cf. 30. 27. Dan 7. 41-46. 11. este ceea ce indică însuşi numele lui. Rom 1. Is 61. 2. Fapte 3. 11). Cel care a fost uns este Fiul. 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. Mt 22. 544 Cf. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. esenţialmente politică549. 9. 13. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. 6. şi a fost uns în Duhul. „care se numeşte Cristos”. 1. 13. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. 550 Cf. 12. Ap 22. 16-23. pentru ca Isus. De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10. profet şi rege. Irineu. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. . 16)544. 545 Sf. 8. care îl recunoştea ca Mesia. 62. 23. Mt 16. 2. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547. 3. 35) în sânul feciorelnic al Mariei. 20. In 6. 438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. 3. ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf. 546 Cf. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. 36). „spre a se arăta lui Israel” (In 1. 14). 21. 15. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. 21. 24. 549 Cf. care este ungerea” 545. 15. 543 Cf. Haer. Is 11. vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. soţia sa”. 31) ca Mesia. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. dar şi ca profet543. In 4. să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1. 16-21. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. 547 Cf. dar nu fără rezerve. 38). In 6. Lc 4. un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. Cf. care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 15. în oraşul lui David. 9. „De altfel. 27. 22. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541.

În faţa Sinedriului. 563 Cf. 13. In 19. 17). Os 2. Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. 1 Tes 1. 20). 39-43. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. 2 Sam 7. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. 11. 19-22. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. 47. 1. poporului ales555. Înţ 18. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. 1. III. 28)552. 36). Lc 23. Ier 3. va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. 10. 18. Paul. după sensul literal al textului -. 562 Cf. Os 11. 14.aceasta. „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. De aceea. In 20. 7. 22. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. Ex 4. Dt 14. 13. Ps 82. 16). 560 Cf. Iob 1. 8. 552 553 . 557 Cf.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. ci Tatăl meu. 1. În aceste cazuri. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. Isus a răspuns: „Bine Cf. Cf. 10-12. 558 Cf. Mt 16. Is 53. 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. 561 Cf. Lc 23. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. Mt 27. 556 Cf. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. Ps 2. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. În paralel. 54. 555 Cf. spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. 6. Sir 36. 1 Cron 17. la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. 31. nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. 554 Cf. 6. Dt (LXX) 32. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2. 559 Cf. 15-16). care este în ceruri” (Mt 16. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. 19.

Fapte 13. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi. Cf Mt 11. 34-36. Eu sunt” (Lc 22. 39). Mt 3. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. Mt 5.şi pentru Isus. 573 Cf. plin de har şi de adevăr” (In 1. 27. 6. dar . Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566. 48. recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. 566 Cf. Mt 24. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl. 21. Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. 14. acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. 567 Cf. De atunci. 13. 564 565 . 70)564. 8. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. după Duhul sfinţeniei. 21. 5. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570.şi aceasta este noutatea . 8. superior chiar şi îngerilor567. 445 După Înviere. 33. 1 Cor 2. 18). 568 Cf. Mt 21. prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. 61. 17). Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. 14). nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6. 36. Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament. Mt 26. Lc 11. 572 Cf. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. este redat prin Kyrios („Domn”). 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. 37-38. 17. Ex 3. 9). 7. IV.spuneţi. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20. 571 Cf. 64. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. 36. 570 Cf. YHWH. Deja cu mult înainte. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. Mc 14. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl. 17. filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere. 4)571. 569 Cf. In 10.

13. Mc 12. 2. 582 Cf. 13. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. Cf. a bolilor. Tit 2. 448 Foarte des în Evanghelii. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. 2. 580 Cf.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia. In 13. 579 Cf. 22). §2. 9. în mod absolut. şi Fapte 2. nici unei puteri pământeşti. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. centrul şi scopul întregii istorii umane”583.d. 30. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. 578 Cf. 34-36. 29. ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582. ş. 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”.. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”. cf. 41-46. §2.a.. Doamne Isuse!” (Ap 22.despre sensul Psalmului 110574. 450 De la începutul istoriei creştine. Rom 9. Domnul nostru”. Ap 11. De-a lungul vieţii sale publice. Rom 10. 34-36. Mt 8. încă de la început578. Lc 1. gesturile de dominare asupra naturii. Ap 5. 15. Fil 2. 5. 13.m. 17. 15. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. 11. 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. 14. În întâlnirea cu Isus înviat. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. cf. că puterea. 22. dar şi în mod explicit. adresându-se apostolilor săi575. vino. Copilul născut 574 Cf. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. Doamne!”) (1 Cor 16. Fapte 2. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă. 43. 3. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. 1 Cor 12. 45. 13. pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2. 583 GS 10. Evr 1. 575 . 9-11. „Biserica crede (. Fapte 5. Mt 22. a demonilor. 576 Cf. 581 Cf. „Amin. 577 Cf. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală.

Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. Fapte 8. In 1. 1. 14.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. 1 In 2. 16. 38). 18. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”. El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7. „Mesia”. 3). 23. 454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. 3. 586 Cf. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. In 1. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. 20). „speranţa lui Israel” (Fapte 28. 19). 18. ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. 37. 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4. 584 585 . Cf. 12).

să fie înviată. adevărul şi viaţa. 4-5.. „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3. aşteptam un Mântuitor. 16). pentru ca oricine crede în El să nu piară. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta. „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4.. El este. 10). fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine.” (Mt 11. catech. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I.. 7)588. 29) „Eu sunt calea. modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. 5): Bolnavă. Iar Tatăl. firea noastră cerea să fie vindecată. 9). trebuia să ni se aducă lumina. Închişi în întuneric. 15. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. răspundem mărturisind: „Pentru noi. căzută. . şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. 6).PARAGRAFUL 1. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan. oamenii. moartă. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. Or. Dt 6. un ajutor. Cf. un eliberator. 14). pierduţi fiind. Pierduserăm stăpânirea binelui. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. prinşi. de fapt. trebuia să o primim înapoi. pe muntele Schimbării la Faţă. s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. robi. să fie ridicată.

atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. II. Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. Inc. 2).. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină. 3. dar mi-ai întocmit un trup. să-i facă pe oameni dumnezei”592. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. Atanasie. am zis: „Iată.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. 3. Haer. 14). 591 Sf. Toma Aq.. Fiu al omului: pentru ca omul. 57 in festo Corp. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. 5-7. Unigenitus Dei Filius. 592 Sf. In 1.) să fac voia ta” (Evr 10. făcându-se asemenea oamenilor. şi Fiul lui Dumnezeu. Irineu. făcut om. Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. 593 Cf. 16).. vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. în toate arătându-se ca un om.. suae divinitatis volens nos esse participes. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. 1. Chr. intrând în lume. pentru ca El. ci sa nimicit pe sine luând fire de rob. vin (. Mc 8. 1. cântare la Vesperele I ale duminicii. deşi din fire Dumnezeu. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. să devină fiul lui Dumnezeu”590. LH. 34. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. naturam nostram assumpsit. 12). 463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4. Opusc. Sf. 7-9 LXX). 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. Atunci. 54. Într-un imn redat de Sfântul Paul. citând Ps 40. . de la începutul ei. şi-a luat firea noastră. 19. 589 590 Cf. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii.

2 In 7. unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional. al patrulea Conciliu ecumenic. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. În opoziţie cu ea. despre care se spune. 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. 598 DS 251. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. Biserica a trebuit să afirme. s-a făcut om”597. din Calcedon. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt. într-un Conciliu reunit la Antiohia. Dar încă din secolul al treilea. de o fiinţă (homousios . Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. înzestrat cu suflet raţional. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. 1 In 4.III. care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. Confruntat cu această erezie. . cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. de aceea. a mărturisit în 451: 594 595 Cf.«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. Încă din timpurile apostolice. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”594. iar nu creat. De aceea. primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut. În 325. că s-a născut după trup”598. 596 DS 126. împotriva lui Paul din Samosata. şi nu prin adopţiune. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. 597 DS 250. Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. DS 130. 2-3.

Domnul nostru Isus Cristos. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. fără schimbare. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. al cincilea Conciliu ecumenic. . unul din Treime” 600. Împotriva acestora. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Fiul unul-născut. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. din 553. Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. Leon cel Mare. cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. care este Domnul nostru Isus Cristos. 604 LH. fratele nostru. a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu. 602 Cf. Sf. mai degrabă. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. Unul şi acelaşi Cristos. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. Domnul. pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. Domnul nostru Isus Cristos. DS 424. 601 Cf. cf. 468 După Conciliul din Calcedon. s-a născut din Fecioara Maria. El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire. 603 DS 432. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. DS 424. 599 600 DS 301-302. ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup. fără despărţire. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană604. 2-3.Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. nu numai minunile. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu601. „asemenea nouă în toate. Efes: DS 255. Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. ci. fără amestecare. 15). Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. Născătoarea de Dumnezeu. deja Cc. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). Serm 21. pentru mântuirea noastră. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. în afară de păcat” (Evr 4. este Dumnezeu adevărat. de la Constantinopol. fără împărţire. după omenire.

a iubit cu o inimă de om. 607 Cf. Mc 6. a acţionat cu o voinţă de om. făcându-se om. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. In 11. în sufletul şi în trupul său. De aceea. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. Astfel. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o.Cristoase Dumnezeule. şi nu nimicită”606. 609 Cf. 34 etc. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. 472 Acest suflet omenesc. Născut din Fecioara Maria. asemenea nouă în toate. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. §2. Ca atare. a gândit cu o inteligenţă de om. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune. Unul fiind din Sfânta Treime. Împotriva acestei erori. 8. afară de păcat608. mântuieştene pe noi!”605 IV. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. §2. cu moartea pe moarte ai călcat. In 14. DS 149. 38. în vârstă şi în har” (Lc 2. 608 GS 22. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. 9-10. 610 Cf. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. 606 . şi a trupului lui omenesc. în condiţia umană. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. nu se poate învăţa decât din experienţă610. 27.

27. 7). 473 Dar. 31. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească. Mc 14. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Fapte 1. 618 Cc. 613 Cf. ci prin unirea sa cu Cuvântul. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. pentru mântuirea noastră619. Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel. Mc 2. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. 614 Cf. 615 Cf. Sf. 18. 9. Constantinopol III (în 681). Ep. De aceea. etc. mai bine zis. . Grigore cel Mare. 616 Cf. 39.la „firea de rob” (Fil 2. 33-34. In 2. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. 25. 31. 61. etc. DS 475. chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf. Qu. 621 . DS 556-559. Mt 11. nu prin ea însăşi. 8. 36. Maxim Mărturisitorul. 66. 55. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. Cc. ci cooperante. Mc 8. 10. dub. Este. 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. 8. 14. 32. în primul rând. 18-20. trupul lui Cristos era delimitat621. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. 7. 617 Cf. în acelaşi timp. nu opuse. In 1. Lateran (în 649): DS 504. Sf. 26-30. 619 Cf. 10. divine şi umane. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. Mc 13. cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. 6. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. 620 DS 556. Cf.

622 623 Cc. 624 Cc. care nu se confundă. zugrăvite pe o imagine sfântă.. de aceea. Haurietis aquas: DS 3924. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624. Niceea II (în 787). Întradevăr. illius amoris. 34.(Gal 3. 1). Niceea II: DS 601. In 19. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. Preasfânta Inimă a lui Isus. Cuvântul veşnic. DS 3812. fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat. cf. „Dumnezeu. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. care este din fire nevăzut. Enc. în trupul lui Isus. s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. şi-a asumat natura omenească. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2. 481 Isus Cristos are două naturi. 625 Pius XII. cea divină şi cea umană. Prefaţa de Crăciun II.) praecipuus consideratur index et symbolus. străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. Fiul unul-născut al Tatălui. 20). 477 În acelaşi timp. 482 Cristos. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine... are o inteligenţă şi o voinţă omenească. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. LR. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. pot fi venerate. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui. . La al şaptelea Conciliu ecumenic622. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. De aceea. Biserica a recunoscut întotdeauna că..

Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1. Mt 1. 20.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. 629 Cf. s-a născut din Maria Fecioara” I. 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului. 628 Cf. 35. 34). 626 627 Cf. 1-12. magilor629. Lc 1. 35). . 14-15. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. 4). adică Cel uns de Duhul Sfânt 627. este „Cristos”. încă de la începutul existenţei sale omeneşti. Cf. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. Mt 2. In 16. El.. adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4. 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. 8-20. Lc 2.. 9). Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc. PARAGRAFUL 2. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. „Domnul de viaţă dătător”.

489 De-a lungul Vechiului Legământ. În virtutea acestei făgăduinţe. 1 Sam 1. o tânără evreică din Nazaretul Galileei. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. fiica Sionului prin excelenţă. Iudita şi Estera şi multe alte femei. El a voit libera cooperare a unei făpturi. Gen 18. la rându-i. 38). 638 Cf. De aceea. 27. 632 Cf. In 2. „. 635 Cf. s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. II. dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează. 15. Sara zămisleşte un fiu. 1-2. Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. 61. 11... cf. iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1. ucenicilor631. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. Gen 3. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. dar. Gen 3. Cf. pentru a-i „întocmi un trup”632. astfel încât. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti. 636 Cf. conţinutul credinţei în Cristos. Debora. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. 21. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. 31-34. „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. 637 Cf. 634 Cf. Cu ea. misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. 5. 4). . Ruth. 633 LG 56. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. 20. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. 10-14. Evr 10.lui Ioan Botezătorul630. din casa lui David. mama lui Samuel638. în ciuda vârstei sale înaintate636. In 1. 1 Cor 1. se 630 631 Cf.

28). 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei. pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui. în iubire”644. proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. Într-adevăr. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. 28). . Mântuitorul neamului omenesc.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639. Prin harul lui Dumnezeu. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Îngerul Gabriel. 641 DS 2803. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1. trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. 644 Cf. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. 3). „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. în vederea meritelor lui Isus Cristos. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. 642 LG 56. în momentul BuneiVestiri. 491 De-a lungul secolelor. încă din primul moment al zămislirii ei. întru Cristos” (Ef 1. 4. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. o salută ca „plină de har” (Lc 1. 643 LG 53. Ef 1. „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul. Biserica a înţeles că Maria. LG 56. prin 639 640 LG 55. 492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643. 645 LG 56. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri.

Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. fără a fi împiedicată de vreun păcat. Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650. Maria este aclamată. Într-adevăr. De aceea. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. a doua Persoană a Sfintei Treimi. o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . 28-37). 19. încă înainte de naşterea Fiului ei. DS 251.moartea. s-a oferit total pe sine (. 649 Cf. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. 648 Cf.. făcând o comparaţie cu Eva. cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui. Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. Astfel. „de la Duhul Sfânt” 651. 1.. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. DS 10-64. în dependenţă de Cristos şi împreună cu El. la îndemnul Duhului. 37-38). 25) 648. „prin ascultare. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid. Mt 13. îmbrăţişând din toată inima.) persoanei şi lucrării Fiului său. 651 Cc. 43). Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. Lateran (în 649): DS 503. 650 Cf. 5). prin Maria – viaţa”647. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. 55. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. punându-se în slujba misterului Răscumpărării. 647 . LG 56.„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. „Maria devine Mama lui Isus şi. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1. ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi.

20). Lc 1.) El. în ansamblul misterelor lui Cristos. Cf. (. logodnica lui (Mt 1. 1)659. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. 657 Cf.. DS 291. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. 661 Cf. 654 Smirn 1-2. 32. 656 139. în trupul său. naşterea lui Cristos „nu a micşorat. 7. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653. 14). DS 427. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire. 23. Iustin. 13.. 571. de la Întruparea până la Paştele lui. 660 Cf. batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor. Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7.a. care este cu adevărat din neamul lui David după trup652.. 655 Cf. Origene. (. după cum cu adevărat a şi înviat”654. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. . care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”658. Sf. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. 26-38. 34. după traducerea greacă din Mt 1. Într-adevăr. Lc 1. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată. 442. sub Ponţiu Pilat. 3. Rom 1. 99. Cf.afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei.) Cu adevărat a suferit. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi. 69. 294. In 1. Mt 1. 659 Cf 1 Cor 2. 1. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria. 18-25. 1880. cu adevărat născut dintr-o Fecioară. 8. ş. 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare.. 658 DS 3016. 503. Cels. Dial. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661. 19.

) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. LG 52. 17. 3. 8. în legătură cu ansamblul Revelaţiei. 671 Cf. 670 Cc. 16.. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. Gal 1. 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. Dar maternitatea spirituală a Mariei667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. Friuli (în 796): DS 619.. 45. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. „ucenică a lui Cristos”665. 665 Cf. . care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. 6. Lc. Firea omenească a lui Cristos este. 31-35.feciorelnică” a Mamei sale662. Cf. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. 29). 664 Cf. încă de la zămislirea sa. etc. (. 14. 55) sunt fiii unei Marii. adică dintre credincioşi. 1 Cor 15. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. 56. însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15. în planul său de mântuire. In 19. a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. 501 Isus este Fiul unic al Mariei. 667 Cf. 26-27. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. 2. dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. Ap 12. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos. 15. 19. după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. Mc 3. 666 Gn 13. Iacob şi Iosif. 669 Cf. Mt 27. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. 47). căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. 48-49. „fraţii lui Isus” (Mt 13. 5. 668 LG 63. plină de Duhul Sfânt. 1 Cor 9. 1). Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669. 29. motivele tainice pentru care Dumnezeu.

pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. „pe care nici o îndoială nu o tulbură”675. 675 LG 63. 34-35. nici din voinţă bărbătească. „Plină de har”. 678 Cf. 9. 674 Cf. ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării”680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. 2. 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. LG 63. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. 16). 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. Col 1. 1 Cor 7. 677 Sf. Primirea acestei vieţi este feciorelnică.(In 3. a fiilor adoptivi. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. 34). 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. în Duhul Sfânt. Noul Adam. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi. . Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om. 680 SC 103. şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. Iar „din plinătatea lui”. „noi toţi am primit har peste har” (In 1. care este el însuşi Dumnezeu. 672 673 Cf. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez. Capul omenirii răscumpărate 672. ci de la Dumnezeu” (In 1. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. 679 LG 64. 3. 13). Cf. 676 Cf. Virg. Augustin. îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. 505 Isus. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. 2 Cor 11. 18. In 3. nici din voinţă trupească. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt.

Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. Toma Aq.. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I). Th. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. 513 Cateheza. crezând. Augustin. LG 56. şi.510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. răstignire.. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. fecioară când l-a purtat. 30. moarte. să 681 682 Sf. cu privire la viaţa lui Cristos. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. . „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus. pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1. ea a devenit noua Evă. I. 3. 30. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte.. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa. Mama celor vii. S. după împrejurări. Prin ascultarea sa. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684. Serm. ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. înălţare). 1. înviere. 1. 38). PARAGRAFUL 3. 683 Sf. fecioară în naşterea lui. 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. 186. coborâre în iad. Fiul lui Dumnezeu. In 20. de la început şi până în ziua în care (. fecioară când l-a hrănit la sânul său. 684 Cf. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus. înmormântare.

18-19. Col 1. prin care. 693 Cf. 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. 24. Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9.aveţi viaţă în numele lui” (In 20. prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. prin sângele Crucii690. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. . 17)694. Cf. în Învierea sa. Is 53. In 20. 688 Cf. în vindecările şi exorcismele sale. 31). Mt 27. Prin gesturile. Răscumpărarea ne vine. 9). minunile. In 15. 7. 5-7. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. 7. 48. 13-14. 695 Cf Rom 4. 691 Cf. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. 685 686 Cf. 1. 3. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. 690 Cf Ef 1. 1 Pt 1. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare. 689 Cf. înainte de toate. 694 Cf. Lc 2. 25. încă de la Întruparea sa. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. cuvintele sale. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. în viaţa sa ascunsă. 687 Cf. Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. făcându-se sărac. 9). In 21. 692 Cf. Lc 2. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. tăcerile şi suferinţele. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. 9). 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. 7. 9. 51. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. în cuvântul său. 2 Cor 8. felul său de a fi şi de a vorbi. Mc 1. 35). prin care ne face drepţi695. 4. au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. Evr 10.

Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. El cheamă la rugăciune702. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4. §2. Fil 2. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. 7. Irineu. ne-a dat un exemplu de imitat701. astfel încât tot ce am pierdut în Adam. 3. 1.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. 701 Cf In 13. 521 Tot ce a trăit Cristos. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. Ibid. Isus se arată ca modelul nostru699. 5. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna. 18. El ne face să putem trăi şi noi în El. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi. 22. Mt 5. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. oamenii. 2. 25). „Prin întruparea sa. 24).) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. Suntem chemaţi să fim una cu El. prin sărăcia sa. 702 Cf. şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. Lc 11. 520 În toată viaţa sa. 703 Cf. Tot ce a făcut. 15. 1. 704 GS 22. ci pentru noi. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. 700 GS 38. prin rugăciunea sa. Haer. 11-12. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698. Tocmai de aceea. 699 Cf.. 5. 1). . care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. 18. să recuperăm în Cristos Isus696. Cf. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. de la întruparea sa „pentru noi. El este „omul desăvârşit”700.. 4. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. Rom 15. iar El să trăiască în noi. (. 698 RH 11. 3. 25). ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

712 Cf. care ridică păcatul lumii” (In 1. „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. 710 Cf. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire713. 24. 3. 29). el inaugurează Evanghelia710. II. prin martiriul său712. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. trezeşte. 16.toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. Regn. 708 Cf. trimis pentru a-i pregăti calea707. Mc 6. 29). iar eu să mă micşorez” (In 3. . Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. pe de altă parte. 26. Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. Mt 11. 22. prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. 709 Cf. Cf. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. 17. Mt 3. 30). îi dă mărturie prin predicarea sa. salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3. Lc 4. o aşteptare nelămurită a acestei veniri. Fapte 13. 711 Cf. în cele din urmă. Rituri şi sacrificii. prin botezul său de pocăinţă. 713 Ap 22. 707 Cf. 17). în inima păgânilor. 1. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. şi. Fapte 1. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. 13. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. 17-29. Lc 7. 76). Lc 16. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole.

21. 6-7. binevoind să se nască dintr-o Fecioară. 714 715 .525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3. „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. Lc 2. 721 Cf. 716 Condacul lui Roman Melodul. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. Gal 4. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. Îngerii şi păstorii îl preamăresc. iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. 12). într-o familie săracă714. 719 LH. 12. ba. de Virgine nasci dignatus est. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. 3-4. largitus est nobis suam deitatem ─ „O. 4. Lc 2. 13). la care va participa în tot timpul vieţii. în a opta zi după naşterea sa720. Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului. ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. 8-20. 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel. să te faci mic. Mt 23. 11-13). în poporul Legământului. Cf. 19). fără lucrare omenească făcându-se om. Fiul lui Dumnezeu şi Cf. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. pentru aceasta. trebuie să te smereşti718. este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. 718 Cf. 720 Cf. animatum corpus sumens. admirabile commercium! Creator generis humani. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. 717 Cf. Mt 18. „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. 7). Lc 2. et procedens homo sine semine.

care este proorocită Mariei. În aceşti „magi”. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. desăvârşită şi unică. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor”727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. pe Acela care va fi împăratul neamurilor724.Mântuitorul lumii. LH. Ap 22. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. 20. 734 Cf. dar şi „semn de împotrivire”. Mt 2. Mt 2. vesteşte cealaltă jertfă. 22-39. Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. 723 . 4-6. Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. 730 Cf. Mt 2. In 15. Leon cel Mare. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. 733 Cf. Num 24. Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. Sabia durerii. ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. 15. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. In 4. În Simeon şi Ana. 1. 22. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726. 729 Cf. Serm. la lumina mesianică a stelei lui David723. 12-13. 724 Cf. 17-19. 727 Sf. 2) arată că ei îl caută în Israel. 728 LR. Osea 11. care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. 731 Cf. 23. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. 1). 725 Cf. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. 13-18. Ex 13. 732 Cf. 11). Num 24. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică. 16. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). Cf. 17. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. a Crucii. Lc 2. 726 Cf. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale.

.. comuniunea ei de iubire. 533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune. Nazaret. această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (. III. (. .. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735. O. Lc 2. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă. 1964 la Nazaret. caracterul ei sacru şi inviolabil. 19. frumuseţea ei austeră şi simplă.. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc. a trudei omeneşti! (. Gal 4.) O lecţie de muncă. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea.) Şi. pe fratele lor dumnezeiesc737. (. 737 Paul al VI-lea. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. 4. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736. Rom 5. viaţă în sânul comunităţii. viaţă de muncă manuală. o lecţie de tăcere. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”. mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea. Cf. cămin al „Fiului Lemnarului”. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia. 42) Ascultarea lui Cristos. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf. Cuvântarea din 5 ian. aspră.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă.. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii. 51-52). 738 Cf.) Mai întâi..” (Lc 22. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2. în cotidianul vieţii sale ascunse.. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model.. O.. dar l-au primit în credinţă. dar mântuitoare. 41-52. în sfârşit.. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt.) O lecţie de viaţă de familie.

22. Lc 12. Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. 749 Sf. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. 15). O mulţime de păcătoşi. Mt 21. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746. 39. Duhul. ca să fim preamăriţi întru El749. Atunci. 7. 38. Is 11. Grigore de Nazianz. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. 742 Cf. 10-14. . Is 42. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. 743 Cf. Mt 26. din partea sa. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. 747 Cf. 12. 40. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. ca să fim înălţaţi cu El. Lc 3. 13-17). 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745. „Atunci se arată Isus”. vameşi şi ostaşi741. Cf. de acum. 1. 744 Cf. 32. 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. după cufundarea în apă. 50. Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că. Fapte 1. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Vine. farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. care ridică păcatul lumii” (In 1. 748 Cf. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. Is 53. Mc 10. Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3. 745 Cf. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. 22. Lc 3. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. 746 Cf. 741 Cf. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. Botezătorul şovăie. să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. Isus insistă: şi primeşte Botezul. care. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. Or. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. să urcăm împreună cu El. 536 Botezul lui Isus este. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. îşi anticipează moartea şi învierea. 32-33)748. Mt 3. prin Botez.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. preludiu al noii creaţii. întru Fiul. 537 Prin Botez. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. să coborâm cu El. 3). pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. 2. 23. 9.

752 Cf. Mc 1.Tatălui. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor. iar diavolul se îndepărtează de El. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. 15). trăieşte printre fiarele sălbatice. . spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. iar îngerii îi slujesc751. Isus respinge aceste atacuri. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. Mat. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. Prin aceasta. Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. 2. Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. Or. devenim fii ai lui Dumnezeu750. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. De aceea. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. 750 751 Sf. „Spre a împlini voinţa Tatălui. La încheierea acestui timp. 13). Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu. 27). 15). 21-23. căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. 753 Cf. 754 LG 3. Satana îl ispiteşte de trei ori. Ps 95. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. 12-13. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Cf. 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. Mt 16. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. 10. afară de păcat” (Evr 4. În fiecare an. Ilarie. Isus este noul Adam. Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce.

căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. 18. 28. De la iesle şi până la Cruce. care arată Împărăţia lui Dumnezeu. 11. 764 Cf. prin puterea proprie. El îi numeşte fericiţi. 28. 6-7. LG 3. în primul rând. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. 19. 759 Cf. Pentru a ajunge la ea. Mt 11. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. „Iar Eu. 18) 761. când voi fi ridicat de la pământ. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr. Cf. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. Mai mult. 760 LG 5. 31-46. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. 765 Cf. în Împărăţie. Mt 8. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. 58. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. Mt 10. îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12. prin trimiterea ucenicilor. 7. 545 Isus îi cheamă la masă. 19. Mc 23. 758 Cf. 763 Cf. LG 5. 5-7. In 4. apoi sămânţa. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi762. prin „semnele” sale. 3).voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. Isus Cristos. 32). mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. 26. fiilor lui Israel758. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea763. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. 22. El va realiza venirea Împărăţiei. Vestită. 757 Cf. 762 Cf. adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. Lc 9. . Această adunare este Biserica. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. 766 Cf. setea764 şi lipsurile765. Mt 25. 25. Mt 21. 761 Cf. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici.

778 Cf. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun?773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. Lc 15. 770 Cf. Mc 4. 773 Cf. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. 28-32. Lc 7. trebuie să dai tot 771. 7). 25. Mt 13. 774 Cf. 33-34. 14-30. 11-32. etc. oare. Ele cheamă la credinţă în El778. 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. 772 Cf. 28). Cf. Trebuie să intri în Împărăţie. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770. 779 Mc 5. Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. 10. In 10. 44-45. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. adică să devii ucenic al lui Cristos. cuvintele nu sunt de ajuns. 1 Tim 1. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. Mt 22. 25-34. 775 Cf. Cu toate 767 768 Cf. 769 Cf. . In 5. care arată că Împărăţia este prezentă în El. 22). Mt 13. Mt 13. dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. 31-38. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. Mt 25. 17)767. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. 18-23. 10. Prin ele. 777 Cf. Celor care i se adresează cu credinţă. El îi cheamă la convertire. Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. 771 Cf. 38. 52. 3-9. 15. 11). In 10. 36. totul rămâne enigmatic775. le dăruieşte ceea ce-i cer779. 10-15. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. 1-14.drepţi. 6). Mt 21. Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. trebuie fapte772. 780 Cf. 11). pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. 776 Cf. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26.

înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. de boală şi de moarte784. 29-30). In 6. 26. Lc 19. 783 Cf. 789 Imnul Vexilla Regis. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. 31). 1 Cor 15. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. 36. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. 47-48. In 8. Mc 3. Lc 12. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. 8. care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. Mt 12. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea. 28). Isus i-a încredinţat o misiune unică. Mc 3. 13-14. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. de foame782. 22). Mc 3. 5. 787 Cf. Isus a săvârşit semne mesianice. Isus este respins de unii781. 26-39. . aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine. 9. 5. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. Isus a ales doisprezece bărbaţi. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos. Lc 8. 785 Cf. 2). totuşi. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. 784 Cf.minunile sale atât de evidente. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. 34. 552 În colegiul celor Doisprezece. căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. Cf. 2. 790 Cf. Mt 11. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. de nedreptate783. ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. Fiul Dumnezeului celui Viu”. 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. 788 Cf. aceea a păcatului786. In 18. 34-36. 791 Cf. 16. Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. Simon Petru ocupă primul loc791. Lc 24. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. 5-15. 786 Cf. In 11. 13-19.

pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. 27.. pentru credinţa mărturisită de el. confirmând astfel mărturisirea lui Petru. 555 Timp de o clipă. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru. Isus. iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg795. Mt 17. Fiul Dumnezeului celui Viu. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16. Mt 18. 26). 19). Petru. care este Biserica. 798 Cf. va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. Cristos. trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte.) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. Isus îşi arată gloria divină. (. 1-8 par. 797 Cf. 795 Cf. Is 42. 16-18. singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. „vorbindu-i despre plecarea sa. 4). în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. Mt 16. 18. 23. Moise şi Ilie se arată. Lc 24. pe un munte înalt. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos. . Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele. Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. Mt 17. pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24. Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. Petru refuză această înştiinţare794. „Bunul Păstor” (In 10. Cf. Iacob şi Ioan. 31). 21). 11). 796 Cf. 15-17). 1. 794 Cf.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16. 35). pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. 32. 45.. 18). Lc 9. 2 Pt 1. El arată şi că.. Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere. îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. Lc 22. 22-23. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792.

10. Viaţa coboară ca să fie ucisă. 803 Sf. Filius in homine. 33). participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. Lc 9. În trei rânduri. „care va transfigura trupul smereniei noastre. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim806. Mt 23. 21). Pâinea. 45. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. Toma Aq. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. Prin Botezul lui Isus. 9. Încă de acum. 805 Cf. Augustin. 2. th. Serm. 78. 31-32. . ad. El îşi vestise Patima şi Învierea805. 3. Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. In 31. în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. Prin această hotărâre. Sf. 3. 801 Sf. Izvorul coboară ca să înseteze. 45. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. 4. 804 Cf. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale. Cu toate 799 800 Cf. 37a. 802 Cf. 51)804. 31-33. S. 806 Cf. Cristoase Dumnezeule. pe cât puteau cuprinde. 4. 33. ca să fii dispreţuit. ad 2. th. S. Calea coboară ca să trudească pe cale. atunci când te vor vedea răstignit. 6. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie.. Fiul în om. 1. Mc 8. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. au văzut mărirea ta: ca. ca să slujeşti pe pământ. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. Îndreptându-se spre Ierusalim.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Toma Aq. şi ucenicii tăi.. Liturgia bizantină. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. 32-34. ca să sufere de foame. Condacul Schimbării la Faţă. răstignit pe pământ.

este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. în Duminica Floriilor. 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. Strigătul lor . minunile şi gesturile sale. nici prin viclenie. 14. 812 CT 9. tatăl său” (Lc 1. 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. 2. Mt 21. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19. iubirea sa pentru om. nici prin violenţă. 3. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. în acea zi. Este aclamat ca fiul lui David. Prin celebrarea ei. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale.„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. 560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. Cf. 810 Cf. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. 15-16. Când Ierusalimul se iveşte în zare. Ps 8. aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. prefigurarea Bisericii sale.acestea. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O. 809 Cf. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. 32)808. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. „Dă mântuire”). 37. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807. rugăciunea. 38. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. 811 Cf. 37b). supuşii Împărăţiei sale. până ce Cristos va lua 807 808 Cf. 1-11. Lc 19. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. 15. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. Mt 21. In 18. . 26) . De aceea. Căci „Regele măririi” (Ps 24. In 6. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David.

Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. LG 7. Cristos.chip în ei813. morţi şi înviaţi împreună cu El. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret. 51. Evr 12. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. pe pământ. pe care Regele-Mesia. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. Leon cel Mare. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. . Serm. 816 Cf. suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. Capul Bisericii. 3. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. 19. 563 Păstor sau Mag. 817 Cf. până când vom domni împreună cu El”814. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl. 3. 27)816. 813 814 Cf. 569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. „De aceea. la Botezul său. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. Gal 4. Sf. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice. 815 LG 5. îmbrăcăm chipul lui.

44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte. 821 Cf. Biserica trebuie s-o vestească lumii. urmându-i pe ei.s-a răstignit. Mc 3. Mc 7. care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. Mc 2. s-au înţeles ca să-l piardă 819. 818 819 . 19). împreună cu unii preoţi şi cărturari. istorică. PARAGRAFUL 1. Cf. 823 Cf. Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice. 1-6. 31). din faptul că El a fost „respins de bătrâni. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni820. 26-27. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării. 820 Cf. Mc 2. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. pe care apostolii şi. vindecări în ziua sabatului822. să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). 6. 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. 822 Cf. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. 824 Cf. 14-23. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. Mt 12. 7. iertarea păcatelor821. 14-17. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. DV 19. 24. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. Mc 3.

la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om. Cf. 33. 18. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. formele de pietate (pomană. 22.de diavol825. In 1. 830 Cf. 2. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. Lc 7. Mt 6. In 8. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. 576 În ochii multora din Israel. In 8. 12. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. 5. 34. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. 7. Mc 2. 19. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. 2-18. 831 Cf. 10. 18. 48-49. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. 48. 31. 23-34. In 7. ─ credinţa în Dumnezeul unic. 38. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte. I. In 5. In 7. 20. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. 1. 14. 832 Cf. 52. Mt 22. până ce nu se 825 826 Cf. post şi rugăciune)834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. 18. 829 Cf. ca pe cărturarul din Mc 12. Lc 13. 10. 28-34. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte831. 10. Isus îi laudă pe unii dintre ei. 12. 9. 835 Cf. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. 7. 59. 39. 20. ci să împlinesc. pentru farisei. 19. Lc 20. . 13. 31. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. Mc 3. 22. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul. în interpretarea tradiţiei orale. 10. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. 828 Cf. 7. 834 Cf. Cu siguranţă. 827 Cf. 833 Cf. Mc 12. 19. 36.

după propria lor mărturisire. 12. 840 Cf. Acest zel. În Isus. 837 . In 11. 838 Cf. 34-36. 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. Mt 15. 10)838. Cf. 2. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. Mesia lui Israel. Gal 4. In 7. 5. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. 10. iar nu cum 836 Cf. 841 Cf. 9. 842 Cf. 6-9. Într-adevăr. Rom 10. 39-54. 3. 23-27. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. 844 Cf. care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. 5. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Lc 11. 578 Isus. 3. 10. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. 15. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii844. 2. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. 15. 17-19). In 8. Mt 22. care. 15). s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. 28. Legea constituie un întreg şi. 22-23. a devenit „legământul poporului” (Is 42. 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843. Fapte 13. 10). 11. 46. iar cel ce va face şi va învăţa. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. Evr 9. 3-7. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu. 6). dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. 33) Slujitorului. 23-24. ci şi în spiritul ei. 843 Cf. 3). Evreii. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. 839 Cf. 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. dar va greşi într-o singură poruncă. Mc 2. după propriile sale cuvinte. „cine va păzi toată Legea. In 7. la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. Lc 6. Mt 12. în acelaşi timp. De aceea. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. 19.vor face toate. Is 53. acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. Gal 3. Dar. 38-41. 4.

22-24. 22-23. 28-29). 24. adesea cu argumente rabinice 848. ies cugetele cele rele” (Mc 7. 25-27. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. Acesta nu strică Legea. în timpul vieţii sale ascunse853. In 2. 13-14. 9. Lc 13. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. II. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu849 sau a aproapelui850. 5. Mc 2. 14. 41. 1. 10. Num 28. 849 Cf. 25. 18-21). 848 Cf. 46-49. Lc 2. 850 Cf. In 5. 582 Mergând mai departe. însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854. dezvăluind sensul ei „pedagogic”846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. Aici a urcat El în fiecare an. 14. 13).. 37. 14. 22-39. 851 Cf. (. 1.. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor. Mt 5. o casă de rugăciune. 10. dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. Cf. In 7. 12. 1.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. declara astfel pure toate alimentele. 8) ale fariseilor. „Ceea ce iese din om. 37-38. 15-16. 854 Cf. în special. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. 33-34). Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. La vârsta de doisprezece ani. Isus şi Templul 583 Isus. Acest lucru este valabil. ci o împlineşte. Mt 12. 847 Cf. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. 5. 10. Căci dinăuntru. . El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. din inima omului. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. 3-4. Lc 2. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845. Lc 2. 852 Cf.) Eu însă vă spun” (Mt 5. 853 Cf. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. 36. aceea îl spurcă. deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847. 2. cel puţin de Paşte. 8. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. 7. Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. asemenea profeţilor dinaintea lui. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. Gal 3. cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte.

etc. In 4. 20. In 2. 3. pentru acestea. 863 Cf. prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. Lc 17. nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4. Mt 17. Ap 21. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. 21. Mai mult. 34. 57-58. Cf. 585 În preajma pătimirii sale. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. 23-24. 24-27. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863. III. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. 20. 23. 22. In 4. Mt 24. După Învierea lui. Mc 14. 5. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. 4. 861 Cf. 21. El s-a identificat cu Templul. 16-17). 10)” (In 2. 1-2. 868 Cf. 21.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. 39-40. 22. Mt 24. In 18. Evr 9. 859 Cf. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. 858 Cf. 51. 866 Cf. Mt 16. Lc 2. Fapte 2. 867 Cf. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf. 14. In 2. 46. 18. 862 Cf. Mt 21. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. 1. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. 864 Cf. care va începe chiar cu Paştele său858. 860 Cf. Mt 27. . De aceea. 865 Cf. Mt 27. 11. 3. 6. Mt 12. 13. 857 Cf. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. Lc 13. 18-22. 35. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare864. Mt 8. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. 21)867.

6). 875 Cf. 872 Cf. 30. Lc 15. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874. îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. 876 Cf. păcatul fiind univer-sal873. îi accepta la ospăţul mesianic877. tot aşa. mai ales iertând păcatele. 17-18. In 9. 879 Cf. 32). 49. 22. 36. Nu vor spune pe bună dreptate. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12.. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10. In 8. când afirmă: „Înainte să fie Abraham. 36-38. 23-32. . Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18. 37. 33. pe care El le împlineşte881. 6. Lc 20. 26. 591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. om fiind. El a mers mult mai departe. 9.. Os 6.excelenţă869. 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia875. 873 Cf. Mc 12. Cf. O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf.) mai mult decât Solomon” (Mt 12. Lc 15. In 5. 9)872. Ps 118. când spune că El este „mai mult decât Iona. 7) Iertând păcatele. 36. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. (. se face egalul lui Dumnezeu878. 871 Cf. Lc 7. 10. 41-42). 11. 40-41. 30). „mai mult decât Templul” (Mt 12. mâncând împreună cu păcătoşii876. In 7. In 6. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. fariseii871. 30). 14. proclamând în faţa fariseilor că. 18. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. 37. Mt 9. şi. 882 Cf. 33-36. 44. 34. 877 Cf. 6. 878 Cf. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. 1. 874 Cf. Lc 5. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. căci. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. In 10. 1-2. 13. In 17. Isus ori huleşte. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. 58). 881 Cf. Eu sunt” (In 8. 880 Cf.

Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. Cf. 887 Cf. care. Templul prefigurează misterul său. PARAGRAFUL 2. 6. în care Trupul său va fi Templul definitiv. 5. de exemplu. Isus a murit răstignit I. Procesul lui Isus 883 Cf. 64-66. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. Rom 11. 886 Cf. o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. 594 Isus a săvârşit fapte. l-au judecat ca blasfemiator. 34. 1. 16-18. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor884. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. 888 Cf. Mt 26. In 5. ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă888 şi răscumpără încălcarea ei889. Is 53. Lc 23. 15. Mt 5. In 1. Fapte 3. 885 Cf. 14. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. Unii iudei. 889 Cf. iertarea păcatelor. 20). 17-19. 25) „necredinţei” (Rom 11. Evr 9. 884 . 33). Mt 5. 891 Cf. In 8. Dacă îi vesteşte distrugerea. 33. 46. 17-18. Mc 3. 890 Cf. ca.

Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. care erau în secret ucenici ai lui Isus893. 16. 894 Cf. 66) pentru blasfemie. proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. marele preot Caiafa le propune. In 19. 10. încât. 13-14. 38-39. 2. 27-28. 19. In 18. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui894. 5). 23. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma896. 50. Mc 15. 39. îl predă pe Isus romanilor. In 9. 48). 902 Cf. exprimată în relatările evanghelice. 20). Isus însuşi. 22. 896 Cf. 4. Lc 23. 30. 11. Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. 3. 5. 12. 10. 901 Cf. Fapte 2. chiar în ajunul Pătimirii. 10. In 19. In 9. 49-50). 15. 1 Tes 2. 10. 897 Cf. In 9. 16-17. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21. 898 Cf. 7. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. . 895 Cf. 14-15. După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. Sinedriul. 13. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda. 42). 899 Cf. 34. Sinedriul. Cf. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. Lc 23. 17) 892 893 Cf. 900 Cf. 52. 19-21. pe urmele lui. iertând pe Cruce902. acuzându-l de revoltă politică898. 19). Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. 21. dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. 36. şi. 31. în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii901. întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. deşi într-un mod imperfect (In 12. Acest lucru nu este nicidecum de mirare. In 7. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. decât să piară tot neamul” (In 11.

după mărturia Apostolului. 5. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei. nici ca blestemaţi. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. .) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. într-un fel. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. Noi. 5. 11. Mt 25. 8). nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. 906 Cf. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. mărturisim că îl cunoaştem. 5. desfătându-te în vicii şi păcate908. nu ei l-au răstignit. Francisc din Assisi. Căci ei. într-un fel. 6). 908 Sf. 903 904 Cf. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27. 3.. Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci. Iar când îl renegăm prin faptele noastre. 4-5. Fapte 9. 45. ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904. 18. ridicăm. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. 3. 6.. NA 4.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. fără deosebire. crima noastră este mai mare decât a evreilor. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. Şi trebuie să recunoaştem că. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă. Cu atât mai puţin. (. 905 CR 1. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906. 11. dimpotrivă. atât cât ţine de ei. Evr 12. 28. nici evreilor de azi. Şi nu diavolii. care reprezintă o formulă de ratificare903. Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. 25). Admon. Fapte 5. responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor. în acest caz. cf. 907 CR 1.

54. cu adevărat. 11-12. Ps 2. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. Lc 24.. Fapte 3. în cetatea aceasta. 7. 52. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre. Cf. 28. 17-18. 917 Cf. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. 22-23. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă915. Is 53. 29. 916 Cf. 14. Mt 20.II. cf. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. Is 53. In 18. pe care tu l-ai uns. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. 915 Cf. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. şi Fapte 3. 914 Ibid. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului913. sau adunat laolaltă. şi Irod. 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. 1-2. 19. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. Sfântul Paul declară. 36. Fapte 3. 34-36. după Scripturi”914. 13. După Învierea sa. In 8. 7-8 şi Fapte 8. 913 Cf. 3). Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. Isus. într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. „A murit pentru păcatele noastre. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. 18. 27-28). 23). 600 Pentru Dumnezeu. 25-27. 32-35. 11. 912 Cf. Mt 26. 26. 911 Cf. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală. .

în vremurile din urmă. 8). 21). Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare. 46. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. 921 Cf.şi apoi apostolilor înşişi918. cu sângele cel scump al lui Cristos. moştenit de la părinţi. 10)924. 603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922. Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. Lc 24. Dumnezeul meu. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. Păcatele oamenilor. Rom 8. pe când noi eram încă păcătoşi. Ps 22. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. 32). sunt sancţionate prin moarte919. 18-20). iar apoi arătat. 12. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii. pentru voi” (1 Pentru 1. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. 4. Cf. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. 922 Cf. ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. . Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. 29. 19. 34. 920 Cf. ca urmare a păcatului strămoşesc. 3. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. 56. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. In 8. păcătoşii. Fil 2. 10). 1 Cor 15. care n-a cunoscut păcatul. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului. 7. In 8. condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului921. 924 Cf. „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert. Rom 5. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 923 Cf. pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. 44-45. ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf.

urmându-i pe apostoli926. Rom 5. înainte de „a se fi săvârşit” (In 19.. Din prima clipă a Întrupării sale. „Nu există. 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. 30). El spune: „Mi-e sete” (In 19. 15. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. 28). „Nu voi bea. 14). 928 Cf. . 21. o dată pentru totdeauna” (Evr 10. Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu. învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927. aşa fac” (In 14. 21-23. care l-a trimis” (In 6. Biserica. căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. Quiercy (în 853): DS 624. ci voia Tatălui său. care se dăruieşte pentru a o mântui925. 925 926 Cf. Lc 12. 38).. 31). oare. 50. 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928. 14-15. vin (. Lc 3. 5-10). III. 28). Dumnezeule». 34). 18-19. izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. Mt 3. Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu. 927 Cc. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4.) să fac voia ta. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1. Mt 16. 15. 1 In 2. „zice intrând în lume: «Iată. 17). Cf. 2. 11). fără excepţie. 2 Cor 5. 22. pe Cruce. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. 929 Cf. 27).dintr-aceştia mici” (Mt 18. Şi iarăşi. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20.

se lasă dus la moarte (Is 53. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. Lc 22. 20. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. 15. 45). 28). . Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. pe când era încă în libertate. 53. 19. 13). 12. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. 933 Cf. 5. Is 53. 936 Cf. Prin aceasta. 7)931 şi poartă păcatul celor mulţi932. în suferinţă şi în moarte. 17-18. 1764. 930 931 Cf. 935 Cf. 19. 4. 36. 25) jertfei sale. Evr 2. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. 1 Cor 5. În ajunul pătimirii sale. şi mielul pascal. 932 Cf. 18). Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. El arată astfel că Isus este. al Legământului. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. fără glas. Tridentin: DS 1752. De aici. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze938. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13. In 19. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. Cf. ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. Astfel. 7-9. 36. 19)939. în acelaşi timp. 938 Cf. 4-6. care vrea mântuirea oamenilor934. Mt 26. La Cina cea de taină. 937 Cf. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. 7. 1 Cor 5. In 18. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 23). „Acesta este Sângele meu. In 1. 934 Cf.29)930. Mt 26. în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa. Cc. 1). Eu mă consacru pe mine însumi. Ier 11. 939 Cf. 7. Într-adevăr. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. 10. 3-14)933. 19). Slujitorul care suferă şi care. care se dă pentru voi” (Lc 22. căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are.

Ex 24. 29) 947. Este. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. 1 Cor 5.” (Mt 26. 950 Cf. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om.. 951 Cf. mai presus de toate. 1 Cor 11.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. aceasta. Lev 16. Lc 22. este destinată vieţii veşnice: în plus. 15. In 8. In 1. 7-8). Mt 26. 949 Cf. făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. 942 Cf. 8. este cu desăvârşire lipsită de păcat942. 946 Cf. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 42. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. 12. 10. 24). Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941. . de este cu putinţă. Mt 26. 28)950. care.. 7. pe lemn” (1 Pt 2. 1 In 4. Cor 4. un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. 20. a „Celui viu” (Ap 1. 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. Isus se roagă: „Tată. 15-16. 26. 945 Cf. 944 Cf. precum şi Jertfa Noului Legământ948. înainte de toate. cf. dar. Evr 10. în 940 941 Cf. în trupul său. 8. care este cauza morţii943. 952 Cf. Evr 5. 943 Cf. 948 Cf. 42. spre deosebire de a noastră. 34-36. El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. Cf. 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951. 1 Pt 1. 10. 25. Rom 5. 5. 19. Într-adevăr. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui945. ca şi a noastră. 4. treacă de la mine paharul acesta. 15). 947 Cf. 18)944. care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949.

In 15. oricât de sfânt. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. 17-18. 5). subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale957. 20. unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. 953 954 Cf. Ef 5. prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. care întrece şi. 14. El ne-a meritat îndreptăţirea”. face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. de ispăşire şi de îndestulare. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13. 25. Nici un om. îmbrăţişează toate persoanele umane. tot aşa. 14). şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. Cc. învaţă Conciliul Tridentin958. Biserica venerează Crucea. spes unica! ─ „Cruce. „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. 13. Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956. Prin ascultarea sa până la moarte. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. Cf. 19). 2. „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. dacă unul a murit pentru toţi. 956 Cf. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. 957 Cf. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. Evr 9.mod liber şi din iubire953. Pe Cruce. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. Dar. 959 Imnul Vexilla Regis. 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. Tridentin: DS 1529. . cântând: O crux. 10-12). „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. în acelaşi timp. In 10. 958 DS 1529. Gal 2. 9). ave. 955 Cf.

„Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. să fie asociaţi Misterului pascal”961. El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. 8). care se dă pentru voi” (Lc 22. 3). pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. după Scripturi” (1 Cor 15. 962 Cf. luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. 11)966. Rom 5. moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. 24). 966 Cf. 19. Mc 10. 18-19. asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. 5. El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 2. 963 Cf. 19). In 21. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. nu există altă scară care duce la cer964. PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 28). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. lăsându-ne pildă. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. 35. GS 22.într-un fel. Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. GS 22. 965 Cf. El însuşi cu orice om”960. 620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. 21). 964 Sfânta Roza din Lima. 39. 24. căci „El a pătimit pentru noi. El „oferă tuturor posibilitatea ca. Vita. Lc 2. 10. Is 53. 18). 960 961 . 1). Col 1. Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. 19). 10).

18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. Or. 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. 967 968 Cf. In 19. 30. după rânduiala firii. 42. 969 Cf. 16. căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. . În planul său de mântuire. In 19. adică să cunoască starea de moarte. 18-20. iată. pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. Cf. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. ci şi „să guste moartea”. 970 Cf. ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. Evr 4. sunt viu. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. 9). în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. 5-6). catech. ce instaurează pacea în Univers970. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane. 15). care a fost dat morţii (Fapte 3. în vecii vecilor” (Ap 1. starea de despărţire între suflet şi trup. în care Cristos aşezat în mormânt967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. Col 1.PARAGRAFUL 3. pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă. 3). 4-9.

” 628 Botezul. S.şi în moarte. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. 4. în moarte. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13. căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. 4)977. prin slava Tatălui. 46) 975 este dovada acestui lucru. 2. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. 975 Cf. care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om978. precum a fost înviat Cristos din morţi. 37). Ps 16. 1. „Înmormântaţi împreună cu Cristos. De aceea.. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”973. Iona 2. 9-10. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. In 11. nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2.. despărţite totuşi prin moarte. 9. F. Os 6. Lc 24. 3. th.o. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. . 40. 977 Cf. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad. 978 Cf. Toma Aq. 12. Evr 2. deşi despărţite unul de celălalt. din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului. 3. întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. 51. 26. Mt 12. cât şi trupul. Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul. Ef 5.. pentru ca. 39. prin botez. Dar. 3. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. 976 Cf. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. 27. Col 2. Sf. 26-27)974. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 974 Cf.

Cf. El a locuit în lăcaşul morţilor980. 9-10). Evr 13. şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Rom 8. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. care. 11. după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3. LR. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos. Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. înălţându-se din adâncul mormântului. 20. Vigilia Pascală 18: Exsultet. Cor 15. 981 Cf. 15. înainte de Înviere. Cel ce s-a coborât. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. 18-19. 20).ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad. 1 Pt 3. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. Fiul tău. PARAGRAFUL 1. 979 980 . presupun că. Amin979. Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor.

633 Scriptura numeşte iad. fază condensată în timp. 49. Mt 27. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987.” (1 Pt 4. Ap 1. De acum înainte. 989 Cf. 17-32. 6) Coborârea în iad este împlinirea. 990 Cf. DS 1011. .. 24. Ez 32. Ps 89. 6. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2. „Tocmai pe aceste suflete sfinte. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. 15). 18. 988 Cf. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă.. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. Cc. Fapte 2. (.) El îl va căuta pe Adam. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. 11-13. 88. Cf.. Întradevăr. să învie” (In 5. 10). pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. 7. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. 985 Cf. ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor. pentru că Regele doarme. 25). 40. căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. Rom 10. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985. „Începătorul vieţii” (Fapte 3. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. 52-53. Ef 4. 9. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1. până la desăvârşire. şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort. 1 Sam 28. Fil 2. adică pe diavol. Mt 12. auzindu-l. 14-15). a vestirii evanghelice a mântuirii. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ. Toledo IV (în 625): DS 485. O mare linişte. o mare linişte şi o mare singurătate. 6. aceasta este. 987 Cf. 1077. 10. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu983. după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. Ps 6. cel 982 983 Cf. Ef 4. în aşteptarea Răscumpărătorului. Cc.. Isus. condiţia tuturor celor care au murit. 986 CR 1. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit. 22-26. Lc 16. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. răi sau drepţi984. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii. 19. 9. 984 Cf. Roma (în 745): DS 587. 3.

14). prizonieră şi ea. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. (. . El. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos.) „Eu sunt Dumnezeul tău. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. Scoală-te tu. care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Troparul de Paşti.dintâi Părinte al nostru. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. şi pentru tine am devenit Fiul tău. Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. înlănţuit în iad. stabilit de documentele Noului Testament. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. căci nu te-am creat ca să stai aici. predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. oaia cea rătăcită. 32-33).. înainte de toate. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. Liturgia bizantină. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991. I. transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. PARAGRAFUL 2.. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină. 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. prin moartea sa pentru noi. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră. care dormeai. copiii lor. El a învins moartea şi pe diavol.

1 Cor 15. „a văzut şi a crezut” (In 20. şi că s-a arătat lui Chefa. după Scripturi. 42. 998 Cf. 11-18. la o viaţă pământească. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. 22-23. 3-18. 996 Cf. 5-6). 1002 Cf. În cadrul evenimentelor Paştelui. Cf. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. In 20. 1. 997 Cf. Lc 24. 995 Cf. Mt 28. In 11. 11-15. care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. pur şi simplu. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. apoi al lui Petru996. Mc 16. Fapte 9. ci a înviat” (Lc 24. Isus li se arată după aceea. aşa cum se întâmplase cu Lazăr998. Mt 28. mormântul gol este primul element întâlnit. Aceasta presupune că el a constatat. Lor. . „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. Lc 24. 44. 5. In 20. întâi lui Petru. că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. Lc 22.murit pentru păcatele noastre. 31-32. 9-10). Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. Acesta nu este o dovadă directă în sine. 2) afirmă că. 1. 999 Cf. 6). au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. pe urmă celor Doisprezece1002. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. 9-10. pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. 8). 5-7. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. 1000 Cf. Cu toate acestea. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. Lc 24. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. după Scripturi. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. 12. 13. In 19. Lc 24. Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. 1001 Cf. In 20. intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. după starea în care se afla mormântul gol997. 1003 Cf. 3-4). 3. 31.

În calitate de martori ai Celui înviat. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. Lc 22. Dimpotrivă. 1011 Cf. cunoscuţi de creştini şi. 1009 Cf. 11)1008. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti. 19. căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. 38. dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. 1006 Cf. 17) şi înspăimântaţi 1007. Petru şi cei Doisprezece. 11. Mc 16. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. Cf. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. 14). 22. 17). „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28.24. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Din această cauză. încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. 1010 Cf. 13. de bucurie. . In 20. 1007 Cf. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. ucenicii încă se mai îndoiesc1009. ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. în primul rând. 4-8. 39. 24-27. In 20. cei mai mulţi. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. Lc 24. De aceea. relatată de Matei. trăind încă printre ei. 1008 Cf. 41). într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010. 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. 1 Cor 15. 643 În faţa acestor mărturii. credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. Fapte 1. Lc 24. vestite de Acesta dinainte1006. „Fiindcă ei. Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. 31-32.

nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. trecerea la o altă viaţă. aveau să moară iarăşi. 14. 1016 Cf. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair. De aceea. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii1015. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. Lc 24. 19. Lc 24. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. 39. 40. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar1018 sau „în alt chip” (Mc 16. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. 41-43. mai ales. 14. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. 17. În trupul său înviat. 16-17. 35-50. 1014 Cf. 1019 Cf. 27. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. 21. dar persoanele în cauză se întorceau. 7. 4. prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. Lc 24. 39. 20. In 20. Într-adevăr. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. 16. 15. In 21. In 20. 1018 Cf. în centrul misterului credinţei. 36. la o viaţă pământească „obişnuită”. 30. In 20. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. 26. Aceste fapte erau evenimente miraculoase. Lc 24. Totuşi. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. Prin aceasta. 9. 9. 12) decât cel ştiut de ucenici. 13-15. Isus cel înviat 1012 1013 Cf. In 20. In 20. 4. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. In 20. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. 21. Lc 24. prin puterea lui Isus. La un moment dat. 27. Trupul lui Isus este plin. 1 Cor 15. unde şi când vrea 1016. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă. . de puterea Duhului Sfânt.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. 14-15. 1020 Cf. la Înviere. dar. a tânărului din Naim. 1017 Cf. 1015 Cf. a lui Lazăr. Cf. Mt 28. Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da.

22. Ef 1. pe care o promisese. III. Cristos a dat dovada definitivă. În altă parte. îşi găsesc justificarea de vreme ce.) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. 9. după Duhul sfinţeniei. 10. Învierea constituie. Rom 6. înainte de toate. să moară. 14). 24.. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos. zadarnică este propovăduirea noastră.) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10. 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. 9-31.. iar Învierea . . Fapte 2. 17-18). 1023 Cf. 2 Cor 13. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. Toate adevărurile. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. 1024 Cf. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat.. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. Grigore de Nyssa. a autorităţii sale dumnezeieşti. 19-22. 1021 1022 Cf. Fil 3. In 14. „Noi credem (. 31). Res. 369. Evr 7. 539. 1025 Sf. 3-4). 4.prin unirea celor două părţi despărţite”1025. prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. Cf. ăi DS 325. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere. 649 Cât despre Fiul. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13.nu se arată lumii1021. II. acestea se unesc din nou. Fiul său. confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. În ea. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. 1. Astfel. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult.. cf. 10. 34. 359. 31. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. prin Învierea sa. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn. ci ucenicilor săi. 16. 14). cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. şi astfel. (. Mc 8. 4. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15.

25.) înviindu-l pe Isus. 32-33)1029. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu. Aceasta este. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. În El. Mt 28. Dumnezeu a împlinit-o cu noi. Lc 24. Mc 16. PE SCURT 1026 1027 Cf. In 20. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032. Col 3. 15).. Cristos ne izbăveşte de păcat. precum a fost înviat Cristos din morţi. „pentru ca. 1 Pt 1. 655 În sfârşit. Ps 2. (. 4-5. 4). 7. 1032 Cf. ne deschide accesul la o nouă viaţă. Ea împlineşte înfierea. Ef 2. tot astfel. 28). 1-3. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031. (. 44-48. 1031 Cf. mai întâi.. 20-22). 26-27. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui.652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti1027. 1028 Cf. Lc 24. 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. (. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. 1030 Cf. îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu1030. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului. 6.. 6-7. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri. pârga celor adormiţi. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. 10. Fraţi nu prin natură. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa. precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu. ci prin darul harului. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic.. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos.. creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 1029 Cf. Rom 4. toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15. 3. 7. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. În aşteptarea acestei împliniri. Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii. iar prin Învierea sa. precum toţi mor în Adam. . „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine. 17). 1 Cor 15.) Căci. care s-a revelat plenar în Învierea lui.. Cf.

. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf. este principiul propriei noastre învieri. Rom 6. 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. 18). Cf. ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. 658 Cristos. 11. încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat. 4. Rom 8.

34-35. In 20. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. 1037 Cf. Mc 16. Ex 13. 1. şi Lc 9. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. Cf. Fapte 10. 3. 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. 12. după ce a vorbit cu ei. 13)1044. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. 9. 19. In 20. făcând parte din Trupul lui. 19. decât Cel care s-a coborât din cer. Prefaţa Înălţării. 1045 LR. 28. Lăsată pe seama puterilor sale naturale. Este începutul acesteia. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. 33. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. Lc 24. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Evenimentul. care este în cer” (In 3. Ef 4. Fiul Omului. Mc 16. cf.659 „Domnul Isus. dându-ne astfel „încredere că şi noi. ăi Ps 110. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. Fapte 1. 8-10. 7. Capul şi Începutul”1045. 22. 1044 Cf. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. 1038 Cf. 41. 16. 1043 Cf. Gal 1. 14-15. 4. El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15. 1039 Cf. Lc 24. 1040 Cf. Fapte 2. 17). 32). Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. când mă voi înălţa de pe pământ. Lc 24. In 16. 1. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. În mod cu totul excepţional şi unic. 21. Isus Cf. cf. 15. 1042 Cf. 26. 662 „Iar Eu. la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. Fapte 1. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. 2). 51. 19). îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. 31. 1041 Cf. 56. 1035 1036 . în acelaşi timp istoric şi transcendent. 1 Cor 9. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale.

24). Ap 4. de unde va veni iarăşi1049. 14). 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia.. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. F. Fapte 1. împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea. pentru ca noi. neamurile şi limbile îi slujeau lui. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. mijloceşte necontenit pentru noi. 2. 1046 1047 . 11. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui.Cristos. apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. 663 De acum înainte. Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ. Din acest moment. PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. şi toate popoarele.. Cf. În cer. Stăpânirea lui este veşnică. 6-11. 666 Isus Cristos. mădularele Trupului său. 3. 1049 Cf. Col 3. În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9. intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. slava şi împărăţia. 667 Isus Cristos. Sfântul Ioan din Damasc. Capul Bisericii. stăpânire care nu va trece.) ci chiar în cer. „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. (. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El.o. 25). El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046. 1050 Cf. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. 4. iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7. 11). ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9.

1 Pt 4. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. 5. 1051 1052 . Înălţat la cer şi preamărit. 24. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. 1055 Cf. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”. Căci Biserica. El rămâne pe pământ în Biserica sa. Ef 4. împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea. o exercită asupra Bisericii1053. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. 9). 10). într-un anume sens. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. încă de pe pământ. care este Trupul său 1052. 20-22). Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei. 22. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”.. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. 1053 Cf. 18)1055. 670 De la Înălţare. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. în firea lui omenească. chiar dacă nedesăvârşită”1056. În El. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. 669 Ca Domn.ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2. 1 Cor 15. Ef 4. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. 10. ca să stăpânească şi peste cei morţi. Ef 1. Cf. căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1. 11-13. împlinirea transcendentă. 1056 LG 48. Cristos este şi Capul Bisericii. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. 27-28. este realmente anticipată pe pământ. 1054 LG 3. în virtutea Duhului Sfânt. şi peste cei vii” (Rom 14. 7. este încununată cu sfinţenie adevărată..

28. Mc 13. 1 Cor 15. 27)1059 prin venirea Regelui pe pământ. 1064 Cf. 1069 Cf. Mc 16. Din acest motiv. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel1065. creştinii se roagă. Ef 5. cum spune Domnul. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. 1 Tim 4. chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. care ţin de lumea aceasta. 33-37. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. 11-12. 17. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. 8. 2 Pt 3. . pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos1064 spunândui: „Vino. 17-18. Biserica peregrină. 1. 18. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. Mt 25. 1 Cor 11. 1067 Cf. timpul Duhului şi al mărturiei1067. Mt 25. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor.. aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. 4. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. Fapte 1. 1060 Cf. Cf. 16. precum au vestit profeţii1066. 2 Tes 2. 1061 Cf. 1-13. 22. în sacramentele şi în instituţiile ei. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. 1070 Cf. 1063 Cf. 17. Is 11. Până când toate vor fi supuse lui 1061. 1071 Cf. 1065 Cf. 1-9. 6-7. Mc 16. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060. Timpul de acum este. 1066 Cf. 1062 LG 48. 20. 26. 31. mai cu seamă în Euharistie1063. ordinea definitivă a dreptăţii. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii. Fapte 1. 1068 Cf.. 1 In 2. 1059 Cf. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7. . Ap 22. 1 Pt 4. 7. 3. a iubirii şi a păcii. Venirea în slavă a lui Cristos.

22. 24. 26. venirea lui Cristos în slavă este iminentă1072. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. 12. 1075 Cf. 44.673 De la Înălţare. 1078 Cf. 20) faţă de Isus. 31. Ap 22. cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. 1077 Cf. ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. atât ea. 2 Tes 2. Cristos Isus. 25)1077. 8. 2 In 7. 19-20. 1 In 2. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. Mc 13. 3-12. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. în orice moment al istoriei 1076. Mt 23. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. 4-12. 2 Tes 2. 20. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15. Lc 21. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă1074. . va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. 1 Tes 5. 39). 1079 Cf. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11. 2. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. 28). 1080 Cf. dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. 19-21). Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. 13). 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. 18. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. 1 Tes 5. Iar Sfântul Paul spune. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. Mt 24. chiar dacă este „oprită”. Mt 24. ca să vă fie şterse păcatele. 2-3. 32. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. 7)1073. 12. 1076 Cf. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. Rom 11. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. In 15. Lc 21. 25) în „necredinţă” (Rom 11. Cf. 1074 Cf. 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. ce va fi primirea lor la loc. Lc 18.

1096 Cf. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. II. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. 5. 1087 Cf. cu numele de milenarism 1081. 1091 Cf. 22)1095. 20-21. 1084 Cf. Ioel 3-4. chiar sub forma ei atenuată. 16. Mc 12. 42. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. Ap 13. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. Divini Redemptoris. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. „pervers în mod intrinsec”. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. 19. 7-12. Ap 19. 12. 12. Dan 7. în calitate de Răscumpărător al lumii. 22.Împărăţiei care va veni. DS 3839. 31. 1095 Cf. 17. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia1091 şi taina inimilor1092.1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. Mt 3. De aceea. 40). In 3. 17. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. Mt 25. 7-10. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. . Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. 1094 Cf. 1093 Cf. Enc. Pius XI. Ap 21. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. Mal 3. 41-42. 20-24. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. 12-13. 31. 27. 1 Cor 4. Mt 11. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. In 3. 2-4. 8. 7. Fiul nu a venit ca să judece. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. 1089 Cf. 1-5. 1-3. GS 20-21 1083 Cf. 1088 Cf. 1086 Cf. Rom 2. Al lui este. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. Or. 1085 Cf. 1090 Cf. 1092 Cf. Ap 20. Ap 20. 1-9. 2 Tim 4. Mt 5. Cf. 1. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087. 10. 38-40. Lc 12. Fapte 10. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. In 5. 2 Pt 3.

primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. 26-31. precum grâul şi neghina. la sfârşitul lumii. 10. 1 Cor 3. 681 În Ziua Judecăţii. respingând Duhul iubirii1100. Mt 12. Evr 6. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. 48. In 3. . 1100 Cf. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. 26. In 5. 32. 18. dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi. 4-6. care. PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. Cf. vor fi crescut împreună în decursul istoriei.El1097. 12. 1099 Cf. 12-15. 1097 1098 Cf.

dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă. mai nedesluşit pe Fiul. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Viaţa. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. prin harul său. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus. fără Duhul. Prin Botezul nostru. Dem. 3). Acum. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. „Teologul”. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. Într-adevăr. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos.. 26. lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. Cel Nou l-a arătat pe Fiul.. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. Grigore din Nazianz. pe care l-a trimis1102. 685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. Irineu. 5. care strigă: Abba. theol. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. 3. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. In 17. 684 Duhul Sfânt. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. adică la Fiul. primul sacrament al credinţei. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl. Or. Deci. Tată!” (Gal 4. nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului. pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. Ca să fii în legătură cu Cristos. Cf. . 1103 Sf. fără Fiul.CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. Cu toate acestea. 7. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. Sfântul Grigore din Nazianz. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă.

în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. proprie dumnezeirii. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. O astfel de estompare. Or. Prin urmare. pe care o transmite. Duhul său. 11). 17. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. Dar El a fost revelat şi dat. iertarea păcatelor. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. învierea morţilor. Cf. „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. prin cuvintele şi simbolurile ei. nici nu-l cunoaşte”. pentru că rămâne cu ei1105. In 16. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). viaţa veşnică. 688 Biserica. 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. nu vorbeşte de la sine1104. împărtăşirea sfinţilor. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. Din acest motiv. este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. ni-l face cunoscut pe Cristos. 13.Persoanele Sfintei Treimi. consubstanţială Tatălui şi Fiului. ─ în liturgia sacramentală. 1104 1105 Cf. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. pentru că nu-l vede. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. Vorba sa vie. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. nimeni nu le-a cunoscut. împlinit în Cristos. dar nu vorbeşte despre sine. . explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească. acest plan dumnezeiesc. ─ în Tradiţie. care îl revelează. In 14. Cuvântul său. Duhul Adevărului. Dar pe El nu îl auzim. comuniune vie în credinţa apostolilor.

care îl preamăreşte 1109. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. Grigore de Nyssa. 3. I. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. El poate. 34. De aceea. 22. adică pe Duhul Sfânt. 39. In 17. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. la rându-i. nici în darul său de iubire pentru lume. Dar adorând Sfânta Treime. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. 1110 Sf. ─ în mărturia sfinţilor. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. In 16. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106. 1. Desigur. nici simţurile nu cunosc intermediar. . este cu adevărat Dumnezeu. de lângă Tatăl. In 3. Cristos este preamărit1107. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. Cf. Când. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. de o fiinţă şi nedespărţită.─ în rugăciune. Cristos este acela care apare. în sfârşit. Într-adevăr. 1109 Cf. 14. Noţiunea de ungere sugerează (. 1108 Cf. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El.. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. Duhul Fiului său” (Gal 4.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. Spir. încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. 6). ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica.. dătătoare de viaţă. In 7. „cel uns”. în care El mijloceşte pentru noi. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii. 1106 1107 Cf. 690 Isus este Cristos. dar inseparabili. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre.

19. Cf. 26. Numele. cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. 1. 1 In 2. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. de obicei. 1 Cor 6. Rom 8. „Duhul lui Cristos” (Rom 8. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. 40). 1113 Cf. 11). 5-8. In 3. Gal 3. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. al cărui sens primar este suflare. 7). 6. Scriptura. aer. Mt 28. Isus îl numeşte „Paraclet”. 13). deoarece. denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. ad-vocatus (In 14. literalmente: „Cel care este chemat alături”. după invocarea Duhului Sfânt. 17). Dar unind cei doi termeni. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. Gal 4. 26. la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei1114. vânt. 13. 1115 Cf. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. 9. 14). 15. tot astfel. 19. Duhul dumnezeiesc1112. „Duhul slavei” (1 Pt 4. 16. 15. 11. Duhul înfierii1115. iar la Sfântul Petru. 16. prin „Mângâietorul”. „Paraclet” este tradus. liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. Ef 1. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8.II. 14. . Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. 15. fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. 14. 7. 693 În afara numelui propriu. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. Pe de altă parte. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. 1114 Cf.

1. Lc 4. 1123 Cf. atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. Ap 21. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. 1128 Cf. 1 In 5. 4. 8. Ex 30. 36. 13): „Cristos total”. 7. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. „Crismaţie”. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. 1126 Cf. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. 1127 Cf. 38. 20. 27. 1. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. 695 Ungerea.Sfânt. Lc 6. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. In 4. 4. 1120 Cf. Lc 4. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. 22-32. In 19. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. În iniţierea creştină. Ex 17. Is 55. 26-27. Dar. Cf. 1 In 2. 696 Focul. 1122 Cf. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. figura focului Duhului Sfânt. 34. Fapte 2. 6. 8. 8. 11. 21. în mod personal. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. în primul rând. 1 Sam 16. 11. 22. 10-14. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. 18-19. pentru a-i percepe întreaga putere. 17). Is 61. 13. 1124 Cf. El îl învie pe Isus din morţi1126. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. până la sinonimie1118. Lc 2. Atunci. 8. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. regele David1120. Zah 14. 1125 Cf. care a biruit moartea 1127. 1 Cor 10. 19. este semnul sacramental al Confirmării. 1119 Cf. 1 Rg 18. 1). Lc 2. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. Profetul Ilie. 38-39. Dar. după expresia Sfântului Augustin. 1. 1-6. care transformă ceea ce atinge. 17. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. prin înger. care. 1118 Cf. 46. 1121 Cf. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. În sfârşit. 1116 1117 . Ioan Botezătorul. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. 13): deci Duhul este şi. 2 Cor 1. Rom 1.

36-38. 12. 3. Llama. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. al Mirului şi al Preoţiei. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. Iacob şi Ioan. 6. 22. Norul. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. 1133 Cf.care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. în numele lui 1140. Fapte 1. 697 Norul şi lumina. 1132 Cf. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. Ef 1. 1 Rg 8. 19. 1141 Cf. 9-10. 8. Lc 21. pe Petru. 5. 699 Mâna. Scrisoarea către evrei aşază Cf. 1138 Cf. acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. 35. de El să ascultaţi»” (Lc 9. Mc 16. 23. pe Moise şi Ilie. 30. 1134 Cf. 19). Sf. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130. Ex 33. Ioan al Crucii. 1136 Cf. Lc 1. Într-adevăr. 3-4). 14. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. Ex 24. Mc 10. 13. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. 1129 1130 . 15-18. 18. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. 1-2. 2 Cor 1. 9. 16. Fapte 5. când luminos. Isus îi vindecă pe bolnavi1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. 34-35). Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. Pe muntele Schimbării la Faţă. În sfârşit. „şi glas s-a făcut din nor. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. Mc 6. Fapte 8. 1140 Cf. Cf. 27. 1139 Cf. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. 1135 Cf. Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. Mai mult. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. când întunecat. cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. 16). 17-19. 1131 Cf. 1137 Cf. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. 13. 3. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. 1 Cor 10. Ex 40. 49). Încă de la teofaniile Vechiului Testament. 10-12. 4. Apostolii vor face la fel.

atât ale Vechiului. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. Duhul Sfânt. Gen 8. 700 Degetul. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. 18). La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). şi unul. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. şi celălalt. Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. 39. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. Evr 6. 2. sub chipul unui porumbel. 1142 1143 Cf. 1147 Cf. Lc 24.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale1142. 701 Porumbelul. fără a fi încă pe deplin revelaţi. cât şi ale Noului Testament. 1146 Cf. ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. 1144 Cf. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. 3). De aceea. când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. 16 par. In 5. 20). dar este în acţiune. 2 Cor 3. Cf. în special Psalmii)1147. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. semn că pământul poate fi locuit din nou1143. 8-12. 14. 44. În unele biserici. Imnul Veni. 46. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. III. 1145 Cf. Când Cristos iese din apa botezului. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. Prin „prooroci”. 4). misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă. credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. Mt 3. . nu pe table de piatră. se coboară peste El şi rămâne acolo1144.

(. Rom 4. 17-19. 1153 Cf. In 1. să sfinţească şi să însufleţească creaţia. Ez 37. redându-i slava. 10. 7. Gen 22... 1158 Cf. In 1. 12-13. 14. Acest urmaş va fi Cristos1154. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. Gen 1.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. 2. 1154 Cf. fiind Dumnezeu. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş. 1155 Cf. Făgăduind cu jurământ1156. Rom 8. 16. Gen 18. Gal 3. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. 2.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153.. 1157 Cf. 11. 1151 Cf..) A lui este puterea asupra vieţii. Dem. 1152 Cf. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu. 32.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă. omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”. căci.. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. 23). care erau risipiţi” 1155. Lc 1. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. 7. Duhul „care dă viaţa”. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. 16. 704 „Cât despre om. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150. Lc 1. Irineu. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149. 30. Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. 13-14)1158. 73. 1148 1149 Cf. Fil 2. Ps 33. 1-15. 20-21. 1150 Sf. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. 16-21. Gen 12. lipsit de „asemănare”. 6. 54-55. după chipul Fiului. 1156 Cf. In 3. Liturgia bizantină. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. 3. 104. (. . 52. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. In 11. Gal 3. 14. 26-38.. Qoh 3.

după David. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. este. 1 Pt 2. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. va fi lucrarea Duhului Sfânt. Dar. 5-6)1161. 29─30. de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. Gemetele psalmilor dau mărturie. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Totuşi. în special. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. dar întru Duhul. 1163 Cf. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. 20. 1161 Cf. 9. 32-33. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. Dt 1─11. Însă Împărăţia. pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. . Ex 19─20. 1162 Cf. Cf. semn al făgăduinţei şi al legământului. de fapt. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu. Ps 89. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. Rom 3. 19): încep să se contureze două linii profetice. în dăruirea Legii1159. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. Eu fac un lucru nou” (Is 43. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite. iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. ele 1159 1160 Cf. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. Lc 24. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. 26. 2 Sam 7. 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. Lc 1. obiect al făgăduinţei făcute lui David1162. aparent un eşec al făgăduinţelor.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei. 24).

Ez 11. 1166 Cf. 38. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. 25. In 1. 3. Is 61.13─53. căci Domnul m-a uns. 19. 1167 Is 42. 17. în cântările Slujitorului1167.converg în mica Rămăşiţă. Luând asupra sa moartea noastră. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei. 1-9. duhul sfatului şi al tăriei. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. cf. îndeosebi în Is 11. Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. Lc 2. 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. 31-34. 18-21. Sof 2. mai ales. însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. Cf. poporul celor săraci1164. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. 32-34.12. ăi Ioel 3. 1-5. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. 36. 1-14. 25-28. 41). în sfârşit Is 50. 714 De aceea. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă. 1169 Cf. Is 6─12. 1-6. 37. cf. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor. Lc 2. Mt 12. 1-2. 410 ăi Is 52. 7). cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. Ier 31. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. . Ne limităm aici la cele în care apare. în primul rând. 32. apoi Is 49. ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. 1168 Cf. Mt 3.

„el a venit spre mărturie. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. 3. Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor. . IV. (. Cf. 720 În sfârşit. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. Inima lor. 1-3. ci a lui Mesia. 27. 5..) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1. Sof 2. etc. Conform acestor făgăduinţe. În el.. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. 17). 17-21.). In 15. Lc 1. 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. Fapte 2. nu a oamenilor. Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. Duhul Sfânt inaugurează. iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. 1173 Cf. 34. 23)1173. 61. va transforma creaţia cea dintâi. 1172 Cf. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor. 68). Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. o dată cu Ioan Botezătorul. Ps 22. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1. 17). ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. 13. Is 40. Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel. Mt 11. Înainte-mergător. scriind în ele o Lege nouă. 33-36). (. este cea care se exprimă în Psalmi. pentru a pregăti venirea lui Cristos. 1174 Cf. acela este cel ce botează cu Duh. În Ioan. 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1. 13-14. 15. Botezul lui 1170 1171 Cf. După cum va face Duhul Adevărului. prefigurând.Rusaliilor1170. În aceşti săraci. purificată şi luminată de Duhul. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. 26. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. 33. ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. 716 Poporul „săracilor”1171. 7)1174. În Ioan Înainte-mergătorul. în pace. 26). „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1.. Is 49. 1. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca. în „vremurile din urmă”. 6). 3. cei care aşteaptă dreptatea. al celor umili şi blânzi..

Simeon şi Ana. 14. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Sof 3. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. Sir 24. magii. Mt 2. 1179 Cf. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. 8. Prov. 5. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179.Ioan era pentru pocăinţă. este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. 724 În Maria. 723 În Maria. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. 11. 1175 1176 Cf. cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. La capătul acestei misiuni a Duhului. In 3. 1177 Cf. în Duhul Sfânt. prin Maria. mirii din Cana şi primii ucenici. 1182 Cf. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2. pururea Fecioara. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. 26-28. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. . rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii. Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. în cântarea ei1178. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. În acest sens. 725 În sfârşit. 1180 Cf. Zah 2. 15-19. 26-38. Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni. 14. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. 18-21.6. ea înalţă spre Tatăl. Gal 4. Lc 1. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. Lc 1. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii. Cf. Maria devine „Femeia”. Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. noua Evă. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. cea plină de har” 721 Maria. 9). 14. Lc 1. Rom 4.1─9. Pe bună dreptate. 46-55. 1178 Cf. 1181 Cf. „Bucură-te. Lc 2.

El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. El o va vădi în materie de păcat. Mt 10. 14. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. 1186 Cf. 13. Mesia. Totuşi. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus. 5-8. 15. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. scoţând la lumină Biserica. 26. Cf. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. În ce priveşte lumea. El îl sugerează treptat. 16-17. 23-24. 19-20. In 4. Cf. de dreptate şi de judecată. 25-27. In 3. Ca atare. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. 10. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. Ucenicilor săi. 51. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. pentru că El este născut din Tatăl. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184. 27. 1183 1184 . Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. 1188 Cf. 1187 Cf. De asemenea. ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. 62-63. Duhul Sfânt va veni. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. îl sugerează lui Nicodim1185. In 14. 1189 Cf. 7-15. Lc 11. Maica lui „Cristos total”1183. celălalt Paraclet. In 6. In 7. 26. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. noi îl vom cunoaşte. 14). 17. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. 1190 Cf. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. 26. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. 16. 1185 Cf. In 19. 37-39. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat.„mama celor vii”.

misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. 1. V. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. 17. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. în Biserică. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. Prin venirea sa. Această Iubire. Fapte 1. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). 19. 1193 Cf. 30. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. reluat în liturgiile euharistice. Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. Lc 24.730 În sfârşit. „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. Cf. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt. Lc 23. care nu are sfârşit. 1. 1195 Cf. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. după împărtăşanie. In 13. 13) este cea care. 22. 33-36. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. Începând din această zi. 8. In 19. 5). ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. Mt 28. Cf. Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. astfel încât. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. Începând din acest Ceas. care este manifestat. 21)1194. aflat-am credinţa cea adevărată. care le conţine pe toate celelalte. 16) şi Iubirea este primul dar. „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6. Troparul vecerniei de Rusalii. „suflând” asupra ucenicilor1193. Fapte 2. 1194 Cf. 8. 1196 Liturgia bizantină. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. Sfânta Treime este pe deplin revelată. cel puţin. 732 În această zi. răniţi prin păcat. 47-48. timpul Bisericii. nedespărţitei Treimi închinându-ne. In 20. luat-am Spirit ceresc. Împărăţia deja moştenită. vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. 1191 1192 . 46. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. 4).

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

In 3. ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală. Psal. 26). 27. th. 29. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi.Caput et membra. există. pentru a fi cu El un singur Duh 1319. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. 1-14. 5. 2 Cor 11. 2. 25. unul singur alcătuit dintr-o mulţime. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. Proc. Cap şi Trup. 17. 15-17. două persoane diferite. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. 1320 Cf. 2. Ioana d'Arc. 1322 Sf. Augustin. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii. 1319 Cf. 4.) Fie că vorbeşte Capul. şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg. Ef 5. 3. 6). hoc est Spiritus 1315 1316 Sf.. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. 1318 Cf. Taina aceasta mare este. Ap 22. 48. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. mădular al acestui Trup.. . id est anima nostra.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”. 1 Cor 6. 19)1318. 29. ad 1. 1317 Cf. III. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. pe care Cristos a iubit-o. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup.. (. 31-32). Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster.. 74. (. şi totuşi. Ef 1. 4. Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. S. de fapt. După cum aţi văzut. ad membra nostra. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. 1-13. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. Cristos este cel care vorbeşte. ci un singur trup” (Mt 19. fie mădularele. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. 1321 Cf. Mt 22. Toma Aq.

24. 1328 Cf. deoarece El se află în întregime în Cap. care este Biserica”1323. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt. Serm. care deţine întâietatea între daruri”1330. adică sufletul nostru. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. 16-17. pentru Trupul lui Cristos. Pius XII. prin „harul apostolilor. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. Ef. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu. prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. dar şi de toţi membrii Bisericii. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20.. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui. adică Duhul Sfânt. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. ca unui principiu ascuns. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. arvuna incoruptibilităţii. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru. 13. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf. cât şi cu Capul lor suprem. (. Augustin.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu. în sfârşit. şi unde este Duhul lui Dumnezeu.) Căci unde este Biserica. 4. direct sau indirect. Ef 2. „Duhului lui Cristos. 1327 Pius XII. cf. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte. 16. 1. Enc. ad corpus Christi. 1 Cor 12. 1325 Cf. prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos1329. 1330 LG 7. 1 Cor 3. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos. 4. 3.. este pentru mădularele noastre. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324. fiind rânduite spre creşterea Bisericii. (. 267.Sanctus ad membra Christi. Haer. 21. 1331 LG 12. 1329 Cf. . Irineu. în întregime în Trup. AA 3.. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. care au. Enc. Mystici Corporis: DS 3808. 32). Mystici Corporis: DS 3808. 1326 Sf. o utilitate eclezială. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331..

în diversitatea şi complementaritatea lor. Toate mădularele sunt legate unele de altele.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. 9). 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. 1Cor 13. astfel încât toate charismele să coopereze. adică după iubire. 7)1334. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. 1336 AG 1. cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. există o diversitate de mădulare şi de funcţii. 805 Biserica este Trupul lui Cristos. în special de cele care suferă. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. 806 În unitatea acestui Trup. 14). 1332 1333 . „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. pentru ca. la „binele comun” (1 Cor 12. în Cristos. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. CL 24. adevărata măsură a charismelor1332. 801 În acest sens. LG 30. mai ales în Euharistie. Cf. El trăieşte împreună cu ea şi în ea. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336. 1334 Cf. preoţie împărătească. Popor dobândit” (1 Pt 2. neam sfânt. sunt sărace şi persecutate. A purificat-o prin Sângele său. 1335 LG 13. LG 12. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. în El şi pentru El.

indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. a unităţii sale catolice. pe care o mărturisim în Crez ca una. citându-l pe Sf. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. „Biserica”. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. 1340 DS 3013. sfântă. DS 2888. al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. sfântă. I. în Treimea persoanelor. 1339 Cf. inseparabil legate între ele1339. aminteşte Conciliul Vatican I. Biserica nu le are de la ea însăşi. a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337. principiul vieţii lui. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. PARAGRAFUL 3. Cristos este cel care.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. prin Duhul Sfânt. Aceste patru atribute. LG 8. Biserica este una. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. sfântă. catolică şi apostolică”1338. a stabilităţii sale neînvinse. 1341 UR 2. îi dă Bisericii sale harul să fie una. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. . 810 „Astfel. Ciprian. Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea.

3). care a devenit mamă. 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. care umple şi conduce întreaga Biserică. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. subzistă în Biserica Catolică. ─ celebrarea comună a cultului divin. care locuieşte în cei ce cred. 815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea.) Această Biserică. funcţii. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. De aceea. 1346 LG 13. 1342 1343 . 205. Paed. (. după învierea sa. Clement din Alexandria. GS 78. „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului. 6. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. 1345 Sf. Totuşi.Sfânt”1342. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. de asemenea. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. UR 2.. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos. 1.. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. pretutindeni acelaşi. 814 De la început. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. un singur Logos al Universului şi. 1347 Cf. stări şi moduri de viaţă. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. can. cârmuită de succesorul lui UR 2. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4. încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. 1344 UR 2. §3. 14). un singur Duh Sfânt. este şi o singură fecioară. care este legătura desăvârşirii” (Col 3. mai ales a sacramentelor. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. CIC. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. LG 14. orânduită şi organizată în această lume ca societate. şi îmi place să o numesc Biserica1345. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii.

Ubi autem virtus. poartă pe drept numele de creştini. viaţa harului. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. 1351 Cf. erezii. schisme. 819 În plus.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos.. există şi multiplicitate. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate.. apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. 1354 LG 8. în vreun fel. Hom. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. Rănile unităţii 817 De fapt. ibi unio. ibi haereses. ibi singularitas. 1352 Origene. Poporului lui Dumnezeu”1349. ibi discussiones. unire. sunt încorporaţi lui Cristos şi. credinţa. dar acolo unde este virtute. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia. ibi schismata.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. (. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. 751. care este instrumentul general de mântuire. 1353 UR 3. in Ezech. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. există şi unitate. . în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. can. de aceea. 1350 UR 3. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. CIC. ibi est multitudo. 9. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. 1. 1348 1349 LG 8. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. UR 3. conflicte. „şi care trăiesc credinţa în Cristos.

Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359. UR 6. UR 7. dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357.speranţa şi iubirea. Tată. ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361. eşti în mine şi Eu în tine. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358.. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. UR 9. UR 1. 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta. LG 15. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. ─ rugăciunea în comun. . 1360 Cf. UR 3. 1357 LG 8. este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. UR 10. în special. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”1355. a preoţilor1364. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. Ca toţi să fie una. 21). 1362 UR 8. şi ei să fie una în Noi. După cum Tu.. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. 1355 1356 UR 3. cf. 1361 Cf. 1364 Cf. 1358 UR 4. 1359 Cf. ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. 1363 Cf. De aceea. Cf. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii.

spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372. 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». toţi credincioşii. încă de pe pământ. 1373 UR 3. 1367 UR 5. în mod imuabil. de orice condiţie şi stare. Fiul lui Dumnezeu. 1376 LG 11. II. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374.. De aceea. UR 12..) este. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. 11. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. 1 Cor 6. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373. 1374 LG 48. 1377 LG 42. Într-adevăr. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. 1372 SC 10. chiar dacă nedesăvârşită”1375. sfântă. În ea. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”1370. ca spre scopul lor. una şi unică. Fapte 9. prin El şi în El. ─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. În membrii săi. credincioşi şi păstori”1367. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. 1369 LG 39. este încununată cu sfinţenie adevărată. le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. ea devine şi sfinţitoare. 1366 . 1371 Cf. 9.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. 1368 UR 24. Cf. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368. 1. 16. 1375 LG 48. 1. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă. 13. fiecare pe calea sa. sunt chemaţi de Domnul. unită cu Cristos. 825 „Biserica. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. UR 4. Cristos. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. 824 Biserica. este sfinţită de El. 1370 LG 12.

6. Mt 13. 1385 CL 17. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379. În toţi. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor. sfânt. 48-51. inclusiv slujitorii ei... „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. 1381 Cf. Biserica. 3. 24-30.) CU ALTE CUVINTE.. 1380 Cf. Tereza a Pruncului Isus. 3. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. Într-adevăr. 1383 Cf. martirii ar refuza să-şi verse sângele. CĂ IUBIREA ESTE TOTUL. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. UR 3. (. dacă Biserica are un trup.Am înţeles că. Ms. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii. autob. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. Toţi membrii Bisericii. (. alcătuit din diferite mădulare. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. nu a cunoscut păcatul. nevinovat şi fără pată. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare. 8-10. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. 1384 CL 16. LG 8. LG 40. apostolii n-ar mai vesti Evanghelia. 1 In 1. De aceea. 1379 .) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE. 1382 SPF 19. cel mai necesar. B 3v.. sustrăgându-se de la această viaţă. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. că dacă Iubirea s-ar stinge. dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului. membrii ei se sfinţesc. 1378 Sf. cf.

De aceea. ei îşi ridică ochii spre Maria”1386: în ea. 2. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. (. Ef 1. Smyrn. păstrându-şi unitatea şi unicitatea.) Acest caracter de universalitate. în acest sens fundamental. 1390 Cf. III. Mt 28. este darul Domnului însuşi. care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. Biserica era. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu. 22-23. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. „Unde este Cristos Isus. învingând păcatul. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei. AG 4.. în unitatea Duhului său1392. 1388 Cf. de aceea. trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. acolo este Biserica catolică”1387.. 1392 LG 13. 1389 AG 6.829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. Sf. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie. . 19. Biserica este deja cea preasfântă. Ignaţiu din Antiohia. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. 8. pentru a se împlini planul lui Dumnezeu. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. 1391 Cf. acest popor. catolică în ziua Rusaliilor 1390.

. Vatican I: DS 3057. CIC. Maxim Mărturisitorul. sfântă. Haer. prin puterea sa. „Căci cu această Biserică. sociale şi umane.832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor. Rom. Ignaţiu din Antiohia. de rituri liturgice. mai degrabă. 2: reluat de Conc. adică credincioşii de pretutindeni”1397. can.. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. 1396 Sf. care este dieceza (sau eparhia). universală prin vocaţie şi misiune. 368-369. după făgăduinţele Mântuitorului. Bogata varietate de discipline ecleziastice. prin predicarea Evangheliei lui Cristos. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale. 1399 EN 62. 1.. cu ea se află în relaţie. pentru că.. 1393 1394 .) În ele. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”1399. Biserica. Irineu. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. este prezent Cristos. în diferite feluri. 1398 Sf. „Într-adevăr. care. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. (. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. Cf. 3. sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26. prin convergenţa lor în unitate”1400. care. 1397 Sf. 3. adună Biserica. 1400 LG 23. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică. 833 Prin Biserica particulară. 1. de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. CD 11. sărace. (. pentru originea ei deosebită.. izolate. Ci.) sunt chemaţi toţi oamenii. catolică şi apostolică”1393. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale. una. Opusc.) În aceste comunităţi. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398.. adesea mici. 1395 LG 23. una şi unică”1395. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. adunate în jurul Păstorilor lor.

având Duhul lui Cristos. deşi încorporat în Biserică. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. 1406 LG 16. descoperă. cu Biserica catolică”1404. a sacramentelor. poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. Spre deosebire de celelalte religii necreştine. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». LG 14. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. 1975. precum şi absolut toţi oamenii. şi din el s-a născut. şi închinarea. credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. şi făgăduinţele. UR 13-18. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. şi părinţii. NA 4.catolici. 1405 Paul al VI-lea. discursul din 14 dec. 1403 LG 15. după trup. 1407 Cf. 1404 UR 3. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. 29). fiind botezaţi. „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. 1408 LR. dacă se ia în considerare viitorul. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. Biserica. şi Legea. . cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. nu perseverează în dragoste. această comuniune este atât de profundă. Totuşi. 4-5). deşi imperfectă. „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. nu se mântuieşte acela care. 840 Pe de altă parte. şi legămintele. scrutându-şi propriul mister. dar nu «cu inima»”1402. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. poartă numele de creştini. Cristos” (Rom 9. 838 „Cu aceia care. Cu Bisericile ortodoxe. cât şi ceilalţi care cred în Cristos. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. legătura sa cu poporul evreu 1407. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. cf.

EN 53. 844 Însă în comportamentul lor religios. Ea este „lumea reconciliată”1413. cf. la sfârşitul timpurilor. iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. printre ei. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. NA 2. Astfel. care. trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. mort şi înviat. un singur scop ultim.Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. NA 1. amăgiţi de cel rău. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. pe Dumnezeu. NA 3. au o singură origine. în primul rând. 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. suflare şi orice lucru şi (. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. 1410 . până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410. au. sau. 9. Augustin. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este. s-au expus la disperarea absolută1412. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. 1409 LG 16. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. 96. 1412 LG 16. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. de asemenea. „încă în umbre şi chipuri”. 1413 Sf.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. cf. Serm. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi... carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. 7. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului. a cărui providenţă. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. pe musulmani. oamenii. declarând că ţin credinţa lui Abraham. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus. milostiv. în primul rând. 1411 LG 16.

necunoscând. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. 1416 LG 14. aceia care. DS 3866-3872. să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. 20-21. este prezent pentru noi în Trupul său. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. 1418 Cf. în care oamenii intră. 1417 LG 16. care singură salvează din potop1415. 18. cf. 1419 AG 7. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. în acelaşi timp. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. 6. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. ca pe o poartă. Cf. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. pe căi de El cunoscute. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418. Într-adevăr. care este Biserica. Virg. nu s-ar putea mântui aceia care. . Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. deja 1 Pt 3. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. fără vina lor. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. Prin urmare. este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi. îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. pot dobândi mântuirea veşnică1417. Evanghelia. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. fără vina lor. Cristos. prin Botez. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. El însuşi. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. Evr 11. sub impulsul harului. fără vina lor. Ambrozie. 118.

1423 Cf. şi al Sfântului Duh. fiindu-i încredinţat acest adevăr. 850 Originea şi scopul misiunii. În acest fel. 19-20). misionară. mergând. din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. 14)1423 Într-adevăr. Aceasta „continuă şi.. se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea. 4). învăţaţi toate neamurile. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii.849 Porunca misionară. 1422 Ioan Paul al II-lea. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. prin natura sa. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit. dar Biserica.. AG 2. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt. 1424 RM 21. Mântuirea se află în adevăr. 851 Motivul misiunii. 1426 Tertulian. al ascultării. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. 852 Căile misiunii. sub influenţa Duhului lui Cristos. Biserica trebuie să fie misionară. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. şi al Fiului. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”1424. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. şi iată. în decursul istoriei. AA 6. . dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. Eu sunt cu voi în toate zilele. Apol.” (2 Cor 5. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. 50. Biserica. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor. „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. 853 Dar în peregrinarea sa. botezându-le în numele Tatălui. 1425 AG 5. RM 11. Biserica. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». RM 23.

1427 1428 . 1437 AG 6. el va cunoaşte şi eşecuri. Cf. Mai mult. 1431 LG 8. 1440 Cf. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. RM 52-54. RM 48-49. şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. tot astfel. grupuri şi popoare. RM 50. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. 1436 Cf. RM 55. 1432 GS 40. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană. îi înglobează în plinătatea catolică”1437. 1433 Cf. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. 6. în acei fii ai săi care. ce-i este proprie. am putea spune. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436.Evanghelia”1427. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. 1435 Cf. „Cât despre oameni. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. 1438 Cf. 2. 854 Prin însăşi misiunea sa. ea constituie. RM 12-20. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. 1430 AG 1. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. 1429 LG 8. sub toate aspectele. Întradevăr. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. şi astfel. RM 42-47. deşi îi aparţin prin Botez. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale1435. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430. Aşadar efortul misionar cere răbdare. şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. 1434 AG 15. 15. cf. Într-adevăr. 1439 UR 4.

o fac pentru a consolida. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. 1. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră. etc. Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. 1445 Cf. AG 9.lui Dumnezeu”1441. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. 1449 Cf. ─ ea păstrează şi transmite. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. 18. AG 9. ea continuă să fie învăţată. 1448 LR. 42. 1444 Cf. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. Fapte 1. 16-20. în unire cu succesorul lui Petru. 7-8. Prefaţa apostolilor I. 21)1449. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. deoarece este întemeiată pe apostoli. ─ până la întoarcerea lui Cristos. In 13. 8. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. 1. ci. nu părăseşti turma. o păzeşti neîncetat cu grijă. 1447 AG 5. De atunci. şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. tezaurul. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău. pe mine mă primeşte”. 13-14). cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. În ei. „spre slava lui Dumnezeu. 13-14. 15. „asistaţi de preoţi. 17. 1 Cor 9. 20. prin sfinţii tăi Apostoli. învăţătura 1445. 14. ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi. 2 Tim 1. 1443 Cf. Ap 21. 20) 1443. Fapte 2. IV. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. Păstor veşnic. 1441 1442 . Gal 1. 1446 Cf. Mt 28.

le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi.) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. în orice timp.40)1450. 1454 LG 20. Cor. 1450 1451 . „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru.. 16. apostolii (. 1455 LG 20. „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. 42. 5. Apostolatul Cf. 6). 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. tot astfel. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. De aceea. In 15. dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica. principiul întregii ei vieţi. Biserica învaţă că „episcopii. 30). primul între apostoli. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei. 1). Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. 1452 Cf. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. De aceea. în virtutea instituirii divine. urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor. Sf. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3. cf. ca pe un testament. iar cine îi dispreţuieşte. 4). tot astfel. 1453 LG 20. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451. Mt 28. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. pe Cristos îl ascultă. Episcopii. cine îi ascultă. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. 44. poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. Clement Romanul. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis.. dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia. 20). Lc 10. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454. Cf. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. 19. 20.

este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. atât al celor hirotoniţi. mărturiseşte o singură credinţă. însufleţit de un singur Duh. sunt părtaşi la această trimitere. întrucât rămâne. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460. la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. Dar întotdeauna iubirea. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. Ef 1. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. Întreaga Biserică este apostolică. 865 Biserica este una. 1459 Cf. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. 6. 1456 1457 . cel trimis de Tatăl. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. dobândită mai ales din Euharistie. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. 9). depinde de unirea lor vitală cu Cristos1457. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. „este sufletul întregului apostolat”1458. cât şi al laicilor. toţi oamenii răscumpăraţi de El. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. catolică şi apostolică.863 Întreaga Biserică este apostolică. „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. de exigenţele timpurilor. de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. 1461 Cf. Ef 4. apostolatul ia formele cele mai diferite. Deşi cuprinde AA 2. 3-5. 10-11). prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. toţi membrii Bisericii. Cf. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. 5. sfântă. În funcţie de vocaţii. 1458 AA 3. Mirele ei. e evident că rodnicia apostolatului. 864 „Deoarece Cristos. „Mireasa Mielului” (Ap 21. în identitatea ei profundă şi ultimă. In 15. AA 4. se naşte dintr-un singur botez. formează un unic corp. Cristos. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. până la deplina ei manifestare eshatologică. Atunci. 14). deşi în moduri diferite. în vederea unei unice speranţe1461. 4. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. 1460 Cf. PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. Ap 19. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă.

cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. încorporaţi lui Cristos prin botez. Credincioşii: ierarhie. misiunea pe îndeplinească în lume”1465. cf. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. Cf. can. există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. sunt constituiţi aceea. în Maria. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. sfântă. egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. (. sunt chemaţi să exercite. care.păcătoşi. catolică şi apostolică. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. LG 31. îmbrăţişează toate timpurile. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos. 1462 1463 . 14). viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. 870 „Biserica unică a lui Cristos. 18. 204. ea este deja cea preasfântă. Papa şi colegiul episcopilor. de preoţească. poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. §1. prezenţi în urmaşii lor. se adresează tuturor oamenilor. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. 1465 CIC.. este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464. Mt 16. este indestructibilă1463.) subzistă în Biserica catolică. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei. laici. PARAGRAFUL 4. e trimisă la toate popoarele.. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. 1464 LG 8. profetică şi regească condiţiei proprii.

el trebuie să fie dăruit şi oferit. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. Această slujire. 1469 LG 18. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis. 207.. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466. El a instituit-o. AA 2. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. nici un individ şi nici o comunitate.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. Acest lucru presupune slujitori ai harului. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. (. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi.la zidirea Trupului lui Cristos. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. care tind spre binele întregului Trup. sunt în slujba fraţilor lor.. îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. i-a dat autoritate şi misiune. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. 17).. dar misiunea este unică. Însă laicii. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. CIC. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. există „credincioşi care aparţin atât uneia. În sfârşit. cei care le exercită. profetică şi regească a lui Cristos. Într-adevăr. can. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. §2. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa..) să ajungă la mântuire1469. I. 1468 CIC. 14-15) Nimeni. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. 208. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite. orientare şi finalitate: Cristos Domnul. nu ca membru al comunităţii. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. 1466 1467 . can. înzestraţi cu putere sfântă. nu din autoritate proprie. cf. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. LG 32. pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul.

„le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil.876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. „Eu te dezleg. 21-23. încă de la începutul slujirii sale. In 1. 1). Colegiul episcopal şi capul lui. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi. Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal.. Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. Într-adevăr. ci lui Cristos.”. ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor. 19. în misiunea comună.”. 877 De asemenea. 22)1473. total dependenţi de Cristos. 1474 LG 19. pentru a fi. 1 Cor 9. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1.. 1470 1471 . Mt 4.. Aleşi împreună. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui. AG 5. 7). după chipul lui Cristos. exercitată în numele lui Cristos. din instituirea Domnului. urmaşul Sfântului Petru. „Precum. 21. 43. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. care dă misiune şi autoritate. 1473 Cf. 878 În sfârşit. cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. în fruntea căruia l-a pus pe Petru. 1472 Cf. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. Într-adevăr. 19. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. martor personal. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune. purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. De aceea. Papa 880 Cristos. în Cf.. preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. instituindu-i pe cei Doisprezece. De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. sub cârmuirea episcopului lor. In 17. ales dintre ei”1474.

urmaşii apostolilor”1475.acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. §1. 882 Papa. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru. „fiecare episcop (. 1481 LG 22. 1480 LG 22. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”.) îşi exercită conducerea LG 22. 9. întrucât este compus din mulţi. 1482 CIC. 18-19. 881 Domnul a făcut numai din Simon. iar întrucât este adunat sub un singur cap.. supremă şi universală. 886 „Episcopii sunt. „Într-adevăr. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484. CIC. 337. cf. care i-a fost dată lui Petru. CD 2. 336. Ca atare. CIC. „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. 1484 LG 22. cf. can. cf. acest colegiu este. 1479 LG 23. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici. căruia i-a dat numele de Petru.. 1477 Cf. Mt 16. 1475 1476 . şi episcopii. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. 15-17. 1483 LG 22. piatra pe care şi-a zidit Biserica. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. urmaşul lui Petru. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. are în Biserică puterea deplină. Ca atare. Cf. 1478 LG 22. 1485 LG 23. In 21. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480. fiecare în parte. Pontiful roman. 330. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482. I-a încredinţat cheile ei1476. de asemenea. 885 „Acest colegiu. can. can.

Canonul Apostolilor. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. DV 10. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489. CD 3. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487. „În mod similar. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. 10. El. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli. 1493 Cf. Ei sunt „crainicii credinţei. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată”1486. colaboratorii lor. Dar ca membru al colegiului episcopal. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. asistat de preoţi şi de diaconi. 1491 LG 23. Mc 16. Cf.. 1490 Cf. care este Adevărul. la cei prigoniţi pentru credinţă. 34. 887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni1490. 1486 1487 .. după porunca Domnului1493. contribuind astfel (. ca pe o parte a Bisericii universale. pe care o exercită. Gal 2. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. 15. împreună cu preoţii. 1494 LG 25. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice. 1495 Cf. 1492 PO 4.) la binele întregului Trup mistic. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494. 1488 LG 23. 1489 Cf. în primul rând. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. LG 12. care aduc la Cristos noi ucenici. Prin „simţul supranatural al credinţei”.

astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei1498. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. Când. în mod deosebit în Euharistie.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. atunci când. §2. 1500 LG 25. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. capul Colegiului episcopilor. 1496 1497 . „pentru a ajunge. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. colaboratorii săi. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. Episcopului Romei. 1502 LG 26. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. cf. în materie de credinţă şi moravuri. LG 25. la viaţa veşnică”1502. 1501 LG 26. fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”. 1499 Cf. LG 25. în virtutea funcţiei sale. atunci când. 3). prin Magisteriul ei suprem. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii”1500 care. Vatican I: DS 3074. care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. într-un mod deosebit. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496.. LG 25. pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. împreună cu turma încredinţată. 1498 Cf. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. Pentru a împlini această slujire. Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu”1497 şi ca învăţătură a lui Cristos.. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. (. DV 10. §1.) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”. ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. Păstorul întregii Biserici. se află totuşi în prelungirea ei.

o întăreşte şi o apără. şi preoţimea ca pe apostoli. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. II. Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. 1507 Sf. Conştient de slăbiciunile sale. Cf. 1. 1506 LG 27.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră”1503. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească. încorporaţi lui Cristos prin botez. îndemnuri. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. 8. Lc 22. Ignaţiu de Antiohia. şi anume credincioşii care. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. Smyrn. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505. 1505 LG 27. trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. (. 1503 1504 . 26-27. prin sfaturi.. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. profetică şi regească a lui Cristos. la rândul lor. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. Vocaţia laicilor LG 27. dimpotrivă.. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. 1508 LG 31.) Credincioşii. exemplu. ci. pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica.

Papa. De aceea. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii. LG 31. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul. sub călăuzirea capului unic. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. toate lucrările. ba chiar şi încercările vieţii. Într-adevăr. în virtutea botezului şi a mirului. 1512 LG 34. în care sunt puternic implicaţi. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. „Laicii. 5). 900 Fiind. 1511 Cf. să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. Biserica este principiul vital al societăţii. mai ales. munca zilnică. ei. Ei sunt Biserica1510.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. (. şi a episcopilor în comuniune cu el. individual sau grupaţi în asociaţii. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. ca şi toţi credincioşii. LG 33. cf. prin ei.. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. care. sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. Astfel. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. dacă sunt suportate cu răbdare. destinderea trupului şi a sufletului. Pius al XII-lea. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. de cele mai multe ori. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea. 1509 1510 . nu numai că aparţin Bisericii. viaţa conjugală şi de familie. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu. CL 9. Cuvântare 20 febr.. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2. în celebrarea Euharistiei. LG 10. şi laicii. dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul.

chiar dacă nu sunt nici lectori. (. can. din lipsă de slujitori. Cf. CIC. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie.902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. 1517 Sf. 230. pot suplini unele funcţii ale acestora. ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. „adică prin vestirea lui Cristos. 903 Laicii. pe care i-a constituit. la predarea ştiinţelor sacre1521. 4. dacă au calităţile cerute.. 780. 1518 LG 35. 823.) ci şi prin laici. competenţa şi prestigiul de care se bucură. §4. S. Th. §1. 1519 AA 6.. 1516 LG 35.. can. (. CIC. la mijloacele de comunicare socială1522. can. §1. să prezideze rugăciunile liturgice. can. 776. ad 3. 1520 Cf.. 1522 Cf.) îşi împlineşte misiunea profetică (.. can. şi laicii... 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. cf.. 71. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514. 3. can. 1521 Cf. fie necredincioşilor. ca martori.) nu numai prin ierarhie. 1515 CIC. 774. conform dispoziţiilor dreptului”1515. AG 15. §3. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte. 230. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. 835. 907 „În funcţie de ştiinţa. nici acoliţi. de asemenea. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare. CIC. CIC. Toma Aq. 1513 1514 . 229. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”.) fie celor credincioşi1519. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (..

Cf. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. conform dreptului. 536. 1523 1524 . în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. 118. rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. vor favoriza practicarea virtuţilor. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. prin CIC. can. 443. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. 1529 CIC. §1. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. De exemplu. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. 536. „pentru ca. la exercitarea puterii de conducere”1529. 511. 129. 1533 Can 517. Ambrozie. Psal. 2. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. 1531 Can. 463. 1403A. în loc să stânjenească. §3. §§1. Acţionând astfel. can. 1532 Can. 8-9. în Sinoadele diecezane1531. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. 1528 EN 73. Fil 2. §2. §2. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi. 1525 LG 36. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. 212. astfel. pentru creşterea şi viaţa acesteia. 30: PL 15. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. „laicii pot colabora. 1527 LG 36. Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. §4. 1530 Can. exercitând slujiri foarte variate. 492. 14. 1534 Can. în Consiliile pastorale1532. 1526 Sf. 909 „Pe lângă aceasta. 911 În Biserică.

în multiplicitatea lor. 1538 LG 44. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. orice laic. viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. creştinii îşi propun. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. III. 573. Sfaturi evanghelice. 1421. sărăcia şi ascultarea. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. LG 36. nici chiar în sfera celor vremelnice. 913 „Astfel. Să se străduiască să le armonizeze între ele. în virtutea darurilor primite. §2. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei. 7)”1537. 1541 Cf. CIC. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. este martor şi. sub acţiunea Duhului Sfânt. 1537 LG 33. LG 42-43. PC 5. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină. în acelaşi timp. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. can. PC 1. 1535 1536 . 1539 Cf. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. deoarece nici o activitate umană. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. Can.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. 1540 Cf. În viaţa consacrată. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape.

sub inspiraţia Duhului Sfânt. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii. fiecare în felul său. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. 603. can. 1545 CIC. în tăcerea singurătăţii. în rugăciune asiduă şi pocăinţă. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. care este intimitatea personală cu Cristos. 34-36. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. mulţi dintre aceştia. de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543. §1. pentru că El îi este totul. sihaştrii. „într-o retragere mai strictă din lume. CIC. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. fecioare creştine. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544. 1544 Cf. 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. slava Celui răstignit. 1542 1543 . can. a trupului şi a spiritului.Un copac mare. au existat bărbaţi şi femei care. au luat hotărârea. prin practicarea sfaturilor evanghelice. Ascunsă de ochii oamenilor. Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. 1 Cor 7. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. în însăşi lupta spirituală. o viaţă consacrată lui Dumnezeu. aprobată de Biserică. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. 1546 Cf. PC 1. 918 „Încă de la începuturile Bisericii. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice. 605. Este o chemare specială de a găsi în pustiu.

totodată. Praenotanda. 1554 Cf. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. Fiul lui Dumnezeu. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. Praenotanda. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. 1552 Cf. pocăinţă. 607. CIC. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549. 1549 CIC. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. În felul acesta. CIC. 12). şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. 1. CIC. can. semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. can. 927 Toţi călugării. 1553 Cf. însăşi iubirea lui Dumnezeu. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. can. §2. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550.(Mt 19. prin viaţa frăţească dusă în comun. can. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. 2. fie că sunt sau nu exempţi1555. UR 15. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape. 604. §1. 591. 1550 OCV. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum). 1547 1548 . ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune. Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat. sub feluritele ei forme. 604. „fecioara este constituită persoană consacrată. can. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. 573. 1555 Cf. în limbajul timpului nostru. 602. CIC. CD 33-35. sunt cununate mistic cu Cristos. prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. 1556 Cf. OCV. 1551 Cf. §1. can.

RM 69. 40. can. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562. 1562 CIC. trecând prin Ordinele medievale. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. „în lume şi din lume”. Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. 710. şi până la Congregaţiile moderne”1558. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. fără voturi călugăreşti. unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment”1561. 1561 PC 11. Const. can. în care credincioşii. 1560 Pius XII. §2. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. 1563 CIC. mai ales din interior. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. Ioan Paul al II-lea. 1557 1558 . conform propriului mod de viaţă. 2. după constituţiunile lor1563. ai căror membri. trăind în lume. AG 18. ap. Provida Mater. 731. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. 713. §§1. can. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”.Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. 1559 CIC. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. ducând o viaţă frăţească în comun. urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. la sfinţirea lumii”1559. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. tind.

adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu.. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. pentru propriii contemporani. Îi face părtaşi la misiunea sa. 783. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. cf. în inima lui Cristos. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci. 933 Fie că această mărturie e publică. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. Într-adevăr. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară. sau chiar tainică. drept misiune de a-şi trăi consacrarea.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti.. „Dar.Bisericii. există în Biserică (. credincioşi. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. Există. cât şi din cealaltă categorie. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică. LG 31. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567. care. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. PE SCURT 934 „Din instituire divină. ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. (. I-a CIC. 207. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. can. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. 1564 1565 . sau mai discretă. după modul propriu institutului lor”1564. atât dintr-una..) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici. în primul rând. §§1.. 2. can. RM 69. dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565. aşa cum e în starea călugărească. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor. 1567 CIC. De la El. 932 Biserica fiind sacramentul. în sfârşit. 1566 LG 44.

laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume. 331. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. constituiţi de Duhul Sfânt. 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. urmaşul Sfântului Petru. „fiecare în parte. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572. 1571 AA 2. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. 1568 1569 . 942 Mulţumită misiunii lor profetice. 938 Episcopii. în starea de viaţă consacrată. de putere supremă. este „capul colegiului episcopilor. colaboratorii lor. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. şi de diaconi. Episcopul Bisericii Romei. de a celebra cultul divin. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. 1572 GS 43. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. §4. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. 937 Papa „se bucură. de curăţie şi de ascultare. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. însufleţiţi de spirit creştin. LG 36. 939 Ajutaţi de preoţi. sunt urmaşii apostolilor. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. deplină. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca.încredinţat cheile ei. 1570 LG 23. Ei sunt. familiale. 1573 Cf. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. CD 2. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. can. din orânduire divină. mai ales Euharistia. CIC.

10. . (. comuniune. 24. I. Symb. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . primită de la apostoli. (. dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica. 7. ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor. 1574 1575 Niceta. între persoanele sfinte – sancti”. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire. 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup. Symb. Dar membrul cel mai important este Cristos. într-un fel.sancta”. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii. şi „împărtăşire. Acest articol este. 10. în comuniunea frăţească. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. 42): Comuniunea în credinţă. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. bunul unora este împărtăşit celorlalţi. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2.PARAGRAFUL 5. toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei.. 10.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”. 1576 CR 1. bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica. Toma Aq. Sf.. pentru că e Capul. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh....) Astfel.

Căci sacramentele. II. sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. toate mădularele se bucură împreună cu el. deşi în grade şi în feluri diferite. dacă un mădular e în cinste. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. se află în purificare. 1580 Cf. iar alţii sunt în glorie. 10. 32). Or. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. (. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14. 10. „Dacă un mădular suferă. În comuniunea Bisericii. 24. 24.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. şi mai ales botezul. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1. intimă şi vitală”1577. LG 12. 1579 CR 1. 1581 Cf. trecuţi din această viaţă. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor. căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. Orice păcat vatămă această comuniune. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12.) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. în vreme ce alţii. 10. 953 Comuniunea iubirii. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie”1579. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. toate mădularele suferă împreună cu el. toate vor fi supuse lui. 27. .950 Comuniunea sacramentelor. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi. (. pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. 26-27). moartea fiind nimicită. 1-3.. Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii1578.. 1582 LG 49. „fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii.. 5)1581.. „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. vii sau morţi. Lc 16. 7). 951 Comuniunea charismelor. 7).

1585 LG 49.dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587. cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. (. ca de la Izvorul şi Capul său. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl. mai mult. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu. Mart. încă din primele timpuri ale creştinismului. 1586 Sf. către fraţii săi. tot astfel. Tereza a Pruncului Isus. Căci. (. 1587 Sf.. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor». 1588 LG 50. 956 Mijlocirea sfinţilor. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. după credinţa statornică a Bisericii. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. pe patul morţii. Biserica celor aflaţi pe cale. vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586.) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi. Într-adevăr. toţi care sunt ai lui Cristos. Verba. 17.. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau. 1589 Sf.. Lib.. este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. cf. ci. pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului. având Duhul lui. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos. 957 Comuniunea cu sfinţii. Cristos Isus. şi pe drept cuvânt.. . (. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos.. Dominic. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi. ci. LG 49. Policarp. (2 1583 1584 LG 49. dimpotrivă. Jordan de Saxonia. 93. de la care.

în primul rând. prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593. Maria ─ Maica lui Cristos. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50. . 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. mai presus de toate. a celor care sunt peregrini pe pământ. PARAGRAFUL 6. care „a murit pentru toţi”. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. 1592 LG 3. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. LG 51. „cele sfinte” (sancta) şi.Mac 12. aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi. toţi împreună formând o singură Biserică. 45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590. Euharistia. 1593 SPF 30. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră. 959 În unica familie a lui Dumnezeu.

... şi în Ridicarea ei la cer. Cuvântare. Paul al VI-lea. iată-l pe fiul tău” (In 19.. prin cuvintele: „Femeie. 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea.) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos]. care sunt mădularele acestui Cap»”1594. Fecioara Maria (. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. nu fără un plan divin. . I. 1597 LG 58. (. Augustin. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui. unde. 6. 1596 LG 57. consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. 21 noiembrie 1964. 1598 LG 69. 26-27)1597. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53. 965 După Înălţarea Fiului său. 966 „În sfârşit.. a stat neclintită.. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt. Fecioara preacurată. Virg.) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce. pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor... se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii. la capătul vieţii sale pământeşti.. 1599 LG 59. Maica Bisericii”1595. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. „Într-adevăr. „Maria ─ Maica lui Cristos.. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598.963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei. „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui”1596. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599.. citându-l pe Sf. în sfârşit.

de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. fiind Maica Vieţii. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August). Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. (typos) Bisericii1603.gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei. 1603 LG 63. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit. la orice îndemn al Duhului Sfânt. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui.) De aceea. Proclamarea. Însă. Prin aceasta. de către Papa Pius al XII-lea. ci.. nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. Ajutătoare. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600. 1606 LG 60.. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602. Răscumpărătorul. până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. după cum la Preoţia lui Cristos participă.. cf. Născătoare de Dumnezeu. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea”1606. 1601 Liturgia bizantină. Într-adevăr. la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei. se întemeiază pe mijlocirea lui. 1602 LG 53. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. în 1950. Mijlocitoare”1605. ridicată la cer.. atât 1600 LG 59. întru adormire lumea nu ai părăsit. şi constituie chiar „prefigurarea. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos. prototipul”. speranţă şi iubire aprinsă. credinţă. ci îi arată puterea. 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului. prin mijlocirea ei multiformă. (. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601.. în moduri diferite. . De aceea. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604. . Sprijinitoare. „Într-adevăr. continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice.. 1605 LG 62. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. mutatu-te-ai la viaţă. 1604 LG 61. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare.) decurge din belşugul meritelor lui Cristos.

la fel. în „peregrinarea credinţei”. cum ar fi Sfântul Rozariu. 1613 LG 68. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. SC 103.) deşi este cu totul aparte. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu». este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină. Din cele mai vechi timpuri. 1611 Cf. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608. şi ce va fi în Patrie. . 1609 LG 66. glorificată deja cu trupul şi sufletul. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609. până când va veni Ziua Domnului1613. despre originea. tot astfel. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică. misiunea şi destinul ei. 1610 Cf.. aici. sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile.. el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană. aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus. după cum în ceruri. unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”. (. pe pământ. (.. MC 42. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi. II. 1612 LG 69.. cât şi poporul credincios. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. 1607 1608 LG 62.) Acest cult. „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. III. la capătul drumului ei.preoţii. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. MC 56. ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607.

ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. mai ales prin Euharistie. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt. 975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. iar cui i le veţi ţine. Maica Bisericii.) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. vor fi ţinute” (In 20. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor. îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614. Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească. Cui îi veţi ierta păcatele. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. 974 Preasfânta Fecioară Maria. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui. înviat pentru 1614 SPF 15.PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic. vor fi iertate. 22-23.) I. . pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre. noua Evă. prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente. după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi. 15-16).

3. taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie. Trid. 47). care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. Rom 4. şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. 11.) Totuşi. 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău.. încât nu ne mai rămâne nimic de şters. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă. îşi recapătă viaţa. Grigore Naz. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. 1619 Cc. 1617 CR 1. 4. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. II. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. pe care le primise de la Isus Cristos. după ce a înviat. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. Dimpotrivă. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617. care era mort prin păcat. Pentru cei care au căzut după Botez. trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte. nici din păcatul strămoşesc. ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. (. 39. sufletul. Or. cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. 1615 Cf.îndreptăţirea noastră1615. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică.: DS 1672.. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5. 18). 1616 .. 11. 17. 4). CR 1. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. 25. Puterea cheilor 981 Cristos. În această Biserică. iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. 1618 Sf. aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619.

nici arhanghelilor. oricât de rău şi de vinovat ar fi. Serm. care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. 5. 8. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. 21-22. Sf. Augustin. 3. Ioan Chrysostom. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. (. Ambrozie. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. 11. CR 1.) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. în sacramentul Pocăinţei. 986 Din voinţa lui Cristos. al cărui har ne-a mântuit1620. Poenit. 34. 982 Nu există nici o greşeală. Sf. 1622 Cf. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. Augustin. oricât de gravă. 1623 Sf. 11. Într-adevăr. care a murit pentru toţi oamenii. 1.pentru a trăi cu Cristos. 5. Sac. . cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră”1621. 214. n-ar exista nici o nădejde. Cristos. 1620 1621 1624 1625 Sf.. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622.. „Nu există nimeni. Serm. 213. în mod obişnuit. Mt 18.

illam credentes. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8. 1628 Cf. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. tot astfel.987 „În iertarea păcatelor. Ps 56. prin Duhul său. care locuieşte în voi (Rom 8. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi1627. 1. 1. 2 Cor 4. 11. Res.. 1629 Cf. Cf. că. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. şi tot astfel sperăm. a trupului”. 40. Fiul şi Duhul Sfânt. 6. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. 14. 11) vor redobândi viaţă. 1 Tes 4. In 39. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. 3. Ca şi a lui. 1630 Tertullian. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. Is 40. Fil 3. Gen 6. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. 11)1628. 5. 1 Cor 6. 989 Credem cu tărie. 6. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. 14. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. şi în acţiunea lui creatoare. . ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. 10-11. 14. după moartea lor. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629.

care „nu este Dumnezeul celor morţi. pârga celor adormiţi (1 Cor 15. 1637 Cf. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. care va fi totuşi de alt ordin. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. 27). 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. 7. 21-42. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. 6. Iar dacă n-a înviat Cristos. 1634 Cf. pentru că nu cunoaşteţi Scripturile. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. In 6. Mai bine să pieri de mâna oamenilor. zadarnică este vestirea noastră. 39). zadarnică şi credinţa voastră. Lc 7. In 5. 1636 Cf. In 2. 9). În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. nici Cristos nu a înviat.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. Dan 12. care murim pentru legile lui (2 Mac 7. În încercările lor. Mc 5. 40. 1633 Cf. 14)1631. 6. 25).. Cf. vestind prin aceasta propria sa înviere. In 11. 24-25. 24. 29. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său1635. 1631 1632 . (. Fapte 23. trup şi suflet. 54. ci al celor vii” (Mc 12. In 11. 11-17. 19-22. 1-13. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. I. Isus o învaţă cu tărie. 12-14. redând viaţa unor morţi 1636. 20). Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11.. 1635 Cf.

) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. spre învierea vieţii. 33. La fel. Vom învia ca El. 1643 Cc. 1641 Sf. în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. Augustin.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. 34. va spune cineva.ucis1638. când semeni. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24. Dan 12. 1638 1639 Cf. va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre. „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643. . în „trup spiritual” (1 Cor 15. Psal. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat.. 996 Încă de la început. 88. 44): Dar.. în atotputernicia sa. 1642 Cf.. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3. 4. (. Fapte 17. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte. credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640.. dar nu s-a întors la o viaţă pământească. 22) 1639.. Lateran IV: DS 801. 29)1642. 12-13. „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. în El. prin El. cu El. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1. 35-37. (. ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi. 2. 2. 5. trupul omului cade pradă putrezirii.) cei morţi vor învia în nestricăciune. 52-53). 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune. separarea sufletului de trup. rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. 39). nu semeni trupul ce va veni. Se acceptă. Dumnezeu. 1 Cor 15. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus. iar cei care au făcut cele rele. „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10. (.. 42. 21). Cf. 41). de obicei. Mc 10. 32. spre învierea osândei” (In 5. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte. ci un grăunte gol. 1640 Cf.

4). 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez. 1646 Cf.). o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. căutaţi cele de sus. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu. (. 6). dar şi faţă de trupul altuia. 18.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea. 1001 Când? În mod definitiv. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. Când vom învia în ziua de apoi. Iar Dumnezeu. se va coborî din cer şi cei morţi. 1). este adevărat şi că. 4. 11. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi. mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. care sunt în Cristos. întrun anume fel. 3. 44. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. 39-40. 20. 3).) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. 13. noi aparţinem deja Trupului lui Cristos. LG 48. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. ne va învia şi pe noi prin puterea sa. 54. Fil 3. nu este accesibil decât în credinţă. nu mai este pâine obişnuită. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. care l-a înviat pe Domnul. după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu. de vreme ce au sămânţa învierii1644. Haer.. 1004 În aşteptarea acelei zile. „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. viaţa creştină este. . 16). 24. unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646. unul pământesc şi celălalt ceresc. mulţumită Duhului Sfânt. „în ziua de apoi” (In 6. ci Euharistie. suntem deja înviaţi cu Cristos. încă de pe pământ. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. întru Cristos Isus” (Ef 2. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. 4-5. de aici.. Irineu. Într-adevăr. tot astfel. trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”. alcătuită din două lucruri.

după cum era. Rom 5. Vieţile noastre sunt măsurate de timp. 23). moartea trupească este naturală.) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654. Gen 2.. dar pentru credinţă ea este. ca la toate fiinţele vii de pe pământ. 1 Cor 15. Fil 3. 1647 1648 Cf. (.. 3. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale.. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652. trebuie să murim împreună cu Cristos. II. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. . iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. Deşi omul avea natură muritoare. 1650 Cf. 26. 2. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului. 1655 Cf. îmbătrânim şi. 13-15. În această „plecare” (Fil 1.) Nu sunteţi ai voştri. 1654 GS 18. „ultimul duşman” al omului. 13. 23.) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ.. care va trebui să fie învins1655. care e moartea. Înţ 1.. 7). pentru a putea participa şi la învierea lui1650. 12. care a dat-o (Qoh 12. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. DS 1511. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. 3-9. 17. Într-un sens. 6.trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653. este. Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5. 1. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. sufletul e despărţit de trup. 1649 Cf. SPF 28. 8). Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare. Rom 6. de fapt. 17. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei. Dumnezeu îl destina să nu moară. 1651 Cf. în decursul căruia ne schimbăm. „Moartea trupească. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. 3. 19-20). 1653 Cf.. GS 18. (. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. 19. Gen 2. astfel. ea este o participare la moartea Domnului. 1652 Cf. 10-11. 23-24. „plata păcatului” (Rom 6. 23)1649. Înţ.

2. Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos. îl doresc pe El. Fiul lui Dumnezeu. a îndurat şi El moartea. 11). Dar. Ignaţiu de Antiohia. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. moartea creştină are un sens pozitiv. când voi ajunge acolo. 1 Tes 4. Nu mor.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. 33-34. 21). Dumnezeu îl cheamă pe om la sine.. care a murit pentru noi. Ignaţiu de Antiohia. care a înviat pentru noi. creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez. 1661 Sf. 13-14. 1. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. 46. Naşterea mea se apropie. 7. voi fi cu adevărat om1658. pentru a trăi o viaţă nouă. Vida. Verba. 7-8. Cf.. Evr 5. (. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. De aceea. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2.. Îl caut pe El. (. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1. El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. ci intru în viaţă1662. Mc 14. 1663 Cf. Vreau să-l văd pe Dumnezeu. 1659 Cf. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. 1-2. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. Isus. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. . proprie condiţiei umane. 23).) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. Rom. Tereza a Pruncului Isus. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. „Pentru mine. 6.. 1660 Sf.1009 Moartea e transformată de Cristos. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. Rom. Rom 5. 1662 Sf. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657. 1658 Sf. Lc 23. şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl. 1011 În moarte. 19-21. Tereza a lui Isus. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656.

Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. care este Creatorul trupului. sufletul este despărţit de trup. Nu există „reincarnare” după moarte. Francisc din Assisi. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. reunindu-l cu sufletul nostru. pentru sora noastră Moartea trupească. Doamne.Litania tuturor sfinţilor). LG 48. mântuieşte-ne. 23. . nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. Credem în Dumnezeu. vom învia cu toţii în ziua de apoi. Dacă azi nu eşti gata. 1668 Tertullian. s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. 1. credem în învierea trupului. se schimbă dar nu se pierde şi. 1664 1665 LR. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. 1667 Sf. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. 27). Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat.Viaţa credincioşilor tăi. Doamne!” . căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. Cant. 1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. 1016 Prin moarte. 2. Doamne. împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. 1666 Imitaţia lui Cristos. 1. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. Prefaţa pentru răposaţi I. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă. Res. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. 8. după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. dar în înviere. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. nu te-ai teme prea mult de moarte. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului. Dacă ai avea conştiinţa curată. de care nici un om nu poate să scape.

să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria. 42.. Fiul lui Dumnezeu. Tatăl atotputernicul. din această lume. Fiul Dumnezeului celui viu. care te-a plămădit din pulberea pământului. Când vei pleca din această viaţă. care a murit pentru tine pe cruce. Prin moarte. care a fost revărsat peste tine. . deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. 1671 GS 18. suflet creştin. de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. în numele lui Dumnezeu. într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu. care te-a creat. 1 Cor 15.) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854.. El a învins moartea. Totuşi. se seamănă în mormânt un trup pieritor. Cf. merinde de drum. cu sfântul Iosif. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică.) Întoarce-te la Creatorul tău. 1019 Isus. (. cu toţi îngerii şi sfinţii. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. Născătoarea de Dumnezeu. învie un trup nepieritor1670. un „trup spiritual” (1 Cor 15. în numele Duhului Sfânt. omul trebuie să îndure „moartea trupească. (. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund..1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum”1669. în numele lui Isus Cristos. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic. Tatăl său. cu Fecioara Maria. cu îngerii şi sfinţii.. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. 44).

contempla în vecii vecilor1672. Benedict XII: DS 1002. Cc. Fil 1. 1677 Cf. Lyon: DS 857-858. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. 23. precum şi alte texte din Noul Testament1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. 2 Tim 1.. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680. 9-10. Ioan al Crucii. 1 Cor 13. fie intrând imediat în fericirea cerului1679. 1674 Cf.) sau. 8. sufletele tuturor sfinţilor (.. 64. imediat după moartea fiecăruia. nu mai era nimic de purificat. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3. mai ales. (. Dichos. 26. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. 1676 Cf. Ap 22. Noul Testament vorbeşte despre judecată. 23.. OEx. la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos. 1675 Cf. 1678 Cf. Florenţa: DS 1304-1306. Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu. II. 12. în momentul morţii. 22. 27.. 1682 Cf. Cc. Cf. 43. 2 Cor 5. 1680 Cf. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. dacă a existat sau există ceva de purificat. Ioan al XXII-lea: DS 990. Lc 16. definim că. Lc 23. I.. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673. 1681 Sf. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681. . 2). în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire. Mt 16. Cc. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. 1679 Cf. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică.) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. fie trecând printro purificare1678. 12. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea. Evr 9. Commendatio animae.: DS 1820. Trid. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. 4. în funcţie de faptele şi credinţa lui.

1685 Cf. 1024 Această viaţă desăvârşită. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. Cf. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. 17. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit. 17. . în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos.. această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime. 1 Tes 4. 1026 Prin moartea şi învierea sa. 9). lumină. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă. dar îşi păstrează sau. 1686 Sf. pace.. Luc. ibi vita. casa Tatălui. Ierusalimul ceresc. LG 49. 121. Ambrozie. au fost. starea de fericire supremă şi definitivă. Ap 2. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. ospăţ de nuntă. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. 10. cf. Fil 1. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. Cei aleşi trăiesc „în El”. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. mai bine zis. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. 23. 1028 Din cauza transcendenţei sale. vinul Împărăţiei. (. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. acolo e viaţa. In 14. sunt şi vor fi în cer. ideo ubi Christus. cu Fecioara Maria. 3. cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”.purificare. acolo e Împărăţia”1686. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2. îşi găsesc adevărata identitate.

DS 1820. de bucuriile nemuririi dobândite1687. 5)1688.) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. îndeosebi Jertfa euharistică1693. (. Ep. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. DS 856. 1. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. Încă din primele timpuri. 56. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu. 23. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690.. 1 Cor 3. nici în veacul viitor (Mt 12. 39. 7. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12. 4. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. 1580. Biserica recomandă şi pomana. Mt 25. în veacul viitor1692. nu i se va ierta nici în veacul acesta. 1693 Cf. 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. Tradiţia Bisericii. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. III. 15. după cum afirmă Cel care este Adevărul. 10. iar altele. Grigore cel Mare. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. 1690 Cf. 45). Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. 1691 De ex. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22.alături de Cristos. 1 Pt 1. Domnul Dumnezeul tău. Dial. 21. Ciprian. Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. 1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi.. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu.. 31). spunând că. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691. să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. DS 1304. 1689 Cf. Cf. . pentru ca. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. 1029 În gloria cerului. purificaţi. Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. dar imperfect purificaţi. 1692 Sf. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului.

în iad. IV. 858. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. 43-48. care sunt fraţii săi1696. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş. 801. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. blestemaţilor. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”.) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13. SPF 12. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. în focul cel veşnic!” (Mt 25. Mt 25. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. 411. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697. 41.. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. „focul veşnic”599. 42. Mt 10. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară. imediat după moarte. iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3. 1697 Cf. 409. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte.. 5. 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine. 22. Mt 5. Sf. 1351. . Mc 9. 1002. 29. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. 1699 Cf. 1696 Cf. Ioan Chrysostom. DS 76. 28. 31-46. 15). (. 50. in 1 Cor. unde suferă chinurile infernului. Iob 1. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. şi trupul1698. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. 1575. Hom. 13. şi unde îşi pot pierde şi sufletul. 5.purificaţi de jertfa tatălui lor1694. 1698 Cf.

Şi va aşeza oile de-a dreapta sa. în viaţa veşnică” (Mt 25.. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic. In 12. Canonul Roman 88. 28-29). şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. 1039 În faţa lui Cristos. Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. porunca de a merge în focul veşnic. . 15). ca nişte servitori răi şi leneşi. 1702 LR. iar cei ce au făcut răul. Cf.. trebuie. care este Adevărul. 1567. aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. DS 397. pentru ca.). să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. iar drepţii. să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. 32. 31. şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. V. să veghem cu statornicie. şi toţi îngerii împreună cu El (. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă. în întunericul cel mai din afară. 9): Te rugăm aşadar. Doamne. 49. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor.care merg pe ea. 1703 Cf. 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701. 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul.. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit. spre învierea osândei” (In 5. 46). iar caprele la stânga. şi să nu auzim. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. după sfatul Domnului. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3. (. În 1700 1701 LG 48.. Rânduieşte în pace zilele noastre. va precede Judecata de pe urmă.

care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. Cf. va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. Prin Fiul său Isus Cristos. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii.. 8. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. nu aveţi nimic la mine”1704. 13) a reîntoarcerii Domnului. şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. de aceea. domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. Capul lor. ziua mântuirii” (2 Cor 6. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. 1043 Această misterioasă reînnoire. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. numai El îi hotărăşte venirea. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. Eu. glorificaţi în trup şi suflet. 2). am făcut din ei comisionarii voştri. După judecata universală. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. Universul. (. 1706 LG 48. Serm. 3).) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. 18. 1705 . 13)1707. împreună cu neamul omenesc. atunci când. El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna.. 10). 1. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor.ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. VI. Cânt. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. Ap 21. Va fi realizarea 1704 Sf. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3. Augustin. 4. 4. 1707 Cf. 6. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. care va transforma omenirea şi lumea. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei.

de prihană1711. 1. Viziunea beatifică. 10). 1713 GS 39. 5. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. care 1708 1709 Cf. Cristos..) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. 27. 1711 Cf. de pace şi de comuniune reciprocă. fără nici o piedică. 2). 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. 27. participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. Cf. ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum.. 1046 Cât despre Cosmos. în slujba celor drepţi”. va fi izvor nesecat de fericire. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. care avem pârga Duhului. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească. 4)1709. deformat de păcat. 5. trece.definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap.. Haer. „Mireasa Mielului” (Ap 21. chipul lumii acesteia. Desigur. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. şi cele de pe pământ” (Ef 1. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21. 21. Şi nu numai ea. 1710 LG 1. Ap 21. Ea nu va mai fi rănită de păcat. 1712 Sfântul Irineu. de amorul propriu. nu va mai fi nici plânset. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. . Ierusalimul ceresc. 19-23). (. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (. 9). 1045 Pentru om. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou. 32. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. ci şi noi. 1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul. şi cele din ceruri. să fie. nici ţipăt şi nici durere. 1049 „Totuşi. suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8.. 1044 În acest „univers nou”1708. refăcută în starea de la început. Ap 21. 1. „pentru ca lumea însăşi.

Ciril din Ierusalim. Datorită milostivirii sale. PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte.. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. 1717 SPF 28. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (. LG 2. 1714 1715 . pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718. 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. totuşi. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. revarsă asupra tuturor. 18. 1716 Sf. unde.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. însă purificate de orice prihană. dar imperfect purificaţi. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. în fericirea veşnică. cf. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui. GS 39.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. 29. le vom regăsi apoi iarăşi. în diferite grade. 1718 SPF 29. într-o judecată particulară făcută de Cristos. Aşadar. Catech. fără excepţie. 3. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre. oamenii.. 2. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu. ill. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. darurile cereşti. şi noi. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. GS 39. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele.

numită şi „iad”. 1062 În ebraică. în viaţa veşnică. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. . Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719. 26). 1056 Urmând exemplul lui Cristos. 1060 La sfârşitul timpurilor. „AMIN” 1061 Crezul. Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. şi însuşi Universul material va fi transformat. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”. cf. fidelitatea. se termină cu cuvântul ebraic Amen.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. Ap 22. 1721 Cf. Atunci. 21. fiabilitatea. DS 859. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. Această rădăcină exprimă soliditatea. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”. Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi1721. DS 1549. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”. 28). El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2. literalmente 1719 1720 DCG 69. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. glorificaţi în trup şi în suflet. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate.

16). Dumnezeule. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. Mt 6. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3. înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. Serm. 14). pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea. poruncilor lui Dumnezeu.„Dumnezeul Amin-ului”. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Augustin. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin”1722. 20): Prin Cristos. AMIN. 1724 Sf. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. Tată atotputernic. în unire cu Duhul Sfânt. 1722 1723 Cf. 58. Ţie. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». . uneori sub formă reduplicată1723. 2. In 5. 19. făgăduinţelor. 5. toate sunt în El «Da». El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. Cf. 16. câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu. 11. cu Cristos şi în Cristos. Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi. 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. 13.

prin intermediul vieţii sacramentale. care îl mântuieşte pe omul întreg. revelat şi realizat în istorie în forma unui plan. Această femeie. § 1115). suferindă de vreme îndelungată. § 1116). Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. 25-34). 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”. Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. Mc 5. Acesta este misterul lui Cristos1725. suflet şi trup. o „orânduire înţeleaptă”.Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. . de la începutul sec. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. al IV-lea. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. 4 . pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. Ef 3. 1725 Cf. dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf.

14-17. cu ea şi prin ea. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. De aceea. al Învierii şi al Înălţării glorioase. Biserica este slujitoare. mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. 2 Cor 9. unicul „Liturg” 1732. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Rom 15. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. Prin liturgie. lucrarea răscumpărării noastre. „se actualizează opera răscumpărării noastre”. Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. 1728 Cf. Fil 2. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. mister prin care. participând la preoţia lui (cult). SC 2. 2. 16. 23. Rom 15. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. În tradiţia creştină. În celebrarea liturgică. 1732 Cf. 1730 Cf. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. 6. prin care. continuă în Biserica sa. 1731 Cf. 27. 30. a nimicit moartea noastră şi. Fil 2. pe bună dreptate. 1729 Cf. înviind. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. „slujire din partea/în favoarea poporului”. 25. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. Prin 1726 1727 SC 5. după chipul Domnului său. ne-a redobândit viaţa». «murind. . 4. Lc 1. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. Cristos.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. în acelaşi timp. Evr 8. 12. liturgia. In 17. prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. Fapte 13. Într-adevăr. 2. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului.

care este Biserica. şi mai ales în Euharistie. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. de credinţă şi de convertire. 1733 1734 SC 7. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. 16-17. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. 1737 SC 10. în Duhul” (Ef 6. SC 11.urmare. orice celebrare liturgică. căci în sacramente. 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. Ea implică o participare „conştientă. 4) în Fiul lui preaiubit. 1736 Cf. este acţiune sacră prin excelenţă. 1735 SC 9. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. . activă şi rodnică” a tuturor1734. Ef 3.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală. omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2. Prin liturgie. „în toată vremea. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. 1738 Ioan Paul II. 18. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”. a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733. CT 23.

. O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua). în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739. care vrea să fie în slujba întregii Biserici. 1739 Cf. va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi). de la „sacramente” la „mistere”. de la semnificant la semnificat. trecând de la vizibil la invizibil. Prezentul Catehism.1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). SC 3-4. iar apoi.

în care Cristos îşi manifestă. întru Cristos. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). În felul acesta. . prin revărsarea Duhului Sfânt. acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. În acest timp al Bisericii. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu.SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. De aceea. „până când va veni” (1 Cor 11. LG 2. Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. Biserica a apărut în lume 1740. El ne-a ales în 1740 Cf. care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. SC 6. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I. Acţionează prin sacramente. propriu acestui timp nou. 26). Tatăl.

acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. alegerea lui David. Pe de o parte. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. spre lauda gloriei harului său. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. a fost inaugurată istoria mântuirii. Prezenţa lui Dumnezeu în templu. binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. 21). Dar. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul). amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. 1080 De la început. Profeţii şi Psalmii. 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. din care este ţesută liturgia poporului ales. 36). Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. începând cu Abraham.Cristos mai înainte de întemeierea lumii. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. care s-a deschis pentru binecuvântare. îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. Aplicat omului. laudă şi aducere de mulţumire. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. Biserica. în ciuda păcatului omului. binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor. Legea. autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. care mergea spre moarte. ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. eu-logia). mai ales. 1082 În liturgia Bisericii. cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. pentru a o îndrepta spre viaţă. întrupat. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. după bunul plac al voinţei sale. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc. 1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. dăruirea Pământului făgăduinţei. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l . mort şi înviat pentru noi. în Cuvântul său. prin care pământul este „blestemat”. bărbatul şi femeia. în iubire. 15) prin adoraţie. ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt.

. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl. În timpul vieţii sale pământeşti. II. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. predicând Evanghelia la toată făptura. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. Misterul pascal al lui Cristos.. dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată.. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. . Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. 1084 Din momentul în care. nu poate rămâne numai în trecut. şi astfel. „şezând de-a dreapta Tatălui”. asupra ei înseşi. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. este îngropat. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat. prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. prin moartea şi învierea sa. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. 6). El a nimicit moartea şi. pe care o vesteau. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. . care este Biserica. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni). la fel. In 13. 1. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui. 27.. în liturgia Bisericii. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. 1741 1742 Cf. Este un eveniment real.. 12). nu numai ca. învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. 9. şi El i-a trimis pe apostolii săi. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. SC 6. înghiţite de trecut. dimpotrivă. prin Moartea sa. Când i-a sosit Ceasul1741. fiindcă. prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului.. mai ales. 17. plini de Duhul Sfânt. 1. pentru ca. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii. survenit în istoria noastră. Evr 7. apoi trec. 10. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile.

nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. El. E prezent în cuvântul său. 1746 SC 8. 21-23. mai ales în acţiunile liturgice. atât în persoana preotului. e prezent în liturgia pământească. El e prezent în sacramente prin puterea sa. 1089 „În această operă atât de mare. îi cântăm Domnului imnul de slavă. prin pregustare. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. În sfârşit. care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. aşa încât. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. SC 7. . 1745 SC 7. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. transmisă prin sacramentul Preoţiei. Viaţa noastră. dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor.. 20)”1744. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. cf... în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi. până când se va arăta El însuşi. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. sub speciile euharistice.. cât. le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. In 20. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18. Cristos cel înviat. este ea însăşi sacramentală. Mireasa lui preaiubită. Cristos însuşi este cel care botează.. . comunicarea lucrării sale de mântuire ─. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului. care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica. El. şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. la liturgia cerească. spre care ne îndreptăm ca nişte călători. LG 50. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. care s-a oferit odinioară pe Cruce». este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot.1087 Astfel. noi participăm.. împreună cu întreaga oştire cerească. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa. III. mai ales. atunci când cineva botează. .

elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. Astfel. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. 14-16. care sunt sacramentele Noului Legământ. 1750 Cf. ─ mai presus de toate. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749. Ea e numită „tipologică”. Lc 24. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. 1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. ─ rugăciunea Psalmilor. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez1751. la fel. 1 Pt 3. Exilul şi Întoarcerea). Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ1747”.1091 În liturgie. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. 1751 Cf. Duh al comuniunii. Împărăţia şi Templul. 1749 Cf. Prin ea. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii. Cf. cuvintele şi simbolurile primului legământ. 13-49. deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. DV 14-16. Exodul şi Paştele. se realizează o adevărată cooperare. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. se ia vălul de pe aceste figuri1750. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. . însuşindu-şi-le. face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. în sfârşit. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. 21. 2 Cor 3.

dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. orientat spre viitor. în răspunsul la acest Cuvânt. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu. în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. 1095 De aceea. Ea depăşeşte afinităţile umane. Liturgia Cuvântului. fiecare acţiune liturgică. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. 1-6. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. să fie un „popor gata să-l primească”. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. pe care ea are rolul să le aducă ulterior. dintre care Tatăl nostru. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti. în recurgerea la milostivirea divină. 1097 În liturgia Noului Legământ. sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. Pentru evrei şi pentru creştini. Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. culturale şi sociale. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării. la evrei. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. mai ales în timpul Adventului. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. rasiale. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. în structura sa proprie. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. îşi află originea în rugăciunea iudaică.lui Cristos1752. Biserica. mana din pustiu prefigura Euharistia. este o întâlnire între Cristos şi Biserică. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. mai ales a slujitorilor ei. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. 32). la creştini. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. 1 Cor 10. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. . Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea.

Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire.) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. comuniune în credinţă. 1756 DV 2. ca asentiment şi angajare. care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14. SC 24 1755 PO 4. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. în primul rând. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. 26. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. Mai ales în Euharistie şi. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos.1099 În liturgie. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia).. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. în mod analog. în funcţie de deschiderea inimilor lor. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei.. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. Prin cuvintele. Adunarea liturgică este.. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. din ea se cântă psalmii. ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite.. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. 1103 Anamneza. dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu. o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. Duhul Sfânt. în celelalte sacramente. (. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. Cuvântul şi Icoana Tatălui. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii.) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756. . În liturgia Cuvântului..

care-şi aduce rodul în mlădiţe1759. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. 1760 Cf. Duhul de comuniune. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit. 13.. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. În aşteptare şi în speranţă. . 1-17. 1759 Cf. Ef 1. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. ci le şi actualizează. Trimis de Tatăl. In 15. El.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând. în mod inseparabil. rămâne de-a pururi în Biserică şi. încă de pe acum.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. (. 22. nu repetat. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. le face prezente. Ioan din Damasc. Rodul Duhului în liturgie este. 3-7. Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. 14. 2 Cor 1. în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică.. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf. primindu-le. de aceea. Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. în acelaşi fel în care. 1106 Alături de Anamneză. „arvuna” moştenirii lor1758. celebrările sunt acelea care se repetă. Gal 5. comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760. F. 4. Cf. care ascultă Epicleza Bisericii. care actualizează unicul mister. 22. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui. iar vinul (. 1 In 1. o.. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine.. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt.

pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt. care este Biserica. pentru că Trupul său. Biserica peregrină ia parte de pe acum.misterul lui Cristos. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos. la liturgia cerească. pentru că. prin acţiunile ei liturgice. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală. ca într-o pregustare. într-un fel. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii . „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. pentru a ne dărui Duhul înfierii. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării. Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. e. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii.

Euharistia. împărtăşeşte acum în sacramente. 1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. 1762 . 1763 DS 1600-1601. prin intermediul slujitorilor Bisericii sale. 2. mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. cel pururi viu şi dătător de viaţă. II. 13). Preoţia şi Căsătoria1762. Lc 5.. Pocăinţa. Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. 6. Leon cel Mare. aşa cum a 1761 Cf. Ungerea bolnavilor.. tradiţiile apostolice (. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”. 1601.) şi gândul unanim al Părinţilor”. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. 1765 Cf. SC 6. 74. căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. DS 860. 46. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. care este Biserica. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui. 1310.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua. 17. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul. Serm. Cf. Ele anticipau puterea misterului său pascal. Confirmarea sau Mirul. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea. 19. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ. 8. 1764 Sf. I. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El.

urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. pe lângă har. pe care o realizează Duhul Sfânt. 18-20. 1769 LG 11. de-a lungul veacurilor. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766.. Toma Aq. Augustin. 1772 Cf. 3. 1771 LG 10. Mt 28. Astfel.Botezul. Şi sunt „pentru Biserică”. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi.conferă. 1. Civ. Mirul şi Preoţia . sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770. Enc. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. 1121 Trei sacramente . Th. In 20. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. Ea garantează că. Sf. izvorul şi temeiul sacramentelor. există şapte care sunt. în sensul propriu al cuvântului. Mt 13. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. 1770 LG 11. Biserica a ajuns. Sf. Lc 24. 64. Unul în trei Persoane. sunt „sacramentele care fac Biserica”1767. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. Tridentin: DS 1609. prin ei. 1 Cor 4. Mystici Corporis. mai ales în Euharistie. 1766 1767 . de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia. 21-23.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. anumiţi credincioşi. 47. 1773 Cc. 52. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. sacramente instituite de Domnul. prin ei. cf. «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. Cf. 2 ad 3. „ca o unică persoană mistică”1768. să discearnă că. „pecetluiţi cu caracterul preoţesc. 22. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. pe de altă parte. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor. Astfel. 1768 Pius XII. este de neşters1773. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată. S. Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. 17. misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire. un caracter sacramental. printre celebrările liturgice. în sacramente. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul.

Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4. „Faceţi ucenici din toate neamurile. IV. 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. Nu numai că presupun credinţa. prin cuvintele şi elementele rituale. care e invitat să adere la ea. o întăresc şi o exprimă. în calitate de semne. ele au şi un rol instructiv. să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. botezându-i în numele Tatălui. deci misiunea sacramentală. 1777 Cf. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii. 1125 De aceea.) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor.. 217. Misiunea de a boteza. lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. sunt numite sacramente ale credinţei”1775. 1778 Cf. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Când Biserica celebrează sacramentele.III. întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi.. al V-lea]). pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă. după Prosper de Aquitania1776 [sec. Biserica crede aşa cum se roagă. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. UR 2 şi 15. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. 1776 Ep. 47). Legea rugăciunii e legea credinţei. şi al Fiului. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac. (. de aceea. ci. ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777. De aici. DV 8. 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. 1126 Pe de altă parte. 19). SC 59. o şi nutresc. vechiul adagiu: Lex orandi. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. e inclusă în misiunea de a evangheliza. .

ea participă deja la viaţa veşnică..: DS 1608.: DS 1604. Trid. care. Cc. Totuşi. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. 26. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale..) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut. 8 1782 Cf. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc. 15. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”). Trid. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. ci de puterea lui Dumnezeu”1781. 68. 28). Th. adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos. 1781 Sf. Încă din perioada apostolică. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte. După cum focul transformă în sine tot ce atinge. Trid. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. S. V.: DS 1605 şi 1606. 22. Mântuitorul. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte. săvârşită o dată pentru totdeauna. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. 4. 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează. Cf. Cc.. sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. 15-16). Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11. 1783 Cf. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. În sacramentele lui Cristos.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă. 3.) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22. în epicleza fiecărui sacrament. 1779 1780 . 2 Pt 1. conformându-i Fiului lui Dumnezeu. îşi exprimă credinţa în puterea Duhului. Toma Aq. Cc. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16.

. 3. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. Th. sacramentele întăresc şi exprimă credinţa. acest rod este. şi anume pătimirea lui Cristos. în fiecare credincios.) Vino. şi anume harul. 17. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784. Atunci. 13).Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. Vom vedea ceea ce. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el.. în acest capitol. el constituie. 3. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). pentru Biserică. în acelaşi timp. de celebrarea sacramentelor Bisericii. . este comun celebrării celor şapte sacramente. Isus Cristos” (Tit 2. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. 1134 Rodul vieţii sacramentale e. pe de altă parte. în diversitatea tradiţiilor liturgice. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. Pe de o parte. viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus. 60. personal şi eclezial. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. Va fi vorba aşadar. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute. Doamne Isuse!»” (Ap 22.

Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). . Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească. 14. Ap 4─5. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791). Ioan Chrysostom. „înjunghiat. Evr 4. etc. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). Anafora. În sfârşit. In 4. 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. 1-8. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe).pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. 10. 1). mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. 26-28. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. citit în liturgia Bisericii. acelaşi „care aduce şi care se aduce. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. 1791 Cf. „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. Ez 1. Ap 7. Cf. In 1. 19-21. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. Is 6. Ap 21. 1.. 1)1785. participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790. 1790 Cf. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva. 14-15. 29. 1787 Cf. şezând” (Ap 4. 1788 Liturghia Sf. Apoi Mielul.. care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. 2-3. 6. 1789 Cf. stând în picioare” (Ap 5. 10-14.

popor răscumpărat” (1 Pt 2. 1798 Cf. 1797 Cf. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. 1 Pt 2. îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. în şi prin Biserică. PO 2. 1795 SC 27. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. în sfârşit. unicul Preot.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. 9)1798. LG 10. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. „seminţie aleasă. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. în măsura în care e posibil. Trupul lui Cristos unit cu Capul său. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. 4). ci sunt celebrări ale Bisericii. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. conform naturii proprii a fiecăreia. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. a îndatoririlor şi a participării efective”1794. 4-5. care este «sacramentul unităţii». din toate neamurile şi seminţiile. 34. „ori de câte ori ceremoniile. pentru poporul creştin. 1796 LG 10. Cf. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. 1794 SC 26. a comunităţii. după diversitatea stărilor. să fie educată la toţi convingerea că. Mireasa Mielului1793). la o slujire deosebită a comunităţii. dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. pentru a oferi jertfe spirituale”1796. preoţie regească. De aceea. 1792 1793 . pe care n-o putea număra nimeni. Ap 12. Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate. neam sfânt. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. 9). Cf. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. ele aparţin întregului Trup al Bisericii. Ap 21. conştientă şi activă la celebrările liturgice. 9-11). adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. „o mulţime mare. care. 1799 SC 14. De aceea. Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu. popoarele şi limbile” (Ap 7. 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. celebrează. 1139 La această liturgie veşnică. 9.

Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. „În celebrările liturgice. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi. prin acţiuni. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. cât şi credincioşii. fiecare. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. îndeplinindu-şi oficiul propriu. atât preoţii. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. aceea a preoţilor şi a diaconilor. 1146 Semne din lumea oamenilor. Ca fiinţă socială. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. în celebrarea sacramentelor. omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. 1802 SC 28. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. prin gesturi. în prezidarea Euharistiei. slujirea episcopului şi. În viaţa umană. . 1144 Astfel. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. PO 2 şi 15. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. în comuniune cu el. există şi alte slujiri deosebite. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. SC 29. este ilustrată. II. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. fiecare potrivit funcţiei sale. lectorii. în primul rând.

19-20. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. In 9. 1150 Semne ale Legământului. 8. vântul şi focul. adesea în chip impresionant. 1151 Semne asumate de Cristos. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. Lc 8. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. În predica sa. ci semne ale Legământului. mai ales. 33-35. 1152 Semne sacramentale. Sacramentele Bisericii nu anulează. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. apa şi pământul. Lc 9. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. Liturgia Bisericii presupune. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. 1806 Cf. 1148 În calitate de creaturi. Mai mult.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. care îi sfinţeşte pe oameni. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane. 22. Mc 7. ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. Cf. 17. La fel. simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. De la Rusalii. 22-25. 6. Rom 1. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. 7-20. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. Paştele. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. 31. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. ale noii creaţii în Isus Cristos. Lumina şi noaptea. 1803 1804 . Înţ 13. impunerea mâinilor. 10. 1. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. Cf. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. Fapte 14. 1805 Cf. jertfele şi.

însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. unit cu cuvintele. Col 3. 1. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. acompaniate adesea de instrumente muzicale. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. în Cristos şi în Duhul Sfânt. prin sacramente. locul vestirii (amvon/pupitru). omilia preotului. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. Cf. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură. mai ales pentru faptul că. Desigur. prin acţiuni şi cuvinte. cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. în acelaşi timp. 1809 Cf. acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. mărturisire de credinţă). Augustin. Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. lumină). litanii. răspunsurile adunării (aclamaţii. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi. Sf.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. venerarea sa (procesiune. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809. tămâie. . 1807 1808 SC 112. Ps 72. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. psalmi de meditaţie. trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). răspunsul de credinţă al poporului său. 16-17. care continuă proclamarea Cuvântului.

în principal. 16. 9. SC 112. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine.ale Bisericii.. picurând adevărul în inima mea. 1815 SC 121. Dumnezeu. cuvinte. care nu are nici trup. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. cântările. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. (. care ne-au fost transmise neschimbate. 1816 Sf. după normele Bisericii. în devoţiuni. 1812 Sf. 6. Ioan din Damasc. 1813 Cf. Icoana liturgică. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. 14. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea.) Cu faţa descoperită. mai mult.1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810. să fie luate. Însă acum. 1158 Armonia semnelor (cânt. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii. pe Cristos.. Cât am plâns ascultând imnurile. din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815. însă îmi făceau bine1812. care celebrează1813. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. Augustin. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. De aceea. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. muzică. noi contemplăm slava Domnului1816. . participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. 1. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . nici chip. Conf. SC 119. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. Cf. Imag. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”. ba. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. de preferinţă. 1814 SC 118. „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. îl reprezintă.

în case şi pe străzi. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. executate fie în mozaic. În fiecare săptămână. în anumite zile din cursul anului. Ioan din Damasc. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. Contemplarea sfintelor icoane. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. şi nu în aparenţă. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. acest lucru ne este şi nouă de folos. în ziua pe care a numit-o duminică. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. fără îndoială. pe 1817 1818 Cc. Rom 8. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. 1. Imag. pe obiectele şi veşmintele sacre. 1819 Cc. precum şi îngerii. 1820 Sf. transfigurat. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea. 29. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. Niceea II (în 787): COD 111. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. 1). . 27. Niceea II: DS 600. de fapt. 2. III. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim. o semnificaţie reciprocă1817. creat „după chipul lui Dumnezeu”. „după asemănarea lui”1818.evanghelic. Ele îl simbolizează. face parte din armonia semnelor celebrării. a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819. opera mântuitoare a Mirelui său divin. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. Dumnezeu şi Mântuitor. în sfârşit. în celebrarea sacramentală. mai ales. 1 In 3. pe Cristos care este preamărit în ei. fie în alt mod adecvat. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. pe pereţi şi pe tablouri.

inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. Evr 3.. 1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire. pentru noi. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. o dată pe an. astfel. „prima zi a săptămânii”. prin marea solemnitate a Paştelui. 7. 1-2. veşnică. începând cu Paştele. se statorniceşte o zi de lumină. actualizându-le. 1824 Sf. 1164 Încă de la legea mozaică. după „odihna” din ziua marelui Sabat. Hipolit. (. „Cina Domnului” este centrul ei. 11. marele Cristos. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. Cf. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. Ps 95. Pasch. 1825 SC 106. cei ce credem în El. . credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”. împlinit deja o dată pentru totdeauna. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. situat între Paştele lui Cristos. nemuritor şi nesfârşit.care. mare. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. şi „a opta zi” în care Cristos. în care omul este chemat să intre. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor.) Celebrând astfel misterele Răscumpărării.11. în tot decursul timpului. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. În timpul Bisericii. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos. Pe lângă aceasta. De aceea. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824. 1826 Liturgia bizantină. Mt 6.7 ─ 4. pentru ca. „ziua cea neînserată”1826. Ziua Învierii lui Cristos este. ca să-i mulţumească pentru ele.. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice. memorial al primei zile a creaţiei. 1823 Cf. într-un fel. în acelaşi timp. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102.

1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. 1169 De aceea. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri. Sf. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). (. vol. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830. 1827 1828 Cf. „Solemnitatea solemnităţilor”. ale cărui raze aduc mîntuirea1828. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. după cum. 1830 Fanqith. pur şi simplu.. (. 329.. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. ziua creştinilor este ziua noastră. 1829 SC 106. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului. Pasch.. (. Lc 4. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii. .credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat. Cristoase. anul este transfigurat prin liturgie. 30. Ieronim. Din aproape în aproape. ziua Învierii. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie. astăzi a apărut Soarele dreptăţii. 19. 6. 12. de o parte şi de alta a acestui izvor. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. să-şi amintească de Patima. însă. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru. Misterul Răscumpărării. într-adevăr. prin care Cristos a zdrobit moartea. El este. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. 1832 Ep. Oficiul siriac din Antiohia.) mântuirea lumii. fest. fiindcă în ea a început zidirea. 1831 Cf. 193 b. Paştele nu este. In 21. „ca pregustare”.) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. Partea de vară.) reînnoirea neamului omenesc. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt. când credincioşii se adună pentru ca. ca din izvorul său de lumină. Lc 24.. Binecuvântată este duminica. p. sfârşitul istoriei este anticipat.. până când toate îi vor fi supuse. o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”.. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832. „anul de îndurare al Domnului”1831. în Orient.

. 17. pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere. „Oficiul divin” 1835. pe care îl celebrăm în Euharistie. 18). 1835 Cf. Ef 6. de la numele Papei Grigore al XIII-lea. SC 108 şi 111. SC 104. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. în Maria. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. ca într-o icoană preacurată. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal. Crăciun. 1836 SC 8. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. îndeosebi în adunarea duminicală. ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. 1173 Când. 1837 SC 98. pentru meritele lor. şi. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. în care credincioşii 1833 1834 SC 103. Născătoarea de Dumnezeu. cf. SC IV. ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834. Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). în ciclul anual. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─.

1178 Liturgia Orelor. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. care vorbeşte Mirelui ei. o înalţă către Tatăl”1838. mai ales Vesperele. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. împreună cu Trupul său. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. exprimând simbolismul momentului zilei. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. 1843 SC 90. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839. revelează mai profund sensul misterului celebrat. 1841 Cf. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841. 1840 Cf. fie adunaţi între ei. la anumite Ore. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. toţi credincioşii. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. 1842 SC 100. PO 5. ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. mai ales a Psalmilor”1843. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. IV Unde se celebrează? SC 84. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. să fie celebrate în biserică în comun. SC 86. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. sau chiar singuri”1842.(preoţi. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. SC 83. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii. călugării şi călugăriţele. nu exclude. În ea. Lectio divina. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. 1838 1839 . Mai mult. SC 98. 96. ba chiar este rugăciunea pe care Cristos. fie împreună cu preoţii.

1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. în care se adună credincioşii. Mântuitorul nostru. amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). Nobleţea. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată1844. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. cu cea mai mare cinstire”1849. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. 4-5). 1844 1845 . Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. 1181 „Casa de rugăciune. Cf. 1849 MF. 1848 Cf. 1846 Cf. DH 4. IGMR 259. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. care este centrul bisericii. SC 122-127. 16). trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu. 1850 SC 128. locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. Cf. 1847 63. cf. 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. În această „casă a lui Dumnezeu”. SC 7. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. Pe altar. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. PO 5. din care curg sacramentele misterului pascal. cele mai importante sunt „pietrele vii”. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848. altarul este. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Evr 13. 10. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. El este şi Masa Domnului. În anumite liturgii orientale. de asemenea.

1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. aceste 1851 1852 IGMR 271. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită). apă. 1188 Într-o celebrare liturgică. 1186 În sfârşit. Cap şi Trup. cu apostolii. IGMR 272. biserica are o semnificaţie eshatologică. larg deschisă şi primitoare. trebuie să trecem un prag. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu. la viaţa umană (spălare. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg. Cap al Trupului. spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care. Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. Şi. întreaga Adunare este „liturg”. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. foc). 1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). 4). Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. . Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. din acest motiv. în timpul liturgiei Cuvântului. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852. ungere. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. fiecare potrivit funcţiei sale. biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. De asemenea. Biserica văzută simbolizează casa părintească.

Marele nostru Preot. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. ziua familiei creştine. prin cântări şi binecuvântări. participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. care îi răspunde. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. . 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică.elemente cosmice. pe El îl adorăm. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. întregul mister al lui Cristos. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl. prin rugăciunea psalmilor. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. 1193 Duminica. 1853 1854 SC 106. fiindcă ea este ziua Învierii. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. este ziua principală a celebrării Euharistiei. ale îngerilor şi sfinţilor. 1195 Comemorându-i pe sfinţi. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. 1194 Biserica „desfăşoară. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. SC 102. care este vestit. în ciclul anual. şi de angajarea de credinţă. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. apoi pe apostoli. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. aceste rituri umane. în primul rând. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă. în zile anumite ale anului liturgic. „Ziua Domnului”.

„locul unde sălăşluieşte slava lui”. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. 1198 În condiţia sa pământească. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude. în orice loc. locuri sfinte. 14). legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1. Bisericile lui Dumnezeu. 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. imagini ale Cetăţii sfinte. îşi înalţă rugăciunea. oferă jertfa lui Cristos. în organizarea comuniunii frăţeşti. în simbolismul liturgic. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. în înţelegerea teologică a 1855 Cf. . Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. celebrează acelaşi mister pascal. Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. fidele credinţei apostolice. Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. 1199 În aceste biserici. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. pietre vii din care este zidită Biserica. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. Misterul celebrat în liturgie este unul singur. EN 63-64. prin harul lui Dumnezeu.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. însă formele celebrării sale sunt variate. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.

Cf. UR 4. el trebuie vestit. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. celebrat şi trăit în toate culturile. dacă e nevoie. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. SC 4. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. Scris. Astfel.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. armean. siriac. 1861 Ibid. SC 21. „Fidel tradiţiei. SC 37-40. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni. cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. 1856 1857 . alexandrin sau copt. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. astfel încât ele să nu fie suprimate. 26). există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. mai ales în aceea a sacramentelor. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856. Cf. 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. purificându-le. 1858 Cf. şi uneori chiar datoria. ci recuperate şi desăvârşite prin el1859. 1205 „În liturgie. dar şi Riturile unor Biserici locale. 1859 Cf. LG 23. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. Cristos. a cărei Păstrătoare este Biserica. pe care ea are dreptul. ap. CT 53. 1860 Ioan Paul al II-lea. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. asumată şi transfigurată de Cristos. cu şi prin propria lor cultură umană. maronit şi caldeean. neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. Vicesimus quintus annus 16. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. şi părţi ce pot fi schimbate.

liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica. Pe de altă parte. 1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli. diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. . fără a se supune acesteia. comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos.

. OICA Praenotanda 1-2. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862. Ungerea bolnavilor. Const. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. Toma Aq. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. 1. 1864 Paul VI. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. 3. Euharistia. În acest organism. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. Cf. Divinae consortium naturae. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. ap.. 1862 1863 .SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. Sf. această ordine nu este singura posibilă. 3. Desigur. Preoţia şi Căsătoria. apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). Într-adevăr. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. S. Th. Euharistia ocupă un loc unic. cf. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863. 65. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea). dăruită oamenilor prin harul lui Cristos. comportă o anumită analogie cu originea. 3. Mirul. Astfel. Toma Aq. În aceasta. prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. „Participarea la natura divină. Th. 65. 1211 Urmând această analogie. Pocăinţa. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere. S. în sfârşit. Sf.

„după ce a fost luminat” (Evr 10. Apol. 12. Col 2. ungere. botez. luminare. 3-4. „lumina cea adevărată. 9). devenim mădulare ale lui Cristos. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866. a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul. 2. 3-4. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). Florenţa: DS 1314. I. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. haină de nestricăciune. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. pentru că păcatul este îngropat în apă. 1. CIC can. ce deschide calea spre celelalte sacramente. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. baie a renaşterii. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. 5). 5. 1869 Sf. 12. baie. fiindcă este lumină strălucitoare. luminare. 17. creştinul. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. Este dar. haină. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. 849. a scufunda”.) Îl numim dar. (. 32). 675. Prin botez. 204. „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos.. har. Or. Grigore de Nazianz. este har. fiindcă acoperă ocara noastră.. 40. 1867 Cf. can. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). 61. pentru că spală. CCEO. 1216 „Această baie este numită iluminare.ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. Gal 6. CR 2. Iustin. 5). Cc. Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda. pecete. fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi. ungere. 15). de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5. pecete şi tot ce poate fi mai scump. 1868 Sf. § 1. Rom 6. care luminează pe tot omul” (In 1. Cf. § 1. 1865 1866 .

1222 În sfârşit. 20): Dumnezeule. prin însăşi revărsarea potopului. Prin acest simbolism.II. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. la binecuvântarea apei de Botez. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. apa mării este un simbol al morţii. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. . această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. 1219 În Arca lui Noe. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. Cf. 1218 De la începutul lumii. Gen 1-2. imagine a vieţii 1870 1871 LR. 1873 Ibid. făptura ta. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. 1874 Ibid. Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. ca să dezvălui harul Botezului1870. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos. eliberată din robia faraonului. mai ales. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. Întradevăr. de trecerea Mării Roşii. putea să prefigureze misterul Crucii. 1872 Ibid. cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. adică opt. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule. Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. ai arătat chipul renaşterii spirituale. De aceea. pentru ca mulţimea. „puţine suflete. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. Dumnezeule. prin ea. Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. 1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa.

Vezi unde ai fost botezat. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan1875. 8. 2. şi al Fiului. ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Întradevăr. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. 1879 Sf. 13. 41. 15). Sângele şi apa. botezându-i în numele Tatălui. iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. Sacr. Lc 12. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. 50. 19-20)1876. 12-13. rânduit pentru păcătoşi. 1878 Cf. În El ai fost răscumpărat. Ambrozie. 1880 Cf. Fapte 2. 16-17). 6-8. 5). sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. temători de Dumnezeu. dacă nu din Crucea lui Cristos. Întradevăr. . Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. păgâni1880. şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. 48. de unde vine Botezul. Cf. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. 10. 15. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. din moartea lui Cristos. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19. Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. Mc 16. sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. 15-16. 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. 38)1877. în El ai fost mântuit1879. 6. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 7). ca preludiu al noii creaţii. El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. Mt 3. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său.veşnice. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. 38). 1 In 5. 34). Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. 1877 Cf. 16.

80. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. accesul la Comuniunea euharistică. Întradevăr. 31-33). 27). sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. Botezul. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. 3. În primele secole ale Bisericii. prin Botez. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. care să provoace convertirea. tu şi casa ta”. Prin Duhul Sfânt. profesiunea de credinţă. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte. III. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. 12. 13. revărsarea Duhului Sfânt. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. întru moartea lui am fost botezaţi. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. 3-4)1881.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. 11. Botezul este o baie care curăţă. credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. 1 Cor 6. 1883 Cf. Col 2. tot astfel. primirea Evangheliei. îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. Cf. pentru ca. cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. 12. 1227 După Sfântul Apostol Paul. el şi toţi ai săi” (Fapte 16. Ev. Io. .

1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. 2°. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”. CIC. Prin însăşi natura sa. în toate riturile latine şi orientale. can. printr-o participare atentă. 865. Conciliul a îngăduit ca. 1233 Aşadar. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. În riturile orientale. 1884 1885 . 868. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. CIC. pentru Biserica latină. SC 64. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. la începutul celebrării. 1235 Semnul Crucii. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. „catehumenatul adulţilor. credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. Numai urmărind. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. AG 14. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. care nu poate fi separată de Botez. Acesta este spaţiul specific al catehismului. iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. Pe lângă aceasta. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. împărţit în mai multe etape”1884. SC 65. cf. 851. 866. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat. Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972). astăzi. 851. Într-adevăr. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. culme a iniţierii lor creştine1887. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul. Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. 1886 Cf.celebrare a acestui sacrament. SC 37-40. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa. Mirul şi Euharistia1886. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”. 1887 Cf. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. can.

. îl cufundă în apă şi îl ridică. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca. şi al Sfântului Duh”. 1242 În liturgia Bisericilor orientale. Rom 6. aprinsă de la lumânarea pascală. fie în noaptea de Paşti). La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. El a devenit creştin. 1240 În Biserica latină. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3. 5). pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. încă din antichitate. Cf. Astfel pregătit. N. 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─. prin Fiul lui. care este uns preot. în numele Tatălui. 1888 1889 Cf. În modul cel mai semnificativ. şi al Fiului. ulei parfumat sfinţit de episcop. adică „uns” cu Duhul Sfânt. şi al Fiului. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. el poate mărturisi credinţa Bisericii. Lumânarea. . În liturgia romană. 17. Însă. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc. profet şi rege1889. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888. încorporat lui Cristos. OBP 62. În liturgiile orientale. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu. 27): a înviat împreună cu Cristos.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. eu te botez în numele Tatălui. asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe). puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă. catehumenul fiind întors spre Răsărit. ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului. şi al Sfântului Duh”..

Devenit fiu al lui Dumnezeu. 15.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. 679. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5. IV. în trăirea Evangheliei şi. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte. chiar şi pruncilor. Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. şi numai ea. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii. Biserica latină. 1244 Prima împărtăşanie euharistică. . răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. să fie introduşi în viaţa de credinţă. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (. Trupul şi Sângele lui Cristos. îmbrăcat în haina de nuntă. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut. exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat.. Mir şi Euharistie.. CCEO. prin rituri sacre celebrate în mod succesiv. 14)1890. Învăţătorul lor. can. 14). Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină. 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. pentru rugăciunea Tatăl Nostru. Fil 2. can. 864. 1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii.semnifică luminarea neofitului de către Cristos. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine.) în misterul mântuirii. (. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. La Botezul nounăscuţilor.. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi. CIC. În Cristos.. este capabilă să primească botezul”1891.

1. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. 788. este probabil că. CIC. GS 48. 206. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. 41. Fapte 16. 686. încă de la începutul propovăduirii apostolice. 12-14. 15. Pastoralis actio. când „familii” întregi au primit Botezul1899. aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. can. CIC. 8. Instr. DS 1514. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. CCEO. cu iubire şi grijă”1894. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901. de speranţă şi de iubire”1893. cf. la care toţi oamenii sunt chemaţi. can. au fost botezaţi şi copiii1900. 681. OICA 19 şi 98. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. CDF. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. CIC. 16. 1897 Cf. 867. can. Totuşi. § 3. 1899 Cf. 1898 Cf. Col 1. 1900 Cf.Poporului lui Dumnezeu”1892. 33. 1896 Cf. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu1896. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. 868. can. ci un început chemat să se dezvolte. 1892 1893 . cf. 1 Cor 1. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere1897. 16. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. 1895 Cf. AG 14. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. LG 11. 1894 LG 14. Mc 16. 1901 Cf. 18. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. Este atestată explicit din secolul al II-lea.

copii sau adulţi. credinţa trebuie să crească după Botez. 1905 Cf. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi. 1908 Cf. 1907 Cf. In 3. poate boteza. can. Mt 28. de aceea. 677 § 1. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile1908. în afară de Botez. 16. can. rolul naşului sau al naşei. care trebuie să fie credincioşi statornici. V. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament1909. 1904 Cf. are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. De aceea. 1909 Cf. ajutorul părinţilor este important. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire1907. din care curge întreaga viaţă creştină. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. 5. CIC. În caz de necesitate. LG 14. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. 861 § 1. şi diaconul1904. De asemenea. iar în Biserica latină. De aceea. 872-874. chiar nebotezată.1254 La toţi cei botezaţi. 16. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. AG 5. 20. VI. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. 4. orice persoană. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. pe drumul său în viaţa creştină1902. DS 1618. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. 1902 1903 . can. Mc 16. cf. 1906 Cf. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. având intenţia cerută. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. Cf. CIC. SC 67. copil sau adult. în noaptea de Paşti. 1 Tim 2. Mc 16. CCEO. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială1903. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. în fiecare an.

sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. AG 7. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. 1910 1911 GS 22. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. LG 16. dorinţa explicită de a-l primi. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. şi anume divină. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. 1912 Cf. care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. Fapte 2. cf. VII. marea milostivire a lui Dumnezeu. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. 5. fără să fi primit Botezul. . unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. 14). deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. şi iubirea lui Isus faţă de copii. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. 4.sacramentul Botezului. Acest Botez al sângelui. poate fi mântuit. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. fără a fi sacrament. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. Orice om care. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. Întradevăr. aşa cum o face în funeraliile pentru ei. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. 38. Cf. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. 1 Tim 2. 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. In 3. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez.

. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. prin virtuţile teologale.. 1915 Cf. nici păcatul lui Adam. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. 5-7. ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. templu al Duhului Sfânt1917. DS 1316. 1916 Cf 1 Cor 6. Într-adevăr. 19. Gal 4. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. Astfel. precum şi o înclinaţie spre păcat. 27. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos. metaforic. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2. în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. 5)1914. pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau.. Mai mult. nici urmările păcatului. 1917 Cf. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele. 17). să nădăjduiască în El şi să-l iubească. 12. 1913 1914 Cf. 17). dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. boala. „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. concupiscenţa nu poate dăuna celor care. Cc. 1 Cor 6. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc.Pentru iertarea păcatelor. 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor. DS 1515. moartea ori fragilităţile inerente vieţii. 4).. 15. harul îndreptăţirii. întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez. prin darurile Duhului Sfânt. Trid. ca suferinţele. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt. nici păcatul personal. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. neconsimţind la ea.

preoţie împărătească. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922. can. Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. LG 37. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele. CIC. chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr.. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. la misiunea lui profetică şi regească. 12-15. In 13. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. al Noului Legământ. 19). 21. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13.Încorporaţi în Biserică. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. „Atunci (. 1 Cor 16. AG 7. 12-13. sunt „seminţie aleasă. 9)..) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4. Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos. 15-16. 25) Botezul încorporează în Biserică. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. ei participă la preoţia lui Cristos. 2 Cor 5. el este chemat să se supună celorlalţi1919. 2. 1923 LG 11. 1 Tes 5. LG 17. Cf. 23. neam sfânt. cei care cred 1918 1919 Cf. 1920 Cf. Ef 5. 1921 Cf. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. CCEO. 1269 Devenit membru al Bisericii. 5). 1924 Cf. Prin Botez. De acum. ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi1918. 1922 Cf. 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală]. 208-223. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. . 15. can. culturi. 13). care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. 675.

Augustin. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926. Irineu. 1933 Sf. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos. 29. Oferit o dată pentru totdeauna. 1927 Cf. DS 1609-1619. Dem. de aceea. 3. Ep. (. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine1929. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire1928.. Botezul nu poate fi repetat. 21-22. 13-14. 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez. Canonul Roman 97. LG 11. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4. UR 22. Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. 1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. Ef 1. „Într-adevăr. 1934 LR. Rom 8. cu credinţa Botezului său.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez.. 1928 Cf. 1929 Cf. 1932 Cf. deşi imperfectă. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930. cu Biserica catolică. sunt încorporaţi lui Cristos şi. 1930 Cf. 5. 2 Cor 1. 98.în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune.. Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit. O pecete spirituală de neşters.. PE SCURT 1925 1926 UR 3. LG 10. . poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice”1925. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat. 1931 Sf. 30)1932.

catehumenii şi toţi oamenii care. şi al Sfântului Duh. caracterul. în care Botezul ne introduce. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. care este începutul vieţii noi. 19-20). copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. sunt mântuiţi. mădular al lui Cristos. LG 16. botezându-i în numele Tatălui. 1281 Cei care mor pentru credinţă.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. naşterea la viaţa cea nouă. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. . cel botezat este încorporat în Biserică. şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. Trupul lui Cristos. templu al Duhului Sfânt. 1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. Botezul este administrat copiilor. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. deşi nu cunosc Biserica. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine. a Fiului şi a Duhului Sfânt. Potrivit voinţei Domnului. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. chiar dacă nu au primit Botezul1936. Tocmai prin aceasta. faceţi ucenici din toate neamurile. care nu presupune merite omeneşti. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. sub impulsul harului. DS 1609 şi 1624. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters. şi al Fiului. rostind invocarea Preasfintei Treimi. care constituie întărirea acesteia. Botezul nu poate fi repetat1935. adică a Tatălui. Euharistia. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. 1276 ”Mergând deci. Mirul. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. Datorită caracterului pe care îl imprimă.

34). I. 16-22. 25-27. LG 11. In 1. şi al Fiului. credinţa. Mt 3. OCf Praenotanda 1. 1284 La nevoie. în vederea misiunii sale mântuitoare1940. Într-adevăr. şi al Sfântului Duh”. 1941 Cf. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. 1942 Cf. orice persoană poate boteza. 1. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942. 33-34. 2. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. Lc 4. Ez 36. 1940 Cf. cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. OCf Praenotanda 2. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. prin cuvânt şi faptă. prin aceasta. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”. Ioel 3. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică. Fiul lui Dumnezeu1941. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui.încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. a căror unitate trebuie păstrată. 13-17. Mesia. Is 11. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937. Zămislit de la Duhul Sfânt. întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. 1939 Cf. Is 61. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. 1937 1938 . 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. 1-2. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia.

15-17. 19. iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. 22 şi. 1289 Foarte curând. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. 5-8. sau mir. 1946 Cf. 38. creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). Fapte 8. şi apoi. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. 2. 7-15. care perpetuează. De aceea. la rândul lor. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. în general. pentru a împlini voinţa lui Cristos. în Scrisoarea către Evrei. Fapte 1. Cf. harul Rusaliilor”1949. Fapte 2. ungerea cu crismă. De aceea. şi întărirea harului baptismal. În Occident. atât în Orient. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit. 5-6. 1-4. darul Duhului Sfânt. Divinae consortium naturae. chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. ap. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. în ziua de Rusalii 1944. Confirmaţiunea constituie. într-un fel. Lc 12. făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. după expresia Sfântului Ciprian. care înseamnă „crismă”. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. în Biserică. toate roade ale Duhului Sfânt. 16. În Occident. respectiv. Fapte 2. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. 11). despre impunerea mîinilor1948. 8. In 20. care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi. 1288 „De atunci. un „sacrament dublu”. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. Această ungere ilustrează numele de „creştin”. 38). 1949 Paul VI. Orientul a păstrat unite cele două sacramente. Printre alte motive. de asemeni. 17-18. darul Duhului Sfînt1946. formând cu acesta. cât şi în Occident. în chip mult mai strălucitor. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. Const. care extind diecezele. Fapte 2.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt1943. la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). prin impunerea mâinilor. 1945 Cf. 7. In 3. 1947 Cf. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. o unică celebrare împreună cu Botezul. 37-39. 12. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. care completează iniţierea creştină. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. Plini de Duhul Sfânt. Evr 6. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. 1948 Cf. 1944 . printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi.

este semnul unei consacrări. preoţească şi regească a lui Cristos. 696. Sf. Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. Ps 23. 104. 1. la Mir şi la Preoţie. de sănătate şi de forţă. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. 5. creştinii. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică. 1952 Cf. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. CCEO. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. Prima ungere cu sfânta crismă. şi. este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. 6. pecetea Duhului Sfânt. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. Dacă Botezul este conferit unui adult. Prima ungere. prin urmare. 1953 Cf. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. 21. 695. de care El este plin. 14 etc. Dt 11. 1950 1951 Cf. Cf. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. . 1295 Prin această ungere. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). aceea pe care o dă preotul. Is 1. 1955 Cf. În simbolismul biblic şi antic. este semn de vindecare. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. 15. 15. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său. 34. cann. 1. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. Trad. Lc 10. 2 Cor 2. adică cei unşi. cel miruit primeşte „însemnul”. II. Prin Mir. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine.consacrat de un episcop1950. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. ap. Hippolit. 1954 Cf.

precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. eventual. ea legalizează un act juridic1959 sau un document. darul spiritual. secret1960. face parte din ea. Ier 32. 27. dar care. haina mântuirii. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. 1960 Cf. într-un fel. veşmântul luminii. semnul autorităţii ei1957. 4-6. 1956 1957 . 2-3. 10. Gen 41.. Când un adult primeşte Botezul. mir al bucuriei. 1959 Cf. SC 71. făcându-l. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. fericirea nepieritoare. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. Ez 9. Cânt 8. Cf. 4. mir regesc. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. 1963 Cf. 1958 Cf. In 6. Ap 7. Is 29. 1964 Cf.. 1961 Cf. în timpul Liturghiei crismale. 13. consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză.Pecetea este simbolul persoanei1956. 1 Rg 21. (. pecetea neştearsă. 1962 Cf. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt.) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. care precede celebrarea Mirului. 18. Ef 1. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. 22)1962. 34. 30. 6. Dt 32. punerea pentru totdeauna în slujba lui. ca în ritul roman. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. în Joia Sfântă. mir preoţesc. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. 42. 11. scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. 9. este consacrarea sfintei crisme. Gen 38. Episcopul este acela care. 4. 8. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf.

Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. 1303 Prin aceasta. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte. LG 11. 866. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. eliberându-i de sub jugul păcatului. 15). care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. Ap. ─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă.Euharistie1965. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. ungerea cu mir se face. În Bisericile orientale. can. ochii. prin care spunem «Abba. încă din vremea apostolilor. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. Mângâietorul. În ritul latin. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. pieptul. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. 21. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. Trad. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. Divinae consortium naturae. . Sf. spatele. şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Const. care încheie ritualul sacramentului. 1299 În ritul roman. urechile. după o rugăciune de epicleză. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. ap. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. Tată» (Rom 8. buzele. Doamne. semnifică darul Duhului Sfânt. mâinile şi picioarele. gest care. nasul. fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Domnul nostru”. 1968 Cf. Hippolit. Paul VI. CIC. Prin Cristos. III. Duhul sfatului şi al tăriei. ca adevăraţi martori ai lui Cristos. 1967 Cf. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. 1301 Semnul păcii.

. 72. DS 1319. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. Lc 24. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. 1969 1970 Cf. Sf. 5. 1971 Cf. 891. Duhul fricii sfinte. 48-49. a cărui împlinire este. cann. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată. ad 2. Duhul sfatului şi al tăriei. 7. Într-adevăr. 3. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. Myst. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. 12. Th. desigur. „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975. ca o misiune (quasi ex officio)”1973. can. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. 42. 889. 883. şi păstrează ceea ce ai primit. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. valid şi eficient. îmbrăcându-l cu puterea de sus. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. Mirul şi Euharistia formează o unitate. Totuşi. IV.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală. Deoarece Botezul. 890. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. Ambrozie. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său. S. 1304 Ca şi Botezul. 3. 1972 Cf. CIC. chiar în copilărie. sacramentul Botezului este. Mirul se dă o singură dată. DS 1609. Sf. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. 1973 Cf. „caracterul”1971. care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. 1975 CIC. . Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970. în pericol de moarte. § 1. Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor. LG 11. Toma Aq. copiii trebuie să fie miruiţi. dobândită prin Botez. 1974 Cf. Astfel. 1976 Cf. fiindcă. ca să-i fie martor1972. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. fără Mir şi Euharistie. CIC. can.

cât şi la comunitatea parohială. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. 8. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. Th. în una şi aceeaşi celebrare. OCf Praenotanda 3. 14. mulţi copii. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. OCf praenotanda 5. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. Cf. 893. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. care nu are sacramentul Confirmării valid. 6. § 1. 3. 1979 Cf. ad 2. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. can. S. . Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată.omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. Fapte 1. Toma Aq. 1977 1978 Sf. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. V.. 1982 Cf. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. cu darurile şi chemările lui. atât la Biserica universală. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. ca şi pentru Botez. 72. 2. De aceea. CIC. § 2. 1980 Cf. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. can. 883. CIC. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. 1981 LG 26. nici nu le măsori după numărul anilor”. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. De aceea. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. cu acţiunea lui. 1311 Pentru Mir.

CIC. Chiar dacă. § 2. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters.1313 În ritul latin. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. 882. ca şi Botezul. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte. 1318 În Orient. de aceea. pentru însăşi semnificaţia sacramentului. Atunci. can. Într-adevăr. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. oricât de mici ar fi. cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos. acest sacrament este administrat imediat după Botez. oficiantul Confirmării este de drept episcopul1983. can. 883. este urmat de participarea la Euharistie. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. pentru motive grave. ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. se cuvine. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. 1317 Mirul. Episcopii sunt urmaşii apostolilor. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. . 1983 1984 Cf. să-l confere el însuşi. În Biserica latină. 1985 Cf. CIC. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. § 3. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. CIC. Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. 884. can. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. 14-17). episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt.

legătură a carităţii. şi pe alte părţi ale corpului). în ritul roman. Biserica. I. 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. trebuie să mărturisească credinţa. prin intermediul Euharistiei. împreună cu întreaga comunitate. 1323 „La Cina cea de Taină. printre altele. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine. în ritul bizantin. semn al unităţii. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. . să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale.1319 Un candidat la Mir. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. care a atins vârsta raţiunii. „pecetea darului Duhului Sfânt”. ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. în noaptea în care era vândut. legătura ei cu Botezul este exprimată. să fie în stare de har. la însăşi Jertfa Domnului.

1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. 1993 Cf. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. Irineu. 1 Cor 15. 1992 Cf. 1 Cor 11. instr. 19. Tatălui”1989. „Toate sacramentele. Cristos însuşi. 1989 CRit. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. prin care Biserica este ea însăşi. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. 36. 1326 În sfârşit. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. Cuvintele euharistein (Lc 22. 5. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. Frângerea Pâinii. 1329 Cina Domnului1992.1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine”1987. Dumnezeu sfinţeşte lumea. II. 19. 24) şi eulogein (Mt 26. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale. 1990 Cf. Este numită: Euharistie. în Cristos. precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. PO 5. răscumpărarea şi sfinţirea. Ap 19. 9. la rându-i. Mc 14. Paştele nostru”1988. prin El. prin celebrarea euharistică. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. 4. 18. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. propriu cinei ebraice. . 1994 Cf. 20. Haer. Mt 14. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului1994. 1327 Pe scurt. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. 15. pentru că acest rit. iar Euharistia. 19. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. 26. Mc 8. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. 1 Cor 11. 28. 22) reamintesc binecuvântările ebraice. Eucharisticum mysterium 6. 1991 Sf. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. confirmă modul nostru de a gândi”1991. 6.

Cf. 13. Cristos. 26. Lc 24. 1 Cor. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie1997. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. jertfa spirituală2001. 1 Cor 10. 1 Pt 2. 1998 Cf. Ap. intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. Sfânta Jertfă a Liturghiei. 11. 1995 1996 Cf. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. expresie vizibilă a Bisericii1999. 11. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. 42. Mal 1. 2002 Cf.. medicamentul nemuririi2005. 20. 5. 13. 2005 Sf. 1332 Sfânta Misă. Mt 26. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. pâinea cerească. 2. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. pâinea îngerilor. 1 Cor 10. 1 Cor 11. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor. 2001 Cf. 1997 Cf. 7. 17-34. 15)2000. 17.. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. 2004 Const. Ignaţiu din Antiohia. 1331 Împărtăşanie. Sfânta Jertfă. 11. Eph. 16-17. 13-35. 6.Cinei cea de Taină1995. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. 10. Ps 116. 16-17. pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. viatic . jertfa curată2002 şi sfântă. 1999 Cf. Adunare euharistică (synaxis). se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. 5. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. 24. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol. 20. 13. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine. „jertfa de laudă” (Evr. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. . Fapte 2. 2003 Cf. 12. 2000 Cf. pentru că este sacramentul sacramentelor. 9. 46. 8. Didahé.

Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. 13-15. 2011 Cf. Dt 8. Mt 14. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie». prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009. până la întoarcerea lui în slavă. Mc 14. pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. 3. Cf. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei. 11. daruri ale Creatorului. Biserica face în continuare. Semnul apei preschimbate în vin la Cana2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus. 32-39. 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. 25. la Ofertoriu. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt. aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. „rod al muncii oamenilor”. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu2008.” „A luat potirul cu vin.. Astfel. rege şi preot. când Domnul a binecuvântat.” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos. Biserica vede în gestul lui Melchisedec. LR Canonul roman 95: Supra quae. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea. Ps 104. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. 2009 Cf. ... 1334 În Vechiul Legământ. care. 2006 2007 Cf. 13-21. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. In 2. în amintirea lui. 2010 Cf. în semn de recunoştinţă faţă de Creator. 2008 Cf. 15. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007. Credincioasă poruncii Domnului. În sfârşit..III. „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt.

zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. Tridentin: DS 1740. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca. a frânt-o şi le-a dat lor. 17-29. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa..1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici.) au pregătit Paştele.. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. Cc. Şi când a venit ceasul. coborâtă din cer2014. 2013 . 12-25. în care trebuia să se jertfească Paştele. Asemenea şi potirul. (. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament”2013. 2015 Cf. In 6. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal. Mc 14.) Iar ei. ducându-se. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor.. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum.. luând pâinea. 23-26. zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6. Isus a 2012 Cf. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6. în Sângele meu. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei.. Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. (. mulţumind. zicând: „Acesta este Trupul meu. 7-20)2015. s-a aşezat la masă. după cină. şi apostolii împreună cu El. iubindu-i pe ai săi. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii.) Şi. 1-17. mai înainte de pătimirea mea. la rândul său. ca să mâncăm”. (. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său. până la sfârşit i-a iubit.. faceţi aceasta în amintirea mea”. care se varsă pentru voi” (Lc 22. 2014 Cf. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. 1 Cor 11. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. Mt 26. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii2012. care se dă pentru voi. pe când erau la cină. In 13.

Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. a memorialului lui Cristos... adică în ziua de duminică. 7). trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc. mai ales. De atunci şi până în zilele noastre. „în prima zi a săptămânii”. pe la 155. Într-adevăr. (. al morţii. . prin apostoli şi urmaşii lor. care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. frângând pâinea prin case. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea. când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei. avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11. 26). 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. Iată ce scrie el. 1344 Astfel. din celebrare în celebrare. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Noul Paşte. 1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. pentru a-i 2016 AG 1. 42. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. Ea are în vedere celebrarea liturgică. IV. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie. ziua învierii lui Isus (Fapte 20. „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. 46). Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire. al vieţii.

şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. care formează o unitate originară: ─ adunarea. ─ liturgia euharistică. 1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum. Ea se desfăşoară în două momente mari. După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. Lc 24. liturgia Cuvântului. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. 2017 2018 . Sf. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase. 13-35. cu prezentarea pâinii şi a vinului. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. SC 56. omilia şi rugăciunea universală. într-adevăr. Apol. DV 21. ia cuvântul cel care prezidează. şezând la masă cu ei. oriunde ar fi. ne dăm unii altora o sărutare. cât şi a Trupului Domnului2019. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. După terminarea lecturii. El le-a explicat Scripturile. Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. apoi. 2019 Cf. După terminarea rugăciunilor. Iustin. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. 1. a binecuvântat-o. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat.. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania.) şi pentru ceilalţi. 2020 Cf. cu lecturile. a frânt-o şi le-a dat-o”2020. atât cât îngăduie timpul. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns.. „a luat pâinea.

El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. rugăciuni. 9. în numele lui Cristos. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. Haer. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. 13. adică Vechiul Testament. El este marele preot al Noului Legământ. În fruntea ei este Cristos însuşi. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie. mereu actual. creştinii aduc. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. sau preotul. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. adică scrisorile lor şi Evangheliile. episcopul. 4. uneori în procesiune. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. Toţi iau parte activă la celebrare. 18. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. cei care aduc ofrandele. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. să aduceţi cereri. protagonistul Euharistiei. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. ia cuvântul după lecturi. 1 Cor 16. 1 Tes 2. şi la punerea lui în practică. 11. înainte de toate. 1351 De la început. 4. 1-2). şi „amintirile apostolilor”. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. 2023 Cf. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. cf. În jertfa sa. 1. 2024 Cf. mijlociri. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare. Reprezentându-l pe El. 2 Cor 8. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. 2022 . în jertfa euharistică. Irineu. Mal 1. Sf. iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. Cuvântul lui Dumnezeu2021. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr. mulţumiri pentru toţi oamenii. Obiceiul colectei2023. se inspiră din exemplul lui Cristos. fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează.

1352 Anafora. Biserica aduce mulţumiri Tatălui. 1. Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă. 2027 Sf. conform expresiei vechi. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. 1353 la epicleză. 6. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. Cu rugăciunea euharistică. sub chipul pâinii şi vinului. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. memorial. dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. ca să devină. pentru creaţie.”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. Apol. pentru toate lucrările lui. Trupul şi Sângele lui Cristos. 1-2. 66. Cf. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. îngerii şi toţi sfinţii. răscumpărare şi sfinţire. 1355 În împărtăşanie. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. prin puterea lui. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6. LR. V. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. Apol. care ne împacă cu El. şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire. Trupul şi Sângele lui. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. din cer şi de pe pământ. 1. 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. a celor vii şi a celor morţi. ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. prin Cristos.noi: cu alte cuvinte. prezenţă 2025 2026 Sf. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. Episcopul diecezei. în rugăciunile de mijlocire. Iustin. în relatarea instituirii. . ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. în Duhul Sfânt. 67. preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. Biserica reaminteşte patima. Iustin. Canonul roman 90. 1354 în anamneza care urmează. „euharistizate”.

pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. răscumpărare şi sfinţire. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. Prin Cristos. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. 24-25). astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El. sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. în numele întregii creaţii. care este Trupul lui. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui. actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice.1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor. devenite. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. în liturgia Bisericii. în primul rând. Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. pâinea şi vinul. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. În toate . prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. „aducere de mulţumire”. cu lauda şi mijlocirea sa. frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. cântă slava lui Dumnezeu. În jertfa euharistică. ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. Euharistie înseamnă. 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. Făcând aceasta.

27). prezente şi actuale. 3. după cuvintele instituirii. Ex 13. ori de câte ori se celebrează Paştele. Tridentin: DS 1740. a fost jertfit. 25-27. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor. 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. 1366 Euharistia este deci o jertfă. 2028 2029 Cf. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos. 23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. [Cristos. în care Cristos. ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. Paştele nostru. ele devin. s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. care se dă pentru voi”. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11. întrun anume fel. ea reaminteşte Paştele lui Cristos. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. În Euharistie. 28). El a vrut să lase Bisericii. . Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce.rugăciunile euharistice găsim. În celebrarea liturgică a acestor evenimente. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11. la Cina cea de Taină. o rugăciune numită anamneză sau memorial. Când Biserica celebrează Euharistia. murind ca mijlocitor pe altarul Crucii. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). 23). care se varsă pentru voi” (Lc 22. şi acesta devine prezent. Euharistia este şi o jertfă. jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. Evr 7. şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu. Cu toate acestea. mireasa sa preaiubită. 19-20). 24. 2030 LG 3. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu.] Dumnezeul şi Domnul nostru. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. Cf. 2031 Cc. pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii.

Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. În Euharistie. şi ea însăşi e oferită în întregime. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. lauda. participă la ofranda Capului său. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. care. În catacombe. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. . jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. Biserica. fiind Trupul lui Cristos. 1. în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. Împreună cu El. 2034 PO 2. chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. Comunitatea mijloceşte. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. Smyrn. rugăciunea. suferinţa. unicul Mijlocitor. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. pentru ea şi cu ea. de asemenea. Ignaţiu de Antiohia. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce. 8. cu El şi în El. Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii. pentru toţi slujitorii. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei. Sf.1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. Tridentin: DS 1743. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. până când va veni însuşi Domnul2034. Viaţa credincioşilor. prin El. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie. 2032 2033 Cc.

11. care. ea se oferă pe sine2038. este ca la picioarele Crucii. pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi. luând chip de rob. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. Apoi. 2035 2036 . 2039 Cf.. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. în care se arată că.În Euharistie.) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre. pentru ei şi pentru noi. în cei robiţi (Mt 25. în cei săraci. cei mulţi. LG 48. în ceea ce oferă. în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc. 5). 5. împreună cu Maria. (.. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036. în rugăciunea Bisericii sale. 6. în cei bolnavi. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră. unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos. bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim.. „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18. ca să dobândim. în sacramentele al căror autor este. 9. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său. şi mai ales cel care a înviat. Sf.. către Sf. 31-46). „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin”2035. adică adunarea şi societatea sfinţilor. 34). chiar dacă au fost păcătoşi. 27. 2038 Civ. 20). myst. crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. înainte de moarte. 10. Biserica. suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12.. Augustin şi fratele lui: Conf. 9. care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. cel care a murit. binecunoscut credincioşilor.. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. (. Monica. Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului.) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. (. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus. Catech. 10. Tridentin: DS 1743.

în mod real şi substanţial. 52. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat.celebrantului. deoarece. prin ea. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare.. 50. se face prezent în întregime”2043. a existat în Biserică întotdeauna convingerea. ci prin excelenţă. 2043 MF 39. care a fost răstignit pentru noi. S. „Acesta este Trupul meu”. spune El. Iud. (. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. 2042 Cc. se schimbă însăşi natura. 2044 Prod. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045. că.. prin consacrarea pâinii şi a vinului. rosteşte cuvintele. Trid. Preotul. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. Cristos. ci însuşi Cristos. 73. Răscumpărătorul nostru.: DS 1651. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”2040. 2045 Myst. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura.. Acest cuvânt transformă cele oferite2044. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista. Toma Aq. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg”2042. 1. 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică. 6. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos. Astfel. chip al lui Cristos.) Cuvântul lui Cristos. pentru că este substanţială şi pentru că. . declarând: „Deoarece Cristos. prin binecuvântare. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu. ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». Sf. th. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041. nu cu titlu exclusiv. 9. această preschimbare. 3. „Această prezenţă o numim «reală». se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. Dumnezeu şi om. 3. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii.

1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. ci şi în afara celebrării ei. . Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. purtându-le în procesiune”2048. 1378 Cultul Euharistiei.: DS 1641. Cc. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047. Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. 1). El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. Să 2046 2047 DS 1642. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. Întradevăr. Trid. deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. 20. printre altele. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate. plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului.numit-o. transsubstanţiere”2046. 2049 Cf. De aceea. în mod just şi adecvat. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. până la dăruirea propriei vieţi. nu numai în timpul Liturghiei. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. Gal 2. Cf. „Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei. 2048 MF 56. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic.

Scris. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. 3. . „Te ador. nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. 75. şi aceasta. pentru că El. Dominicae cenae. şi. 7. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». Dumnezeu ascuns. reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. cf.. 5. cred tot ce ai spus Tu.. în această Taină nouă nepătruns. Paul VI. Isuse. Sf. care se dă pentru voi». atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. Toma Aq. recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. care este Adevărul. Ciril de Alexandria. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. 19: «Acesta este Trupul meu. 1383 Altarul. ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”. VI. plecând genunchii înaintea ta. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. care s-a oferit pentru noi. 19. comentând textul din Sfântul Luca. Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. «ci numai prin credinţă. Adoro te devote. Luc. „Ce este deci altarul lui Cristos. prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. MF 1.nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050. De aceea. 3. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi.. citându-l pe Sf. 2052 Sacr. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. 22. spune Sfântul Toma. Fiule-ntrupat.. 22. spune Sfântul Ambrozie2052. latens Deitas. th. nu minte»”2051. S. 1.

să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger. ci ca tâlharul mărturisindu-mă. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Mt 8. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). 8. non sum dignus ut intres sub tectum meum. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. pentru ca noi toţi. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului2054: Domine. 4. nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. 27-29). 53).[lui Cristos]. et sanabi-tur anima mea („Doamne. „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. pe altarul tău ceresc. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. credincioşii 2053 2054 Sacr. Dumnezeule Atotputernic. Doamne. 7. De pildă. în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti. nici sărutare îţi voi da ca Iuda. Fiule al lui Dumnezeu. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul. sed tantum dic verbo. adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. strig ţie: Pomeneşte-mă. părtaş mă primeşte. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. Cf. .

primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. 920. 919. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl. după împărtăşirea preotului. 2059 Cf. . Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. Din motive pastorale. 917. bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. dacă au dispoziţia cuvenită. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe. can. 2057 SC 55. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. CIC. în timpul pascal2059.vor respecta postul prescris în Biserica lor2055. Cf. 56). la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. 2060 IGLR 240. solemnitatea. chiar în fiecare zi. can. îmbrăcăminte) va exprima respectul. CIC. în duminici şi sărbători. Într-adevăr. 2058 OE 15. Totuşi. prin care credincioşii. CIC. Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie. Atitudinea corporală (gesturi. sau şi mai des. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”2060. can. pe cât posibil. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf.

1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. Oficiul siriac din Antiohia. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. Propriu. în viaţa zilnică. tinde să slăbească. pe care îl primim în împărtăşanie. ne rugăm cu umilinţă ca. să putem şi noi. 2063 Sf. 2064 Cf. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. trebuie să am mereu un remediu2063. până în clipa morţii. 16-19. Cc. iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064. Fab. când ni se va da ca viatic. vestim moartea Domnului” (1 Cor 11. Dacă Sângele lui. Trid. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”2062. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. Dându-ni-se. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061. Trupul lui Cristos. tot astfel.. Dacă vestim moartea Domnului. se varsă pentru iertarea păcatelor. trebuie să-l primesc mereu. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. Sacr. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. primind harul Duhului Sfânt. vol. . în acelaşi timp. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume.) Primind darul iubirii. 2061 2062 Fanqith. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim.mine va trăi prin mine” (In 6. 2065 Sf. Ca unul care păcătuieşte mereu. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. Fulgenţiu de Ruspe. păstrează. 26). ori de câte ori se varsă. Euharistia întăreşte iubirea care. Ambrozie. vestim iertarea păcatelor.. 4.: DS 1638. PO 5. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. 237 a-b. (. 28. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească. 1. în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi. 28. invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. De aceea. pâinea peregrinării noastre.

un trup suntem şi noi. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. Împărtăşania reînnoieşte. 1617. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. înfăptuită deja prin Botez. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos. În acest fel. . 6. sacrament al pietăţii! O. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. Io. semn al unităţii! O. Augustin. oare. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. În faţa măreţiei acestui mister. voi primiţi Taina voastră. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. SC 47. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. 2069 Sf. 13. 2070 Ev. Hom. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. Cf. întăreşte. Ioan Chrysostom. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. 1 Cor 12. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. 13. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. legătură a carităţii!”)2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. 26. Răspundeţi „Amin!” („Da. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. Mt 25. 40. adânceşte această încorporare în Biserică. cei mulţi. nu este. in 1 Cor 27. oare. care s-au dat pentru noi. 272. Serm. 4. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. pe care-l binecuvântăm.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. 2068 Cf. Sf. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este.

care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. Din acest motiv. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. ce împiedică participarea comună la masa Domnului. . 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. UR 15. „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. „Aceste Biserici. 844. CIC. can. şi deci în Euharistie. CIC. 1399 Bisericile orientale. 844. atunci când există împrejurări favorabile. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. 2074 UR 22. în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. au sacramente adevărate şi. mai ales. deşi despărţite. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune. „O anumită comunicare în cele sfinte”. 2076 LR. cu permisiunea ordinariului locului. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). §3 2073 UR 22. 1401 Când apare o nevoie urgentă.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. celebrează Euharistia cu mare dragoste. şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. Cf. „este nu numai posibilă. can. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt. 2075 Cf. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. despărţite de Biserica catolică.211. Totuşi. ci chiar de dorit. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071. Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. 2071 2072 UR 15. § 4. Pocăinţa. UR 22. aceste comunităţi bisericeşti. în puterea succesiunii apostolice. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. au Preoţia şi Euharistia. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. . VII.

29)2077.. care este leac de nemurire. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. Domnul nostru”2080. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare. 116: rugăciunea pentru răposaţi. 13. Mc 14. 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. 20. 2083 Sf. Lc 22. 56). aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. 18. 2 Pt 3.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”. a cerurilor noi şi a pământului nou. Totuşi. (. care s-a coborât din cer. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. ori de câte ori se celebrează acest mister. ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16. Ignaţiu de Antiohia. Didahé 10. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. „Vino. 2082 LG 3. Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. 1. 51. decât Euharistia.. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)2079. prin Cristos.. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. 6. 25. (. Rugăciunea euharistică III. antidot împotriva morţii. această prezenţă este ascunsă.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf. Tit 2. 54. 2. cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta. 2080 LR. De aceea. văzându-te pe tine. nou. 13. atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi. în mijlocul nostru. 2081 Cf. Doamne Isuse!” (Ap 22. în care va locui dreptatea2081. 4). Într-adevăr.. 22). Cf. 20). . Dumnezeul nostru. 1403 La Cina cea de Taină. aşa precum eşti. În rugăciune. Eph. în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare.

. Euharistia este oferită. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale.: DS 1640. Trupul şi Sângele său. moartea şi învierea lui Cristos. prin această jertfă. oferă Jertfa euharistică. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. 1414 În calitate de jertfă. Mare Preot veşnic al Noului Legământ. 1651. real şi substanţial. Cc. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa.. este acela care. nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf. acţionând prin slujirea preoţilor. Cristos însuşi. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har.. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. 1410 Însuşi Cristos. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. care este Biserica. şi a vinului şi participarea la Domnului. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. viu şi glorios. este prezent în mod adevărat.) Acesta este potirul Sângelui meu. (. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică. este ofranda Jertfei euharistice. 1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său. Şi tot Cristos.” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. Trid. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului. .pentru totdeauna pe Cruce Tatălui. de asemenea. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi..

3). . Or. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. supusă suferinţei. noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4. Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. 2085 MF. ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. bolii şi morţii. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. Trupul mistic al lui Cristos. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. 1). Acum. ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii. primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul. omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. Domnul nostru”2085.Pocăinţei. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. 7). 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine.

prin dezlegarea sacramentală a preotului. Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor. a vrut ca Biserica sa să continue. colaborează la convertirea lor”2087. . Cf. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. Formula dezlegării. 2090 OP. cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086. Este numit sacramentul Reconcilierii. 2088 Cf. prin puterea Duhului Sfânt. sunt reconciliaţi cu Biserica. Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. 20). Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor. pe care au rănit-o prin păcat şi care. de care ne-am îndepărtat prin păcat. 2089 Cf. Lc 15. pentru că. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos. Întro semnificaţie adâncă. Este numit sacramentul Iertării. I. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. drumul de întoarcere la Tatăl2089. 1-12. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. acest sacrament este şi o „mărturisire”. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi.1421 Domnul nostru Isus Cristos. Mc 1. LG 11. Mc 2. în acelaşi timp. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. 15. exemplul şi rugăciunea ei. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). pentru că mărturisirea. deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. spovedirea păcatelor în faţa preotului. este un element esenţial al acestui sacrament. Este numit sacramentul Pocăinţei. prin dragostea. 18.

4). Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. 11). LG 40. DS 1515. se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. mireasa lui Cristos. 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. 8). Cf. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. 24). Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez2093. III. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea. 1426 Convertirea la Cristos. ajutaţi de harul lui Cristos2091. Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. 2093 Cf. II. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. În propovăduirea Bisericii. darul Duhului Sfânt. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. 4). Cu toate acestea. nici înclinaţia spre păcat. DS 1545. Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. 27). noua naştere a Botezului. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. Fapte 2. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. aşa cum Biserica însăşi. Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine. 38. sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. 2091 2092 . dar aţi fost sfinţiţi. legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre. 27). „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi.Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. 15). Tocmai de aceea. adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. Pe de altă parte.

Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. ci convertirea inimii. care ne-a iubit cel dintâi2096. C. 5. 12. şi ne vom întoarce” (Lam 5.: DS 1676-1678. „sacul şi cenuşa”. 16-17. 1 In 4. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”2094. 2097 Cf. 2096 Cf. dimpotrivă. 32. 26-27. Mt 6.purificare. în primul rând. o întoarcere. 1705. In 21. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. 2101 Cf. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. Fără ea. 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. Trid. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. 1-6. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. În acelaşi timp. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. o ruptură cu păcatul. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. Cf. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. 5. IV. In 6. 61) şi. care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. 2099 Cf. faptele exterioare. 21). 19). Ioel 2. 16-18. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. 2098 Ep.R. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi. atrasă şi pusă în mişcare de har2095. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. Ez 36. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. o lucrare a harului lui Dumnezeu. 15-17. 2100 Cf. Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. 10. 12. Doamne. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. 2. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. 41. o aversiune faţă de rău. 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. după învierea Domnului. 16). Convertirea este. 4. o convertire la Dumnezeu din toată inima. Cc. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22. . pocăinţa interioară. înainte de toate. 44. postul şi mortificările. împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa. 12-13: Is 1. tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”).

ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. rugăciunea. 1-18. 2109 Cf.măreţiei iubirii lui Dumnezeu. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. mai ales. 2108 Cf. 8). vărsat pentru mântuirea noastră. Cf. care exprimă convertirea în raport cu sine. 17. 26. în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. 8. grija pentru mântuirea aproapelui2107. DV 27-48. 24. lacrimile de căinţă. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului2108. Tob 12. 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. acceptarea suferinţelor. prin grija faţă de săraci. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. In 19. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. 20. Iac 5. 37. revizuirea vieţii. examenul de conştiinţă. In 15. V. prin îndreptarea frăţească. 36-38. Am 5. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. Clement Romanul. Zah 12. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. direcţia spirituală. Ioan Paul II. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Lc 9. Fapte 2. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. 2104 Cf. 8-9). 23. Mt 6. Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. Is 1. 2107 Cf. pomana2106. 7. . 2106 Cf. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. 2105 Cf. Cor. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. asupra a trei forme: postul. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. 10. căci. Sf. 4. 1433 După Paşti. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. ei citează. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl.

Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. Cf. bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. 880-883. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15. 1249-1253. demne.: DS 1638. can.Dumnezeu. căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru. convertirea aduce cu sine. CCEO. în acelaşi timp. can. reflecţia asupra bunurilor pierdute. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. CIC.26. Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. drumul de întoarcere. pline de bucurie. Cf. 1249-1253. ruperea comuniunii cu El. Numai inima lui Cristos. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. Haina frumoasă. SC 109-110. împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii. SC 109-110. care este Biserica. CCEO. prejudiciază comuniunea cu Biserica. . LG 11. Trid. părăsirea casei părinteşti. can. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. pelerinajele în semn de pocăinţă. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. De aceea. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos. VI. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale. can. înainte de toate. o ofensă adusă lui Dumnezeu. inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. curate. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. În acelaşi timp. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea. pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”. CIC. 880-883. primirea generoasă din partea tatălui. liturgiile penitenţiale. 2112 Cf. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica.

Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. 21-23. 48). 20). 5. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa. El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2. Lc 15. Lc 7. a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. 2117 LG 22. în rugăciunea. şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. 9. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. 18). ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese.1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. 2115 Cf. viaţa şi acţiunea ei. Mc 2. 2113 2114 Cf. Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. In 20. prin el. Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. 19). se aşază El însuşi la masa lor. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. care i-a fost dată lui Petru. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. El dă această putere oamenilor2114 ca s-o exercite în numele său. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116. 28. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. 2116 Cf. 7. Lc 19. 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. Cf. mai mult. 18. 16-20)2117. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. .

omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă. între penitent şi preot.: DS 1542. se observă aceeaşi structură fundamentală. În secolul al VII-lea. Cf. Începând de atunci. adesea timp de mulţi ani. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. Biserica. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Cc. au căzut în păcat grav. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. prin episcop şi preoţii lui. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu. forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. 2. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. În primele secole. În linii mari. faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. pentru cei care. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar. iar în unele regiuni. înainte de a primi reconcilierea. 1447 În decursul veacurilor. după Botez. o singură dată în viaţă. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. . pe de altă parte. Paen. înainte de toate. idolatrie. Astfel. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. 4. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. mărturisirea şi îndestularea. misionarii irlandezi. Trid.

Cu toate acestea. în purtare. 5. Trid.: DS 1677. Cc. Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. Părintele îndurărilor. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. Cc. 2. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. prin dezlegarea sacramentală. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său. umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. mărturisirea. 21. 2121 Cf. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. Cc. 2119 2120 . 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. Trid. Trid. prin puterea încredinţată Bisericii. Cf. prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu. 1705. sub acţiunea harului.: DS 1676. în numele Tatălui. dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121.: DS 1673. să-şi dăruiască iertarea şi pacea. şi al Fiului şi al Sfântului Duh. care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. îndată ce este posibil. VII. O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Trid. Căinţa 1451 Între actele penitentului. Iar eu te dezleg de păcatele tale. Cc.: DS 1678. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu. căinţa ocupă primul loc.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. un impuls al Duhului Sfânt. 2122 Cf.R. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). căinţa. la spovada sacramentală. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi. unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. 1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C. pe buze. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave.

Prin spovadă. penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. can. 2129 Cf. prin aceasta. 2127 CIC. Mt 5. Cc. 2125 Cc. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. 1661. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. 28. 916. 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă. 2124 . ei le pun pe toate. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. Rom 12─15. în faţa îndurării divine spre a fi iertate. 2128 Cf. 989. DS 1683. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului2124. CIC. Trid. can. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126.: DS 1680. 10. păcatele grave de care este conştient”2127. 11. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte. Ieronim.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. 2126 Sf. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. Trid. omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. Ex 20. chiar dacă simte o mare căinţă. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. Trid. fără îndoială. Ef 4─6. CCEO. cel puţin o dată pe an. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. Eccl. Cf. Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada). Cc.: DS 1647. Gal 5. 17. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte. cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic2129. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. 1457 Conform poruncii Bisericii. 1708. can. 711. Cf. 1 Cor 12─13.: DS 1680. învăţăturile apostolilor2123. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128.

can. pentru a-şi îndrepta greşelile. Lc 6. can. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Ea poate consta în rugăciune. o dată pentru totdeauna. 13. păcatele noastre2135. în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. într-o ofrandă. CIC. Primind mai des. 36. Io. fiindcă îţi acuzi faptele rele. Cc. Aşadar. 914. mai ales. Dumnezeu îşi acuză păcatele. Cc. pe cât posibil. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. în slujirea aproapelui. în renunţări de bunăvoie. 1458 Fără a fi strict necesară. Ev. să compensăm rănile pricinuite). 1-2. în fapte de milostenie. singurul care a ispăşit. Într-adevăr. 12. Augustin. să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos. Trebuie să corespundă. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. Dezlegarea ridică păcatul. omule. „să ispăşească” păcatele proprii. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. darul îndurării Tatălui. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. Trid. 2135Cf. § 2.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. . Ridicat din păcat. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. să înapoiem lucrurile furate. 1 In 2. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa.Împărtăşanie2130. Trid. Rom 3. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu. CIC. Cf. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. 2133 Sf. păcătosul e lucrarea ta. Simpla dreptate cere acest lucru.: DS 1680. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. te uneşti cu Dumnezeu. 988. în acest sacrament. Dar mai mult. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El..: DS 1712. să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. jertfe şi. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. 2134 Cf. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu. atunci încep faptele tale bune. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. să progresăm în viaţa Spiritului. 25. (.. 2132 Cf.

VIII. 725.. nu suntem în stare de nimic. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8.: DS 1690. exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). 722. LG 26. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. încă din cele mai vechi timpuri. omul nu are cu ce să se laude. can. 8). urmaşii lor. can. CIC. 18. 844. 972. colaboratorii lui. CCEO. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3.. 976. considerat. 1420. . 967-969.) întru care aducem îndestulare. § 3-4. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. 1354-1357. Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării2138. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. continuă să exercite această slujire. Astfel. CIC. în virtutea sacramentului Preoţiei. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare. Întradevăr. fie de la Papa. CIC. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi. potrivit dreptului bisericesc. şi al Fiului. CCEO. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu. 1434. Episcopul. prin noi înşine. 2141 Cf. can. 2139 Cf. 23. Trid. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. nu poate fi acordată decât de Papa. şi preoţii. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei2141. colaboratorii episcopilor. episcopii. In 20. şi al Sfântului Duh”. care din El îşi sorb puterea. 1431. capul văzut al Bisericii locale. ci toată „slava” noastră este în Cristos (. 13). Preoţii. 2138 Cf. orice preot. can.înviat. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare. can. 2142 Cf. CCEO. can. Cc. 2140 Cf. Trid.: DS 1691. dar şi cu Biserica. pe drept cuvânt. Cc. 2 Cor 5. este deci. conform dreptului bisericesc2140. 17)2136. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. În caz de pericol de moarte. episcopii şi preoţii sunt aceia care au. 1331.

preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. . Cf. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. Acest secret. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144. CCEO. 18. CR 2. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. 986. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. 2143 2144 Cf. can. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. care caută oaia pierdută. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. CCEO. sub pedepse foarte aspre. 1388. 32). respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. 1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. can. CIC. IX. încredinţându-l îndurării Domnului. care nu admite excepţii. . 18. experienţa realităţilor omeneşti.61. can. 2146 CR 2. Trid. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. se numeşte „sigiliul sacramental”. 5. PO 13. 735. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei. care oblojeşte rănile. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. 2145 CIC. Într-adevăr. PO 13.: DS 1674. 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor. 1456. Pe scurt. să iubească adevărul. a Bunului Samaritean. a dreptului judecător. 2147 Cc. can. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce. a Tatălui. § 1. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui2145. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. 5.

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău.. însărcinaţi cu toţii să te slujească. prevestind parcă sacramentele viitoare. Astfel. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218.) de-a lungul Vechiului Legământ. plini de înţelepciune. 2218 Cf... prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. 27. preoţii şi diaconii ─.) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica). 1.. 2217 Cf. Mal 2. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. 7. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască. aşa cum altădată. Evr. Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt. Cf. 24-25. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. 3.. Astfel. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor. Evr 5.. 10. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. 1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi. încă de la origine.. (. 5. Num 11. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt. 1-4.. în Vechiul Legământ. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă2217. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Biserica spune: Dumnezeule. 1542 La hirotonirea preoţilor. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf. i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire.oameni în cele către Dumnezeu. Biserica se roagă: Doamne. Părinte preasfânt. Tu ai început să dai chip Bisericii tale. dar ai ales şi alţi oameni. . (. (. 7-9.) încă din Vechiul Legământ. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească. pentru a sluji la cortul tău. în Ritul latin.

ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. împlinită o dată pentru totdeauna. La fel. sacramentul Preoţiei. şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222. şi totuşi. 14). 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. de speranţă şi de iubire. 18). „printr-o singură jertfă”. nevinovat. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. viaţă după Duh ─. Toma Aq. 7. ea este transmisă printr-un sacrament propriu. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos.. şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. 2223 LG 10. 20). sacerdotală. . 4. care. 5). a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. 9-10. 6)2220. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223. Preot. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă. 2222 LG 10.. singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. 9. 5. Întreaga comunitate a credincioşilor este. fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. În persoana lui Cristos-Capul. adică prin jertfa unică a Crucii sale. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică.. cu toate că „şi una. „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10. Marele Preot şi Unicul Mijlocitor. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. 2219 2220 Sf. astfel. Profet şi Rege. „sfânt. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor.. 10. Hebr. fiecare potrivit vocaţiei proprii. 6. Cf. nepătat” (Evr 7. Ap. Din acest motiv. Melchisedec. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. 2221 LG 10. diferă totuşi una de alta în esenţă.. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. 5. prin sacramentele Botezului şi Mirului. „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. 1 Pt 2. Cristos este singurul preot adevărat. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. 26). „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2.) preoţie sfântă”2221. la misiunea lui Cristos.

3. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. este o adevărată slujire”2229. Păstor al turmei sale. 2228 Trall. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului. Th. a greşelilor. 2226 Sf. SC 33. 4. Cristos Isus. 2229 LG 24. 28. 1551 Această preoţie este ministerială. 2227 Cf. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. Pius XII. cf. chiar a păcatului. în calitate de Cap al Trupului său. imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi. enc. LG 21. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. 1. Exercitarea 2224 2225 f. Toma Aq. Magn. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. în virtutea sacramentului Preoţiei.. a spiritului de dominare. 3. Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. S. PO 2. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. episcopul este typos tou Patros. 6. LG 10. 1. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. Învăţător al Adevărului. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”. 22. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. . CD 11. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul. „Această misiune. Mediator Dei. 6.

termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. 10.. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor2230. 15-17. în diferite ordine. cf. Trupul lui Cristos. ea poate reprezenta Biserica. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor. pe episcopi. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. 1 Pt 5. nu şi pe diaconi. . de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. SC 33. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. . mai ales. Diaconi” 2234. în unire cu Duhul Sfânt. III. cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. se roagă şi se jertfeşte şi. ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. 2233 Cf. 2232 Cf. 4. Mc. şi pe preoţi. de aceea. ca pe chipul Tatălui. în utilizarea actuală. Întregul Trup. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. 43-45. De aceea. din iubire. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. Capul ei. lui Dumnezeu Tatăl. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. exprimată în liturgie. 3. Învăţătura catolică. care.. doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”. Sf. Întreaga Biserică. Preoţi. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. atunci când oferă Jertfa euharistică2233. 2234 LG 28. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. cap şi membre. cu Cristos şi în Cristos”). „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. Ioan Chrysostom. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. LG 10. ci şi ai Bisericii. In 21. Totuşi. Sac. 2. ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf.

în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. 3.. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei. 2237 LG 21. sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. 1. 2242 Cf. (. care a coborât asupra lor. 2241 LG 22. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. Pontifi şi Păstori”2240.. „Aşadar episcopii. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt..) Într-adevăr. astfel încât episcopii. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. ca vicar al lui Cristos. ţin locul lui Cristos Învăţător. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor.. 2238 LG 21. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. (. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri. 2240 CD 2.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. după mărturia Tradiţiei. culmea (summa) slujirii sacre”2238. LG 20. prin impunerea mâinilor. Trall. 2239 LG 21. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei. pe primul loc se află misiunea acelora care. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. LG 22. în mod eminent şi vizibil. Ignaţiu de Antiohia. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. printre altele. 1558 „Consacrarea episcopală. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242. 1560 Orice episcop. o dată cu funcţia de a sfinţi. .) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru.

episcopii. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos. 2249 LG 28. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. 2246 PO 2. 24. sunt însemnaţi cu un caracter special. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. prin ei. poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. CD 4. 7. LG 23. prin care preoţii. constituiţi în Ordinul preoţesc. 6. 38. 1564 „Preoţii. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. 5. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. De aceea. în virtutea ungerii Duhului Sfânt. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. 1563 „Funcţia preoţilor. 1-10. aceştia. în acelaşi timp. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. Evr. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. LG 26. 36. AG 5. enc. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit. cf. preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. după chipul lui Cristos. pentru ca aceştia. 2247 PO 2. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. pe urmaşii lor. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. dar. la rândul lor. îi pregăteşte. împreună cu confraţii în episcopat. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. . şi astfel. SC 41. 2248 Cf. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. în virtutea sacramentului Preoţiei. 37. Fidei donum. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. Darul spiritual. Marele Preot veşnic2248. 2245 LG 28.particulară ce i-a fost încredinţată. preoţia ministerială. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. 11-28. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. 9. pe care l-au primit la hirotonire. Cf.

distribuită. o dată pentru totdeauna. OT 20. o unică preoţime. la rândul lor. preoţii alcătuiesc. sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. în care. într-un fel. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. «până la marginile pământului»” 2250. ajutoare şi instrumente ale acestuia. îi datorează iubire şi ascultare. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. preoţii impun. acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. Pentru hirotonirea la diaconat. 2253 Cf. împreună cu Episcopul lor. «nu pentru preoţie. 2255 PO 8. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”2252. 2252 LG 28.mântuire de dimensiune universală. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. fiii. fraţii şi prietenii săi şi că ei. 1568 „Preoţii. în jertfa Liturghiei. semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. 2256 LG 29. 2254 LG 28. la rândul lor. numai episcopul impune mâinile. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi. cea a lui Cristos care se oferă. 2251 . Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. cf. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. prezent pe Episcop. ci pentru slujire»”2256. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. CD 15. desigur. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. PO 2. după episcop. care au primit impunerea mâinilor. mâinile. în timpul ritualului hirotonirii. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”2254.

între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. AG 16. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. Într-adevăr. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. Sf. 5. 27.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. ap. adică slujitorul tuturor2259. fie în opere sociale şi caritative. Lc 22. Const. Hipolit. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. fie în viaţa liturgică şi pastorală. a preoţilor sau a diaconilor. prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262. LG 41. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. Ea va avea loc. § 4. AA 16. Cf. 45. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. 8. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. SC 35. Diaconatul permanent. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260. IV. ap. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze. Trad. să proclame Evanghelia şi să predice. 2. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. Sf. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. Policarp. 1574 Ca în toate sacramentele. duminica şi în catedrală. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. de preferinţă. 2260 Cf. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. Îndatoririle diaconilor sunt. dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. . 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”2261. Sacramentum Ordinis: DS 3858. Ep. mai ales a Euharistiei. LG 29. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. 2261 LG 29. Pius XII. 2263 Cf. 2262 AG 16. Mc 10. să o distribuie. 2259 Cf.

ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. Mc 3. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. 2267 LG 21. 12-16. LR. V. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. „sămânţa apostolică”2268. „ofranda poporului sfânt”. CCEO. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. . punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. Înălţat de-a dreapta Tatălui. ci. altora să fie păstori2265. 2269 Cf. can. adică sunt pe linia succesiunii apostolice. CIC. 2270 CIC. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. 2266 Cf. care face rodnică slujirea lor. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. 11. Cf. prin Apostoli. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. episcopii. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt. 1024. al fidelităţii lui faţă de Biserică. El continuă să acţioneze prin episcopi2266. întrebările puse candidatului.harului sacramental. a inelului. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. ungerea cu sfânta crismă. riturile de început. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”2270. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271. Astfel. DS 794 şi 802. 747. can. punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului. omilia episcopului. can. 744. iar 2264 2265 Cf. 14-19. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. ca urmaşi ai Apostolilor. 2271 Cf. El nu îşi părăseşte turma. au misiunea de a transmite „darul spiritual”2267. VI. mireasa lui Cristos. o păzeşte neîncetat cu grijă. LG 21. Ef 4. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului. a mitrei şi a crucii. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. 1012. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. Lc 6. 2268 LG 20.

2278 Cf. până la a doua venire a lui Cristos. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. 1 Tim 3. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. Într-adevăr. 3. este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”2276. face prezent şi actualizează. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. Această practică este de multă vreme considerată legitimă. CDF. 44. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. ca şi în Occident. 6. 42. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. îmbrăţişat cu bucurie.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. 2277 Cf. acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. 1580 În Bisericile orientale. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf. 1 Cor 7. 2276 Cf. Sf. De altfel. Inter insigniores. 2 Tim 1. 2275 Cf. 1-13. colegiul celor Doisprezece. PO 16. Clement romanul. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. Este chemat de Dumnezeu 2275. 5-9. VII. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. . cu excepţia diaconilor permanenţi. Cor. MD 26-27. ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Decl. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. 4. Tit 1. Ca orice har. 4. În Orient. 2274 Cf. Evr 5. Colegiul episcopilor. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. De aceea. PO 16. 32. 12.).

constă în a configura lui Cristos Preotul. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos. 29. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. Trid. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci. 2281 Cf. 5°.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. Conc. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea.. (. 1336. 28. nici dacă trece prin fiinţe întinate. Cc. printr-un har special al Duhului Sfânt. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. Trid.: DS 1612. Cc. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat. § 1. deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. Constanţa: DS 1154.. va fi pus laolaltă cu diavolul. din motive întemeiate.) Puterea spirituală a sacramentului este. într-adevăr. 3°. CIC. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor. § 2. în primul rând. Cc.: DS 1774. dându-i rodnicie. can. Trid. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos. Învăţătorul şi Păstorul. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt. desigur. 2283 Ev. un har de tărie („Duhul tău. Io. profet şi rege. 15.: DS 1767. este. în definitiv. specific acestui sacrament. 5. Prin hirotonire. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. Cf. PO 2. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. 2282 Cf. . 1584 De vreme ce. nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282. 1338. în tripla lui funcţie de preot. ea nu se întinează2283. 1586 Pentru episcop. nici conferit temporar2279. 290-293. LG 21. Cap al Bisericii.

Hipolit. ap. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. . astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. în virtutea spiritului preoţiei supreme. în ziua celei de-a doua veniri. Astfel.. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă.nevoiaşi2284. Fiul tău Unul-născut. să fie modelul turmei sale. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei. 2286 Euhologion.. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286. pe care Tu lai ales pentru episcopat. ca să poţi învăţa. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. spune. să aibă. să devii 2284 2285 Cf. oferindu-ţi plăcută mireasmă. CD 13 şi 16. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. trebuie să fii tu însuţi învăţat. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti. Trad. Fiul tău. 3. a cuvântului şi a iubirii. care cunoşti inimile.2285 1587 Darul spiritual. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. Doamne. printre altele: Umple-l. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. impunând mâinile. prin Isus Cristos. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici. trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. prin întreaga lor viaţă. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. Sfântul Grigore din Nazianz. să păstorească turma ta sfântă şi. 2287 LG 29. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. dă-i acestui slujitor al tău. pe când era tânăr preot. 1588 Diaconilor. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. slujindu-te zi şi noapte. după voinţa ta. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. să împartă îndatoririle. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău. Episcopul. pentru a corespunde. pentru tine. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. Sf. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte.

lucrul cel mai însemnat. ci de iubire.ca să luminezi. 2290 Ibid. 5). să te apropii de Dumnezeu. 2291 Nodet. 1593 De la începuturi. 73. „dacă doreşte cineva episcopat. cine este preotul? Este] apărătorul adevărului. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. [Aşadar. dar şi puterea lui2289. Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291. 6) Şi. 71. Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. este părtaş la preoţia lui Cristos. la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi. Ibid. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. se înalţă împreună cu îngerii. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3. ridică pe altarul din ceruri jertfele.lumină. PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său. există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii. preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. . am muri. slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. să fii sfinţit.. Jean-Marie Vianney 100. Prin Botez.. Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ. ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc. cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). ca să sfinţeşti. Ştiu ai cui slujitori suntem. plămădeşte din nou făptura. 74. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). nu de spaimă. 1)... Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. 2. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288. Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”..

ei formează preoţimea (presbyterium). adunaţi în jurul Episcopului lor. preoţi şi diaconi. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. Ignaţiu de Antiohia. harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. urmaşul lui Petru. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. Trall. nu putem vorbi de Biserică2292. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. a cultului divin. sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. pentru candidatul la preoţie. care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti. 3. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului.exercitată în trei trepte: episcopi. . care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. 1. 1599 În Biserica latină. îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. Episcopii. preoţi şi diaconi. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. 2292 Sf. prin care se cer de la Dumnezeu. 1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. a conducerii pastorale şi a carităţii. ei nu primesc preoţia ministerială.

19. § 1. 1055. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. Ef. structuri sociale şi atitudini spirituale. 7. § 1. 26-27. Cf. 9). De la un capăt la altul. aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. . despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. GS 47. 2296 GS 48. I. 31-32. în diferite culturi. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. 39). 2295 Cf. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. 1. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. 2297 Cf. 5. despre originea şi despre scopul ei. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. § 2. a fost ridicat de Cristos Domnul. Gen. în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. precum şi spre naşterea şi educarea copiilor. Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. can. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei2296”. printre cei botezaţi. la demnitatea de sacrament”2293. 2293 2294 CIC.

Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1. 1607 Potrivit credinţei. în funcţie de culturi. 6). însă pare a avea un caracter universal. în jurul său şi în sine însuşi. 18-25. 31. Iar această iubire. foarte bună în ochii Creatorului2301. Cf.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. l-a şi chemat la iubire. 2303 Gen. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. de infidelitate. cea mai apropiată de el. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. ci un singur trup” (Mt 19. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. § 1. 27. Fiind ruptură cu Dumnezeu. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. 16. de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. de spiritul de dominare. Ps 121. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. ei nu mai sunt doi. pe care Dumnezeu o binecuvântează. 8. 2301 Cf. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. 2. de epoci. 1 In 4. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu. Femeia. . 2. Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului. de indivizi. nici din natura relaţiilor dintre ei. 28). în care este ajutorul nostru” 2302. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. Este bună. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. Gen 1. ci din păcat. 1604 Dumnezeu. care este El însuşi Iubire2300. pe care noi o constatăm cu durere. Gen 1. 2300 Cf. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. Dintotdeauna. 2302 Cf. „carne din carnea lui”. egala lui. această dezordine. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. care l-a creat pe om din iubire.

spre ajutorul reciproc. 13-17. spre dăruirea de sine. 2311 Cf. 62. Gen. 2309 Cf. Is 54. Mal 2. 3. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor. 3. legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. Gen 1. 12. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. Ca să vindece rănile păcatului. Ez 16. 8. 6-7). chiar dacă este grav tulburată. 23. profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. nu li l-a refuzat niciodată2309. 31. Gen 2. „durerile naşterii” (Gen. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. a egoismului. 22. pe care Dumnezeu. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti. . După cădere. darul Creatorului2305.reciproce2304. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. Os. aşa cum spune Domnul. Gen. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. Gen 3. 2308 Cf. Cf. 2312 Cf. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. 1. 16-19. Suferinţele ce decurg din păcat. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. 3. 16). 2307 Cf. 21. 1─3. iubire „tare ca moartea”. chiar dacă. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. Ier 2─3. 2306 Cf. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. Fără acest ajutor. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. atracţia lor reciprocă. munca „în sudoarea frunţii” (Gen. 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. 16b. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. 28. Totuşi. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. 2304 2305 Cf. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. în nesfârşita sa bunătate. 3. 2310 Cf. pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. Dt 24. Gen 3. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. Mt 19. În Cântarea Cântărilor.

prin care Fiul lui Dumnezeu. 19. 1-11. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi. Israel. 6). Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă2316. Mt 9. 2318 Cf. s-a unit. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. 7. dată de Moise.Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. luându-şi fiecare crucea 2318. 2319 Cf. Mt 11. ca să o sfinţească” (Ef 5. omul să nu despartă” (Mt 19. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit. era o cedare în faţa învârtoşării inimii2315. iubiţi-le pe femeile voastre. tulburată de păcat. 29-30. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. renunţând la ei înşişi. Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. 2315 Cf. . adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». ca bărbatul să-şi lase femeia. 2316 Cf. Numai urmându-l pe Cristos. 2317 Cf. 34. Cf. pregătise noul şi veşnicul Legământ. întrupându-se şi dându-şi viaţa. 1613 La începutul vieţii sale publice. 8. Mt 19. 25-26). GS 22. Mc 8. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5. 11. mai grea decât Legea lui Moise. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. 1614 În predica sa. într-un fel. In 2. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. 9). Mt 19. izvor al oricărei vieţi creştine. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. 10.

semn eficient.) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine. Ef 5. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. 2322 Cf. LG 42. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. ca să se îngrijească de cele ale Domnului. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. Deja Botezul. 2326 Cf. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. Lc 14. 31. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327.. 12). Mc 10. § 2. 4. can. cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. Mt 25. familiale ori sociale2322. la rândul ei. Încă de la începuturile Bisericii. 25. Cine poate înţelege. 26. CIC. 32. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. PC 12. DS 1800. 26-27. Căsătoria creştină devine. 2320 2321 Cf. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. Euharistia. 2327 Cf. OT 10. . sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324. 28-31. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos. 2323 Cf. să înţeleagă (Mt 19. (. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături. ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine2325. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine.Biserică. 1 Cor 7. Mt 19. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. Mc 12. care precedă ospăţul de nuntă. Ap 14. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. 6. 1 Cor 7. 1055.. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. 2325 Cf. 3-12. 2324 Cf. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cf. 2328 Cf.

ca slujitori ai harului lui Cristos. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. îi încununează pe mire şi pe mireasă. 2331 Cf. 1623 În Biserica latină. 32. 2334 Cf. LG 6. 1 Cor 10. Ef 5. demnă şi rodnică”2333. III. Mireasa lui preaiubită. Cf. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care. Virg. ca semn al legământului matrimonial.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. 10. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. FC 16. după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. îndeosebi asupra miresei. prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica. Sf. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi. În liturgiile orientale.. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor. SC 61. care. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ. care se face prezentă în Jertfa euharistică.. în cadrul Sfintei Liturgii. 17. cf. 1. 2332 Cf. El este pecetea legământului lor. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330. În epicleza acestui sacrament. pentru ca. şi primind Euharistia. în mod normal. . 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. 2333 FC 67. II. Ioan Chrysostom. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf. izvorul mereu oferit al iubirii lor. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii.

1108. Dacă lipseşte consimţământul. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. 1057. 2340 CIC. 2338 Cf. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. 24. chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. 2339 Cf. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. 2341 Cf. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ2340. Gen 2. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. 1057. Cc. Ef 5. GS 48. Trid. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. can. § 1. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. can. CIC. contractanţii sunt liberi să se căsătorească. CIC. 1071. can. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. În acest caz. care îi leagă pe soţi între ei. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. can. botezaţi. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC. 1103. . liber de violenţă sau teamă gravă din exterior2339. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. 1631 De aceea. eu te iau de soţ”2337. § 1. can. § 2.: DS 1813-1816. 2342 Cf. nu există Căsătorie. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. 1057. 2337 OcM 1145. CIC. can. can. cf. Mc 10. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească. 1095-1107. § 1. Dacă această libertate lipseşte. 8. CIC. 2343 Cf.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. CIC. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. căsătoria este invalidă. 31. Acest consimţământ. De aceea.

Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. pentru ca. între soţi şi faţă de copii. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde. ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. § 3. creează drepturi şi datorii în Biserică. care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. 1063. GS 49. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). în privinţa demnităţii. dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. formaţi întru curăţie. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. CIC. obligaţia de a avea martori). Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. în primul rând. can. . funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. însăşi concepţia despre căsătorie.în liturgia publică a Bisericii. ─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. Divergenţele cu privire la credinţă. chiar în sânul familiei.

comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. prin natura ei. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. 1124. soţii sunt întăriţi şi. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. Ea trebuie să-i ajute. o dispensă expresă de la acest impediment2347. o căsătorie mixtă are nevoie. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină. este veşnică şi exclusivă. 1 Cor 7. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii. 1636 În multe locuri. În cazul disparităţii de cult. Această permisiune. în special. mai mult. 2350 CIC. 2348 Cf. can. în căsătoria creştină.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. pentru liceitate. Cf. în legătură cu educaţia copiilor. 14). CIC. pentru validitatea căsătoriei. de asemenea. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. can. 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. IV. can. datorită dialogului ecumenic. Iubirea conjugală sinceră. . CIC. într-un fel. can. 1086. presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. CIC. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350. 1125. 16. este cerută. 1134. 2349 Cf. sau această dispensă. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă.

este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. § 2. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. din orânduire divină”2352. 1141. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. can.. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. să poarte fiecare povara celuilalt2358. Din legământul lor „se naşte. LG 41. CIC. § 1. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353. ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală.) Ce cuplu 2351 2352 Cf. § 2. 2355 LG 11. Jertfa euharistică o întăreşte. să se ierte reciproc. să fie „supuşi unul altuia. 9. o instituţie stabilă. acum. luânduşi crucea. binecuvântarea o pecetluieşte. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. delicată şi rodnică. 2. îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (. El le dăruieşte. 2357 GS 48.. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. 2358 Cf. încă de pe pământ. 2353 GS 48. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. să se ridice din nou după căderile lor. Mc 10. Cf. El rămâne împreună cu ei. 2356 LG 11.de Dumnezeu însuşi2351. Prin acest har. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. tot astfel. Această legătură. le dă puterea să-l urmeze. 1642 Cristos este izvorul acestui har. chiar şi în faţa societăţii. Gal 6. . GS 48. 2354 Cf. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354. întru frica lui Cristos” (Ef 5. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355.

care nu numai că le purifică şi le consolidează.este acela a doi creştini. FC 19. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. ea are în vedere o unitate profund personală. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. dincolo de unirea într-un singur trup. dimpotrivă. 1645 „Demnitatea personală egală. nici în spirit. 2. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. nici în trup. de o singură rânduială. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. forţa sentimentului şi a afectivităţii. Această comuniune umană este întărită. prin însăşi natura sa. purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. cf. 2364 Cf. 2361 Cf. V. 24. unul este şi spiritul2359. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului. 6)2361. de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. năzuinţa spiritului şi a voinţei. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel. sunt cu adevărat doi într-un singur trup. Acolo unde trupul este unul singur. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun. Gen 2. . unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. uniţi de o singură nădejde. ci un singur trup” (Mt 19. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. Ux. 2362 FC 19. FC 13. Cu alte cuvinte. FC 13. 2363 GS 49. însă cu o semnificaţie nouă. nu mai sunt doi. § 2. de o singură dorinţă. cea care. 9.

§ 1. dau această mărturie. 2367 Cf. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. în multe ţări. a lui Cristos faţă de Biserica sa. Soţii care. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. care rămâne indisolubilă2367. pe cât posibil. . împăcarea. soluţia cea mai bună ar fi. Din acelaşi motiv. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. În asemenea cazuri. Biserica susţine. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. CIC. Prin sacramentul Căsătoriei. „Această unire intimă. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. 11-12). can. Iar femeia. 1650 În zilele noastre. că soţii sunt părtaşi la această iubire. Din sacrament. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. prin însăşi natura sa. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. dăruire reciprocă dintre două persoane. FC 20. 1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. FC 83. dacă prima căsătorie era validă. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. 1151-1155. adesea în condiţii foarte grele. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. o fidelitate inviolabilă. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund. săvârşeşte adulter”: Mc 10. o nouă unire. De aceea. soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. Cf. atâta timp cât persistă această situaţie. de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. În această situaţie dificilă. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. cu harul lui Dumnezeu. ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. Iubirea cere să fie definitivă. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. din punct de vedere civil. De aceea.

fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. FC 28. În acest sens. 2371 Cf. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. harul lui Dumnezeu2368. să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. să stăruie în rugăciune. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. tind. Prin urmare. Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. care izvorăşte din ea. . 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. prin ei. care. trăirea autentică a dragostei conjugale. 2372 Cf. i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. § 2. 2368 2369 FC 84. 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. Dumnezeu. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică. GE 3. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. întrajutorării şi sacrificiului. 28). 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii. pentru a implora astfel. 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. zi de zi. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. 2370 GS 50 § 1. GS 48.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. spirituale şi supranaturale. 4). să-şi educe copiii în credinţa creştină. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. să asiste la Jertfa Liturghiei. zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1.

1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. 2376 LG 11. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378. părinţii sunt. iertarea generoasă. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. „Bisericile familiale”. deveniseră credincioşi2373. 31 şi 11.VI. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. prin rugăciune şi mulţumire. În sânul familiei. 8. a copiilor. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. după o veche expresie. mereu repetată. în special. 1656 În zilele noastre. iubirea frăţească. 2377 LG 10. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. cf. „prin primirea sacramentelor. 2375 LG 11. FC 21. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. Cf. „împreună cu toată casa lor”. 2378 GS 52. de multe ori din cauza stării de sărăcie. Atunci când se converteau. De aceea. a mamei. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. „pentru copiii lor. Fapte 16. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376. § 1. a tuturor membrilor familiei. Fapte 18. prin cuvânt şi exemplu. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. Cf. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. care este Biserica. 28)”2379. 2379 FC 85. 2373 2374 . Ecclesia domestica2375. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. familiile credincioase sunt de primă importanţă. şi ale marii familii. Multe dintre ele rămân fără familie umană. l4. prin mărturia unei vieţi sfinte. Printre ei. Încă de la începuturile sale.

1664 Unitatea. 2382 Cf. Ei nu sunt separaţi de Biserică. Prin natura sa. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. 25. CIC. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. GS 48. Trid.. copilul2382. (. după cum şi Cristos a iubit Biserica.: DS 1799. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. . fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică.PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. 1660 Legămîntul matrimonial. § 1. este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. 32). iubiţi-le pe femeile voastre. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf. Cf. can. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. 1055.) Taina aceasta mare este.. a martorilor şi a adunării credincioşilor. GS 50. în cadrul unei celebrări liturgice. Între cei botezaţi. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii). el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. § 1. 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. § 1. cât timp e încă în viaţă soţul legitim. contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor. Cc.

adesea însoţită de un anumit semn. precum şi a lucrurilor folositoare omului. sunt semnificate şi. 1 Pt 3. Rom 12. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. can. prin care. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. can. ca impunerea mâinii. 1166. spirituale. Prin ele. CCEO. 9. 1168. datorită unei asemănări cu sacramentele. SC 79. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385. 28. cf. 867. ele pot şi să răspundă necesităţilor. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii. mai ales. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. semnul Crucii. 2386 Cf. 2385 Cf. can. stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). sunt obţinute efecte. 14. CIC.umane şi a carităţii creştine. De aceea. 2. Gen 12. CIC. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă.. Cf. . a anumitor stări de viaţă. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. Acestea sunt semne sacre. Ele comportă întotdeauna o rugăciune. prin puterea de mijlocire a Bisericii. Lc 6.

a mesei. SC 61.). „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. în numele lui Isus Cristos. a vaselor şi veşmintelor sfinte. În Cristos. mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii. preoţi sau diaconi)2387. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. De aceea. 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate. a clopotelor etc. Mc 3.(episcopi. a unor obiecte sau locuri). 15. 13. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. consacrarea fecioarelor. Sub o formă simplă. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane. 18. Morţii şi Învierii lui Cristos. ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. Isus l-a practicat2389. 3). de obicei. Şi astfel. iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390. se vorbeşte despre exorcism. semnul sfânt al Crucii lui Cristos. cateheţi etc. 6. binecuvântarea uleiurilor sfinte. 25s. 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1. Ben 16. acoliţi. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. 2390 Cf. . 17. 16. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. 2389 Cf Mc 1. 7.

Cc. dansurile religioase. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. procesiunile. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. vizitarea sanctuarelor. 2394 Cf. calea Crucii. spiritul şi trupul. împreună cu înţelepciunea creştină. rozariul. 2393 Cf.cadrul celebrării Botezului. CIC. numit „exorcismul mare”. pelerinajele.: DS 1822. can. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. 1172. credinţa şi patria. Niceea II: DS 601. Foarte diferit este cazul maladiilor. Aşadar este important să se stabilească. persoana şi comunitatea. cum ar fi venerarea relicvelor. pe Cristos şi pe Maria. . 603. pentru că ea. prin natura sa. răspunde la marile întrebări ale existenţei. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. Cc. şi nu de o boală2391. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. care. Trid. că este vorba de o prezenţă a celui rău. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. dacă e cazul. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. CT 54. Cf. medaliile2392 etc. SC 13. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393. înainte de a celebra exorcismul. Această 2391 2392 Cf. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. inteligenţa şi sentimentul. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. mai ales psihice. şi aceasta. Exorcismul solemn. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică. comuniunea şi instituţia. Astfel. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin.

Pentru popor. instaurează o frăţie fundamentală. ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. în primul rând. cele ale iniţierii creştine. şi. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei. înrădăcinată în diferitele culturi. binecuvântările ocupă un loc însemnat. ca fiu al lui Dumnezeu. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. Cf. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. EN 48. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395. 1678 Între sacramentalii. 1679 Pe lângă liturgie. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. în acelaşi timp. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. . PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică.înţelepciune este un umanism creştin. viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină. Ele comportă.

ea este o celebrare liturgică a Bisericii2398. prin moarte. precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. I. Ea oferă Tatălui. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti. întru speranţă. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. şi anume acela care. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament. desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. în care se află singura noastră speranţă. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. 2399 Cf. 42-44. 1683 Ca Mamă. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. SC 81-82. Cu toate acestea. binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. 2398 Cf. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. SC 81. conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. 8). . în Cristos. la capătul vieţii sale sacramentale. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. Cf. 1 Cor 15. II. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. nici sacramentaliu. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin.

OEx 41. Prin Euharistia celebrată astfel.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării. obiceiurile locale. împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. în special. Omilia. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă2400). şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. al cărui mădular viu este şi acela. OEx 57. în special familia defunctului. 2404 OEx 10. OEx 1. 1689 Jertfa euharistică. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. comunitatea credincioşilor. biserica. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine2402. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector . cultura şi pietatea populară. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. 2403 Cf. Atunci când celebrarea are loc în biserică. învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. 2402 Cf. sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei2403. . 1 Tes 4. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui. jertfa morţii şi învierii lui Cristos.ei. trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. Un salut de credinţă deschide celebrarea. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. 18. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii. de altfel. în Duhul Sfânt. Această desfăşurare este.

cu picioarele pe zeul păgân al cerului. Sep. După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf. 4). Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). spre care stau cu faţa. § 2074). (. . nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Cristos în slavă. primesc de la Cristos. mergându-i în întâmpinare. Serm. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. reprezentaţi prin mai-marii lor. 27). care primesc de la Cristos. 12. se află aşezat pe tronul ceresc. mai mult. Sf. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. recunoaşte-ţi demnitatea. sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale). ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. Leon cel Mare. Domnul cerului şi al pământului.. 21. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus. care nu mai este scrisă pe table de piatră. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. acum.. Uranus.Prin acest salut final. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. Ceea ce credinţa mărturiseşte. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. prin răscumpărare şi sfinţire. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. Simeon din Tesalonic. 2-3. Fiul lui Dumnezeu. El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. Într-adevăr. 1691 „Creştinule. 1). Nu vom fi niciodată despărţiţi. două suluri: Legea cea nouă. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. chiar când murim. nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii.) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. Apostolii. căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. Legea cea nouă. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate. 1 In 3. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire.

Rom 6. 1.14. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. 22) printr-o iubire arătată în fapte. „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. 2409 Cf. In 13. 2418 Cf. astfel. 9). 2411 Cf. „care vede în ascuns”2408. care îi fac capabili de ea. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui. devenind viaţa lor. 19. dar între ele este o mare deosebire”2417. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407. 29. creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. 1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. 2414 Cf. 13) 2416. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. şi să umble întru iubire” (Ef 5. Vindecând rănile păcatului. 12. cealaltă a morţii. 11). Gal 5. la viaţa celui Înviat2410. CT 29. una a vieţii. Gal 4. 2410 Cf. 5) şi urmându-i exemplele2412. In 8. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu. fiind părtaşi. Cf. conformându-şi gândurile. 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. 6. creştinii sunt „morţi pentru păcat. ca nişte fii iubiţi.rugăciune. dreptatea şi adevărul” (Ef 5. 23). 47). 5. Dt 30. o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. 12-16. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. Mt 6. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. 1). 2415 Cf. 11). îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. 2413 Cf. 1 Cor 6. 2). 6. La fel. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. 8) prin „toată bunătatea. ca să devină „desăvârşiţi. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. 5. 15-20. „Există două căi. . Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. In 15. Col 2. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El2411. 25. . 2416 Cf. 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. 2417 Didahé 1. 2412 Cf. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii.

Cord. . care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. fără să se recunoască păcătos. aşa cum capul este al mădularelor sale. Pentru mine. călăuzeşte. Ioan Eudes. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. căci viaţa creştină poate să crească. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. a speranţei şi a iubirii. Domnul nostru. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. care este „calea. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. ─ o cateheză a Fericirilor. el n-ar putea suporta acest adevăr. El este al vostru. 1. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. să-l lăudaţi. pentru slujirea şi slava Tatălui.─ o cateheză a Duhului Sfânt. a trăi este Cristos (Fil 1. ca să-l slujiţi. ─ o cateheză a dublei porunci a dragostei. Privindu-l în credinţă. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. şi. condiţie a purtării drepte. căci. ─ o cateheză eclezială. 6). aşa cum mădularele sunt ale capului lor. 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. oaspete blând şi prieten care inspiră. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. fără oferirea iertării. 21). omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. Trupul lui. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. 5. dezvoltată în Decalog. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. adevărul şi viaţa” (In 14. ─ o cateheză a harului. care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. Voi sunteţi ai lui. Maestrul interior al vieţii după Cristos. Inima lui. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. ─ o cateheză a virtuţilor umane.

ei ajung la desăvârşirea iubirii. chipul divin. îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421. E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). (.. 4.) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia. se încredinţează. dacă l-au comis. Astfel. omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. 15)2422. Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). GS 22. 11-31. binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). asemenea fiului risipitor2420. ocolesc păcatul şi. ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf. Întru Cristos. ei înaintează în virtute (articolul 7). Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea). CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1).. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 2421 . 2 Cor 4. Lc 15. 2422 Cf. desfigurat în om de cel dintâi păcat. sau nu. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. persoana umană se conformează. Cu ajutorul harului.1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). Prin actele sale deliberate (articolul 4). În Cristos.

2427 GS 17. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. GS 22. capitolul al doilea). § 3. . 2426 Cf. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. 2428 GS 16. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. 1706 Prin raţiune. GS 14. apare ca o luptă. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. § 2. GS 15. Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. 1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. El păstrează dorinţa binelui. 2425 GS 24. omul este înzestrat cu libertate. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. este menită fericirii veşnice. întreaga viaţă a oamenilor. În unire cu Mântuitorul său. o luptă dramatică între bine şi rău. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. 2430 GS 13. fie individuală. 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. omul a abuzat de libertatea sa”2429. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”2428. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. între lumină şi întuneric2430. Maturizată în har. 2429 GS 13. viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. 1708 Prin pătimirea sa. Această adopţiune filială îl transformă. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. De aceea. Încă de la zămislirea ei. la sfinţenie. Prin raţiune. § 1. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. fie colectivă. Prin voinţa sa. dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. § 2.

§ 1. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. 2434 GS 16. căci ei vor moşteni pământul.veşnică. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. Această lege răsună în conştiinţa lui. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. . Viaţa morală. Fericiţi cei cu inima curată. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. Ea le duce la desăvârşire. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. căci ei se vor sătura. Fericiţi cei blânzi. GS 15. 2431 2432 GS 22. în gloria cerului. îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit.) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. crescută şi maturizată în har. căci ei vor fi mângâiaţi. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. 2433 GS 17. PE SCURT 1710 ”Cristos (.. Fericiţi cei milostivi. căci ei vor afla milă. e menită să se împlinească în gloria cerului. căci a lor este Împărăţia cerurilor. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. Fericiţi cei ce plâng. § 2. începând de la Abraham. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. cu inteligenţă şi voinţă.

căci a lor este Împărăţia cerurilor. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. eccl. Aşadar. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. 2437 Sf. Numai Dumnezeu satură2437.Fericiţi făcătorii de pace. vederea lui 2435 2436 Sf. 10. Toma Aq. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui. iar sufletul meu trăieşte din tine2436. (Mt 5. Symb. 1. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. Conf. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. Mt 4. . 3. 17. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine. 29. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor. căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. căutându-te. Augustin. noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă.. Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. Sf. Dumnezeul meu. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. Această chemare se adresează fiecăruia personal. dar şi întregii Biserici. minţind. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. Doamne? De vreme ce. caut viaţa fericită. 4. cum se face că te caut. III. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. din pricina mea. Mor. 1. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. II. Această dorinţă este de obârşie divină. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. Augustin. 2438 Cf.

„Fericiţi cei curaţi cu inima. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. vom iubi şi vom lăuda. 1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei. a fost numită supranaturală. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. Haer. 8)2439. 23.. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr. să-l slujim şi să-l iubim. 22.. nici în vreo lucrare omenească. 4. ca ştiinţa. Aşadar. Ei măsoară fericirea după avere. omul intră în slava lui Cristos2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. 2. nici în slava omenească sau în putere. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. 2443 Cf. şi după avere măsoară şi onorabilitatea. iar altul este faima. Mt 25.. căci Tatăl e de necuprins. ea este cea căreia mulţimea. Civ. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Desigur. 2444 Sf.. (. oricât de folositoare ar fi. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare. Prin ea. Şi ce alt sfârşit avem. 20. dar în iubirea sa. intrarea în bucuria Domnului2440. întreaga masă de oameni. 2441 Sf. şi astfel. ci numai în Dumnezeu. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. 1 Cor 13.) Faima. 18. 12. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. 1 In 3. 4) şi la Viaţa veşnică2442. Rom 8. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. De aceea.) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. Irineu. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 2442 Cf.. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. Cf. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. . îi aduce un omagiu instinctiv. 21. In 17. să ajungem în Paradis. tehnica şi arta. nici în vreo făptură. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. 5. 3. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444.Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. în măreţia şi slava sa negrăită.. vom vedea şi vom iubi. (. (. unul dintre idolii zilei este bogăţia. 30. Augustin.

1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. Cf. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. prin faptele de zi cu zi. 1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. 14). cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. începând de la Abraham. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. 1724 Decalogul. conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas. susţinuţi de harul Duhului Sfânt. ca şi harul care duce la ea. ea este supranaturală. odihna în Dumnezeu. aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. 1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. parabola semănătorului: Mt 13. despre sfinţenie. 5. vederea lui Dumnezeu. viaţa veşnică. a început să fie considerată ca un bine în sine. astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman.reputaţie de presă). 3-23. PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. un bine suprem. participarea la firea dumnezeiască. încetul cu încetul. înfierea. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. un obiect de adevărată veneraţie2445. şi ea. Mix. .

. de a acţiona sau a nu acţiona. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. Înaintarea în virtute. Gen 4. şi pe Cain2450. afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. 2447 2448 GS 17. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. 2451 Cf. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. neatenţie. 10. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. Cf. La fel face şi profetul Natan cu regele David. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. I. 2449 Cf. Irineu. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. de merit sau de pierdere a meritului. Sf. 13). La fel. în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3. teamă. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel. de a face ceva sau altceva. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. 2450 . libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. 3. 1733 Cu cât facem mai mult binele. de exemplu. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. asemănător lui Dumnezeu. 7-15. Rom 6. prin aceasta. violenţă. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. creat liber şi stăpân pe faptele sale2448. 2 Sam 12. Prin liberul arbitru. fiecare dispune de sine.şi. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. fericirea noastră. 4. fapte deliberate. 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. 17. 4. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. Haer. de la sine. obiceiuri. de a săvârşi astfel. cu atât devenim mai liberi. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. ataşându-se de El.

Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. . Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453. noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. Istoria omenirii. omul a greşit. nici ca mijloc de acţiune. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. îşi este suficient sieşi. acolo este libertatea” (2 Cor 3. are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. în special. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. DH 2. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. s-a înşelat singur. Toţi datorează fiecăruia acest respect. a devenit rob al păcatului. subiect al libertăţii.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. trebuie să poată fi prevăzut. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. 32). cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. 1740 Ameninţări pentru libertate. 1). DH 7. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. 2454 CDF. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. încă de la începuturile sale. în domeniul moral şi religios2452. Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. Cf. de exemplu. având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. Fiecare persoană umană. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. De fapt. se face rob sieşi. Prin Crucea sa glorioasă. II. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. 17). istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. creată după chipul lui Dumnezeu. după cum învaţă apostolul. condiţiile de ordin economic şi social. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. instr. În El. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. Libertatis conscientia 13. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. de exemplu. Îndepărtându-se de legea morală. Este fals a pretinde că „omul. 1741 Eliberare ăi mântuire. „unde este Duhul. A păcătuit în mod liber. De altfel.

Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. Cf. 1).„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. violenţă. înlătură. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. de la sine. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. să te putem sluji cu toată libertatea2455. ca. Binele suprem. 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. după cum dă mărturie experienţa creştină. . Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. tot ce ne stă împotrivă. § 1. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului. fapte libere. 21). în special în rugăciune. 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. 1742 Libertate şi har. Prin lucrarea harului. Dimpotrivă. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. în domeniul religios şi moral. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. 14). în special. GS 17. cu bunătate.

1753 O intenţie bună (de exemplu. în sine. I. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. Scopul nu scuză mijloacele. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. ─ de scopul urmărit sau de intenţie. intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. ea priveşte capătul acţiunii. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. 2457 Cf. intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. atestată de conştiinţă. ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. Actele umane. dar poate fi inspirat. El este materia actului uman. . Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii. în acelaşi timp. ale moralităţii actelor umane. sunt calificabile din punct de vedere moral. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune.1749 Libertatea face din om un subiect moral. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. Obiectul. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop. Când se comportă în mod liber. Astfel. 1752 Faţă de obiect. Dimpotrivă. 2-4. Mt 6. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple. De exemplu. ─ de împrejurările acţiunii. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. sau elementele constitutive. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. Ele sunt bune sau rele. ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). în mod deliberat. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa.

Nu 2458 Sf. independent de împrejurări şi intenţii.. Dec. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. Toma Aq. Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. praec. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. ele nu pot face nici bună. intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. . Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. sunt elementele secundare ale unui act moral.) care constituie cadrul lor. inclusiv urmările lor. sau împrejurările (mediu. nici dreaptă o acţiune rea în sine. adică un rău moral. a căror alegere este întotdeauna greşită. a scopului şi a împrejurărilor. II. Un scop rău alterează acţiunea.1754 Împrejurările. PE SCURT 1757 Obiectul. Există acte care. adică un rău moral. prin sine şi în sine. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. 5). a căror alegere este întotdeauna greşită. a scopului şi a împrejurărilor. Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. cuantumul unui furt). omuciderea şi adulterul. Scopul nu scuză mijloacele. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. presiune socială. 1761 Există comportamente concrete. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc. sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. 6.

Mc 7. dacă iubirea este bună”2462. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. şi bune. Augustin. 1-2. 4. . 14. 21. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. Sf. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. Toma Aq. Nu este iubit decât binele 2461. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. 2461 Cf. 1765 Pasiunile sunt numeroase. Th. 8. 3. Civ. Augustin. 26. ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. Trin. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf.. I. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. pasiunile nu sunt nici bune. dacă iubirea este rea. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. 4. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. Teama de rău cauzează ura. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”2460. Sf. 2462 Sf. S. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. II. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. nici rele. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. 7. „Pasiunile sunt rele.

nu există nici bine. temerile şi tristeţile ei. Toma Aq. 24. S. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă.. 1773 În pasiuni. sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină. aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă. 1. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. 1-2. ci şi de apetitul său sensibil. tristeţea şi mânia. Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. 1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. 3).. Th. 24. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. dorinţa şi frica. 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor. există în ele bine sau rău moral. Prin emoţiile sale. . Th. nici rău moral. 1-2.voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. Sf. omul presimte binele şi bănuieşte răul. 2463 2464 Sf. Toma Aq. ca mişcări ale sensibilităţii. În Cristos. Cf. 1769 În viaţa creştină. ci şi de „inima” sa. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. bucuria. 3. S. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar.

dar care îl depăşeşte.) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. Ea judecă şi alegerile concrete. încuviinţându-le pe cele care sunt bune. Rom 1. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467. examinare sau 2465 2466 GS 16. care semnifică răspundere şi datorie. 14-16. (. conştiinţa morală2466 îi porunceşte.. În tot ceea ce spune şi face. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru.) Ea este mesagera Aceluia care. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas. Rom 2. (. 2468 Newman. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. 32. 1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. în lumea naturală ca şi în cea a harului. 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii. teamă şi speranţă. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă. la momentul potrivit. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468. unde omul se află singur cu Dumnezeu. 2467 Cf.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei.. care ne dă porunci. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei. ne învaţă şi ne conduce.. ne vorbeşte prin văl. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile.. (. Prin judecata conştiinţei sale. să împlinească binele şi să evite răul. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. Ea confirmă autoritatea adevărului.. Cf. scrisoare către ducele de Norfolk 5. .. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. Când ascultă de conştiinţa morală. I. răsună la momentul potrivit în urechea inimii.

conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. pe Dumnezeu2469. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. II. 19-20). întreab-o. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă.. priviţi-l pe Martor. înlăuntrul vostru şi. în concluzie. în acelaşi timp. DH 3. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. 9. fraţilor. Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis). este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei.) Întoarceţi-vă.introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Dacă omul comite răul. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. Dovedind greşeala comisă. Încă din primii ani. Augustin. mai ales în domeniul religios”2470. Io. 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. în tot ceea ce faceţi. . Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. declarat în legea raţiunii. (. 8. el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. Ep. Adevărul despre binele moral.. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. fiindcă. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf. a răutăţii alegerii sale personale. pentru a lua personal decizii morale. dacă ne osândeşte inima noastră. Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate.

III. ea apără sau vindecă de teamă. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. O educaţie prudentă învaţă virtutea. care se îndepărtează de acestea. Cf. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. Tob 4. de egoism şi de orgoliu..) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf. omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. 1788 În acest scop. „Bine este să nu (. o judecată greşită. IV. faceţi-le şi voi lor” (Mt 7.. 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare. 21). fie. dimpotrivă. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. 1785 În formarea conştiinţei. s-ar osândi singur. . de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale. se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14.morală. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii.. DH 14. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină.. (. Lc 6. 31. 12). Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. 15.) faci ceva de care fratele tău se poticneşte. ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. 12)2472.

unde omul se află singur cu Dumnezeu. pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. Cf. 2475 GS 16. ignoranţa este invincibilă. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. 2476 GS 16. o lipsă. 2473 GS 16. 1 Pt 3.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. 3. robia pasiunilor. dimpotrivă. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. o dezordine. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476. 1 Tim 3. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii. exemplul rău dat de alţii. 1793 Dacă. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. 9. Fapte 24. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. 2474 . În acest caz. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. 1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. 2 Tim 1. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău. lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. 16. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral. 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. 21. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. răul comis de persoană nu i se poate imputa. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei.

ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. ci şi să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. 1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. orice virtute şi orice laudă. câte sunt de cinste. câte sunt drepte. fie. 1. Aşa se formează conştiinţa morală. câte curate. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. câte sunt vrednice de iubit. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. I. care ne orânduiesc faptele. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă. Beat. la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. în acord cu raţiunea şi cu legea divină. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. 8). Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. câte sunt cu nume bun. care se îndepărtează de ele. .1799 Pusă în faţa unei alegeri morale. Grigore de Nyssa. o judecată eronată. Ele dobândesc uşurinţă. 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. dimpotrivă. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. dispoziţii stabile. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. 1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate.

Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama. Este numită auriga virtutum. „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi. ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină. Sub alte nume. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. nici cu făţărnicia sau cu disimularea. indicându-le norma şi măsura. Omul drept. 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti. 2-2. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. De aceea. dreptatea. dreptatea şi tăria” (Înţ 8. . Faţă de oameni. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. Th. „Fiţi cumpătaţi şi treji. se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. 1). pentru rugăciuni” (1 Pt 4. evocat adesea în Sfânta Scriptură. „De iubeşte cineva dreptatea. se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. tăria şi cumpătarea. „Stăpânilor. cardo). ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. Acestea sunt: prudenţa. 47. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. 7).dobândite în mod uman. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. 15). 15). 7). ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. 2. Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. chiar şi teama de moarte. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun.

care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2. . 1. care veghează pentru a discerne toate. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. II. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile. Mor. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). 2 Pt 1. Trebuie să „trăim în cumpătare. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. să coopereze cu Duhul Sfânt. dar îndrăzniţi. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. 2)2479. Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. eccl. trebuie să recurgă la sacramente. „În lume veţi avea necazuri.(Ps 118. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18. Ele au drept 2479 2480 Cf. 46. 27-31. 14). nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. 25. Sf. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). 12). 1811 Pentru omul rănit de păcat. să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. dobândite prin educaţie. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. 30). 37. Augustin. 2481 Cf. 33). prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. 1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. Omul virtuos este fericit să le practice. sunt purificate şi înălţate de harul divin. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. Cu ajutorul lui Dumnezeu. de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. Eu am biruit lumea” (In 16. 4.

lui Dumnezeu”2483. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2. căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10. Există trei virtuţi teologale: credinţa. Credinţa 1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat. 23). să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii. credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. 1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei 2484. dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor. care este în ceruri. speranţa şi iubirea2482. 32-33). şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu. căci El este însuşi Adevărul. „omul se încredinţează total. care este în ceruri” (Mt 10. 1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită. cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. DH 14. Speranţa 1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. 6). 17). însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului.origine. şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem. 1813 Virtuţile teologale întemeiază. ci să o şi profeseze. Cc. în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”2485. cf. Prin credinţă. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. 2482 2483 Cf. ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. 2484 Cf. Trid. 26): lipsită de speranţă şi de iubire. punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1. în mod liber. 2485 LG 42. . şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu. Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5. 13. credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. De aceea. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor. DV 5.: DS 1545. 1 Cor 13.

în Isaac. 2489 Cf. în gloria cerului: Speră. Mt 7. apără de descurajare. „care pătrunde (. Veghează cu grijă. din belşug. le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor. 1819 Speranţa creştină reia şi desăvârşeşte speranţa poporului ales. 1-18. ea asumă aşteptările care inspiră activităţile oamenilor. Speranţa este „ancora sufletului”. Ea aspiră să fie unită cu Cristos. Mântuitorul nostru. Gen 17. 19-20). şi în mod deosebit în rugăciunea „Tatăl nostru”. speră! Nu cunoşti ziua şi ceasul. În speranţă. . în vestirea fericirilor. cf