CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. 19 GS 19. „inimă curată” şi.sunt atât de universale. Cu toate acestea. 1. exemplul rău dat de credincioşi. care. 1. părticică a zidirii tale. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. 1. Conf. GS 19-21. pretinde să te laude. ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. în sfârşit. 22 Cf. Căci în El trăim. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. iar omul. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. II. 3). 22. 24 Sf. se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. Gen 3. omul. înveşmântat în firea-i muritoare. care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. Augustin. ca să trăiască şi să găsească fericirea. Mare eşti Tu. Doamne. care. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. 21 Cf. Mt 13. . de teamă. părticică a zidirii tale. atitudinea omului păcătos. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. 2628). ca ei să-l caute pe Dumnezeu. Dumnezeu. ieşit dintr-unul singur. vrea să te laude. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. în schimb. Iona 1. omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. 23 Cf. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. voinţă dreaptă. mărturia celorlalţi. curentele de gândire ostile religiei şi. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. 20 Cf. §1. de asemenea. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta. 3. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. 8-10. tocmai el.

34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. suntem frumoase». Totuşi. întreabă frumuseţea aerului. 27-28. Astfel. cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui.nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale. cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. care se dilată şi se răspândeşte. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine. Aceste frumuseţi supuse schimbării. 14 §2. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). fără origine şi fără sfârşit. 241. 26 Serm. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher).) întreabă-le pe toate. 17. 2. care nu se poate reduce la materie”27. de la ordinea şi frumuseţea lumii. Toate îţi răspund: «Iată. cf. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. Prin toate acestea. . 1-910.. pe aceste „căi” felurite. de la contingenţă. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. ci participă la Fiinţa în sine. întreabă frumuseţea cerului. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire. 17. Înţ 13. care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf. Fapte 14. 1. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui. §1. Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. 19-20)25. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. 3. 28 Sf. S. el percepe semne ale sufletului său spiritual. III. 15. întreabă frumuseţea mării.. omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28. Th.. (. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu. 2. Toma Aq. 27 GS 18. cu simţul binelui moral. 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1.

cf. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. DV 6. cel puţin. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. oamenii se conving uşor de falsitatea sau. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”30. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. 1. Th. Fără această capacitate. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31. 37Totuşi. 1. 3026. cu necredincioşii şi cu ateii. pretind dăruire şi renunţare. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre. în condiţiile istorice în care se află. de asemenea. începutul şi sfârşitul a toate. Gen 1. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. . cu uşurinţă. 1. Vatican I: DS 3005. 32 Ibid. e realmente capabilă. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. 27.: DS 3876. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. Humani Generis: DS 3875. S. IV. Vatican I: DS 3004. cf. spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. Cc. 29 Cc. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. Toma Aq.. 38De aceea. Enc. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale. simplu vorbind. De aceea. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. 31 Pius XII. În dobândirea unor astfel de adevăruri. Sf. prin puterile şi cu lumina ei naturală.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. DV 6. 30 Cf. în această materie.

10. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. De aceea. neajuns”33 cu reprezentările noastre omeneşti. S. 1. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Gent. Într-adevăr. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. Anafora. ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. imperfect. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. nevăzut. Creatorul şi Domnul nostru. necuprins cu mintea. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. 28. 34 Cc. 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. 39. cauza şi scopul a toate. când va fi plină de tine. oricâte asemănări am afla. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. desigur. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale. Venind de la Dumnezeu. Toma Aq. deosebirile sunt mult mai mari”34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. antropomorfizant. Conf. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. 30. limbajul nostru se exprimă. 36 Sf. nu va mai exista mâhnire şi încercare. în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. 5). viaţa mea va fi împlinită”36. . prin analogie. mergând spre Dumnezeu. în chip omenesc. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. 35 Sf. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. Lateran IV: DS 806. Augustin. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu. bunătatea. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. în mod deosebit omul. 42Dumnezeu transcende orice făptură.

48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză. . Cc Vatican I: DS 3026. asemănări cu Dumnezeu. cel infinit în desăvârşire. chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37. 49„Creatura fără Creator dispare”38. 38 GS 36. 37 Cf.

oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. Ef 1. 52 Dumnezeu. DV 2. Cuvântul făcut trup. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc. şi anume acela al Revelaţiei divine39. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. . pentru a face din ei fii adoptivi. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. Vatican I: DS 3015. O face revelându-şi misterul. în bunătatea şi înţelepciunea sa. Printr-o hotărâre total liberă. Revelându-se pe sine. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. Domnul nostru Isus Cristos. 16).CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală. Dar există un alt ordin de cunoaştere. 41 Cf. în favoarea tuturor oamenilor. Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. 4-5. omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. în Cristos. în Fiul său unic41. planul său binevoitor. şi pe Duhul Sfânt. făcut din veşnicie. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe.

de ex. în primul rând. I-a chemat la o comuniune intimă cu El.oameni în stare să-i răspundă. 20. oferă oamenilor. să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. 3. . să-l cunoască şi să-l iubească. o mărturie permanentă despre sine. 4. Dumnezeu. „după căderea lor. Rugăciunea euharistică IV.. făgăduindu-le răscumpărarea. 21. Isus Cristos. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. fiind statornici în a face binele”45. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea. cf. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri. în lumea creată. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat. Dumnezeu caută. Haer. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. 1. II. prin neascultare. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului. a pierdut prietenia ta. Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. 45 DV 3. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. voind să deschidă calea mântuirii de sus. Legământul cu 42 43 DV 2. 3. 17. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. Şi după ce omul..) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46. 118. 3. Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42. Într-adevăr. Pe lângă aceasta. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. Haer. (. 46 LR. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc. 44 DV 3. 2.

28. Evr 7. chemat să pregătească adunarea. până la proclamarea universală a Evangheliei. cum sunt „dreptul Abel”. 19. Înţ 10. Dumnezeu îl alege pe Abram.5. pentru a-l face Abraham. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. Gen 14. 9. 18-25. 4-6. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. 26-27. a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. 56 Cf. Gal 3. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. 20-31. Rom 11. Gen 11. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. şi după seminţiile lor” (Gen 10. 53 Cf. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. poporul ales58. Rom 1. 58 Cf. prefigurarea lui Cristos56. 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. chemându-l „afară din ţara lui. 8. Astfel. 55 Cf. fiecare după limba sa. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor54. (LXX) 32. 1). Cf. politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. 49 Cf. 3 LXX)57. 50 Cf. Gen 9. 3. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. 52). Daniel şi Iob” (Ez 14. 51 Cf. într-o zi. 57 Cf. 57 Această ordine. 18. . din cauza păcatului53. Gen 10. solidară în nelegiuire 51. sau drepţii „Noe.Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12. Fapte 17. regele-preot Melchisedec55. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. 8. Dar. Dt 4. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel52. 52 Cf. care. 5)48. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor50. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. 24. Lc 21. 54 Cf. în acelaşi timp cosmică. 14).

64 Prin profeţi. în multe rânduri şi în multe chipuri. 24.unitatea Bisericii59. 11. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. 38. 3. Ex 19. Tată prevăzător şi judecător drept. Sof 2. Miriam. 1-2). 59 60 Cf. Cristos. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. Is 2. III. 63 LR. Cf. 16. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. Ier 31. 69 Cf. 65 Cf. . 2-4. Debora. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 10). 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu62. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. o mântuire care va cuprinde toate neamurile67. 62 Cf. Evr 10. DV 3. ca Sara. 10. 31-34. Ez 36. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. Rahela. 17-18. Rom 11. 68 Cf. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. destinat tuturor oamenilor64 şi care va fi înscris în inimi65. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. 5-6. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. 53. Is 49. 6. prin Moise. In 11. Femeile sfinte. legea sa. 16. este Cuvântul unic. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”63. 67 Cf. purificarea de toate infidelităţile66. Ana. Rebeca. odinioară. 61 Cf. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28. 70 DV 2. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce. Figura cea mai pură este Maria69. Fiul lui Dumnezeu făcut om. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. izbăvindu-l din robia egipteană. 66 Cf. 64 Cf. 61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic. 52. Lc 1. poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham.

Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. (..Sfântul Ioan al Crucii. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său. 22. simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”72. fiind legământ nou şi definitiv. ea nu a fost încă pe deplin explicitată. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. 67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. după atâţia alţii. dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. nu numai că ar face o nebunie. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. PE SCURT 68 Din iubire. Este cazul anumitor religii necreştine. 2. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm. ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie.. care este Cuvântul său. Totuşi. . DV 4. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. Călăuzit de Magisteriul Bisericii.

75 Cf. Gen 9. 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. 6. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri. trimiţându-l pe propriul său Fiu. căruia i-a revelat legea sa prin Moise. Acesta va dura cât va dăinui lumea. 16. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. In 14. Din aceştia şi-a format poporul. 15. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. Le-a vorbit şi. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El. le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. Gen 3. . adică a lui Cristos Isus75. şi astfel. Cf. 70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create. după cădere. I. 76 DV 7. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor. Tradiţia apostolică 73 74 Cf. în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. 4).fapte şi cuvinte. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi.

tot ceea ce crede”81. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. care. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. „propovăduirea apostolică.. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. 78 Această transmitere vie. din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. Prin ea. deşi e strâns legată de ea. 81 DV 8. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi. împărtăşindu-le darurile divine. au consemnat în scris vestea mîntuirii”78. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. săvârşită în Duhul Sfânt. DV 7. 79 DV 7. în învăţătura. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. iar Duhul Sfânt. . continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică. „Biserica. prin exemplul dat şi prin instituţii. Propovăduirea apostolică. 79 Astfel. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor.. care. este numită Tradiţie. în lume. conform poruncii Domnului. Într-adevăr. care a vorbit odinioară. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi. 80 DV 8. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7.75 „Cristos Domnul. în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. 82 DV 8. . tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale.. în viaţa şi în cultul său.. 76 Transmiterea Evangheliei. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos. prin ea. perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. prin propovăduirea lor orală.

devin. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. În 83 84 DV 8. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun. şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos. într-un fel. Într-adevăr. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. . care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele. II. atât Scriptura. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. Căci amândouă. DV 9. cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85. Şi una. De aceea. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. . disciplinare. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt. călăuziţi de lumina Duhului adevărului. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. să-l păstreze cu fidelitate. Ele constituie forme particulare... 82 Biserica deci.. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice. 85 DV 9.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83. pentru ca aceşti urmaşi. prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”.. 20). curgând din acelaşi izvor divin. în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri.

a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”88. trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. învăţând numai ceea ce a fost transmis. 20. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf.lumina Tradiţiei apostolice. „Aderând la el. 89 DV 10. primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. 1 Tim 6. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune. Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). în păstrarea. DV 10. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. astfel încât. întregul popor sfânt. pe mine mă ascultă” (Lc 10. 16) 90. amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. 2 Tim 1. 90 Cf. 88 DV 10. III. episcopul Romei. deoarece. LG 20. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. . modificate sau părăsite. Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. 12-14. ci îl slujeşte. unit cu Păstorii săi. a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. îl ascultă cu pietate. 87 Credincioşii. aceste „tradiţii” pot fi păstrate. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru.

mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91. 98 DV 8. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.. care îl păstrează în inimă” 98. Cc. Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97. 97 LG 12. înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. 95 Cf. insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. In 8. In 16. sub îndrumarea Magisteriului sacru.) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. 13. şi.. 94 Cf.când defineşte dogme. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. 27. în 91 Cf. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum. adică atunci când propune. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. Poporul lui Dumnezeu. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre.. reciproc. în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93. dacă viaţa noastră este dreaptă. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt.95 92 „Totalitatea credincioşilor (. 96 LG 12. 1 In 2. 31-32. Cf. (. LG 25. 92 . 93 UR 11. 93 „Prin acest simţ al credinţei. o luminează şi îi dau siguranţă.) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna». 20..

Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. au primit o charismă sigură a adevărului”102. 98 „Biserica. ca într-o oglindă. 102 DV 8. 99 Datorită simţului supranatural al credinţei. fiecare în felul său. ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. tuturor generaţiilor. 99 GS 62 §7. 100 . 101 Sf. până la a doua venire. sub inspiraţia Duhului Sfânt. Hom. DV 8. pe Dumnezeu. 103 DV 10 §3. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. încât nu pot exista separat şi toate împreună. 104 DV 10. 8. tot ceea ce crede”105. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104. 105 DV 8. 24. 44 §2. sunt atât de strâns legate şi asociate. sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. a lui Cristos. în slavă. ─ „prin propovăduirea acelora care. DV 23. în care Biserica peregrină îl contemplă. în învăţătura. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. 7. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. Ez 1. UR 4. „divina eloquia cum legente crescunt . cf.mod deosebit.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. Grigore cel Mare. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. o dată cu succesiunea episcopală. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris.

s-a făcut asemenea oamenilor”106. Dumnezeu. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. 104 În Sfânta Scriptură. Cf. 103. . s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. pentru că nu e supus timpului108. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. 112 DV 21. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt.ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. DV 24. după cum venerează şi Trupul Domnului. Psal. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale. 1-3. 108 Sf. exprimate în limbi omeneşti. luând trupul slăbiciunii omeneşti. 1 Tes 2. El care. Augustin. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. 1. pentru a li se revela oamenilor. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. „Într-adevăr. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. nu are nevoie de silabe. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. 4. le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. 109 Cf. ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. Evr 1. II. 13. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. cuvintele lui Dumnezeu. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. DV 21. 110 Cf. în Cărţile Sfinte. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. Cuvântul său unic. 103 De aceea. 111 Cf.

DV 12 §1. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. III. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu. 4. prin Duhul Sfânt. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. . cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. 108 Totuşi. Hom. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24. ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. Duhul Sfânt. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115. 116 Sf. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. trebuie. consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. sau profetice. 117 Cf. 45).105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. de modurile de a simţi. „Sfânta Maică Biserica. pe baza credinţei primite de la apostoli. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. DV 11. 115 DV 11. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice. sau 113 114 DV 11. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine. „nu a unui cuvânt scris şi mut. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. pentru ca. Bernard. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. pentru mântuirea noastră. Cristos. de „genurile literare” folosite în epocă. „Pentru redactarea cărţilor sfinte. Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. Pentru a interpreta bine Scriptura. 11. Ca ele să nu rămână literă moartă. 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri. pentru că. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. miss. trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. sau poetice.

113 2. 11. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. Într-adevăr. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire. 114 3. 6. Hom. Toma Aq. oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. 21. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată. DV 12 §3. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos.. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Această inimă era închisă înainte de Pătimire. după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124). În primul rând. În al doilea rând. 44-46. Rom 12. Lc 24.. 125 Cf. . DV 12 §3. 123 Sf. deschisă de la Paştele său121. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă. Căci. 5. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. Scriptura este una. 124 Origene. Ps 22. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. După o expresie a Sfinţilor Părinţi. 25-27. 122 Cf.de alt gen de expresie”118. 121 Cf. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. 120 Cf. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123.. acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. căci Scriptura nu era limpede. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. există un alt principiu al interpretării corecte. moral şi anagogic. 118 119 DV 12 §2. 5. in Lev. 15. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. Psal.

pregătitor. Ap 21. 131 Sf. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129. 6. nu numai textul Scripturii. călăuzindu-ne (în greceşte. 128 Cf. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos. Sensul alegoric. 126 127 Sf. quo tendas anagogia. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. S. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. 130 DV 12.11. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi. 10. sensul moral ─ ce trebuie să faci. printr-un studiu. 1 Cor 10. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet. Augustin. 11)128. 129 Cf. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi. să se maturizeze judecata Bisericii. anagogé) spre Patria noastră. Sensul moral. .. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. prin aceasta. Toma Aq.1 ─ 22. al Botezului127. 1. 3. 1.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. 117 Sensul spiritual. 2. pentru ca. astfel. Cf. Omnes sensus (sc. Astfel. 1. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. 2. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu. Fund. Evr 3─4. într-un fel. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”. Th. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. 3. ad 1. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte.5. quid credas allegoria. alegoria ─ ce trebuie să crezi. Moralis quid agas. „Sensul literal te învaţă faptele. 5. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. Sensul anagogic.

123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Estera. Ioel. Proverbele. Levitic. Amos. 1334-1336. Rut. 1501-1504. Baruh. Cf. Deuteronom. Tobia. către Tit. Înţelepciunea. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. 1 şi 2 Samuel. Iona. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). Osea.IV. Naum. Abdia. Habacuc. Numeri. Iudita. Isaia. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. DS 179. către galateni. Cântarea Cântărilor. Esdra şi Nehemia. Exod. Noul Testament 132 133 Cf. DV 14. în sfârşit. 1 şi 2 către corinteni. 1 şi 2 Macabei. 134 Cf. Iob. Evangheliile după Matei. Ecleziastul. Luca şi Ioan. 1 şi 2 a lui Petru. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos. 1 şi 2 către Timotei. cele trei Scrisori ale lui Ioan. Ieremia. 1 şi 2 Cronici. §3. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. către coloseni. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. Scrisorile Sfântului Paul către romani. Psalmii. 135 DV 15. 1 şi 2 Regi. către efeseni. 122 Într-adevăr. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. DV 8. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. Scrisoarea către evrei. către Filemon. Răscumpărătorul Universului”. Daniel. 1 şi 2 către tesaloniceni. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. Faptele Apostolilor. . Scrisoarea lui Iacob. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. Ageu. Iosua. către filipeni. Plângerile. Zaharia. Miheea. căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Sofonia. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Ezechiel. Judecători. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. Marcu. Ecleziasticul.

„După Înălţarea Domnului. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. păstrând forma unei vestiri. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. sensuri ascunse şi tainice141. Fiul lui Dumnezeu întrupat. fie deja în scris. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. Tereza a Pruncului Isus. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1. în sfârşit. învăţăturile. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. 138 DV 18. Rich. Tradiţia orală. Viaţa şi învăţătura lui Isus. Cf. 136 137 DV 17. 141 Sf. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. pătimirea şi glorificarea lui. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. Fiul lui Dumnezeu. transmit fidel ceea ce Isus. 3. autob. Cristos. DV 20. 140 Sf. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. Evangheliile scrise. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor. A 83v. a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. aveau parte”. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. 2. Descopăr mereu noi lumini. La meditaţie. Cezaria cea tânără. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. Obiectul lor central este Isus Cristos.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. faptele. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. trăind printre oameni. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. Mântuitorul nostru”138. mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. Ms. 139 DV 19. . „a căror istoricitate o susţine fără şovăire.

primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. 1-11. a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. 147 DV 22. şi slujirea cuvântului. De altfel. 148 DV 24. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. Cf. adică propovăduirea pastorală. După o spusă veche. iar pentru fiii Bisericii . şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. 6. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. reafirmată de Mântuitorul însuşi143.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. 1 Pt 3. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. hrană a sufletului. De asemenea. 21. 142 143 Cf. . de exemplu. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare.tăria credinţei. încă din timpurile apostolice142. cu ajutorul tipologiei. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. 1 Cor 10. 1 Cor 5. DV 16. cf. Mc 12. Astfel. Hept. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. 10. Augustin. iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. 73. 29-31. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. V. 144 Cf. 2. cateheza şi toată formaţia creştină. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. 1. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. 145 Sf. 6-8. 28). Evr 10. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie. 11. 146 DV 21. izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144.

quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur. 151 DV 24. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. şi această singură carte este Cristos.) ca. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3. 8. pentru că sunt inspirate. 4. et ille unus liber Christus est. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi. 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. Noe 2. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. Ieronim)”149. prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi. 152 Cf. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. DV 11. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. 8). 153 Origene. El acţionează în ei şi prin ei. in Ex... 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. ambele se luminează reciproc. 5. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. 149 150 . Hom. Hugues de Saint-Victor. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou. Într-adevăr. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. în primul rând. în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central. pentru că centrul lor este Cristos Isus.

Is 50.venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. 4. 105)155. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău. . 154 155 DV 21. Cf. făclie pentru cărările mele” (Ps 119.

16. 5. DV 5. dat lui Dumnezeu care revelează.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa. 158 Cf. „Dumnezeu cel nevăzut. 26. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. 143 Prin credinţă. . pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. ARTICOLUL 1 Cred I. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. Adevărul însuşi. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. Rom 1. în belşugul iubirii sale. „ascultarea credinţei”158. Cu toată fiinţa. 157 Cf. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului.

Totuşi. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. 5. Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11. „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. Gen 15. Gen 23. 8)159. 166 Cf. Gen 18. 3) 162. 12. Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. 165 Cf. 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. 160 Cf. 162 Cf. 146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. 45).145 Scrisoarea către evrei. 40. Isus. 11. Gen 15. 4. Pentru această credinţă. Evr 11. în sfârşit. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. 38). Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. Lc 1. 2). Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. 161 Cf. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. în marele elogiu al credinţei strămoşilor. Fiul său. 18)163. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare166. 163 Cf. 6. Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. De aceea. 35. În credinţă. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. 1-4. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. credinţa nu i-a şovăit. Gen 12. . Lc 2. 2. 17. 164 Cf. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. 39). a murit pe cruce. 1). Prin credinţă. „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. 14. 48. Prin credinţă. toate generaţiile o vor proclama fericită165. când Isus. 159 Cf. 20). fie mie după cuvântul tău” (Lc 1.

Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». Caracteristicile credinţei 167 Cf. 5. „Fiul lui preaiubit”. 169 Cf. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. Tatăl. decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12. Ps 40. Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. III. 3-4. credeţi şi în mine” (In 14. 18). „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1. Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. Mt 11. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Fiul şi Duhul Sfânt. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. Fiul unul-născut. Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. care este în sânul Tatălui. Cred în Isus Cristos. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu. în care îşi află toată bucuria (Mc 1. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu.II. Ier 17. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El.. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. 27. în acelaşi timp şi în mod inseparabil. (.) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. 146. 10-11).. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. El l-a făcut cunoscut” (In 1. Mc 9. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu. 3). Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6. „Duhul cercetează totul. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. în primul rând. . 46). 168 Cf. 5-6. 7. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. ea este. 11). Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. 1). asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167.

173 Sf. . Mt 11. Th. ci de la Tatăl său. Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. 2-2. 155 În credinţă. 9. 2. cf. „Totuşi. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. S. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. 172 Cc.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. care este în ceruri” (Mt 16. nici să ne înşele”. Nu este contrar nici libertăţii. Cc. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. Fiul Dumnezeului celui viu. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. Vatican I: DS 3010. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173. omul are nevoie de harul lui. 15. 25. 171 DV 5. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. o virtute supranaturală revărsată de El. Toma Aq. 17)170. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. de exemplu. Aşadar. Vatican I: DS 3008. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă. Gal 1. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171.

5. 182 Cc. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. mai sigură decât orice cunoaştere umană. 4. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor175. tot mai înflăcărată de iubire. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178. sunt „motive de credibilitate”. 20. Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. centrul misterului revelat. nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. S. 2-2. susţinând toate lucrurile. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. prooem. cu smerenie şi statornicie. acela. Prosl. o credinţă mai mare. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi.. 3. 159 Credinţă şi ştiinţă. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. după expresia Sfântului Augustin181. 157 Credinţa este sigură. 175 Cf. care nu poate minţi. Astfel. Or. . 171.. Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf. cel care se străduieşte să cerceteze. Desigur. le face să fie ceea ce sunt”183. 174 Ibid. DS 3009. 180 DV 5. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. Mc 16. „De aceea. cercetarea metodică în toate disciplinele. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. profeţiile. Anselm. 178 Newman. 181 Serm. ob. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. tainele realităţii. Evr 2. care. 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. Th. adaptate la intelectul tuturor”. 9. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”177. Toma Aq. 176 Cc. la rândul ei. 7. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”. Vatican I: DS 3017 183 GS 36. 43. al legăturii lor între ele şi cu Cristos. 179 Sf. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. Mai mult. §2. răspândirea şi sfinţenia Bisericii. Astfel. chiar dacă nu-şi dă seama. Apol.sale”174.

) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. 184 DH 10. 22. 36.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185. (. desigur. 40 etc. pe care unii. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1. 18-19). prin însăşi natura sa. . deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii. Vatican I: DS 3012. Pentru a trăi. 14-26. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu. ridicat pe Cruce. 24. dar nu a constrâns nicidecum. având credinţă şi cuget bun. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10. 186 DH 11. 187 Cf. 185 DH 11.. In 3. 16. Într-adevăr. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. Lc 17. 22.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. Împărăţia lui (. ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5. Putem pierde acest dar nepreţuit. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire. 6. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. §2. 32. lepădându-l. cf. 5. Cc. 748.. cf. 189 Cf. Trid.: DS 1532. Rom 15. 13). Într-adevăr. 6)190. dar nu-i constrânge.. trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189. prin urmare. 13. 190 Cf. pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. pe care Dumnezeu îl face omului. dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. „Dumnezeu îi cheamă. Mc 16. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit.. 24. nu va dobândi viaţa veşnică”188. „A dat mărturie despre adevăr. 191 Cf. Iac 2. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă. îi atrage pe oameni la sine”186. Mc 9. „Pentru că «fără credinţă (.) creşte prin iubirea cu care Cristos. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni.. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă. can.. CIC. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. 188 Cc.

2). „aşa cum este” (1 In 3. 1.. în ghicitură. şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori. Th. 36. 12). Nimeni nu poate să creadă singur. e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192. 164 Totuşi.. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12. Fecioara Maria. ca un chip în oglindă. acum „umblăm în credinţă.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare.. Dar credinţa nu este un act izolat. S. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. 194 Ioan Paul al II-lea. cu ochii aţintiţi la Isus. care. 193 LG 58. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf. experienţa răului şi a suferinţei. 7). şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă. după cum nimeni nu poate să trăiască singur. este trăită deseori în obscuritate. Ea poate fi pusă la încercare. a înaintat până în „noaptea credinţei”194. ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. 15. (. nu în vedere limpede” (2 Cor 5. 2-2. 18). 4. 1-2). care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. Credinţa. scopul peregrinării noastre pe pământ. Vasile. luminoasă datorită Celui în care crede. 12). Toma Aq. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. Sf. cf. Spir. . în „peregrinarea credinţei”193. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei. a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. RM 18.

astfel. 1. Toma Aq. 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine. de adunarea liturgică a celor credincioşi. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”198. „Eu cred”: este. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. Fiecare credincios este. ad 2. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. S. 198 Faustus de Riez. 1. Biserica. Biserica este cea care crede. prin credinţa mea. În Rituale Romanum. II. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. Mama noastră. să o 195 Simbolul Apostolilor. Biserica este cea care. în originalul grecesc. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. Totuşi. prin botez. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. Doamne. Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. 2-2.credinţa. În primul rând. care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. pretutindeni. mai ales la botez. ci la realitatea enunţată”199. Spir. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. 2. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. . pe toată faţa pământului. Fiind mama noastră. „Priveşte. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. poartă. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. 196 Crezul niceno-constantinopolitan. de asemenea. Dar. 197 OBA. „Noi credem”. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. 2 199 Sf. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. I. şi astfel. te mărturiseşte Sfânta Biserică”.. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. hrăneşte şi susţine credinţa mea. mărturisită personal de fiecare credincios. „Noi credem”. Th. mai general. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos.

175 „Această credinţă. (. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. ca dintr-o singură gură”201. 1. Ef 4. Ibid. ca şi cum ar locui într-o singură casă.) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi. din Libia. . pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. ne învaţă limbajul credinţei. o păstrăm cu grijă. 203 Ibid. popoare şi neamuri.. pe care am primit-o de la Biserică. Biserica. Maica noastră. primită de la un singur Domn. le învaţă şi le transmite într-un glas. 1. nici cele din Orient. crede în ea în acelaşi fel. 5. Biserica. înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200. nici cele care se află în centrul lumii. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. O singură credinţă 172 De veacuri. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump. într-un suflet şi într-o inimă. 1-2. şi le propovăduieşte. nici cele care sunt la celţi. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică.. sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu. 10. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. 4-6. căci fără încetare. transmisă printr-un singur botez. nici cele care sunt la iberi. martor al acestei credinţe. 201 Haer. 3.. 174 „Într-adevăr. afirmă: 173 „Într-adevăr. III. 15). 20. 24.. 202. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. Sfântul Irineu de Lyon. culturi.. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. 171 Biserica. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3.celebrăm în comunitate.. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult. din Egipt. 1.” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. 204 Ibid. prin atâtea limbi. chiar dacă limbile sunt felurite în lume.

dacă nu are Biserica drept mamă”205. 180 «A crede» este un act uman. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. Fiul şi Duhul Sfânt. Unit. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. naşte. conştient şi liber. 205 Sf. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui. Biserica este mama tuturor celor care cred. 2. scris sau transmis. Credinţa Bisericii precede.revelează. 182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu. care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207. Pentru a crede.. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. . Toma Aq. 207 Sf. poartă şi hrăneşte credinţa noastră. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. Ciprian. care corespunde demnităţii persoanei umane. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire. 181 «A crede» este un act eclezial. Eccl. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. 1. Comp. 206 SPF 20. 16). cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16.

Tatăl atotputernicul. s-a răstignit. Cred într-unul Domn Isus Cristos. şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei . Domnul nostru. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. Sfânta Biserică catolică. după Scripturi. Creatorul cerului şi al pământului. Fiul său unic. Creatorul cerului şi al pământului. s-a suit la ceruri. Care pentru noi. învierea morţilor şi viaţa veşnică. de o fiinţă cu Tatăl. a murit şi s-a îngropat. de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. şi s-a suit la cer. Amin. a pătimit şi s-a îngropat. oamenii. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. s-a coborât în Iad. născut. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Tatăl atotputernicul. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. Fiul lui Dumnezeu unul-născut.Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. iar nu creat. împărtăşirea sfinţilor. Şi în Isus Cristos. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu. Dumnezeu din Dumnezeu. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. a pătimit sub Ponţiu Pilat. iertarea păcatelor. care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. prin care toate s-au făcut. a treia zi a înviat din morţi. Cred în Duhul Sfânt. A înviat a treia zi. Lumină din Lumină. s-a născut din Maria Fecioara. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. Tatăl atotputernicul.

a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. Cred într-una. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. sfântă. catolică şi apostolică Biserică. în special. care de la Tatăl şi de la Fiul purcede. destinate.morţi. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. normative pentru toţi208. 186 Încă de la origine. pentru a da o 208 Cf. 3-5. 1 Cor 15. Domnul şi de viaţă dătătorul. Amin. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. . normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important. Cred în Duhul Sfânt. Rom 10. etc. 9. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”.

o pecete). există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte. De aceea. Irineu. Dem. simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213. 19). 210 CR 1. . slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. le numim articole. 1. în sfârşit. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului.. „Simbolul credinţei” este. 189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. tot astfel. deşi legate între ele. care era prezentat drept semn de recunoaştere. tot astfel. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. 209 Sf.. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209. 5. 4. 212 CR 1. şi al Fiului. apoi. 1. 12. o colecţie sau un sumar. Symbolon desemnează. Şi. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă. Symb. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. După o tradiţie veche. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”. 213 Cf. în primul rând. ill. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. despre a treia Persoană dumnezeiască. Ciril de Ierusalim. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. 100. 8. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. simbolul baptismal. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212.singură învăţătură completă de credinţă. o culegere. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211. Catech. Într-adevăr. apoi. 3 211 Sf. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. atestată deja de Sfântul Ambroziu. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. în această mărturisire de credinţă.

Ambroziu. 17).ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. 219 DS 1862-1870. Fiul şi Duhul Sfânt. 216 DS 525-541. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. „cel mai vechi catehism roman”. 221 Sf. Totuşi. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. Lateran217. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. Lyon218. Dintre toate simbolurile credinţei. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. DS 71-72. Simbolul Quicumque. 217 DS 800-802. 197 Ca în ziua botezului. Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). ca să spunem aşa. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf. care constituie. 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). care deseori e mai explicit şi mai detaliat. de pildă. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. Symb. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan. 220 Cf. Trento219) sau ale unor papi. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. 218 DS 851-861. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. unde şi-a avut scaunul Petru. DS 75-76. primul dintre apostoli. 7. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. numit al Sfântului Atanasie215. . DS 1-64 215 Cf.

222 Sf. e. 1 .ei statornică. Ambroziu. comoara sufletului nostru222. Symb. fără îndoială.

2. 2. aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1. Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului.CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. . Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. Articolele din Crez depind toate de primul. pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. 6). ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44. o face în raport cu Dumnezeu. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. Începutul şi Sfârşitul a toate. 223 CR 1. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi.

Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. dar o singură Esenţă. 29-30. o singură Substanţă sau Natură. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. Mc 12. Tatăl. El nu este o forţă anonimă. A crede în Duhul Sfânt. 226 Cf. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. Dumnezeu are un nume. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. Israel. 10-11.. Prin profeţi. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. Fil 2. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. voi.. prin natură. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima. absolut simplă228. 225 Cf.I. . 45). 227 Cf. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. Numele exprimă esenţa. făcându-i cunoscut numele său. Mc 12. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. 228 Cc. din tot cugetul şi din toate puterile”226. căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. atotputernic şi negrăit. alesul său. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. În faţa mea se va pleca tot genunchiul. 201 Lui Israel. 22-24)225. pe mine se va jura orice limbă. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. 224 Ibid. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. toate marginile pământului. veşnic. Lateran IV: DS 800. de nepătruns. 35-37. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă. din tot sufletul. prin substanţă şi prin esenţă”224. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. II. nemărginit şi neschimbător.

Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. . făcându-se accesibil. 229 Cf. se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. 6). Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3. 6). 12). 207 Revelându-şi numele. numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. 15). Acest nume divin este misterios. ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH. Este. Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. dincolo de spaţiu şi de timp. 18. în acelaşi timp. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi .înseamnă. ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”. exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». într-un fel. care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3. Jud 13. El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. sau „Eu Sunt Cine Sunt”. într-un fel. infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. un nume revelat şi. aşa cum Dumnezeu este mister. Ex 3. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. El este Dumnezeul care. poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. „Eu Sunt Cel care Este”. 13-15). Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor.Dumnezeul lui Abraham. Dumnezeu. sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. Ex 3. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai. „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată. tocmai de aceea. care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. a se dărui pe sine. refuzul unui nume şi.

5-6. şi nu om. manifestându-şi astfel iubirea232. 12-17. Ex 34. 5). Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu.. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima.) căci Eu sunt Dumnezeu. . 28). căci sunt om păcătos. 232 Cf. În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. în greceşte Kyrios). 233 Cf. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat. atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. În citirea Sfintei Scripturi. căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3. 209 Din respect pentru sfinţenia lui. Lui Moise. 5-6). (. pentru că Dumnezeu e sfânt. 7). 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu iubitor şi milostiv. numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. 19-20). În faţa rugului aprins. Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. Apostolul Ioan va spune. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului. Isaia exclamă: „Vai mie. YHWH. Stăpânul” (Adonai. bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34.prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. Ex 3. Doamne!” (Lc 5. 231 Cf. încet la mânie. Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11. 230 Cf. Ex 32. Ex 33. care. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa230 înaintea Sfinţeniei divine.. 18-19). 4). 9). Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33. Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. omul îşi descoperă micimea. „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. 8) Dar. care cere să-i vadă slava. sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”. El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. 9.

din toată inima. în urma ei. Doamne Dumnezeule. bunătatea. 5). „Îţi mulţumesc. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. III. dintotdeauna şi pentru totdeauna. iubirea. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. 27-28). Dumnezeu este Adevărul însuşi. de aceea. 6). statornic. El este Adevărul. veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. şi astfel. s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. „În El nu este schimbare.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. 2)235. dar Tu rămâi. Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea. „Da. cuvintele lui nu pot înşela. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au. Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. 6. „Cel care Este”. Începutul păcatului şi 234 Cf. Doamne.. fără origine şi fără sfârşit. El este „Iubire”. 235 Cf. 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. 8). Dumnezeu. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. în toate. este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236. În toate lucrările sale. după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. De aceea. fidel. 17). adevărat. şi toate ca un veşmânt se învechesc. nu există alţi dumnezei în afară de El234. 160). . „Cel care Este”. 236 Cf. El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. nici umbră de mutare” (Iac 1.. 11. Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. Dumnezeu este unic. Ps 85. El transcende lumea şi istoria. Is 44. El este „Cel Care Este”. harul. Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7. Dt 7. ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său. 28). El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri. (. dar şi faptul că e vrednic de încredere.Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor.

15. 246 Cf. această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi246. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. 1-7. Ps 115. 6). Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa245. Înţ 13. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. 15. 7. 242 Cf. Os 11. 20)240. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. 238 Cf. Ef 3. 16). 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. Trimiţându-l. Is 43. în relaţie cu El 239. 244 Cf. „Cu iubire veşnică te-am iubit. 247 Cf. Dumnezeu. 1 Cor 2. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. In 17. 9-12. 8. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. Ez 16. 37. Is 49. dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. Înţ 7. 10. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. 241 Cf. care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237. 1-9. datorită profeţilor săi. Fiu şi Duh Sfânt. 4-5. 245 Cf. . Is 62. Şi. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. 1). 14-15. 10). 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. 240 Cf.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu. afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. care singur a creat cerul şi pământul238. 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. de aceea. Dt 4. 7-16. 17-21. la plinirea timpurilor. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. Os 2. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. 8. 3). Când îl va trimite pe Fiul său în lume. 239 Cf. 243 Cf. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. 3.

26). 251 Poes.. 30. 250 Sf. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. 26). Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248. dictum.” (Dt 6. 16. Răbdarea dobândeşte totul. 23-24.la ea. 29-30. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare. De aceea. chiar şi în restrişte. 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu. IV. 249 Cf. 4. . Ioana d’Arc. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn.. Rugăciune. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1. / Dumnezeu singur e de ajuns251. Cel Unic. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. Nicolae de Flüe. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă. şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică. 19. Mc 12. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4. PE SCURT 228 „Ascultă. adică fără 248 Sf. Mt 5. 24. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte.. ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic.

. rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege. 1. 16. 230 Dumnezeu. 256 DCG 43. 253 Sf. Symb. Tată. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi.. şi al Fiului. „În numele Tatălui. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. 254 Sf. 6). Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256. Tatăl I.egal. . Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. Serm. şi al Fiului.) Dacă Dumnezeu nu este unic. 52. 3. s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. 6. Augustin. Înainte de aceasta. 257 DCG 47. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic. Marc. 255 Cf. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. 19). revelându-se. PARAGRAFUL 2. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. n-ar mai fi Dumnezeu”253. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. şi al Fiului. se revelează. căci nu există decât un singur Dumnezeu. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. El nu este Dumnezeu”252. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. (. 252 Tertullian. 229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic. Cezar de Arles. lumina care le luminează. în 552: DS 415. şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume255. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. Fiu şi Duh Sfânt.

Persoana se arată în acţiunea ei şi. La fel se întâmplă. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. 6. care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”258. 2 Sam 7. 6. În Israel. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. toate lucrările lui. 10. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. şi. iar prin al doilea. prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. de răscumpărare şi de sfinţire (III). analogic. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. al orfanului şi al văduvei. desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. Dumnezeu este şi mai mult Tată. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. II. prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. Desigur. cu cât cunoaştem mai bine o persoană. datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. şi. Această 258 SPF 16. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. în sfârşit. 260 Cf. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. Mal 2. 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. în ce fel. 259 Cf. două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. reciproc. 22). reciproc. limbajul credinţei indică. Ps 68.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). 261 Cf. în principal. 14. Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. între persoanele umane. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. . Dt 32.

dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. este Dumnezeu. 264 Cf. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet). Is 66. după ce „a grăit prin Profeţi”267. 15). 266 Cf. nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni. şi maternitatea263 omenească. 268 Cf. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. 13). In 14. care sunt. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. 262 Cf. 17. adică un singur Dumnezeu cu El. Lumină din Lumină. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu. 14. în afară de Tatăl. în anul 325. născut. Ef 3. 269 Cf. 2. la rândul lui. Is 49. 27). Ps 131. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1. 2. . de o fiinţă (lit. Lucrând încă de la creaţie266. Duhul Sfânt. Gen 1. drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 265 DS 150. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. urmând tradiţia apostolică. El nu este nici bărbat. 1). 3). 13. pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. într-un fel.Constantinopol. 10. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea. 267 Simbolul de la Niceea . El transcende şi paternitatea. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. 15. 263 Cf. apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. 26. 241 De aceea. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. nu creat. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. In 14. nici femeie. Ps 27. care. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. 242 După ei. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe.

după ce s-a întors la Tatăl270. la Conciliul din Calcedon. exprimat de Conciliul de la Constantinopol. Toledo XI (în 675): DS 527. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie. 273 Cc. 16. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. 277 Cf. In 7. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). 276 DS 1300-1301.. 26. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic. cu excepţia paternităţii sale. Conciliul de la Florenţa. 26. 39. (. 14.) Cu toate acestea. Simbolul din 381.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. 275 DS 150. Prin aceasta.. în 451. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi. Toledo VI (în 638): DS 490.. 270 Cf. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. care de la Tatăl purcede”272. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. este Dumnezeu.. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. până astăzi. din 1439. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”274. 15. născându-l. Însă. In 14. explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. care l-a născut din veşnicie”276. cât şi de Fiul în persoană. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit. 246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275. 271 Cf. Crezul Bisericii. 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. . DS 284. nu spunem că El este numai Duhul Tatălui. Domnul şi de viaţă Dătătorul. 272 DS 150. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. 274 Cc.

aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13. 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi. totodată. în cateheza şi rugăciunea Bisericii. 281 Cc. căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. 26). dar. ca Tată al Fiului unul-născut. formulată în predica. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. 4-6. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală.248 Tradiţia orientală exprimă. comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. 279 Cc. dacă nu este înăsprită. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). 278 Cf. . Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. 4-6. Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. 13)282. 1 Cor 12. Lyon II (în 1274): DS 850. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Ef 4. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. AG 2. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. îndeosebi prin Botez. 280 DS 1331. Tradiţia occidentală exprimă. ca „început fără de început” 280. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. III. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. în primul rând. în primul rând. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”281. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. 250 În cursul primelor secole. 282 Cf. Această legitimă complementaritate. Florenţa (în 1439): DS 1302. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. este originea primară a Duhului Sfânt.

Toledo XI: DS 530. „relaţie” etc. „Duh Sfânt” nu sunt. Lateran IV (în 1215): DS 804. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil. Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. esenţa sau natura divină”286. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. Deoarece nu divizează unitatea divină. Duhul Sfânt purcede”289. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”. ci a dat un sens nou. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. Prin aceasta. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. 288 Cc. pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. 285 Cc. Noi nu mărturisim trei dumnezei. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. 286 Cc. Unitatea divină este Trinitară. ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. adică substanţa. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”284. Constantinopol II (în 553): DS 421. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. pur şi simplu. 287 Fides Damasi: DS 71. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. Tatăl este 283 SPF 2. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul. . „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283.„persoană” sau „ipostază”. 284 Cc. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. „Dumnezeu este unic. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. 289 Cc. nici Fiul”288. dar nu solitar”287. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. Fiul este născut. Lateran IV: DS 804. „Tată”. „Fiu”. Toledo XI (în 675): DS 530. cu totul deosebit. Fiul este tot ceea ce este Tatăl.

credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit.. în întregime în Duhul Sfânt. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV.. e Dumnezeu întreg.. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. De bunăvoie. Fiecare. 292 Ibid. 40. cu care vreau să mor. 4-5). 294 LH. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”295. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. Fiul este în întregime în Tatăl. Duhul Sfânt şi la unul... Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere. viaţă fără de moarte. şi la celălalt.raportat la Fiul. păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt. în întregime în Duhul Sfânt.) Din trei infinituri. 9.) Dumnezeu . Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică. numit şi „Teologul”. Astăzi vi-l încredinţez vouă. în Fiul şi în Duhul Sfânt. Toledo XI: DS 528. Lumină preafericită! O. (.. Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. 41. Datorită acestei unităţi. considerat în sine. . 291 Cc. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl. În curând.cele Trei Persoane Laolaltă. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O. Într-adevăr. Florenţa (în 1442): DS 1330.) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. 293 Or. Treime. Fiu şi Duh Sfânt. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1. lumină fără asfinţit. 295 Cf. în întregime în Fiul”292. Ef 1. infinita connaturalitate. Dumnezeu este Iubire: Tată. Imn la Vespere. (. le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice. Fiul la Tatăl. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O. (. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor. Tatăl este în întregime în Fiul. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc.: DS 1331.

ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. neclintită şi liniştită. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. Astfel. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. 9-10). 303 Cf. 302 Cf. Treime adorată.” . Cu toate acestea. după cum are una şi aceeaşi natură. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. 259 Operă comună şi personală totodată. continuate în misiunea Bisericii296. cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. nici să nu mă scoată din Tine. mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. De asemenea. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. 300 Cc. Statornicie. întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine. 44. Biserica. nimic să nu-mi poată tulbura pacea. referindu-se la Noul Testament299. 1 Cor 8. fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. 15). 14. 6. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. Treimea are una şi aceeaşi lucrare297. Florenţa (în 1442): DS 1331. In 17. 301 Cf. Constantinopol II (în 553): DS 421. unul este Isus Cristos. Domnul. Cc. „Tatăl. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. 23): Dumnezeul meu. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. In 6.Fiului său” (Rom 8. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. 299 Cf. în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. 21-23 . o. AG 2─9. 298 Cc.spune Domnul – „va păzi cuvântul meu. ci un singur principiu” 298. fără a le separa câtuşi de puţin. El se manifestă în lucrarea creaţiei. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. Căci. cât şi natura lor unică. 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi303. Rom 8. 297 Cf. prin care sunt toate. Constantinopol II: DS 421.

15. 266 Fides autem catholica haec est. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. şi al Fiului. şi al Sfântului Duh”. împreună cu ei. 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. pe pământ. de o fiinţă. . ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. 263 Misiunea Duhului Sfânt. în lumina veşnică307. alia Spiritus Sancti. revelează că El este. coaeterna maiestas. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. egală slava lor. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. In 14. 26). iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. Augustin. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. mereu de veghe în credinţa mea. SPF 9. însă una este divinitatea Tatălui. fără a confunda persoanele.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. revelându-se ca Tată. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris. 307 Cf. 47. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. mereu în adoraţie. Trin. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. 305 Cf. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. alia Filii. trimis de Tatăl în numele Fiului305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. aequalis gloria. acelaşi Dumnezeu unic. aici. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. să fiu mereu prezentă cu totul. 308 Symbolum «Quicumque». Fiu şi Duh Sfânt. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. a Fiului şi a Sfântului Duh. 26. Să nu te las niciodată singur. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte. neque confundentes personas. Fă din el cerul tău. alta cea a Sfântului Duh. cu Tatăl. 306 Sf. alta cea a Fiului. 26. la fel de veşnică măreţia lor”. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate.

„Toate câte le vrea. In 1. Prov 21. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. 21) „Tu te înduri de toţi. le săvârşeşte” (Ps 115. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. „Cel Puternic. 9. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135. 314 Cf. . 310 Cf. 1. Ier 32. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. 2. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. fiindcă Dumnezeu.267 Inseparabile în ceea ce sunt. Is 1. 24. tainică. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime. Mt 6. 8-10). numai credinţa putând să o discearnă. Ier 27. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. 18. El este Stăpânul Universului. 23) 309 Cf. 1. PARAGRAFUL 3. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. 9)311. 5. 3. Noi credem că ea este universală. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. 312 Cf. Tob 13. Gen 1. 24 e.). mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 37.a. Dar în unica operaţiune divină. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine. atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12. 17. 1 Cor 1. 17b. 313 Cf. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare313. fiindcă El le-a făcut. Lc 1. „Domnul oştirilor”. 311 Cf. căci Dumnezeu este Tatăl nostru310. Est 4. iubitoare. 6). care le-a creat pe toate309. Cel Viteaz” (Ps 24.

iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice». 5.Th. poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă. 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315. în sfârşit. ca şi cele mai înalte. 13. puterea şi esenţa. zice Domnul Atotputernic”. cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. Or. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi.270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. 2 Cor 6. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. S. 2 Cor 12. 19-22). 9. ad 1. Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. Fil 4. 1. Astfel. Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. prin nesfârşita sa îndurare. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. prin care a biruit răul. care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. cei ce credem” (Ef 1. Tatăl Atotputernic. cele mai greu de înţeles. Sf. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. Într-adevăr. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu. 315 316 . 32. 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. Cf. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său. iertând de bunăvoie păcatele. lucrurile cele mai însemnate. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. 49). astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată. voinţa şi inteligenţa. 18). 24-25).. de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. Mt 6. Toma Aq. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. 318 CR 1. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. 25. 13. 2. 317 Cf.

qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule. Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. Tatăl Atotputernic. oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. DCG 51. care ne dai dovada supremă a puterii tale. „la început. iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. din care Isus Cristos. Simbolul credinţei le reia. crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. 1): Dumnezeu 319 320 LR. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). mărturisindu-l pe Dumnezeu. 26). 276 Fidelă mărturiei Scripturii. „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Lc 1. . 1). În sens invers. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. apoi de creaţia sa. care culminează în Cristos. 14. Mt 19. 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. el dezvăluie scopul pentru care. 2). în primul rând. Colecta din duminica a 26-a. de Creator. prin har: „Deus. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1.PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. Vorbim deci. iar în cele din urmă. de căderea în păcat. Fiul lui Dumnezeu. Fiul ne-a răscumpărat. 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. 37. „începutul istoriei mântuirii”320. Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. a venit să ne ridice. drept „Creatorul cerului şi al pământului”.

. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. Astfel. de un destin orb. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. evoluţia formelor vii. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei. în liturgia bizantină. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. mai degrabă. numită Dumnezeu. inteligentă şi bună. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. 3. apariţia omului. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre. Augustin. După mărturia celor vechi. care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. 46. 281 De aceea. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale.) fiindcă Înţelepciunea. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin. m-a învăţat” (Înţ 7. ci. . nici când a apărut omul. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. I. 17-21). Pereg.. Sf. Rom 8. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Catech. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material. Etheria. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. (. Cf. lucrătoarea tuturor. 5. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. 18-23. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile.avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321.

l-a zidit şi l-a creat325. încât Dumnezeu. dar în felul unui ceasornicar.întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el. Rom 1. Această căutare este proprie omului. 134. Is 43. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. că lumea este Dumnezeu. revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. 124. desigur. Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. 8. 24-29. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. De asemenea. El. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. potrivit unora dintre aceste concepţii. datorită luminii raţiunii umane323. Ier 33. 5. 326 Cf. 325 Cf. De aceea. ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). 3). rodul unei decăderi. lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. Fapte 17. după ce a creato. pe care orice om o poate avea despre Creator324. Într-adevăr. în sfârşit. 323 324 . şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. maniheism). că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). 15. 19-20. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. 3). Cf. care. care ia ales pe patriarhi. 286 Inteligenţa umană are. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. 1. 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului. 288 Astfel. în iubirea sa. 19-26. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism. credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). DS 3026. a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. Dincolo de cunoaşterea naturală. alegându-l pe Israel. alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. Gen 15. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul.

Creator Spiritus). 291 „La început era Cuvântul (. în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. despre chemarea omului.) El este Tatăl. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales.) şi Cuvântul era Dumnezeu. În El.. „Izvorul a tot binele”331.în mesajul profeşilor327. Prov 8.. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. despre ordinea şi bunătatea ei. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie.) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. în sfârşit. 289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi. Citite la lumina lui Cristos. Is 44.) toate prin El şi pentru El au fost create. El este Creatorul.. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu).. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ. 30. 332 Cf. Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. Din punct de vedere literar. 1-3). Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. revelată în Noul Legământ. adevărurile despre creaţie. aceste texte pot avea diverse surse. Ps 104. Cf. astfel că ele exprimă. II.. „Duhul Creator” (Veni. El este Autorul.. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii. 331 Liturgia bizantină. în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii. 104. Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă. făgăduinţa mântuirii. El a făcut totul prin 327 Cf. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu. este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (. Fiul său preaiubit. 328 329 . 2-3. una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. El este Cârmuitorul. Tropar la Vecernia Rusaliilor.. (. Gen 1. Cf. Ps 33. 6. 22-31. 24. 16-17). El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1. în limbajul lor solemn. (. despre drama păcatului şi speranţa mântuirii.. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul330”. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol. cădere. El este Dumnezeu.

spre lauda gloriei harului său” (Ef 1.. 340 AG 2. Sf. 339 Sf. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. Irineu. 20. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa333. care sunt ca şi „mâinile sale”. 9.. 337 Sf. 338 DS 3002. III. 2. 335 Cc. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”339. manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi. 28). Haer. non propter gloriam augendam. Irineu. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava. 2. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. Sent. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. încă de la începutul veacurilor. prin cea mai liberă hotărâre. 7. ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. Toma Aq. 2. 20. „Creatorul a toate. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. 4. prol. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. nu pentru a-şi spori fericirea. Vatican I: DS 3025. 4. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. 336 Sent. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15.Sine însuşi. Haer. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ. 2. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. 2. 333 334 . toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. 1. 1. 1. Ibid. 30.

11). 28).. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342. Înţ 9. 341 342 Cf. dacă i se dă un material. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104. care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. al unui destin orb sau al hazardului. 345 Sf. 346 Cf. în milostivirea lui. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. . vă va da iarăşi.IV. Ps 51. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. Cc Vatican I: DS 3023-3024. 4. Autol. 2. 12. (. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului. Astfel. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. 344 DS 800. 343 Cf. prin lucrarea Duhului Sfânt. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. de asemenea. 9). 9. 3025. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. fiule. zidind în ei o inimă curată346. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. 24). Cf. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. Dumnezeu creează în mod liber. Teofil din Antiohia. 22-23. Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341.. Cc. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. face din el orice doreşte. „Cât de minunate sunt lucrările tale. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. duh şi viaţă. Ci Creatorul lumii. El poate.) Te implor. pentru a crea. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. Vatican I: DS 3022. „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145.

Gen 1. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8. Sir 43. 352 Cf. creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [. 354 Conf. 4. Inteligenţa noastră. inclusiv a lumii materiale352. ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17. viaţa trupului. Aşa cum spune Sfântul Augustin. 6. 2-5. 3.şi celor morţi. cauza primă a toate câte sunt. 21. a putut face să strălucească lumina din întuneric347. Iob 42. . 3). El poate. 31). poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. 2). 349 Cf. 351 Cf. El. El nu îi dă numai 347 348 Cf. creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. Izvorâtă din bunătatea divină. 800.] foarte bine”) Gen 1. 20). adresată omului. 3002. Însă El fiind Creatorul. Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. Ps 19. suveran şi liber. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145. 10. 455-463. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. 11. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. Cf. 12. Gen 1. de asemenea. prin Înviere. 18. 353 Cf. lumea este destinată.. cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11. chip al lui Dumnezeu349. 3. 6. 28). Şi de vreme ce. nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa351. „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. 1333. 17). DS 286. desigur. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. 15). El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. 28. el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. 3. 2 Cor 4. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. 350 Cf. 26. este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune.. prin Cuvântul său.

357 Cf. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. şi cum ar fi rămas ceva. 1). Sir 11. 3).fiinţă şi existenţă. nu l-ai fi plăsmuit. dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3. 5-15. V. 24-26). căci toate ale tale sunt. 355 356 Cc. Is 10. „Multe gânduri sunt în inima omului. 39. 5-7. dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. e. 304 Deseori Duhul Sfânt. Dt 32. ea se îngrijeşte de toate. autorul principal al Sfintei Scripturi. îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. 32. . îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. neatinsă încă. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. căci dacă ai fi urât un lucru. pentru care a rânduit-o Dumnezeu. 21). iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. 138. 35. 14. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. 45. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. Vatican I: DS 3003. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. 103. chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. iubitorule al vieţii (Înţ 11. a. Ps 22. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”. 7). de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. Stăpâne. Cf. 303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. 13). Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115.

El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. 11. şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. Fil 4. 9. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3. 13)362. . ori ce vom bea?» (. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei. acest adevăr o înalţă. pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. Cf. Mt 19. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. căci „creatura fără Creator dispare”363.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. Acesta nu este un semn de neputinţă. ca şi prin suferinţele lor360. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. In 15. Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. 364 Cf. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. Mt 10. 361 Cf. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. Dar pentru înfăptuirea acestui plan. Col 1.. spunând: «Ce vom mânca. 29-31. 26-28. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. Departe de a scădea demnitatea făpturii.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. Astfel. Scoasă din neant de puterea. 2) şi cu Împărăţia sa361. 3. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. 362 Cf. 26. prin rugăciunile. 6. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. 5. În acest caz.. 24. 1 Tes 3. Gen 1. 1 Cor 12. 360 Cf. după bunăvoinţa sa” (Fil 2. Col 4. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. 13. 363 GS 36. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. 31-33)358.

atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă. 3. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici.. S. Enchir. 6. 368 Sf. Toma Aq. 1. în chip misterios. 1. Th. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. şi distrugeri. Augustin. 367 Cf. iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu. tot dinainte.. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368.. un răspuns la problema răului. 11. Sf. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. Toma Aq. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. S. De fapt. 1. dintr-un punct de vedere. Th. Sf. putem descoperi că Dumnezeu. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. se îngrijeşte de toate făpturile sale. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. prin darul Duhului Sfânt. Sf..309 Dacă Dumnezeu. În planul lui Dumnezeu. alături de zidiri ale firii. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. pe atât de plină de mister. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. (. au păcătuit. 1. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. pe cât de dureroasă. nici indirect ─ cauza răului moral367. dispariţia altora. ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. Astfel. ele se pot şi sustrage. 71. 3. Tatăl Atotputernic. Lib. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. 25. Cf. şi pe cel mai puţin perfect. în Providenţa sa atotputernică. alături de apariţia unor fiinţe.) fiind cu desăvârşire bun. printr-un mister teribil. la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. Toma Aq.. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. Îl permite totuşi. fie el şi moral. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. 79. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. Sf. alături de lucrul cel mai desăvârşit. Augustin. Creatorul lumii orânduite şi bune. Totuşi. pe atât de inevitabilă. făpturi inteligente şi libere. Deci ei pot să se abată din drum. prin adunarea Bisericii. 1. 1. . Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. incomensurabil mai grav decât răul fizic. prin chemarea la o viaţă fericită. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. răul moral a intrat în lume. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie. 312 Astfel. această devenire cuprinde. prin puterea Sacramentelor. respectând libertatea creaturilor sale. cu timpul. S. drama păcatului. Gent. 311 Îngerii şi oamenii. şi. 2. ci Dumnezeu. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei. dar de la care.

Or. pentru care a creat cerul şi pământul. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. 12). 372 Scris.. 4. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. 8. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale. cu prisosul harului său370. Gen 2. când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. 369 370 Cf. 12-18 Vulg.. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. 28). Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. tot ceea ce voieşte El. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. Sfântul Thomas Morus. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului. 371 Dial. oricât de rău ne-ar părea nouă. 2. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. Numai la capăt. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor. Rom 5. că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. cu puţin înainte de martiriul său. 373 Rev. 20)369. Dumnezeu. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar. 138. Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371. . 50. Cf. Tob 2. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. 20.unui popor numeros” (Gen 45. prin harul lui Dumnezeu. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. 374 Cf. şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). Totuşi. 32. 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8.

este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1. 26-34. 7)377. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. Cerul şi pământul 375 376 Cf. Tatălui. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. 377 Cf. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale. în mod liber. 3). DS 3624. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. mort şi înviat pentru a birui răul. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. 318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. 320 Dumnezeu. în primul rând. Ps 55. PARAGRAFUL 5. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. Mt 6. direct. 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. fără nici un ajutor.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. care a creat Universul. . Isus Cristos. Cf. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. Făpturile sale să aibă parte de adevărul. 23. şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5.

spiritus est. non naturae. cf. 381 DS 800. netrupeşti. DS 3002. pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. legătura. Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale.sau „cerurile” . îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. Ea sugerează. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă.poate desemna tăria379. Cu toată fiinţa lor. Întrebi despre rolul ei? Înger. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. Cf. angelus est: ex eo quod est.. 103. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. una după alta. Ps 115. 16. adică îngerii şi lumea pământească. după ceea ce este ─ spirit.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. Augustin. spiritus est. spirituale şi trupeşti. I. 15. SPF 8. „Cerul” . ─ „«Înger» desemnează rolul. în interiorul creaţiei. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile. În sfârşit. Quaeris nomen huius naturae. iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor378. 2. quaeris officium. angelus. Ps 115. 1. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. 16. 326 În Sfânta Scriptură. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est. Psal. după ceea ce face ─ înger”382. de asemenea. Ps 19. . cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. fiind alcătuită din suflet şi trup381. 380 Cf. nu natura. ex eo quod agit. este un adevăr de credinţă. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. 382 S.. creaţia în întregime.

Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. Lc 1. opresc mâna lui Abraham390. 16). ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. . care este în ceruri” (Mt 18. 53. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. Lc 20. Pius XII: DS 3891. îi asistă pe profeţi395.. 9-12. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. 392 Cf. 330 Ca făpturi pur spirituale. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. Dan 10. 388 Cf. Iob 38. toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. ca să nu amintim decât câteva exemple.17. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. Gen 22. prin mijlocirea lor este transmisă legea391. 24. cele văzute şi cele nevăzute. 7. 396 Cf. În sfârşit. 11. 11. o salvează pe Agar şi pe copilul ei389. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii. Este mărturie strălucirea slavei lor385. Fapte 7. Is 6. şi cele din cer. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. 11-24. 387 Cf.ai lui Dumnezeu. căpeteniile şi puterile. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. „Pentru că în El toate au fost create. Gen 19. 395 Cf. Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384. viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. trimise ca să slujească. 10). Cf. tronurile şi domniile. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103. 5. pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. 394 Cf. vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc387. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui. Gen 3. 391 Cf. 333 De la Întrupare la Înălţare. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. Jud 13. Gen 21. 389 Cf. şi cele de pe pământ. Ex 23. 20-23. 36. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. Jud 6. 393 Cf. 1 Rg 19. 390 Cf. îl ocrotesc pe Lot388. 6). 385 Cf.. 6. 386 Cf. 20).

12. 6-11. 8-9. Lc 22. 18-20. Tob 12. Mc 1. Cf. 29-30. 31. Fapte 1. 401 Cf. 335 În liturgia sa. 19. Zah 1. Eun. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. în slujba judecăţii sale405. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2. Mt 1. 2.lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. Mc 16. 91. uniţi în Dumnezeu. îngerii păzitori). 406 Cf.” 408 Cf. 407 LR: „Sfânt. Lc 12. Mt 26. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. Mt 13. 397 398 . 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. Iob 33. 41. 409 Cf. 10. 10-11. 12. Sfântul Gabriel. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. 405 Cf. Mt 18. 23-24. 2 Mac 10. 11. II. 410 Cf. 403 Cf. îl mângâie în agonie399. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. 8. Sfântul Rafael. 400 Cf. 8.. 12. Lumea văzută Cf. pe care o vestesc404. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406. 13. 411 Cf. Vasile. „ (Lc 2. îl slujesc în pustiu398. 412 Sf. 10. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. 5-7. 20. 26-29. viaţa creştină participă. 399 Cf. 1. Ps 34. 11. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407. Lc 16. 8-14. 27. 402 Cf. 10-13. 10). Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. Lc 2. Mt 4.. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. 43. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii409. în credinţă. Încă de pe pământ. 24. 22. 53. ca pe Israel odinioară401. 8. 3. 404 Cf. ea invocă sprijinul lor (astfel. Fapte 5. 12. 3-8... „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”412. 23-25.

1. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare. 2. 1-2. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. Soarele şi Luna. în toată bogăţia. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. cu propria organizare şi cu propriile legi” 416. 416 GS 36. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. toate fiinţele existente. §2. fiecare în felul ei. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. pentru a se completa reciproc. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. . Diferitele creaturi. Sf. LG 36. diversitatea şi ordinea ei. cedrul şi floarea. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. 4). 4. reflectă. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. Augustin.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. Gen. 417 Ps 145. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. unele în slujba altora. chiar şi de vrăbii. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. Isus spune: 413 414 DV 11. Man. În legătură cu creaţia. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. a valorii şi a menirii ei. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. voite în fiinţa lor proprie. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. De aceea. se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. 9. „Din însăşi condiţia lor de creatură. 415 Cf. Cu toate acestea. întreaga natură.

Doamne. în toate făpturile tale şi. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. 421 Cf. Doamne. Evr 4. 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei.. de preţioasă şi de curată . prin care ne dăruieşti lumina zilei. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12. Cant. scânteind cu uriaşa-i strălucire. 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. . şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”. la flori de toate culorile şi la ierburi . 3-4. „au fost făcute cerul şi pământul”. la rândul său. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420. 6-7). cea atât de folositoare şi atât de simplă. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. Sf. Lăudat fii. 19-26. 33. 420 Cf. aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. 35-37. 1-3). care dă naştere la felurite roade. şi astfel. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul. frumos e. mai ales. Francisc din Assisi.. Doamne. Omul. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2.„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12. Preaînalte. Gen 1.. ne dă asemuire.. 26. va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el. în fratele Soare. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. pentru Apa soră. de chipul tău. Ier 31.. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421.. Lăudat fii.

351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. 354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. interdependenţa şi ordinea lor. Vigilia pascală. şi prin el întreaga creaţie. Cf. a răscumpărării. 14. 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. 114. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. 3. 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. exprimate în lucrarea sa de creaţie. este rânduit pentru slava lui Dumnezeu. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. S. Gen 1. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. 24: Rugăciunea după prima lectură. Omul. PARAGRAFUL 6. ad 3. 424 Sf. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. Omul 422 423 Cf.Dumnezeu. 1. Th. spune regula Sfântului Benedict. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. LR. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. În felul acesta. 349 Ziua a opta. Stăpânul lor. Însă pentru noi. Toma Aq. Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. mai măreaţă. .

„După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. E capabil să se cunoască. 4. 1. 27). el este creat „bărbat şi femeie” (III). încât. să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. la un legământ cu Creatorul său. ci cineva. căci din iubire ai creat-o. prin cunoaştere şi iubire. viaţa lui Dumnezeu. 3. prin har. mare şi minunat chip viu. GS 24. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I). însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. 3. 3. Ecaterina din Siena. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. după chipul lui Dumnezeu l-a creat. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II). 1. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. 39. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. 428 GS 12. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. doar el este chemat să împărtăşească. I. să se dăruiască în mod liber. mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. să se stăpânească. pentru el. în natura sa. 13. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. .355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. Dial. 24. 427 Sf. Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV).

431 Sf. Primul a fost creat de celălalt. dintr-un trup material şi un suflet spiritual.. spune el. creată după chipul lui Dumnezeu. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi.. Enc.dreapta sa429. Primul Adam. 1. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu. 1. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431.. in Gen 2. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi. Cf. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. de fapt.. (. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa. Ioan Chrysostom.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. prin dreptul natural. atunci când îl modela. Căci al doilea este. Summi pontificatus. numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos. II. 359 „De fapt. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa. fără a exclude bogata varietate a persoanelor. 429 430 Cf. al doilea nu are sfârşit. neamul omenesc formează o unitate. GS 22. Serm. NA 1. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. (. în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. Sf. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui.) în unitatea naturii sale. Serm. 360 Datorită originii comune.. 6. Tob 8. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. alcătuită în acelaşi fel la toţi. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. a culturilor şi a popoarelor. este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. 432 Cf. în unitatea de locuire: pământul. 117. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434.. spre care toţi trebuie să tindă. . de ale cărui bunuri toţi oamenii.. 434 Ibid.. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17. primul. al doilea Adam: primul are început. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam. 433 Pius XII. Petru Chrysolog. Primul Adam.

Pius XII. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. ci unitatea lor formează o unică natură. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. în om. In 12. este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. 19-20. Mt 26. deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. 41. 15. 25-26. In 15. 28. îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. ne învaţă. Mt 16. 38. Cf. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. 443 Cf. Astfel. . 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. omul. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. 440 GS 14. ci. 1. spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. de asemenea. prin el. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. Cc. Mt 10. Viena (în 1312): DS 902. sintetizează în sine elementele lumii materiale. că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. 23). spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. Enc. 44-45. 437 Cf. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om437 şi de mai mare valoare438. 442 Cf.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. 2 Mac 6. prin însăşi condiţia sa trupească. Humani generis. 27. 1950: DS 3896. Ca atare. nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440. 441 Cf. 13. dimpotrivă. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. Fapte 2. 1 Cor 6. SPF 8. 438 Cf. 439 Cf. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet. astfel încât acestea. 30. 7). ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441.

pe de o parte. Ier 3. cu o identică demnitate. Mt 6. Os 11. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi. Is 49. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. cf. GS 22. bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. Lc 8. 29. 4-19. Pius XII. 449 Cf. Cc. Ps 131. 5. Creatorul lor448. 3. 450 Cf. 5. ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. 444 445 Cf. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. 19-20). 26. 23). Humani generis. 13. 2-3. în fiinţa lor de bărbat şi. 448 Cf. iar pe de altă parte. Ez 36. Constantinopol IV (în 870): DS 657. 6. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. Enc. 18). În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. Cc. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. Rom 5. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie. Femeia. 1-4. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. 14-16. Dt. iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. de femeie. nici femeie. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. Is 29. Bărbatul şi femeia sunt. 66. ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. 22. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. 1950: DS 3891. 5. . Gen 2. El nu este nici bărbat. 13. respectiv. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. asupra inimii. 446 Cf. de asemenea. 15. Dumnezeu este spirit pur. „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. Vatican I: DS 3005. 447 Cf. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. 33). 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. 21. „după chipul lui Dumnezeu”. 7. III.introduce o dualitate în suflet444.

377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia. 454 Cf. 1. 3. 28). „) şi complementari ca bărbat şi femeie. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. Tridentin: DS 1511. GS 50. armonia dintre bărbat şi femeie456. IV. în sfârşit. 373 În planul lui Dumnezeu. De aici. . omul nici nu ar fi murit454. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. 24). au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. 24). 25. 453 LG 2. înainte de toate. Armonia interioară a persoanei umane. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă.. În căsătorie. i-a creat pentru o comuniune de persoane. ca soţi şi părinţi. bărbatul şi femeia. 456 Cf. 455 Cf. cu aceeaşi natură omenească. formând „un singur trup” (Gen 2. Gen 2. bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi.. 17. Gen 3. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. Gen 2.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. în omul însuşi. 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. Cc. 16. ca stăpânire de sine. fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. 457 Cf. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. Adam şi Eva. 1 In 2. 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. nici nu ar fi suferit455. 16. Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos. 19.

Ef 1. 17-19. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu. 3-6. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii.. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi. Creatorul său. 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. Căderea 458 459 Cf. Gen 3. 15) ─. 118. 29.simţurilor. 4. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462. 8. 461 Cf. pentru ca. PARAGRAFUL 7. Cf. 1. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. 462 GS 14. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. PE SCURT 380 „Părinte sfânt. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461. Rugăciunea euharistică IV. 378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458. 463 GS 12. Gen 2. 379 Această armonie a dreptăţii originare. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. 27). 460 LR. . 15): munca nu înseamnă un chin459. Rom 8. ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute.. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu. slujind numai ţie.

Totuşi. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. 20. 21-22. 16). 11. 11. căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. spune Sfântul Augustin464. a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. 1 In 3. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. se clarifică şi realitatea păcatului. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2. o eroare. In 16. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465. ca o slăbiciune psihologică. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466. . 8. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. dar nu găseam răspunsul”. 466 Cf. I. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. 7. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. Rom 5. Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. în mod deosebit a păcatului originar. Cf. Lc 11. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. 7. 387 Realitatea păcatului.385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune.

numit Satana sau Diavolul473. 8). prin alegere liberă. dar ei singuri s-au făcut răi”474. Rom 5. 474 Cc. trimis de Cristos cel înviat. având gândul lui Cristos 468. Pius al XII-lea: DS 3897. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor. Gen 3. 12-21. însă ea ilustrează un eveniment primordial.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. Lateran IV (în 1215): DS 800. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. 472 Cf. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. 2 Pt 2. din invidie. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. 1 Cor 2. 44. Cc. In 8. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos467. Ap 12. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. Tridentin: DS 1513. 471 Cf. Duhul Sfânt Paracletul. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. II. Biserica. 16. 4. creat de Dumnezeu. mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Paul al VI-lea. GS 13. 1-5. ostilă lui Dumnezeu471. Această „cădere” constă în faptul că. datorită lui Cristos. îi aruncă în moarte472. 475 Cf. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic. 470 Cf. Înţ 2. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. . sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. 1. care. că toţi au nevoie de mântuire şi că. 469 Cf. Cf. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. 473 Cf. 24. 9. Cuvântare din 11 iulie 1966. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf.

395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. 28). el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii. Cf. Mt 4. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2. şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. indirect. Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. 1-11. 8).o. „căci în ziua în care vei mânca din el. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. III. aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476.irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. 4. „tatăl minciunii” (In 8. 44). 17). 5). nu există căinţă pentru ei. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. El nu e decât o creatură. Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Făptură spirituală. această acţiune este îngăduită de Providenţă. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. 8). care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. „După cădere. Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. vei muri” (Gen 2. 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. puternică prin faptul că este spirit pur. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. 2. în calitate de creatură. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. . Omul depinde de Creator. 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. F. Dintre aceste lucrări.

Gen 3.. 490 Cf. Gen 6. Gen 3. păcatul se manifestă adesea. . 20). 480 Cf. omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486. 485 Cf. Din cauza omului. Sedus de diavol. nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. 19. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484. 19). 3-15. nu conform cu Dumnezeu”481. 401 După acest prim păcat. Maxim Mărturisitorul. În sfârşit. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului479. 482 Cf. 488 Cf. Gen 3. 18-32. Cf. Ca urmare. Gen 3. Rom 5. datorată dreptăţii de la început. Gen 4. 491 Cf. Rom 1. abuzând de libertatea proprie. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. Gen 3. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. Rom 3. este distrusă. în istoria lui Israel. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. 487 Cf. 16. Gen 2. împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. 23. Creat într-o stare de sfinţenie. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. 1-11. Ambig. 483 Cf. despre care şi-au creat o imagine falsă. 484 Cf. 5. apoi. 400 Armonia în care erau. ispitit de diavol. 5. 492 Cf. 17. 486 Cf. Le e teamă de acest Dumnezeu483. Rom 5. 7. 9-10. 12. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. corupţia generală ca urmare a păcatului492. Gen 3. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. mai ales. 481 Sf. 17-19. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. 12. 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. 5. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487.397 Omul. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi. 489 Cf. Gen 3. 398 Prin acest păcat. 11-13. Gen 3. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482.

păcatul se manifestă în multiple feluri493. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. Ap 2─3. întreaga armonie cu sine. pentru că toţi au păcătuit în el. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. 18). printre creştini. moartea a trecut la toţi oamenii. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. Într-adevăr. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Cc. 4. tot astfel. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. Totuşi. cu semenii şi cu toată creaţia494.. toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Prin această „unitate a neamului omenesc”. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său. În virtutea acestei certitudini de credinţă. care este bun. în acelaşi timp. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. 19). 496 Cf. 1 Cor 1─6. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său. moartea. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el.” (Rom 5. prin păcat. . 1. Tridentin: DS 1512. omul. prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5. tot astfel.. 497 Sf. ci 493 494 Cf. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. Mal. Cc. Tridentin: DS 1514. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi. Toma Aq. 403 Pe urmele Sfântului Paul.legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise. 495 Cf.. GS 13. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. 1.

însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Tridentin: DS 1511-1512. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). Cc. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. 501 Cf. păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. nu un act. însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. dimpotrivă. 405 Deşi propriu fiecăruia499. Evr 2. nu „săvârşit”. DS 1510-1516. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. 14. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. adică sub puterea diavolului”502. . o stare. în opoziţie cu Reforma protestantă.pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. Botezul. Cc. cf. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. O luptă grea. supusă ignoranţei. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. DS 371-372. 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea. Tridentin: DS 1511. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. Prin păcatul primilor părinţi.. Tridentin: DS 1513. care ar fi de neînvins.. Cf. De aceea. fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. 500 Cf. chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. însă acest păcat afectează natura umană. 502 Cc. dăruind viaţa harului lui Cristos. Primii reformatori protestanţi învăţau. şi în secolul al XVI-lea.

De altfel. 19-20. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi. RP 16. 409 Această situaţie dramatică a lumii. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. 508 Cf. Dimpotrivă. 1 Cor 15. Gen 3. pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul. a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. 9. . 8. 8). IV. „noua Evă”. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. 505 Cf. Cf. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. 15. Rom 5. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. 29). 507 Cf. printr-un har special al lui 503 504 Cf. numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. 45. 21-22. 19)505. al politicii. înclinată spre rău. Gen 3. 1 Pt 5. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. Pius IX: DS 2803. care. după cum spune Domnul. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. al acţiunii sociale503 şi al moravurilor. Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. aceasta a început de la origini şi va dura. până în ziua de apoi. 506 GS 37.rănită. 509 Cf. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. 510 Cf. Maria. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. Prins în această înfruntare. 2. 511 Cf. CA 25. cu ajutorul harului lui Dumnezeu506.

ci pentru toţi oamenii. a prisosit harul» (Rom 5.. 416 Prin păcatul său. într-adevăr. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie. 513 . omul. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. împreună cu Conciliul Tridentin. 4.. Dumnezeu permite. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. 20). 418 Ca urmare a păcatului originar. ca prim om. (. e supusă ignoranţei. 515 GS 13.) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1. 73. Serm. Adam. 514 Cf. 3. care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. ad 3. 24). De unde. 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. S. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). natura umană are puterile slăbite. ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. sedus de Cel viclean. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. th. §1. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa. şi cântarea Exultet: «O. 1.Dumnezeu. ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. 13. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. că păcatul Cf. 3. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512. 2. fericită vină. Toma Aq. 419 512 „Aşadar noi credem.. Sf. Cc. Tridentin: DS 1573. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară.

dar Cristos. şi. 20). a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. 420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. §2.strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. 421 „Conform credinţei creştinilor. de aceea. ea a căzut. . în robia păcatului. este «propriu fiecăruia»”516. ci prin propagare». «nu prin imitare. a prisosit harul” (Rom 5. ce-i drept. prin Cruce şi Înviere. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. GS 2.

) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. Leon cel Mare. născut din femeie. „a venit în trup” (1 In 4. 11). Mt 16. de meserie tâmplar. Serm. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. 1. 83. . 4. în primul rând. 68. 6. „s-a coborât din cer” (In 3. slava unuia-născut din Tatăl. 2). 3). la Betleem. 33). născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. ca să dobândim înfierea” (Gal 4. că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1.. 518 519 Cf. 14. 4-5). 55. Cf. şi har peste har” (In 1. 16). (. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om.CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. 62. 3. Lc 1. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. 16). credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. 2. 3. Cristos a zidit Biserica sa520. în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. 520 Cf. născut sub lege. Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. vestirea lui Isus Cristos. 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este. plin de har şi de adevăr. 18. 51. Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. Sf. în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus. Lc 1. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului.. 13. mort răstignit la Ierusalim.

(. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El. ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7.. lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui... Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522. 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. ce am văzut cu ochii noştri. 8-11). şi „a-l cunoaşte pe El.. ce am privit. Dar în acelaşi 521 522 CT 5. 1-4). primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4. 16)523.. „să fie gata să piardă totul (. Fiul unul-născut al Tatălui. şi puterea învierii lui şi. la învierea cea din morţi” (Fil 3. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. înviat. .) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. să se facă asemenea lui în moarte..) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum... Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1. de e cu putinţă. aceea a lui Isus din Nazaret. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică. ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─.) A catehiza (. a semnelor săvârşite de El”521. De la început.) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu.) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”. 20).. (. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. în împărtăşire cu suferinţele lui. oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt. şi numai Cristos învaţă. spre a ajunge. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos.pentru a călăuzi la credinţa în El. 6. Ibid. pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi.. Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit. (. ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă. trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană. 523 Ibid. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”.

Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. Ps 51. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. 9. Este numele divin care singur aduce mântuirea529. În Isus. şi misiunea lui524. nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1. La Bunavestire. 18. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. 31. Fiul lui Dumnezeu. devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. În acest scop. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. Fiul său unic. 7). 6) scoţându-l din Egipt. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). 3 In 7. numai El îl poate dezlega526. In 3. în Isus. 529 Cf. ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. Lc 1. 431 În istoria mântuirii. Cf. Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. Fiul său veşnic făcut om. 21. Israel. . urmând ordinea Simbolului credinţei. El este cel care. Fapte 5. Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. 526 Cf. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. Fapte 2. Domnul (articolul 2).timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. în sfârşit. Ps 51. 41. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. 527 Cf. 21). Îl mântuieşte şi de păcatul său. şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. De aceea. 528 Cf. 12. Domnul nostru” I. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). 6. Ps 79.

Domnul nostru”. 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. el vrea să spună că. Evr 9. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536. 89.toţi. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui. 2. „Bucură-te. 25). în Cristos. 7. cazul lui Mesia. Sir 50. 16-18. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. 533 Cf. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. al preoţilor538 şi. numită „rugăciunea lui Isus”. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. prin Întrupare. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. 1 Sam 9. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. . 20. 5. 16. 540 Cf. 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că. Era cazul regilor537. 537 Cf. 532 Cf. Num 7. Fapte 9. 539 Cf. 12. 536 Cf. 15-16. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. Lev 16. 28. Cf. 1 Rg 19. 19). 17. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2. 534 Cf. Mc 16. 12-13 1 Rg 1. Lev 8. 10. Rom 10. Trebuia 530 531 Cf.Ps 2. pentru că. care înseamnă „uns”. acesta le dă (In 15. Ex 25. 26-27. Ex 29. 16. Fapte 4. Isus”. In 12. 16. „Dumnezeu era cel care. 39. s-a unit cu toţi oamenii530. 19. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. Fapte 16. 535 Cf. 22. Evr 9. 16). al profeţilor539. 9-10). 12)531. prin excelenţă. 538 Cf. 7. 13-16. Iac 2. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. 7. Lev 16. de acum înainte. 1. rareori. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. spune: „Doamne Isuse Cristoase. 2. 14. Fiul lui Dumnezeu. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. păcătosul”. Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. 1. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. miluieşte-mă pe mine. 6-13. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. Trebuia să fie. în umanitatea lui. II.

Is 11. 1. 546 Cf. 16-23. 21. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. Mt 2. pentru ca Isus. Irineu. 22. dar nu fără rezerve. Mt 22.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. 62. 2. profet şi rege. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria. 549 Cf. „spre a se arăta lui Israel” (In 1. 12. In 6. 20). 16-21. 2 Tim 2. 14). 13. 543 Cf. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. 6. 15. In 6. în oraşul lui David. Dan 7. 9. 27. 15. „De altfel. care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 11). In 4. esenţialmente politică549. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. 25-26. 41-46. care este ungerea” 545. dar şi ca profet543. 2. 3. 545 Sf. 21. ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf. „care se numeşte Cristos”. 8. 38). este ceea ce indică însuşi numele lui. 3. 27. Cel care a fost uns este Fiul. 20. Cf. 36). Ap 22. zămislit ca „sfânt” (Lc 1. 16)544. 11. şi a fost uns în Duhul. 30. Rom 1. Lc 4. 548 Cf. 24. 438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. 69. 35) în sânul feciorelnic al Mariei. 15. Zah 4. Lc 24. 16. De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10. 3. 13. Haer. vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. Mt 16. Is 61. 14. 31) ca Mesia. 18. 9. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. care îl recunoştea ca Mesia. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. soţia sa”. 547 Cf. 544 Cf. 550 Cf. 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. 23. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1. In 6. Fapte 3. . 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. 551 Cf. 13)551. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547.

556 Cf. Ps 82. 560 Cf. după sensul literal al textului -. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560. Dt 14. In 20. Dt (LXX) 32. 1. 6. Ps 2. nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. 10. Ier 3. 555 Cf. 10-12. 36). „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. 11. 15-16). 20). 39-43. 19-22. 31. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. Cf. va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. Os 11. 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. In 19. 22. 54. Mt 27. Paul.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. III. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. 552 553 . 554 Cf. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. 559 Cf. 8. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. poporului ales555. 1 Tes 1. De aceea. Ex 4. 16). Isus a răspuns: „Bine Cf. Sir 36. 558 Cf. 557 Cf. Os 2. Lc 23. 28)552. 18. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2.aceasta. care este în ceruri” (Mt 16. În aceste cazuri. Lc 23. 7. 17). 13. 1. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. În faţa Sinedriului. 561 Cf. Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. Iob 1. 19. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. În paralel. 562 Cf. 2 Sam 7. 563 Cf. Înţ 18. ci Tatăl meu. Is 53. 13. 1. 6. Mt 16. 14. 1 Cron 17. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. 47.

Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament. 14). recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. 13. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. Mt 26. 568 Cf. după Duhul sfinţeniei. 70)564. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. 17. 21. 17. 39). 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. 571 Cf. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. YHWH.şi aceasta este noutatea . Lc 11. este redat prin Kyrios („Domn”). nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6. 572 Cf. Cf Mt 11. 34-36. 573 Cf. 5. Mt 3. Mc 14. 27. 18). 1 Cor 2. Deja cu mult înainte. 6. 21. 564 565 . plin de har şi de adevăr” (In 1. De atunci. 567 Cf. Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. superior chiar şi îngerilor567. 17). 8. Mt 24. 33. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. Ex 3. 8. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere. 569 Cf. 64. 445 După Înviere. prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. 9). acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi. Fapte 13. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. 36. 566 Cf. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. Mt 5. Eu sunt” (Lc 22. 14.şi pentru Isus. IV. 7. 570 Cf. 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. 48. Mt 21. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. 61. In 10. care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566. 4)571. 36. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20. 37-38. dar .spuneţi. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl.

devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. 29. Tit 2. Doamne Isuse!” (Ap 22. 43. 13. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. încă de la început578. 579 Cf. a bolilor. De-a lungul vieţii sale publice. nici unei puteri pământeşti. a demonilor. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. §2. centrul şi scopul întregii istorii umane”583. 13. Mt 8. 15. cf. 576 Cf. 2. Rom 10. 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. Fapte 5. adresându-se apostolilor săi575. §2. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. Mc 12. Evr 1. 3. 582 Cf. Doamne!”) (1 Cor 16. 13. 577 Cf. 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”. In 13.. gesturile de dominare asupra naturii. 15. dar şi în mod explicit. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. 34-36.d. că puterea. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. 583 GS 10. 45.despre sensul Psalmului 110574. în mod absolut. cf. „Amin. 448 Foarte des în Evanghelii.m. 2. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”. 14. 581 Cf. 450 De la începutul istoriei creştine. 1 Cor 12. 22. 9-11. 575 . 580 Cf. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă. Domnul nostru”. 11. ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582.. ş. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. 22). 17.a. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. vino. Copilul născut 574 Cf. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală. 9. Cf. 13. Ap 11. Fapte 2. şi Fapte 2. Rom 9. 578 Cf. 34-36.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia. 5. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2. Ap 5. 30. Fil 2. 41-46. „Biserica crede (. Lc 1. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. Mt 22. În întâlnirea cu Isus înviat.

37. 18. 18. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. 1 In 2. 586 Cf. 16. 12). In 1. ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. „speranţa lui Israel” (Fapte 28. 1. 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”. 20). 19). 23. Fapte 8. In 1. Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. 454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. 584 585 . Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. 3). 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. Cf. El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7. 3. 14. „Mesia”. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. 38).

un eliberator. 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. robi. 15. . El este.. catech. Cf. 9). 16). Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. să fie înviată. pe muntele Schimbării la Faţă. răspundem mărturisind: „Pentru noi. „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3. fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. 14). Pierduserăm stăpânirea binelui. adevărul şi viaţa. de fapt. Dt 6. un ajutor. Închişi în întuneric. să fie ridicată. 4-5. moartă. s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. pierduţi fiind. oamenii. firea noastră cerea să fie vindecată.” (Mt 11. trebuia să ni se aducă lumina. Or. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan. modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. 5): Bolnavă. Iar Tatăl. aşteptam un Mântuitor. 7)588. „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4. pentru ca oricine crede în El să nu piară. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. prinşi. căzută. 10). şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri.. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta. trebuia să o primim înapoi.. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. 29) „Eu sunt calea. 6).PARAGRAFUL 1.

593 Cf. deşi din fire Dumnezeu. 592 Sf. II. Chr. 1. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. făcut om.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. 3. 19.. Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. Inc. LH. am zis: „Iată. 463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4. 14). s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. 34. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. Sf. Atanasie. Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. şi-a luat firea noastră. 591 Sf. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. pentru ca El. Mc 8. Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. să devină fiul lui Dumnezeu”590. 589 590 Cf. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. 57 in festo Corp.. suae divinitatis volens nos esse participes. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea. 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1. şi Fiul lui Dumnezeu. 7-9 LXX). 2). vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. 5-7. să-i facă pe oameni dumnezei”592. 12). Toma Aq. dar mi-ai întocmit un trup. Unigenitus Dei Filius.) să fac voia ta” (Evr 10. în toate arătându-se ca un om. făcându-se asemenea oamenilor. ci sa nimicit pe sine luând fire de rob. cântare la Vesperele I ale duminicii. Atunci. naturam nostram assumpsit.. Fiu al omului: pentru ca omul. citând Ps 40. 3. atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. . de la începutul ei. 16). Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. Într-un imn redat de Sfântul Paul. vin (.. Irineu. In 1. 54. Opusc. 1. intrând în lume. Haer.

DS 130. Biserica a trebuit să afirme. fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut. credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”594. 1 In 4. despre care se spune. înzestrat cu suflet raţional. şi nu prin adopţiune.III. Încă din timpurile apostolice. într-un Conciliu reunit la Antiohia. 596 DS 126. 597 DS 250. 598 DS 251. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt. că s-a născut după trup”598. de aceea. împotriva lui Paul din Samosata. iar nu creat. al patrulea Conciliu ecumenic. Confruntat cu această erezie. Dar încă din secolul al treilea. unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau. 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. . din Calcedon. de o fiinţă (homousios . s-a făcut om”597. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. În 325. 2 In 7. În opoziţie cu ea. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. De aceea. 2-3.«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. a mărturisit în 451: 594 595 Cf. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu.

Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu601. 601 Cf. 15). a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. pentru mântuirea noastră. 599 600 DS 301-302. după omenire. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. Unul şi acelaşi Cristos. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. mai degrabă. DS 424. Domnul nostru Isus Cristos. Fiul unul-născut. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. 603 DS 432. care este Domnul nostru Isus Cristos. este Dumnezeu adevărat. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. .Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană604. ci. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. fără împărţire. fără amestecare. nu numai minunile. 2-3. Domnul nostru Isus Cristos. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. DS 424. 602 Cf. cf. 468 După Conciliul din Calcedon. fără despărţire. unul din Treime” 600. deja Cc. Efes: DS 255. în afară de păcat” (Evr 4. Serm 21. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. s-a născut din Fecioara Maria. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. fără schimbare. El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. de la Constantinopol. fratele nostru. învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu. Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup. Domnul. Născătoarea de Dumnezeu. „asemenea nouă în toate. Leon cel Mare. 604 LH. Împotriva acestora. Sf. din 553. pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire. al cincilea Conciliu ecumenic. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup.

8. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. asemenea nouă în toate. 608 GS 22. în vârstă şi în har” (Lc 2. în condiţia umană. 606 . Astfel. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. 9-10. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. şi nu nimicită”606. a gândit cu o inteligenţă de om. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. Unul fiind din Sfânta Treime. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. cu moartea pe moarte ai călcat. 609 Cf. a acţionat cu o voinţă de om. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune. §2. De aceea. făcându-se om. şi a trupului lui omenesc. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. Ca atare. In 14. Împotriva acestei erori. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. DS 149. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. mântuieştene pe noi!”605 IV. 34 etc. 27. 472 Acest suflet omenesc. 38. 607 Cf. Născut din Fecioara Maria. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. afară de păcat608. In 11. a iubit cu o inimă de om. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. §2. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. Mc 6. în sufletul şi în trupul său. nu se poate învăţa decât din experienţă610.Cristoase Dumnezeule. 610 Cf.

7. Mc 14. 25. Maxim Mărturisitorul. 617 Cf. 619 Cf. 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. 31. Cf. dub. 66. Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. De aceea. cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. 27. 7). 33-34. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească. 620 DS 556. Lateran (în 649): DS 504. 61. 618 Cc. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. în primul rând.la „firea de rob” (Fil 2. DS 556-559. Mc 8. etc. 615 Cf. Grigore cel Mare. Ep. Qu. ci cooperante. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. Cc. nu prin ea însăşi. pentru mântuirea noastră619. DS 475. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. mai bine zis. etc. 18. 32. nu opuse. 10. 614 Cf. 9. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. In 2. Sf. trupul lui Cristos era delimitat621. Mc 13. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. 8. 616 Cf. 55. 26-30. 14. Este. 39. 621 . 36. divine şi umane. 473 Dar. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. 10. . Mt 11. Sf. 8. Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel. chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf. 18-20. 613 Cf. In 1. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. în acelaşi timp. Fapte 1. Constantinopol III (în 681). Mc 2. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. 31. 6. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. ci prin unirea sa cu Cuvântul.

1). 482 Cristos. care nu se confundă. fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent. 622 623 Cc. „Dumnezeu. Fiul unul-născut al Tatălui. 481 Isus Cristos are două naturi.. Preasfânta Inimă a lui Isus. La al şaptelea Conciliu ecumenic622. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu.. deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui. şi-a asumat natura omenească. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. cea divină şi cea umană. DS 3812. Haurietis aquas: DS 3924. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine.) praecipuus consideratur index et symbolus. care este din fire nevăzut. . străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624. în trupul lui Isus. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. 625 Pius XII. In 19. 624 Cc. Prefaţa de Crăciun II.(Gal 3. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. Niceea II (în 787). zugrăvite pe o imagine sfântă. 34.. 20). Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. pot fi venerate. illius amoris. are o inteligenţă şi o voinţă omenească. Enc. Biserica a recunoscut întotdeauna că. LR. de aceea.. cf. Niceea II: DS 601. s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. 477 În acelaşi timp. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. Întradevăr. Cuvântul veşnic. De aceea.

8-20. . 9). „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. PARAGRAFUL 2. 34). magilor629.. Lc 2. Cf. 1-12. „Domnul de viaţă dătător”. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. 35. încă de la începutul existenţei sale omeneşti. 35). adică Cel uns de Duhul Sfânt 627.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4. adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. s-a născut din Maria Fecioara” I. 629 Cf. este „Cristos”. Mt 2. 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului. 628 Cf.. 4). Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. Lc 1. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc. 626 627 Cf.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei. Mt 1. 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1. 14-15. 20. El. In 16. Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt.

1-2. ucenicilor631. Cu ea. . Sara zămisleşte un fiu. 1 Sam 1. 635 Cf. De aceea. se 630 631 Cf. iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1. 1 Cor 1. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti. 632 Cf. din casa lui David. s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. II. 31-34. pentru a-i „întocmi un trup”632. 5. 11. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. conţinutul credinţei în Cristos. mama lui Samuel638. 4). „. cf.. fiica Sionului prin excelenţă. 27. astfel încât. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. dar. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. Debora. 489 De-a lungul Vechiului Legământ. la rându-i. Gen 3. misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. In 1. Iudita şi Estera şi multe alte femei.lui Ioan Botezătorul630. Gen 3.. o tânără evreică din Nazaretul Galileei. Ruth. Evr 10. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. 637 Cf. In 2. În virtutea acestei făgăduinţe. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4. 10-14. 636 Cf. Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. 638 Cf. 21. 15. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. El a voit libera cooperare a unei făpturi. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. Gen 18. „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. 61. 634 Cf. Cf. 38). în ciuda vârstei sale înaintate636. 20. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. 633 LG 56.

prin 639 640 LG 55. . „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1. o salută ca „plină de har” (Lc 1. încă din primul moment al zămislirii ei. 4. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. 643 LG 53. în iubire”644. 645 LG 56. „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. LG 56. Ef 1. întru Cristos” (Ef 1. 3). 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. Biserica a înţeles că Maria. Îngerul Gabriel. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. Într-adevăr. în vederea meritelor lui Isus Cristos. fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. 28). Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. 28). 642 LG 56. în momentul BuneiVestiri. 492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. 641 DS 2803. pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. Mântuitorul neamului omenesc. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. Prin harul lui Dumnezeu. 491 De-a lungul secolelor.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639. 644 Cf. proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul.

a doua Persoană a Sfintei Treimi. 43). „prin ascultare. 648 Cf. 1. 649 Cf. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. Mt 13. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. 55. s-a oferit total pe sine (. LG 56. 5).„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. în dependenţă de Cristos şi împreună cu El. încă înainte de naşterea Fiului ei. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650. De aceea. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. 28-37). 25) 648. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid. îmbrăţişând din toată inima. Lateran (în 649): DS 503. cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui. prin Maria – viaţa”647. 647 . punându-se în slujba misterului Răscumpărării. 37-38). Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. fără a fi împiedicată de vreun păcat.) persoanei şi lucrării Fiului său. 651 Cc. o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1. Într-adevăr. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. DS 10-64. „de la Duhul Sfânt” 651. 650 Cf.moartea. Maria este aclamată. „Maria devine Mama lui Isus şi. ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”.. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. DS 251. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. făcând o comparaţie cu Eva.. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. Astfel. la îndemnul Duhului. Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi. 19.

care este cu adevărat din neamul lui David după trup652. naşterea lui Cristos „nu a micşorat. 19. DS 427. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653. sub Ponţiu Pilat. ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. Într-adevăr. 294. 23. 654 Smirn 1-2. 661 Cf. 442.. 571. DS 291. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. 34. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire..afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. după cum cu adevărat a şi înviat”654. 1)659. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată. ş. . (.) El. în ansamblul misterelor lui Cristos. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor. Sf. Origene. 26-38. Lc 1. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. Dial. Iustin. Mt 1. 659 Cf 1 Cor 2. 657 Cf. 8. Cf. 660 Cf. 3. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria.a. 656 139. Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7. 69. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei. Rom 1. 20). cu adevărat născut dintr-o Fecioară. Lc 1. 655 Cf. In 1.. 99. (. 7. Cf. Cels. de la Întruparea până la Paştele lui. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. logodnica lui (Mt 1. 18-25. 658 DS 3016. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi. 1. în trupul său.) Cu adevărat a suferit. 13. după traducerea greacă din Mt 1. care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”658. 32. 1880.. 14). 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. 503. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661.

3. dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. 19. etc. 17. Cf. Gal 1. 56. (. 48-49. căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. plină de Duhul Sfânt. 31-35. 8. Iacob şi Iosif. 1). după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. Mt 27. Lc. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. 45. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. în planul său de mântuire. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. adică dintre credincioşi. 670 Cc. 2. 1 Cor 9. 15. încă de la zămislirea sa. 5.) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. . „fraţii lui Isus” (Mt 13. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl. 665 Cf. LG 52. a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. 47). 6. Mc 3. 55) sunt fiii unei Marii.feciorelnică” a Mamei sale662. însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15... 14. în legătură cu ansamblul Revelaţiei. Friuli (în 796): DS 619. 501 Isus este Fiul unic al Mariei. In 19. Ap 12. motivele tainice pentru care Dumnezeu. 26-27. 667 Cf. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. 669 Cf. 29. „ucenică a lui Cristos”665. 16. 1 Cor 15. Dar maternitatea spirituală a Mariei667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. 29). 666 Gn 13. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos. 664 Cf. 668 LG 63. Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669. Firea omenească a lui Cristos este. 671 Cf.

Capul omenirii răscumpărate 672. 34-35. 675 LG 63. 676 Cf. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. 13). Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. Cf. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. 672 673 Cf. 34). 9. ci de la Dumnezeu” (In 1. 679 LG 64. 2. Col 1. 3. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi. nici din voinţă bărbătească. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om. LG 63. 680 SC 103. pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. 674 Cf. şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. 677 Sf.(In 3. Augustin. Virg. „pe care nici o îndoială nu o tulbură”675. în Duhul Sfânt. 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. „Plină de har”. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. Primirea acestei vieţi este feciorelnică. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. . 2 Cor 11. 16). care este el însuşi Dumnezeu. Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. 1 Cor 7. 678 Cf. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării”680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. nici din voinţă trupească. 505 Isus. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. 18. Iar „din plinătatea lui”. Noul Adam. „noi toţi am primit har peste har” (In 1. a fiilor adoptivi. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez. 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. In 3.

de la început şi până în ziua în care (. 186. după împrejurări. Mama celor vii. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1.. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos.510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său. răstignire. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684. fecioară când l-a purtat. fecioară în naşterea lui. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I). să 681 682 Sf. LG 56. şi. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa. Toma Aq. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte. pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus.. moarte. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. coborâre în iad. înviere. 1. 684 Cf. Augustin. fecioară când l-a hrănit la sânul său. 30. S. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. 38). „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus. . cu privire la viaţa lui Cristos. înălţare). Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. I. ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. crezând. Th. Serm. 683 Sf. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus. Fiul lui Dumnezeu.. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. 30. 1. PARAGRAFUL 3. înmormântare. 513 Cateheza. 3. ea a devenit noua Evă. In 20. Prin ascultarea sa.

9. în viaţa sa ascunsă. prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. 1. Evr 10. 35). 693 Cf.aveţi viaţă în numele lui” (In 20. 694 Cf. 7. De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. 692 Cf. prin care. 688 Cf. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. 25. încă de la Întruparea sa. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. 13-14. 7. Răscumpărarea ne vine. Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. In 15. 3. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. 695 Cf Rom 4. prin care ne face drepţi695. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. 51. minunile. . 687 Cf. 7. 31). Mt 27. 4. au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. Lc 2. 691 Cf. în cuvântul său. 9). 685 686 Cf. 2 Cor 8. în vindecările şi exorcismele sale. înainte de toate. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. Col 1. 24. prin sângele Crucii690. 1 Pt 1. 17)694. 5-7. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare. Is 53. Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. 690 Cf Ef 1. cuvintele sale. 48. 9). făcându-se sărac. Cf. Lc 2. 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. în Învierea sa. In 21. ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691. 18-19. 689 Cf. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. Mc 1. Prin gesturile. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. tăcerile şi suferinţele. felul său de a fi şi de a vorbi. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. 9). In 20.

22. Haer. Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. 702 Cf. Lc 11. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. 5. oamenii. 704 GS 22. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. Isus se arată ca modelul nostru699. prin rugăciunea sa. Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. 520 În toată viaţa sa. Fil 2. 25). Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi.. 11-12. ci pentru noi.) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. 521 Tot ce a trăit Cristos. 699 Cf. 18. El este „omul desăvârşit”700. Suntem chemaţi să fim una cu El. 15. 25). El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. Rom 15. 7. El ne face să putem trăi şi noi în El.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. 1). să recuperăm în Cristos Isus696.. Cf. 18. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. (. Mt 5. 703 Cf. El cheamă la rugăciune702. Ibid. prin sărăcia sa. adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 3. 1. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4. 4. care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. astfel încât tot ce am pierdut în Adam. ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. de la întruparea sa „pentru noi. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna. „Prin întruparea sa. 5. Irineu. 698 RH 11. 2. 1. Tot ce a făcut. iar El să trăiască în noi. 24). 700 GS 38. 701 Cf In 13. şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. . §2. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. Tocmai de aceea. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698. 3. ne-a dat un exemplu de imitat701.

prin botezul său de pocăinţă. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. în inima păgânilor. 24. prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. 76). şi. care ridică păcatul lumii” (In 1. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens. prin martiriul său712. Rituri şi sacrificii. 17. el inaugurează Evanghelia710. 22. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. Lc 16. 29). Mt 11. 16. iar eu să mă micşorez” (In 3. pe de altă parte. 17). Mc 6. 3. 708 Cf. 713 Ap 22. „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. 26. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. 712 Cf. trimis pentru a-i pregăti calea707. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. în cele din urmă. trezeşte. 707 Cf. o aşteptare nelămurită a acestei veniri. Mt 3. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. Regn. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. 13. 29). II. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. Fapte 13. Fapte 1. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. îi dă mărturie prin predicarea sa. Lc 4. 709 Cf. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. . 1. salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3.toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. Lc 7. 17-29. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire713. 711 Cf. Cf. 710 Cf. 30). Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului.

Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. Mt 23. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. 720 Cf. Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. în a opta zi după naşterea sa720. Lc 2. Cf. ba. 8-20. „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. Mt 18. et procedens homo sine semine. 3-4. Gal 4. de Virgine nasci dignatus est. 719 LH. Îngerii şi păstorii îl preamăresc. este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. Lc 2. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. 19).525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. într-o familie săracă714. Lc 2. 12). 6-7. 717 Cf. iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. trebuie să te smereşti718. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. 721 Cf. admirabile commercium! Creator generis humani. 13). la care va participa în tot timpul vieţii. 718 Cf. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel. 4. 12. binevoind să se nască dintr-o Fecioară. Fiul lui Dumnezeu şi Cf. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. să te faci mic. mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3. nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. largitus est nobis suam deitatem ─ „O. fără lucrare omenească făcându-se om. 714 715 . 11-13). ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. 716 Condacul lui Roman Melodul. pentru aceasta. animatum corpus sumens. Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului. 21. 7). Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. în poporul Legământului.

733 Cf. 734 Cf. 12-13. Mt 2. 13-18. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. In 4. 17-19. 17. Mt 2. În aceşti „magi”. 16. Num 24. 730 Cf. 1. 15. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. Num 24. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. vesteşte cealaltă jertfă. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). dar şi „semn de împotrivire”. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. 725 Cf. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. Mt 2. ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. 11). Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. 724 Cf. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. 727 Sf. Cf. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor”727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728. LH. 728 LR. Lc 2.Mântuitorul lumii. 23. Leon cel Mare. 20. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726. 4-6. 732 Cf. Osea 11. 2) arată că ei îl caută în Israel. care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Serm. pe Acela care va fi împăratul neamurilor724. 22-39. Sabia durerii. 1). 726 Cf. 731 Cf. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. Ap 22. 729 Cf. În Simeon şi Ana. la lumina mesianică a stelei lui David723. desăvârşită şi unică. Ex 13. a Crucii. care este proorocită Mariei. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică. 22. Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. In 15. 723 .

în cotidianul vieţii sale ascunse. Rom 5. 42) Ascultarea lui Cristos. aspră.. cămin al „Fiului Lemnarului”. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”. (. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736. 1964 la Nazaret. O. viaţă în sânul comunităţii. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. pe fratele lor dumnezeiesc737. dar l-au primit în credinţă. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model.” (Lc 22. Cuvântarea din 5 ian. 4.. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii. caracterul ei sacru şi inviolabil. Nazaret.. mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea. o lecţie de tăcere...) Şi. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt. III.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735. (. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf.) O lecţie de muncă. . dar mântuitoare. frumuseţea ei austeră şi simplă.) O lecţie de viaţă de familie. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă.. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. O. 41-52. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2. 737 Paul al VI-lea. 533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei.) Mai întâi. comuniunea ei de iubire. Gal 4.. a trudei omeneşti! (. în sfârşit.. Lc 2. viaţă de muncă manuală... această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (. 738 Cf. 51-52). Cf. 19.

Is 53. Or. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. Mt 26. 3). 536 Botezul lui Isus este. îşi anticipează moartea şi învierea. de acum. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746. 748 Cf. Mc 10. care. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. . Mt 21. 13-17). prin Botez. 32-33)748. 10-14. 40. Is 42. 749 Sf. O mulţime de păcătoşi. întru Fiul. să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. Lc 12. farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. 22. să coborâm cu El. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. „Atunci se arată Isus”. Is 11. Cf. ca să fim preamăriţi întru El749. pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. 23. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. 744 Cf. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. 9. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. Vine. Isus insistă: şi primeşte Botezul. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. 747 Cf. 742 Cf. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. 38. 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745. Botezătorul şovăie. 2. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. 22. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. din partea sa. 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. 50. 537 Prin Botez. 1. 746 Cf. 741 Cf. să urcăm împreună cu El. ca să fim înălţaţi cu El. 39. 12. 743 Cf. 7. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. Duhul. Grigore de Nazianz. Fapte 1. Lc 3. este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu. Mt 3. după cufundarea în apă. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. Lc 3. preludiu al noii creaţii. 745 Cf. vameşi şi ostaşi741. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. 32. 15). Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. Atunci. care ridică păcatul lumii” (In 1. Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că.

Cf. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. 752 Cf. căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. trăieşte printre fiarele sălbatice. devenim fii ai lui Dumnezeu750. 753 Cf. Mt 16.Tatălui. Mat. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. La încheierea acestui timp. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752. 12-13. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. 21-23. 13). 27). Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce. Isus respinge aceste atacuri. 15). 2. iar îngerii îi slujesc751. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu. Ilarie. Satana îl ispiteşte de trei ori. 750 751 Sf. Mc 1. Ps 95. De aceea. „Spre a împlini voinţa Tatălui. 754 LG 3. Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. Or. . În fiecare an. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. 10. spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. iar diavolul se îndepărtează de El. afară de păcat” (Evr 4. 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. Isus este noul Adam. 15). Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. Prin aceasta.

19. 760 LG 5. 31-46. 18. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. „Iar Eu. 28. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. 6-7. Această adunare este Biserica. Isus Cristos. 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. 761 Cf. 762 Cf. Mt 25. Cf. 763 Cf. prin „semnele” sale. care arată Împărăţia lui Dumnezeu. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr. 759 Cf. 757 Cf. 25. 19. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5. Pentru a ajunge la ea. De la iesle şi până la Cruce. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. Mt 11.voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. Vestită. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. . când voi fi ridicat de la pământ. apoi sămânţa. LG 5. prin trimiterea ucenicilor. îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12. 764 Cf. 5-7. Mai mult. 28. El îi numeşte fericiţi. Mc 23. 18) 761. mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. Mt 8. 7. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici. Mt 21. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi762. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. 26. în Împărăţie. 765 Cf. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea763. fiilor lui Israel758. In 4. LG 3. adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. 22. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. 3). Lc 9. 545 Isus îi cheamă la masă. 766 Cf. în primul rând. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. Mt 10. El va realiza venirea Împărăţiei. 758 Cf. 32). 11. prin puterea proprie. setea764 şi lipsurile765. 58.

Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11. 771 Cf. 10. 18-23. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. trebuie să dai tot 771. Mt 13. 38. 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. Lc 15.drepţi. 25-34. 36. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. Prin ele. Mt 25. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. 6). totul rămâne enigmatic775. Cf. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. 780 Cf. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26. trebuie fapte772. Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. 770 Cf. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. 10-15. Mt 22. . 779 Mc 5. Ele cheamă la credinţă în El778. 11). 25. 44-45. 775 Cf. 769 Cf. adică să devii ucenic al lui Cristos. 7). 772 Cf. 11). le dăruieşte ceea ce-i cer779. Mt 13. Cu toate 767 768 Cf. 14-30. dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. care arată că Împărăţia este prezentă în El. Celor care i se adresează cu credinţă. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun?773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. 31-38. 52. Trebuie să intri în Împărăţie. Mt 13. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. 774 Cf. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. 33-34. 28). 778 Cf. 3-9. cuvintele nu sunt de ajuns. 11-32. Mt 21. 17)767. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. Mc 4. 1 Tim 1. 776 Cf. 22). etc. 10. In 5. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. Lc 7. 773 Cf. El îi cheamă la convertire. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. 1-14. 15. pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. In 10. In 10. Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. 28-32. 777 Cf. oare. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770.

Cf. 13-19. Lc 12. 790 Cf. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. 16. 785 Cf. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. 8. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea. 13-14. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. Fiul Dumnezeului celui Viu”. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. In 6. 786 Cf. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine.minunile sale atât de evidente. aceea a păcatului786. 783 Cf. ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. 29-30). Lc 19. 34. Lc 8. 1 Cor 15. Mc 3. 26-39. 5. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. 28). Mt 12. . Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. In 8. 22). Isus i-a încredinţat o misiune unică. Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. Lc 24. care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. Isus este respins de unii781. căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. 5. In 11. Isus a ales doisprezece bărbaţi. 36. 552 În colegiul celor Doisprezece. 34-36. de foame782. Isus a săvârşit semne mesianice. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. totuşi. Mc 3. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. 784 Cf. 2. 789 Imnul Vexilla Regis. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos. 2). Mc 3. 31). 791 Cf. de boală şi de moarte784. 9. 788 Cf. înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. Mt 11. Simon Petru ocupă primul loc791. In 18. 26. 5-15. 47-48. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. de nedreptate783. 787 Cf.

4). Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. Mt 17. care este Biserica. Petru refuză această înştiinţare794. Cf. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24. 18. 35). 26). Iacob şi Ioan. 22-23. „Bunul Păstor” (In 10. Mt 18. 795 Cf. pentru credinţa mărturisită de el.. singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. 2 Pt 1. Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16. O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos.) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16. 27. Mt 16. Moise şi Ilie se arată. 19). pe un munte înalt. a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. 31). 45. 798 Cf. (. Isus îşi arată gloria divină. trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. . „vorbindu-i despre plecarea sa. 1. Cristos. 794 Cf.. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. Mt 17. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte. 21). 18). 796 Cf. confirmând astfel mărturisirea lui Petru. pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. 1-8 par. „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. 32.. 555 Timp de o clipă. 15-17). Lc 9. în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. 16-18. iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg795. Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele. Lc 24. Petru. Isus. El arată şi că. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru. 11). Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu. 23. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. Is 42. îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. Lc 22. Fiul Dumnezeului celui Viu. 797 Cf. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. va rămâne stânca de neclintit a Bisericii.

Augustin. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. Toma Aq. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale.. Viaţa coboară ca să fie ucisă. 801 Sf. Liturgia bizantină. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. ca să slujeşti pe pământ. Mt 23. 803 Sf. ad 2. 32-34. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. au văzut mărirea ta: ca. 1. Fiul în om. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. . În trei rânduri. th. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. Prin această hotărâre. Serm. ad. 806 Cf. S. 3. Cu toate 799 800 Cf. 21). 78. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. Filius in homine. 3.. Sf. ca să fii dispreţuit. pe cât puteau cuprinde. Îndreptându-se spre Ierusalim. Calea coboară ca să trudească pe cale. atunci când te vor vedea răstignit. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. 802 Cf. în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. 37a. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie. 804 Cf. El îşi vestise Patima şi Învierea805. 33. 9. Pâinea. 10. Toma Aq. 805 Cf. th. 45. şi ucenicii tăi. Izvorul coboară ca să înseteze. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. 4. S. 2. 6. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. Încă de acum. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. 31-32. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. Cristoase Dumnezeule. răstignit pe pământ. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. 33). In 31. Mc 8. 45. Prin Botezul lui Isus. „care va transfigura trupul smereniei noastre.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. 51)804. Lc 9. ca să sufere de foame. 4. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. 31-33. Condacul Schimbării la Faţă. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim806.

Când Ierusalimul se iveşte în zare. Strigătul lor . 32)808. 38. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. 37. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. Căci „Regele măririi” (Ps 24. 15-16. în acea zi. . 809 Cf. Mt 21. prefigurarea Bisericii sale. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807. nici prin violenţă. 37b). 1-11. 14. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. In 18. 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. Este aclamat ca fiul lui David. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. 560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. 15. De aceea.acestea. Lc 19. 811 Cf. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812. 810 Cf. până ce Cristos va lua 807 808 Cf. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. supuşii Împărăţiei sale. 2. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David. 812 CT 9. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O. în Duminica Floriilor. „Dă mântuire”). Ps 8. minunile şi gesturile sale. 26) . Mt 21. tatăl său” (Lc 1. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. 3. iubirea sa pentru om.„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. In 6. nici prin viclenie.este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. Cf. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi. Prin celebrarea ei. rugăciunea. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale.

569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. 816 Cf. Sf. Gal 4. Capul Bisericii. . Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. 19. 817 Cf. 563 Păstor sau Mag. 3. „De aceea. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl. LG 7. Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. Serm. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. 51. 3. la Botezul său. îmbrăcăm chipul lui. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. Leon cel Mare. morţi şi înviaţi împreună cu El. 813 814 Cf.chip în ei813. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. pe pământ. suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret. până când vom domni împreună cu El”814. Cristos. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice. pe care Regele-Mesia. 815 LG 5. Evr 12. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. 27)816.

6. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. Mt 12. istorică. 823 Cf. împreună cu unii preoţi şi cărturari. 821 Cf. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice. a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. 818 819 . 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni820. familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte. Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus. Mc 7. care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. 19). PARAGRAFUL 1. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. 820 Cf. DV 19. 7. Mc 3. pe care apostolii şi. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8. 822 Cf. s-au înţeles ca să-l piardă 819. 1-6. 14-23. Mc 2. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. 14-17. din faptul că El a fost „respins de bătrâni. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. vindecări în ziua sabatului822. Mc 2. 26-27.s-a răstignit. Cf. Biserica trebuie s-o vestească lumii. iertarea păcatelor821. urmându-i pe ei. 824 Cf. 31). Mc 3. 24.

. 19. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. Mc 2. 831 Cf. Mc 3. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. I. ─ credinţa în Dumnezeul unic. Cu siguranţă. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte. 20. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. In 8. 28-34. 52. Mt 22. 7. 31. 830 Cf. 2. 48-49. până ce nu se 825 826 Cf. In 7. Lc 13.de diavol825. 7. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. In 7. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. 23-34. 834 Cf. 1. 2-18. 20. 48. 829 Cf. 14. post şi rugăciune)834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte831. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. 38. 12. Mc 12. In 5. ca pe cărturarul din Mc 12. în interpretarea tradiţiei orale. formele de pietate (pomană. Isus îi laudă pe unii dintre ei. 835 Cf. 828 Cf. 9. 34. 10. 5. Lc 7. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul. Cf. 19. 7. 22. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. 36. 833 Cf. In 8. 576 În ochii multora din Israel. In 1. ci să împlinesc. 18. 827 Cf. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. 10. 10. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. Lc 20. 13. 18. Mt 6. 59. la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om. 10. 31. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. 832 Cf. pentru farisei. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. 12. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. 39. 22. 18. 19. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. 33.

Mt 15. In 11. în acelaşi timp. 11. la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. In 7. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. 19. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. 837 . Mesia lui Israel. 3-7. 46. În Isus. Evreii. după propria lor mărturisire. 39-54. 10. iar nu cum 836 Cf. In 8. 6). 34-36. iar cel ce va face şi va învăţa. 838 Cf. 6-9. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. Gal 3. Lc 6. care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. Gal 4. 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843. după propriile sale cuvinte. 17-19). Dar. 3. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. 15. 33) Slujitorului. De aceea. 2. Legea constituie un întreg şi. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. 10)838. Mt 22. 5. 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. care. 23-27. 841 Cf. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842. Mc 2. 840 Cf. 3). 28. 578 Isus. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu. 842 Cf. Lc 11. acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. Cf. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. a devenit „legământul poporului” (Is 42. In 7. 9.vor face toate. 5. căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. 4. 844 Cf. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. Fapte 13. fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. 2. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. Mt 12. 10). Rom 10. 3. 23-24. dar va greşi într-o singură poruncă. Într-adevăr. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii844. 22-23. 12. 15. Is 53. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. ci şi în spiritul ei. 843 Cf. 839 Cf. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. Evr 9. „cine va păzi toată Legea. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. 10. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. 38-41. s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. Acest zel. 15).

că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu849 sau a aproapelui850. aceea îl spurcă. 13). 847 Cf. „Ceea ce iese din om. 22-39. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. Mc 2. (.) Eu însă vă spun” (Mt 5. 1. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. Căci dinăuntru. 12. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. 10. adesea cu argumente rabinice 848. Lc 2. 3-4. Lc 13. 25-27. In 5. 18-21). 37. Cf. 2. 14. 851 Cf. din inima omului. 14. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. 5. 15-16. însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854. în timpul vieţii sale ascunse853. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. Lc 2. o casă de rugăciune. 10. cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte. Acest lucru este valabil. Isus şi Templul 583 Isus. 849 Cf. 33-34). Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. ci o împlineşte. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor.. 853 Cf. 28-29). La vârsta de doisprezece ani. II. 854 Cf. El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. ies cugetele cele rele” (Mc 7. 1. dezvăluind sensul ei „pedagogic”846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845. 9. Num 28. 7. 41. în special. 5. 46-49. Gal 3. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. In 7.. Mt 5. Mt 12. In 2. 37-38. declara astfel pure toate alimentele. Acesta nu strică Legea. 22-23. 8. 850 Cf. 852 Cf. 582 Mergând mai departe. cel puţin de Paşte. Lc 2. 1. 13-14. 22-24. Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. 14. 25. Aici a urcat El în fiecare an.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. . asemenea profeţilor dinaintea lui. 10. 36. 8) ale fariseilor. dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. 848 Cf. 24.

Lc 13. 3. 23. De aceea. 1-2. 51. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. 34. Cf. 57-58. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. Mt 27. 863 Cf. 21. 6. Evr 9. 867 Cf. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863. 22. apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. 860 Cf. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. 866 Cf. 864 Cf. 35. 23-24. 21. 13. In 18. 39-40. In 4. 859 Cf. 862 Cf. 18-22. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. 21. 24-27. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. Fapte 2. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. 14. Lc 17.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. Mt 21. In 4. Mt 24. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. Mt 17. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4. 46. 4. 16-17). prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. 861 Cf. In 2. Mt 27. 868 Cf. Ap 21. 585 În preajma pătimirii sale. Mc 14. Mai mult. 18. Mt 16. 1. . El s-a identificat cu Templul. 857 Cf. In 2. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare864. 865 Cf. Mt 24. etc. 5. 3. Mt 12. 858 Cf. 21)867. care va începe chiar cu Paştele său858. 11. 10)” (In 2. Lc 2. pentru acestea. 22. Mt 8. III. 20. 20. După Învierea lui. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf.

591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. 37. 1. 13. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. Lc 5. Lc 7. 44.. In 17. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. In 8. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10.excelenţă869. 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia875. 34. 37. când spune că El este „mai mult decât Iona. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12. 881 Cf. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. 880 Cf. 36-38. 58). 36. Lc 15.. tot aşa. In 7. 33-36. şi. In 9. mai ales iertând păcatele. îi accepta la ospăţul mesianic877. Mt 9. păcatul fiind univer-sal873. 871 Cf. 9)872. In 5. Mc 12. 878 Cf. 872 Cf. 6).) mai mult decât Solomon” (Mt 12. 11. (. când afirmă: „Înainte să fie Abraham. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. In 6. 41-42). se face egalul lui Dumnezeu878. 30). 30. O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf. 875 Cf. 9. Lc 15. 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. mâncând împreună cu păcătoşii876. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. 14. 874 Cf. Eu sunt” (In 8. 23-32. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. 36. 882 Cf. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874. 877 Cf. 22. 6. Ps 118. 33. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. Lc 20. 30). 10. 49. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. El a mers mult mai departe. 7) Iertând păcatele. fariseii871. om fiind. Os 6. 6. 876 Cf. 879 Cf. „mai mult decât Templul” (Mt 12. proclamând în faţa fariseilor că. 1-2. 17-18. 873 Cf. îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. In 10. . 26. pe care El le împlineşte881. 18. 40-41. Isus ori huleşte. căci. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18. Cf. 32). Nu vor spune pe bună dreptate.

Cf. Templul prefigurează misterul său. 890 Cf. Rom 11. 888 Cf. 17-18. în care Trupul său va fi Templul definitiv. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. Evr 9. ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă888 şi răscumpără încălcarea ei889. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. 14. 594 Isus a săvârşit fapte. 33. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. Mt 5. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890. 884 . care. 15. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10. 889 Cf. 885 Cf. 1. In 8. 891 Cf. de exemplu. In 5. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. l-au judecat ca blasfemiator. 5. Dacă îi vesteşte distrugerea. 34. 16-18. Fapte 3. Mc 3. 64-66. Lc 23. Mt 5. 6.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. Unii iudei. PARAGRAFUL 2. 887 Cf. Isus a murit răstignit I. 17-19. 886 Cf. Mt 26. 46. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. iertarea păcatelor. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor884. 20). In 1. Procesul lui Isus 883 Cf. ca. 25) „necredinţei” (Rom 11. 33). Is 53.

Acest lucru nu este nicidecum de mirare. 27-28. Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma896. 899 Cf. decât să piară tot neamul” (In 11. 17) 892 893 Cf. 42). 7. 10. 10. 16. Lc 23. 48). în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii901. 1 Tes 2. 901 Cf. In 9. 5). 895 Cf. Cf. 10. 21. Isus însuşi. Sinedriul. 34. 22. 16-17. . Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. In 9. 898 Cf. 66) pentru blasfemie. 23. 36. 897 Cf. şi. Sinedriul. 14-15. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. 31. 13. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. 900 Cf. exprimată în relatările evanghelice. Mc 15. încât. 896 Cf. 19. proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. 19). dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. In 19. După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. 38-39. Fapte 2. 19-21. In 9. 3. îl predă pe Isus romanilor. dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui894. 4. 11. întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. 2. 39. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda. 902 Cf. 13-14. acuzându-l de revoltă politică898. Lc 23. 49-50). marele preot Caiafa le propune. In 19. 10. 15. 50. In 7. 30. pe urmele lui. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. 894 Cf. 12. care erau în secret ucenici ai lui Isus893. 20). iertând pe Cruce902. In 18. deşi într-un mod imperfect (In 12. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. 52. 5. chiar în ajunul Pătimirii.

8). atât cât ţine de ei. NA 4. dimpotrivă. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. 11. 5. Admon. într-un fel. ridicăm. Fapte 5. 45. 18.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. fără deosebire. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. 903 904 Cf. cf.) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei.. nici ca blestemaţi. nici evreilor de azi. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă. 906 Cf. 908 Sf. 5. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27. în acest caz. 905 CR 1. Şi nu diavolii. ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904. 907 CR 1. Căci ei. Mt 25. 5. mărturisim că îl cunoaştem. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. crima noastră este mai mare decât a evreilor. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor. Fapte 9. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. după mărturia Apostolului. Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci. 28. Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. Şi trebuie să recunoaştem că. Evr 12. nu ei l-au răstignit. Cu atât mai puţin. Iar când îl renegăm prin faptele noastre. . în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor. 4-5. într-un fel. Noi. 6. Francisc din Assisi. 3. 3. 6). 25). care reprezintă o formulă de ratificare903.. responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. desfătându-te în vicii şi păcate908. (. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. 11. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906.

după Scripturi”914. 13. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. 17-18. Is 53. 19. 912 Cf. Isus. . 14. 914 Ibid. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului913. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. Mt 20. 3). Fapte 3. 916 Cf. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. 28. 29. într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. 32-35. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. 26. Fapte 3. 915 Cf. 917 Cf. 25-27. şi Fapte 3. pe care tu l-ai uns. 54. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre. Mt 26. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală.. 913 Cf. şi Irod. 7-8 şi Fapte 8. sau adunat laolaltă. 911 Cf. In 8. 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. 52. 11-12. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. In 18. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. cu adevărat. Cf. 18. După Învierea sa. 23). Lc 24. 1-2. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. 22-23. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. în cetatea aceasta. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor.II. 36. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă915. 27-28). Sfântul Paul declară. 600 Pentru Dumnezeu. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. 34-36. Is 53. „A murit pentru păcatele noastre. Ps 2. cf. 7. 11.

pe când noi eram încă păcătoşi. ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. iar apoi arătat. cu sângele cel scump al lui Cristos. 8). Cf. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului. Ps 22. 19. ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. In 8. condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului921. Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare. Dumnezeul meu. Fil 2. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. 10). în vremurile din urmă. Lc 24. moştenit de la părinţi. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. 3. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. Păcatele oamenilor. 44-45. „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert. 4. 12. 21). nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. 920 Cf. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf. ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. 922 Cf. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. pentru voi” (1 Pentru 1. . 29. pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. ca urmare a păcatului strămoşesc. 603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922.şi apoi apostolilor înşişi918. 10)924. care n-a cunoscut păcatul. In 8. Rom 8. 924 Cf. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. 7. sunt sancţionate prin moarte919. 34. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii. 18-20). 56. 46. 923 Cf. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. 1 Cor 15. păcătoşii. Rom 5. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. 32). 921 Cf.

Biserica. Dumnezeule». 1 In 2. 28). 31). „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. aşa fac” (In 14. Rom 5. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1. „zice intrând în lume: «Iată. 927 Cc. care l-a trimis” (In 6. 928 Cf. . 15. 5-10). izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. Mt 16. Mt 3. ci voia Tatălui său. 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. 34). 2 Cor 5. vin (. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927. care se dăruieşte pentru a o mântui925. 27). Cf.) să fac voia ta. 14). „Nu voi bea. Lc 3. III. căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. 22. El spune: „Mi-e sete” (In 19. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. 925 926 Cf. o dată pentru totdeauna” (Evr 10. 38). 21-23. Din prima clipă a Întrupării sale. învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu.dintr-aceştia mici” (Mt 18. 11). fără excepţie. pe Cruce. Şi iarăşi. „Nu există. 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928. 28). Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4.. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. oare.. înainte de „a se fi săvârşit” (In 19. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. 929 Cf. 15. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu. paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. 30). Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. 2. 17). Lc 12. 21. urmându-i pe apostoli926. 18-19. 50. 14-15. Quiercy (în 853): DS 624.

937 Cf. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. 1 Cor 5. 4-6. Prin aceasta. Is 53. Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. 19. care se dă pentru voi” (Lc 22. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13. 1). 936 Cf. 19)939. al Legământului. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. Mt 26. 4. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. 5. 19). 933 Cf. pe când era încă în libertate. Tridentin: DS 1752. în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. 18). 36. 36. în acelaşi timp. Cf. In 18. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. 10. Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. 934 Cf. 13). Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze938. „Acesta este Sângele meu. 1764. în suferinţă şi în moarte. 7. căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are. 938 Cf. 1 Cor 5.29)930. 45). 7)931 şi poartă păcatul celor mulţi932. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa. Slujitorul care suferă şi care. 7-9. ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. 12. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. 15. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. La Cina cea de taină. Lc 22. 19. 23). 7. In 1. 935 Cf. In 19. care vrea mântuirea oamenilor934. Eu mă consacru pe mine însumi. şi mielul pascal. 939 Cf. se lasă dus la moarte (Is 53. 53. Astfel. 28). 930 931 Cf. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 17-18. 20. 25) jertfei sale. 932 Cf. 3-14)933. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. . Ier 11. De aici. El arată astfel că Isus este. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. Evr 2. Cc. În ajunul pătimirii sale. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. fără glas. Mt 26. Într-adevăr.

care este cauza morţii943. 945 Cf. Lev 16. 950 Cf. spre deosebire de a noastră. Rom 5. 7. 12. 15-16. este destinată vieţii veşnice: în plus. Mt 26.. 948 Cf. 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. Cor 4. 34-36. 29) 947. 42. 942 Cf. 15). El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. Evr 10. pe lemn” (1 Pt 2. Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941. un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. 944 Cf. Ex 24. 7-8). Cf. înainte de toate. 15. ca şi a noastră. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949. 4. . aceasta. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui945. Mt 26. în trupul său. cf. 1 Cor 11. 20. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951.. In 1. 26. 5. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om. 28)950. In 8. Este. 943 Cf. Evr 5. precum şi Jertfa Noului Legământ948. Lc 22. Isus se roagă: „Tată.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 1 Pt 1. făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. 42. 949 Cf. 10. 8. 19. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. de este cu putinţă. 947 Cf. 1 Cor 5. mai presus de toate. este cu desăvârşire lipsită de păcat942. 8. 952 Cf.” (Mt 26. 10. 951 Cf. 1 In 4. 946 Cf. 24). treacă de la mine paharul acesta. care. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. în 940 941 Cf. 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. 18)944. Într-adevăr. 25. dar. a „Celui viu” (Ap 1.

957 Cf. 959 Imnul Vexilla Regis. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. 9). nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. tot aşa. . 953 954 Cf. 5). 20. de ispăşire şi de îndestulare. Pe Cruce. cântând: O crux. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. care întrece şi. Nici un om. îmbrăţişează toate persoanele umane. subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. oricât de sfânt.mod liber şi din iubire953. El ne-a meritat îndreptăţirea”. 958 DS 1529. Dar. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. 19). Biserica venerează Crucea. 25. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. In 15. In 10. unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. 10-12). Prin ascultarea sa până la moarte. prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. învaţă Conciliul Tridentin958. 956 Cf. Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956. „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. 955 Cf. 14. Evr 9. Ef 5. Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale957. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. spes unica! ─ „Cruce. 13. dacă unul a murit pentru toţi. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. Cf. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. 17-18. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. Cc. 2. ave. în acelaşi timp. Tridentin: DS 1529. 14). Gal 2.

35. 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. Vita. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. 1). El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. 960 961 . 19). 963 Cf. Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. 3). 21). asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. 964 Sfânta Roza din Lima. Rom 5. moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. 19). pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. 10. El „oferă tuturor posibilitatea ca. 966 Cf. 19. 620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. 5. 28). 962 Cf. GS 22. nu există altă scară care duce la cer964. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. 24). Is 53. adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. 10). 24. Mc 10. PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. Lc 2. după Scripturi” (1 Cor 15. 965 Cf.într-un fel. GS 22. 39. 8). 11)966. căci „El a pătimit pentru noi. Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. 2. El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. 18). El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. El însuşi cu orice om”960. lăsându-ne pildă. 18-19. să fie asociaţi Misterului pascal”961. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. In 21. care se dă pentru voi” (Lc 22. Col 1. luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5.

căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. In 19. 18-20. 3). Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. 16. 970 Cf. 4-9. starea de despărţire între suflet şi trup. 9). 42. Cf. 30. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. care a fost dat morţii (Fapte 3. în vecii vecilor” (Ap 1. El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. iată. în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971. ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. Col 1. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane. după rânduiala firii. 967 968 Cf. In 19. pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. în care Cristos aşezat în mormânt967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. Or. catech. este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. . ci şi „să guste moartea”. sunt viu. 969 Cf. 15). În planul său de mântuire. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. ce instaurează pacea în Univers970.PARAGRAFUL 3. pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă. 18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. adică să cunoască starea de moarte. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. Evr 4. Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. 5-6).

deşi despărţite unul de celălalt. Sf. în moarte. din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului. Iona 2. 26-27)974. 3. 39. prin botez. Evr 2. 12. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om978. 40.o. nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2. prin slava Tatălui. Ef 5. th. 4)977. precum a fost înviat Cristos din morţi. Os 6. Lc 24. 37). „Înmormântaţi împreună cu Cristos. 978 Cf. Col 2. întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. pentru ca. 974 Cf. 3.” 628 Botezul. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. 977 Cf.şi în moarte. căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. 1. 3. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad. F. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. S.. 975 Cf. 27. Mt 12. 9-10. despărţite totuşi prin moarte. 2. . care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. 976 Cf. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. cât şi trupul. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. De aceea. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13.. Dar. 9.. Ps 16. 46) 975 este dovada acestui lucru. In 11. 26. 51. Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”973. Toma Aq. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată. 4.

Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Cel ce s-a coborât. Amin979. 18-19.ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. Rom 8. 15. înainte de Înviere. Cf. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. presupun că. 20). Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. PARAGRAFUL 1. care. 11. Vigilia Pascală 18: Exsultet. 9-10). 20. înălţându-se din adâncul mormântului. LR. 979 980 . după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3. Fiul tău. 981 Cf. El a locuit în lăcaşul morţilor980. Evr 13. 1 Pt 3. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. Cor 15.

15). . cel 982 983 Cf. Cc. 1077.. 990 Cf. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2. 40. 6) Coborârea în iad este împlinirea. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1.633 Scriptura numeşte iad. DS 1011. 18. „Începătorul vieţii” (Fapte 3. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. 17-32. 88. până la desăvârşire. Mt 27. O mare linişte. Isus. aceasta este. 10. „Tocmai pe aceste suflete sfinte. fază condensată în timp. adică pe diavol. 1 Sam 28. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. Ef 4.. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă. 10). căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare. Ps 6. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987.” (1 Pt 4. auzindu-l. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. (. 987 Cf. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu983. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. 52-53. o mare linişte şi o mare singurătate. 7.) El îl va căuta pe Adam. 22-26. 6. 11-13. pentru că Regele doarme. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit. Fil 2. a vestirii evanghelice a mântuirii. 19. Rom 10. pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. 989 Cf. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. 9. 6. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ. 984 Cf. 14-15). 988 Cf. Ef 4. în aşteptarea Răscumpărătorului. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985. Toledo IV (în 625): DS 485. 25).. 986 CR 1. 49. ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort. Ps 89. Lc 16. să învie” (In 5. 3. 24. condiţia tuturor celor care au murit. Cc. răi sau drepţi984. Cf. 985 Cf. Ap 1. De acum înainte. Ez 32. Întradevăr. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor. ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989. 9.. Mt 12. Roma (în 745): DS 587. Fapte 2.

că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi. care dormeai.. El. Troparul de Paşti. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. Scoală-te tu. stabilit de documentele Noului Testament. căci nu te-am creat ca să stai aici. Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. 14). care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. oaia cea rătăcită. . Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991. El a învins moartea şi pe diavol. prin moartea sa pentru noi. I.) „Eu sunt Dumnezeul tău. transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. înlănţuit în iad. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină. şi pentru tine am devenit Fiul tău. PARAGRAFUL 2. (. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri. 32-33). 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. Liturgia bizantină. prizonieră şi ea.. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. copiii lor. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că.dintâi Părinte al nostru. înainte de toate. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră.

că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. 3. 42. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. 1000 Cf. 1002 Cf. 1001 Cf. In 19. 31-32. In 20. Lc 24. Lc 24. după Scripturi. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. In 20. Lc 24. pe urmă celor Doisprezece1002. Mt 28. intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. . mormântul gol este primul element întâlnit. In 20. 999 Cf. 1 Cor 15. 3-18.murit pentru păcatele noastre. 997 Cf. 9-10. şi că s-a arătat lui Chefa. Cf. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. 12. „a văzut şi a crezut” (In 20. 1. Mt 28. Acesta nu este o dovadă directă în sine. 11-15. Lc 24. 13. In 11. 1003 Cf. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. 44. îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. În cadrul evenimentelor Paştelui. Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. Cu toate acestea. apoi al lui Petru996. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. pur şi simplu. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. după Scripturi. Aceasta presupune că el a constatat. 1. întâi lui Petru. 8). Fapte 9. aşa cum se întâmplase cu Lazăr998. 31. ci a înviat” (Lc 24. Lor. 6). 9-10). 11-18. 3-4). Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. Mc 16. 5. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. 995 Cf. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. 996 Cf. 998 Cf. Isus li se arată după aceea. 22-23. care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. 5-7. pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. Lc 22. 5-6). la o viaţă pământească. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. după starea în care se afla mormântul gol997. 2) afirmă că.

n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. 1011 Cf. 24-27. Lc 24. trăind încă printre ei. 11)1008. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. vestite de Acesta dinainte1006. 14). căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. în primul rând. 17) şi înspăimântaţi 1007. de bucurie. 1006 Cf. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. 19. 11. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. De aceea. cei mai mulţi. In 20. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. 4-8. 31-32. . 38. 41). „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. Lc 24. „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28. 17). 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. Petru şi cei Doisprezece. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti. Fapte 1. relatată de Matei. În calitate de martori ai Celui înviat. Din această cauză. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. 13. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă.24. 1008 Cf. cunoscuţi de creştini şi. Cf. 39. 1007 Cf. 22. credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat. In 20. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. 643 În faţa acestor mărturii. într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010. Lc 22. ucenicii încă se mai îndoiesc1009. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. 1010 Cf. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. 1009 Cf. „Fiindcă ei. Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. 1 Cor 15. Mc 16. Dimpotrivă.

De aceea. In 20. Aceste fapte erau evenimente miraculoase. de puterea Duhului Sfânt. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. Prin aceasta. In 21. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. Lc 24. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. Trupul lui Isus este plin. 7. 15. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. În trupul său înviat. la Înviere. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar1018 sau „în alt chip” (Mc 16. Lc 24. Lc 24. In 20.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. 21. Într-adevăr. 19. 40. 35-50. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. 27. nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. 12) decât cel ştiut de ucenici. . Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da. Isus cel înviat 1012 1013 Cf. 1019 Cf. 39. prin puterea lui Isus. In 20. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. 13-15. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. dar persoanele în cauză se întorceau. trecerea la o altă viaţă. unde şi când vrea 1016. Lc 24. 9. la o viaţă pământească „obişnuită”. 1017 Cf. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. dar. Totuşi. Lc 24. mai ales. 16-17. în centrul misterului credinţei. 27. 9. 1015 Cf. 21. 30. 4. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. 1 Cor 15. In 20. a lui Lazăr. 41-43. Cf. 4. 36. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. 20. 1018 Cf. 14. 17. In 20. Mt 28. a tânărului din Naim. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii1015. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair. aveau să moară iarăşi. 14-15. 16. 1020 Cf. La un moment dat. 26. 14. In 20. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. 1016 Cf. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. 1014 Cf. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. 39.

1024 Cf. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. 19-22. 359. zadarnică este propovăduirea noastră. cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie.) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. .. prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. In 14.prin unirea celor două părţi despărţite”1025. Astfel. 649 Cât despre Fiul. 31). 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. a autorităţii sale dumnezeieşti. Fapte 2. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere. 369. prin Învierea sa. 2 Cor 13. 3-4). confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. (. 16. 24. ăi DS 325. îşi găsesc justificarea de vreme ce. Cf. „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13. şi astfel. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn. care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15. 4. 14). cf. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat. pe care o promisese. Mc 8.. 10. 9. 1. 14). II. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. înainte de toate. 34. 1023 Cf. 22.. 1021 1022 Cf. Cristos a dat dovada definitivă.nu se arată lumii1021.. III. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos. Toate adevărurile. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. Învierea constituie. Fil 3. În ea. În altă parte. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult. iar Învierea . 17-18). Fiul său. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). „Noi credem (. acestea se unesc din nou. 10.) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10. Res. Grigore de Nyssa. Evr 7. 539. Ef 1. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. 1025 Sf. ci ucenicilor săi. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. să moară. 9-31. Rom 6. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. 31. după Duhul sfinţeniei. 4.

655 În sfârşit. 1 Cor 15. 6-7. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. În El. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. precum a fost înviat Cristos din morţi. Ef 2. care s-a revelat plenar în Învierea lui.. Ea împlineşte înfierea. (. Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. 1 Pt 1. 7. „pentru ca. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos. Rom 4. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. 7. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa. În aşteptarea acestei împliniri. precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu.. 6. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic. 20-22). 1030 Cf. toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15. tot astfel. creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6. 1-3. mai întâi. 28). Fraţi nu prin natură. 4-5. îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu1030.. 10. 1032 Cf. Cristos ne izbăveşte de păcat.. 25. Lc 24.. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 4). 1028 Cf.. 1029 Cf. Cf. pârga celor adormiţi.) înviindu-l pe Isus. 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Mc 16. In 20. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. (. 1031 Cf. Ps 2. 32-33)1029. 17). ci prin darul harului.) Căci. 26-27. Lc 24. Mt 28. (. . Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu. Aceasta este. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28. Col 3. Dumnezeu a împlinit-o cu noi. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”. iar prin Învierea sa.652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti1027. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine. PE SCURT 1026 1027 Cf. 44-48. 15). ne deschide accesul la o nouă viaţă. precum toţi mor în Adam. 3.

încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. 4. „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. Rom 6. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Cf. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf. 658 Cristos. 18). . este principiul propriei noastre învieri. 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat. Rom 8. 11.

1035 1036 . 1038 Cf. El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15.659 „Domnul Isus. 19). în acelaşi timp istoric şi transcendent. când mă voi înălţa de pe pământ. 1039 Cf. In 16. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. Capul şi Începutul”1045. Lc 24. decât Cel care s-a coborât din cer. 21. 51. 8-10. şi Lc 9. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. 2). 19. 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. 1041 Cf. 1 Cor 9. 41. In 20. 1045 LR. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. 4. 9. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. Mc 16. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. care este în cer” (In 3. Ef 4. Evenimentul. dându-ne astfel „încredere că şi noi. 33. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. 28. 32). 7. 12. s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. Fiul Omului. 26. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. 19. cf. făcând parte din Trupul lui. 1044 Cf. Gal 1. Fapte 10. In 20. 16. slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. 1. cf. Fapte 1. 13)1044. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. 34-35. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale. ăi Ps 110. 15. 1037 Cf. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. 3. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. 17). Cf. Este începutul acesteia. 56. îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. În mod cu totul excepţional şi unic. Isus Cf. 31. Mc 16. Lc 24. Fapte 1. Ex 13. 14-15. 22. Lăsată pe seama puterilor sale naturale. 1. 1040 Cf. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. Prefaţa Înălţării. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. Lc 24. 1043 Cf. după ce a vorbit cu ei. Fapte 2. 1042 Cf. 662 „Iar Eu.

şi toate popoarele. F. Capul Bisericii. apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9. stăpânire care nu va trece. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El. (. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. 6-11.) ci chiar în cer. 1046 1047 . „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046. 663 De acum înainte. În cer. 3. 24).. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. mijloceşte necontenit pentru noi. 667 Isus Cristos. 1050 Cf. neamurile şi limbile îi slujeau lui. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui. mădularele Trupului său. 25). 11).. 1049 Cf. PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. 14). intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. Ap 4. fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. 4.Cristos. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea. pentru ca noi. slava şi împărăţia. Fapte 1. 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia. Din acest moment. iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7. 2. Stăpânirea lui este veşnică.o. 666 Isus Cristos. În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9. Col 3. de unde va veni iarăşi1049. Sfântul Ioan din Damasc. 11. Cf. dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ.

20-22). „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. 11-13. 24.. o exercită asupra Bisericii1053. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2. 10). 18)1055. Ef 4. încă de pe pământ. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. 1056 LG 48. Cf. 1051 1052 . 1055 Cf. Ef 1. este realmente anticipată pe pământ. 1054 LG 3. 5. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. 7. 669 Ca Domn. 27-28. căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1. împlinirea transcendentă. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”. într-un anume sens. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. 1053 Cf. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. Căci Biserica. El rămâne pe pământ în Biserica sa. Cristos este şi Capul Bisericii. 1 Pt 4. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. 1 Cor 15. 9). este încununată cu sfinţenie adevărată. 22.ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. în firea lui omenească. care este Trupul său 1052. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. şi peste cei vii” (Rom 14. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”.. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. 10. 670 De la Înălţare. Ef 4. Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei. În El. în virtutea Duhului Sfânt. chiar dacă nedesăvârşită”1056. împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. Înălţat la cer şi preamărit. ca să stăpânească şi peste cei morţi.

chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. 1. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii. 31. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7. 17. 1066 Cf. 17-18. 2 Tes 2. 8. 4. 3. 1061 Cf. timpul Duhului şi al mărturiei1067. 17. 16. Ap 22. 1065 Cf. Ef 5. Mc 16. 18.. 33-37. 11-12. 28. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060. Venirea în slavă a lui Cristos. Până când toate vor fi supuse lui 1061. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. Fapte 1. Cf. 6-7. a iubirii şi a păcii. 1071 Cf. Mt 25. 20. 1-9. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. 1060 Cf. ordinea definitivă a dreptăţii. care ţin de lumea aceasta. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor. creştinii se roagă. 27)1059 prin venirea Regelui pe pământ. 1 Cor 11. Din acest motiv. în sacramentele şi în instituţiile ei. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062. cum spune Domnul. 1 Pt 4. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. 2 Pt 3. 7. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos1064 spunândui: „Vino. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel1065. 1063 Cf. Mc 13.. 1 Cor 15. 1059 Cf.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. 1069 Cf. Is 11. precum au vestit profeţii1066. 1062 LG 48. 22. . Mc 16. Fapte 1. 1070 Cf. mai cu seamă în Euharistie1063. Timpul de acum este. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. 1 Tim 4. 1067 Cf. 1 In 2. 1068 Cf. 1064 Cf. Biserica peregrină. . 26. 1-13. Mt 25.

Lc 18. 1080 Cf. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. 44. 26. 1076 Cf. 20) faţă de Isus. 19-20. care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. 32. 4-12. 19-21). 24. 1078 Cf. chiar dacă este „oprită”. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. ca să vă fie şterse păcatele. 1 Tes 5. Lc 21. Mt 24. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. Iar Sfântul Paul spune. 8. Cristos Isus. adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. Mt 23. 12. 39). 22. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă1074. 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. în orice moment al istoriei 1076. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. 1 Tes 5. . 2 Tes 2. Mt 24. 31. 25)1077. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. 1079 Cf. venirea lui Cristos în slavă este iminentă1072. 2. 2-3. Ap 22. Rom 11. 12. 1077 Cf. cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. 28). Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. 18. 25) în „necredinţă” (Rom 11. 1 In 2. 2 In 7. 13). 2 Tes 2. 7)1073. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. 1074 Cf. 1075 Cf. Cf.673 De la Înălţare. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. Lc 21. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. 20. atât ea. In 15. dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. 3-12. ce va fi primirea lor la loc. Mc 13.

17. 2 Pt 3. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087. 5. 1 Cor 4. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. 1086 Cf. Ap 19. 10. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. 19. „pervers în mod intrinsec”. Mt 11. 40). 1088 Cf. Dan 7. 12-13. Mt 3. In 3. Fiul nu a venit ca să judece. 12. GS 20-21 1083 Cf. 1095 Cf. 7. Mt 25. 1087 Cf. 1-9. Ap 20. 1-3. Enc. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. 1089 Cf. 8. 2 Tim 4. Ap 20. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. Rom 2. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. In 5. 7-10. Fapte 10. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia1091 şi taina inimilor1092. 1092 Cf. 20-24. 38-40. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. Ap 21. cu numele de milenarism 1081. 22)1095. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. 27. 31. Ap 13. De aceea. 1091 Cf. Mc 12. Al lui este. 17.Împărăţiei care va veni. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. în calitate de Răscumpărător al lumii. Or. 1084 Cf. Lc 12. DS 3839. Mal 3. 20-21. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. 1094 Cf. 1090 Cf. Cf. 12. 16. 1. 1093 Cf. 42. Divini Redemptoris. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. 1096 Cf. Ioel 3-4.1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. 22. 1085 Cf. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. chiar sub forma ei atenuată. 41-42. 7-12. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. In 3. Pius XI. II. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. 31. . 2-4. Mt 5. 1-5.

dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi.El1097. 18. 4-6. Cf. primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. In 3. 1097 1098 Cf. In 5. 1099 Cf. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. 1100 Cf. 1 Cor 3. vor fi crescut împreună în decursul istoriei. 26-31. PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. precum grâul şi neghina. 12. Mt 12. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. 681 În Ziua Judecăţii. 48. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. 12-15. Evr 6. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. la sfârşitul lumii. respingând Duhul iubirii1100. 26. care. . 10. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. 32. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi.

nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului. Viaţa.. Acum. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă. mai nedesluşit pe Fiul. care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. 26. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. 1103 Sf. care strigă: Abba. 7. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Tată!” (Gal 4. Deci. Cel Nou l-a arătat pe Fiul. Cf.CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. . 5. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. prin harul său. pe care l-a trimis1102. „Teologul”. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat.. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă. 3). dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. 684 Duhul Sfânt. Cu toate acestea. adică la Fiul. primul sacrament al credinţei. pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. Dem. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. Prin Botezul nostru. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. 685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl. theol. Grigore din Nazianz. Într-adevăr. In 17. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. Sfântul Grigore din Nazianz. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. Or. pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. 3. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. fără Duhul. fără Fiul. Ca să fii în legătură cu Cristos. Irineu.

învierea morţilor. Cuvântul său. Prin urmare. Dar pe El nu îl auzim. proprie dumnezeirii. 13. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. Din acest motiv. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. ─ în Tradiţie. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină.Persoanele Sfintei Treimi. O astfel de estompare. 1104 1105 Cf. nu vorbeşte de la sine1104. Cf. In 14. pentru că rămâne cu ei1105. consubstanţială Tatălui şi Fiului. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. nici nu-l cunoaşte”. acest plan dumnezeiesc. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. dar nu vorbeşte despre sine. Vorba sa vie. In 16. ni-l face cunoscut pe Cristos. . Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. Duhul Adevărului. împlinit în Cristos. pe care o transmite. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. 11). 688 Biserica. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. comuniune vie în credinţa apostolilor. ─ în liturgia sacramentală. Duhul său. „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. Dar El a fost revelat şi dat. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească. prin cuvintele şi simbolurile ei. este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. pentru că nu-l vede. 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. nimeni nu le-a cunoscut. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. 17. Or. împărtăşirea sfinţilor. viaţa veşnică. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. iertarea păcatelor. care îl revelează.

Cristos este preamărit1107. 690 Isus este Cristos. dătătoare de viaţă. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. dar inseparabili.. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. Desigur. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El. 34. Cf. 1110 Sf. Când. Duhul Fiului său” (Gal 4. Într-adevăr. 14. In 7. In 16. 39. este cu adevărat Dumnezeu. 1. 3. 1106 1107 Cf. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre. De aceea. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. în sfârşit. încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. care îl preamăreşte 1109. In 17. Noţiunea de ungere sugerează (. adică pe Duhul Sfânt. de lângă Tatăl. 1108 Cf. în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii. I.─ în rugăciune. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. 22. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106. . Dar adorând Sfânta Treime. nici în darul său de iubire pentru lume. In 3. Spir. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. în care El mijloceşte pentru noi. de o fiinţă şi nedespărţită. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. 6). Cristos este acela care apare. ─ în mărturia sfinţilor. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. nici simţurile nu cunosc intermediar.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. El poate. Grigore de Nyssa.. ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica. 1109 Cf. „cel uns”. la rându-i. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii.

aer. ad-vocatus (In 14. In 3.II. Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. iar la Sfântul Petru. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. 26. liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. 11). Mt 28. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. Scriptura. Pe de altă parte. . 14. de obicei. 1. Duhul dumnezeiesc1112. 15. 7. care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. 14). Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. vânt. Cf. Ef 1. tot astfel. 1 In 2. fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. 26. 19. 1113 Cf. denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. „Duhul slavei” (1 Pt 4. 16. al cărui sens primar este suflare. după invocarea Duhului Sfânt. 1114 Cf. Dar unind cei doi termeni. „Paraclet” este tradus. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. Gal 4. 6. 16. la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei1114. literalmente: „Cel care este chemat alături”. 40). Numele. 13). 1 Cor 6. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. 15. Duhul înfierii1115. Isus îl numeşte „Paraclet”. prin „Mângâietorul”. 9. 1115 Cf. Gal 3. Rom 8. 14. 19. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. 7). 15. Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. „Duhul lui Cristos” (Rom 8. 11. deoarece. 5-8. 17). 13. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8. 693 În afara numelui propriu.

In 4. care a biruit moartea 1127. Ap 21. 21. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. Atunci. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. Dar. 4. 36. Is 61. care. Ioan Botezătorul. 6. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. care transformă ceea ce atinge. Lc 2. 1124 Cf. 17. Ex 17. este semnul sacramental al Confirmării. 696 Focul. Rom 1. pentru a-i percepe întreaga putere. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. 1125 Cf. Lc 4. „Crismaţie”. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. 20. prin înger. în primul rând. 8. 1116 1117 . regele David1120. 34. 1 Sam 16. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. până la sinonimie1118. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. 27. 1 Rg 18. Ex 30. 13): „Cristos total”. 46. 1. 1121 Cf. El îl învie pe Isus din morţi1126. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. 8. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. 1. 22. 1 In 2. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. 38-39. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. Lc 6. 19. 1128 Cf. 1122 Cf. Zah 14. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. In 19. figura focului Duhului Sfânt. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. după expresia Sfântului Augustin. 38. Dar.Sfânt. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. 2 Cor 1. 1123 Cf. 1119 Cf. În iniţierea creştină. Cf. 8. 1 In 5. 1). 695 Ungerea. 1-6. 1126 Cf. în mod personal. 7. Profetul Ilie. Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. În sfârşit. 10-14. 13): deci Duhul este şi. Lc 4. 1118 Cf. 1 Cor 10. 26-27. 17). 8. Fapte 2. 1127 Cf. Is 55. 1. atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. 18-19. 1120 Cf. 22-32. 4. 11. 11. 13. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. Lc 2.

Încă de la teofaniile Vechiului Testament. 1136 Cf. al Mirului şi al Preoţiei. Pe muntele Schimbării la Faţă. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. 1133 Cf. 1129 1130 . Fapte 1. 3-4). 697 Norul şi lumina. Mc 10. 699 Mâna. 3. 27. 1134 Cf. 8. Scrisoarea către evrei aşază Cf. Ex 24. pe Moise şi Ilie. 4. 16. 9. 1138 Cf. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130. 13. Fapte 5. Ioan al Crucii.care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. 17-19. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. de El să ascultaţi»” (Lc 9. Fapte 8. Mai mult. Într-adevăr. Iacob şi Ioan. acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. 1 Cor 10. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. Lc 1. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. Sf. Apostolii vor face la fel. 1131 Cf. Ex 33. 5. Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. 1132 Cf. 10-12. Ef 1. 23. Isus îi vindecă pe bolnavi1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. pe Petru. 16). Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. 15-18. 1141 Cf. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. Lc 21. Cf. 1-2. Mc 6. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. 35. „şi glas s-a făcut din nor. cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. 2 Cor 1. 1139 Cf. 1137 Cf. În sfârşit. 3. 49). 22. 36-38. 1135 Cf. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. 14. 19). 19. 1140 Cf. când întunecat. 12. 13. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. când luminos. 34-35). Llama. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. Mc 16. 1 Rg 8. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. Ex 40. în numele lui 1140. 18. 9-10. 6. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. Norul. 30.

când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. 44. fără a fi încă pe deplin revelaţi. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. 2. Mt 3. 16 par. 14. 2 Cor 3. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). cât şi ale Noului Testament. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. 4). 701 Porumbelul. nu pe table de piatră. se coboară peste El şi rămâne acolo1144. III. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. 1144 Cf. Evr 6. 3). în special Psalmii)1147. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). Imnul Veni. Duhul Sfânt. Când Cristos iese din apa botezului. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. 39. 1145 Cf. şi celălalt. Gen 8. 20). sub chipul unui porumbel. şi unul. 700 Degetul. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. Cf. Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă. 46. dar este în acţiune. În unele biserici.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale1142. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. 18). In 5. semn că pământul poate fi locuit din nou1143. ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. De aceea. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. Lc 24. atât ale Vechiului. 8-12. 1142 1143 Cf. . Prin „prooroci”. Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. 1146 Cf. 1147 Cf.

Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. 10. 1158 Cf. 23). 7. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. 1152 Cf. . In 1. In 1. (. 52. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. Gal 3. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. 3. Gen 1. Ps 33. 14.. 26-38. Făgăduind cu jurământ1156.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă.) A lui este puterea asupra vieţii. (. 1157 Cf. 17-19. Gen 12. 1151 Cf. Acest urmaş va fi Cristos1154. redându-i slava. 7.. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150. lipsit de „asemănare”. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. 14. Rom 8. 6. 1156 Cf.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. In 3. fiind Dumnezeu.. după chipul Fiului. să sfinţească şi să însufleţească creaţia. 73. 11. 1150 Sf. 12-13. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. 2. 1-15. Dem. care erau risipiţi” 1155. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. 16-21. căci. omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”. 704 „Cât despre om. 32. Duhul „care dă viaţa”. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153. Gal 3. 104. 54-55. Irineu.. Qoh 3. Lc 1.. Gen 18. 20-21. Liturgia bizantină. Gen 22. 13-14)1158. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. Fil 2. 2. 16. In 11. 16. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. 1154 Cf. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. Ez 37.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149. 30. Lc 1. 1153 Cf. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş. 1148 1149 Cf.. 1155 Cf. Rom 4.

revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. Dt 1─11. aparent un eşec al făgăduinţelor. semn al făgăduinţei şi al legământului. 9. Cf. de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. 1162 Cf. în dăruirea Legii1159. Ex 19─20. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. Rom 3. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină. 2 Sam 7. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. după David. în special. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite. Lc 1. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. 32-33. iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. 20. Ps 89. Gemetele psalmilor dau mărturie. 1161 Cf. 1 Pt 2. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. Eu fac un lucru nou” (Is 43. ele 1159 1160 Cf. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. va fi lucrarea Duhului Sfânt. Însă Împărăţia. 5-6)1161. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19. Lc 24. dar întru Duhul. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. Totuşi. . obiect al făgăduinţei făcute lui David1162. Dar. 24). 26. 29─30. 1163 Cf. 19): încep să se contureze două linii profetice. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. de fapt.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei. este. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu.

însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. Ne limităm aici la cele în care apare. ăi Ioel 3. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. îndeosebi în Is 11. 7). cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. apoi Is 49. 1168 Cf. Sof 2. 37. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. Mt 3. Luând asupra sa moartea noastră. 32-34. Is 61. şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. 1167 Is 42. mai ales. Ier 31.12. 1-9. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. 25-28. 32. 1-2. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. 1166 Cf. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. 36. Lc 2. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. 410 ăi Is 52.converg în mica Rămăşiţă. Is 6─12. 19. 3. Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. căci Domnul m-a uns. Mt 12. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. 25. 38. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. Cf. Ez 11. în cântările Slujitorului1167. poporul celor săraci1164. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă. 18-21. duhul sfatului şi al tăriei. 714 De aceea. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. 41). ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. în sfârşit Is 50. 1-5. 17. In 1. cf. 31-34. Lc 2. 1-6. în primul rând. cf. 1-14. . 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor.13─53. 1169 Cf.

61. 15. Lc 1. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. o dată cu Ioan Botezătorul. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca. In 15. ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. . Sof 2. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1. 6). 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1. 3. 17-21. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. 26. 34. cei care aşteaptă dreptatea. 1173 Cf. prefigurând.. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. 7)1174. Înainte-mergător. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. purificată şi luminată de Duhul. pentru a pregăti venirea lui Cristos. Is 49. scriind în ele o Lege nouă. iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. 1172 Cf.. în „vremurile din urmă”. IV. În Ioan. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor.Rusaliilor1170. Ps 22. 26). etc. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. Mt 11. Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. „el a venit spre mărturie. În el. ci a lui Mesia. Cf. în pace. Conform acestor făgăduinţe. (. Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor. 23)1173. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. (. 68). acela este cel ce botează cu Duh. În aceşti săraci. 33. Botezul lui 1170 1171 Cf. este cea care se exprimă în Psalmi. Fapte 2. 3. va transforma creaţia cea dintâi. Is 40. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf.. 1-3. 27. 716 Poporul „săracilor”1171. 1174 Cf. După cum va face Duhul Adevărului. nu a oamenilor.). ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel.. 13. 33-36). 720 În sfârşit. 17). 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. 17). al celor umili şi blânzi. Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. În Ioan Înainte-mergătorul. 13-14. Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. 5. 1.) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1. Inima lor. Duhul Sfânt inaugurează.

18-21. La capătul acestei misiuni a Duhului. 5. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. Lc 2. mirii din Cana şi primii ucenici. 1180 Cf. 15-19. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. 26-28. „Bucură-te. pururea Fecioara. Lc 1. este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. 9). Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni. Sof 3. magii. Gal 4. In 3. Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. Mt 2. Rom 4. cea plină de har” 721 Maria. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2. 724 În Maria. Prov. în cântarea ei1178. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. 723 În Maria. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. ea înalţă spre Tatăl. în Duhul Sfânt. .6. Simeon şi Ana. 1178 Cf. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii.1─9. Lc 1.Ioan era pentru pocăinţă. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. 14. 1182 Cf. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. 11. Cf. Pe bună dreptate. În acest sens. 1177 Cf. 14. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. 1179 Cf. prin Maria. cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. 1181 Cf. Lc 1. Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. 26-38. noua Evă. Sir 24. Zah 2. 8. 14. Maria devine „Femeia”. 725 În sfârşit. 46-55. 1175 1176 Cf. rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii.

51. In 6. noi îl vom cunoaşte. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. 7-15. 16. 5-8. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus. 1188 Cf. 26. In 4. 1187 Cf. In 19. Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. 14). Cf. îl sugerează lui Nicodim1185. 1186 Cf. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184.„mama celor vii”. 10. 1190 Cf. Duhul Sfânt va veni. Mt 10. ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. celălalt Paraclet. 17. pentru că El este născut din Tatăl. El îl sugerează treptat. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. In 3. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. Ucenicilor săi. Lc 11. 16-17. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. Ca atare. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. 15. El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. scoţând la lumină Biserica. 19-20. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. 1183 1184 . 26. El o va vădi în materie de păcat. De asemenea. Totuşi. 23-24. 1185 Cf. In 14. de dreptate şi de judecată. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat. El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. În ce priveşte lumea. 13. Mesia. 27. 26. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. Cf. 14. 1189 Cf. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. In 7. Maica lui „Cristos total”1183. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. 37-39. 25-27. 62-63.

22. cel puţin. astfel încât. Troparul vecerniei de Rusalii. care nu are sfârşit. „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6. reluat în liturgiile euharistice. 13) este cea care. 46. care le conţine pe toate celelalte. Fapte 1. Începând din această zi. 1. 33-36. Mt 28. 1195 Cf. 732 În această zi. Lc 23. în Biserică. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. Sfânta Treime este pe deplin revelată. Fapte 2. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. 1194 Cf.730 În sfârşit. In 13. 1193 Cf. Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. Cf. care este manifestat. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt. 16) şi Iubirea este primul dar. 19. luat-am Spirit ceresc. 47-48. după împărtăşanie. răniţi prin păcat. 4). Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. V. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. Cf. 21)1194. timpul Bisericii. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). In 19. nedespărţitei Treimi închinându-ne. 5). vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. Lc 24. Prin venirea sa. dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. Această Iubire. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. Împărăţia deja moştenită. ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. 8. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. In 20. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. 30. 8. 1. 1191 1192 . misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. „suflând” asupra ucenicilor1193. aflat-am credinţa cea adevărată. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. 17. 1196 Liturgia bizantină. Începând din acest Ceas.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

1 Cor 6. 15-17. 4. Ioana d'Arc. In 3. 3. 1-13. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg. pentru a fi cu El un singur Duh 1319.Caput et membra. După cum aţi văzut. şi totuşi. 1321 Cf.) Fie că vorbeşte Capul. două persoane diferite. 29. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. . unul singur alcătuit dintr-o mulţime. 5. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi. 2 Cor 11. există. Cap şi Trup. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. Ap 22. de fapt. 74. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. 17. 2. 1319 Cf. mădular al acestui Trup. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. 19)1318. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. ad 1. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). (. pe care Cristos a iubit-o.. III. Mt 22. 1322 Sf. (. 48.. ad membra nostra. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. S. hoc est Spiritus 1315 1316 Sf. id est anima nostra. ci un singur trup” (Mt 19.. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. 1-14. Augustin. 26). Cristos este cel care vorbeşte. Proc. 4. 25. 31-32). Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315. Ef 1. Psal. fie mădularele. 2.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”. 1318 Cf. 6).. 1320 Cf. Ef 5. 29. 1317 Cf. Toma Aq. th. 27. Taina aceasta mare este.

16. în întregime în Trup. Mystici Corporis: DS 3808. şi unde este Duhul lui Dumnezeu. care au. ad corpus Christi. 1330 LG 7. 1 Cor 3. dar şi de toţi membrii Bisericii. Augustin. adică sufletul nostru. Mystici Corporis: DS 3808. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu. 1. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos.. cf. 4..) Căci unde este Biserica. (. Ef 2. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6. AA 3.. arvuna incoruptibilităţii.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. ca unui principiu ascuns. 1328 Cf. prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos1329. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324. Enc. Serm. 24. Enc. 267. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. care deţine întâietatea între daruri”1330. cât şi cu Capul lor suprem. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. (. prin „harul apostolilor. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf. 1326 Sf. 1327 Pius XII. Haer. Pius XII. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt. . El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu. deoarece El se află în întregime în Cap. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. fiind rânduite spre creşterea Bisericii. adică Duhul Sfânt. 21. este pentru mădularele noastre. pentru Trupul lui Cristos. care este Biserica”1323. 1331 LG 12. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui. 3. 1329 Cf. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331. Irineu.Sanctus ad membra Christi. 32). 1 Cor 12. direct sau indirect. o utilitate eclezială. 1325 Cf. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte.. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. 4. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru. 13. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. 16-17. în sfârşit. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. „Duhului lui Cristos. prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. Ef. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu.

1332 1333 . mai ales în Euharistie. în El şi pentru El. 1336 AG 1. „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336. Cf. adevărata măsură a charismelor1332. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. 801 În acest sens. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. pentru ca. 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. preoţie împărătească. LG 12. în special de cele care suferă. astfel încât toate charismele să coopereze. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. 9). sunt sărace şi persecutate. 806 În unitatea acestui Trup. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. la „binele comun” (1 Cor 12. LG 30. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. A purificat-o prin Sângele său. 1335 LG 13. există o diversitate de mădulare şi de funcţii. în Cristos. neam sfânt. El trăieşte împreună cu ea şi în ea.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez. 805 Biserica este Trupul lui Cristos. în diversitatea şi complementaritatea lor. Toate mădularele sunt legate unele de altele. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. 7)1334. adică după iubire. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. CL 24. Popor dobândit” (1 Pt 2. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. 1334 Cf. 1Cor 13. 14).

Ciprian. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. a stabilităţii sale neînvinse. îi dă Bisericii sale harul să fie una. DS 2888. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. Cristos este cel care. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. Aceste patru atribute. LG 8. indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. inseparabil legate între ele1339. aminteşte Conciliul Vatican I. a unităţii sale catolice. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. Biserica este una. . citându-l pe Sf. „Biserica”. PARAGRAFUL 3. prin Duhul Sfânt. pe care o mărturisim în Crez ca una. I. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. sfântă. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. catolică şi apostolică”1338. 1341 UR 2. în Treimea persoanelor. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. 1340 DS 3013. Biserica nu le are de la ea însăşi. 1339 Cf. principiul vieţii lui. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. 810 „Astfel. sfântă. sfântă.

încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. 14). care este legătura desăvârşirii” (Col 3. 1342 1343 . care locuieşte în cei ce cred. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4. subzistă în Biserica Catolică. cârmuită de succesorul lui UR 2. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. şi îmi place să o numesc Biserica1345. mai ales a sacramentelor. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. can. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. 815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. un singur Logos al Universului şi. De aceea. GS 78. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. ─ celebrarea comună a cultului divin. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului.. care umple şi conduce întreaga Biserică.) Această Biserică. 1347 Cf.Sfânt”1342. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. Clement din Alexandria. CIC. LG 14. 1344 UR 2. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. după învierea sa. UR 2. Paed. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. stări şi moduri de viaţă. 1346 LG 13. §3. „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare. Totuşi. (. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. 1345 Sf.. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. orânduită şi organizată în această lume ca societate. de asemenea. funcţii. 1. este şi o singură fecioară. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. pretutindeni acelaşi. 6. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. 205. 3). 814 De la început. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. un singur Duh Sfânt. care a devenit mamă.

in Ezech. poartă pe drept numele de creştini. în vreun fel. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. dar acolo unde este virtute. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. viaţa harului. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia. 1351 Cf. erezii. CIC. există şi unitate. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. UR 3. Ubi autem virtus. . apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. ibi singularitas. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu. Rănile unităţii 817 De fapt. 9. 1353 UR 3. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. „şi care trăiesc credinţa în Cristos. can. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. ibi est multitudo. există şi multiplicitate.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos. sunt încorporaţi lui Cristos şi. care este instrumentul general de mântuire. unire. 1350 UR 3. schisme. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez.. 1352 Origene. ibi schismata.. credinţa. Poporului lui Dumnezeu”1349. 819 În plus. (. 1354 LG 8. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. 751. de aceea. Hom. conflicte. 1348 1349 LG 8. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja. ibi haereses. ibi discussiones. 1. ibi unio.

dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. şi ei să fie una în Noi. UR 10.. 1361 Cf. cf. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361. eşti în mine şi Eu în tine. . 21). ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363.speranţa şi iubirea. ─ rugăciunea în comun. Tată. Cf. UR 9. 1357 LG 8. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. Ca toţi să fie una. 1358 UR 4. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. 1363 Cf. ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. UR 7. UR 1. a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. în special. 1355 1356 UR 3. Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358. 1362 UR 8. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”1355. a preoţilor1364. 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta. 1364 Cf. După cum Tu. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. LG 15. 1359 Cf. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii. este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. UR 3. 1360 Cf.. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. De aceea. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor. UR 6.

chiar dacă nedesăvârşită”1375. este încununată cu sfinţenie adevărată.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. 13. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. 1. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. sfântă. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. 1367 UR 5. 1376 LG 11. 1369 LG 39. 1374 LG 48. UR 12. 1373 UR 3. În membrii săi. Cf. 825 „Biserica. credincioşi şi păstori”1367.. 1375 LG 48. II. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. 824 Biserica. 1377 LG 42. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368. unită cu Cristos. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”1370. sunt chemaţi de Domnul. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (.) este. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374. Într-adevăr. în mod imuabil. 1366 . le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. Cristos. încă de pe pământ. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. toţi credincioşii. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. 9. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă. de orice condiţie şi stare.. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373. prin El şi în El. În ea. 1 Cor 6. fiecare pe calea sa. 1368 UR 24. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. UR 4. De aceea. ca spre scopul lor. ─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. 11. Fapte 9. 1372 SC 10. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. Fiul lui Dumnezeu. 16. 1. este sfinţită de El. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. 1370 LG 12. spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372. una şi unică. 1371 Cf. ea devine şi sfinţitoare.

(. alcătuit din diferite mădulare. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu. 3. De aceea. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos. B 3v. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor. cel mai necesar. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. 1385 CL 17. 8-10.) CU ALTE CUVINTE. 24-30.. În toţi. Într-adevăr. membrii ei se sfinţesc. sfânt. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. sustrăgându-se de la această viaţă. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei.Am înţeles că. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii. (. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare. 1383 Cf. 6. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382. 48-51.) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. apostolii n-ar mai vesti Evanghelia. autob. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi... CĂ IUBIREA ESTE TOTUL. LG 40. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. Tereza a Pruncului Isus. martirii ar refuza să-şi verse sângele. 1382 SPF 19. Toţi membrii Bisericii. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379. 1384 CL 16. 1 In 1. că dacă Iubirea s-ar stinge. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. UR 3. nu a cunoscut păcatul. nevinovat şi fără pată. Mt 13. Biserica. 3. Ms. „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. dacă Biserica are un trup. inclusiv slujitorii ei.. LG 8. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. cf. 1378 Sf. 1381 Cf. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. 1380 Cf. 1379 .

În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. „Unde este Cristos Isus. 1390 Cf. acolo este Biserica catolică”1387. Ef 1. 8. păstrându-şi unitatea şi unicitatea. este darul Domnului însuşi.. AG 4. . pentru a se împlini planul lui Dumnezeu. ei îşi ridică ochii spre Maria”1386: în ea. Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. 1388 Cf. De aceea. 19. de aceea.. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. III. 22-23. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei. catolică în ziua Rusaliilor 1390. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. (. Smyrn. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. în acest sens fundamental. 1389 AG 6. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. 1392 LG 13. Ignaţiu din Antiohia. învingând păcatul. Biserica este deja cea preasfântă. credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie. acest popor.829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. 2. Biserica era. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu. Mt 28. care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi.) Acest caracter de universalitate. 1391 Cf. Sf. în unitatea Duhului său1392.

una. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. Rom. 1393 1394 . sărace. care. una şi unică”1395. adică credincioşii de pretutindeni”1397. can.) În aceste comunităţi. de rituri liturgice. este prezent Cristos.) sunt chemaţi toţi oamenii. CD 11. pentru originea ei deosebită. sfântă. universală prin vocaţie şi misiune. Haer. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale. 1. 3. adesea mici. 1400 LG 23. Maxim Mărturisitorul. (.. în diferite feluri. care este dieceza (sau eparhia).832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor. Opusc. după făgăduinţele Mântuitorului. Vatican I: DS 3057. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. prin predicarea Evangheliei lui Cristos. CIC. mai degrabă. pentru că.. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396. 1398 Sf. 1396 Sf. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. 833 Prin Biserica particulară. sociale şi umane. 3. (. „Într-adevăr. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. cu ea se află în relaţie. sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. 1397 Sf. care.) În ele. 1. 368-369. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26. Ci. adunate în jurul Păstorilor lor. Bogata varietate de discipline ecleziastice. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. 1399 EN 62. catolică şi apostolică”1393.. „Căci cu această Biserică. Ignaţiu din Antiohia.. prin puterea sa. prin convergenţa lor în unitate”1400. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale. de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. 1395 LG 23. adună Biserica. izolate. 2: reluat de Conc. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398. Cf. Biserica. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică... luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”1399. Irineu.

1408 LR. 840 Pe de altă parte. deşi încorporat în Biserică. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. cu Biserica catolică”1404. dacă se ia în considerare viitorul. dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru. nu se mântuieşte acela care. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. şi din el s-a născut. rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». 1407 Cf. precum şi absolut toţi oamenii. UR 13-18. această comuniune este atât de profundă. 1975. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. 29). şi legămintele. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. având Duhul lui Cristos. Spre deosebire de celelalte religii necreştine. şi făgăduinţele. şi Legea. poartă numele de creştini. LG 14. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. 838 „Cu aceia care. şi închinarea. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. deşi imperfectă. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. NA 4. discursul din 14 dec. cât şi ceilalţi care cred în Cristos. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. şi părinţii. „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. 4-5). fiind botezaţi. „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. 1403 LG 15. dar nu «cu inima»”1402. descoperă. scrutându-şi propriul mister. 1405 Paul al VI-lea. credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. 1406 LG 16. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. Biserica. după trup. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. Cu Bisericile ortodoxe. . nu perseverează în dragoste. legătura sa cu poporul evreu 1407. Totuşi. cf. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. a sacramentelor. 1404 UR 3. Cristos” (Rom 9.catolici.

Augustin. NA 2. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului.. NA 3. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. la sfârşitul timpurilor. NA 1. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. au. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. 7. 96. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. sau. amăgiţi de cel rău. de asemenea. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus.Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. declarând că ţin credinţa lui Abraham. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat. 9. un singur scop ultim. 844 Însă în comportamentul lor religios.. până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410. Astfel. cf. pe musulmani. 1409 LG 16. milostiv. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. 1410 . „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi. pe Dumnezeu. iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. cf. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. s-au expus la disperarea absolută1412. 1412 LG 16. suflare şi orice lucru şi (. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este. 1413 Sf. care. „încă în umbre şi chipuri”. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. Serm. Ea este „lumea reconciliată”1413. EN 53. 1411 LG 16. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. în primul rând. au o singură origine. printre ei. 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. în primul rând. oamenii. a cărui providenţă.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. mort şi înviat.

cf. ca pe o poartă. îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. 1419 AG 7.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. Cf. sub impulsul harului. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. care este Biserica. deja 1 Pt 3. Evr 11. fără vina lor. fără vina lor. Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus. necunoscând. prin Botez. Prin urmare. pot dobândi mântuirea veşnică1417. 20-21. nu s-ar putea mântui aceia care. fără vina lor. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. Evanghelia. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. 18. aceia care. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. 6. . DS 3866-3872. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418. 118. pe căi de El cunoscute. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. 1418 Cf. El însuşi. Virg. în care oamenii intră. este prezent pentru noi în Trupul său. 1416 LG 14. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. care singură salvează din potop1415. în acelaşi timp. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. Cristos. Ambrozie. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. 1417 LG 16. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc. este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi. Într-adevăr. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire.

Eu sunt cu voi în toate zilele. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. al ascultării. în decursul istoriei.” (2 Cor 5. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. botezându-le în numele Tatălui. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. 1424 RM 21. 1423 Cf. 853 Dar în peregrinarea sa. Biserica. În acest fel. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». şi iată. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. 1425 AG 5. 50. Apol. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt.. 852 Căile misiunii. RM 23. şi al Fiului. AA 6. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. fiindu-i încredinţat acest adevăr. 1422 Ioan Paul al II-lea..849 Porunca misionară. Biserica trebuie să fie misionară. mergând. dar Biserica. şi al Sfântului Duh. . AG 2. 14)1423 Într-adevăr. 851 Motivul misiunii. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. prin natura sa. misionară. „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426. Mântuirea se află în adevăr. RM 11. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”1424. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. sub influenţa Duhului lui Cristos. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii. se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit. din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425. 4). Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. învăţaţi toate neamurile. Biserica. 1426 Tertulian. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor. Aceasta „continuă şi. 19-20). 850 Originea şi scopul misiunii.

îi înglobează în plinătatea catolică”1437. deşi îi aparţin prin Botez. RM 52-54. 1433 Cf. sub toate aspectele. 1436 Cf. el va cunoaşte şi eşecuri. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431. 1435 Cf. ea constituie. şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. RM 48-49. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. 1427 1428 . El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. am putea spune. 1438 Cf. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. Într-adevăr. 15. RM 42-47. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436. 6. RM 50. în acei fii ai săi care. 1437 AG 6. 1434 AG 15. 1432 GS 40. 1430 AG 1. Întradevăr. grupuri şi popoare. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. Aşadar efortul misionar cere răbdare. „Cât despre oameni. ce-i este proprie. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440. cf. RM 12-20. Cf. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană. şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. 1440 Cf. şi astfel. 1431 LG 8. 1429 LG 8. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. tot astfel. RM 55. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. 854 Prin însăşi misiunea sa. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale1435.Evanghelia”1427. 1439 UR 4. Mai mult. 2.

13-14. 13-14). 15. IV. 18. Ap 21.lui Dumnezeu”1441. tezaurul. 14. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. Gal 1. 1445 Cf. 1. 1 Cor 9. pe mine mă primeşte”. 8. AG 9. 17. deoarece este întemeiată pe apostoli. 1448 LR. prin sfinţii tăi Apostoli. 20) 1443. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. 1449 Cf. 1441 1442 . 1443 Cf. AG 9. Fapte 1. 1447 AG 5. învăţătura 1445. o fac pentru a consolida. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. etc. nu părăseşti turma. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. în unire cu succesorul lui Petru. Mt 28. In 13. „asistaţi de preoţi. Fapte 2. ─ până la întoarcerea lui Cristos. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău. Păstor veşnic. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră. ci. Prefaţa apostolilor I. 7-8. o păzeşti neîncetat cu grijă. 42. 2 Tim 1. 1444 Cf. Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. 20. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). 21)1449. ─ ea păstrează şi transmite. De atunci. Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi. 1446 Cf. „spre slava lui Dumnezeu. În ei. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. ea continuă să fie învăţată. 16-20. cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. 1.

în virtutea instituirii divine. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. 42. 1453 LG 20. 5. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. Apostolatul Cf. cf. 1450 1451 . 1455 LG 20. Clement Romanul. 19. 20). „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica.40)1450. 30). 16. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. cine îi ascultă. 1454 LG 20. 4). tot astfel. Lc 10. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. Mt 28.) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. Sf.. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451. apostolii (. 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. 1452 Cf. primul între apostoli. ca pe un testament. urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor. „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. tot astfel. 1). 44.. De aceea. principiul întregii ei vieţi. Cf. dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică. de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. Biserica învaţă că „episcopii. 20. In 15. pe Cristos îl ascultă. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. 6). De aceea. poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi. iar cine îi dispreţuieşte. în orice timp. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis. 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru. Cor. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei. Episcopii. Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3.

PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. 9). catolică şi apostolică. însufleţit de un singur Duh. la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. cât şi al laicilor. de exigenţele timpurilor. sunt părtaşi la această trimitere. Ap 19. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460. depinde de unirea lor vitală cu Cristos1457. Mirele ei. dobândită mai ales din Euharistie. 1459 Cf. Cf. 6. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. toţi oamenii răscumpăraţi de El. este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. 865 Biserica este una. 864 „Deoarece Cristos. Dar întotdeauna iubirea. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. 1456 1457 . Deşi cuprinde AA 2. mărturiseşte o singură credinţă. întrucât rămâne. în identitatea ei profundă şi ultimă. atât al celor hirotoniţi. 4. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. 5. e evident că rodnicia apostolatului. toţi membrii Bisericii.863 Întreaga Biserică este apostolică. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. până la deplina ei manifestare eshatologică. „este sufletul întregului apostolat”1458. Atunci. 1461 Cf. Ef 1. „Mireasa Mielului” (Ap 21. În funcţie de vocaţii. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. In 15. apostolatul ia formele cele mai diferite. deşi în moduri diferite. 3-5. sfântă. 1458 AA 3. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. Întreaga Biserică este apostolică. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. cel trimis de Tatăl. Cristos. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. se naşte dintr-un singur botez. 14). formează un unic corp. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. 1460 Cf. în vederea unei unice speranţe1461. AA 4. 10-11). „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. Ef 4.

egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. PARAGRAFUL 4. profetică şi regească condiţiei proprii. 204. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos. prezenţi în urmaşii lor. 14). este indestructibilă1463. de preoţească. sunt chemaţi să exercite. (.) subzistă în Biserica catolică. care. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. e trimisă la toate popoarele. sunt constituiţi aceea. misiunea pe îndeplinească în lume”1465. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. catolică şi apostolică. §1. se adresează tuturor oamenilor.păcătoşi.. în Maria. 1462 1463 . Cf. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. ea este deja cea preasfântă. cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. laici. Credincioşii: ierarhie. sfântă. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. cf.. 1464 LG 8. viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. Mt 16. 1465 CIC. LG 31. Papa şi colegiul episcopilor. există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. 18. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei. încorporaţi lui Cristos prin botez. can. este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli. 870 „Biserica unică a lui Cristos. îmbrăţişează toate timpurile.

Această slujire. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. Într-adevăr. profetică şi regească a lui Cristos. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. prin profesiunea sfaturilor evanghelice.. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. Însă laicii. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis. cei care le exercită. LG 32. înzestraţi cu putere sfântă. dar misiunea este unică. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. 14-15) Nimeni. 1466 1467 . pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (.. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466. îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467. nu din autoritate proprie. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. sunt în slujba fraţilor lor. (. care tind spre binele întregului Trup. nici un individ şi nici o comunitate. CIC.. 17). i-a dat autoritate şi misiune. 208. Acest lucru presupune slujitori ai harului.. 207. can.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. 1468 CIC. AA 2. există „credincioşi care aparţin atât uneia. §2. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. El a instituit-o. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific. can. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. cf.) să ajungă la mântuire1469. el trebuie să fie dăruit şi oferit. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu. 1469 LG 18. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. nu ca membru al comunităţii. orientare şi finalitate: Cristos Domnul.la zidirea Trupului lui Cristos. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. În sfârşit. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi. I.

De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. din instituirea Domnului. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. 1 Cor 9. pentru a fi. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi. ci lui Cristos. „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil. 7). Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1. ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor. cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală... în Cf. 1472 Cf. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului. „Precum. sub cârmuirea episcopului lor. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune. în misiunea comună. în fruntea căruia l-a pus pe Petru. Într-adevăr. 19. purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470. 19. 21. după chipul lui Cristos. urmaşul Sfântului Petru. 1). 43. Într-adevăr. „Eu te dezleg.”.876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. 1474 LG 19. încă de la începutul slujirii sale. Mt 4. instituindu-i pe cei Doisprezece. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui. Colegiul episcopal şi capul lui. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal.”. martor personal. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. 1470 1471 . Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. In 17. 1473 Cf. Papa 880 Cristos. exercitată în numele lui Cristos. preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. ales dintre ei”1474. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. 22)1473. 878 În sfârşit. 21-23. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală.. Aleşi împreună.. care dă misiune şi autoritate. De aceea. In 1. 877 De asemenea. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. AG 5. total dependenţi de Cristos.

acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484. piatra pe care şi-a zidit Biserica. Pontiful roman. urmaşii apostolilor”1475. 9. I-a încredinţat cheile ei1476. acest colegiu este. can. Ca atare. 881 Domnul a făcut numai din Simon. In 21. cf. 882 Papa. întrucât este compus din mulţi. CIC. are în Biserică puterea deplină. Cf. Mt 16. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. supremă şi universală. 1482 CIC.. urmaşul lui Petru. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480. 1477 Cf. 336. Ca atare. 330. 1479 LG 23. 1481 LG 22. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. CIC. 15-17. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. CD 2. 886 „Episcopii sunt. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. 1484 LG 22.) îşi exercită conducerea LG 22. 337. cf. căruia i-a dat numele de Petru. cf.. „Într-adevăr. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici. „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483. de asemenea. care i-a fost dată lui Petru. 1483 LG 22. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482. can. 1480 LG 22. 18-19. iar întrucât este adunat sub un singur cap. 1475 1476 . §1. 885 „Acest colegiu. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. şi episcopii. fiecare în parte. 1485 LG 23. 1478 LG 22. exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. „fiecare episcop (. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. can. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru.

887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni1490.. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. 34. 1489 Cf. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494.. LG 12. Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. colaboratorii lor. care este Adevărul. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489. 1486 1487 . care aduc la Cristos noi ucenici. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. „În mod similar. 10. CD 3. după porunca Domnului1493. Mc 16.) la binele întregului Trup mistic. Canonul Apostolilor.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată”1486. 1488 LG 23. contribuind astfel (. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. 1490 Cf. DV 10. pe care o exercită. 1492 PO 4. Dar ca membru al colegiului episcopal. 1495 Cf. precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice. Gal 2. Ei sunt „crainicii credinţei. asistat de preoţi şi de diaconi. împreună cu preoţii. Cf. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. 1491 LG 23. 1494 LG 25. El. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. 1493 Cf. ca pe o parte a Bisericii universale. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. 15. Prin „simţul supranatural al credinţei”. la cei prigoniţi pentru credinţă. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. în primul rând. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487.

ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei1498. „pentru a ajunge. 1499 Cf. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. se află totuşi în prelungirea ei. la viaţa veşnică”1502. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii”1500 care. prin Magisteriul ei suprem. Când. Păstorul întregii Biserici. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. 1498 Cf. atunci când. Pentru a împlini această slujire. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. atunci când. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. 1502 LG 26. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. §2. în virtutea funcţiei sale. DV 10. Vatican I: DS 3074. în mod deosebit în Euharistie. cf.. 3). pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. LG 25. împreună cu turma încredinţată.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman.) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”.. colaboratorii săi. Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu”1497 şi ca învăţătură a lui Cristos. 1501 LG 26. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. capul Colegiului episcopilor. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. 1496 1497 . 1500 LG 25. care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. LG 25. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. Episcopului Romei. în materie de credinţă şi moravuri. într-un mod deosebit. §1. (. fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. LG 25.

pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. 1507 Sf. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507.) Credincioşii. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească.. îndemnuri. exemplu. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. prin sfaturi. la rândul lor. 1503 1504 . iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505. 1508 LG 31. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită. profetică şi regească a lui Cristos. Vocaţia laicilor LG 27. Smyrn. încorporaţi lui Cristos prin botez. Cf. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor. 1506 LG 27. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. II. trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. Ignaţiu de Antiohia. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. Lc 22. o întăreşte şi o apără. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. 8. 1. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. 26-27.. 1505 LG 27. (. şi anume credincioşii care. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră”1503. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. ci. dimpotrivă. Conştient de slăbiciunile sale. şi preoţimea ca pe apostoli.

în celebrarea Euharistiei.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu. „Laicii. toate lucrările.. ca şi toţi credincioşii. Cuvântare 20 febr. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. 1512 LG 34. 5). ba chiar şi încercările vieţii. nu numai că aparţin Bisericii. Pius al XII-lea. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. viaţa conjugală şi de familie. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul. prin ei. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. LG 31. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. şi laicii. individual sau grupaţi în asociaţii. cf. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. 1509 1510 . sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii. CL 9. sub călăuzirea capului unic. care. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. Papa. De aceea. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. mai ales. dacă sunt suportate cu răbdare. LG 10. Într-adevăr. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale. ei. să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. de cele mai multe ori. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. Astfel. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. Biserica este principiul vital al societăţii. şi a episcopilor în comuniune cu el. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. 1511 Cf. dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. în care sunt puternic implicaţi. în virtutea botezului şi a mirului. (. munca zilnică. destinderea trupului şi a sufletului. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. 900 Fiind. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. LG 33.. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. Ei sunt Biserica1510.

780. can. cf. 230. 4. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517. conform dispoziţiilor dreptului”1515. 3. can.. să prezideze rugăciunile liturgice. 1520 Cf. CIC. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. 776... chiar dacă nu sunt nici lectori. Th. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare. şi laicii. 229. can. can. §3. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514.) nu numai prin ierarhie. can. din lipsă de slujitori. 1516 LG 35. ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC. CIC.902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. competenţa şi prestigiul de care se bucură. 1518 LG 35. 823. 1519 AA 6. CIC.. 1521 Cf. 71. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. §1. S. 1513 1514 . (.) îşi împlineşte misiunea profetică (. can. de asemenea.. „adică prin vestirea lui Cristos. ad 3. Toma Aq. 903 Laicii. 907 „În funcţie de ştiinţa. 1515 CIC. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (. §1. la predarea ştiinţelor sacre1521. 1517 Sf.. (. 1522 Cf.. AG 15.. 230. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”. ca martori. CIC. 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. nici acoliţi. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie.) fie celor credincioşi1519. la mijloacele de comunicare socială1522. Cf. fie necredincioşilor. dacă au calităţile cerute.) ci şi prin laici. pe care i-a constituit. pot suplini unele funcţii ale acestora. 774.. §4. 835.

astfel. vor favoriza practicarea virtuţilor. 1533 Can 517. Psal. pentru creşterea şi viaţa acesteia. prin CIC. pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. 8-9. în Sinoadele diecezane1531. Ambrozie. Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. Fil 2. 492. 1531 Can. conform dreptului. De exemplu. este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. §1. „pentru ca. 118. 1534 Can. în Consiliile pastorale1532. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. 463. la exercitarea puterii de conducere”1529. 212. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi. 1532 Can. 1523 1524 . Cf. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. exercitând slujiri foarte variate. 1529 CIC. în loc să stânjenească. 536. „laicii pot colabora. 14. 911 În Biserică. §2. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. 443. Acţionând astfel. §4. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. §3. 909 „Pe lângă aceasta. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. can. 1525 LG 36. 1528 EN 73. 511. 1527 LG 36. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. §§1. §2. can. 2. 536. 1403A. 1530 Can. 1526 Sf. 129. în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. 30: PL 15.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi.

Să se străduiască să le armonizeze între ele. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. PC 1. LG 36. sărăcia şi ascultarea. în acelaşi timp. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. 1421. CIC. 1540 Cf. nici chiar în sfera celor vremelnice. can. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. III. în virtutea darurilor primite. chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. 1538 LG 44. 573. În viaţa consacrată. 1539 Cf. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. PC 5. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. Can. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. 7)”1537. sub acţiunea Duhului Sfânt. Sfaturi evanghelice. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. 913 „Astfel. 1541 Cf. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei. este martor şi. creştinii îşi propun. LG 42-43. 1535 1536 . deoarece nici o activitate umană. 1537 LG 33. viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. §2. în multiplicitatea lor. orice laic. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină.

Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. slava Celui răstignit. sub inspiraţia Duhului Sfânt. mulţi dintre aceştia. can. sihaştrii. în rugăciune asiduă şi pocăinţă. „într-o retragere mai strictă din lume. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. pentru că El îi este totul. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii.Un copac mare. 1 Cor 7. de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. a trupului şi a spiritului. 1544 Cf. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. prin practicarea sfaturilor evanghelice. care este intimitatea personală cu Cristos. 1542 1543 . o viaţă consacrată lui Dumnezeu. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice. 603. fecioare creştine. au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. CIC. au existat bărbaţi şi femei care. 605. 918 „Încă de la începuturile Bisericii. 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu. 34-36. aprobată de Biserică. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. în tăcerea singurătăţii. în însăşi lupta spirituală. Este o chemare specială de a găsi în pustiu. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. 1545 CIC. Ascunsă de ochii oamenilor. can. §1. PC 1. pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. 1546 Cf. au luat hotărârea. fiecare în felul său.

607. 927 Toţi călugării. pocăinţă. 12). Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. „fecioara este constituită persoană consacrată. Praenotanda. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. 1554 Cf. can. 2. În felul acesta. can. 1552 Cf. şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. can. 1. 604. 591. UR 15. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. §2. Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. CD 33-35. Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. CIC. în limbajul timpului nostru. 1551 Cf. 1553 Cf. 604. OCV. can. 1555 Cf. 1549 CIC. 1556 Cf. can. CIC. însăşi iubirea lui Dumnezeu. Fiul lui Dumnezeu. prin viaţa frăţească dusă în comun. ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune. sunt cununate mistic cu Cristos. prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549. can. 1547 1548 . §1. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. §1. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550. semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. CIC. fie că sunt sau nu exempţi1555. Praenotanda. 573. 1550 OCV. sub feluritele ei forme. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. CIC. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat.(Mt 19. 602. totodată. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum).

Provida Mater. 1563 CIC. 1562 CIC. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562. tind. §§1. mai ales din interior. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. conform propriului mod de viaţă. 1560 Pius XII. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. 1557 1558 . urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment”1561. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. după constituţiunile lor1563. trecând prin Ordinele medievale. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”. can. Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. AG 18. 731. ducând o viaţă frăţească în comun. 710. Ioan Paul al II-lea. trăind în lume. Const. can. 40. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. RM 69. ap. 1559 CIC. 2. fără voturi călugăreşti. „în lume şi din lume”. 1561 PC 11. în care credincioşii. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. 713. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. şi până la Congregaţiile moderne”1558. §2. ai căror membri.Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. la sfinţirea lumii”1559. can.

Îi face părtaşi la misiunea sa. credincioşi. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. 783. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor. în inima lui Cristos. 1566 LG 44. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. 1567 CIC. can.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia. care. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică.) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici. 932 Biserica fiind sacramentul. există în Biserică (. sau chiar tainică.. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. 933 Fie că această mărturie e publică. sau mai discretă.. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. drept misiune de a-şi trăi consacrarea. aşa cum e în starea călugărească. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. pentru propriii contemporani. 2. Într-adevăr.. 207. (. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară. PE SCURT 934 „Din instituire divină. RM 69. cf. adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu. can. I-a CIC.Bisericii. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. §§1. dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565.. în sfârşit. în primul rând. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567. cât şi din cealaltă categorie. 1564 1565 . ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. atât dintr-una. „Dar. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. De la El. LG 31. după modul propriu institutului lor”1564. Există.

can. ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. de a celebra cultul divin. în starea de viaţă consacrată. 939 Ajutaţi de preoţi. familiale. colaboratorii lor. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. 1568 1569 . 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 937 Papa „se bucură. 938 Episcopii.încredinţat cheile ei. din orânduire divină. sunt urmaşii apostolilor. urmaşul Sfântului Petru. de curăţie şi de ascultare. de putere supremă. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. LG 36. §4. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. şi de diaconi. 1572 GS 43. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. 1570 LG 23. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. deplină. „fiecare în parte. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. constituiţi de Duhul Sfânt. 331. 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. 1571 AA 2. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572. Episcopul Bisericii Romei. este „capul colegiului episcopilor. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. 1573 Cf. mai ales Euharistia. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. Ei sunt. 942 Mulţumită misiunii lor profetice. CD 2. CIC. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. însufleţiţi de spirit creştin. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume.

I. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor. (. 10. 42): Comuniunea în credinţă. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire. comuniune.. Toma Aq. 24. . 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup. Symb. în comuniunea frăţească.sancta”. 1574 1575 Niceta. şi „împărtăşire.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2. Acest articol este. într-un fel. 1576 CR 1. 10. toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576. Sf. Symb. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei. Dar membrul cel mai important este Cristos. dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii.PARAGRAFUL 5.. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii. între persoanele sfinte – sancti”... bunul unora este împărtăşit celorlalţi. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. 10. primită de la apostoli. (. pentru că e Capul.) Astfel. 7.. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea.

(.. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie”1579. toate vor fi supuse lui. Orice păcat vatămă această comuniune. „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor. toate mădularele suferă împreună cu el. 10. pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi. toate mădularele se bucură împreună cu el. . Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. se află în purificare. În comuniunea Bisericii. 1579 CR 1. şi mai ales botezul. 24. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). Căci sacramentele. Or. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12. moartea fiind nimicită. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii. (. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. 1-3. „fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. LG 12. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. 953 Comuniunea iubirii. intimă şi vitală”1577. Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii1578. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă. II. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14. 24. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. 1581 Cf. 10. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. dacă un mădular e în cinste. deşi în grade şi în feluri diferite. Lc 16. contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. 7). care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. iar alţii sunt în glorie.) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. 7). 26-27).. căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. 1580 Cf. în vreme ce alţii. „Dacă un mădular suferă. 10.. vii sau morţi. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1. 5)1581. sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos. 951 Comuniunea charismelor.950 Comuniunea sacramentelor. trecuţi din această viaţă. 32). 1582 LG 49.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. 27..

1585 LG 49. 17. Cristos Isus. încă din primele timpuri ale creştinismului. pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului.. Într-adevăr.. (. şi pe drept cuvânt. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi. (. LG 49. „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos. Verba. ci. vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586. având Duhul lui. (. cf. 1589 Sf. este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584.dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. Mart. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. dimpotrivă. (2 1583 1584 LG 49. 1587 Sf. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. Lib. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587.. mai mult. pe patul morţii. tot astfel. 956 Mijlocirea sfinţilor.. după credinţa statornică a Bisericii. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. 1586 Sf. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos. ca de la Izvorul şi Capul său. 957 Comuniunea cu sfinţii. Căci. Jordan de Saxonia. de la care.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Tereza a Pruncului Isus. Dominic.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos. toţi care sunt ai lui Cristos.. 93. ci. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor».. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. 1588 LG 50. Biserica celor aflaţi pe cale.) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi. Policarp. către fraţii săi. cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. .

aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi. Euharistia. a celor care sunt peregrini pe pământ. mai presus de toate. toţi împreună formând o singură Biserică. prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592. 959 În unica familie a lui Dumnezeu.Mac 12. corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. Maria ─ Maica lui Cristos. 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. care „a murit pentru toţi”. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează. în primul rând. . PARAGRAFUL 6. LG 51. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593. 1592 LG 3. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. 1593 SPF 30. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră. „cele sfinte” (sancta) şi. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. 45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590.

Augustin. şi în Ridicarea ei la cer. 1597 LG 58. 21 noiembrie 1964. „Maria ─ Maica lui Cristos.. I. prin cuvintele: „Femeie. Maica Bisericii”1595. pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor..... 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea. nu fără un plan divin. „Într-adevăr. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei. la capătul vieţii sale pământeşti. Cuvântare. care sunt mădularele acestui Cap»”1594..963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului. în sfârşit. 26-27)1597.. iată-l pe fiul tău” (In 19. a stat neclintită. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt. „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui”1596. 966 „În sfârşit. Virg. (. citându-l pe Sf. 1598 LG 69. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53. 965 După Înălţarea Fiului său.) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului.. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. 6. 1599 LG 59. Paul al VI-lea. .. Fecioara Maria (. unde. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. . consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea..) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos]. se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598. 1596 LG 57. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. Fecioara preacurată. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce.

Răscumpărătorul. la orice îndemn al Duhului Sfânt. ci. (. „Într-adevăr. în 1950. Însă. De aceea.. Născătoare de Dumnezeu.) De aceea. fiind Maica Vieţii. la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei.) decurge din belşugul meritelor lui Cristos. continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. prin mijlocirea ei multiformă. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604. (typos) Bisericii1603. 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. după cum la Preoţia lui Cristos participă. speranţă şi iubire aprinsă. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare. atât 1600 LG 59. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui.. 1605 LG 62. 1603 LG 63.. prototipul”. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. de către Papa Pius al XII-lea. de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. Prin aceasta. Proclamarea. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. Ajutătoare. 1602 LG 53. . până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. ci îi arată puterea. 1601 Liturgia bizantină. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August). cf.. 1606 LG 60. mutatu-te-ai la viaţă.. Sprijinitoare. întru adormire lumea nu ai părăsit. .. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600.gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos. Într-adevăr. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea”1606. şi constituie chiar „prefigurarea. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare. în moduri diferite. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601. ridicată la cer. Mijlocitoare”1605. credinţă. se întemeiază pe mijlocirea lui. 1604 LG 61. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit.

străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. 1609 LG 66. pe pământ. despre originea. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. MC 42. este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină. în „peregrinarea credinţei”. el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană. cât şi poporul credincios. 1610 Cf.. tot astfel. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. după cum în ceruri. şi ce va fi în Patrie. . până când va veni Ziua Domnului1613. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu». 1613 LG 68. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi. SC 103.) deşi este cu totul aparte. la fel. (. (.. sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile. „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. aici. la capătul drumului ei. Din cele mai vechi timpuri. 1607 1608 LG 62. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică. unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608.) Acest cult. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus. 1611 Cf.. misiunea şi destinul ei. cum ar fi Sfântul Rozariu. MC 56. glorificată deja cu trupul şi sufletul. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. III. II. ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607.. 1612 LG 69.preoţii.

a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. iar cui i le veţi ţine. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi. 22-23. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui. mai ales prin Euharistie. prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente. vor fi iertate. 974 Preasfânta Fecioară Maria. Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic. Maica Bisericii. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. 15-16).) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. Cui îi veţi ierta păcatele. Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei. vor fi ţinute” (In 20.PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt. 975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor.) I. noua Evă. pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre. după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti. înviat pentru 1614 SPF 15. .

aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă. 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. 39. taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. 11. pe care le primise de la Isus Cristos. 1616 . 1617 CR 1. 4). 3. încât nu ne mai rămâne nimic de şters. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. II. (. Dimpotrivă.. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. 1619 Cc.. Rom 4. 1615 Cf. 11. ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617. şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. 4. 47). iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. Trid. În această Biserică.) Totuşi. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5.îndreptăţirea noastră1615. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt.. îşi recapătă viaţa. nici din păcatul strămoşesc. sufletul. Puterea cheilor 981 Cristos.: DS 1672. 1618 Sf. 17. Or. care era mort prin păcat. Grigore Naz. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie. 25. trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte. cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. CR 1. 18). după ce a înviat. Pentru cei care au căzut după Botez. care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616.

34. 1620 1621 1624 1625 Sf. CR 1. 11. (. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor. Sac. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. n-ar exista nici o nădejde. Serm. în mod obişnuit. 214. 986 Din voinţa lui Cristos. al cărui har ne-a mântuit1620. Sf. . Poenit. cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră”1621. 3. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi. Ioan Chrysostom. pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. Cristos. nici arhanghelilor. Augustin.) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. 1. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. care a murit pentru toţi oamenii. 213. în sacramentul Pocăinţei. Augustin. oricât de gravă. 11. „Nu există nimeni.. 5. Sf. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt..pentru a trăi cu Cristos. 1623 Sf. 8. 5. oricât de rău şi de vinovat ar fi. Ambrozie. 1622 Cf. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. Într-adevăr. Serm. Mt 18. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. 982 Nu există nici o greşeală. 21-22.

1 Cor 6. 2 Cor 4. 14. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. Ps 56. . tot astfel. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. 1. Fil 3. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. a trupului”. 5. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. 10-11. Is 40. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi1627. 11) vor redobândi viaţă. şi în acţiunea lui creatoare. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. Ca şi a lui. 1 Tes 4. şi tot astfel sperăm. Res. 1630 Tertullian. 1628 Cf. 40. Gen 6. Cf. 14. 1. că. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. 11. 14. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. 989 Credem cu tărie. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8. 3. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629.987 „În iertarea păcatelor. 6. vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. 6.. In 39. Fiul şi Duhul Sfânt. illam credentes. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. prin Duhul său. 11)1628. care locuieşte în voi (Rom 8. după moartea lor. 1629 Cf.

In 2. care va fi totuşi de alt ordin.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. Isus o învaţă cu tărie. 21-42. Mc 5. trup şi suflet. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. In 11. 9). 1636 Cf. Fapte 23.. I.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. vestind prin aceasta propria sa înviere. 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. 19-22. 11-17. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. 20). 39). 7. 14)1631. 1-13. Lc 7. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. pentru că nu cunoaşteţi Scripturile. 6. ci al celor vii” (Mc 12. care „nu este Dumnezeul celor morţi. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. 29. In 6. În încercările lor. (. 40. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. 12-14. 1637 Cf. 54. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. 24. 1634 Cf. nici Cristos nu a înviat. care murim pentru legile lui (2 Mac 7. 1635 Cf. având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. Mai bine să pieri de mâna oamenilor. zadarnică este vestirea noastră. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. zadarnică şi credinţa voastră. 1633 Cf. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. 6. 27). redând viaţa unor morţi 1636. 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. Iar dacă n-a înviat Cristos. pârga celor adormiţi (1 Cor 15. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11. semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. Cf. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său1635. 24-25. Dan 12. 1631 1632 .. In 11. In 5. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. 25).

în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. Dan 12. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3. 4. 1642 Cf. 44): Dar.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. 1640 Cf... (. Vom învia ca El. 1 Cor 15. La fel. dar nu s-a întors la o viaţă pământească. spre învierea osândei” (In 5. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte. în El. 1641 Sf. Lateran IV: DS 801. „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat.) cei morţi vor învia în nestricăciune. de obicei. iar cei care au făcut cele rele. 1643 Cc. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. 33. Augustin. 29)1642. 22) 1639. Se acceptă. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte. 52-53).. în „trup spiritual” (1 Cor 15. Dumnezeu. 34. separarea sufletului de trup. va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre. spre învierea vieţii. . 5. (. ci un grăunte gol. 12-13. când semeni.... 2. 996 Încă de la început. în atotputernicia sa. 1638 1639 Cf. credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640. 39). cu El. trupul omului cade pradă putrezirii. 21). 88. Psal. 2. ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi. 41). „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643. nu semeni trupul ce va veni. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24. „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10. (.ucis1638. prin El. Cf. 32. 35-37.) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. va spune cineva. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1. rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. 42. 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune. Mc 10. Fapte 17. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus.

dar şi faţă de trupul altuia. 3. ci Euharistie. este adevărat şi că.. 11. LG 48. 6). tot astfel. 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez.. 1001 Când? În mod definitiv. 1004 În aşteptarea acelei zile. unul pământesc şi celălalt ceresc. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. 20. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. căutaţi cele de sus. 24. 1). trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”. trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. Fil 3. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu. Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. ne va învia şi pe noi prin puterea sa. întru Cristos Isus” (Ef 2. mulţumită Duhului Sfânt.).) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. noi aparţinem deja Trupului lui Cristos. 13. 1646 Cf. 39-40. 4. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. Haer. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. care sunt în Cristos. (. Irineu. „în ziua de apoi” (In 6. 18. suntem deja înviaţi cu Cristos. „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. 44. Într-adevăr. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. de vreme ce au sămânţa învierii1644. nu este accesibil decât în credinţă. Când vom învia în ziua de apoi.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea. alcătuită din două lucruri. . 16). unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. 4-5. 4). mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi. 54. se va coborî din cer şi cei morţi. nu mai este pâine obişnuită. după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu. încă de pe pământ. de aici. întrun anume fel. 3). care l-a înviat pe Domnul. credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. Iar Dumnezeu. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. viaţa creştină este.

„Moartea trupească. 1650 Cf. trebuie să murim împreună cu Cristos.. Deşi omul avea natură muritoare.. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale. 13. 1655 Cf. SPF 28. 1649 Cf. 1652 Cf.. Vieţile noastre sunt măsurate de timp. care va trebui să fie învins1655.) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6. Dumnezeu îl destina să nu moară. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. Înţ 1. DS 1511. GS 18. de fapt. iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. ea este o participare la moartea Domnului. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652. Rom 6. 3. 1654 GS 18. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare. . Fil 3. este. 6. (. Într-un sens.. după cum era. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. 17. 3-9. 1647 1648 Cf. 23)1649. 1653 Cf. 10-11. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653. 23). ca la toate fiinţele vii de pe pământ. în decursul căruia ne schimbăm. Gen 2. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului.. 13-15. 3. Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. sufletul e despărţit de trup. 8). 23-24. 2. (. 7).. II. 1. pentru a putea participa şi la învierea lui1650. moartea trupească este naturală. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654. astfel. 1651 Cf. care e moartea. 23. 17. „ultimul duşman” al omului. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. 26.) Nu sunteţi ai voştri. Rom 5. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei. Înţ. Gen 2. 12.) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. dar pentru credinţă ea este. 19. 1 Cor 15. care a dat-o (Qoh 12. „plata păcatului” (Rom 6. îmbătrânim şi. 19-20). În această „plecare” (Fil 1.trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (.

pentru a trăi o viaţă nouă. 1-2. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. Naşterea mea se apropie. 2. Verba. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez. Vida. 33-34. creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. proprie condiţiei umane. Isus. Nu mor. 1 Tes 4. Ignaţiu de Antiohia. 1661 Sf. Fiul lui Dumnezeu. Evr 5. Lc 23. Ignaţiu de Antiohia. 11). Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661. ci intru în viaţă1662.. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657. 1011 În moarte. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. care a murit pentru noi. care a înviat pentru noi.1009 Moartea e transformată de Cristos. 7-8. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1. Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. Rom 5.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. 19-21.. (. Tereza a lui Isus. 1662 Sf. 7. Tereza a Pruncului Isus. a îndurat şi El moartea. 46.. 6. 13-14. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. . El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. 21). voi fi cu adevărat om1658. (. 1658 Sf. Rom. Rom. 1. şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl.) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. Vreau să-l văd pe Dumnezeu. 1659 Cf. Îl caut pe El. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656. De aceea. Mc 14. 1663 Cf. moartea creştină are un sens pozitiv. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. „Pentru mine. când voi ajunge acolo. 1660 Sf. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. îl doresc pe El. Dar. 23).. Cf.

1. 2. 1016 Prin moarte. Dacă azi nu eşti gata. pentru sora noastră Moartea trupească.Litania tuturor sfinţilor). 1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată. Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. 8. Dacă ai avea conştiinţa curată. Res. Doamne!” . 23. 27). Cant. 1666 Imitaţia lui Cristos. LG 48. nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. se schimbă dar nu se pierde şi. nu te-ai teme prea mult de moarte. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. 1668 Tertullian. Nu există „reincarnare” după moarte. Francisc din Assisi. reunindu-l cu sufletul nostru. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. Prefaţa pentru răposaţi I. după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. 1. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. mântuieşte-ne. credem în învierea trupului. . Doamne. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. Credem în Dumnezeu. dar în înviere. de care nici un om nu poate să scape. care este Creatorul trupului. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului.Viaţa credincioşilor tăi. cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. 1664 1665 LR. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă. Doamne. 1667 Sf. sufletul este despărţit de trup. vom învia cu toţii în ziua de apoi.

1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum”1669. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. . cu îngerii şi sfinţii. 42. El a învins moartea. Când vei pleca din această viaţă. suflet creştin. Totuşi. care te-a plămădit din pulberea pământului.) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854. în numele Duhului Sfânt.. 1 Cor 15. Cf. 1019 Isus. merinde de drum. Tatăl său. cu toţi îngerii şi sfinţii. Născătoarea de Dumnezeu. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. 44). care a fost revărsat peste tine. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. învie un trup nepieritor1670. cu sfântul Iosif. (. de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic..) Întoarce-te la Creatorul tău. un „trup spiritual” (1 Cor 15. în numele lui Isus Cristos. 1671 GS 18. în numele lui Dumnezeu.. Fiul Dumnezeului celui viu. din această lume. să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria. deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. Tatăl atotputernicul. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. omul trebuie să îndure „moartea trupească. (. Prin moarte. cu Fecioara Maria. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund. se seamănă în mormânt un trup pieritor.. care a murit pentru tine pe cruce. într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu. care te-a creat. Fiul lui Dumnezeu.

Lc 16. Trid. 23. 1674 Cf. în funcţie de faptele şi credinţa lui. 27. precum şi alte texte din Noul Testament1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. 8. nu mai era nimic de purificat. Benedict XII: DS 1002. fie trecând printro purificare1678.) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. Dichos. Cc. 26. 1679 Cf. 1675 Cf. 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. 1681 Sf. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu.. 4.. definim că. Cc. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. 1678 Cf. fie intrând imediat în fericirea cerului1679. 1676 Cf. 12. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681. (.contempla în vecii vecilor1672. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673. Cc.. Commendatio animae. sufletele tuturor sfinţilor (. 9-10. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea. 64. Noul Testament vorbeşte despre judecată. Ioan al Crucii. mai ales. 12. 1682 Cf. Florenţa: DS 1304-1306.. . la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. Mt 16. în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. Evr 9. 43.) sau. 1 Cor 13. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. I. în momentul morţii. 2 Tim 1. 23. Lc 23. 1680 Cf. 2 Cor 5. Ap 22. OEx. Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. Fil 1. Lyon: DS 857-858.: DS 1820. II.. Cf. Ioan al XXII-lea: DS 990. 22. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3. 2). dacă a existat sau există ceva de purificat. imediat după moartea fiecăruia. 1677 Cf.

1024 Această viaţă desăvârşită. 17. 9). . cf. 17. 1026 Prin moartea şi învierea sa. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. îşi găsesc adevărata identitate. cu Fecioara Maria.. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. In 14. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. LG 49. această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă. Ierusalimul ceresc. ospăţ de nuntă. Cei aleşi trăiesc „în El”. 1 Tes 4. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. ibi vita. casa Tatălui. 1685 Cf. sunt şi vor fi în cer.purificare. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit. au fost. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. 1028 Din cauza transcendenţei sale. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. mai bine zis. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. 1686 Sf. în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos. 121. dar îşi păstrează sau. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu. ideo ubi Christus. cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”. 3. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui. pace. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. Cf. Ap 2. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. Ambrozie. acolo e viaţa. vinul Împărăţiei. 10. starea de fericire supremă şi definitivă. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos. acolo e Împărăţia”1686. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. lumină.. 23. Luc. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. Fil 1. (.

10. 1689 Cf.. 7. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. 15. 1 Cor 3. . pentru ca. 31). 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. 1580. Biserica recomandă şi pomana. Încă din primele timpuri. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. de bucuriile nemuririi dobândite1687. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeul tău. 23. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu. (. nu i se va ierta nici în veacul acesta. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator.) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. în veacul viitor1692. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690.. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691.alături de Cristos. 56. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. DS 1820. 1693 Cf. 1691 De ex. DS 856. Grigore cel Mare. Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. 45). 5)1688. 1. iar altele. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. 1029 În gloria cerului. purificaţi.. după cum afirmă Cel care este Adevărul. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică. Tradiţia Bisericii. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. III. Ep. Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. DS 1304. spunând că. Mt 25. 39. 1 Pt 1. Dial. nici în veacul viitor (Mt 12. 1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi. 1690 Cf. 1692 Sf. Cf. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. îndeosebi Jertfa euharistică1693. 21. dar imperfect purificaţi. 4. Ciprian. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22.

DS 76. blestemaţilor. 50. (. Ioan Chrysostom. Mt 5. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. in 1 Cor. 1698 Cf. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3.) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13. Iob 1. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”. 29. care sunt fraţii săi1696. 1699 Cf. 1002. 1696 Cf. unde suferă chinurile infernului. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. . 5. SPF 12.. 13. 41. Sf. imediat după moarte. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară.. „focul veşnic”599. 5. Hom. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. 1351. 409. 1575. 15). 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui. şi trupul1698. şi unde îşi pot pierde şi sufletul. IV. Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici. în iad. 28. 42. Mt 25. 1697 Cf. în focul cel veşnic!” (Mt 25. 858. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. 22. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697. 411. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. 31-46. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf. Mc 9. 43-48. Mt 10. 801.purificaţi de jertfa tatălui lor1694.

(. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit. In 12. 1039 În faţa lui Cristos. 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul. . după sfatul Domnului. porunca de a merge în focul veşnic. trebuie. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. 28-29). Doamne. 1703 Cf. 1567. 49. 9): Te rugăm aşadar. 31. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa. dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă. ca nişte servitori răi şi leneşi. în întunericul cel mai din afară. 32. În 1700 1701 LG 48. să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. şi să nu auzim. 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701. iar drepţii. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti. Cf.).. să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. Rânduieşte în pace zilele noastre.. DS 397. în viaţa veşnică” (Mt 25.care merg pe ea. şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. iar cei ce au făcut răul. iar caprele la stânga. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3. spre învierea osândei” (In 5.. şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. 46). pentru ca. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. Canonul Roman 88.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic. aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703. şi toţi îngerii împreună cu El (. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. V. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor.. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor. 1702 LR. „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. va precede Judecata de pe urmă. 15). Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile. care este Adevărul. să veghem cu statornicie.

13) a reîntoarcerii Domnului. Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. atunci când. Va fi realizarea 1704 Sf. 3). 4. Capul lor. Eu. Cânt. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Universul. 13)1707. este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. am făcut din ei comisionarii voştri. 6. 10). şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. ziua mântuirii” (2 Cor 6. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. care va transforma omenirea şi lumea.. Serm. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. 2). 4. care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. 8. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei. nu aveţi nimic la mine”1704. 1705 . Ap 21. Augustin. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. numai El îi hotărăşte venirea. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. 1.ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. 18.) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. 1043 Această misterioasă reînnoire. Prin Fiul său Isus Cristos. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor. domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. de aceea. va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor. (. Cf.. VI. După judecata universală. împreună cu neamul omenesc. 1707 Cf. glorificaţi în trup şi suflet. 1706 LG 48.

Ap 21. şi cele de pe pământ” (Ef 1. răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8. 1044 În acest „univers nou”1708. 1712 Sfântul Irineu.) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. să fie. 19-23). Ierusalimul ceresc. . care 1708 1709 Cf. (.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. Cf. 32. Viziunea beatifică. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. 1049 „Totuşi. 5... trece.definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap. „pentru ca lumea însăşi. Ap 21. Desigur. nu va mai fi nici plânset. 4)1709. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. 1711 Cf. 1. 1713 GS 39. ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. 5. 27. 10). 1046 Cât despre Cosmos. Haer. suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. 1. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21. în slujba celor drepţi”. şi cele din ceruri.. de pace şi de comuniune reciprocă. „Mireasa Mielului” (Ap 21. participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. Şi nu numai ea. nici ţipăt şi nici durere. 1710 LG 1. chipul lumii acesteia. deformat de păcat. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou. 27. fără nici o piedică. care avem pârga Duhului. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. Ea nu va mai fi rănită de păcat. 9). va fi izvor nesecat de fericire. 21. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. 1045 Pentru om. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (. refăcută în starea de la început. 2). de amorul propriu.. ci şi noi. 1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul. 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat. Cristos. de prihană1711. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21.

ill. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane. 3. GS 39. oamenii. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. 29.. 1714 1715 . Aşadar. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. unde. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer. 2. 1717 SPF 28. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. darurile cereşti. revarsă asupra tuturor. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele. însă purificate de orice prihană. 1716 Sf. dar imperfect purificaţi. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. într-o judecată particulară făcută de Cristos. în fericirea veşnică. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. în diferite grade. cf. şi noi. Ciril din Ierusalim. fără excepţie. PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (. totuşi. Catech.. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre. pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui. Datorită milostivirii sale. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718. 1718 SPF 29. LG 2. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. 18.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. GS 39. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. le vom regăsi apoi iarăşi.

Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. fidelitatea. 1721 Cf. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. „AMIN” 1061 Crezul. Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi1721. numită şi „iad”. DS 1549. 1056 Urmând exemplul lui Cristos. 28). Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2. literalmente 1719 1720 DCG 69. . Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. glorificaţi în trup şi în suflet. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. 1062 În ebraică. în viaţa veşnică. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. Această rădăcină exprimă soliditatea. fiabilitatea. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”. 26). 21. 1060 La sfârşitul timpurilor. se termină cu cuvântul ebraic Amen. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. şi însuşi Universul material va fi transformat. DS 859. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi. Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”. Ap 22. Atunci. cf.

Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. făgăduinţelor. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3. 13. poruncilor lui Dumnezeu. Serm. Dumnezeule. 20): Prin Cristos. înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. . uneori sub formă reduplicată1723. A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. 16. 5. Tată atotputernic. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. 1724 Sf. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin”1722. Mt 6. In 5. 11. 19. 14). câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu. 16). toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. în unire cu Duhul Sfânt. Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi. Augustin. El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. toate sunt în El «Da». 58. 2. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. cu Cristos şi în Cristos. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». 1722 1723 Cf. AMIN.„Dumnezeul Amin-ului”. Ţie. Cf. pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea.

Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. 25-34). Acesta este misterul lui Cristos1725. dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. suflet şi trup. 4 . § 1115). De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. suferindă de vreme îndelungată. pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. care îl mântuieşte pe omul întreg. Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. prin intermediul vieţii sacramentale. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. de la începutul sec. al IV-lea. Mc 5. 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. 1725 Cf. Această femeie. Ef 3. § 1116).Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. . Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. revelat şi realizat în istorie în forma unui plan. o „orânduire înţeleaptă”.

Rom 15. 1728 Cf. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. „slujire din partea/în favoarea poporului”. 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. ne-a redobândit viaţa». 27. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. participând la preoţia lui (cult). prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. mister prin care. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. 1729 Cf. al Învierii şi al Înălţării glorioase.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. Într-adevăr. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului. cu ea şi prin ea. după chipul Domnului său. pe bună dreptate. 12. 23. 4. liturgia. Prin 1726 1727 SC 5. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. prin care. 30. lucrarea răscumpărării noastre. Biserica este slujitoare. 1730 Cf. 2. 1731 Cf. . „se actualizează opera răscumpărării noastre”. Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. In 17. Evr 8. Fil 2. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. În celebrarea liturgică. Cristos. Rom 15. 2. 1732 Cf. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. a nimicit moartea noastră şi. înviind. Lc 1. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. 25. 16. unicul „Liturg” 1732. 2 Cor 9. SC 2. Prin liturgie. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. «murind. Fil 2. continuă în Biserica sa. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. 14-17. liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. În tradiţia creştină. mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. Fapte 13. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. în acelaşi timp. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. 6. De aceea.

omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. 18. 1737 SC 10. a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. „în toată vremea. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală. activă şi rodnică” a tuturor1734. în Duhul” (Ef 6. 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. este acţiune sacră prin excelenţă. 1736 Cf. 1735 SC 9. 1738 Ioan Paul II. SC 11.urmare. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. Prin liturgie. Ea implică o participare „conştientă. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos. şi mai ales în Euharistie. 16-17. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. căci în sacramente. liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. 1733 1734 SC 7. de credinţă şi de convertire. Ef 3. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. CT 23. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. orice celebrare liturgică. . Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”. 4) în Fiul lui preaiubit. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. care este Biserica. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu.

O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. de la „sacramente” la „mistere”. . 1739 Cf. SC 3-4. iar apoi.1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi). trecând de la vizibil la invizibil. în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739. de la semnificant la semnificat. care vrea să fie în slujba întregii Biserici. Prezentul Catehism. cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua).

De aceea. Acţionează prin sacramente. În acest timp al Bisericii. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I. . în care Cristos îşi manifestă. prin revărsarea Duhului Sfânt. „până când va veni” (1 Cor 11. întru Cristos. propriu acestui timp nou. 26). El ne-a ales în 1740 Cf.SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. În felul acesta. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. LG 2. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale. Tatăl. care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. Biserica a apărut în lume 1740. Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. SC 6.

binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. eu-logia). binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. mai ales. din care este ţesută liturgia poporului ales. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul). 36). ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. bărbatul şi femeia. după bunul plac al voinţei sale. laudă şi aducere de mulţumire. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l . care s-a deschis pentru binecuvântare. spre lauda gloriei harului său. 15) prin adoraţie. Profeţii şi Psalmii. Aplicat omului. 1080 De la început. Pe de o parte. Legea. Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. dăruirea Pământului făgăduinţei. întrupat. pentru a o îndrepta spre viaţă. alegerea lui David. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. care mergea spre moarte. Biserica. Prezenţa lui Dumnezeu în templu. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. 1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. a fost inaugurată istoria mântuirii. cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. în Cuvântul său. Dar. 1082 În liturgia Bisericii. în iubire. 21).Cristos mai înainte de întemeierea lumii. amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu. prin care pământul este „blestemat”. în ciuda păcatului omului. începând cu Abraham. mort şi înviat pentru noi.

. apoi trec. 12). Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt.. nu poate rămâne numai în trecut. El a nimicit moartea şi. 9. prin Moartea sa.. II. În timpul vieţii sale pământeşti. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. plini de Duhul Sfânt. prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742. şi El i-a trimis pe apostolii săi. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni). Misterul pascal al lui Cristos. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui. în liturgia Bisericii.. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. Este un eveniment real. prin moartea şi învierea sa. dimpotrivă. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal. survenit în istoria noastră. pe care o vesteau. fiindcă.. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat.. „şezând de-a dreapta Tatălui”. Evr 7. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. SC 6. 1. predicând Evanghelia la toată făptura. 1084 Din momentul în care. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. 17. la fel. şi astfel. . Când i-a sosit Ceasul1741.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. înghiţite de trecut. nu numai ca. 10. învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. 1. dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată. asupra ei înseşi. Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. 27. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. este îngropat. mai ales. In 13. 6). prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască. pentru ca. 1741 1742 Cf. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. care este Biserica. .

care s-a oferit odinioară pe Cruce». le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. e prezent în liturgia pământească. la liturgia cerească. SC 7. este ea însăşi sacramentală. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. In 20. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa.. comunicarea lucrării sale de mântuire ─. îi cântăm Domnului imnul de slavă. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului. LG 50. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. prin pregustare. până când se va arăta El însuşi. dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor. transmisă prin sacramentul Preoţiei. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. 1745 SC 7. Viaţa noastră. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. Cristos însuşi este cel care botează. Cristos cel înviat. El. şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. El e prezent în sacramente prin puterea sa. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18.1087 Astfel. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. 20)”1744.. sub speciile euharistice. aşa încât. atunci când cineva botează.. este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude. în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi.. 1746 SC 8. atât în persoana preotului. cât. . 1089 „În această operă atât de mare. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745.. care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. . împreună cu întreaga oştire cerească. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt. cf. spre care ne îndreptăm ca nişte călători. El. noi participăm. În sfârşit. nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. 21-23. III. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica.. Mireasa lui preaiubită. mai ales în acţiunile liturgice. E prezent în cuvântul său. . E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. mai ales.

Astfel. ─ mai presus de toate. Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. la fel. în sfârşit. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. Exodul şi Paştele. 13-49. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. 21. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. însuşindu-şi-le. 1749 Cf. 1751 Cf. deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. Ea e numită „tipologică”. elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. Lc 24. iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749. 1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. ─ rugăciunea Psalmilor. Prin ea. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. 2 Cor 3. DV 14-16. 1 Pt 3. Cf. se ia vălul de pe aceste figuri1750. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii. Duh al comuniunii. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. 14-16. Exilul şi Întoarcerea). face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. 1750 Cf. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. Împărăţia şi Templul. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. care sunt sacramentele Noului Legământ. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez1751. .1091 În liturgie. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. se realizează o adevărată cooperare. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. cuvintele şi simbolurile primului legământ. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ1747”.

fiecare acţiune liturgică. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. mai ales în timpul Adventului. 1 Cor 10. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. 1-6. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. este o întâlnire între Cristos şi Biserică. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. 1095 De aceea. la creştini. îşi află originea în rugăciunea iudaică. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti.lui Cristos1752. Pentru evrei şi pentru creştini. în structura sa proprie. Liturgia Cuvântului. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. pe care ea are rolul să le aducă ulterior. la evrei. . în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile. culturale şi sociale. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu. orientat spre viitor. să fie un „popor gata să-l primească”. 1097 În liturgia Noului Legământ. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării. Ea depăşeşte afinităţile umane. Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. în răspunsul la acest Cuvânt. în recurgerea la milostivirea divină. mana din pustiu prefigura Euharistia. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. Biserica. cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. mai ales a slujitorilor ei. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. 32). rasiale. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. dintre care Tatăl nostru.

.) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756. în celelalte sacramente.. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu. . care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. În liturgia Cuvântului. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite.1099 În liturgie. o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. în primul rând. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei.) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. în funcţie de deschiderea inimilor lor. 26. (. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării.. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia). Mai ales în Euharistie şi.. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (.. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii. dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu. comuniune în credinţă. Cuvântul şi Icoana Tatălui. din ea se cântă psalmii. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. ca asentiment şi angajare. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754. Duhul Sfânt. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. SC 24 1755 PO 4. 1103 Anamneza. Prin cuvintele. Adunarea liturgică este. în mod analog. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare. 1756 DV 2. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată.

. Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt. 22. în mod inseparabil. F. comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760. 1 In 1. nu repetat. care actualizează unicul mister. Trimis de Tatăl. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. încă de pe acum.. iar vinul (. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat. 22. El. 14. o. Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. 1-17. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. care-şi aduce rodul în mlădiţe1759. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui. de aceea. In 15. 13. le face prezente. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit. Gal 5. 1106 Alături de Anamneză. În aşteptare şi în speranţă. Ef 1. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând. Duhul de comuniune.. (. 3-7. în acelaşi fel în care. 2 Cor 1. Rodul Duhului în liturgie este. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt.. primindu-le. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. celebrările sunt acelea care se repetă. Ioan din Damasc. „arvuna” moştenirii lor1758. . 1760 Cf.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. 1759 Cf. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf. care ascultă Epicleza Bisericii. Cf. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. 4. rămâne de-a pururi în Biserică şi. ci le şi actualizează.

Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. la liturgia cerească. ca într-o pregustare. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii. care este Biserica. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său. pentru a ne dărui Duhul înfierii. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos. pentru că. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării. pentru că Trupul său. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13. pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt.misterul lui Cristos. Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii . Biserica peregrină ia parte de pe acum. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii. prin acţiunile ei liturgice. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. într-un fel. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. e.

) şi gândul unanim al Părinţilor”. 1601. Ungerea bolnavilor. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul. II. aşa cum a 1761 Cf. 1762 . În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. DS 860. Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”. căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. 19. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui. 8.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761.. Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. Leon cel Mare.. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua. Preoţia şi Căsătoria1762. care este Biserica. cel pururi viu şi dătător de viaţă. 1765 Cf. Cf. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. 17. 6. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. 1763 DS 1600-1601. SC 6. Lc 5. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El. Serm. 1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. I. Ele anticipau puterea misterului său pascal. Euharistia. 1310. 74. Pocăinţa. 2. 1764 Sf. tradiţiile apostolice (. împărtăşeşte acum în sacramente. prin intermediul slujitorilor Bisericii sale. 13). 46. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ. Confirmarea sau Mirul.

sunt „sacramentele care fac Biserica”1767. 22. sacramente instituite de Domnul. 64. 1772 Cf. Astfel. urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. prin ei. 1773 Cc. 1769 LG 11. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. 17. „ca o unică persoană mistică”1768. Mystici Corporis. în sacramente. Mirul şi Preoţia . mai ales în Euharistie. Sf. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. pe de altă parte. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. 1768 Pius XII. Unul în trei Persoane. anumiţi credincioşi. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. există şapte care sunt. Tridentin: DS 1609. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul. Cf. „pecetluiţi cu caracterul preoţesc. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. Mt 13. Civ. 1770 LG 11. prin ei. să discearnă că. Şi sunt „pentru Biserică”.Botezul. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. pe care o realizează Duhul Sfânt. Augustin. Lc 24. 1. In 20.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. 1771 LG 10. 52. Enc. Sf. 1 Cor 4. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. S. printre celebrările liturgice. pe lângă har. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor.conferă. 47. un caracter sacramental. Biserica a ajuns. Mt 28. este de neşters1773. 2 ad 3. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia. 1766 1767 . 21-23. 3. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi. Toma Aq. «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. de-a lungul veacurilor. 1121 Trei sacramente . misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire. Th. Ea garantează că. Astfel. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. 18-20.. cf. în sensul propriu al cuvântului. izvorul şi temeiul sacramentelor. sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770.

o întăresc şi o exprimă.) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă. De aici. SC 59. ci. după Prosper de Aquitania1776 [sec. e inclusă în misiunea de a evangheliza. Misiunea de a boteza. de aceea.. 1777 Cf. să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. 1776 Ep. 1778 Cf. Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. botezându-i în numele Tatălui. lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. Biserica crede aşa cum se roagă. ele au şi un rol instructiv. al V-lea]). DV 8. întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. UR 2 şi 15. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. IV. prin cuvintele şi elementele rituale. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac. 217. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. Legea rugăciunii e legea credinţei. 1125 De aceea. şi al Fiului. în calitate de semne. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii.III. ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. . 19). deci misiunea sacramentală. (. 1126 Pe de altă parte. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Când Biserica celebrează sacramentele. 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. „Faceţi ucenici din toate neamurile. Nu numai că presupun credinţa.. o şi nutresc. 47). Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777. sunt numite sacramente ale credinţei”1775. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4. vechiul adagiu: Lex orandi. care e invitat să adere la ea. lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi.

28). „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. îşi exprimă credinţa în puterea Duhului. Mântuitorul. ea participă deja la viaţa veşnică. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16. 4. Trid. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. Cf. 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”).) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22.. adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos. 1781 Sf. ci de puterea lui Dumnezeu”1781. 1783 Cf. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. 15. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează. 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. Cc. în epicleza fiecărui sacrament. 22. 2 Pt 1. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte. săvârşită o dată pentru totdeauna.: DS 1604. Trid. Trid. 15-16). 1779 1780 ... Toma Aq. 68. care. 8 1782 Cf. Cc. conformându-i Fiului lui Dumnezeu.: DS 1605 şi 1606. S. În sacramentele lui Cristos.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Th. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă. Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11. Încă din perioada apostolică. V. Totuşi. După cum focul transformă în sine tot ce atinge. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi.: DS 1608. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc. 26. 3. Cc.

Th. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). acest rod este. pentru Biserică. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. de celebrarea sacramentelor Bisericii. 17. în fiecare credincios. Isus Cristos” (Tit 2. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi. 13). în acelaşi timp. Va fi vorba aşadar. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte.) Vino. Doamne Isuse!»” (Ap 22. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos.Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. 60. şi anume pătimirea lui Cristos. 1134 Rodul vieţii sacramentale e. Atunci. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. el constituie. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. Vom vedea ceea ce. pe de altă parte. în diversitatea tradiţiilor liturgice. „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. 3. viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. în acest capitol. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. . şi anume harul.. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute. Pe de o parte. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. sacramentele întăresc şi exprimă credinţa.. personal şi eclezial. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. 3. este comun celebrării celor şapte sacramente. PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului.

10. care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. Ioan Chrysostom. În sfârşit. şezând” (Ap 4. 1)1785. participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790. 19-21. Ap 21. Cf. 14. 10-14. 1790 Cf. „înjunghiat. Apoi Mielul.pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). citit în liturgia Bisericii. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791). Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească. 26-28. Evr 4. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787. 1789 Cf.. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. 1791 Cf. acelaşi „care aduce şi care se aduce. Ap 4─5. stând în picioare” (Ap 5. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe). 1788 Liturghia Sf.. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. 29. . etc. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. In 4. 1. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). 1-8. Ez 1. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva. 1). 14-15. mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. In 1. Anafora. 6. Ap 7. Is 6. 1787 Cf. 2-3. „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare.

a îndatoririlor şi a participării efective”1794. preoţie regească. 9-11). Cf. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. care. celebrează. „seminţie aleasă. Ap 21. Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate. în măsura în care e posibil. în şi prin Biserică. 34. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. 4-5. 4). 9)1798. conştientă şi activă la celebrările liturgice. 1797 Cf. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. PO 2. conform naturii proprii a fiecăreia.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. pentru poporul creştin. îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. Cf. 1792 1793 . 9). 1794 SC 26. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. ci sunt celebrări ale Bisericii. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. popoarele şi limbile” (Ap 7. care este «sacramentul unităţii». şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. Mireasa Mielului1793). unicul Preot. „o mulţime mare. pe care n-o putea număra nimeni. după diversitatea stărilor. la o slujire deosebită a comunităţii. ele aparţin întregului Trup al Bisericii. De aceea. 1796 LG 10. Ap 12. 1798 Cf. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. a comunităţii. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. neam sfânt. să fie educată la toţi convingerea că. 1139 La această liturgie veşnică. 1799 SC 14. dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. „ori de câte ori ceremoniile. 1795 SC 27. LG 10. Trupul lui Cristos unit cu Capul său. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. în sfârşit. De aceea. popor răscumpărat” (1 Pt 2. din toate neamurile şi seminţiile. pentru a oferi jertfe spirituale”1796. 1 Pt 2. 9. Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu.

slujirea episcopului şi. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. fiecare. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. În viaţa umană. SC 29. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. este ilustrată. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. în celebrarea sacramentelor. PO 2 şi 15. în comuniune cu el. 1144 Astfel. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. „În celebrările liturgice. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. îndeplinindu-şi oficiul propriu. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. Ca fiinţă socială. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. există şi alte slujiri deosebite. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. atât preoţii. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. 1146 Semne din lumea oamenilor. lectorii. prin gesturi. în primul rând. 1802 SC 28. fiecare potrivit funcţiei sale. Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. II. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. în prezidarea Euharistiei. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. cât şi credincioşii. prin acţiuni. . comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. aceea a preoţilor şi a diaconilor.

ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. 1152 Semne sacramentale. ci semne ale Legământului. Cf. Sacramentele Bisericii nu anulează. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. 31. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane. 6. apa şi pământul. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. Lc 9. impunerea mâinilor. 7-20. 1150 Semne ale Legământului. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. De la Rusalii. mai ales. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. 17. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. 1151 Semne asumate de Cristos. Mai mult. 1. 1806 Cf. 10. 1148 În calitate de creaturi. În predica sa. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. 33-35. 1803 1804 . Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. adesea în chip impresionant. Mc 7. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. 1805 Cf. Lc 8. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. 22-25. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. ale noii creaţii în Isus Cristos. care îi sfinţeşte pe oameni. Cf. La fel. Fapte 14. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Paştele. Lumina şi noaptea. simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. Rom 1. ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. In 9.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. jertfele şi. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. 8. vântul şi focul. Înţ 13. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. Liturgia Bisericii presupune. 19-20. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. 22.

Col 3. psalmi de meditaţie. litanii. cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. 1809 Cf. El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit. locul vestirii (amvon/pupitru). prin acţiuni şi cuvinte. Ps 72. tămâie.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. în acelaşi timp. 16-17. Desigur. . Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. mărturisire de credinţă). Sf. trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). acompaniate adesea de instrumente muzicale. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. prin sacramente. Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. răspunsul de credinţă al poporului său. Cf. în Cristos şi în Duhul Sfânt. însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. răspunsurile adunării (aclamaţii. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. venerarea sa (procesiune. omilia preotului. 1807 1808 SC 112. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. care continuă proclamarea Cuvântului. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură. mai ales pentru faptul că. unit cu cuvintele. lumină). iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. 1. Augustin.

. îl reprezintă. 14. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. cântările. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . în devoţiuni. Augustin. mai mult. 6. . participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. 1816 Sf. 16. noi contemplăm slava Domnului1816. 1814 SC 118. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. picurând adevărul în inima mea. Cât am plâns ascultând imnurile. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. 1. Însă acum. Imag. după normele Bisericii. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. 1812 Sf. care celebrează1813. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă. Icoana liturgică.1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. ba. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. în principal. SC 112. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. nici chip. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii.) Cu faţa descoperită. care nu are nici trup. 9.ale Bisericii. (. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. însă îmi făceau bine1812. Cf. din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815. De aceea. Conf. muzică. 1813 Cf. pe Cristos. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. care ne-au fost transmise neschimbate. cuvinte. să fie luate.. 1815 SC 121. de preferinţă. 1158 Armonia semnelor (cânt. Ioan din Damasc. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”. SC 119. Dumnezeu.

Imag. pe 1817 1818 Cc. precum şi îngerii. Ioan din Damasc. executate fie în mozaic. creat „după chipul lui Dumnezeu”. acest lucru ne este şi nouă de folos. pe pereţi şi pe tablouri. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea. Ele îl simbolizează. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. în sfârşit. opera mântuitoare a Mirelui său divin. Niceea II: DS 600. Rom 8. 27. Dumnezeu şi Mântuitor. în celebrarea sacramentală. în anumite zile din cursul anului. 1. face parte din armonia semnelor celebrării. Contemplarea sfintelor icoane. de fapt. 1). în ziua pe care a numit-o duminică. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819. În fiecare săptămână. în case şi pe străzi. III. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim. mai ales. 1819 Cc. şi nu în aparenţă.evanghelic. fără îndoială. 1820 Sf. o semnificaţie reciprocă1817. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. 1 In 3. 29. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. pe Cristos care este preamărit în ei. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. transfigurat. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. „după asemănarea lui”1818. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. fie în alt mod adecvat. pe obiectele şi veşmintele sacre. Niceea II (în 787): COD 111. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. 2. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei. .

1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. o dată pe an. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. 1825 SC 106. astfel. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. Ps 95. De aceea. începând cu Paştele. prin marea solemnitate a Paştelui. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu. „Cina Domnului” este centrul ei.. 1823 Cf. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri. în acelaşi timp. „prima zi a săptămânii”. într-un fel.7 ─ 4. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824. „ziua cea neînserată”1826. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. 1824 Sf. în tot decursul timpului. credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. În timpul Bisericii. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825. Cf. în care omul este chemat să intre. marele Cristos. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos.11. pentru ca. situat între Paştele lui Cristos. 11. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. Pe lângă aceasta. inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. veşnică. mare. împlinit deja o dată pentru totdeauna. memorial al primei zile a creaţiei. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice.care. 7. .) Celebrând astfel misterele Răscumpărării. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. Hipolit. actualizându-le. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor. ca să-i mulţumească pentru ele. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. Pasch. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. se statorniceşte o zi de lumină. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele.. nemuritor şi nesfârşit. 1826 Liturgia bizantină. după „odihna” din ziua marelui Sabat. şi „a opta zi” în care Cristos. cei ce credem în El. Evr 3. 1164 Încă de la legea mozaică. (. Ziua Învierii lui Cristos este. 1-2. pentru noi. Mt 6.

193 b. 30. să-şi amintească de Patima.) mântuirea lumii. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru.. când credincioşii se adună pentru ca. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. Oficiul siriac din Antiohia. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”. „anul de îndurare al Domnului”1831. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament).. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830.. 6. 19.) reînnoirea neamului omenesc. (. care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri. 1169 De aceea. fest. prin care Cristos a zdrobit moartea. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal.. Misterul Răscumpărării.credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat. Ieronim. sfârşitul istoriei este anticipat. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. 1827 1828 Cf. Binecuvântată este duminica. ziua Învierii. Din aproape în aproape. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului. (. însă. Partea de vară. ca din izvorul său de lumină. Sf. vol. (. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului. . Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. Pasch. Cristoase..) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. „Solemnitatea solemnităţilor”. 329. pur şi simplu. ale cărui raze aduc mîntuirea1828. 12. „ca pregustare”. anul este transfigurat prin liturgie. 1831 Cf. 1832 Ep. fiindcă în ea a început zidirea. într-adevăr. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie. 1829 SC 106. El este. de o parte şi de alta a acestui izvor. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. 1830 Fanqith. Lc 4. ziua creştinilor este ziua noastră. 1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. după cum.. până când toate îi vor fi supuse. p. astăzi a apărut Soarele dreptăţii. Paştele nu este. Lc 24. în Orient. In 21.

de la numele Papei Grigore al XIII-lea. 1173 Când. SC 104. . ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834. 1836 SC 8. 17. 1835 Cf. ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. 18). pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. SC 108 şi 111. pe care îl celebrăm în Euharistie. Ef 6. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. în ciclul anual. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. ca într-o icoană preacurată. 1837 SC 98. Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. SC IV. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. cf. în Maria. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. „Oficiul divin” 1835. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. îndeosebi în adunarea duminicală.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). pentru meritele lor. şi. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere. în care credincioşii 1833 1834 SC 103. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. Născătoarea de Dumnezeu. Crăciun. care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental.

la anumite Ore. călugării şi călugăriţele. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. fie adunaţi între ei. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. 96. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. PO 5. În ea. exprimând simbolismul momentului zilei. mai ales a Psalmilor”1843. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. împreună cu Trupul său. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839.(preoţi. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. toţi credincioşii. ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. nu exclude. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. 1838 1839 . SC 98. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin. ba chiar este rugăciunea pe care Cristos. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală. o înalţă către Tatăl”1838. 1843 SC 90. Lectio divina. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. 1841 Cf. revelează mai profund sensul misterului celebrat. mai ales Vesperele. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii. IV Unde se celebrează? SC 84. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. 1178 Liturgia Orelor. 1840 Cf. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. care vorbeşte Mirelui ei. sau chiar singuri”1842. Mai mult. fie împreună cu preoţii. să fie celebrate în biserică în comun. SC 86. 1842 SC 100. SC 83. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841.

de asemenea. În această „casă a lui Dumnezeu”. trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. 10. locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. DH 4. care este centrul bisericii. 1849 MF. din care curg sacramentele misterului pascal. cu cea mai mare cinstire”1849. 1846 Cf. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată1844. în care se adună credincioşii. altarul este. amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. 16). SC 122-127. 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. 1181 „Casa de rugăciune. 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847. Cf. 1850 SC 128. 1847 63. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. Mântuitorul nostru. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. Cf. 4-5). Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. IGMR 259. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). 1848 Cf. PO 5. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. Pe altar. în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu. Nobleţea. În anumite liturgii orientale. Evr 13. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. El este şi Masa Domnului. 1844 1845 . Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848. SC 7. 1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. cele mai importante sunt „pietrele vii”. cf. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc.

Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. la viaţa umană (spălare. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. 1188 Într-o celebrare liturgică. trebuie să trecem un prag. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. biserica are o semnificaţie eshatologică. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852. De asemenea. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. Cap şi Trup. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită). în timpul liturgiei Cuvântului. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. apă. Biserica văzută simbolizează casa părintească. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu. fiecare potrivit funcţiei sale. Şi. întreaga Adunare este „liturg”. IGMR 272. 1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. aceste 1851 1852 IGMR 271. ungere.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. 1186 În sfârşit. Cap al Trupului. 1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. din acest motiv. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. cu apostolii. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. foc). . larg deschisă şi primitoare. 4). împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa.

în primul rând. este ziua principală a celebrării Euharistiei. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi.elemente cosmice. ale îngerilor şi sfinţilor. prin cântări şi binecuvântări. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă. care este vestit. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. pe El îl adorăm. în ciclul anual. ziua familiei creştine. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. în zile anumite ale anului liturgic. participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. 1193 Duminica. care îi răspunde. 1853 1854 SC 106. SC 102. „Ziua Domnului”. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. fiindcă ea este ziua Învierii. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. prin rugăciunea psalmilor. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. Marele nostru Preot. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale. 1194 Biserica „desfăşoară. aceste rituri umane. 1195 Comemorându-i pe sfinţi. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. întregul mister al lui Cristos. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. . ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. apoi pe apostoli. şi de angajarea de credinţă. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl.

14). Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude. 1199 În aceste biserici. 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. 1198 În condiţia sa pământească. în organizarea comuniunii frăţeşti. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. în simbolismul liturgic.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. prin harul lui Dumnezeu. fidele credinţei apostolice. în orice loc. . „locul unde sălăşluieşte slava lui”. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. însă formele celebrării sale sunt variate. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. imagini ale Cetăţii sfinte. în înţelegerea teologică a 1855 Cf. locuri sfinte. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. pietre vii din care este zidită Biserica. EN 63-64. Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. îşi înalţă rugăciunea. Misterul celebrat în liturgie este unul singur. celebrează acelaşi mister pascal. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. oferă jertfa lui Cristos. Bisericile lui Dumnezeu.

1858 Cf. cu şi prin propria lor cultură umană. SC 37-40. ap. Cristos. „Fidel tradiţiei. alexandrin sau copt.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. asumată şi transfigurată de Cristos. cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. ci recuperate şi desăvârşite prin el1859. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. el trebuie vestit. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. celebrat şi trăit în toate culturile. a cărei Păstrătoare este Biserica. SC 21. şi părţi ce pot fi schimbate. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. maronit şi caldeean. Cf. purificându-le. 1205 „În liturgie. mai ales în aceea a sacramentelor. SC 4. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. armean. 1859 Cf. există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. 1856 1857 . siriac. Vicesimus quintus annus 16. 1860 Ioan Paul al II-lea. pe care ea are dreptul. este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni. 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. şi uneori chiar datoria. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. LG 23. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. Astfel. dacă e nevoie. 1861 Ibid. astfel încât ele să nu fie suprimate. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. Cf. Scris. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856. UR 4. CT 53. 26). de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. dar şi Riturile unor Biserici locale.

fără a se supune acesteia. comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica. Pe de altă parte. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos. diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte. . 1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli.

1862 1863 . Ungerea bolnavilor. Cf. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. această ordine nu este singura posibilă. între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862. comportă o anumită analogie cu originea. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. Euharistia. ap. Euharistia ocupă un loc unic.SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. Desigur. Mirul. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere. Const. Într-adevăr. Divinae consortium naturae. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. 1. CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. 3. Toma Aq. în sfârşit.. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. S. 65. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea). Preoţia şi Căsătoria. 3. 1864 Paul VI. Pocăinţa. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. Toma Aq. Th. dăruită oamenilor prin harul lui Cristos. Sf. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. S. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. „Participarea la natura divină. Sf. cf. 3. OICA Praenotanda 1-2. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863.. Th. 1211 Urmând această analogie. Astfel. În aceasta. apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). 65. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). În acest organism.

pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). 40. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. Gal 6. 3-4. § 1. 17. 3-4. „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos. pentru că păcatul este îngropat în apă. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866. 5). botez. ungere. Rom 6. ce deschide calea spre celelalte sacramente. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi. CR 2.. 1. Cf. luminare.. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. 5. baie. ungere. 849. haină. „lumina cea adevărată. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. 1865 1866 . haină de nestricăciune. luminare. pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul. (. pecete. Florenţa: DS 1314. Iustin. 675. „după ce a fost luminat” (Evr 10. 61. baie a renaşterii. poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). har. 1867 Cf. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. a scufunda”. Grigore de Nazianz. can. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. 2. CIC can. de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. 1868 Sf. este har. 9). 1216 „Această baie este numită iluminare. Col 2. 12.) Îl numim dar. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. fiindcă este lumină strălucitoare. pecete şi tot ce poate fi mai scump. Prin botez. care luminează pe tot omul” (In 1. Cc. 32). Este dar. § 1. fiindcă acoperă ocara noastră. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. pentru că spală. a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. Apol. 1869 Sf. CCEO. I. creştinul. Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda.ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5. 12. 5). devenim mădulare ale lui Cristos. 15). Or. 204.

20): Dumnezeule. 1219 În Arca lui Noe. Cf. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule. apa mării este un simbol al morţii. Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. 1872 Ibid. De aceea. prin însăşi revărsarea potopului. Întradevăr. această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. eliberată din robia faraonului. „puţine suflete. la binecuvântarea apei de Botez. pentru ca mulţimea. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873. imagine a vieţii 1870 1871 LR. 1873 Ibid. adică opt. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. Dumnezeule. 1222 În sfârşit. cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. de trecerea Mării Roşii. Gen 1-2.II. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. 1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa. . 1218 De la începutul lumii. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. Prin acest simbolism. ai arătat chipul renaşterii spirituale. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. 1874 Ibid. făptura ta. prin ea. ca să dezvălui harul Botezului1870. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos. mai ales. putea să prefigureze misterul Crucii.

38)1877. 15). ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. Întradevăr. Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. 12-13. 10. 5). Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. Sângele şi apa. Sacr. Ambrozie. 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. ca preludiu al noii creaţii. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său. 1877 Cf. din moartea lui Cristos. . 34). Cf. Întradevăr. Vezi unde ai fost botezat. Mc 16. 19-20)1876. Fapte 2. 16-17). iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. rânduit pentru păcătoşi. 15. 50. botezându-i în numele Tatălui. păgâni1880. Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. de unde vine Botezul. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19.veşnice. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. 6-8. 1 In 5. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 13. şi al Fiului. 48. 1880 Cf. 1878 Cf. 1879 Sf. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan1875. 41. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. 38). 6. temători de Dumnezeu. Mt 3. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. 8. în El ai fost mântuit1879. 7). dacă nu din Crucea lui Cristos. El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. În El ai fost răscumpărat. 15-16. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. Lc 12. 16. 2.

et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. care să provoace convertirea. în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. Botezul. Ev. În primele secole ale Bisericii. 27). Întradevăr. este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte. cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. 12. primirea Evangheliei. accesul la Comuniunea euharistică. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. 31-33). 3. 11. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. el şi toţi ai săi” (Fapte 16. prin Botez. Col 2. întru moartea lui am fost botezaţi. Prin Duhul Sfânt. 1883 Cf. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. 3-4)1881.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. III. . Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. tot astfel. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. 80. 1227 După Sfântul Apostol Paul. 13. Cf. pentru ca. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. Io. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. profesiunea de credinţă. 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. 12. Botezul este o baie care curăţă. sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. 1 Cor 6. credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. revărsarea Duhului Sfânt. tu şi casa ta”.

1886 Cf. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa. 2°. Într-adevăr. 865. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972). Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. 1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. Prin însăşi natura sa. 1233 Aşadar. În riturile orientale. Mirul şi Euharistia1886. Acesta este spaţiul specific al catehismului. cf. printr-o participare atentă. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat. astăzi. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. CIC. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”. 851. Conciliul a îngăduit ca. Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. 866. Pe lângă aceasta. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. 1235 Semnul Crucii. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. can. CIC. SC 37-40. AG 14. Numai urmărind. culme a iniţierii lor creştine1887. 851. „catehumenatul adulţilor. SC 64. care nu poate fi separată de Botez. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. în toate riturile latine şi orientale. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. împărţit în mai multe etape”1884. SC 65. 1887 Cf. can. la începutul celebrării. 1884 1885 . pentru Biserica latină. 868. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul.celebrare a acestui sacrament.

asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe). adică „uns” cu Duhul Sfânt. fie în noaptea de Paşti). 1240 În Biserica latină. N. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. 1888 1889 Cf. pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. În liturgiile orientale. în numele Tatălui. Cf.. Astfel pregătit. Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. În liturgia romană. şi al Sfântului Duh”. şi al Sfântului Duh”. Lumânarea. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. În modul cel mai semnificativ. care este uns preot. 27): a înviat împreună cu Cristos. profet şi rege1889. 5). 1242 În liturgia Bisericilor orientale. OBP 62. 17. şi al Fiului. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc. căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888. El a devenit creştin. . catehumenul fiind întors spre Răsărit. şi al Fiului.. ulei parfumat sfinţit de episcop. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. eu te botez în numele Tatălui. prin Fiul lui. îl cufundă în apă şi îl ridică. încă din antichitate. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. aprinsă de la lumânarea pascală. 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca. el poate mărturisi credinţa Bisericii. ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. încorporat lui Cristos. Însă. La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă. Rom 6.

1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii. în trăirea Evangheliei şi. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. 864. La Botezul nounăscuţilor. 1244 Prima împărtăşanie euharistică.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină. 14). Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii. În Cristos. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi.. 15. exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte. CCEO. 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului.. este capabilă să primească botezul”1891. Fil 2. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul. pentru rugăciunea Tatăl Nostru.. can. 14)1890. Devenit fiu al lui Dumnezeu. chiar şi pruncilor. can. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5. CIC. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. (.semnifică luminarea neofitului de către Cristos. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (.) în misterul mântuirii. îmbrăcat în haina de nuntă. Trupul şi Sângele lui Cristos. Învăţătorul lor. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. prin rituri sacre celebrate în mod succesiv.. Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. Mir şi Euharistie. 679. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru. Biserica latină. . şi numai ea. IV. răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. să fie introduşi în viaţa de credinţă.

788. la care toţi oamenii sunt chemaţi. 41. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. Pastoralis actio. GS 48. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu1896. când „familii” întregi au primit Botezul1899. § 3. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. ci un început chemat să se dezvolte. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. de speranţă şi de iubire”1893. CIC. 1901 Cf. 1894 LG 14. cu iubire şi grijă”1894. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere1897. LG 11. 12-14. 1892 1893 . Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901. 16. 206. 1896 Cf. 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. OICA 19 şi 98. 867. DS 1514. Este atestată explicit din secolul al II-lea. can. 686. 18. 1897 Cf. încă de la începutul propovăduirii apostolice. 1900 Cf. CIC. can. 33. Fapte 16.Poporului lui Dumnezeu”1892. CCEO. Col 1. 1 Cor 1. 1895 Cf. 868. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. 681. 16. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. cf. este probabil că. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. cf. 1898 Cf. 15. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. au fost botezaţi şi copiii1900. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. 1899 Cf. can. 1. CIC. CDF. can. AG 14. Mc 16. aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. Instr. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. Totuşi. 8.

pe drumul său în viaţa creştină1902. De asemenea. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. având intenţia cerută. iar în Biserica latină. orice persoană. AG 5. 1906 Cf. rolul naşului sau al naşei. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf.1254 La toţi cei botezaţi. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. chiar nebotezată. can. CCEO. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială1903. can. din care curge întreaga viaţă creştină. şi diaconul1904. 5. 1902 1903 . 20. 1 Tim 2. CIC. ajutorul părinţilor este important. poate boteza. de aceea. în afară de Botez. can. Cf. 16. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi. care trebuie să fie credincioşi statornici. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. 872-874. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. Mc 16. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament1909. are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. 1905 Cf. LG 14. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. Mt 28. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. 1908 Cf. SC 67. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile1908. DS 1618. De aceea. cf. Mc 16. CIC. In 3. V. VI. 1907 Cf. 16. 1909 Cf. în fiecare an. 677 § 1. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire1907. în noaptea de Paşti. 861 § 1. credinţa trebuie să crească după Botez. În caz de necesitate. copii sau adulţi. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. 4. copil sau adult. De aceea. 1904 Cf.

ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. fără să fi primit Botezul. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. aşa cum o face în funeraliile pentru ei. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. 1910 1911 GS 22. Orice om care. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. 1 Tim 2. VII. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. In 3. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez. şi iubirea lui Isus faţă de copii. AG 7. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. şi anume divină. cf. Cf. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. dorinţa explicită de a-l primi. 4. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. Acest Botez al sângelui. 14). 38. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. Întradevăr. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. .sacramentul Botezului. sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. marea milostivire a lui Dumnezeu. fără a fi sacrament. 1912 Cf. LG 16. poate fi mântuit. Fapte 2. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. 5. unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea.

în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. nici păcatul personal. ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. templu al Duhului Sfânt1917. 1917 Cf.. pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau. concupiscenţa nu poate dăuna celor care. precum şi o înclinaţie spre păcat. 5)1914. 27. 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele. 1916 Cf 1 Cor 6.. boala. DS 1316. 4). 17). 12. Astfel. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos. întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. prin darurile Duhului Sfânt. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2.Pentru iertarea păcatelor. 1913 1914 Cf. harul îndreptăţirii. „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc. 1 Cor 6. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. prin virtuţile teologale. 5-7. neconsimţind la ea. ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. 15. metaforic. 17). 19. Trid. nici urmările păcatului. Mai mult. Cc. Într-adevăr. nici păcatul lui Adam. moartea ori fragilităţile inerente vieţii. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră.. DS 1515. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. Gal 4. să nădăjduiască în El şi să-l iubească. . 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt. 1915 Cf. ca suferinţele.

9). „Atunci (. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. can. Prin Botez. popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. 675. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. can. In 13. 1269 Devenit membru al Bisericii. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi1918. Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. 5). 1 Cor 16. 23. la misiunea lui profetică şi regească. sunt „seminţie aleasă. 15-16. 25) Botezul încorporează în Biserică. 1921 Cf. 2. el este chemat să se supună celorlalţi1919. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13. 21. LG 17. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12. preoţie împărătească. chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr. neam sfânt. Ef 5. 1923 LG 11. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală]. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922.Încorporaţi în Biserică. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. cei care cred 1918 1919 Cf. ei participă la preoţia lui Cristos. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele. 15. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. 1 Tes 5. Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos. 208-223. 2 Cor 5. 1920 Cf. De acum. 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. 1922 Cf. CCEO. 1924 Cf. culturi.. Cf. AG 7. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. al Noului Legământ. 13).. 19). . 12-15. CIC. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. LG 37. 12-13.) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4.

98. 21-22. O pecete spirituală de neşters. 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire1928.. Oferit o dată pentru totdeauna. . cu credinţa Botezului său. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. 1934 LR. 13-14. 1928 Cf. 2 Cor 1. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii.. Canonul Roman 97. Ep. Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933. 1931 Sf. Irineu. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930. 1932 Cf. (.în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. Ef 1. 5. Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit. LG 10. 1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. cu Biserica catolică.. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. 30)1932. de aceea.. Dem. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926. 29. DS 1609-1619. 1927 Cf. sunt încorporaţi lui Cristos şi. UR 22. 1930 Cf. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. LG 11. deşi imperfectă. poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice”1925. PE SCURT 1925 1926 UR 3. Augustin. 1933 Sf. 1929 Cf. Botezul nu poate fi repetat. 3. „Într-adevăr. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine1929.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. Rom 8. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos.

1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. 19-20). botezându-i în numele Tatălui. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. Mirul. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. naşterea la viaţa cea nouă. catehumenii şi toţi oamenii care. rostind invocarea Preasfintei Treimi. 1276 ”Mergând deci. cel botezat este încorporat în Biserică. caracterul. care nu presupune merite omeneşti. şi al Fiului. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters. adică a Tatălui. copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. Euharistia. LG 16. Botezul nu poate fi repetat1935. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. sub impulsul harului. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. chiar dacă nu au primit Botezul1936. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. Tocmai prin aceasta. el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. faceţi ucenici din toate neamurile. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. care este începutul vieţii noi. a Fiului şi a Duhului Sfânt. templu al Duhului Sfânt. Potrivit voinţei Domnului. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. DS 1609 şi 1624. în care Botezul ne introduce. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine. 1281 Cei care mor pentru credinţă. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. Datorită caracterului pe care îl imprimă. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. mădular al lui Cristos.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul. Trupul lui Cristos. . şi al Sfântului Duh. sunt mântuiţi. şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. Botezul este administrat copiilor. deşi nu cunosc Biserica. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. care constituie întărirea acesteia.

încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”. Zămislit de la Duhul Sfânt. 1941 Cf. întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. OCf Praenotanda 1. LG 11. 2. orice persoană poate boteza. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. In 1. şi al Fiului. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui. Într-adevăr. 1942 Cf. 1. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. 1-2. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină. 34). Ioel 3. Fiul lui Dumnezeu1941. 25-27. Mt 3. 1940 Cf. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937. I. 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. credinţa. în vederea misiunii sale mântuitoare1940. 16-22. 1939 Cf. 1284 La nevoie. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. 13-17. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. Is 11. prin cuvânt şi faptă. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942. 1937 1938 . Mesia. Lc 4. prin aceasta. Is 61. a căror unitate trebuie păstrată. Ez 36. şi al Sfântului Duh”. cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. OCf Praenotanda 2. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia. 33-34. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică.

Orientul a păstrat unite cele două sacramente. un „sacrament dublu”. în Scrisoarea către Evrei. într-un fel. Fapte 1. 1949 Paul VI. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. 17-18. 22 şi. care perpetuează. 12. 38). 37-39. Fapte 8. care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi. Plini de Duhul Sfânt. In 3. cât şi în Occident. 1289 Foarte curând. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit. în chip mult mai strălucitor. De aceea. o unică celebrare împreună cu Botezul. despre impunerea mîinilor1948. în general. 15-17. darul Duhului Sfînt1946. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. la rândul lor. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. Evr 6. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. In 20. Printre alte motive. Confirmaţiunea constituie. sau mir. chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. Această ungere ilustrează numele de „creştin”. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. 19. în Biserică. care înseamnă „crismă”. 1948 Cf. 2. 1946 Cf. Cf. 5-8. care completează iniţierea creştină. 16. 1944 . respectiv. 7.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt1943. 11). la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. ungerea cu crismă. 5-6. 1947 Cf. 1288 „De atunci. 1945 Cf. iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. şi apoi. după expresia Sfântului Ciprian. şi întărirea harului baptismal. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. în ziua de Rusalii 1944. 38. creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). prin impunerea mâinilor. ap. atât în Orient. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. Fapte 2. formând cu acesta. 7-15. harul Rusaliilor”1949. De aceea. Fapte 2. Divinae consortium naturae. printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi. 1-4. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. care extind diecezele. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. pentru a împlini voinţa lui Cristos. Const. În Occident. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. În Occident. Lc 12. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. darul Duhului Sfânt. de asemeni. 8. Fapte 2. toate roade ale Duhului Sfânt.

1953 Cf. 1. În simbolismul biblic şi antic. ap. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. creştinii. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. 1950 1951 Cf. 14 etc. Prima ungere cu sfânta crismă. 21. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. 15. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955. Hippolit. Is 1. 1. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. adică cei unşi.consacrat de un episcop1950. de care El este plin. cann. . este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. Dt 11. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire. 696. şi. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său. preoţească şi regească a lui Cristos. II. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. 34. 695. Trad. Prin Mir. 1954 Cf. este semnul unei consacrări. Lc 10. aceea pe care o dă preotul. la Mir şi la Preoţie. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. prin urmare. Sf. de sănătate şi de forţă. Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. cel miruit primeşte „însemnul”. 104. Prima ungere. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). este semn de vindecare. Cf. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. 1295 Prin această ungere. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. Ps 23. 2 Cor 2. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică. 1955 Cf. 6. 5. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. CCEO. 15. Dacă Botezul este conferit unui adult. pecetea Duhului Sfânt. 1952 Cf.

scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. secret1960. punerea pentru totdeauna în slujba lui. 2-3. 1963 Cf. Gen 41. 1964 Cf. 42. 1962 Cf. Ez 9. 1958 Cf. 4-6. veşmântul luminii. consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. 1960 Cf. într-un fel. ea legalizează un act juridic1959 sau un document. Gen 38. dar care. 18. 13.. Când un adult primeşte Botezul. precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. 27. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. haina mântuirii. făcându-l. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf. 4. pecetea neştearsă. face parte din ea. Dt 32. 10.. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. Cf. 1961 Cf. Episcopul este acela care. 1 Rg 21. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. (. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. în Joia Sfântă. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. 30. 22)1962. este consacrarea sfintei crisme. eventual. mir al bucuriei. Ef 1. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. Cânt 8. In 6. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. Ap 7. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. darul spiritual. fericirea nepieritoare. mir preoţesc. Ier 32. Is 29. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. care precede celebrarea Mirului. 9. 6. 1959 Cf. în timpul Liturghiei crismale. 34.Pecetea este simbolul persoanei1956. 8. SC 71.) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. mir regesc. 11. semnul autorităţii ei1957. 1956 1957 . Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. 4. ca în ritul roman. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt.

Mângâietorul. Doamne. urechile. CIC. Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. Duhul sfatului şi al tăriei. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte. mâinile şi picioarele. prin care spunem «Abba. nasul. semnifică darul Duhului Sfânt. care încheie ritualul sacramentului. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Hippolit. Divinae consortium naturae. care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. ungerea cu mir se face. 1299 În ritul roman. Ap. III. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt.Euharistie1965. În Bisericile orientale. can. gest care. buzele. Domnul nostru”. Sf. LG 11. Const. spatele. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. ca adevăraţi martori ai lui Cristos. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. încă din vremea apostolilor. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. Tată» (Rom 8. 21. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. ochii. 1301 Semnul păcii. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. 15). fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Paul VI. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. 866. pieptul. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. Prin Cristos. 1303 Prin aceasta. . eliberându-i de sub jugul păcatului. după o rugăciune de epicleză. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. 1968 Cf. În ritul latin. 1967 Cf. Trad. ap. ─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă.

Lc 24. Mirul şi Euharistia formează o unitate. 890. Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată.. cann. 5. Ambrozie. fiindcă. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975. 1973 Cf. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. CIC. CIC. 1974 Cf. 1971 Cf. sacramentul Botezului este. dobândită prin Botez. 891. IV. Sf. Myst.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală. Toma Aq. 1972 Cf. can. Mirul se dă o singură dată. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său. 72. § 1. 1976 Cf. 3. 889. 48-49. DS 1319. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. chiar în copilărie. 42. copiii trebuie să fie miruiţi. S. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. Sf. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. ad 2. care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor. „caracterul”1971. 883. 1975 CIC. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. ca să-i fie martor1972. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. 1969 1970 Cf. desigur. DS 1609. LG 11. Într-adevăr. fără Mir şi Euharistie. Deoarece Botezul. ca o misiune (quasi ex officio)”1973. Astfel. îmbrăcându-l cu puterea de sus. Duhul fricii sfinte. în pericol de moarte. 1304 Ca şi Botezul. şi păstrează ceea ce ai primit. Duhul sfatului şi al tăriei. 7. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. Th. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. . valid şi eficient. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. can. 3. a cărui împlinire este. 12. Totuşi.

În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. § 1. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. 1980 Cf. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. CIC. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. 1981 LG 26. candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. De aceea. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. OCf praenotanda 5. 3. 6. Th. 883. ca şi pentru Botez. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. 1979 Cf. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. CIC. atât la Biserica universală. Toma Aq. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii. 1311 Pentru Mir. 1982 Cf. în una şi aceeaşi celebrare.omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. can. nici nu le măsori după numărul anilor”. V. 14. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981. can. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. OCf Praenotanda 3. cât şi la comunitatea parohială. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. 72. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. 1977 1978 Sf. 2. S. De aceea. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. . Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. cu acţiunea lui. Cf. Fapte 1.. 8. 893. § 2. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. cu darurile şi chemările lui. care nu are sacramentul Confirmării valid. ad 2. mulţi copii.

pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters. § 3. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. este urmat de participarea la Euharistie. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. acest sacrament este administrat imediat după Botez. se cuvine. CIC. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos.1313 În ritul latin. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. 1318 În Orient. CIC. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. Episcopii sunt urmaşii apostolilor. oficiantul Confirmării este de drept episcopul1983. 884. can. oricât de mici ar fi. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. ca şi Botezul. 14-17). 1983 1984 Cf. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. 1317 Mirul. Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. În Biserica latină. can. CIC. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. de aceea. . Chiar dacă. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte. 883. să-l confere el însuşi. pentru însăşi semnificaţia sacramentului. 1985 Cf. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. § 2. episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. Atunci. pentru motive grave. 882. can. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. Într-adevăr.

Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. care a atins vârsta raţiunii. să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale. legătura ei cu Botezul este exprimată. 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. să fie în stare de har. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. la însăşi Jertfa Domnului. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. I. şi pe alte părţi ale corpului). . ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. în noaptea în care era vândut. „pecetea darului Duhului Sfânt”. printre altele. împreună cu întreaga comunitate. în ritul roman. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. semn al unităţii. 1323 „La Cina cea de Taină. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine.1319 Un candidat la Mir. legătură a carităţii. prin intermediul Euharistiei. în ritul bizantin. trebuie să mărturisească credinţa. Biserica. Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite.

Ap 19. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale.1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine”1987. iar Euharistia. . 9. 1326 În sfârşit. Mc 14. Eucharisticum mysterium 6. 1 Cor 11. „Toate sacramentele. 15. la rându-i. răscumpărarea şi sfinţirea. Mt 14. prin celebrarea euharistică. Paştele nostru”1988. Haer. 20. II. 36. 1 Cor 15. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. 19. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. 1329 Cina Domnului1992. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. 19. Cristos însuşi. în Cristos. 1994 Cf. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. 4. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. Cuvintele euharistein (Lc 22. 1990 Cf. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. 26. 22) reamintesc binecuvântările ebraice. 1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. 19. Irineu. PO 5. precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. Mc 8. Tatălui”1989. propriu cinei ebraice. 5. 1 Cor 11. Dumnezeu sfinţeşte lumea. instr. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. prin care Biserica este ea însăşi. prin El. 28. 1992 Cf. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. Frângerea Pâinii. 24) şi eulogein (Mt 26. 1989 CRit. 1993 Cf. confirmă modul nostru de a gândi”1991. 1327 Pe scurt. pentru că acest rit. 6. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului1994. 1991 Sf. Este numită: Euharistie. 18.

expresie vizibilă a Bisericii1999.. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. 17-34. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. 13-35. 16-17. 17. cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine. 13. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. 9. 2. medicamentul nemuririi2005. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. 5.Cinei cea de Taină1995. 11. 20. 7. 2002 Cf. pâinea îngerilor. 13. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. 6. 1 Cor 11. 1998 Cf. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. 13. pâinea cerească. Mal 1. Cf. 20. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor. 26. Sfânta Jertfă. 2004 Const. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. „jertfa de laudă” (Evr. 2001 Cf. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. 16-17. 10. 5. pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. 1997 Cf. Mt 26. 1332 Sfânta Misă. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie1997. 11. 2000 Cf. intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. 2005 Sf. 2003 Cf. Ps 116. Didahé. 1 Cor. se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. 46. Lc 24. jertfa curată2002 şi sfântă. . Fapte 2. 11. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol. pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. Ignaţiu din Antiohia. Adunare euharistică (synaxis). Eph. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. 42. 1 Cor 10.. Cristos. 1 Cor 10. 1331 Împărtăşanie. Ap. 15)2000. 24. 1995 1996 Cf. pentru că este sacramentul sacramentelor. Sfânta Jertfă a Liturghiei. 1 Pt 2. 1999 Cf. 12. 8. viatic . jertfa spirituală2001.

. Astfel. Mc 14. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. 13-15. când Domnul a binecuvântat. 2009 Cf. 3. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007. „rod al muncii oamenilor”. care. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu2008. 2010 Cf. 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. la Ofertoriu. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. În sfârşit. Biserica face în continuare. In 2.III. în amintirea lui. unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. Ps 104. LR Canonul roman 95: Supra quae. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea. 2011 Cf. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. 13-21. 2008 Cf. „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. până la întoarcerea lui în slavă. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie». aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt. prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009. 1334 În Vechiul Legământ. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14. 25. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. Credincioasă poruncii Domnului. Dt 8. Mt 14.” „A luat potirul cu vin. 15. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt.. Semnul apei preschimbate în vin la Cana2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus. Cf. 2006 2007 Cf.. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică. Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul.. daruri ale Creatorului. 11.” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei. în semn de recunoştinţă faţă de Creator.. Biserica vede în gestul lui Melchisedec. rege şi preot. 32-39.

2015 Cf. mulţumind. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum. care se dă pentru voi. Mc 14. la rândul său.. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor. şi apostolii împreună cu El.. Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. ducându-se. Cc. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. ca să mâncăm”. 7-20)2015. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii. după cină. faceţi aceasta în amintirea mea”. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii2012. pe când erau la cină.) au pregătit Paştele. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor. mai înainte de pătimirea mea. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca. luând pâinea. Asemenea şi potirul. 17-29..) Iar ei. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. 2013 . zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele. In 6. până la sfârşit i-a iubit. (. Şi când a venit ceasul.1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici. coborâtă din cer2014.. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6. Isus a 2012 Cf. (. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa.) Şi. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi. zicând: „Acesta este Trupul meu. a frânt-o şi le-a dat lor. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său. Tridentin: DS 1740. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul. 23-26. 1-17.. 2014 Cf. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”.. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament”2013. în care trebuia să se jertfească Paştele. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei. zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. 1 Cor 11. care se varsă pentru voi” (Lc 22. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6. iubindu-i pe ai săi. (. în Sângele meu. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan. Mt 26. In 13. 12-25. s-a aşezat la masă.

(. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie.. avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei. 46). al vieţii. Ea are în vedere celebrarea liturgică. 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. frângând pâinea prin case. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea. mai ales. a memorialului lui Cristos. „în prima zi a săptămânii”. trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. Noul Paşte. 1344 Astfel. al morţii. adică în ziua de duminică. „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11. Iată ce scrie el.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi. pe la 155. IV. pentru a-i 2016 AG 1. luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. 26). . 42. 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc.. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11. 1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. din celebrare în celebrare. Într-adevăr. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. 7). De atunci şi până în zilele noastre. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. ziua învierii lui Isus (Fapte 20.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. prin apostoli şi urmaşii lor. care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire.

„a luat pâinea. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. Iustin. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns. a frânt-o şi le-a dat-o”2020.. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu. El le-a explicat Scripturile. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. liturgia Cuvântului.) şi pentru ceilalţi. 1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum. omilia şi rugăciunea universală. După terminarea rugăciunilor. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. Sf. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. cu lecturile. cu prezentarea pâinii şi a vinului. ne dăm unii altora o sărutare. într-adevăr. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. a binecuvântat-o. Apol. Ea se desfăşoară în două momente mari. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. şezând la masă cu ei. cât şi a Trupului Domnului2019. SC 56. oriunde ar fi. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. 13-35. 1. care formează o unitate originară: ─ adunarea.. apoi. atât cât îngăduie timpul. 2019 Cf. DV 21. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. ─ liturgia euharistică. Lc 24.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor. Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. 2017 2018 . 2020 Cf. ia cuvântul cel care prezidează. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. După terminarea lecturii.

Haer. protagonistul Euharistiei. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. 1 Cor 16. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. 1-2). 1. Reprezentându-l pe El. iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve. se inspiră din exemplul lui Cristos. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. cf. 2023 Cf. mulţumiri pentru toţi oamenii. în jertfa euharistică. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. 18. 11. şi la punerea lui în practică. 4. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr. uneori în procesiune. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. să aduceţi cereri. 1351 De la început. Cuvântul lui Dumnezeu2021. şi „amintirile apostolilor”. înainte de toate. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. Mal 1. În jertfa sa. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. episcopul. El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. în numele lui Cristos. mijlociri. adică scrisorile lor şi Evangheliile. Irineu. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. 13. 1 Tes 2. 9. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. În fruntea ei este Cristos însuşi. fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. Toţi iau parte activă la celebrare. ia cuvântul după lecturi. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. El este marele preot al Noului Legământ. creştinii aduc. 4. 2022 . sau preotul. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. Sf. 2 Cor 8. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. Obiceiul colectei2023. adică Vechiul Testament.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat. rugăciuni. 2024 Cf. mereu actual. cei care aduc ofrandele.

noi: cu alte cuvinte. Episcopul diecezei. Trupul şi Sângele lui. ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. 1. 1352 Anafora. prin puterea lui. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. pentru creaţie. Cu rugăciunea euharistică. jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. în relatarea instituirii. Cf. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. îngerii şi toţi sfinţii. ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. 1355 În împărtăşanie. sub chipul pâinii şi vinului. . şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. Canonul roman 90. LR. conform expresiei vechi. ca să devină. 66. Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă. Iustin. 67. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. V. „euharistizate”. în rugăciunile de mijlocire. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). 6. 1353 la epicleză. Iustin. Trupul şi Sângele lui Cristos. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. a celor vii şi a celor morţi. răscumpărare şi sfinţire.”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. prezenţă 2025 2026 Sf. Apol. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. 1-2. în Duhul Sfânt. Apol. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6. memorial. 1354 în anamneza care urmează. Biserica aduce mulţumiri Tatălui. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. 1. din cer şi de pe pământ. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. care ne împacă cu El. 2027 Sf. preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. pentru toate lucrările lui. 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. Biserica reaminteşte patima. prin Cristos.

actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice. în primul rând.1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor. frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui. În toate . sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. în numele întregii creaţii. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. devenite. care este Trupul lui. prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. răscumpărare şi sfinţire. cu lauda şi mijlocirea sa. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. Euharistie înseamnă. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. pâinea şi vinul. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. Prin Cristos. 24-25). pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. cântă slava lui Dumnezeu. în liturgia Bisericii. „aducere de mulţumire”. În jertfa euharistică. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. Făcând aceasta. astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El.

24. Cf. la Cina cea de Taină. 25-27. 3. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11. ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. Evr 7. care se dă pentru voi”. Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce. 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. care se varsă pentru voi” (Lc 22. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor.rugăciunile euharistice găsim. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu. s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. 23). şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu. 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. prezente şi actuale. Euharistia este şi o jertfă. În celebrarea liturgică a acestor evenimente. întrun anume fel. El a vrut să lase Bisericii. în care Cristos. 2028 2029 Cf. Tridentin: DS 1740. ea reaminteşte Paştele lui Cristos. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). ori de câte ori se celebrează Paştele. murind ca mijlocitor pe altarul Crucii. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11. mireasa sa preaiubită. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos. Paştele nostru. 27). Ex 13. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. . şi acesta devine prezent. 19-20). se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. În Euharistie. pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii. ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. [Cristos. 23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. Când Biserica celebrează Euharistia. 28). 2031 Cc. o rugăciune numită anamneză sau memorial. după cuvintele instituirii.] Dumnezeul şi Domnul nostru. a fost jertfit. 1366 Euharistia este deci o jertfă. Cu toate acestea. 2030 LG 3. ele devin.

jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii. unicul Mijlocitor. prin El. 2034 PO 2. în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. În catacombe. Sf. Comunitatea mijloceşte. fiind Trupul lui Cristos. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. Biserica. . Ignaţiu de Antiohia. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. Împreună cu El. Tridentin: DS 1743. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. până când va veni însuşi Domnul2034. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. 2032 2033 Cc. care. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. pentru toţi slujitorii. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. participă la ofranda Capului său. În Euharistie. de asemenea. rugăciunea. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. Smyrn. Viaţa credincioşilor. 1. Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. şi ea însăşi e oferită în întregime. cu El şi în El. lauda. pentru ea şi cu ea. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii.1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. 8. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. suferinţa. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce.

bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. în rugăciunea Bisericii sale. (. (. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa. 6. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi. 9. care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin”2035.. în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc.. 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură. binecunoscut credincioşilor. Biserica. 5. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. 31-46). pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime. chiar dacă au fost păcătoşi. luând chip de rob. myst. în cei săraci. Catech. este ca la picioarele Crucii. 2035 2036 . 20). 2038 Civ. 2039 Cf. către Sf. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus. 5). Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului. ca să dobândim. crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. în sacramentele al căror autor este. Apoi..) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi. cei mulţi. Sf. 9.. 11. LG 48.. 27.) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre. 10. (. 10. Monica. în cei bolnavi. în cei robiţi (Mt 25.. împreună cu Maria. ea se oferă pe sine2038. Tridentin: DS 1743. suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12. în care se arată că.În Euharistie. şi mai ales cel care a înviat. care. Augustin şi fratele lui: Conf. înainte de moarte. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră. 34). „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18. pentru ei şi pentru noi. [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos. în ceea ce oferă. adică adunarea şi societatea sfinţilor. cel care a murit.

. Astfel. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. th. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. în mod real şi substanţial. Trid. chip al lui Cristos. Acest cuvânt transformă cele oferite2044. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. 9. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041. Iud. Preotul. că. 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică. Sf. (. . Toma Aq. 3.) Cuvântul lui Cristos.. 73. deoarece. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”2040. Dumnezeu şi om.: DS 1651. rosteşte cuvintele. 3. nu cu titlu exclusiv. ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». declarând: „Deoarece Cristos. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat. Răscumpărătorul nostru. spune El. se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045. „Această prezenţă o numim «reală». această preschimbare.celebrantului. 2044 Prod. care a fost răstignit pentru noi. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu. 2043 MF 39. 1. prin binecuvântare. 2042 Cc. 6. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. pentru că este substanţială şi pentru că. Cristos. se schimbă însăşi natura. ci prin excelenţă. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos. a existat în Biserică întotdeauna convingerea. ci însuşi Cristos. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista. Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg”2042. prin consacrarea pâinii şi a vinului. „Acesta este Trupul meu”. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii. S. se face prezent în întregime”2043.. 2045 Myst. 50. 52. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. prin ea.

nu numai în timpul Liturghiei. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. Cc. până la dăruirea propriei vieţi. . deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. ci şi în afara celebrării ei. 1). păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate. Gal 2. printre altele. Trid. 1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. 20. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. Să 2046 2047 DS 1642.numit-o. El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului.: DS 1641. 2048 MF 56. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. „Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei. purtându-le în procesiune”2048. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. 1378 Cultul Euharistiei. transsubstanţiere”2046. 2049 Cf. De aceea. în mod just şi adecvat. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă. Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. Cf. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. Întradevăr. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047.

. Luc. Dumnezeu ascuns. latens Deitas. care s-a oferit pentru noi. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. th. ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului.. Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. Ciril de Alexandria. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi. 3. citându-l pe Sf. care se dă pentru voi». 7. Sf. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”. De aceea. 22. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». Scris.nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050. nu minte»”2051. MF 1. Dominicae cenae. 19. „Ce este deci altarul lui Cristos. Paul VI. şi aceasta. 2052 Sacr.. 5. 75. în această Taină nouă nepătruns. „Te ador. «ci numai prin credinţă. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. 1. Adoro te devote. spune Sfântul Ambrozie2052. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. Isuse. prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. spune Sfântul Toma. 19: «Acesta este Trupul meu. 22.. şi. recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta. . Fiule-ntrupat. care este Adevărul. S. VI. comentând textul din Sfântul Luca. cf. pentru că El. 1383 Altarul. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. 3. plecând genunchii înaintea ta. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. cred tot ce ai spus Tu. reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. Toma Aq.

7. Fiule al lui Dumnezeu. non sum dignus ut intres sub tectum meum. nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. strig ţie: Pomeneşte-mă. credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. Cf. nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti. părtaş mă primeşte. et sanabi-tur anima mea („Doamne. 27-29). ci ca tâlharul mărturisindu-mă. credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului2054: Domine. Dumnezeule Atotputernic. De pildă. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. Mt 8. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. Doamne. nici sărutare îţi voi da ca Iuda. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul.[lui Cristos]. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. pe altarul tău ceresc. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. 53). 8. 4. Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. . „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. pentru ca noi toţi. sed tantum dic verbo. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. credincioşii 2053 2054 Sacr. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger.

în duminici şi sărbători. . can. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe. la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an. solemnitatea. CIC. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf. 917. 2059 Cf. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”2060. în timpul pascal2059. 920. 2058 OE 15. 2057 SC 55. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. 2060 IGLR 240. Cf. sau şi mai des. pe cât posibil. îmbrăcăminte) va exprima respectul. după împărtăşirea preotului. can. CIC.vor respecta postul prescris în Biserica lor2055. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. can. chiar în fiecare zi. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii. primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. Totuşi. Atitudinea corporală (gesturi. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. dacă au dispoziţia cuvenită. CIC. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. prin care credincioşii. Într-adevăr. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. 56). Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. 919. bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. Din motive pastorale.

PO 5. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească.. 2061 2062 Fanqith. vestim moartea Domnului” (1 Cor 11. trebuie să am mereu un remediu2063. Trid. în acelaşi timp. pe care îl primim în împărtăşanie. Dacă vestim moartea Domnului. 2064 Cf. păstrează. ori de câte ori se varsă. ne rugăm cu umilinţă ca. Fulgenţiu de Ruspe. (.. 16-19. 28. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. 4. Euharistia întăreşte iubirea care.) Primind darul iubirii. tinde să slăbească. se varsă pentru iertarea păcatelor. Cc. primind harul Duhului Sfânt. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei. invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. De aceea. 1. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”.mine va trăi prin mine” (In 6. Dându-ni-se. Ca unul care păcătuieşte mereu. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064. 2063 Sf. Dacă Sângele lui. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. când ni se va da ca viatic. Sacr. 237 a-b. 1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. Ambrozie. Oficiul siriac din Antiohia. 28. tot astfel. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. pâinea peregrinării noastre. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. trebuie să-l primesc mereu. Fab. 26). Propriu. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. vestim iertarea păcatelor. . vol. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim. Trupul lui Cristos. 2065 Sf. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. până în clipa morţii. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume. „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”2062. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065.: DS 1638. să putem şi noi. în viaţa zilnică.

2070 Ev. 6. 1617. oare. adânceşte această încorporare în Biserică. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. in 1 Cor 27. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. În acest fel. 40. voi primiţi Taina voastră. legătură a carităţii!”)2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. 13. Serm. oare.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. Hom. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”. cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. 2069 Sf. 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos. Io. semn al unităţii! O. nu este. În faţa măreţiei acestui mister. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. un trup suntem şi noi. 1 Cor 12. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. Împărtăşania reînnoieşte. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. . Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. Sf. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. Mt 25. Cf.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. pe care-l binecuvântăm. sacrament al pietăţii! O. Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. Augustin. 2068 Cf. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. 13. SC 47. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. care s-au dat pentru noi. Răspundeţi „Amin!” („Da. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. 4. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. 26. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. cei mulţi. 272. înfăptuită deja prin Botez. Ioan Chrysostom. întăreşte.

mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. „O anumită comunicare în cele sfinte”. . ce împiedică participarea comună la masa Domnului. atunci când există împrejurări favorabile. UR 22. mai ales. CIC. 2074 UR 22. despărţite de Biserica catolică. 844. Totuşi.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. au sacramente adevărate şi. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. au Preoţia şi Euharistia. în puterea succesiunii apostolice. . Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. can. slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. 2076 LR. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. CIC. celebrează Euharistia cu mare dragoste. ci chiar de dorit. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071.211. „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. 1399 Bisericile orientale. care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. § 4. cu permisiunea ordinariului locului. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt. „Aceste Biserici. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. Din acest motiv. 1401 Când apare o nevoie urgentă. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). deşi despărţite. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. Cf. Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. can. VII. 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. şi deci în Euharistie. 2071 2072 UR 15. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune. 2075 Cf. UR 15. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. Pocăinţa. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. §3 2073 UR 22. aceste comunităţi bisericeşti. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. „este nu numai posibilă. 844.

în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. 4). căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. 6. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. 116: rugăciunea pentru răposaţi. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare. (. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. 56).. nou. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”. Mc 14. Lc 22. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. în mijlocul nostru. Totuşi. aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. În rugăciune.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare. 13. atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi. Rugăciunea euharistică III. decât Euharistia. 1403 La Cina cea de Taină.. 13. 2080 LR. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. în care va locui dreptatea2081. Cf.. 20. (. care este leac de nemurire. ori de câte ori se celebrează acest mister. 2. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. 22). cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. 2083 Sf. antidot împotriva morţii. prin Cristos. „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine. 20). 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. 2 Pt 3. 25. Într-adevăr. această prezenţă este ascunsă. 1. De aceea. 51. Ignaţiu de Antiohia. 18. aşa precum eşti. care s-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. Doamne Isuse!” (Ap 22. ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16. 2081 Cf. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)2079. văzându-te pe tine. Tit 2. 2082 LG 3. Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. Eph. 54. Domnul nostru”2080. . Didahé 10. „Vino. a cerurilor noi şi a pământului nou. Dumnezeul nostru. 29)2077..

oferă Jertfa euharistică. viu şi glorios. Cc.pentru totdeauna pe Cruce Tatălui. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. acţionând prin slujirea preoţilor. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său. 1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. (. şi a vinului şi participarea la Domnului.” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului. 1651. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. care este Biserica. 1410 Însuşi Cristos. Cristos însuşi.) Acesta este potirul Sângelui meu. este prezent în mod adevărat.. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. Euharistia este oferită. este acela care. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică. 1414 În calitate de jertfă. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos.. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. moartea şi învierea lui Cristos. de asemenea. Trupul şi Sângele său. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. Şi tot Cristos. nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf. Trid. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har.: DS 1640. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa. real şi substanţial. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte.. . Mare Preot veşnic al Noului Legământ. prin această jertfă.. este ofranda Jertfei euharistice.

omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. Domnul nostru”2085. cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an. Acum. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. supusă suferinţei. îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5. bolii şi morţii. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. . 2085 MF. Or. 3). 1). Trupul mistic al lui Cristos. ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. 7). noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4.Pocăinţei. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul.

Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. 15. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. LG 11. 18. prin dezlegarea sacramentală a preotului. deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. Cf. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. Este numit sacramentul Pocăinţei. drumul de întoarcere la Tatăl2089. Mc 1. I. Este numit sacramentul Iertării. pe care au rănit-o prin păcat şi care. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor. în acelaşi timp. Mc 2.1421 Domnul nostru Isus Cristos. pentru că. 20). cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086. pentru că mărturisirea. 1-12. este un element esenţial al acestui sacrament. spovedirea păcatelor în faţa preotului. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi. tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor. 2088 Cf. colaborează la convertirea lor”2087. prin dragostea. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). 2089 Cf. acest sacrament este şi o „mărturisire”. Este numit sacramentul Reconcilierii. exemplul şi rugăciunea ei. prin puterea Duhului Sfânt. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. 2090 OP. Formula dezlegării. Lc 15. Întro semnificaţie adâncă. . Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. sunt reconciliaţi cu Biserica. a vrut ca Biserica sa să continue. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos. de care ne-am îndepărtat prin păcat.

legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre. noua naştere a Botezului. 4). Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. DS 1545. Fapte 2. 2093 Cf. 38. Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. III. viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. Tocmai de aceea. 2091 2092 . 8). II. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. 15). se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. 27). LG 40. 4). dar aţi fost sfinţiţi. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. 1426 Convertirea la Cristos. mireasa lui Cristos. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. ajutaţi de harul lui Cristos2091. În propovăduirea Bisericii. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. darul Duhului Sfânt. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. Cf. DS 1515. Pe de altă parte. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. aşa cum Biserica însăşi. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez2093. adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. 24).Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. 27). nici înclinaţia spre păcat. 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. 11). Cu toate acestea.

pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”). tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. In 6. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. 12. dimpotrivă. ci convertirea inimii. 16). In 21. care ne-a iubit cel dintâi2096. 21). 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. 2097 Cf. 1-6. 2. 12. după învierea Domnului. 32. Cf. 12-13: Is 1. În acelaşi timp. Convertirea este. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. faptele exterioare. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu.R. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. 2101 Cf. 19). 2098 Ep. Mt 6. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. o ruptură cu păcatul. „sacul şi cenuşa”. Fără ea. Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. 5. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. 41. 2096 Cf. 5. o lucrare a harului lui Dumnezeu. şi ne vom întoarce” (Lam 5. pocăinţa interioară. Ioel 2. 44. Doamne. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. 15-17. o convertire la Dumnezeu din toată inima. ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa. postul şi mortificările. 61) şi. 1705. 4. 26-27. C. în primul rând. 1 In 4. Ez 36. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”2094. 16-18. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. . 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. 2100 Cf. IV. o întoarcere.purificare. o aversiune faţă de rău. care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. 10. atrasă şi pusă în mişcare de har2095. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi.: DS 1676-1678. împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. Trid. 16-17. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. înainte de toate. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22. 2099 Cf. Cc. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt.

Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. . 20. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. căci.măreţiei iubirii lui Dumnezeu. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. 24. 8. ei citează. Sf. 7. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. 2106 Cf. examenul de conştiinţă. acceptarea suferinţelor. In 19. 26. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. 8). 17. mai ales. Clement Romanul. In 15. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. 2107 Cf. inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. 2109 Cf. direcţia spirituală. Am 5. pomana2106. Tob 12. lacrimile de căinţă. revizuirea vieţii. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. 2104 Cf. rugăciunea. Mt 6. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. 1-18. 23. prin îndreptarea frăţească. Fapte 2. asupra a trei forme: postul. 36-38. DV 27-48. V. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. care exprimă convertirea în raport cu sine. 8-9). 2105 Cf. Is 1. 10. Cor. Lc 9. grija pentru mântuirea aproapelui2107. Ioan Paul II. Iac 5. prin grija faţă de săraci. „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. 4. vărsat pentru mântuirea noastră. Zah 12. 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. 1433 După Paşti. 2108 Cf. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului2108. Cf. 37. în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi.

pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale. liturgiile penitenţiale. împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). CIC. Numai inima lui Cristos. SC 109-110. Cf. LG 11. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. primirea generoasă din partea tatălui. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru. 880-883. Cf. care este Biserica. CCEO. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre. înainte de toate. Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. demne. căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. drumul de întoarcere. pelerinajele în semn de pocăinţă.Dumnezeu. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea. CIC. SC 109-110. can. convertirea aduce cu sine. 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. reflecţia asupra bunurilor pierdute. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. De aceea. bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. 880-883. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. 1249-1253. VI. o ofensă adusă lui Dumnezeu. prejudiciază comuniunea cu Biserica. în acelaşi timp. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. ruperea comuniunii cu El. CCEO. can. În acelaşi timp. Haina frumoasă. can. Trid. can. 1249-1253. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”. Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. . a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. pline de bucurie. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos.26. 2112 Cf. curate. părăsirea casei părinteşti.: DS 1638.

7. în rugăciunea. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. . se aşază El însuşi la masa lor. 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. Lc 19. şi Dumnezeu îl va primi în a sa. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. 16-20)2117. 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. 28. Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116. El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2. prin el. El dă această putere oamenilor2114 ca s-o exercite în numele său. a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16. gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. 2113 2114 Cf. din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. 2115 Cf. mai mult. viaţa şi acţiunea ei. ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. Mc 2. 19). 18). Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. 9. 21-23. Lc 7. Lc 15. care i-a fost dată lui Petru. 5. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. 2116 Cf. Cf.1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. 18. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. In 20. 20). 48). 2117 LG 22.

Biserica. acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. 2. pe de altă parte. . Cf. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar. misionarii irlandezi. În linii mari. mărturisirea şi îndestularea. înainte de a primi reconcilierea. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. Paen. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. 4. Astfel.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. adesea timp de mulţi ani. între penitent şi preot. Începând de atunci. 1447 În decursul veacurilor. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă. Trid. faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa. după Botez. iar în unele regiuni. idolatrie. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. prin episcop şi preoţii lui. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. înainte de toate. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu. o singură dată în viaţă. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. au căzut în păcat grav. Cc. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. În primele secole. se observă aceeaşi structură fundamentală.: DS 1542. forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. pentru cei care. În secolul al VII-lea.

O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. 2119 2120 . umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. pe buze. Cc. sub acţiunea harului. Trid. 2. îndată ce este posibil. la spovada sacramentală. căinţa ocupă primul loc.: DS 1677. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). Cc.: DS 1678. dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121. în numele Tatălui. Cu toate acestea. Trid. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său. 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. şi al Fiului şi al Sfântului Duh.: DS 1673. Iar eu te dezleg de păcatele tale. care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. prin dezlegarea sacramentală. VII. căinţa.R. Părintele îndurărilor. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. Trid. să-şi dăruiască iertarea şi pacea. 2122 Cf. în purtare. 5. Căinţa 1451 Între actele penitentului. mărturisirea. prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu. prin puterea încredinţată Bisericii. 2121 Cf. 1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave. un impuls al Duhului Sfânt. 1705. Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. Cc. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. Cf.: DS 1676. 21. Cc. Trid. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi.

1661. Ieronim. Prin spovadă. 11. Trid. 17. penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. 2128 Cf. păcatele grave de care este conştient”2127.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. can. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. cel puţin o dată pe an. Rom 12─15. Cf. Cc. can.: DS 1680. chiar dacă simte o mare căinţă. Cf.: DS 1680. Eccl. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. Cc. Ef 4─6. Ex 20. 1457 Conform poruncii Bisericii. în faţa îndurării divine spre a fi iertate.: DS 1647. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. 711. Gal 5. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. 2129 Cf. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. 2124 . Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada). CCEO. învăţăturile apostolilor2123. omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului2124. 2126 Sf. Trid. 2127 CIC. ei le pun pe toate. 28. 10. cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic2129. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128. 989. prin aceasta. 916. CIC. Trid. 2125 Cc. 1 Cor 12─13. DS 1683. Mt 5. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. 1708. can. 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă. fără îndoială.

Lc 6. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu. Primind mai des. singurul care a ispăşit. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine. Cf. într-o ofrandă. can. în renunţări de bunăvoie.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. . 36. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. în slujirea aproapelui. 914. o dată pentru totdeauna. „să ispăşească” păcatele proprii. 2133 Sf. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134.. Simpla dreptate cere acest lucru. în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. CIC. în acest sacrament. 25. 988. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Într-adevăr. pentru a-şi îndrepta greşelile. can. 1-2. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Cc. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Dar mai mult. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa.Împărtăşanie2130. Ea poate consta în rugăciune.. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. Augustin. să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos.: DS 1680. Ridicat din păcat. Cc. 2135Cf. § 2. omule. Trid. Dumnezeu îşi acuză păcatele. Ev. fiindcă îţi acuzi faptele rele. 1458 Fără a fi strict necesară. să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. te uneşti cu Dumnezeu. 2132 Cf. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. atunci încep faptele tale bune. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. CIC. în fapte de milostenie. Trebuie să corespundă. 12. să înapoiem lucrurile furate. pe cât posibil. Io. 13. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. să progresăm în viaţa Spiritului. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele.: DS 1712. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. 2134 Cf. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. păcătosul e lucrarea ta. darul îndurării Tatălui. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. Aşadar. Trid. să compensăm rănile pricinuite). Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. păcatele noastre2135. (. 1 In 2. mai ales. Dezlegarea ridică păcatul. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. Rom 3. jertfe şi.

2 Cor 5. 1331.: DS 1691. can. 8). CCEO. CIC. 2141 Cf. dar şi cu Biserica. În caz de pericol de moarte. colaboratorii episcopilor. 2140 Cf. CCEO. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. urmaşii lor. orice preot. şi preoţii. este deci. Trid. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare.) întru care aducem îndestulare. încă din cele mai vechi timpuri. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. fie de la Papa. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. 2142 Cf.înviat. pe drept cuvânt. potrivit dreptului bisericesc. 844. can. CCEO. ci toată „slava” noastră este în Cristos (.. exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). 1354-1357. can. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8. prin noi înşine. . 18. care din El îşi sorb puterea. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei2141. nu poate fi acordată decât de Papa. can. LG 26. Întradevăr. Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării2138. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care. colaboratorii lui. 2138 Cf. 1431. capul văzut al Bisericii locale. episcopii şi preoţii sunt aceia care au. omul nu are cu ce să se laude. 1420. Cc. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. şi al Sfântului Duh”. Trid. în virtutea sacramentului Preoţiei. 725. § 3-4.: DS 1690. 972. can. conform dreptului bisericesc2140. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3. CIC. In 20. continuă să exercite această slujire. 2139 Cf. episcopii. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. 23. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi. CIC. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. nu suntem în stare de nimic. Astfel. 17)2136. can. 13). VIII. 967-969.. considerat. 1434. şi al Fiului. Cc. Episcopul. 722. 976. Preoţii. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu.

Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. 18. 2143 2144 Cf. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă. 5. can. sub pedepse foarte aspre. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. 18. 2146 CR 2. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. 1388. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu.61.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. § 1. PO 13. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. IX. Cf. can. can. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. experienţa realităţilor omeneşti. care nu admite excepţii. 2147 Cc. preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos. 32). care caută oaia pierdută. Acest secret. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin. . CCEO. CR 2. 2145 CIC. 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui2145. CIC. 986. se numeşte „sigiliul sacramental”. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. . a Tatălui. Pe scurt. să iubească adevărul. 1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. 5. încredinţându-l îndurării Domnului. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. care oblojeşte rănile. respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144. PO 13. Trid. can. CCEO. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. a dreptului judecător. 735. a Bunului Samaritean. Într-adevăr. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce. 1456.: DS 1674. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă.

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

dar ai ales şi alţi oameni. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor... Evr. ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi.. în Vechiul Legământ.. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt.) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica). (. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor.. Num 11. Mal 2. Biserica se roagă: Doamne.. Biserica spune: Dumnezeule.. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. 27. prevestind parcă sacramentele viitoare. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor.. prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. 1. Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt. Părinte preasfânt. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. 3. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf. aşa cum altădată. 1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune. însărcinaţi cu toţii să te slujească. (. încă de la origine. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă2217.oameni în cele către Dumnezeu. (. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor. 10. 1542 La hirotonirea preoţilor. Cf. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. 24-25. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. în Ritul latin.) de-a lungul Vechiului Legământ. 1-4. pentru a sluji la cortul tău. Astfel. plini de înţelepciune. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218. Astfel. .) încă din Vechiul Legământ. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. Evr 5. 7-9. 5. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească. preoţii şi diaconii ─. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască. Tu ai început să dai chip Bisericii tale. 2217 Cf. 2218 Cf. 7. i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire.

20). de speranţă şi de iubire. În persoana lui Cristos-Capul. 5. 10. 14). împlinită o dată pentru totdeauna. cu toate că „şi una. 9. 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. Hebr... . „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10. 2219 2220 Sf. adică prin jertfa unică a Crucii sale. Din acest motiv. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică. Marele Preot şi Unicul Mijlocitor. 6. Întreaga comunitate a credincioşilor este.) preoţie sfântă”2221. 9-10. fiecare potrivit vocaţiei proprii. şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. Cristos este singurul preot adevărat. 7. şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222. 18). În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă. Ap. „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. la misiunea lui Cristos. „printr-o singură jertfă”. nevinovat. „sfânt. 26). ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. prin sacramentele Botezului şi Mirului.. 5). Profet şi Rege. 4. şi totuşi. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. 2221 LG 10. diferă totuşi una de alta în esenţă.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. Toma Aq. La fel. 6)2220. sacerdotală. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. nepătat” (Evr 7. ea este transmisă printr-un sacrament propriu. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos. fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr. 5.. astfel. Cf. sacramentul Preoţiei. care.. 2223 LG 10. Melchisedec. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. Preot. „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223. 2222 LG 10. singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. 1 Pt 2. viaţă după Duh ─.

este o adevărată slujire”2229. 28. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. în calitate de Cap al Trupului său. imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. episcopul este typos tou Patros. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. 2229 LG 24. Toma Aq. chiar a păcatului.. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. 1. 1551 Această preoţie este ministerială. „Această misiune. Păstor al turmei sale. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. 1. cf. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. . Exercitarea 2224 2225 f. a greşelilor.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. Magn. S. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. 3. 2228 Trall. SC 33. PO 2. LG 10. 22. Th. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. a spiritului de dominare. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. 6. Cristos Isus. LG 21. 2227 Cf. 6. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. enc. 4. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. 2226 Sf. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. 3. Învăţător al Adevărului. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. Pius XII. Mediator Dei. în virtutea sacramentului Preoţiei. Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. CD 11.

lui Dumnezeu Tatăl. în diferite ordine. In 21. 1 Pt 5. nu şi pe diaconi. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. Sac.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. în unire cu Duhul Sfânt. de aceea. Întregul Trup. 3. 10. în utilizarea actuală. SC 33. Diaconi” 2234. . 2233 Cf. ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. şi pe preoţi. Învăţătura catolică. Ioan Chrysostom. din iubire. cu Cristos şi în Cristos”). LG 10. Întreaga Biserică. Trupul lui Cristos. de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. Capul ei. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor. ea poate reprezenta Biserica. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. 15-17. De aceea. III. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. Totuşi. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor2230. ci şi ai Bisericii. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji.. ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi. exprimată în liturgie. mai ales. ca pe chipul Tatălui. . Mc. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. 4. pe episcopi. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. 43-45. 2234 LG 28. Preoţi. cf. atunci când oferă Jertfa euharistică2233.. doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. cap şi membre. termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi. care. se roagă şi se jertfeşte şi. 2232 Cf. 2. Sf.

Trall. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. 2239 LG 21. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune. (. LG 20. (.) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. după mărturia Tradiţiei.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei. 2240 CD 2. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini. LG 22. Ignaţiu de Antiohia. ca vicar al lui Cristos. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei. pe primul loc se află misiunea acelora care. 1560 Orice episcop. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. printre altele...) Într-adevăr... prin impunerea mâinilor. sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. ţin locul lui Cristos Învăţător. astfel încât episcopii. 2242 Cf. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri. în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. o dată cu funcţia de a sfinţi. 1. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor. este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei. culmea (summa) slujirii sacre”2238. Pontifi şi Păstori”2240. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. în mod eminent şi vizibil. 2237 LG 21. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. 3. 2241 LG 22. . 2238 LG 21. care a coborât asupra lor. „Aşadar episcopii. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. 1558 „Consacrarea episcopală.

LG 26. ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. episcopii.particulară ce i-a fost încredinţată. 1564 „Preoţii. 9. 2248 Cf. sunt însemnaţi cu un caracter special. 24. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. pentru ca aceştia. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. enc. . preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. în virtutea ungerii Duhului Sfânt. SC 41. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. 7. în virtutea sacramentului Preoţiei. 2247 PO 2. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. pe urmaşii lor. pe care l-au primit la hirotonire. Fidei donum. Marele Preot veşnic2248. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. la rândul lor. şi astfel. 36. preoţia ministerială. îi pregăteşte. AG 5. împreună cu confraţii în episcopat. CD 4. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. în acelaşi timp. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. 1-10. De aceea. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. 5. dar. LG 23. poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos. Cf. 1563 „Funcţia preoţilor. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. 11-28. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. după chipul lui Cristos. 37. aceştia. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. prin ei. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. Darul spiritual. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. constituiţi în Ordinul preoţesc. 2245 LG 28. cf. prin care preoţii. 2249 LG 28. 38. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. 2246 PO 2. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. Evr. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. 6. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit.

o unică preoţime. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. fiii. OT 20. la rândul lor. 2256 LG 29. «până la marginile pământului»” 2250. numai episcopul impune mâinile. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”2252. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. într-un fel. ci pentru slujire»”2256. o dată pentru totdeauna. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. prezent pe Episcop. în timpul ritualului hirotonirii. cea a lui Cristos care se oferă. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. mâinile. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească. 2252 LG 28. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”2254. îi datorează iubire şi ascultare. preoţii impun. 2254 LG 28. Pentru hirotonirea la diaconat. după episcop. în care. Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. 1568 „Preoţii. fraţii şi prietenii săi şi că ei. preoţii alcătuiesc. la rândul lor. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. desigur. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. ajutoare şi instrumente ale acestuia. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. «nu pentru preoţie. în jertfa Liturghiei. distribuită. 2253 Cf. 2251 . semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. cf.mântuire de dimensiune universală. 2255 PO 8. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. care au primit impunerea mâinilor. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui. împreună cu Episcopul lor. CD 15. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. PO 2. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi.

Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. Mc 10. . prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. IV. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze. de preferinţă. Trad. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258. § 4. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. 27. 2261 LG 29. 1574 Ca în toate sacramentele. Diaconatul permanent. 2. AG 16. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. ap. între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”2261.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. Ep. 2260 Cf. 2263 Cf. ap. Policarp. LG 29. a preoţilor sau a diaconilor. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. Pius XII. Ea va avea loc. SC 35. 45. 5. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. Într-adevăr. Const. să proclame Evanghelia şi să predice. Cf. Sf. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262. Hipolit. Sf. duminica şi în catedrală. fie în opere sociale şi caritative. AA 16. Îndatoririle diaconilor sunt. 2259 Cf. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. Sacramentum Ordinis: DS 3858. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. Lc 22. să o distribuie. 2262 AG 16. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. 8. mai ales a Euharistiei. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. fie în viaţa liturgică şi pastorală. 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. LG 41. adică slujitorul tuturor2259.

747. 14-19. Ef 4. o păzeşte neîncetat cu grijă. LR. 12-16. al fidelităţii lui faţă de Biserică. 2268 LG 20. Lc 6. ungerea cu sfânta crismă. 1012. mireasa lui Cristos. riturile de început. CCEO. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. 744. omilia episcopului. prin Apostoli. punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. VI. 2270 CIC. „ofranda poporului sfânt”. altora să fie păstori2265. V. CIC. au misiunea de a transmite „darul spiritual”2267. 2266 Cf. 2271 Cf. episcopii. El continuă să acţioneze prin episcopi2266. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. întrebările puse candidatului. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271.harului sacramental. „sămânţa apostolică”2268. iar 2264 2265 Cf. . LG 21. Astfel. Mc 3. punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. 1024. can. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”2270. can. DS 794 şi 802. 2267 LG 21. ci. ca urmaşi ai Apostolilor. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. Cf. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. care face rodnică slujirea lor. 2269 Cf. 11. El nu îşi părăseşte turma. a inelului. a mitrei şi a crucii. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. Înălţat de-a dreapta Tatălui. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. can. ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. adică sunt pe linia succesiunii apostolice. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt.

4. Evr 5. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. 1-13. 6.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. 32. acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. 2275 Cf. ca şi în Occident. 2 Tim 1. 2277 Cf. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”2276. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. 12. Este chemat de Dumnezeu 2275. MD 26-27. 2274 Cf. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. VII. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277. 44. 1580 În Bisericile orientale. 4. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. PO 16. Tit 1.). Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. Colegiul episcopilor. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. Ca orice har. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. PO 16. 1 Tim 3. cu excepţia diaconilor permanenţi. De aceea. Cor. până la a doua venire a lui Cristos. colegiul celor Doisprezece. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf. 3. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. 5-9. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. Inter insigniores. îmbrăţişat cu bucurie. În Orient. . Această practică este de multă vreme considerată legitimă. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. Decl. Într-adevăr. Sf. 1 Cor 7. 2278 Cf. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. face prezent şi actualizează. 2276 Cf. Clement romanul. CDF. 42. De altfel.

.) Puterea spirituală a sacramentului este. 1584 De vreme ce. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. 1336. 1586 Pentru episcop. desigur. printr-un har special al Duhului Sfânt. Trid. specific acestui sacrament. LG 21. 3°. 2282 Cf. (. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat.. Constanţa: DS 1154.: DS 1767. 1338. Trid. Cc. 290-293. can. 15. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos. va fi pus laolaltă cu diavolul. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. nici conferit temporar2279. constă în a configura lui Cristos Preotul. PO 2. Prin hirotonire. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului. deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282. 29. 2283 Ev. Învăţătorul şi Păstorul. un har de tărie („Duhul tău. 5°. profet şi rege. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. într-adevăr. în primul rând. 5. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281.: DS 1612. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos.: DS 1774. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. Io. ea nu se întinează2283. CIC. Cc. 28. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. nici dacă trece prin fiinţe întinate. este. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor. 2281 Cf. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci. Conc. Cf. § 2. în definitiv. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului. dându-i rodnicie. . Cc. § 1. Trid. în tripla lui funcţie de preot. Cap al Bisericii. din motive întemeiate.

sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău. slujindu-te zi şi noapte. oferindu-ţi plăcută mireasmă. spune. astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos.. în ziua celei de-a doua veniri.. trebuie să fii tu însuţi învăţat. prin Isus Cristos. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă. prin întreaga lor viaţă. Fiul tău. pe care Tu lai ales pentru episcopat. 3.2285 1587 Darul spiritual. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. dă-i acestui slujitor al tău. impunând mâinile. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. să aibă. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici. Astfel. 1588 Diaconilor. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. în virtutea spiritului preoţiei supreme. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală. după voinţa ta. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. pe când era tânăr preot. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. să împartă îndatoririle. Doamne. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. pentru a corespunde. ap. să devii 2284 2285 Cf. 2286 Euhologion. a cuvântului şi a iubirii. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. Episcopul. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. care cunoşti inimile. 2287 LG 29. . trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. Fiul tău Unul-născut. pentru tine. Sfântul Grigore din Nazianz. CD 13 şi 16. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte. Sf. Trad. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. să păstorească turma ta sfântă şi. printre altele: Umple-l. ca să poţi învăţa. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei.nevoiaşi2284. să fie modelul turmei sale. Hipolit.

Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. „dacă doreşte cineva episcopat. 5). Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291.. Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ.lumină. la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). 2.. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. 1).. 2291 Nodet. este părtaş la preoţia lui Cristos. Prin Botez. 74. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. ci de iubire. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3.. nu de spaimă. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1.. să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288. Ibid. Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”. PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său. 2290 Ibid. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). Jean-Marie Vianney 100. [Aşadar. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. 6) Şi. am muri. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi. dar şi puterea lui2289. 1593 De la începuturi. cine este preotul? Este] apărătorul adevărului. ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. se înalţă împreună cu îngerii. să fii sfinţit. plămădeşte din nou făptura. 71. ca să sfinţeşti. 73. reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. Ştiu ai cui slujitori suntem. lucrul cel mai însemnat. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. . toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei.ca să luminezi. ridică pe altarul din ceruri jertfele. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. să te apropii de Dumnezeu.

îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. adunaţi în jurul Episcopului lor. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. ei formează preoţimea (presbyterium). Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. Ignaţiu de Antiohia. Episcopii. 3. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. ei nu primesc preoţia ministerială. 2292 Sf. Trall. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului. a conducerii pastorale şi a carităţii. harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. preoţi şi diaconi. urmaşul lui Petru. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. . a cultului divin. 1. 1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. 1599 În Biserica latină. care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor.exercitată în trei trepte: episcopi. care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor. prin care se cer de la Dumnezeu. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. preoţi şi diaconi. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. pentru candidatul la preoţie. nu putem vorbi de Biserică2292.

19. 5. 39). § 1. precum şi spre naşterea şi educarea copiilor. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. la demnitatea de sacrament”2293. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. 31-32. 1. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei2296”. Ef. structuri sociale şi atitudini spirituale. despre originea şi despre scopul ei. can. printre cei botezaţi. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. în diferite culturi. Gen. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. 2293 2294 CIC. Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. § 1. 7. 1055. 26-27. despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. 2296 GS 48. Cf. GS 47. în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. De la un capăt la altul. 2295 Cf. I. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. 2297 Cf. Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. § 2. 9). despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. . rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. a fost ridicat de Cristos Domnul.

Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. foarte bună în ochii Creatorului2301. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. 8. 2302 Cf. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. 31. de epoci. în funcţie de culturi. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. 16. Fiind ruptură cu Dumnezeu. Cf. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. însă pare a avea un caracter universal. cea mai apropiată de el. pe care Dumnezeu o binecuvântează. această dezordine. l-a şi chemat la iubire. 6). . ci din păcat. în jurul său şi în sine însuşi. 2. pe care noi o constatăm cu durere. § 1. nici din natura relaţiilor dintre ei. Ps 121. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. 2300 Cf. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. egala lui. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. 2303 Gen. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. 28). 1 In 4. Gen 1. de spiritul de dominare. de infidelitate. 2301 Cf. ei nu mai sunt doi. 1604 Dumnezeu. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. Gen 1. 27. care este El însuşi Iubire2300. de indivizi. ci un singur trup” (Mt 19. Femeia. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. în care este ajutorul nostru” 2302. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu. 1607 Potrivit credinţei. Este bună. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. care l-a creat pe om din iubire. Iar această iubire. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Dintotdeauna. e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. 18-25. 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. 2. „carne din carnea lui”.

1─3. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. munca „în sudoarea frunţii” (Gen. 16b. Gen. aşa cum spune Domnul. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. 13-17. 16). 1. darul Creatorului2305. „durerile naşterii” (Gen. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. 3. pe care Dumnezeu. Fără acest ajutor. profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti. Is 54. 16-19. chiar dacă este grav tulburată. Suferinţele ce decurg din păcat. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. 2306 Cf. 2309 Cf. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. 62. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. . Ca să vindece rănile păcatului. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. 31. în nesfârşita sa bunătate. spre ajutorul reciproc. legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. 2310 Cf. iubire „tare ca moartea”. Gen 3. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. atracţia lor reciprocă. Mal 2. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. spre dăruirea de sine. 12. a egoismului. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor. Gen 3. 2308 Cf. Ier 2─3. Os. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. 2307 Cf. 6-7). 21. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. Mt 19. pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. Totuşi. Gen 2. Cf. chiar dacă. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. După cădere. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. Gen 1. 8. Ez 16.reciproce2304. nu li l-a refuzat niciodată2309. În Cântarea Cântărilor. 2304 2305 Cf. 3. 3. 22. Gen. 28. 3. 2312 Cf. 2311 Cf. 23. Dt 24.

ca bărbatul să-şi lase femeia. 2318 Cf. 2315 Cf. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. 6). 9). omul să nu despartă” (Mt 19. 2317 Cf. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. mai grea decât Legea lui Moise. GS 22. 1614 În predica sa. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. prin care Fiul lui Dumnezeu. Mt 9. 2319 Cf. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi. s-a unit. 25-26). 2316 Cf. adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. tulburată de păcat. 1-11. dată de Moise. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă2316. legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit. Cf.Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său. 19. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. izvor al oricărei vieţi creştine. Numai urmându-l pe Cristos. pregătise noul şi veşnicul Legământ. 8. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. In 2. 29-30. renunţând la ei înşişi. Mt 11. era o cedare în faţa învârtoşării inimii2315. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. . într-un fel. Mc 8. întrupându-se şi dându-şi viaţa. Israel. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. 11. ca să o sfinţească” (Ef 5. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. luându-şi fiecare crucea 2318. 1613 La începutul vieţii sale publice. Mt 19. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. 10. 7. Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317. 34. Mt 19. iubiţi-le pe femeile voastre. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5.

cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. care precedă ospăţul de nuntă. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. 1 Cor 7. Ap 14. Euharistia. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. 25. Ef 5. 2320 2321 Cf. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. CIC. can. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. 4. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. Lc 14. ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine2325. 32. Încă de la începuturile Bisericii. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. 31. Mc 10. la rândul ei. Căsătoria creştină devine. Mt 19. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. Mt 25.) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. § 2. 2327 Cf. Cf. PC 12. 2322 Cf. Deja Botezul. să înţeleagă (Mt 19. sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor. Mc 12. familiale ori sociale2322. 2325 Cf. ca să se îngrijească de cele ale Domnului. 2324 Cf. 2328 Cf. 1 Cor 7. semn eficient. 2323 Cf. 1055. 2326 Cf. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327.. (. Cine poate înţelege. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos. un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. 12).Biserică. 26-27. . Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324. 26. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui. 3-12. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături. LG 42. DS 1800. 28-31.. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. OT 10. 6. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine.

izvorul mereu oferit al iubirii lor. şi primind Euharistia. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. 2332 Cf.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica.. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei. 1. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc. SC 61. LG 6. II. . unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330.. Sf. cf. în cadrul Sfintei Liturgii. 2334 Cf. Cf. 17. după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. ca slujitori ai harului lui Cristos. El este pecetea legământului lor. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. 10. 2331 Cf. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. în mod normal. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf. Mireasa lui preaiubită. îi încununează pe mire şi pe mireasă. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii. 2333 FC 67. care se face prezentă în Jertfa euharistică. îndeosebi asupra miresei.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329. demnă şi rodnică”2333. În liturgiile orientale. 1 Cor 10. FC 16. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. 32. 1623 În Biserica latină. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care. III. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu. Ioan Chrysostom. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor. ca semn al legământului matrimonial. pentru ca. În epicleza acestui sacrament. Ef 5. Virg. care. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei.

cf. contractanţii sunt liberi să se căsătorească. § 1.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. GS 48. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. 31. can. 1108. Mc 10. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. nu există Căsătorie. 2339 Cf. căsătoria este invalidă. eu te iau de soţ”2337. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. CIC. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. 2342 Cf. 2338 Cf. Gen 2. can. 2343 Cf. § 1.: DS 1813-1816. chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. Cc. botezaţi. can. 2341 Cf. CIC. 24. can. 1071. 2337 OcM 1145. Dacă lipseşte consimţământul. 1095-1107. 1057. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească. Ef 5. § 2. CIC. 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. CIC. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. can. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. Acest consimţământ. CIC. În acest caz. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. Trid. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. § 1. can. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. 1057. 2340 CIC. 1631 De aceea. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC. . can. 1103. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. care îi leagă pe soţi între ei. 1057. 8. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ2340. Dacă această libertate lipseşte. De aceea. liber de violenţă sau teamă gravă din exterior2339.

obligaţia de a avea martori). ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. § 3. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic).în liturgia publică a Bisericii. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. între soţi şi faţă de copii. ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. în privinţa demnităţii. Divergenţele cu privire la credinţă. . CIC. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. formaţi întru curăţie. 1063. funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. în primul rând. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp. însăşi concepţia despre căsătorie. chiar în sânul familiei. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. creează drepturi şi datorii în Biserică. ─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. pentru ca. GS 49. dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. can.

1636 În multe locuri. pentru validitatea căsătoriei. 1124. pentru liceitate. 16. Ea trebuie să-i ajute. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină. 2349 Cf. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. în legătură cu educaţia copiilor. Iubirea conjugală sinceră. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă. 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. can. 1134. Cf. can. practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350. este veşnică şi exclusivă. can. . 1086. can. mai mult. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. IV. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. Această permisiune. soţii sunt întăriţi şi. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. 1125. comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. prin natura ei. În cazul disparităţii de cult. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. datorită dialogului ecumenic.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. o dispensă expresă de la acest impediment2347. într-un fel. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. de asemenea. CIC. 14). presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. 2348 Cf. în special. o căsătorie mixtă are nevoie. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. sau această dispensă. CIC. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă. 2350 CIC. în căsătoria creştină. 1 Cor 7. CIC. este cerută.

LG 41. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. tot astfel. încă de pe pământ. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354. să se ridice din nou după căderile lor. chiar şi în faţa societăţii. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. Mc 10. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. Din legământul lor „se naşte. 2354 Cf. luânduşi crucea. 2. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. can. § 2. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. GS 48.de Dumnezeu însuşi2351. le dă puterea să-l urmeze. El rămâne împreună cu ei. § 1. acum. 1141. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. să se ierte reciproc. CIC. 9. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353.. 2357 GS 48. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. din orânduire divină”2352. delicată şi rodnică. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. El le dăruieşte. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. . 2353 GS 48. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială. Această legătură. 2356 LG 11. 2355 LG 11. Jertfa euharistică o întăreşte.. binecuvântarea o pecetluieşte. îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (.) Ce cuplu 2351 2352 Cf. § 2. 1642 Cristos este izvorul acestui har. Gal 6. Cf. 2358 Cf. să fie „supuşi unul altuia. Prin acest har. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355. să poarte fiecare povara celuilalt2358. întru frica lui Cristos” (Ef 5. o instituţie stabilă. este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu.

2364 Cf. de o singură rânduială. ci un singur trup” (Mt 19. cf. § 2. 2. Acolo unde trupul este unul singur. nu mai sunt doi. prin însăşi natura sa. FC 13. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel. nici în spirit. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. ea are în vedere o unitate profund personală. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. Ux. 2363 GS 49. care nu numai că le purifică şi le consolidează. V. 2362 FC 19. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului.este acela a doi creştini. de o singură dorinţă. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. . purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. însă cu o semnificaţie nouă. uniţi de o singură nădejde. cea care. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. unul este şi spiritul2359. dimpotrivă. 6)2361. sunt cu adevărat doi într-un singur trup. 1645 „Demnitatea personală egală. FC 13. 2361 Cf. Cu alte cuvinte. Gen 2. Această comuniune umană este întărită. unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. forţa sentimentului şi a afectivităţii. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. nici în trup. FC 19. 24. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun. năzuinţa spiritului şi a voinţei. 9. dincolo de unirea într-un singur trup.

în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. o nouă unire. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. § 1. . Din acelaşi motiv. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. atâta timp cât persistă această situaţie. CIC. 1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. pe cât posibil. de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. săvârşeşte adulter”: Mc 10. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. din punct de vedere civil. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. De aceea. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. o fidelitate inviolabilă. în multe ţări. prin însăşi natura sa. FC 83. adesea în condiţii foarte grele. 2367 Cf. cu harul lui Dumnezeu. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. dăruire reciprocă dintre două persoane. soluţia cea mai bună ar fi. Prin sacramentul Căsătoriei. Din sacrament. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund. 11-12). soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. În această situaţie dificilă. dau această mărturie. can. a lui Cristos faţă de Biserica sa. Soţii care. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. împăcarea. Iar femeia. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. care rămâne indisolubilă2367. Biserica susţine. 1151-1155. că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. dacă prima căsătorie era validă. De aceea. Iubirea cere să fie definitivă. FC 20. că soţii sunt părtaşi la această iubire. Cf. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. „Această unire intimă. În asemenea cazuri. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. 1650 În zilele noastre. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor.

misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. întrajutorării şi sacrificiului. § 2. GE 3. Dumnezeu. FC 28. tind. care izvorăşte din ea. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale. să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. GS 48. harul lui Dumnezeu2368. 4). 2370 GS 50 § 1. 2372 Cf. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii. trăirea autentică a dragostei conjugale. pentru a implora astfel. 2368 2369 FC 84. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. 28). Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19. . pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. să asiste la Jertfa Liturghiei. 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. Prin urmare. la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. să stăruie în rugăciune. 2371 Cf. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. să-şi educe copiii în credinţa creştină. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. care. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. spirituale şi supranaturale. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. În acest sens. fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1. zi de zi. prin ei.

Printre ei. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. familiile credincioase sunt de primă importanţă. 2379 FC 85. de multe ori din cauza stării de sărăcie.VI. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. iertarea generoasă. 1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. De aceea. § 1. 31 şi 11. prin rugăciune şi mulţumire. şi ale marii familii. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. 2377 LG 10. „prin primirea sacramentelor. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. Cf. 1656 În zilele noastre. a copiilor. l4. FC 21. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. prin mărturia unei vieţi sfinte. cf. iubirea frăţească. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. 2373 2374 . a mamei. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. prin cuvânt şi exemplu. 28)”2379. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. a tuturor membrilor familiei. Multe dintre ele rămân fără familie umană. 2378 GS 52. Atunci când se converteau. în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. Ecclesia domestica2375. În sânul familiei. „Bisericile familiale”. în special. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. Cf. Încă de la începuturile sale. 2375 LG 11. deveniseră credincioşi2373. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. 8. după o veche expresie. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. părinţii sunt. „împreună cu toată casa lor”. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. 2376 LG 11. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. Fapte 18. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. care este Biserica. Fapte 16. „pentru copiii lor. mereu repetată.

după cum şi Cristos a iubit Biserica. contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. 32). iubiţi-le pe femeile voastre. în cadrul unei celebrări liturgice. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. § 1. Cc. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. GS 50. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf. Cf. fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. a martorilor şi a adunării credincioşilor. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. GS 48. 1664 Unitatea. § 1. . (. 2382 Cf. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. Între cei botezaţi. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor. cât timp e încă în viaţă soţul legitim. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor.PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. Trid. în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii). dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. can. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. Ei nu sunt separaţi de Biserică. copilul2382. § 1. 1660 Legămîntul matrimonial... 1055. Prin natura sa. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. CIC. 25. 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică.: DS 1799.) Taina aceasta mare este.

stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). prin care. Gen 12. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. mai ales. 2. De aceea. precum şi a lucrurilor folositoare omului. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. adesea însoţită de un anumit semn. sunt semnificate şi. 28. ele pot şi să răspundă necesităţilor. Rom 12. CCEO. can. 2385 Cf. datorită unei asemănări cu sacramentele. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. semnul Crucii. 1166. cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. SC 79.umane şi a carităţii creştine. Cf. spirituale. Ele comportă întotdeauna o rugăciune. 1168. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. Prin ele. 867. 1 Pt 3. sunt obţinute efecte. CIC. ca impunerea mâinii. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. prin puterea de mijlocire a Bisericii. a anumitor stări de viaţă. Acestea sunt semne sacre. . 14. 2386 Cf. cf. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385. 9. CIC.. can. can. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. Lc 6. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii.

de obicei. „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. semnul sfânt al Crucii lui Cristos. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii. Morţii şi Învierii lui Cristos. Isus l-a practicat2389. SC 61. Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane. 17. preoţi sau diaconi)2387. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui. cateheţi etc. . 2389 Cf Mc 1. nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. în numele lui Isus Cristos. 25s. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. De aceea. a unor obiecte sau locuri). ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1. a mesei. 6. Mc 3. 13. a vaselor şi veşmintelor sfinte. 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate. acoliţi.).(episcopi. 3). Ben 16. mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. consacrarea fecioarelor. 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. Sub o formă simplă. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. În Cristos. 18. 15. Şi astfel. iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. a clopotelor etc. 2390 Cf. 7. 16. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. binecuvântarea uleiurilor sfinte. se vorbeşte despre exorcism.

dacă e cazul. prin natura sa. can. Foarte diferit este cazul maladiilor. înainte de a celebra exorcismul. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. vizitarea sanctuarelor. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. Cc. calea Crucii. SC 13. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor. inteligenţa şi sentimentul. 2393 Cf. persoana şi comunitatea. răspunde la marile întrebări ale existenţei. Niceea II: DS 601. Această 2391 2392 Cf.cadrul celebrării Botezului. Exorcismul solemn. pelerinajele. credinţa şi patria. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. pe Cristos şi pe Maria. CIC. CT 54. mai ales psihice. care. numit „exorcismul mare”. 1172. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică. Trid. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin. Cf. spiritul şi trupul. dansurile religioase.: DS 1822. comuniunea şi instituţia. şi nu de o boală2391. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. . cum ar fi venerarea relicvelor. procesiunile. Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. Aşadar este important să se stabilească. medaliile2392 etc. Astfel. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. 2394 Cf. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. rozariul. pentru că ea. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. şi aceasta. că este vorba de o prezenţă a celui rău. împreună cu înţelepciunea creştină. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. 603. Cc.

care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. Ele comportă. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei. PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. cele ale iniţierii creştine. 1679 Pe lângă liturgie. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395. Cf. şi. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. EN 48. 1678 Între sacramentalii. înrădăcinată în diferitele culturi. viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. Pentru popor. în primul rând. binecuvântările ocupă un loc însemnat. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. în acelaşi timp. ca fiu al lui Dumnezeu. instaurează o frăţie fundamentală. .înţelepciune este un umanism creştin.

binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. Cu toate acestea. precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică. în Cristos. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. 1 Cor 15. şi anume acela care. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti. II. 2399 Cf. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului. nici sacramentaliu. la capătul vieţii sale sacramentale. . desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin. ea este o celebrare liturgică a Bisericii2398. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. prin moarte. 1683 Ca Mamă. Cf. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. în care se află singura noastră speranţă. SC 81. 8). Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. I. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. SC 81-82. întru speranţă. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. 2398 Cf. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. 42-44. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. Ea oferă Tatălui. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală.

Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui.ei. 2402 Cf. Omilia. Această desfăşurare este. OEx 57. de altfel. Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. biserica. cultura şi pietatea populară. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. 2403 Cf. comunitatea credincioşilor. în Duhul Sfânt. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei2403. în special. trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. . 18. al cărui mădular viu este şi acela. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404. jertfa morţii şi învierii lui Cristos. în special familia defunctului. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. OEx 1. obiceiurile locale. împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. Atunci când celebrarea are loc în biserică. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. 1689 Jertfa euharistică. cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine2402. 2404 OEx 10. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii. Prin Euharistia celebrată astfel.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării. Un salut de credinţă deschide celebrarea. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector . OEx 41. cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă2400). învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. 1 Tes 4.

Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). 1). Într-adevăr. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. 21. 2-3. care nu mai este scrisă pe table de piatră. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. 4). 12. Uranus. (. 27).Prin acest salut final. recunoaşte-ţi demnitatea. Simeon din Tesalonic. Leon cel Mare. După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai.) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. se află aşezat pe tronul ceresc. mergându-i în întâmpinare. prin răscumpărare şi sfinţire. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos. reprezentaţi prin mai-marii lor. Serm. acum. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus. 1691 „Creştinule. nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. Apostolii.. Ceea ce credinţa mărturiseşte. spre care stau cu faţa. 1 In 3. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. § 2074). El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. cu picioarele pe zeul păgân al cerului. căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate. ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii. Sf. Cristos în slavă. primesc de la Cristos. Nu vom fi niciodată despărţiţi. sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. Sep. Fiul lui Dumnezeu. Domnul cerului şi al pământului. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale).. mai mult. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. Legea cea nouă. două suluri: Legea cea nouă. care primesc de la Cristos. . chiar când murim.

Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El2411. 6. dar între ele este o mare deosebire”2417. In 15. la viaţa celui Înviat2410.14. 2412 Cf. 5) şi urmându-i exemplele2412. 23). 8) prin „toată bunătatea. 1 Cor 6. 15-20. 19. CT 29. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. 12-16. Gal 5. 2411 Cf. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. 47). Gal 4. 2). şi să umble întru iubire” (Ef 5. „Există două căi.rugăciune. astfel. o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. 2417 Didahé 1. cealaltă a morţii. ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. ca să devină „desăvârşiţi. 22) printr-o iubire arătată în fapte. 2409 Cf. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. 11). 2410 Cf. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. 12. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui. 2416 Cf. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. Rom 6. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu. Dt 30. 5. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407. 2413 Cf. 9). Cf. 2415 Cf. 11). creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. „care vede în ascuns”2408. 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418. . „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. La fel. 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. 2418 Cf. 13) 2416. In 8. 1. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. Mt 6. ca nişte fii iubiţi. care îi fac capabili de ea. 1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6. 2414 Cf. 6. 5. 1). 25. . Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. In 13. una a vieţii. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. creştinii sunt „morţi pentru păcat. 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. Vindecând rănile păcatului. Col 2. fiind părtaşi. devenind viaţa lor. conformându-şi gândurile. 29. dreptatea şi adevărul” (Ef 5.

─ o cateheză a dublei porunci a dragostei. 5. şi. 21). 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. ─ o cateheză a virtuţilor umane. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. a speranţei şi a iubirii. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. fără să se recunoască păcătos. să-l lăudaţi. care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. adevărul şi viaţa” (In 14. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. Maestrul interior al vieţii după Cristos. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit.─ o cateheză a Duhului Sfânt. tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. căci. Domnul nostru. . care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. dezvoltată în Decalog. fără oferirea iertării. aşa cum capul este al mădularelor sale. omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. căci viaţa creştină poate să crească. Voi sunteţi ai lui. călăuzeşte. el n-ar putea suporta acest adevăr. Ioan Eudes. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. ─ o cateheză eclezială. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. Inima lui. ca să-l slujiţi. a trăi este Cristos (Fil 1. El este al vostru. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. Privindu-l în credinţă. 1. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. pentru slujirea şi slava Tatălui. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. 6). ─ o cateheză a Fericirilor. Cord. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. Trupul lui. oaspete blând şi prieten care inspiră. aşa cum mădularele sunt ale capului lor. Pentru mine. condiţie a purtării drepte. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. care este „calea. ─ o cateheză a harului.

Lc 15. se încredinţează. E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). Cu ajutorul harului. Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). GS 22. Astfel. 4. sau nu. a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf..) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia. ei ajung la desăvârşirea iubirii. 2 Cor 4. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. În Cristos. 15)2422.1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). (. Prin actele sale deliberate (articolul 4). ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). dacă l-au comis. 11-31. Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea). omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1). chipul divin. ocolesc păcatul şi. Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). desfigurat în om de cel dintâi păcat. 2422 Cf. Întru Cristos. binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5).. 2421 . persoana umană se conformează. asemenea fiului risipitor2420. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. ei înaintează în virtute (articolul 7). ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421.

1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424. 2428 GS 16. capitolul al doilea). Prin raţiune. e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. o luptă dramatică între bine şi rău. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. omul este înzestrat cu libertate. apare ca o luptă. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. 2430 GS 13. De aceea. între lumină şi întuneric2430. la sfinţenie. Maturizată în har. întreaga viaţă a oamenilor. GS 14. 2429 GS 13.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. omul a abuzat de libertatea sa”2429. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei. A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. fie colectivă. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. Prin voinţa sa. 2425 GS 24. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. § 2. El păstrează dorinţa binelui. § 3. GS 22. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. 1706 Prin raţiune. 1708 Prin pătimirea sa. Încă de la zămislirea ei. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”2428. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei. GS 15. 2426 Cf. § 1. 2427 GS 17. . Această adopţiune filială îl transformă. În unire cu Mântuitorul său. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. este menită fericirii veşnice. fie individuală. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. § 2.

) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. § 2. căci ei se vor sătura. cu inteligenţă şi voinţă. în gloria cerului. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. PE SCURT 1710 ”Cristos (. îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ. Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. căci ei vor moşteni pământul. Această lege răsună în conştiinţa lui. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. crescută şi maturizată în har. Fericiţi cei ce plâng. 2433 GS 17. începând de la Abraham. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. căci a lor este Împărăţia cerurilor. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. căci ei vor afla milă. GS 15. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. § 1. 2431 2432 GS 22. Fericiţi cei milostivi. Ea le duce la desăvârşire. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate.veşnică. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. căci ei vor fi mângâiaţi. Fericiţi cei blânzi. 2434 GS 16. e menită să se împlinească în gloria cerului. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. .. Fericiţi cei cu inima curată. Viaţa morală.

Sf. 2438 Cf. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. Augustin.Fericiţi făcătorii de pace. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. eccl. (Mt 5. 4. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. 29. 1. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. Doamne? De vreme ce. . minţind. Toma Aq. Augustin. dar şi întregii Biserici. Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. Mt 4. 3. 10. căci a lor este Împărăţia cerurilor. 1. Mor. caut viaţa fericită. Dumnezeul meu. căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. II. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. Symb. Această chemare se adresează fiecăruia personal. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. 2437 Sf. noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă. Conf. Această dorinţă este de obârşie divină. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Numai Dumnezeu satură2437. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. III. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. cum se face că te caut. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. 17. căutându-te. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui.. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor. iar sufletul meu trăieşte din tine2436. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. din pricina mea. Aşadar. vederea lui 2435 2436 Sf. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine.

Ei măsoară fericirea după avere. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit.Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. 30. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. Civ. Rom 8.. In 17.) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. Irineu. 4) şi la Viaţa veşnică2442. 2. nici în vreo lucrare omenească. (. a fost numită supranaturală. 5. şi după avere măsoară şi onorabilitatea.. 1 Cor 13. 23. (. oricât de folositoare ar fi. 2444 Sf. ea este cea căreia mulţimea. 2441 Sf. să-l slujim şi să-l iubim. „Fericiţi cei curaţi cu inima. tehnica şi arta. 8)2439. Haer. Prin ea.. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem.. unul dintre idolii zilei este bogăţia.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444. 3. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare. nici în vreo făptură.. întreaga masă de oameni. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. ci numai în Dumnezeu. îi aduce un omagiu instinctiv. 18. vom vedea şi vom iubi. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. 12. 4. să ajungem în Paradis. Cf. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. Şi ce alt sfârşit avem. dar în iubirea sa.. . De aceea. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei. (. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. căci Tatăl e de necuprins. omul intră în slava lui Cristos2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. 20. ca ştiinţa. Aşadar. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. 1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. Desigur. 2443 Cf. în măreţia şi slava sa negrăită. Augustin.) Faima. 1 In 3. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. 21. 2442 Cf. 22. nici în slava omenească sau în putere. vom iubi şi vom lăuda. intrarea în bucuria Domnului2440. şi astfel. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr. Mt 25. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. iar altul este faima. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa.

Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. a început să fie considerată ca un bine în sine. 1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti. încetul cu încetul. 14). ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. şi ea. parabola semănătorului: Mt 13. prin faptele de zi cu zi. aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. înfierea. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. despre sfinţenie. conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale.reputaţie de presă). Cf. 1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. un obiect de adevărată veneraţie2445. ea este supranaturală. vederea lui Dumnezeu. odihna în Dumnezeu. participarea la firea dumnezeiască. 3-23. ca şi harul care duce la ea. astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman. 5. susţinuţi de harul Duhului Sfânt. viaţa veşnică. un bine suprem. 1724 Decalogul. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. Mix. cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. începând de la Abraham. 1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. .

10. 2449 Cf. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. cu atât devenim mai liberi. La fel. şi pe Cain2450. violenţă. Sf. Înaintarea în virtute. 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. 4. La fel face şi profetul Natan cu regele David. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. creat liber şi stăpân pe faptele sale2448. obiceiuri. ataşându-se de El.şi. 1733 Cu cât facem mai mult binele. Prin liberul arbitru. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. 2451 Cf. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. fericirea noastră. libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. Rom 6. 17. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. 2450 . în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3. 13). asemănător lui Dumnezeu. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. de exemplu. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. Irineu. 3. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. 4. de a face ceva sau altceva. . Gen 4. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. de merit sau de pierdere a meritului. I. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. Haer. 2 Sam 12. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel. teamă. fiecare dispune de sine. de la sine. de a acţiona sau a nu acţiona. neatenţie. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. prin aceasta. 7-15. fapte deliberate. afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. 2447 2448 GS 17. de a săvârşi astfel. Cf.

încă de la începuturile sale. ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. Fiecare persoană umană. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. instr. omul a greşit. istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. De fapt. a devenit rob al păcatului. Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. „unde este Duhul. 2454 CDF. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. în domeniul moral şi religios2452. trebuie să poată fi prevăzut. . Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. 1). DH 7. în special. Prin Crucea sa glorioasă. s-a înşelat singur. Cf. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. De altfel. Este fals a pretinde că „omul. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. În El. subiect al libertăţii. Toţi datorează fiecăruia acest respect. are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. Istoria omenirii. acolo este libertatea” (2 Cor 3. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. 17). creată după chipul lui Dumnezeu. nici ca mijloc de acţiune. îşi este suficient sieşi. de exemplu. de exemplu. DH 2. Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. condiţiile de ordin economic şi social.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. 32). II. A păcătuit în mod liber. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. Libertatis conscientia 13. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. se face rob sieşi. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. Îndepărtându-se de legea morală. după cum învaţă apostolul. 1740 Ameninţări pentru libertate. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. 1741 Eliberare ăi mântuire. având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454.

cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. ca. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice. 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. violenţă. teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. 21). 14). 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. tot ce ne stă împotrivă.„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. § 1. Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. să te putem sluji cu toată libertatea2455. 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. în special în rugăciune. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. Dimpotrivă. 1). în special. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. . ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. Binele suprem. în domeniul religios şi moral. Prin lucrarea harului. după cum dă mărturie experienţa creştină. de la sine. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă. GS 17. cu bunătate. fapte libere. 1742 Libertate şi har. înlătură. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. Cf.

ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. 2457 Cf. I. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii. Dimpotrivă. sunt calificabile din punct de vedere moral. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. Ele sunt bune sau rele. ea priveşte capătul acţiunii. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. dar poate fi inspirat. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. atestată de conştiinţă. ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). ─ de împrejurările acţiunii. Când se comportă în mod liber. 2-4. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. De exemplu. 1753 O intenţie bună (de exemplu. Astfel. El este materia actului uman. Obiectul. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. în sine. ale moralităţii actelor umane. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. Scopul nu scuză mijloacele. sau elementele constitutive. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop. 1752 Faţă de obiect. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. Mt 6. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. .1749 Libertatea face din om un subiect moral. ─ de scopul urmărit sau de intenţie. în mod deliberat. intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. în acelaşi timp. Actele umane.

ele nu pot face nici bună. a scopului şi a împrejurărilor. Nu 2458 Sf. PE SCURT 1757 Obiectul. 6.. presiune socială. Dec. 5). Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─. Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). independent de împrejurări şi intenţii. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc.1754 Împrejurările. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. inclusiv urmările lor. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. adică un rău moral. intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. a scopului şi a împrejurărilor. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. praec. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. . Scopul nu scuză mijloacele. nici dreaptă o acţiune rea în sine. prin sine şi în sine. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. cuantumul unui furt). a căror alegere este întotdeauna greşită. Există acte care. sunt elementele secundare ale unui act moral. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi.) care constituie cadrul lor. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. Toma Aq. omuciderea şi adulterul. Un scop rău alterează acţiunea. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. 1761 Există comportamente concrete. sau împrejurările (mediu. 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. II. a căror alegere este întotdeauna greşită. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău. adică un rău moral.

1-2. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine.. Sf. Mc 7. 21. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. 7. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. 8. . şi bune. 4. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. „Pasiunile sunt rele. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. II. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”2460. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. dacă iubirea este rea. Augustin. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. Trin. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. Toma Aq. 4. S. 3. Nu este iubit decât binele 2461. Th. 2461 Cf. Augustin. 14. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii. Teama de rău cauzează ura. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf. 1765 Pasiunile sunt numeroase. I. nici rele. pasiunile nu sunt nici bune. Sf. Civ.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. 2462 Sf. 26. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. dacă iubirea este bună”2462.

Toma Aq. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. 1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă. S. 1769 În viaţa creştină. 1-2. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală.. Sf. tristeţea şi mânia. Cf. bucuria. ci şi de „inima” sa. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. Th. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor. nu există nici bine. Toma Aq. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. dorinţa şi frica. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. 24. Prin emoţiile sale. Th. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. temerile şi tristeţile ei. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. 1. 24. ca mişcări ale sensibilităţii. omul presimte binele şi bănuieşte răul. 3). S. 1773 În pasiuni. 2463 2464 Sf. 3. 1-2. . sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină.voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura. există în ele bine sau rău moral. nici rău moral. ci şi de apetitul său sensibil. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii.. În Cristos. aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă.

1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. (. Ea confirmă autoritatea adevărului. să împlinească binele şi să evite răul. Rom 1... 32. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467. răsună la momentul potrivit în urechea inimii. Rom 2.) Ea este mesagera Aceluia care.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. dar care îl depăşeşte. teamă şi speranţă. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă. ne învaţă şi ne conduce. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. examinare sau 2465 2466 GS 16. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas.. Ea judecă şi alegerile concrete. încuviinţându-le pe cele care sunt bune.. În tot ceea ce spune şi face. (. scrisoare către ducele de Norfolk 5. în lumea naturală ca şi în cea a harului. care semnifică răspundere şi datorie. conştiinţa morală2466 îi porunceşte. Cf. 2468 Newman. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468. unde omul se află singur cu Dumnezeu. (.. care ne dă porunci. ne vorbeşte prin văl. la momentul potrivit. 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii. Când ascultă de conştiinţa morală. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. 2467 Cf. Prin judecata conştiinţei sale. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. I. . 14-16..) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit.

Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate. Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. a răutăţii alegerii sale personale. în concluzie. pentru a lua personal decizii morale. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. Augustin. în tot ceea ce faceţi.. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf. . el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. (. pe Dumnezeu2469.. 8. 9. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. II. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi. dacă ne osândeşte inima noastră. 19-20). înlăuntrul vostru şi. fraţilor. mai ales în domeniul religios”2470. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică.introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta. Încă din primii ani. Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. Dacă omul comite răul. Dovedind greşeala comisă.) Întoarceţi-vă. Ep. în acelaşi timp. Io. 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. priviţi-l pe Martor. este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. fiindcă. întreab-o. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. Adevărul despre binele moral. declarat în legea raţiunii. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis). DH 3.

IV. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului. s-ar osândi singur. de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14.. Cf.morală. omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. o judecată greşită. O educaţie prudentă învaţă virtutea. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf. 15. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii.. dimpotrivă. 12)2472. Tob 4. care se îndepărtează de acestea.. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. faceţi-le şi voi lor” (Mt 7.) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. 31. 1788 În acest scop. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt. „Bine este să nu (.) faci ceva de care fratele tău se poticneşte. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină. III. fie.. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. . DH 14. de egoism şi de orgoliu. ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor. 1785 În formarea conştiinţei. 12). 21). 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine. Lc 6. sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui. ea apără sau vindecă de teamă. (.

Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei. 1 Pt 3. 9. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. Cf. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. 2 Tim 1. 2473 GS 16. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. o dezordine. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. 2474 . 16. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. 1 Tim 3. robia pasiunilor. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. răul comis de persoană nu i se poate imputa. unde omul se află singur cu Dumnezeu. 2476 GS 16.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii. ignoranţa este invincibilă. lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral. În acest caz. pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. 1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. o lipsă. 2475 GS 16. dimpotrivă. 3. Fapte 24. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. exemplul rău dat de alţii. 1793 Dacă. 21. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476.

la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. câte sunt vrednice de iubit. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. câte sunt drepte. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. o judecată eronată. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. I. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. câte sunt cu nume bun. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. Grigore de Nyssa. în acord cu raţiunea şi cu legea divină. câte sunt de cinste. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. care se îndepărtează de ele. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă. dispoziţii stabile. fie. care ne orânduiesc faptele. 1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. Aşa se formează conştiinţa morală. 8). ci şi să dea ce are mai bun din sine. 1.1799 Pusă în faţa unei alegeri morale. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. câte curate. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. 1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. . 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. orice virtute şi orice laudă. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477. Ele dobândesc uşurinţă. Beat. dimpotrivă.

scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. Omul drept. Th. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. „De iubeşte cineva dreptatea. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. tăria şi cumpătarea. dreptatea şi tăria” (Înţ 8. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama. pentru rugăciuni” (1 Pt 4. căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. „Fiţi cumpătaţi şi treji. se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. 47. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. Sub alte nume. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. Faţă de oameni. „Stăpânilor. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. cardo). dreptatea. Acestea sunt: prudenţa.dobândite în mod uman. 7). Este numită auriga virtutum. . evocat adesea în Sfânta Scriptură. 7). „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune. 15). Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. indicându-le norma şi măsura. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. 15). Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti. ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. 2-2. 2. chiar şi teama de moarte. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. 1). ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit. „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. nici cu făţărnicia sau cu disimularea. De aceea.

dobândite prin educaţie. prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). . Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). 2481 Cf. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. 46. Ele au drept 2479 2480 Cf. să coopereze cu Duhul Sfânt. 2 Pt 1. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile. „În lume veţi avea necazuri. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2. Augustin. eccl. care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. 12). 1. II.(Ps 118. sunt purificate şi înălţate de harul divin. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. 2)2479. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Mor. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. Sf. 30). dar îndrăzniţi. 4. Omul virtuos este fericit să le practice. 27-31. să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. 1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. 1811 Pentru omul rănit de păcat. Eu am biruit lumea” (In 16. 25. Trebuie să „trăim în cumpătare. 14). Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. trebuie să recurgă la sacramente. de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. 33). ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. care veghează pentru a discerne toate. 37. Cu ajutorul lui Dumnezeu.

Trid. . Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. Cc. 1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei 2484. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor. speranţa şi iubirea2482. 23). 2485 LG 42. 2484 Cf. Există trei virtuţi teologale: credinţa. lui Dumnezeu”2483. Prin credinţă. DH 14.origine. căci El este însuşi Adevărul. 1813 Virtuţile teologale întemeiază. cf. 32-33). 26): lipsită de speranţă şi de iubire. „omul se încredinţează total. însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. 17). dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor. 1 Cor 13. 1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască. credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. Credinţa 1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său. 6). căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10. şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu. care este în ceruri” (Mt 10. 13. 2482 2483 Cf. punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre. DV 5. ci să o şi profeseze. De aceea. în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”2485. Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5. să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii. ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem. şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu. care este în ceruri.: DS 1545. Speranţa 1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1. în mod liber. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2.

22. Fericirile înalţă speranţa noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinţei. 5). lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice. Gen 17. Rom 8. cf.. Mirele său. Biserica se roagă ca „toţi oamenii să fie mântuiţi” (1 Tim 2. le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor. Elanul speranţei ne fereşte de egoism şi ne călăuzeşte la fericirea iubirii. „Sperând împotriva oricărei speranţe. 12). drept răsplata veşnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lui Cristos. din belşug. Ea ne dă bucurie chiar şi în încercări: „Bucurându-ne în speranţă. deşi nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur şi face lung un timp foarte scurt. Veghează cu grijă. 1818 Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire. totul trece grabnic. îndreptăţiţi prin harul lui Cristos. apără