CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

înveşmântat în firea-i muritoare. 1. Dumnezeu. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. 3). iar omul. §1. exemplul rău dat de credincioşi. părticică a zidirii tale. Cu toate acestea. 22. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. mărturia celorlalţi. 20 Cf. omul. Augustin. 8-10. 21 Cf. care. „inimă curată” şi. Mare eşti Tu. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. 22 Cf. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. ca ei să-l caute pe Dumnezeu. 1. ca să trăiască şi să găsească fericirea. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. vrea să te laude. se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. 23 Cf. părticică a zidirii tale. Conf. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. în sfârşit. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. atitudinea omului păcătos. 24 Sf. curentele de gândire ostile religiei şi. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. 3. de teamă. în schimb. ieşit dintr-unul singur. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. 19 GS 19. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”.sunt atât de universale. 2628). omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. Doamne. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. care. GS 19-21. . II. de asemenea. Gen 3. Căci în El trăim. Mt 13. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21. care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. Iona 1. pretinde să te laude. tocmai el. voinţă dreaptă. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. 1.

. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui.. Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. Aceste frumuseţi supuse schimbării. cf. 241. Toma Aq. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1. Th. 15. 27-28. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti. întreabă frumuseţea aerului.nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher). cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui. 1-910. Prin toate acestea. care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. 19-20)25. întreabă frumuseţea cerului. Fapte 14. 14 §2. omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28.) întreabă-le pe toate. . Astfel. 2. §1. 17. de la ordinea şi frumuseţea lumii. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu. Înţ 13. 3. III. S. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. 28 Sf. fără origine şi fără sfârşit. suntem frumoase». (. Toate îţi răspund: «Iată. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf. 2. întreabă frumuseţea mării.. 17. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”. ci participă la Fiinţa în sine. el percepe semne ale sufletului său spiritual. 27 GS 18. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. Totuşi. 34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. 26 Serm. de la contingenţă. Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. cu simţul binelui moral. care se dilată şi se răspândeşte. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. 1. care nu se poate reduce la materie”27. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. pe aceste „căi” felurite. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio).

simplu vorbind. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31. pretind dăruire şi renunţare. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre.. în condiţiile istorice în care se află. cf. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui. Toma Aq. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. Humani Generis: DS 3875. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi. 27. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. 1. cf. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. Fără această capacitate. IV. 31 Pius XII. chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. În dobândirea unor astfel de adevăruri. 38De aceea. 32 Ibid. 37Totuşi. cu necredincioşii şi cu ateii. cu uşurinţă.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu. Cc. oamenii se conving uşor de falsitatea sau. 1. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. Enc. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. Gen 1. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. DV 6. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create. De aceea.: DS 3876. Vatican I: DS 3005. S. Vatican I: DS 3004. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa. e realmente capabilă. spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. prin puterile şi cu lumina ei naturală. 3026. 1. DV 6. Th. în această materie. de asemenea. 30 Cf. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32. . Sf. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”30. 29 Cc. cel puţin. începutul şi sfârşitul a toate.

limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. deosebirile sunt mult mai mari”34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. prin analogie. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale. Conf. De aceea. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. 35 Sf. Anafora. 36 Sf. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. mergând spre Dumnezeu. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. desigur. Venind de la Dumnezeu. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. Augustin. imperfect. nu va mai exista mâhnire şi încercare. „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. Creatorul şi Domnul nostru. când va fi plină de tine. 39. neajuns”33 cu reprezentările noastre omeneşti. 28. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. Într-adevăr. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. oricâte asemănări am afla. Lateran IV: DS 806. 42Dumnezeu transcende orice făptură. 30. nevăzut. . 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. bunătatea. în chip omenesc. limbajul nostru se exprimă. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13. 1. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. Gent. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. viaţa mea va fi împlinită”36. antropomorfizant. 10. 34 Cc. 5). ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. Toma Aq.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. necuprins cu mintea. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. S. cauza şi scopul a toate. în mod deosebit omul.

37 Cf. Cc Vatican I: DS 3026. 38 GS 36. 48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor. cel infinit în desăvârşire. 49„Creatura fără Creator dispare”38. chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză. asemănări cu Dumnezeu. .

Ef 1. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. Revelându-se pe sine. în Cristos. Cuvântul făcut trup. în bunătatea şi înţelepciunea sa. oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc.CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală. planul său binevoitor. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. în Fiul său unic41. făcut din veşnicie. şi pe Duhul Sfânt. 41 Cf. DV 2. 4-5. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe. în favoarea tuturor oamenilor. Printr-o hotărâre total liberă. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. Domnul nostru Isus Cristos. şi anume acela al Revelaţiei divine39. pentru a face din ei fii adoptivi. . omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Dar există un alt ordin de cunoaştere. O face revelându-şi misterul. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. Vatican I: DS 3015. 16). Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6. 52 Dumnezeu.

45 DV 3. cf. 21. 3. în lumea creată. . să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. 2.oameni în stare să-i răspundă. făgăduindu-le răscumpărarea. Şi după ce omul. să-l cunoască şi să-l iubească. 3. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat. a pierdut prietenia ta. Isus Cristos. „după căderea lor. prin neascultare. I-a chemat la o comuniune intimă cu El. 118. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42. Rugăciunea euharistică IV.. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. în primul rând. 4. o mărturie permanentă despre sine. de ex. oferă oamenilor. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat. II. 44 DV 3. Haer. Pe lângă aceasta. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. 20. Într-adevăr. Haer. 1. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri.) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46. 17. (. Dumnezeu caută.. voind să deschidă calea mântuirii de sus. Legământul cu 42 43 DV 2. 3. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu. 46 LR. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului. Dumnezeu. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. fiind statornici în a face binele”45. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc.

55 Cf. Fapte 17. 53 Cf. 8. Dumnezeu îl alege pe Abram. 4-6. 52 Cf. 52). Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. 18-25. până la proclamarea universală a Evangheliei. Rom 1. chemat să pregătească adunarea. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. Astfel. Gen 14. 54 Cf. 57 Cf. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. 50 Cf. sau drepţii „Noe. Lc 21. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel52. chemându-l „afară din ţara lui. Gen 11. 18. Gen 9. 24. Rom 11. regele-preot Melchisedec55. 56 Cf. Gen 10. şi după seminţiile lor” (Gen 10. Cf. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. 26-27. Înţ 10. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. Evr 7. 3 LXX)57. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. 8. 58 Cf. într-o zi. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor50. politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. în acelaşi timp cosmică. 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. . 20-31. solidară în nelegiuire 51.5. Gal 3. Dt 4. a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. care. din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12.Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. 3. prefigurarea lui Cristos56. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. din cauza păcatului53. pentru a-l face Abraham. fiecare după limba sa. cum sunt „dreptul Abel”. 14). Dar. poporul ales58. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor54. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. 49 Cf. (LXX) 32. Daniel şi Iob” (Ez 14. 5)48. 57 Această ordine. 19. 1). 28. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. 51 Cf. 9.

poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham. 38. Debora. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. Sof 2. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. Is 2. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. 66 Cf. DV 3. 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu62. 5-6. Cf.unitatea Bisericii59. 62 Cf. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. izbăvindu-l din robia egipteană. 10. 52. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. In 11. 61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii. ca Sara. 53. Rebeca. 10). Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. 63 LR. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. o mântuire care va cuprinde toate neamurile67. Miriam. 68 Cf. 1-2). destinat tuturor oamenilor64 şi care va fi înscris în inimi65. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28. . Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”63. 11. 59 60 Cf. 31-34. Femeile sfinte. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. 64 Cf. purificarea de toate infidelităţile66. 16. Figura cea mai pură este Maria69. 69 Cf. 24. Tată prevăzător şi judecător drept. III. Is 49. Ex 19. 65 Cf. Fiul lui Dumnezeu făcut om. Evr 10. este Cuvântul unic. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce. 67 Cf. 17-18. Rahela. Ez 36. 16. Cristos. 64 Prin profeţi. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic. 6. 70 DV 2. 3. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. în multe rânduri şi în multe chipuri. Ana. 2-4. prin Moise. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. Rom 11. 61 Cf. Ier 31. Lc 1. odinioară. legea sa.

dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. DV 4.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe. fiind legământ nou şi definitiv. Totuşi.. . ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. după atâţia alţii. PE SCURT 68 Din iubire. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale. nu numai că ar face o nebunie. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie. (. Este cazul anumitor religii necreştine. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. 22.Sfântul Ioan al Crucii. Călăuzit de Magisteriul Bisericii. 67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea.. simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”. 2. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt. care este Cuvântul său. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”72. ea nu a fost încă pe deplin explicitată. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm.

Acesta va dura cât va dăinui lumea. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. după cădere. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. 16. 15. 76 DV 7. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. Din aceştia şi-a format poporul. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor. 4). le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. 6. Gen 9. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El. Cf. Gen 3. 75 Cf. 70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create. Tradiţia apostolică 73 74 Cf. Le-a vorbit şi. I. trimiţându-l pe propriul său Fiu. 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . . L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri. adică a lui Cristos Isus75.fapte şi cuvinte. în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. In 14. şi astfel. căruia i-a revelat legea sa prin Moise.

76 Transmiterea Evangheliei. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. prin ea. 79 DV 7. ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale. împărtăşindu-le darurile divine. tot ceea ce crede”81. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. 79 Astfel. iar Duhul Sfânt.. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi. în învăţătura. „propovăduirea apostolică. deşi e strâns legată de ea. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. 82 DV 8. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7. perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. Propovăduirea apostolică. Prin ea. . Într-adevăr. care. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor. 78 Această transmitere vie. săvârşită în Duhul Sfânt. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos. în viaţa şi în cultul său. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. este numită Tradiţie.75 „Cristos Domnul. prin propovăduirea lor orală. din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80. în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. 80 DV 8.. care a vorbit odinioară. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. au consemnat în scris vestea mîntuirii”78.. continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică. care. tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor. DV 7.. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. 81 DV 8. . prin exemplul dat şi prin instituţii. în lume. „Biserica. conform poruncii Domnului. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi.

În 83 84 DV 8. cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. DV 9. într-un fel. devin. prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris.. 82 Biserica deci.. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt. Şi una.. disciplinare. pentru ca aceşti urmaşi. Ele constituie forme particulare. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”. care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. 20). II. şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Într-adevăr.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. să-l păstreze cu fidelitate. atât Scriptura.. în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. . Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Căci amândouă. curgând din acelaşi izvor divin. 85 DV 9. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. călăuziţi de lumina Duhului adevărului. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. De aceea. Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice. .

16) 90. 12-14. 87 Credincioşii. pe mine mă ascultă” (Lc 10. amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. . primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. 2 Tim 1. III. modificate sau părăsite. se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. în păstrarea. 1 Tim 6. a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. DV 10. ci îl slujeşte. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune. deoarece. astfel încât. 88 DV 10. a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”88.lumina Tradiţiei apostolice. unit cu Păstorii săi. 90 Cf. 20. întregul popor sfânt. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. LG 20. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). aceste „tradiţii” pot fi păstrate. „Aderând la el. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. 89 DV 10. Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. episcopul Romei. învăţând numai ceea ce a fost transmis. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf. îl ascultă cu pietate. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru.

înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. (. dacă viaţa noastră este dreaptă. insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. 92 . 94 Cf. 97 LG 12. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. în 91 Cf. 98 DV 8. mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul.. Cc.când defineşte dogme. 27. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. 95 Cf. şi. 93 „Prin acest simţ al credinţei..) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93. o luminează şi îi dau siguranţă. 13. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt..95 92 „Totalitatea credincioşilor (. LG 25. 20. 31-32. In 8.) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna». adică atunci când propune.. Cf. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97. care îl păstrează în inimă” 98. Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre. sub îndrumarea Magisteriului sacru. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă. 93 UR 11. Poporul lui Dumnezeu. 96 LG 12. reciproc. In 16. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum. 1 In 2.

99 Datorită simţului supranatural al credinţei. aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris. cf. ─ „prin propovăduirea acelora care. încât nu pot exista separat şi toate împreună. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. UR 4. Hom. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. 105 DV 8. fiecare în felul său. 101 Sf. sub inspiraţia Duhului Sfânt.mod deosebit. în care Biserica peregrină îl contemplă. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. 104 DV 10. ca într-o oglindă. sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. în slavă. o dată cu succesiunea episcopală. Ez 1. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. 103 DV 10 §3. DV 8. Grigore cel Mare. tot ceea ce crede”105. a lui Cristos. în învăţătura. 44 §2. 98 „Biserica. 24. 99 GS 62 §7. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. sunt atât de strâns legate şi asociate. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. au primit o charismă sigură a adevărului”102. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. pe Dumnezeu. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104. 100 . ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. DV 23. 102 DV 8. tuturor generaţiilor. „divina eloquia cum legente crescunt . până la a doua venire. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. 7. 8.

1 Tes 2. Dumnezeu. pentru că nu e supus timpului108. ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. 104 În Sfânta Scriptură. Psal. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. 111 Cf. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. Cf. după cum venerează şi Trupul Domnului. 103 De aceea. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. II. în Cărţile Sfinte. Evr 1. 1-3. 112 DV 21. . Augustin. 110 Cf. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. cuvintele lui Dumnezeu.ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. DV 21. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt. Cuvântul său unic. 4. luând trupul slăbiciunii omeneşti. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. 13. „Într-adevăr. le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. 1. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. s-a făcut asemenea oamenilor”106. exprimate în limbi omeneşti. 103. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. DV 24. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. 108 Sf. 109 Cf. nu are nevoie de silabe. pentru a li se revela oamenilor. El care. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale.

trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. DV 11. . sau profetice. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24. de modurile de a simţi. 4. pentru că.105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. miss. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine. fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri. cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. 116 Sf. Bernard. sau 113 114 DV 11. „Sfânta Maică Biserica. Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. 45). ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu. „Pentru redactarea cărţilor sfinte. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. Duhul Sfânt. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. Ca ele să nu rămână literă moartă. trebuie. de „genurile literare” folosite în epocă. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. III. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. sau poetice. Hom. DV 12 §1. „nu a unui cuvânt scris şi mut. 108 Totuşi. 11. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. Cristos. 115 DV 11. pentru mântuirea noastră. pe baza credinţei primite de la apostoli. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. pentru ca. prin Duhul Sfânt. 117 Cf. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice. Pentru a interpreta bine Scriptura.

in Lev. căci Scriptura nu era limpede. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă. Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. moral şi anagogic. .. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. 118 119 DV 12 §2. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. 11. Scriptura este una. Rom 12. 25-27. Hom. 6. 5. 44-46. Această inimă era închisă înainte de Pătimire. există un alt principiu al interpretării corecte. 124 Origene. Într-adevăr. 120 Cf. 15.de alt gen de expresie”118. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. 123 Sf. Căci. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. 113 2. În al doilea rând. după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124). Lc 24. Ps 22. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. 114 3. DV 12 §3. 125 Cf. 121 Cf. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată. 21. DV 12 §3. Psal. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. După o expresie a Sfinţilor Părinţi.. acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. 5. deschisă de la Paştele său121. În primul rând. oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. 122 Cf.. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. Toma Aq. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123.

astfel. alegoria ─ ce trebuie să crezi. quo tendas anagogia. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi. Ap 21. anagogé) spre Patria noastră. Toma Aq. Sensul anagogic. 1. 1. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. călăuzindu-ne (în greceşte.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. Omnes sensus (sc. 1. 3. Th. al Botezului127. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. 117 Sensul spiritual. . Astfel. Fund. 126 127 Sf. quid credas allegoria. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. 2.5. 128 Cf. 5. 3. Sensul alegoric. într-un fel. 10. pentru ca. prin aceasta. 11)128. ad 1. 6. „Sensul literal te învaţă faptele. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. 2. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. nu numai textul Scripturii. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu. printr-un studiu. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. Cf. Moralis quid agas. să se maturizeze judecata Bisericii. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos. 129 Cf. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129. sensul moral ─ ce trebuie să faci. 1 Cor 10. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet.1 ─ 22. S. 130 DV 12. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi.. Augustin. Sensul moral. pregătitor. Evr 3─4. 131 Sf.11. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”.

1501-1504. DV 14. Isaia. DS 179. Scrisoarea către evrei.IV. Noul Testament 132 133 Cf. Ecleziastul. Proverbele. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). Miheea. §3. Marcu. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. Levitic. 1 şi 2 a lui Petru. Esdra şi Nehemia. 134 Cf. Abdia. Habacuc. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. Deuteronom. 1 şi 2 către tesaloniceni. Iona. 1 şi 2 Samuel. către coloseni. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. Ioel. Evangheliile după Matei. Ieremia. 1 şi 2 către corinteni. către filipeni. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. Răscumpărătorul Universului”. Osea. Iob. Exod. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. Ageu. Scrisoarea lui Iacob. căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. către Tit. Plângerile. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos. 1 şi 2 către Timotei. către galateni. către efeseni. Numeri. 135 DV 15. 1 şi 2 Macabei. Scrisorile Sfântului Paul către romani. Naum. Luca şi Ioan. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. către Filemon. 122 Într-adevăr. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Sofonia. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. Faptele Apostolilor. Înţelepciunea. Cf. Ezechiel. Iudita. Rut. Baruh. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Iosua. DV 8. Ecleziasticul. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. Amos. 1334-1336. . Daniel. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. 1 şi 2 Regi. Tobia. Estera. Zaharia. 1 şi 2 Cronici. în sfârşit. Judecători. Psalmii. cele trei Scrisori ale lui Ioan. 123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Cântarea Cântărilor.

aveau parte”.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. 139 DV 19. păstrând forma unei vestiri. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor. 140 Sf. 2. . a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. Viaţa şi învăţătura lui Isus. învăţăturile. trăind printre oameni. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. Mântuitorul nostru”138. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. Cf. faptele. A 83v. în sfârşit. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. Fiul lui Dumnezeu. mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. Fiul lui Dumnezeu întrupat. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. Cezaria cea tânără. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. Descopăr mereu noi lumini. Rich. DV 20. fie deja în scris. Cristos. în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. La meditaţie. 3. pătimirea şi glorificarea lui. 136 137 DV 17. autob. sensuri ascunse şi tainice141. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. transmit fidel ceea ce Isus. 138 DV 18. Evangheliile scrise. „După Înălţarea Domnului. 141 Sf. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt. cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. Tradiţia orală. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. Obiectul lor central este Isus Cristos. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. „a căror istoricitate o susţine fără şovăire. Ms. Tereza a Pruncului Isus. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede.

146 DV 21. 145 Sf. 2. cateheza şi toată formaţia creştină. 6-8. iar pentru fiii Bisericii . V.tăria credinţei. Augustin. şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. hrană a sufletului. a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. şi slujirea cuvântului. adică propovăduirea pastorală. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. 148 DV 24. 29-31. 11. 10. Evr 10. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. 1. reafirmată de Mântuitorul însuşi143. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare. De asemenea. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. După o spusă veche. Hept. 28). 1-11. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. 1 Cor 10. Cf. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. 73. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. Astfel. 142 143 Cf. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. încă din timpurile apostolice142. 144 Cf. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat. . DV 16. De altfel. 1 Pt 3. 1 Cor 5. Mc 12. iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144. cu ajutorul tipologiei. 21. 6. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146. 147 DV 22. de exemplu. cf.

Hugues de Saint-Victor. 151 DV 24. Într-adevăr. ambele se luminează reciproc. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. 153 Origene.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. în primul rând. Hom. 149 150 . şi această singură carte este Cristos. în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. DV 11. prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu. 8). 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25. 4. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. pentru că sunt inspirate. 8. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. Ieronim)”149. pentru că centrul lor este Cristos Isus. El acţionează în ei şi prin ei. 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3. in Ex. et ille unus liber Christus est. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. 5.) ca. Noe 2. quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central.. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou.. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. 152 Cf. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti.

Cf. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău. 154 155 DV 21. Is 50. .venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. 105)155. făclie pentru cărările mele” (Ps 119. 4.

157 Cf. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. „Dumnezeu cel nevăzut. Rom 1. 26. 5. Adevărul însuşi. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului. ARTICOLUL 1 Cred I. „ascultarea credinţei”158. în belşugul iubirii sale. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. Cu toată fiinţa. Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. 143 Prin credinţă. pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. DV 5. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. 158 Cf. . dat lui Dumnezeu care revelează. 16. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa.

48. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. 163 Cf. Prin credinţă. Gen 15. 161 Cf. 1). 1-4. „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. 39).145 Scrisoarea către evrei. De aceea. a murit pe cruce. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. 8)159. Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11. În credinţă. 38). 165 Cf. 2. 160 Cf. 4. Gen 12. toate generaţiile o vor proclama fericită165. Evr 11. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. 20). 17. Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. Pentru această credinţă. Isus. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. 40. 5. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. 45). 6. 14. crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. Lc 2. 166 Cf. credinţa nu i-a şovăit. în marele elogiu al credinţei strămoşilor. 18)163. Prin credinţă. 12. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. 146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. Gen 18. . Gen 15. 11. Gen 23. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. 159 Cf. 35. Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. când Isus. în sfârşit. Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei. 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare166. 2). fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. Fiul său. Lc 1. 3) 162. „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. 162 Cf. Totuşi. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. 164 Cf.

1). „Fiul lui preaiubit”. Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. 3-4. Ps 40. 5.. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu. El l-a făcut cunoscut” (In 1. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12. 7. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. în acelaşi timp şi în mod inseparabil. Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6.. 3). 11). „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. Fiul unul-născut. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. (. 27. Ier 17. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. 5-6. care este în sânul Tatălui. în care îşi află toată bucuria (Mc 1. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». 46). „Duhul cercetează totul. Mt 11. Caracteristicile credinţei 167 Cf. Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Fiul şi Duhul Sfânt. Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. III. asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. 146. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat. credeţi şi în mine” (In 14. 18).II. Mc 9. Tatăl. în primul rând. ea este. 169 Cf. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu. .) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. 10-11). 168 Cf. Cred în Isus Cristos. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167.

Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. 15. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. S. o virtute supranaturală revărsată de El. Th. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). „Totuşi. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. 171 DV 5. de exemplu. Aşadar. nici să ne înşele”. Cc. 17)170. care este în ceruri” (Mt 16. 2-2. . e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge. Vatican I: DS 3008. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. omul are nevoie de harul lui. Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. ci de la Tatăl său. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. Nu este contrar nici libertăţii. Vatican I: DS 3010. 173 Sf. Gal 1. 155 În credinţă. 172 Cc. Fiul Dumnezeului celui viu. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. Toma Aq. Mt 11. 25. 9. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. 2. cf.

Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf. 4. Or. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. 7. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi. o credinţă mai mare. Th. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. „De aceea. cu smerenie şi statornicie. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176. acela. centrul misterului revelat. le face să fie ceea ce sunt”183. 9. cel care se străduieşte să cerceteze. cercetarea metodică în toate disciplinele. 178 Newman. 171. Desigur. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. 43. care nu poate minţi.. după expresia Sfântului Augustin181. Prosl. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. Anselm. mai sigură decât orice cunoaştere umană. Vatican I: DS 3017 183 GS 36. 176 Cc. susţinând toate lucrurile. 175 Cf. . 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. S.sale”174. DS 3009. Toma Aq. 181 Serm. 180 DV 5. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”177. Apol. Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. adaptate la intelectul tuturor”. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. tainele realităţii. care. 20. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. prooem. la rândul ei. răspândirea şi sfinţenia Bisericii. chiar dacă nu-şi dă seama. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. 2-2. 3. 174 Ibid. Mc 16. sunt „motive de credibilitate”. 179 Sf. Astfel. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. 182 Cc. Mai mult. §2. tot mai înflăcărată de iubire. profeţiile. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. 5. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”. 159 Credinţă şi ştiinţă. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. 157 Credinţa este sigură. ob.. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. Astfel. Evr 2. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor175. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. al legăturii lor între ele şi cu Cristos.

§2.) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. având credinţă şi cuget bun. 16. Într-adevăr. Împărăţia lui (. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187. cf. 6)190. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. Lc 17. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit. Cc. 189 Cf. prin însăşi natura sa. trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189.. 191 Cf. Pentru a trăi.. 13. 24. desigur. „Pentru că «fără credinţă (. ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5. dar nu a constrâns nicidecum. 190 Cf.. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. Iac 2. Trid. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă. Vatican I: DS 3012. 188 Cc.: DS 1532. 6. Într-adevăr. 24. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni. 13). 748. can. (. 14-26. 185 DH 11. ridicat pe Cruce. Mc 16. şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă. 36. 186 DH 11.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185. Rom 15. In 3. Putem pierde acest dar nepreţuit. prin urmare. lepădându-l. 18-19). pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire. nu va dobândi viaţa veşnică”188. deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii. dar nu-i constrânge. 187 Cf. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1. pe care Dumnezeu îl face omului. . CIC. 184 DH 10. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10. 32.. 22.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. 22. 5.. 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. Mc 9. cf.) creşte prin iubirea cu care Cristos. „Dumnezeu îi cheamă. „A dat mărturie despre adevăr. îi atrage pe oameni la sine”186. 40 etc.. pe care unii. dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu.

Nimeni nu poate să creadă singur.. a înaintat până în „noaptea credinţei”194. în ghicitură. luminoasă datorită Celui în care crede. experienţa răului şi a suferinţei. Credinţa. şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă. Th. 1-2). Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare. după cum nimeni nu poate să trăiască singur. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. 2-2. Spir. RM 18. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham. nu în vedere limpede” (2 Cor 5. 164 Totuşi. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. Sf. e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192. scopul peregrinării noastre pe pământ. 4. Dar credinţa nu este un act izolat. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. 1. cu ochii aţintiţi la Isus. 18). 2). este trăită deseori în obscuritate. 12). 193 LG 58. 7). şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. 194 Ioan Paul al II-lea. S. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. acum „umblăm în credinţă. care. 15. care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. Vasile. (. „aşa cum este” (1 In 3. ca un chip în oglindă. Fecioara Maria. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. . ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună.. Toma Aq. 12). Ea poate fi pusă la încercare. cf. în „peregrinarea credinţei”193.. 36.

care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. Spir. pretutindeni. Biserica. şi astfel. poartă. Biserica este cea care.credinţa. în originalul grecesc. prin botez. ad 2. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa. II. mai general. pe toată faţa pământului. mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau. Dar. Fiind mama noastră. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. S. 198 Faustus de Riez. În primul rând. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. . 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu.. hrăneşte şi susţine credinţa mea. 197 OBA. Biserica este cea care crede. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică. mărturisită personal de fiecare credincios. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”198. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. „Eu cred”: este. mai ales la botez. 1. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. de adunarea liturgică a celor credincioşi. prin credinţa mea. „Noi credem”. 1. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. În Rituale Romanum. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. 2-2. Toma Aq. 2. ci la realitatea enunţată”199. „Noi credem”. Totuşi. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. 2 199 Sf. Th. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. Fiecare credincios este. Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. I. de asemenea. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. astfel. te mărturiseşte Sfânta Biserică”. „Priveşte. 196 Crezul niceno-constantinopolitan. Doamne. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. să o 195 Simbolul Apostolilor. Mama noastră. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine.

prin atâtea limbi. 1. le învaţă şi le transmite într-un glas. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. Ef 4. Ibid. 1-2.) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. transmisă printr-un singur botez. o păstrăm cu grijă. pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. pe care am primit-o de la Biserică.. 203 Ibid. Biserica.” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. 15). într-un suflet şi într-o inimă. 171 Biserica. nici cele din Orient. din Egipt.. martor al acestei credinţe. Maica noastră.. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3. din Libia. afirmă: 173 „Într-adevăr. Biserica. (.celebrăm în comunitate. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. 1. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. 202. 175 „Această credinţă. O singură credinţă 172 De veacuri. 1. crede în ea în acelaşi fel. pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. culturi. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult. ne învaţă limbajul credinţei. . şi le propovăduieşte. 5. nici cele care se află în centrul lumii. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). 201 Haer. nici cele care sunt la iberi. 4-6. 174 „Într-adevăr. 204 Ibid. 20. sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu. chiar dacă limbile sunt felurite în lume. căci fără încetare. III. conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi.. 24. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. 10. Sfântul Irineu de Lyon.. ca dintr-o singură gură”201. 3. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. nici cele care sunt la celţi. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump. popoare şi neamuri. primită de la un singur Domn. ca şi cum ar locui într-o singură casă. înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200..

1. poartă şi hrăneşte credinţa noastră. Fiul şi Duhul Sfânt. 206 SPF 20. 16). 182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu. şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. Biserica este mama tuturor celor care cred. cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16. Credinţa Bisericii precede.. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. Toma Aq. Eccl.revelează. omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. Ciprian. naşte. 2. scris sau transmis. care corespunde demnităţii persoanei umane. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. 205 Sf. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. Unit. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. Comp. 181 «A crede» este un act eclezial. Pentru a crede. 180 «A crede» este un act uman. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui. dacă nu are Biserica drept mamă”205. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207. . conştient şi liber. 207 Sf.

şade de-a dreapta lui Dumnezeu. s-a suit la ceruri. Tatăl atotputernicul. oamenii. Amin. a pătimit sub Ponţiu Pilat. care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. Fiul său unic. s-a născut din Maria Fecioara. Fiul lui Dumnezeu unul-născut. după Scripturi. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. iar nu creat. Tatăl atotputernicul. Şi în Isus Cristos. Lumină din Lumină. A înviat a treia zi. prin care toate s-au făcut. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. împărtăşirea sfinţilor. Cred în Duhul Sfânt. a pătimit şi s-a îngropat. Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. Sfânta Biserică catolică. Cred într-unul Domn Isus Cristos. Domnul nostru. a murit şi s-a îngropat. Creatorul cerului şi al pământului. învierea morţilor şi viaţa veşnică. născut. Care pentru noi. iertarea păcatelor. şi s-a suit la cer. şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei . a treia zi a înviat din morţi. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. s-a coborât în Iad. Creatorul cerului şi al pământului. Tatăl atotputernicul. de o fiinţă cu Tatăl. s-a răstignit. Dumnezeu din Dumnezeu.Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu.

Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. . 9. catolică şi apostolică Biserică. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. în special. Domnul şi de viaţă dătătorul. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. Cred într-una. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. destinate. a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. care de la Tatăl şi de la Fiul purcede.morţi. pentru a da o 208 Cf. Cred în Duhul Sfânt. Rom 10. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. Amin. normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. 1 Cor 15. 186 Încă de la origine. 3-5. sfântă. SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. etc. normative pentru toţi208.

1. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211. tot astfel. . le numim articole. şi al Fiului. Ciril de Ierusalim. 8. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. Symbolon desemnează. o pecete). 100. 189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez.. Dem. simbolul baptismal. simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213. 212 CR 1. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă. deşi legate între ele. slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. 19). Într-adevăr. o colecţie sau un sumar. 5. o culegere. „Simbolul credinţei” este.. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. 3 211 Sf. 213 Cf. apoi. în această mărturisire de credinţă. Şi. De aceea. în primul rând. Irineu. 1. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212. 4. 12. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Symb. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. care era prezentat drept semn de recunoaştere. tot astfel. despre a treia Persoană dumnezeiască. Catech. ill. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. în sfârşit. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei. 210 CR 1. există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209. adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. După o tradiţie veche. apoi. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte.singură învăţătură completă de credinţă. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. atestată deja de Sfântul Ambroziu. 209 Sf. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”.

Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). 218 DS 851-861. numit al Sfântului Atanasie215. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. 217 DS 800-802. 219 DS 1862-1870. care deseori e mai explicit şi mai detaliat. Ambroziu. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. DS 71-72. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. 7. Simbolul Quicumque. 220 Cf. DS 1-64 215 Cf. 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. care constituie. Trento219) sau ale unor papi. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. Lateran217. Fiul şi Duhul Sfânt. 216 DS 525-541. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. 197 Ca în ziua botezului. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan. de pildă. DS 75-76. Lyon218. 221 Sf. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. Totuşi. Dintre toate simbolurile credinţei. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf.ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. unde şi-a avut scaunul Petru. primul dintre apostoli. „cel mai vechi catehism roman”. . ca să spunem aşa. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. 17). Symb.

ei statornică. 222 Sf. comoara sufletului nostru222. fără îndoială. Symb. Ambroziu. 1 . e.

Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. 2. . Începutul şi Sfârşitul a toate. ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1.CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. 223 CR 1. Articolele din Crez depind toate de primul. Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului. 2. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi. 6). aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. o face în raport cu Dumnezeu.

Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. o singură Substanţă sau Natură. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat. făcându-i cunoscut numele său. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. 227 Cf. În faţa mea se va pleca tot genunchiul. Numele exprimă esenţa. Mc 12. Prin profeţi. prin natură. 226 Cf. atotputernic şi negrăit. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. din tot sufletul. dar o singură Esenţă. Lateran IV: DS 800. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. veşnic. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă. . A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. 201 Lui Israel. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. de nepătruns. 225 Cf. prin substanţă şi prin esenţă”224. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. 22-24)225. Mc 12. 228 Cc. voi. 35-37. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. alesul său. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. din tot cugetul şi din toate puterile”226. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. pe mine se va jura orice limbă. toate marginile pământului. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic.. Dumnezeu are un nume. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. absolut simplă228. nemărginit şi neschimbător. A crede în Duhul Sfânt. 29-30. Fil 2. Israel. 45). Tatăl. 10-11.I. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. El nu este o forţă anonimă. II. 224 Ibid. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227.. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine.

poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. sau „Eu Sunt Cine Sunt”. 207 Revelându-şi numele. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi . tocmai de aceea. 229 Cf. aşa cum Dumnezeu este mister. Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. într-un fel. 6). a se dărui pe sine. Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. „Eu Sunt Cel care Este”. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. un nume revelat şi. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai. Dumnezeu. Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. Acest nume divin este misterios. ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”. Ex 3. într-un fel. care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. 13-15). capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. Ex 3. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”.înseamnă. în acelaşi timp. Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. Jud 13. 6). Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. refuzul unui nume şi. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor. 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. făcându-se accesibil. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3. însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. dincolo de spaţiu şi de timp. 18. exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. El este Dumnezeul care. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH. .Dumnezeul lui Abraham. 12). „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată. infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. 15). Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3. numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. Este. Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie.

în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită. căci sunt om păcătos. Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33.prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. Dumnezeu iubitor şi milostiv.) căci Eu sunt Dumnezeu. „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. 18-19). 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. Apostolul Ioan va spune. „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231. 5). În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. YHWH. Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. Doamne!” (Lc 5. 232 Cf. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. 28). Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. pentru că Dumnezeu e sfânt. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa230 înaintea Sfinţeniei divine. (. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. 209 Din respect pentru sfinţenia lui. 4). 230 Cf. şi nu om. Ex 33. 5-6. 7). 9). 19-20). care. În citirea Sfintei Scripturi. Ex 32. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”. căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3.. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11. Ex 3. manifestându-şi astfel iubirea232. 8) Dar. Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34. 231 Cf. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului. de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima. 9. 5-6). Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat. Isaia exclamă: „Vai mie. 233 Cf. În faţa rugului aprins. 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. în greceşte Kyrios). încet la mânie. Ex 34. . care cere să-i vadă slava. Lui Moise.. atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. Stăpânul” (Adonai. 12-17. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. omul îşi descoperă micimea.

făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au. în toate. după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. Doamne Dumnezeule. Doamne.Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor. „Cel care Este”. s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea. Dumnezeu. El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri.. veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. adevărat. El este „Iubire”. Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7. Is 44. fără origine şi fără sfârşit.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. şi toate ca un veşmânt se învechesc. De aceea. III. 160). fidel. statornic. iubirea. „Cel care Este”. Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. 5). ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său. 6. 17). 6). 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. Dumnezeu este unic. 236 Cf. . 28).. „Da. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. În toate lucrările sale. 27-28). dar Tu rămâi. Începutul păcatului şi 234 Cf. (. Dumnezeu este Adevărul însuşi. 8). El transcende lumea şi istoria. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. 2)235. în urma ei. şi astfel. harul. dar şi faptul că e vrednic de încredere. dintotdeauna şi pentru totdeauna. „Îţi mulţumesc. căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. „În El nu este schimbare. nu există alţi dumnezei în afară de El234. cuvintele lui nu pot înşela. Ps 85. Dt 7. 11. bunătatea. rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. de aceea. 235 Cf. este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. El este Adevărul. nici umbră de mutare” (Iac 1. El este „Cel Care Este”. din toată inima.

dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. 245 Cf. 247 Cf. 17-21. Şi. datorită profeţilor săi. 10. 241 Cf. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. la plinirea timpurilor. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. care singur a creat cerul şi pământul238. Ef 3. 14-15. Când îl va trimite pe Fiul său în lume. 15. 3). 4-5. afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. . în relaţie cu El 239. Înţ 7. de aceea. Dt 4. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa245. Ez 16. Os 11. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. 15. 8. 8. 242 Cf. 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. Trimiţându-l. 6). 37. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. Ps 115. 244 Cf. „Cu iubire veşnică te-am iubit. această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi246. 243 Cf. Fiu şi Duh Sfânt. Înţ 13. 10). 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. Is 43. Os 2. Dumnezeu. In 17. 7. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. 239 Cf.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. 1). 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. 9-12. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. 1-7. 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. 1-9. Is 62. 7-16. 240 Cf. 1 Cor 2. 246 Cf. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu. 3. 16). care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237. 20)240. 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. 238 Cf. Is 49.

251 Poes. PE SCURT 228 „Ascultă. De aceea. / Dumnezeu singur e de ajuns251. 16... Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248. Răbdarea dobândeşte totul. şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn.. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă. Cel Unic. 26).” (Dt 6. 23-24. chiar şi în restrişte. 19. 24. 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu. 26). O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare. Mc 12. 30. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. dictum. Mt 5. Ioana d’Arc. Nicolae de Flüe. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 250 Sf. adică fără 248 Sf. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. 4.la ea. dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1. Rugăciune. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4. 29-30. 249 Cf. 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu. . IV.

256 DCG 43. PARAGRAFUL 2. Augustin. Cezar de Arles. 257 DCG 47. 252 Tertullian.. şi al Fiului. 229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic. „În numele Tatălui. Marc. şi al Sfântului Duh” (Mt 28.) Dacă Dumnezeu nu este unic. căci nu există decât un singur Dumnezeu. 19). Tatăl I. 253 Sf. Înainte de aceasta. s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. 1. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. în 552: DS 415. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic. 52. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. 16. Symb.egal. rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege. 3. se revelează. 230 Dumnezeu. Serm. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. (. şi al Fiului. 254 Sf. .. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. 6). n-ar mai fi Dumnezeu”253. 255 Cf. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257. lumina care le luminează. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. El nu este Dumnezeu”252. revelându-se. Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume255. 6. Tată. şi al Fiului. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. Fiu şi Duh Sfânt. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256.

reciproc. 260 Cf. iar prin al doilea. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi. prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. şi. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. Dt 32.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). între persoanele umane. Ps 68. 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. Mal 2. prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. 10. în principal. limbajul credinţei indică. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. . 2 Sam 7. Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. şi. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. toate lucrările lui. La fel se întâmplă. 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. al orfanului şi al văduvei. 22). 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. Desigur. 259 Cf. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. 14. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. analogic. în sfârşit. Persoana se arată în acţiunea ei şi. reciproc. Această 258 SPF 16. desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. în ce fel. 261 Cf. care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”258. Dumnezeu este şi mai mult Tată. II. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. de răscumpărare şi de sfinţire (III). cu cât cunoaştem mai bine o persoană. În Israel. 6. datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. 6.

nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni. 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl. Lucrând încă de la creaţie266. El transcende şi paternitatea. 264 Cf. 1). 263 Cf. 27). adică un singur Dumnezeu cu El. 13. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl. Is 66. 14. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. 2. apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet). In 14. 268 Cf. după ce „a grăit prin Profeţi”267. urmând tradiţia apostolică. El nu este nici bărbat. nu creat. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. în afară de Tatăl. 241 De aceea. în anul 325. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. 242 După ei. primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1. 269 Cf. 17. care. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu. Ps 131. 267 Simbolul de la Niceea . într-un fel. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. la rândul lui. 15. 265 DS 150. Ps 27.Constantinopol. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea. şi maternitatea263 omenească. Lumină din Lumină. Gen 1. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. 2. 262 Cf. Ef 3. drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut.dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. nici femeie. 266 Cf. In 14. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. 13). născut. care sunt. . Duhul Sfânt. 15). Is 49. 3). 10. pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. este Dumnezeu. 26. de o fiinţă (lit.

explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul. până astăzi. Conciliul de la Florenţa.) Cu toate acestea. este Dumnezeu. mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275. care de la Tatăl purcede”272. 274 Cc. cât şi de Fiul în persoană.. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. In 7. cu excepţia paternităţii sale. 276 DS 1300-1301. DS 284.. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. . nu spunem că El este numai Duhul Tatălui. 277 Cf.. 246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său. Simbolul din 381.. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. 16. 14. 272 DS 150. 15. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. In 14. Toledo VI (în 638): DS 490. 273 Cc. 39. la Conciliul din Calcedon. după ce s-a întors la Tatăl270. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. (. 271 Cf. Crezul Bisericii. exprimat de Conciliul de la Constantinopol. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. 26. Domnul şi de viaţă Dătătorul. 26. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”274. născându-l. 275 DS 150. Toledo XI (în 675): DS 527. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. care l-a născut din veşnicie”276. Prin aceasta. 270 Cf. în 451. Însă. din 1439. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie.

Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. 250 În cursul primelor secole.248 Tradiţia orientală exprimă. formulată în predica. Tradiţia occidentală exprimă. totodată. îndeosebi prin Botez. Florenţa (în 1439): DS 1302. Această legitimă complementaritate. 4-6. ca „început fără de început” 280. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit. în primul rând. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. în primul rând. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. 4-6. dar. 26). Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. 13)282. aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. 282 Cf. dacă nu este înăsprită. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală. căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. III. 280 DS 1331. Lyon II (în 1274): DS 850. în cateheza şi rugăciunea Bisericii. AG 2. este originea primară a Duhului Sfânt. 278 Cf. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. 281 Cc. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. 279 Cc. . Ef 4. ca Tată al Fiului unul-născut. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi. 1 Cor 12. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”281.

Lateran IV (în 1215): DS 804. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”284. . pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. 284 Cc. Noi nu mărturisim trei dumnezei. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil.„persoană” sau „ipostază”. 285 Cc. Constantinopol II (în 553): DS 421. Fiul este tot ceea ce este Tatăl. dar nu solitar”287. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. Lateran IV: DS 804. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. „relaţie” etc. Toledo XI (în 675): DS 530. 286 Cc. ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. 287 Fides Damasi: DS 71. „Dumnezeu este unic. „Tată”. ci a dat un sens nou. Unitatea divină este Trinitară. Duhul Sfânt purcede”289. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. adică substanţa. esenţa sau natura divină”286. nici Fiul”288. Deoarece nu divizează unitatea divină. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. „Duh Sfânt” nu sunt. 289 Cc. Tatăl este 283 SPF 2. cu totul deosebit. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. pur şi simplu. Prin aceasta. 288 Cc. Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. Fiul este născut. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. Toledo XI: DS 530. „Fiu”. „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283.

Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV. (. credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290. şi la celălalt. considerat în sine. (.) Din trei infinituri. în întregime în Fiul”292. Fiecare. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. Fiul la Tatăl.. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor.. Duhul Sfânt şi la unul.raportat la Fiul. De bunăvoie.. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O. e Dumnezeu întreg. cu care vreau să mor. (. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere. Tatăl este în întregime în Fiul. 293 Or.. lumină fără asfinţit. 9. Treime.: DS 1331. 40. Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. 291 Cc. infinita connaturalitate. 4-5). Datorită acestei unităţi. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit.) Dumnezeu . Imn la Vespere. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. În curând. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. Fiul este în întregime în Tatăl.. Dumnezeu este Iubire: Tată. 294 LH. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O. viaţă fără de moarte. în întregime în Duhul Sfânt. 292 Ibid. Fiu şi Duh Sfânt. Florenţa (în 1442): DS 1330. păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt. Ef 1. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură. . în întregime în Duhul Sfânt. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”295. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. Toledo XI: DS 528. Într-adevăr. Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică.cele Trei Persoane Laolaltă. 295 Cf. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl. numit şi „Teologul”. în Fiul şi în Duhul Sfânt. 41. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc. le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice.. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. Astăzi vi-l încredinţez vouă. Lumină preafericită! O.) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii.

nimic să nu-mi poată tulbura pacea. continuate în misiunea Bisericii296. Treime adorată. Statornicie. 9-10). Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. Căci. 15). 299 Cf. fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. 6. mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. 259 Operă comună şi personală totodată. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. Rom 8. 14. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. ci un singur principiu” 298. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8. El se manifestă în lucrarea creaţiei. „Tatăl. Astfel. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. Domnul. Treimea are una şi aceeaşi lucrare297. AG 2─9. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. In 6. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine. 23): Dumnezeul meu. In 17. 1 Cor 8. cât şi natura lor unică. întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine. referindu-se la Noul Testament299. De asemenea. unul este Isus Cristos. o. Constantinopol II: DS 421. prin care sunt toate. Constantinopol II (în 553): DS 421. 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi303. 303 Cf. Cc. în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. fără a le separa câtuşi de puţin. nici să nu mă scoată din Tine. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. 298 Cc. Florenţa (în 1442): DS 1331.Fiului său” (Rom 8. Biserica. 21-23 . 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. după cum are una şi aceeaşi natură.” . 301 Cf. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. 302 Cf. 44. 297 Cf. neclintită şi liniştită. Cu toate acestea. 300 Cc.spune Domnul – „va păzi cuvântul meu.

47. Să nu te las niciodată singur. pe pământ. 305 Cf. în lumina veşnică307.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. alia Filii. 26. de o fiinţă. trimis de Tatăl în numele Fiului305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. alta cea a Fiului. şi al Fiului. 307 Cf. alia Spiritus Sancti. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte. la fel de veşnică măreţia lor”. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris. 15. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. coaeterna maiestas. însă una este divinitatea Tatălui. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. şi al Sfântului Duh”. împreună cu ei. aequalis gloria. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate. 308 Symbolum «Quicumque». noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi. Fiu şi Duh Sfânt. cu Tatăl. revelează că El este. să fiu mereu prezentă cu totul. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. revelându-se ca Tată. Fă din el cerul tău. In 14.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. neque confundentes personas. 26. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. SPF 9. . „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. alta cea a Sfântului Duh. ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. mereu de veghe în credinţa mea. 306 Sf. Augustin. iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. 263 Misiunea Duhului Sfânt. aici. 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. a Fiului şi a Sfântului Duh. 26). acelaşi Dumnezeu unic. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic. fără a confunda persoanele. 266 Fides autem catholica haec est. mereu în adoraţie. egală slava lor. Trin.

atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12.267 Inseparabile în ceea ce sunt. 6). 312 Cf. 1 Cor 1. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine. 1. 313 Cf. mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 17. 24. 23) 309 Cf. Lc 1. „Domnul oştirilor”. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. căci Dumnezeu este Tatăl nostru310.). Ier 27. Tob 13. le săvârşeşte” (Ps 115. Gen 1. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. PARAGRAFUL 3.a. 21) „Tu te înduri de toţi. Prov 21. 17b. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. fiindcă El le-a făcut. numai credinţa putând să o discearnă. 9)311. 18. 37. iubitoare. fiindcă Dumnezeu. 310 Cf. „Cel Puternic. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. 2. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare313. Dar în unica operaţiune divină. Cel Viteaz” (Ps 24. 8-10). care le-a creat pe toate309. In 1. 311 Cf. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. 24 e. 314 Cf. 5. tainică. Mt 6. Est 4. Is 1. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. Ier 32. 9. Noi credem că ea este universală. „Toate câte le vrea. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. . El este Stăpânul Universului. 1. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135. 3.

lucrurile cele mai însemnate. 18). Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. 1. 25. El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315. 49). 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. 5. cele mai greu de înţeles. Astfel. ad 1. Tatăl Atotputernic. 13. Cf. prin nesfârşita sa îndurare. 318 CR 1. Mt 6. 13. care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. Fil 4.270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. 2 Cor 6. 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. Toma Aq. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. 9. Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi. poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său. iertând de bunăvoie păcatele. 2. 315 316 . cei ce credem” (Ef 1. Or. 317 Cf. Sf. în sfârşit. ca şi cele mai înalte. voinţa şi inteligenţa. Într-adevăr. Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă. zice Domnul Atotputernic”. 19-22). Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. puterea şi esenţa. S..Th. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. 24-25). prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată. 32. iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice». Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. 2 Cor 12. prin care a biruit răul. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu.

din care Isus Cristos. Tatăl Atotputernic. Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. Colecta din duminica a 26-a. În sens invers. mărturisindu-l pe Dumnezeu. . Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. Mt 19. 14. DCG 51. prin har: „Deus. oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. 2). iar în cele din urmă.PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. 1). 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. apoi de creaţia sa. drept „Creatorul cerului şi al pământului”. 26). Fiul lui Dumnezeu. „la început. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. care culminează în Cristos. crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. Lc 1. care ne dai dovada supremă a puterii tale. 37. Fiul ne-a răscumpărat. qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule. 276 Fidelă mărturiei Scripturii. în primul rând. de căderea în păcat. el dezvăluie scopul pentru care. de Creator. Vorbim deci. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1. „începutul istoriei mântuirii”320. „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. a venit să ne ridice. 1): Dumnezeu 319 320 LR. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). Simbolul credinţei le reia.

) fiindcă Înţelepciunea. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre. Etheria. (. Pereg. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. mai degrabă. Augustin. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322. Rom 8. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. Cf. I. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. nici când a apărut omul. 17-21). . După mărturia celor vechi. Catech. inteligentă şi bună. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală.. numită Dumnezeu. 18-23. în liturgia bizantină. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. 281 De aceea. ci. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. lucrătoarea tuturor. 3. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material. 46. 5. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. de un destin orb. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin.. apariţia omului. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile. Sf. evoluţia formelor vii.avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. Astfel. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. m-a învăţat” (Înţ 7. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei.

Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. că lumea este Dumnezeu. existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). după ce a creato. 19-26. 288 Astfel. Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. care ia ales pe patriarhi. l-a zidit şi l-a creat325. pe care orice om o poate avea despre Creator324. 5. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. în sfârşit. dar în felul unui ceasornicar. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Rom 1. desigur. Cf. 15. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism.întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul. 3). Această căutare este proprie omului. Într-adevăr. Fapte 17. alegându-l pe Israel. chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. 3). 325 Cf. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). în iubirea sa. Gen 15. datorită luminii raţiunii umane323. 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului. 286 Inteligenţa umană are. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. 24-29. Is 43. alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. maniheism). că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). 1. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el. credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. De aceea. care. 323 324 . Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. 8. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). încât Dumnezeu. El. Dincolo de cunoaşterea naturală. 326 Cf. Ier 33. alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. potrivit unora dintre aceste concepţii. 19-20. DS 3026. 124. rodul unei decăderi. 134. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. De asemenea. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu.

despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul330”.. Gen 1. 328 329 . El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1. 6. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. (. revelată în Noul Legământ. 22-31. II. El este Dumnezeu. (.) şi Cuvântul era Dumnezeu. 332 Cf. despre chemarea omului. Is 44. Citite la lumina lui Cristos. 24. El este Creatorul.. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii. 291 „La început era Cuvântul (. Tropar la Vecernia Rusaliilor. În El. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). El a făcut totul prin 327 Cf. Din punct de vedere literar.. în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. „Duhul Creator” (Veni. în sfârşit. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ. Creator Spiritus). Cf. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie.. 289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales. 2-3. Ps 33. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. El este Cârmuitorul. astfel că ele exprimă..) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. 30. El este Autorul. aceste texte pot avea diverse surse.în mesajul profeşilor327. cădere. este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (. Ps 104.) El este Tatăl. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol. în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului. Cf. făgăduinţa mântuirii. 331 Liturgia bizantină.. Fiul său preaiubit. Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. despre ordinea şi bunătatea ei. adevărurile despre creaţie. 1-3).. în limbajul lor solemn.. Prov 8. 16-17). „Izvorul a tot binele”331. 104.) toate prin El şi pentru El au fost create. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu. Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă.

manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. care sunt ca şi „mâinile sale”. non propter gloriam augendam. Haer. Sent. 2. 340 AG 2. 4. 30. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. Vatican I: DS 3025. 2. 4. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. 2. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. 2. 1. „Creatorul a toate. 336 Sent. 9.. Ibid. 7. 1. 339 Sf. 333 334 .. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. 20. toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. 338 DS 3002. 335 Cc. Irineu. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. Toma Aq. 28). iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. 2.Sine însuşi. 20. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”339. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa333. Sf. Haer. ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. prol. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. III. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. încă de la începutul veacurilor. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. 1. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi. 337 Sf. Irineu. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15. nu pentru a-şi spori fericirea. dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ. prin cea mai liberă hotărâre.

(. pentru a crea. fiule. duh şi viaţă.. dacă i se dă un material. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului. Teofil din Antiohia.IV. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. 11). Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. vă va da iarăşi. Ps 51. 24). în milostivirea lui. 346 Cf. „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145. 9). Înţ 9. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. „Cât de minunate sunt lucrările tale. zidind în ei o inimă curată346. 9. Cc. Ci Creatorul lumii. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. . Cf.. care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. Astfel. 3025. de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. face din el orice doreşte. de asemenea. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. 2. 345 Sf. El poate. Dumnezeu creează în mod liber. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. 22-23. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. al unui destin orb sau al hazardului. care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. 4. 28). 343 Cf. Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc.) Te implor. 12. 344 DS 800. Cc Vatican I: DS 3023-3024. prin lucrarea Duhului Sfânt. 341 342 Cf. Autol. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342. Vatican I: DS 3022. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă.

el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. 352 Cf. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145. 15). 28). Inteligenţa noastră. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. . 6. poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa351. 1333. DS 286. 18. Ps 19. cauza primă a toate câte sunt. 3002. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. 26. de asemenea.. Iob 42. Gen 1. 350 Cf. Izvorâtă din bunătatea divină. El nu îi dă numai 347 348 Cf. adresată omului. inclusiv a lumii materiale352. 353 Cf.. 349 Cf. creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [.] foarte bine”) Gen 1. 354 Conf. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune. 21. 3. 3). 31). de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. 12. 10. Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. 6. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. 351 Cf. 11.şi celor morţi. 4. prin Înviere. Sir 43. Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8. ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17. chip al lui Dumnezeu349. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. desigur. Însă El fiind Creatorul. creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. a putut face să strălucească lumina din întuneric347. Aşa cum spune Sfântul Augustin. 28. 455-463. lumea este destinată. 20). Gen 1. 800. 17). 2 Cor 4. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. prin Cuvântul său. El. este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. El poate. 2-5. El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. Şi de vreme ce. 3. „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4. 2). cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11. viaţa trupului. suveran şi liber. Cf. 3.

303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. V. 1). 14. 5-7. a. chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. 24-26). 35. iubitorule al vieţii (Înţ 11.fiinţă şi existenţă. 355 356 Cc. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui. şi cum ar fi rămas ceva. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. 304 Deseori Duhul Sfânt. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. Sir 11. 103. nu l-ai fi plăsmuit. Is 10. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115. îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. e. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”. căci toate ale tale sunt. 21). 45. 5-15. 138. căci dacă ai fi urât un lucru. autorul principal al Sfintei Scripturi. iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. 13). . dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. 357 Cf. 39. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. Ps 22. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. ea se îngrijeşte de toate. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. 32. Vatican I: DS 3003. Cf. 7). Stăpâne. „Multe gânduri sunt în inima omului. 3). neatinsă încă. pentru care a rânduit-o Dumnezeu. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. Dt 32. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3.

26-28. Fil 4. 364 Cf. ori ce vom bea?» (. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. Mt 19. şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364. 361 Cf. 31-33)358. căci „creatura fără Creator dispare”363. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. după bunăvoinţa sa” (Fil 2. 362 Cf. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. 363 GS 36. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. 2) şi cu Împărăţia sa361.. 26. prin rugăciunile. acest adevăr o înalţă. Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. Dar pentru înfăptuirea acestui plan. 3. ca şi prin suferinţele lor360. Scoasă din neant de puterea. 1 Tes 3. Acesta nu este un semn de neputinţă. pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. 24. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. Astfel. 1 Cor 12. . 13)362. Gen 1. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. 6. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. În acest caz. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. Departe de a scădea demnitatea făpturii. Mt 10. 5. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. spunând: «Ce vom mânca. In 15. Cf.. 11. 29-31. Col 4. 13.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. 9. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. Col 1. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. 360 Cf.

3. iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu.. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie.. Toma Aq. În planul lui Dumnezeu. alături de zidiri ale firii. Totuşi. 2. în Providenţa sa atotputernică. tot dinainte. printr-un mister teribil. nici indirect ─ cauza răului moral367.. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. şi distrugeri. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. putem descoperi că Dumnezeu. şi pe cel mai puţin perfect. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită. Sf. 1. 367 Cf. ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. Gent. 3. dar de la care. De fapt. Th. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini. Augustin. fie el şi moral. în chip misterios. ele se pot şi sustrage. se îngrijeşte de toate făpturile sale. răul moral a intrat în lume. Lib. Îl permite totuşi. pe atât de plină de mister. ci Dumnezeu. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. Sf. drama păcatului.) fiind cu desăvârşire bun. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368. cu timpul. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. Sf. Toma Aq. Toma Aq. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici. 1. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. Augustin. 71. această devenire cuprinde. alături de lucrul cel mai desăvârşit. alături de apariţia unor fiinţe. Enchir. incomensurabil mai grav decât răul fizic. Th. 368 Sf. Creatorul lumii orânduite şi bune. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. Tatăl Atotputernic. prin puterea Sacramentelor. S. (. 6. au păcătuit. un răspuns la problema răului.. făpturi inteligente şi libere. . S. pe cât de dureroasă. prin chemarea la o viaţă fericită.. pe atât de inevitabilă. 311 Îngerii şi oamenii. 1. şi. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. 1. 1. Deci ei pot să se abată din drum.309 Dacă Dumnezeu. prin darul Duhului Sfânt. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. respectând libertatea creaturilor sale. S. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. 11. Cf. dispariţia altora. 312 Astfel. prin adunarea Bisericii. 1. 25. atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. dintr-un punct de vedere. 79. Sf. Astfel.

369 370 Cf. Sfântul Thomas Morus. Cf. 2. pentru care a creat cerul şi pământul. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului. 371 Dial. Rom 5. Gen 2. Tob 2. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. 28). 32. 20)369. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. prin harul lui Dumnezeu. 373 Rev. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. 50. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. Dumnezeu. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute.. 372 Scris. 138.. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale. oricât de rău ne-ar părea nouă. cu puţin înainte de martiriul său. 20. a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. 4. prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. Or. Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371.unui popor numeros” (Gen 45. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. cu prisosul harului său370. Numai la capăt. când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. tot ceea ce voieşte El. 12). 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8. şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). 8. Totuşi. . 12-18 Vulg. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. 374 Cf. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială.

direct. PARAGRAFUL 5. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). DS 3624. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. 26-34. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. Ps 55. 7)377. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. în primul rând. 320 Dumnezeu. Cf. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. fără nici un ajutor. care a creat Universul. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl. 23. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat. în mod liber. Făpturile sale să aibă parte de adevărul. 377 Cf. căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5. „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. 318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. mort şi înviat pentru a birui răul. Tatălui. pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. Mt 6. Isus Cristos. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. . Cerul şi pământul 375 376 Cf. 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. 3).

iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”.. 1. nu natura. . netrupeşti. SPF 8. în interiorul creaţiei. Ps 19. pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. Ps 115. Întrebi despre rolul ei? Înger. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est. Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale.. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor378. după ceea ce face ─ înger”382.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. 380 Cf. Ps 115. spiritus est. fiind alcătuită din suflet şi trup381. spiritus est. Psal. I. de asemenea. ─ „«Înger» desemnează rolul. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile. Ea sugerează. 16. „Cerul” . cf. Cu toată fiinţa lor. Cf. una după alta. non naturae. quaeris officium. cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. angelus est: ex eo quod est. 382 S. 15. angelus. 381 DS 800.sau „cerurile” . după ceea ce este ─ spirit. În sfârşit.poate desemna tăria379. 326 În Sfânta Scriptură. 103. adică îngerii şi lumea pământească. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. este un adevăr de credinţă. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. spirituale şi trupeşti. 16. DS 3002. ex eo quod agit. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă. 2. creaţia în întregime. Quaeris nomen huius naturae. legătura. Augustin.

1 Rg 19. pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. În sfârşit. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103. 392 Cf. căpeteniile şi puterile. Lc 20. 395 Cf. tronurile şi domniile. 7. Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. 330 Ca făpturi pur spirituale. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. 20-23. 11-24. Gen 22. 36. 386 Cf. o salvează pe Agar şi pe copilul ei389. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. 11.. Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. Gen 3. Iob 38. 389 Cf. 5. Dan 10. vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc387. . 396 Cf. 6. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. opresc mâna lui Abraham390. „Pentru că în El toate au fost create. îi asistă pe profeţi395. toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. 394 Cf. ca să nu amintim decât câteva exemple. 393 Cf. Pius XII: DS 3891. şi cele de pe pământ. Is 6.ai lui Dumnezeu. 385 Cf. 53. Lc 1. Jud 6. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. 11. 387 Cf. 9-12. 6). Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. 333 De la Întrupare la Înălţare. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui. Gen 19. care este în ceruri” (Mt 18. 24. Fapte 7. Jud 13. cele văzute şi cele nevăzute. prin mijlocirea lor este transmisă legea391.17. 20). 390 Cf. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384.. ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. Gen 21. Cf. 16). 388 Cf. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. şi cele din cer. trimise ca să slujească. 391 Cf. 10). Ex 23. Este mărturie strălucirea slavei lor385. îl ocrotesc pe Lot388.

ea invocă sprijinul lor (astfel.. Lumea văzută Cf. 18-20. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. 411 Cf. Ps 34. 412 Sf. 6-11. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. 8. 41. Lc 2. Fapte 5. 12. 27. 10-11. 53. 335 În liturgia sa. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii409. 24. Mc 16. Lc 22.lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. 3. 29-30. 10). Fapte 1. Cf.. II. în credinţă. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. 23-24. Mt 26. 31. Lc 12. Zah 1. 11. 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406. 8-9.” 408 Cf. Tob 12. 11. Mt 4. 405 Cf. 400 Cf. 5-7. Sfântul Gabriel. 13. 8. „ (Lc 2. îngerii păzitori). 20. 410 Cf. viaţa creştină participă. uniţi în Dumnezeu. 23-25. 407 LR: „Sfânt. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407. 26-29. pe care o vestesc404. 10. 404 Cf. Eun. 402 Cf. 409 Cf. în slujba judecăţii sale405. 12. Mt 1. ca pe Israel odinioară401. Mt 18. 8. 8-14. 10-13. 2.. 403 Cf. Mc 1. 10. 12. 19. 2 Mac 10. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”412.. 3-8. îl slujesc în pustiu398. Sfântul Rafael. 43. 399 Cf. 397 398 . Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. Încă de pe pământ. Lc 16. Vasile. îl mângâie în agonie399. 406 Cf. 12. 1. 401 Cf. 91. Mt 13. Iob 33. 22.

§2. se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. pentru a se completa reciproc. 9. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. Isus spune: 413 414 DV 11. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. diversitatea şi ordinea ei. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare. în toată bogăţia. 2. voite în fiinţa lor proprie. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. reflectă. „Din însăşi condiţia lor de creatură. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. cedrul şi floarea. Man. chiar şi de vrăbii. Augustin. a valorii şi a menirii ei. Soarele şi Luna. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. toate fiinţele existente. 1. 416 GS 36. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. Gen. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. 1-2. LG 36. 415 Cf. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. Sf. 417 Ps 145. unele în slujba altora. De aceea. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. 4. care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. În legătură cu creaţia. întreaga natură. . pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. 4). Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. Cu toate acestea. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. fiecare în felul ei. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. Diferitele creaturi. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. cu propria organizare şi cu propriile legi” 416.

în toate făpturile tale şi. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. 33. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. frumos e.. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420. Sf.. Lăudat fii. . Doamne. Evr 4. „au fost făcute cerul şi pământul”. şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”. 3-4. cea atât de folositoare şi atât de simplă. 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf.. Preaînalte. 421 Cf. prin care ne dăruieşti lumina zilei. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul. şi astfel. Cant. 6-7). de chipul tău. Doamne. pentru Apa soră.. aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12. de preţioasă şi de curată . va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el. 26. 19-26. 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei. Ier 31. Francisc din Assisi. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421. ne dă asemuire. care dă naştere la felurite roade. scânteind cu uriaşa-i strălucire. 35-37.. la flori de toate culorile şi la ierburi . Doamne. la rândul său.„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12. Omul. 420 Cf. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418.. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. mai ales. în fratele Soare. 1-3). Lăudat fii. Gen 1.

S. Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. 24: Rugăciunea după prima lectură. Stăpânul lor. 114. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. 349 Ziua a opta. În felul acesta. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. 354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. Omul. 424 Sf. Toma Aq. Însă pentru noi. 14. PARAGRAFUL 6. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. şi prin el întreaga creaţie. 1. Gen 1. spune regula Sfântului Benedict. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. a răscumpărării.Dumnezeu. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. Omul 422 423 Cf. exprimate în lucrarea sa de creaţie. 3. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. . Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. Th. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. interdependenţa şi ordinea lor. 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. ad 3. LR. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. 351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. mai măreaţă. este rânduit pentru slava lui Dumnezeu. Vigilia pascală. 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. Cf.

3. Dial. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. GS 24. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. I. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. el este creat „bărbat şi femeie” (III). 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. 1. 13. însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I). pentru el. să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. în natura sa. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. să se dăruiască în mod liber. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. 3. 1. la un legământ cu Creatorul său.355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. încât. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. 39. mare şi minunat chip viu. E capabil să se cunoască. 27). prin cunoaştere şi iubire. 3. 24. pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. Ecaterina din Siena. . mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. să se stăpânească. Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV). 427 Sf. căci din iubire ai creat-o. „După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. ci cineva. după chipul lui Dumnezeu l-a creat. prin har. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. viaţa lui Dumnezeu. doar el este chemat să împărtăşească. 4. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II). 428 GS 12.

432 Cf. GS 22. 6. Summi pontificatus. Enc. 429 430 Cf. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431. fără a exclude bogata varietate a persoanelor. prin dreptul natural. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. primul. (.. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui. Petru Chrysolog.dreapta sa429. 117. Serm.. 359 „De fapt. atunci când îl modela. NA 1. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi.. neamul omenesc formează o unitate. creată după chipul lui Dumnezeu. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433.. 434 Ibid. de fapt. al doilea Adam: primul are început. Primul Adam. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. spune el. alcătuită în acelaşi fel la toţi. de ale cărui bunuri toţi oamenii.) în unitatea naturii sale. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. . Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. 1. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa. dintr-un trup material şi un suflet spiritual. Primul a fost creat de celălalt. Serm. în unitatea de locuire: pământul. a culturilor şi a popoarelor.. Sf. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu. Tob 8. spre care toţi trebuie să tindă... ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. Ioan Chrysostom. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi. in Gen 2. Căci al doilea este. al doilea nu are sfârşit. 1. (. II. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. 431 Sf. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434. în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. Cf. Primul Adam.. 360 Datorită originii comune. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17. 433 Pius XII. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa. numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos.

Pius XII. Mt 26. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. Fapte 2. de asemenea. 27. 30. astfel încât acestea. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om437 şi de mai mare valoare438. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. . că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. 1. spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. Enc. în om. sintetizează în sine elementele lumii materiale. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. 7). Mt 16. Astfel. 44-45. 1 Cor 6. 439 Cf. 442 Cf. deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440. In 12. 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. 441 Cf. 440 GS 14. 1950: DS 3896. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440. omul. 28. ci unitatea lor formează o unică natură. 25-26. 23). 38. Cc. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. prin însăşi condiţia sa trupească. 2 Mac 6. In 15. nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului. spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. Humani generis. Cf. ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. 437 Cf. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet. 443 Cf. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. ci. Mt 10. 15. prin el. 438 Cf. dimpotrivă. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. 41. este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. 19-20. îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. SPF 8. ne învaţă.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. Ca atare. 13. Viena (în 1312): DS 902.

Dumnezeu este spirit pur. Femeia. Is 29. Constantinopol IV (în 870): DS 657. Pius XII. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. de asemenea. 4-19. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Vatican I: DS 3005. iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. Cc. asupra inimii. cf. 26. Humani generis. 1-4. Cc. respectiv. 5. în fiinţa lor de bărbat şi. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi. 66. GS 22. 6. 13. Ez 36. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. 22. Os 11. ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. Ps 131. pe de o parte. Gen 2. El nu este nici bărbat. 15. 2-3. . Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. 33). trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie. 449 Cf. iar pe de altă parte. 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. Bărbatul şi femeia sunt. „după chipul lui Dumnezeu”. 446 Cf. III. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. 450 Cf. 29.introduce o dualitate în suflet444. 14-16. 5. 19-20). 3. cu o identică demnitate. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. 444 445 Cf. 1950: DS 3891. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. 7. ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. Enc. Rom 5. 21. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. 18). 448 Cf. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31. de femeie. 23). 13. Ier 3. Mt 6. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. nici femeie. 447 Cf. Dt. 5. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. Lc 8. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. Is 49. Creatorul lor448.

i-a creat pentru o comuniune de persoane. 24). 25. ca soţi şi părinţi. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. IV. 373 În planul lui Dumnezeu. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. nici nu ar fi suferit455. armonia dintre bărbat şi femeie456. 28). în sfârşit. Armonia interioară a persoanei umane. bărbatul şi femeia. 377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia. 1 In 2. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. 454 Cf.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. 456 Cf. 1. în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă. „) şi complementari ca bărbat şi femeie. 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. 16. formând „un singur trup” (Gen 2. cu aceeaşi natură omenească. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. Gen 2. 455 Cf. fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. ca stăpânire de sine. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. Adam şi Eva.. . 453 LG 2. în omul însuşi. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf. 16. 24). 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. Tridentin: DS 1511. Gen 3. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. înainte de toate. Cc. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. GS 50. 457 Cf. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. De aici. 17. Gen 2. au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. omul nici nu ar fi murit454. În căsătorie. 3. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei. 19. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos..

. 15): munca nu înseamnă un chin459. 462 GS 14. 27). 29. Gen 3. 118. 15) ─. PARAGRAFUL 7. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. 3-6. Cf. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu.simţurilor. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462. Gen 2. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. Rom 8. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii. 460 LR. 461 Cf. PE SCURT 380 „Părinte sfânt. 4. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461. «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. 379 Această armonie a dreptăţii originare. 17-19. 1. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi.. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. 8. 378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458.. 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. Căderea 458 459 Cf. Ef 1. slujind numai ţie. Creatorul său. Rugăciunea euharistică IV. ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute. pentru ca. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu. 463 GS 12.

căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. 8. Rom 5. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. Cf. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. Lc 11. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466. 1 In 3. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu. 466 Cf. 11. 7. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. în mod deosebit a păcatului originar. 7. dar nu găseam răspunsul”. spune Sfântul Augustin464. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. se clarifică şi realitatea păcatului. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. 16). Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2. 11. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. 21-22. Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei.385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. 387 Realitatea păcatului. I. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. 20. deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. . ca o slăbiciune psihologică. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. In 16. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. o eroare. Totuşi.

2 Pt 2. GS 13. 475 Cf. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. 470 Cf. 8). 24. prin alegere liberă. Cc. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. Înţ 2. Biserica. Lateran IV (în 1215): DS 800. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. 1-5. având gândul lui Cristos 468. Rom 5. Această „cădere” constă în faptul că. ostilă lui Dumnezeu471. Paul al VI-lea. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. 474 Cc. 4. Cf. 473 Cf. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. Tridentin: DS 1513. trimis de Cristos cel înviat. 1 Cor 2. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. îi aruncă în moarte472. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. II. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. că toţi au nevoie de mântuire şi că. 9. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. 12-21. datorită lui Cristos. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos467. care. In 8. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic. 469 Cf. Gen 3. 472 Cf. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. . 44.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. Pius al XII-lea: DS 3897. Cuvântare din 11 iulie 1966. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. însă ea ilustrează un eveniment primordial. 471 Cf. dar ei singuri s-au făcut răi”474. din invidie. creat de Dumnezeu. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor. Duhul Sfânt Paracletul. 16. 1. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. Ap 12. numit Satana sau Diavolul473. mântuirea este oferită tuturor oamenilor.

nu există căinţă pentru ei. 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. . şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. puternică prin faptul că este spirit pur. această acţiune este îngăduită de Providenţă. 4. 1-11. Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. 395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. Cf. 44). Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. „căci în ziua în care vei mânca din el. omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. 28). 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. III. şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. vei muri” (Gen 2. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. indirect. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. Dintre aceste lucrări. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. 8). „După cădere. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2.o. 2. în calitate de creatură. F. El nu e decât o creatură. Mt 4. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476.irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. Făptură spirituală. 5). 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. Omul depinde de Creator. el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii. „tatăl minciunii” (In 8. 17). cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. 8).

În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului479. despre care şi-au creat o imagine falsă. 5. 400 Armonia în care erau. 398 Prin acest păcat. 490 Cf. Din cauza omului. Cf. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484. 489 Cf. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui.. Rom 5. 401 După acest prim păcat. 12. Gen 3. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488. consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. abuzând de libertatea proprie. Sedus de diavol. Gen 3. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. 1-11. 480 Cf. 5. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487. 16. 7. 481 Sf. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. Gen 4. 491 Cf. 19. 492 Cf. Ca urmare. 18-32. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. Rom 5. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. Gen 3. 482 Cf. este distrusă. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482. mai ales. 3-15. 19). Creat într-o stare de sfinţenie. Rom 3. ispitit de diavol. Le e teamă de acest Dumnezeu483. datorată dreptăţii de la început. Gen 3. Gen 3. 5. 17-19. păcatul se manifestă adesea. 11-13. Gen 6. Maxim Mărturisitorul. 487 Cf. Gen 3. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. 17. nu conform cu Dumnezeu”481. corupţia generală ca urmare a păcatului492. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi.397 Omul. unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486. omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. apoi. 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. 12. Gen 2. 486 Cf. Rom 1. Gen 3. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. în istoria lui Israel. 20). 485 Cf. . În sfârşit. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. Gen 3. 9-10. 488 Cf. 23. Ambig. 484 Cf. 483 Cf.

. 19). prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5. 1. 497 Sf. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi. Toma Aq. cu semenii şi cu toată creaţia494. . Ap 2─3. printre creştini. Cc. 403 Pe urmele Sfântului Paul.. Prin această „unitate a neamului omenesc”. moartea. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. întreaga armonie cu sine. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el. 496 Cf. 1. ci 493 494 Cf. prin păcat. În virtutea acestei certitudini de credinţă. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. păcatul se manifestă în multiple feluri493. Totuşi. pentru că toţi au păcătuit în el. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. tot astfel. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. omul. Tridentin: DS 1514. care este bun. în acelaşi timp. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său. GS 13. Mal. s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. tot astfel. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. 4. moartea a trecut la toţi oamenii. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. 495 Cf. toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. 18). 1 Cor 1─6. Cc.legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise.” (Rom 5. Tridentin: DS 1512. Într-adevăr..

păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu. Tridentin: DS 1513. el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Tridentin: DS 1511. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului. DS 1510-1516. însă acest păcat afectează natura umană. supusă ignoranţei. Tridentin: DS 1511-1512. Botezul. însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. O luptă grea. în opoziţie cu Reforma protestantă. nu un act. 501 Cf. 500 Cf. De aceea. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. dăruind viaţa harului lui Cristos. 502 Cc. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. adică sub puterea diavolului”502. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. chiar dacă acesta din urmă rămâne liber.. 14. Cc. care ar fi de neînvins. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. Cc. Primii reformatori protestanţi învăţau. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Evr 2. . Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. Prin păcatul primilor părinţi. şi în secolul al XVI-lea. DS 371-372. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. dimpotrivă. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. nu „săvârşit”. 405 Deşi propriu fiecăruia499..pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. o stare. cf. 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea. însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. Cf.

Pius IX: DS 2803. CA 25. Dimpotrivă. până în ziua de apoi. 510 Cf. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. 15. . al acţiunii sociale503 şi al moravurilor. Gen 3. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. aceasta a început de la origini şi va dura. 511 Cf. 29). înclinată spre rău. IV. numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. 506 GS 37. pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul. 1 Cor 15. 409 Această situaţie dramatică a lumii. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. Cf. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. 507 Cf. 2.rănită. 8). 509 Cf. printr-un har special al lui 503 504 Cf. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. 508 Cf. 8. 1 Pt 5. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. al politicii. Rom 5. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. Gen 3. 9. „noua Evă”. după cum spune Domnul. Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. 45. cu ajutorul harului lui Dumnezeu506. a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. De altfel. RP 16. Maria. 505 Cf. 21-22. 19-20. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. care. 19)505. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. Prins în această înfruntare. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi.

514 Cf. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). e supusă ignoranţei. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. 1. 3. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. 419 512 „Aşadar noi credem. 418 Ca urmare a păcatului originar. ci pentru toţi oamenii. Toma Aq. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie. 20). ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. 416 Prin păcatul său. într-adevăr.. şi cântarea Exultet: «O. ad 3. 73.) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1. 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. fericită vină. a prisosit harul» (Rom 5. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. omul. S. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. 2. 13. Sf. Cc. De unde.Dumnezeu. că păcatul Cf. Tridentin: DS 1573. ca prim om. §1.. (.. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. 4. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. Serm. 515 GS 13. sedus de Cel viclean. th. 24). natura umană are puterile slăbite. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu. 513 . 3. împreună cu Conciliul Tridentin. Dumnezeu permite. care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. Adam. ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa.

ea a căzut. şi. GS 2. în robia păcatului. a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. §2. dar Cristos. ce-i drept. de aceea. a prisosit harul” (Rom 5. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. ci prin propagare». 420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. . 20). «nu prin imitare.strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. este «propriu fiecăruia»”516. 421 „Conform credinţei creştinilor. prin Cruce şi Înviere.

3. Sf. 11). Serm.. 2). ca să dobândim înfierea” (Gal 4. 83. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1. 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este. Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului. născut din femeie. Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. „a venit în trup” (1 In 4. slava unuia-născut din Tatăl. Cf. Leon cel Mare. în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. şi har peste har” (In 1. . vestirea lui Isus Cristos. 51. Lc 1. în primul rând. mort răstignit la Ierusalim. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. 1. Mt 16. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege.CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus. Lc 1. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om. 518 519 Cf. născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. 520 Cf. 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. 16). 62. 4-5). născut sub lege. 68. credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13. Cristos a zidit Biserica sa520. de meserie tâmplar. 2. 13. 55. 3). Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. 16). plin de har şi de adevăr.. la Betleem. (.) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. „s-a coborât din cer” (In 3. 3. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. 33). 14. „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. 4. 6. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. 18.

ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522. şi puterea învierii lui şi. înviat. la învierea cea din morţi” (Fil 3....) A catehiza (. a semnelor săvârşite de El”521. „să fie gata să piardă totul (. . 8-11). ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7. Dar în acelaşi 521 522 CT 5. 1-4).. 523 Ibid. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos. 6. Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit.. ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă. primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4. ce am privit. lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui. (. oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”..) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. (. Ibid.. ce am văzut cu ochii noştri.) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. 16)523. de e cu putinţă. 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. şi numai Cristos învaţă. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. aceea a lui Isus din Nazaret. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos. şi „a-l cunoaşte pe El. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1.) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum. Fiul unul-născut al Tatălui. pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El. să se facă asemenea lui în moarte.. (..) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu.pentru a călăuzi la credinţa în El. 20). De la început. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică. în împărtăşire cu suferinţele lui.. spre a ajunge.

Domnul nostru” I. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. Fapte 5. şi misiunea lui524. Israel. El este cel care. 6. De aceea.timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. Cf. urmând ordinea Simbolului credinţei. Fiul său unic. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. 21. . La Bunavestire. 527 Cf. în Isus. Lc 1. Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. 18. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. 21). 528 Cf. 41. nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. Fiul lui Dumnezeu. Fiul său veşnic făcut om. Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. Ps 79. In 3. Îl mântuieşte şi de păcatul său. 6) scoţându-l din Egipt. Fapte 2. 529 Cf. 526 Cf. 431 În istoria mântuirii. Ps 51. În acest scop. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. 7). Ps 51. În Isus. 9. 31. 12. Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. numai El îl poate dezlega526. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). Este numele divin care singur aduce mântuirea529. în sfârşit. „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1. Domnul (articolul 2). 3 In 7.

16. miluieşte-mă pe mine. 22. 12. acesta le dă (In 15. Domnul nostru”. 39. Lev 16. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. Era cazul regilor537. 9-10). cazul lui Mesia. păcătosul”. Iac 2. 19. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. 7. 7. 12)531. 16). 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. 26-27. 28. 16. Mc 16. rareori. 1 Rg 19. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. Lev 16. Sir 50. 535 Cf. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. 10. de acum înainte. al profeţilor539. 25). Fapte 16. 17. 19). 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că. 536 Cf. s-a unit cu toţi oamenii530. în Cristos.toţi. 15-16. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. Cf. spune: „Doamne Isuse Cristoase. Fapte 9. pentru că. 14. al preoţilor538 şi. prin Întrupare. Ex 25. II. care înseamnă „uns”. Fapte 4.Ps 2. 539 Cf. 20. 12-13 1 Rg 1. 1 Sam 9. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. 1. Trebuia să fie. 2. 13-16. 533 Cf. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. 6-13. 537 Cf. Ex 29. Num 7. Evr 9. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. 540 Cf. In 12. 2. 16-18. el vrea să spună că. numită „rugăciunea lui Isus”. Lev 8. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui. 1. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. 532 Cf. 5. 7. „Dumnezeu era cel care. Evr 9. Trebuia 530 531 Cf. 534 Cf. Isus”. Fiul lui Dumnezeu. . 16. „Bucură-te. în umanitatea lui. 538 Cf. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. prin excelenţă. Rom 10. Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. 89. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2.

Cel care a fost uns este Fiul. 8. 9. 544 Cf. In 4. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. 22. In 6. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. 550 Cf. 23. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. care îl recunoştea ca Mesia. 62. 21. Fapte 3. 438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. care este ungerea” 545. 6. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. 551 Cf. 36). 3. Irineu. pentru ca Isus. 545 Sf. „care se numeşte Cristos”. Mt 16. 12. 16)544. 38). 35) în sânul feciorelnic al Mariei. 1. dar şi ca profet543. 13)551. 27. 16-23. 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. . 548 Cf. 15. De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10. Haer. esenţialmente politică549. zămislit ca „sfânt” (Lc 1. 11). 546 Cf. 16. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. 11. 3. 16-21. 547 Cf. dar nu fără rezerve. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf. 30.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541. 3. Rom 1. 14. care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 24. 15. să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1. In 6. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. „spre a se arăta lui Israel” (In 1. 20. Is 11. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. Mt 22. Mt 2. 69. 13. 15. 543 Cf. profet şi rege. 27. In 6. 25-26. vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. Ap 22. soţia sa”. 2. 18. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547. Dan 7. 14). Zah 4. 21. în oraşul lui David. 9. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. „De altfel. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria. şi a fost uns în Duhul. 20). Lc 4. Lc 24. 2 Tim 2. 13. 2. un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. 41-46. 549 Cf. 31) ca Mesia. Is 61. Cf. este ceea ce indică însuşi numele lui.

nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. Ps 82. 7. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2. 557 Cf. De aceea. 17). 28)552. 13. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. 1. 19. după sensul literal al textului -. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. 20). Is 53. Os 11. 11. 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. 2 Sam 7. 1. Cf. 8. Mt 16. Dt (LXX) 32. 16). III. 560 Cf. 558 Cf. Ex 4. Isus a răspuns: „Bine Cf. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. 552 553 . Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . Os 2. 554 Cf. În faţa Sinedriului. 10. Ier 3.aceasta. va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. 36). In 19. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. 1 Tes 1. Înţ 18. 14. 559 Cf. 47. 10-12. ci Tatăl meu. 13. 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. Lc 23. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. 563 Cf. Mt 27. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. În aceste cazuri. În paralel. 6. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. 1. 19-22. 39-43. Iob 1. la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. Sir 36. Ps 2. spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. 562 Cf. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. 555 Cf. poporului ales555. 15-16). 6. In 20. vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. 561 Cf.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 1 Cron 17. Lc 23. care este în ceruri” (Mt 16. Dt 14. 18. Paul. 556 Cf. 54. 31. 22.

37-38.şi aceasta este noutatea .spuneţi. Mc 14. 39). 17. In 10. 566 Cf. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. 570 Cf. 569 Cf. recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. De atunci. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. 8. Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. 14). IV. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi. 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere. 568 Cf. plin de har şi de adevăr” (In 1. 48. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. superior chiar şi îngerilor567. 13. 36. 445 După Înviere. 21. Fapte 13. 564 565 . 5. 70)564. 21. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20. Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament. după Duhul sfinţeniei. Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. 572 Cf. 1 Cor 2. Mt 24. care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566.şi pentru Isus. 33. Mt 26. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. 6. Mt 3. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. 18). 9). 17. dar . 567 Cf. Cf Mt 11. 64. Lc 11. Mt 5. Mt 21. 14. YHWH. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl. 27. 571 Cf. 8. 36. 17). 7. acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. Eu sunt” (Lc 22. 61. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. Deja cu mult înainte. 4)571. 34-36. Ex 3. 573 Cf. este redat prin Kyrios („Domn”).

13. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă. Ap 11. 34-36. 3. a demonilor. 9-11. §2. 1 Cor 12. în mod absolut. 2. Ap 5. Domnul nostru”. Lc 1. Cf. 582 Cf. a bolilor. 576 Cf. nici unei puteri pământeşti. 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. că puterea. vino. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”. pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2. 583 GS 10. Fapte 5. 17. Doamne Isuse!” (Ap 22. Evr 1.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia. „Biserica crede (. §2. 448 Foarte des în Evanghelii. În întâlnirea cu Isus înviat. 580 Cf. 41-46. centrul şi scopul întregii istorii umane”583. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. dar şi în mod explicit. Rom 10. 22). gesturile de dominare asupra naturii. 13. cf. 13. 575 . ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582. încă de la început578. şi Fapte 2. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. 15. 22. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. Doamne!”) (1 Cor 16. 579 Cf. De-a lungul vieţii sale publice. 13. Mc 12. „Amin.d. 577 Cf. In 13. 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. 45. Fil 2. 15.. 30. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. Rom 9. Mt 22.despre sensul Psalmului 110574. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. 11. Fapte 2. adresându-se apostolilor săi575.m. devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. Tit 2. 29. 5. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. Mt 8. ş.. 43. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. 450 De la începutul istoriei creştine. Copilul născut 574 Cf. 578 Cf.a. 34-36. 14. 2. cf. 581 Cf. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. 9.

1. 454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. 12). 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”. 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. 19). 18. 38). Fapte 8. 3). 18. In 1. 20). Cf. 16. 23.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. 586 Cf. Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. 37. „speranţa lui Israel” (Fapte 28. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. 1 In 2. 584 585 . 14. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. 3. In 1. El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7. „Mesia”.

trebuia să o primim înapoi. Cf. „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. pe muntele Schimbării la Faţă. El este. catech. 6). „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. răspundem mărturisind: „Pentru noi. Pierduserăm stăpânirea binelui. să fie ridicată. 5): Bolnavă. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta.. robi. 15. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. Or. adevărul şi viaţa. Iar Tatăl. un eliberator. aşteptam un Mântuitor. un ajutor. pentru ca oricine crede în El să nu piară. . oamenii. modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. firea noastră cerea să fie vindecată. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan.. 14).” (Mt 11. de fapt. 4-5. să fie înviată. prinşi. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. Închişi în întuneric. moartă. 29) „Eu sunt calea. 7)588. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I.. „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4. 9). căzută. fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. trebuia să ni se aducă lumina.PARAGRAFUL 1. 10). pierduţi fiind. 16). Dt 6.

463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină. Mc 8. Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. 593 Cf. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1. 589 590 Cf. 591 Sf. s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. de la începutul ei. vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. vin (. Atunci. citând Ps 40. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. 14).. 34. dar mi-ai întocmit un trup. Sf. 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. deşi din fire Dumnezeu. Toma Aq. să-i facă pe oameni dumnezei”592. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. să devină fiul lui Dumnezeu”590. Haer. am zis: „Iată. Atanasie. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea. 57 in festo Corp. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. 7-9 LXX). Fiu al omului: pentru ca omul. Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. 19. 16). 1. Într-un imn redat de Sfântul Paul. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. Unigenitus Dei Filius. Chr. şi Fiul lui Dumnezeu. cântare la Vesperele I ale duminicii. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. 5-7. în toate arătându-se ca un om. 592 Sf. ci sa nimicit pe sine luând fire de rob.) să fac voia ta” (Evr 10. făcut om. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. LH.. 1. pentru ca El.. II. suae divinitatis volens nos esse participes. atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. 12). naturam nostram assumpsit. . Inc.. 3. 54. Irineu. 3. Opusc. făcându-se asemenea oamenilor. In 1. 2). şi-a luat firea noastră. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. intrând în lume.

că s-a născut după trup”598. într-un Conciliu reunit la Antiohia. Confruntat cu această erezie. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. 598 DS 251. s-a făcut om”597. unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional. De aceea. de o fiinţă (homousios .«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. 2 In 7. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau. de aceea. şi nu prin adopţiune. 597 DS 250. împotriva lui Paul din Samosata. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. În opoziţie cu ea. despre care se spune. primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut.III. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). 1 In 4. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt. al patrulea Conciliu ecumenic. a mărturisit în 451: 594 595 Cf. fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. DS 130. iar nu creat. În 325. din Calcedon. Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. 2-3. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. 596 DS 126. înzestrat cu suflet raţional. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. Dar încă din secolul al treilea. credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”594. Biserica a trebuit să afirme. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Încă din timpurile apostolice. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. . 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale.

Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. 602 Cf. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. Împotriva acestora. fără despărţire. Născătoarea de Dumnezeu. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. Domnul nostru Isus Cristos. 468 După Conciliul din Calcedon. DS 424. cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. 601 Cf. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire. ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup. „asemenea nouă în toate. Domnul. 15). deja Cc. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. cf. Unul şi acelaşi Cristos. din 553. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Domnul nostru Isus Cristos. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. 603 DS 432. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu601. Leon cel Mare. ci. fără împărţire. Sf. pentru mântuirea noastră. unul din Treime” 600. în afară de păcat” (Evr 4. DS 424. Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup. 604 LH. fără schimbare. a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. care este Domnul nostru Isus Cristos. Serm 21. de la Constantinopol. fără amestecare. nu numai minunile. al cincilea Conciliu ecumenic. 599 600 DS 301-302. . Efes: DS 255. mai degrabă. s-a născut din Fecioara Maria. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană604.Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. fratele nostru. 2-3. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. după omenire. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. Fiul unul-născut. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. este Dumnezeu adevărat. învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu.

a acţionat cu o voinţă de om. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. Împotriva acestei erori. mântuieştene pe noi!”605 IV. In 14. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. Unul fiind din Sfânta Treime. 38. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. 606 . 607 Cf. şi a trupului lui omenesc. şi nu nimicită”606. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. 27. De aceea. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. Născut din Fecioara Maria. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. 472 Acest suflet omenesc. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. 8. asemenea nouă în toate. §2. 610 Cf. 9-10. Mc 6. 34 etc. DS 149. Astfel. în vârstă şi în har” (Lc 2.Cristoase Dumnezeule. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. a iubit cu o inimă de om. a gândit cu o inteligenţă de om. afară de păcat608. în condiţia umană. 609 Cf. 608 GS 22. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. In 11. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. în sufletul şi în trupul său. Ca atare. cu moartea pe moarte ai călcat. §2. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. nu se poate învăţa decât din experienţă610. făcându-se om.

pentru mântuirea noastră619. 7). 32. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. etc. 33-34. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. . 9. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. 36. Ep. 18-20. Cc. Grigore cel Mare. 613 Cf. 55. Mc 14. 31. ci cooperante. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. 39. 10. Qu. Mc 13. Constantinopol III (în 681). 6. 618 Cc. 617 Cf. 620 DS 556. 10. 18. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. 473 Dar. Maxim Mărturisitorul. în primul rând. nu opuse. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. In 2. 8. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. 31. Cf. trupul lui Cristos era delimitat621. mai bine zis. 615 Cf. Mt 11. cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. Sf. Lateran (în 649): DS 504. Este. In 1. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. 8. 14. ci prin unirea sa cu Cuvântul. Sf. chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf.la „firea de rob” (Fil 2. 26-30. 619 Cf. divine şi umane. 621 . dub. 66. 25. 61. Mc 2. DS 556-559. 27. etc. 616 Cf. Mc 8. De aceea. DS 475. 614 Cf. în acelaşi timp. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. Fapte 1. nu prin ea însăşi. 7. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească.

. Prefaţa de Crăciun II. Fiul unul-născut al Tatălui. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. La al şaptelea Conciliu ecumenic622. DS 3812. Niceea II (în 787). deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. 481 Isus Cristos are două naturi. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624. Enc. . care este din fire nevăzut. LR. fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat. illius amoris. Cuvântul veşnic. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2.(Gal 3. De aceea. perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine. particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. „Dumnezeu.) praecipuus consideratur index et symbolus. 20). zugrăvite pe o imagine sfântă. are o inteligenţă şi o voinţă omenească. Preasfânta Inimă a lui Isus.. Biserica a recunoscut întotdeauna că. 34. şi-a asumat natura omenească. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. cea divină şi cea umană. 482 Cristos.. cf. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. 625 Pius XII. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. Haurietis aquas: DS 3924. Niceea II: DS 601. pot fi venerate. de aceea. străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. 622 623 Cc. Întradevăr. în trupul lui Isus. 1). 477 În acelaşi timp. In 19.. s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. care nu se confundă. 624 Cc.

Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628. încă de la începutul existenţei sale omeneşti. Cf. adică Cel uns de Duhul Sfânt 627.. 1-12. 626 627 Cf. Lc 2.. 34). 9). 35). magilor629. In 16. „Domnul de viaţă dătător”. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1. 35. Mt 2. 20. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1. 14-15. . 629 Cf. Mt 1.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc. El. s-a născut din Maria Fecioara” I. Lc 1. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. este „Cristos”. 4). 8-20. 628 Cf. 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului. adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. PARAGRAFUL 2.

38). Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. 5. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. din casa lui David. 638 Cf. 27. 635 Cf. Gen 3. 20. 633 LG 56. s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. 61. 632 Cf. misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. Iudita şi Estera şi multe alte femei. fiica Sionului prin excelenţă. se 630 631 Cf. II. 15. 11. pentru a-i „întocmi un trup”632. 10-14. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. Gen 18. mama lui Samuel638. El a voit libera cooperare a unei făpturi.. „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. 489 De-a lungul Vechiului Legământ. Cu ea. în ciuda vârstei sale înaintate636. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. Sara zămisleşte un fiu. 637 Cf. 21. . iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1.. 636 Cf. cf. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti. 4). ucenicilor631. dar. 634 Cf. 1 Cor 1. o tânără evreică din Nazaretul Galileei.lui Ioan Botezătorul630. Gen 3. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. la rându-i. dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează. In 2. Ruth. astfel încât. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. De aceea. În virtutea acestei făgăduinţe. 1 Sam 1. Cf. conţinutul credinţei în Cristos. Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. In 1. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. Evr 10. „. Debora. 1-2. 31-34. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4.

„A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. 4. încă din primul moment al zămislirii ei. LG 56. proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. Îngerul Gabriel. 3). pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei. „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639. în iubire”644. în momentul BuneiVestiri. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. prin 639 640 LG 55. trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. 645 LG 56. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. 28). Într-adevăr. 642 LG 56. Prin harul lui Dumnezeu. o salută ca „plină de har” (Lc 1. pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui. 643 LG 53. 28). întru Cristos” (Ef 1. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. . 641 DS 2803. printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul. 644 Cf. 492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. Ef 1. Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. Biserica a înţeles că Maria. 491 De-a lungul secolelor. Mântuitorul neamului omenesc. „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. în vederea meritelor lui Isus Cristos.

LG 56. a doua Persoană a Sfintei Treimi. 649 Cf. 650 Cf. cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui. la îndemnul Duhului. Într-adevăr. Astfel. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. DS 251. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. 651 Cc. Lateran (în 649): DS 503. făcând o comparaţie cu Eva. „prin ascultare. 1.. 37-38). 5). „Maria devine Mama lui Isus şi. Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. s-a oferit total pe sine (. Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. în dependenţă de Cristos şi împreună cu El. 28-37).) persoanei şi lucrării Fiului său. DS 10-64. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. 25) 648. De aceea. o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . punându-se în slujba misterului Răscumpărării. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. Maria este aclamată. 43)..moartea. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. fără a fi împiedicată de vreun păcat. ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. Mt 13. 648 Cf. ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. prin Maria – viaţa”647.„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. 55. încă înainte de naşterea Fiului ei. îmbrăţişând din toată inima. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. 647 . Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650. „de la Duhul Sfânt” 651. 19.

. Rom 1. Lc 1. Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria. (. 658 DS 3016. . 571. 8. 442.. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. Cf. 69. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661. Sf. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată.) Cu adevărat a suferit. în trupul său. 654 Smirn 1-2. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire. Cels. 99. In 1.. Mt 1. 657 Cf. logodnica lui (Mt 1. 18-25. 19. 660 Cf. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. 26-38.afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. 1880. Cf. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. 20). DS 291. de la Întruparea până la Paştele lui. 655 Cf. care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”658. ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. 14). 659 Cf 1 Cor 2. Dial. 34. 32. Într-adevăr. care este cu adevărat din neamul lui David după trup652. DS 427. 1)659. după cum cu adevărat a şi înviat”654. 13. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. 294. ş. 661 Cf. 1. Iustin.a. cu adevărat născut dintr-o Fecioară. 23. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei.) El.. 503. 7. sub Ponţiu Pilat. naşterea lui Cristos „nu a micşorat. 3. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi. 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. Origene. în ansamblul misterelor lui Cristos. Lc 1. după traducerea greacă din Mt 1. (. 656 139. batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor.

Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. 15. dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. Cf. . 6. adică dintre credincioşi. LG 52. Mt 27. Gal 1. 8. 56. motivele tainice pentru care Dumnezeu. 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. 665 Cf. 55) sunt fiii unei Marii. 31-35. 1). Firea omenească a lui Cristos este. Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. 670 Cc. 19. 45.) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. 671 Cf. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. 2. 16. (. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. 668 LG 63. 29). 501 Isus este Fiul unic al Mariei. Friuli (în 796): DS 619. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. în legătură cu ansamblul Revelaţiei. după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. în planul său de mântuire. plină de Duhul Sfânt. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl.feciorelnică” a Mamei sale662. 47). 3. 5. încă de la zămislirea sa. 29. „fraţii lui Isus” (Mt 13. In 19. Lc. 1 Cor 9. căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. Ap 12. Dar maternitatea spirituală a Mariei667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. 669 Cf. Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. 666 Gn 13.. care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. etc. 48-49. 14.. 664 Cf. 1 Cor 15. Mc 3. a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. 17. 667 Cf. 26-27. însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15. Iacob şi Iosif. „ucenică a lui Cristos”665.

Augustin.(In 3. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om. „noi toţi am primit har peste har” (In 1. In 3. 2. şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. care este el însuşi Dumnezeu. îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. nici din voinţă bărbătească. 678 Cf. 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. . în Duhul Sfânt. ci de la Dumnezeu” (In 1. 672 673 Cf. 16). „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. Cf. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. Noul Adam. 677 Sf. 679 LG 64. Primirea acestei vieţi este feciorelnică. 34). Col 1. Virg. 505 Isus. 34-35. LG 63. „Plină de har”. nici din voinţă trupească. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. 3. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez. ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării”680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. 1 Cor 7. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. 675 LG 63. Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. 9. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi. Iar „din plinătatea lui”. a fiilor adoptivi. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. „pe care nici o îndoială nu o tulbură”675. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. 2 Cor 11. 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. Capul omenirii răscumpărate 672. 676 Cf. 680 SC 103. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. 13). 18. 674 Cf.

. In 20. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos.. 1. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1. 30. 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. înmormântare. Th. înălţare).. de la început şi până în ziua în care (. 1. şi. ea a devenit noua Evă. PARAGRAFUL 3. Mama celor vii. 684 Cf.510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său. Prin ascultarea sa. 186. crezând. 38). cu privire la viaţa lui Cristos. înviere. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus. după împrejurări. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I). moarte. fecioară în naşterea lui. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. 513 Cateheza. pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus. I. să 681 682 Sf. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. Toma Aq. LG 56. 3. „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. 683 Sf. Augustin. S. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. . Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684. 30. coborâre în iad. fecioară când l-a hrănit la sânul său. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. răstignire. Fiul lui Dumnezeu. fecioară când l-a purtat. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte. Serm.

Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. încă de la Întruparea sa. în cuvântul său. înainte de toate. 5-7.aveţi viaţă în numele lui” (In 20. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. 7. In 21. 9. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. 31). . făcându-se sărac. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. 51. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. Răscumpărarea ne vine. Prin gesturile. Evr 10. în Învierea sa. 7. Lc 2. Is 53. 694 Cf. 48. 7. 1 Pt 1. Cf. prin care ne face drepţi695. 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. 25. 687 Cf. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. 24. In 20. 695 Cf Rom 4. In 15. 4. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare. 9). în viaţa sa ascunsă. în vindecările şi exorcismele sale. 689 Cf. 693 Cf. minunile. 9). Lc 2. 690 Cf Ef 1. 2 Cor 8. 692 Cf. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. Mt 27. 17)694. 3. prin sângele Crucii690. 688 Cf. ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691. De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. prin care. Col 1. 13-14. felul său de a fi şi de a vorbi. 9). cuvintele sale. 18-19. 35). Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. 691 Cf. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. 1. 685 686 Cf. au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. tăcerile şi suferinţele. Mc 1.

Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. 24). 702 Cf. 2. care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. 18.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. ne-a dat un exemplu de imitat701. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. astfel încât tot ce am pierdut în Adam. 703 Cf. şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. Rom 15. iar El să trăiască în noi.) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. Haer. . 1. Cf. oamenii. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. 4. Lc 11. de la întruparea sa „pentru noi. 5. El este „omul desăvârşit”700. Irineu. 3. adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. să recuperăm în Cristos Isus696. 22. 15. 701 Cf In 13. prin sărăcia sa. 3. 700 GS 38. Ibid. Isus se arată ca modelul nostru699. 11-12. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi. El cheamă la rugăciune702. Fil 2. 25). 5. 520 În toată viaţa sa. El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. ci pentru noi. 521 Tot ce a trăit Cristos. 7. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4. 18. 699 Cf. 25). Tocmai de aceea. prin rugăciunea sa. §2.. El ne face să putem trăi şi noi în El. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. 704 GS 22.. „Prin întruparea sa. (. 1). 1. ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. Suntem chemaţi să fim una cu El. Mt 5. 698 RH 11. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. Tot ce a făcut. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698.

707 Cf. 709 Cf. 17. Lc 16. 710 Cf. 22. Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului. îi dă mărturie prin predicarea sa. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. 708 Cf. 711 Cf. care ridică păcatul lumii” (In 1. II. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. 30). 29). în cele din urmă. Fapte 13. 13.toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. Lc 7. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. 76). „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. . Mt 11. 29). Fapte 1. Lc 4. o aşteptare nelămurită a acestei veniri. 17-29. în inima păgânilor. Regn. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. 1. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. Rituri şi sacrificii. prin martiriul său712. 24. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. el inaugurează Evanghelia710. trezeşte. 3. 713 Ap 22. pe de altă parte. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire713. şi. prin botezul său de pocăinţă. 712 Cf. 26. salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. trimis pentru a-i pregăti calea707. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. Cf. prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. iar eu să mă micşorez” (In 3. 17). Mt 3. 16. Mc 6.

în a opta zi după naşterea sa720. Gal 4. Lc 2. să te faci mic. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. largitus est nobis suam deitatem ─ „O. Îngerii şi păstorii îl preamăresc. 4. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. Cf. „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. 717 Cf. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. animatum corpus sumens. 13). 716 Condacul lui Roman Melodul. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. trebuie să te smereşti718. fără lucrare omenească făcându-se om. „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. 21. 718 Cf. admirabile commercium! Creator generis humani. într-o familie săracă714. et procedens homo sine semine. ba. la care va participa în tot timpul vieţii. 19). 720 Cf. 6-7. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. Lc 2. 721 Cf. Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. Mt 18. ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. binevoind să se nască dintr-o Fecioară. 12). Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. 12. iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. 3-4.525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. în poporul Legământului. 8-20. Fiul lui Dumnezeu şi Cf. de Virgine nasci dignatus est. 7). 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel. pentru aceasta. Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. 719 LH. 714 715 . 11-13). Lc 2. Mt 23. este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3.

Lc 2.Mântuitorul lumii. 15. 22-39. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). Osea 11. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726. 11). 726 Cf. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor”727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728. 727 Sf. pe Acela care va fi împăratul neamurilor724. Cf. 16. 17. care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. 23. Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. 725 Cf. In 15. Sabia durerii. Leon cel Mare. 2) arată că ei îl caută în Israel. 731 Cf. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. 724 Cf. 730 Cf. Ex 13. LH. vesteşte cealaltă jertfă. la lumina mesianică a stelei lui David723. In 4. 728 LR. Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. dar şi „semn de împotrivire”. desăvârşită şi unică. Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. Serm. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. Ap 22. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. Mt 2. 13-18. În Simeon şi Ana. Mt 2. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. 729 Cf. 732 Cf. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale. a Crucii. 733 Cf. ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. Mt 2. 723 . Num 24. 1. 12-13. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. În aceşti „magi”. 22. 20. 17-19. Num 24. 4-6. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. 1). 734 Cf. Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. care este proorocită Mariei. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică.

a trudei omeneşti! (. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2.. comuniunea ei de iubire. Lc 2. o lecţie de tăcere. 19. în sfârşit.) O lecţie de muncă. viaţă în sânul comunităţii.) Mai întâi.) Şi.. dar mântuitoare. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. pe fratele lor dumnezeiesc737. (. mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea. (. viaţă de muncă manuală. 533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei. aspră. în cotidianul vieţii sale ascunse. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736. Cuvântarea din 5 ian. 51-52). Gal 4. 4. 737 Paul al VI-lea. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea. 738 Cf.. 42) Ascultarea lui Cristos.. caracterul ei sacru şi inviolabil.” (Lc 22.. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune. cămin al „Fiului Lemnarului”. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă. Nazaret. 1964 la Nazaret.. Cf. frumuseţea ei austeră şi simplă. O. III. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”. Rom 5.) O lecţie de viaţă de familie. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735.. această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii. dar l-au primit în credinţă.. O.. . 41-52. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc.. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia.

745 Cf. 40. care. 10-14. prin Botez. 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. 742 Cf. Cf. 13-17). Isus insistă: şi primeşte Botezul. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. 32. ca să fim preamăriţi întru El749. 741 Cf. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. 12. Lc 3. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. 3). Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. 39. 748 Cf. 23. Mc 10. Lc 12. întru Fiul. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. 747 Cf. Atunci. din partea sa. Is 11. O mulţime de păcătoşi. Grigore de Nazianz. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. 749 Sf. de acum. 1. 743 Cf. 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745. ca să fim înălţaţi cu El. să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. „Atunci se arată Isus”. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. Or. 50. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. 15). Is 53. Mt 3. care ridică păcatul lumii” (In 1. 22. pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. 32-33)748. Mt 26. Vine. Is 42. Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. Lc 3. să urcăm împreună cu El. 38. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. Duhul. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. . farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. îşi anticipează moartea şi învierea. Fapte 1. Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3. 2. preludiu al noii creaţii. 746 Cf. 537 Prin Botez. Botezătorul şovăie. 22. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. 536 Botezul lui Isus este. după cufundarea în apă. 7. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. 9. 744 Cf. vameşi şi ostaşi741. să coborâm cu El. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. Mt 21. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu.

„Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. Ps 95. căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. Prin aceasta. La încheierea acestui timp. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752. iar îngerii îi slujesc751. 15).Tatălui. 2. 21-23. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. Mat. Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. 13). Cf. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. 12-13. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. Satana îl ispiteşte de trei ori. 753 Cf. 15). „Spre a împlini voinţa Tatălui. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. trăieşte printre fiarele sălbatice. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. Isus respinge aceste atacuri. În fiecare an. iar diavolul se îndepărtează de El. De aceea. afară de păcat” (Evr 4. spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. Or. 27). 10. Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. Ilarie. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. 750 751 Sf. devenim fii ai lui Dumnezeu750. 752 Cf. 754 LG 3. 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Isus este noul Adam. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. Mt 16. Mc 1. .

El îi numeşte fericiţi. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. apoi sămânţa. 18. 759 Cf. 762 Cf. 58. 5-7. 764 Cf. 7. îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. prin trimiterea ucenicilor. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. care arată Împărăţia lui Dumnezeu. Isus Cristos. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. 766 Cf. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. 18) 761. Mt 10. LG 3. LG 5. 763 Cf. Mt 8. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. fiilor lui Israel758.voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. 758 Cf. 22. De la iesle şi până la Cruce. 765 Cf. adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. setea764 şi lipsurile765. Cf. 25. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr. Mt 11. prin „semnele” sale. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici. în Împărăţie. prin puterea proprie. Mt 25. Pentru a ajunge la ea. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. 760 LG 5. căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5. 28. 6-7. 32). Mt 21. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. Mc 23. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. 3). 19. In 4. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea763. când voi fi ridicat de la pământ. 761 Cf. El va realiza venirea Împărăţiei. 31-46. 26. mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. 19. Vestită. 11. 757 Cf. în primul rând. 28. . 545 Isus îi cheamă la masă. Această adunare este Biserica. Lc 9. Mai mult. „Iar Eu. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi762.

36. 769 Cf. dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. trebuie să dai tot 771. 14-30. pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. cuvintele nu sunt de ajuns. 28). 38. 3-9. etc. 10-15. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. 17)767. Cf. 44-45. Mt 13. El îi cheamă la convertire. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. totul rămâne enigmatic775. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. 774 Cf. 25-34. Mc 4. 772 Cf. Mt 13. 18-23. 33-34. 52. 11). 6). 775 Cf. 1 Tim 1. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26.drepţi. 11). Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. In 10. Lc 7. In 5. Ele cheamă la credinţă în El778. Prin ele. In 10. 10. Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. care arată că Împărăţia este prezentă în El. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. 11-32. Mt 13. 773 Cf. Mt 22. 777 Cf. Mt 25. 28-32. Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. 779 Mc 5. Cu toate 767 768 Cf. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. 25. adică să devii ucenic al lui Cristos. 7). Celor care i se adresează cu credinţă. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. le dăruieşte ceea ce-i cer779. Lc 15. . Mt 21. 778 Cf. 15. 1-14. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. 780 Cf. 31-38. trebuie fapte772. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun?773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. 776 Cf. 10. 770 Cf. 771 Cf. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. 22). Trebuie să intri în Împărăţie. oare.

Lc 8. 13-19. 788 Cf. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. 789 Imnul Vexilla Regis. Simon Petru ocupă primul loc791. Isus i-a încredinţat o misiune unică. 552 În colegiul celor Doisprezece. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. 36. Cf. înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. 13-14. 28). 16. 8. Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. 47-48. aceea a păcatului786. totuşi. 783 Cf. 5. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea. Mc 3. . 786 Cf. ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. de boală şi de moarte784. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. 26-39. 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. 22). In 8. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. 26. 790 Cf. Lc 19. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. 2). care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. 5-15. Fiul Dumnezeului celui Viu”. Mc 3. 2. aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine. Mt 11. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. Mc 3.minunile sale atât de evidente. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. 787 Cf. de foame782. Isus a ales doisprezece bărbaţi. In 6. In 18. Mt 12. 785 Cf. 31). Isus a săvârşit semne mesianice. Lc 24. 34-36. 29-30). Isus este respins de unii781. In 11. 34. 5. 784 Cf. 1 Cor 15. 9. Lc 12. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos. de nedreptate783. 791 Cf.

în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. 32. Mt 17. 27. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte. confirmând astfel mărturisirea lui Petru. iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg795. 18).. Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. pe un munte înalt. Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu. Moise şi Ilie se arată. 555 Timp de o clipă. 4). 794 Cf. Isus. „Bunul Păstor” (In 10. Cf. Lc 24. El arată şi că. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24. 22-23.) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. 35). 16-18. Petru refuză această înştiinţare794. 31). „vorbindu-i despre plecarea sa. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. Fiul Dumnezeului celui Viu. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. 45. 18. 795 Cf. 1. (.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16. Cristos. singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. 23. Is 42. 11). 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16.. pentru credinţa mărturisită de el. trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos. Mt 17. Lc 22. Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele. 798 Cf. 26). Lc 9. 2 Pt 1. 797 Cf. 796 Cf. 1-8 par. Iacob şi Ioan. va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792. pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. Mt 18. 19). Isus îşi arată gloria divină. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere. Mt 16. care este Biserica. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru.. 21). . Petru. 15-17).

21). Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. Îndreptându-se spre Ierusalim. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. 4. Augustin. 33). „care va transfigura trupul smereniei noastre.. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. 3. au văzut mărirea ta: ca. 31-32. Mt 23. . 3. ad 2. 37a. 1. pe cât puteau cuprinde. 806 Cf. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. 804 Cf. 78. 32-34. 801 Sf. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. Prin Botezul lui Isus. participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. Încă de acum. Toma Aq. Cu toate 799 800 Cf. Cristoase Dumnezeule.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. Izvorul coboară ca să înseteze. 4. În trei rânduri. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. th. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. In 31.. Liturgia bizantină. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. Toma Aq. 803 Sf. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. Pâinea. 805 Cf. 9. ca să sufere de foame. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie. Mc 8. Serm. atunci când te vor vedea răstignit. ca să fii dispreţuit. 45. Condacul Schimbării la Faţă. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. S. în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. El îşi vestise Patima şi Învierea805. 45. 31-33. 33. 51)804. Viaţa coboară ca să fie ucisă. răstignit pe pământ. ca să slujeşti pe pământ. Sf. ad. Calea coboară ca să trudească pe cale. Fiul în om. S. 6. 10. th. Filius in homine. şi ucenicii tăi. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim806. 802 Cf. Prin această hotărâre. Lc 9. 2.

Strigătul lor . 811 Cf. prefigurarea Bisericii sale. 560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David.este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. Este aclamat ca fiul lui David. 37b). până ce Cristos va lua 807 808 Cf. 1-11. Mt 21. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. rugăciunea. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. De aceea. Căci „Regele măririi” (Ps 24. în acea zi. 810 Cf. 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. în Duminica Floriilor. nici prin viclenie. 37. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. Lc 19. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19. „Dă mântuire”). nici prin violenţă. . 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. 15. 15-16. 812 CT 9. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. In 6. minunile şi gesturile sale. 32)808.acestea. aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O.„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. 14. tatăl său” (Lc 1. 26) . 38. 3. Prin celebrarea ei. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. Ps 8. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. Când Ierusalimul se iveşte în zare. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale. Mt 21. 2. Cf. supuşii Împărăţiei sale. In 18. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. 809 Cf. iubirea sa pentru om. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812.

suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. Cristos. Gal 4. 563 Păstor sau Mag.chip în ei813. Evr 12. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. LG 7. Serm. pe pământ. 816 Cf. până când vom domni împreună cu El”814. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. Capul Bisericii. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret. . 569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. 27)816. Sf. manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. 815 LG 5. la Botezul său. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. 19. 3. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl. „De aceea. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. Leon cel Mare. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. 813 814 Cf. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. 51. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. îmbrăcăm chipul lui. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. 3. morţi şi înviaţi împreună cu El. 817 Cf. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă. pe care Regele-Mesia. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice.

a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. Mc 2. Mc 3. 26-27. pe care apostolii şi. vindecări în ziua sabatului822. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. iertarea păcatelor821. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni820. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. 821 Cf. 822 Cf. Mt 12.s-a răstignit. împreună cu unii preoţi şi cărturari. urmându-i pe ei. Mc 7. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte. 824 Cf. Mc 3. 19). 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. 820 Cf. familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. Cf. 14-17. din faptul că El a fost „respins de bătrâni. 7. DV 19. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. PARAGRAFUL 1. 6. 24. Biserica trebuie s-o vestească lumii. Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. 1-6. istorică. 818 819 . 823 Cf. să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. 31). 14-23. s-au înţeles ca să-l piardă 819. Mc 2.

52. 14. 20. 39. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. 2-18. 31. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. In 1. . 33. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte. 22. 834 Cf. 13. la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om. în interpretarea tradiţiei orale. 31. 2. 19. până ce nu se 825 826 Cf. 9. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. 12. In 7. ─ credinţa în Dumnezeul unic. 10. Lc 13. 10. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. ci să împlinesc. In 7. 18. 10. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. formele de pietate (pomană. Cf. Mt 22. In 5. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. 827 Cf. Isus îi laudă pe unii dintre ei.de diavol825. 829 Cf. 832 Cf. Cu siguranţă. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. 576 În ochii multora din Israel. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul. 833 Cf. 828 Cf. 5. 38. 18. 22. 18. I. post şi rugăciune)834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. 59. Mt 6. 23-34. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. 20. 831 Cf. 36. In 8. 48. Lc 7. Mc 12. 19. 19. pentru farisei. 7. ca pe cărturarul din Mc 12. 830 Cf. 28-34. 48-49. 7. 34. 7. Mc 3. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. 835 Cf. Lc 20. 10. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. 12. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte831. 1. In 8. Mc 2.

acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. In 7. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. 844 Cf. 6). dar va greşi într-o singură poruncă. 38-41. Gal 3. „cine va păzi toată Legea. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. 3-7. 34-36. căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. ci şi în spiritul ei. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. Cf. 843 Cf. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. 10. 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843. 17-19). 10)838. 839 Cf. în acelaşi timp. 33) Slujitorului. Legea constituie un întreg şi. 840 Cf. 19. iar cel ce va face şi va învăţa. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. 5. 15. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. 3). după propria lor mărturisire. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. iar nu cum 836 Cf. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. 11. 46. 2. 22-23. Gal 4. 28. 9. Mesia lui Israel. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. 578 Isus. 10. Lc 11. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. 3. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. De aceea. 10). 15. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. 4. Acest zel. Rom 10. 2. Lc 6. Mc 2. după propriile sale cuvinte. 15). El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii844. 6-9. Dar. 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. 842 Cf. 837 . Evr 9. 23-24. 23-27. În Isus. s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. In 8. 5. 39-54. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu.vor face toate. Fapte 13. Într-adevăr. Is 53. care. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. 838 Cf. Evreii. a devenit „legământul poporului” (Is 42. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. Mt 22. 12. In 11. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842. 841 Cf. Mt 12. dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. Mt 15. 3. In 7.

Căci dinăuntru. 37-38. 851 Cf. Isus şi Templul 583 Isus. 1. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor. 18-21). cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte. 2. în timpul vieţii sale ascunse853. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii. II. Lc 2. 33-34). ci o împlineşte. Mt 5. 853 Cf. 14. ies cugetele cele rele” (Mc 7. 8) ale fariseilor. 10. 14. Num 28. 25-27. 8. 22-24.. Acest lucru este valabil. 582 Mergând mai departe. 5.) Eu însă vă spun” (Mt 5. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. 850 Cf. Mt 12. declara astfel pure toate alimentele. dezvăluind sensul ei „pedagogic”846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. 25. 14. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845. 5. 1. 13-14. In 2. 36. 12. Gal 3. Cf. 15-16. 3-4. în special. 10. (. aceea îl spurcă. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. 46-49. Lc 2. 10. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. 22-39. 847 Cf. cel puţin de Paşte. 849 Cf. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. Lc 2. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. „Ceea ce iese din om. însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854. o casă de rugăciune. 28-29). dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. 22-23. 7. asemenea profeţilor dinaintea lui. 41.. 854 Cf. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. 24. 13). In 7. Acesta nu strică Legea. Aici a urcat El în fiecare an. 852 Cf. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. Mc 2. 9. 848 Cf. Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. In 5. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. din inima omului. Lc 13. deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847. . că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu849 sau a aproapelui850. 1. 37. El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. adesea cu argumente rabinice 848. La vârsta de doisprezece ani.

Mt 21. 13. Ap 21. Mt 8. . Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. Mt 16.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. 5. 22. prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. In 4. 21. 34. 18-22. 862 Cf. Mt 12. 868 Cf. 35. Mc 14. Mai mult. 14. 867 Cf. Mt 27. 10)” (In 2. 860 Cf. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. Fapte 2. El s-a identificat cu Templul. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf. 858 Cf. 21. După Învierea lui. In 2. 585 În preajma pătimirii sale. Cf. 22. 865 Cf. 863 Cf. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863. 1. 39-40. Lc 13. 24-27. 866 Cf. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. 20. Lc 17. 46. In 2. Mt 17. In 4. 859 Cf. 3. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. 861 Cf. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare864. apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. Mt 24. 857 Cf. 21. 21)867. 16-17). nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4. care va începe chiar cu Paştele său858. pentru acestea. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. 51. 6. 23-24. Mt 24. 57-58. 3. etc. 1-2. Evr 9. 11. In 18. Lc 2. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. 23. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. 4. Mt 27. III. 18. De aceea. 20. 864 Cf.

1. Lc 20. 18. 881 Cf. 36. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874. Isus ori huleşte. In 17. Cf. 591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. 6. 6. 44. îi accepta la ospăţul mesianic877. 877 Cf. 17-18. In 9. 34. 1-2. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. Lc 5. mai ales iertând păcatele. 9)872. „mai mult decât Templul” (Mt 12. 873 Cf. 10. 32). când afirmă: „Înainte să fie Abraham. In 6. fariseii871. Mt 9. Os 6. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia875. (. 30). 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. Lc 7. 37. 871 Cf. Lc 15. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. 874 Cf. El a mers mult mai departe. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. proclamând în faţa fariseilor că. 882 Cf. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. 49.. 13. 878 Cf. In 8. 36-38. 33-36.excelenţă869. 9. 879 Cf. 11. 22. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12. se face egalul lui Dumnezeu878. 36. 58). 41-42). . îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. 26. Ps 118.. 7) Iertând păcatele. om fiind. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10. 872 Cf. In 7. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18. pe care El le împlineşte881. 875 Cf. 876 Cf. Mc 12. Eu sunt” (In 8. căci. 880 Cf. 23-32. când spune că El este „mai mult decât Iona. 33.) mai mult decât Solomon” (Mt 12. şi. 30. 6). In 5. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. 30). Lc 15. O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf. Nu vor spune pe bună dreptate. mâncând împreună cu păcătoşii876. 14. tot aşa. 40-41. 37. In 10. păcatul fiind univer-sal873.

890 Cf. Templul prefigurează misterul său. 6. 1. o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. 25) „necredinţei” (Rom 11. în care Trupul său va fi Templul definitiv.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. 34. 5. PARAGRAFUL 2. Mt 5. Mt 5. 889 Cf. Isus a murit răstignit I. In 8. 14. Procesul lui Isus 883 Cf. Mt 26. 15. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor884. 17-18. Lc 23. 891 Cf. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. 17-19. 64-66. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. 20). Evr 9. 33. 594 Isus a săvârşit fapte. 16-18. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. 885 Cf. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10. care. In 1. 33). In 5. 888 Cf. Dacă îi vesteşte distrugerea. Mc 3. ca. Cf. l-au judecat ca blasfemiator. iertarea păcatelor. Unii iudei. de exemplu. Is 53. Rom 11. 884 . Fapte 3. ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă888 şi răscumpără încălcarea ei889. 886 Cf. 46. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. 887 Cf. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890.

proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. 4. 42). 899 Cf. 14-15. 10. 898 Cf. După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. 902 Cf. 38-39. Isus însuşi.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. 7. chiar în ajunul Pătimirii. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. Lc 23. . Acest lucru nu este nicidecum de mirare. 66) pentru blasfemie. 12. 10. 894 Cf. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. 5). Sinedriul. 5. acuzându-l de revoltă politică898. 27-28. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21. 19). In 9. 20). întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma896. In 9. 39. In 19. Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. 900 Cf. deşi într-un mod imperfect (In 12. 16. In 18. 50. 10. 22. 31. marele preot Caiafa le propune. 19. decât să piară tot neamul” (In 11. Lc 23. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. In 19. Cf. In 7. şi. 36. 1 Tes 2. 48). 17) 892 893 Cf. 10. 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. 13. încât. 34. 895 Cf. 30. 23. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. care erau în secret ucenici ai lui Isus893. 896 Cf. exprimată în relatările evanghelice. îl predă pe Isus romanilor. 897 Cf. 11. dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui894. Fapte 2. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. 52. iertând pe Cruce902. 19-21. 901 Cf. Mc 15. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. 2. dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. 49-50). In 9. 16-17. în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii901. pe urmele lui. 13-14. Sinedriul. 21. 15. 3. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda.

în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor. Mt 25. Fapte 5. (. ridicăm. într-un fel. 903 904 Cf. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. 18. Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. 28. .. 908 Sf. în acest caz. 25). care reprezintă o formulă de ratificare903. 6. 3. Evr 12. mărturisim că îl cunoaştem. atât cât ţine de ei. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. Şi nu diavolii. desfătându-te în vicii şi păcate908. ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904. 4-5. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27. responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor.) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. 905 CR 1. NA 4. Admon. Fapte 9. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă. Cu atât mai puţin.. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor. dimpotrivă. 907 CR 1. 6). 3. Francisc din Assisi. 11. crima noastră este mai mare decât a evreilor. într-un fel.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. 11. cf. după mărturia Apostolului. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. Noi. 906 Cf. Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci. nu ei l-au răstignit. 45. 5. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei. 8). 5. Şi trebuie să recunoaştem că. nici ca blestemaţi. 5. nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. Iar când îl renegăm prin faptele noastre. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906. fără deosebire. nici evreilor de azi. Căci ei.

32-35. 27-28). Isus. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. 600 Pentru Dumnezeu. 52. 14. „A murit pentru păcatele noastre. 3). 36. în cetatea aceasta. 19. şi Irod. Fapte 3. 11. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. 913 Cf. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. 28. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor. 7-8 şi Fapte 8. 23). După Învierea sa. 22-23. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă915. într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. Cf. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. 25-27. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului913. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. Is 53. şi Fapte 3. Ps 2. Sfântul Paul declară.II. după Scripturi”914. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 13. 17-18. 26. sau adunat laolaltă. 911 Cf. Lc 24. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. . 915 Cf. Mt 20. 917 Cf. 11-12. 914 Ibid. 18. 54. Is 53. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală. 7. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. In 18.. 29. 912 Cf. Fapte 3. 1-2. pe care tu l-ai uns. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. Mt 26. 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. 916 Cf. 34-36. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. In 8. cf. cu adevărat.

ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. cu sângele cel scump al lui Cristos. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului. 922 Cf. 10)924. Rom 8. pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. 8). 920 Cf. In 8. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. care n-a cunoscut păcatul.şi apoi apostolilor înşişi918. 44-45. ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 46. „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. 10). păcătoşii. . ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. In 8. ca urmare a păcatului strămoşesc. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii. Ps 22. 924 Cf. Rom 5. iar apoi arătat. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. Păcatele oamenilor. 32). 3. 921 Cf. 12. 1 Cor 15. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. 18-20). 29. Lc 24. pentru voi” (1 Pentru 1. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. pe când noi eram încă păcătoşi. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. 56. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. 21). ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului921. în vremurile din urmă. sunt sancţionate prin moarte919. moştenit de la părinţi. 7. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. 4. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. Fil 2. 19. Cf. Dumnezeul meu. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf. 923 Cf. 603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922. 34. Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare.

1 In 2. 11). căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. „zice intrând în lume: «Iată. Din prima clipă a Întrupării sale. 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. 5-10). 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928. urmându-i pe apostoli926. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927. 927 Cc. 14-15. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. 15. o dată pentru totdeauna” (Evr 10. 15. „Nu voi bea. 18-19. 31).. Mt 3. „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. „Nu există. III. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. oare. 925 926 Cf. Dumnezeule». Cf. Quiercy (în 853): DS 624. 28). 50. 928 Cf. 17). aşa fac” (In 14. Şi iarăşi. . 2. care l-a trimis” (In 6. pe Cruce. Mt 16. Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu. Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. 21. Lc 12. Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4. vin (. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1.) să fac voia ta.dintr-aceştia mici” (Mt 18. înainte de „a se fi săvârşit” (In 19. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. 2 Cor 5. 34). paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. 28). Biserica. izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. ci voia Tatălui său. 21-23. Lc 3. Rom 5. fără excepţie. 38). 22. 30).. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. care se dăruieşte pentru a o mântui925. 929 Cf. 14). învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. 27). Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu. El spune: „Mi-e sete” (In 19.

care se dă pentru voi” (Lc 22. în suferinţă şi în moarte. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. Astfel. Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. 19)939. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. Slujitorul care suferă şi care. ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. 930 931 Cf. 1). Eu mă consacru pe mine însumi. 19. 23). 10. se lasă dus la moarte (Is 53. Mt 26. 45). pe când era încă în libertate. 933 Cf. 28). căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are. al Legământului. 935 Cf. In 1. 1764. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. De aici. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze938. 17-18. fără glas. 36. 15. 938 Cf. 939 Cf. El arată astfel că Isus este. In 18. 19). 937 Cf. Mt 26. 12. şi mielul pascal. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. 3-14)933. 4-6. 932 Cf. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa. 18). 7. La Cina cea de taină. In 19. 20. . în acelaşi timp. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. În ajunul pătimirii sale. 25) jertfei sale. 7-9. 36. în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. 1 Cor 5. care vrea mântuirea oamenilor934. Lc 22. Ier 11. 19. Cc. Cf. Prin aceasta. 5. Evr 2. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. 7)931 şi poartă păcatul celor mulţi932. 1 Cor 5. 13). 7. 4. Într-adevăr. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. Tridentin: DS 1752. „Acesta este Sângele meu. 936 Cf. 53.29)930. Is 53. 934 Cf. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13.

făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. In 8. 29) 947. Lc 22. 42. 15). 25. El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. pe lemn” (1 Pt 2. în 940 941 Cf. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om. Evr 10. 1 In 4. precum şi Jertfa Noului Legământ948. 949 Cf. 10. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951. 948 Cf. Mt 26. 15. 18)944. Este. 8. de este cu putinţă. 42. 952 Cf. Într-adevăr. 34-36. Ex 24. Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941. 951 Cf. ca şi a noastră. spre deosebire de a noastră. 4. mai presus de toate.. treacă de la mine paharul acesta. Cf. este cu desăvârşire lipsită de păcat942. un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. este destinată vieţii veşnice: în plus. 1 Pt 1. Cor 4. 947 Cf. . care este cauza morţii943. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. 26. Rom 5. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. 12. 946 Cf. 944 Cf. 8.” (Mt 26. 943 Cf. 945 Cf. Evr 5. înainte de toate. 15-16. 24). a „Celui viu” (Ap 1. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 19. Isus se roagă: „Tată. dar. aceasta. cf. 942 Cf. 28)950.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. 1 Cor 5. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. în trupul său. 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. care. 5.. In 1. care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949. 1 Cor 11. 20. 950 Cf. 7. 10. 7-8). Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui945. Mt 26. 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. Lev 16.

In 15. tot aşa. In 10. Evr 9. dacă unul a murit pentru toţi. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale957. oricât de sfânt. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. Gal 2. 20. cântând: O crux. 9). Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956. 14. „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. Dar. spes unica! ─ „Cruce. 2. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. . Tridentin: DS 1529. 955 Cf. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. 13. Pe Cruce. 958 DS 1529. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. de ispăşire şi de îndestulare. îmbrăţişează toate persoanele umane. 953 954 Cf.mod liber şi din iubire953. Biserica venerează Crucea. 19). 959 Imnul Vexilla Regis. face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. Prin ascultarea sa până la moarte. care întrece şi. Cc. învaţă Conciliul Tridentin958. 956 Cf. ave. 957 Cf. Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13. 25. Nici un om. 14). 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. 10-12). prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. în acelaşi timp. Ef 5. 17-18. El ne-a meritat îndreptăţirea”. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Cf. 5).

620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5. asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. lăsându-ne pildă. care se dă pentru voi” (Lc 22. Rom 5. 24). El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. 10. GS 22. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. 965 Cf. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. 10). pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. 964 Sfânta Roza din Lima. Vita. El „oferă tuturor posibilitatea ca. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. El însuşi cu orice om”960. El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. nu există altă scară care duce la cer964. după Scripturi” (1 Cor 15. 35. PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. căci „El a pătimit pentru noi. 39. Lc 2. Col 1. 8). Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. 21). 18-19. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 966 Cf. 960 961 . Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. 19). 2. Is 53. 28). In 21. 19).într-un fel. 11)966. moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. 5. Mc 10. 19. 3). 1). 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 18). să fie asociaţi Misterului pascal”961. luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. 24. 962 Cf. GS 22. 963 Cf.

pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. adică să cunoască starea de moarte. Or. 9). care a fost dat morţii (Fapte 3. 42. în vecii vecilor” (Ap 1. 30. 16. 970 Cf. în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. In 19. după rânduiala firii. sunt viu. 5-6). 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. starea de despărţire între suflet şi trup. catech. ci şi „să guste moartea”. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. 18-20. este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971. Cf. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane.PARAGRAFUL 3. pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. iată. 18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. Evr 4. . 15). El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. Col 1. 969 Cf. în care Cristos aşezat în mormânt967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. 967 968 Cf. ce instaurează pacea în Univers970. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. 3). 4-9. In 19. În planul său de mântuire.

şi în moarte. 977 Cf. Mt 12. „Înmormântaţi împreună cu Cristos. Sf. despărţite totuşi prin moarte. întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. S. Toma Aq. 3. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. 3. în moarte. 976 Cf. Os 6. F.o. 978 Cf. 26-27)974.. Iona 2. 9-10. prin slava Tatălui. Lc 24. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. Ps 16. Dar. Ef 5. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad. care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. 974 Cf.” 628 Botezul. Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul. prin botez. nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2. Evr 2. 26. 46) 975 este dovada acestui lucru. 3. th. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om. 37).. 4)977. 1. De aceea. 4. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13. In 11. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 9. 2. din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată.. 975 Cf. 27. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. deşi despărţite unul de celălalt. cât şi trupul. 39. 12. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”973. pentru ca. Col 2. 51. 40. . căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om978. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. precum a fost înviat Cristos din morţi.

Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. PARAGRAFUL 1. Evr 13. Amin979. 979 980 . Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. LR. Fiul tău. după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3. El a locuit în lăcaşul morţilor980. înălţându-se din adâncul mormântului. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. Rom 8. Cor 15. Cel ce s-a coborât. 20). 11. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. 20. 981 Cf.ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad. 9-10). Cf. înainte de Înviere. presupun că. Vigilia Pascală 18: Exsultet. care. 1 Pt 3. 18-19. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. 15. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor.

Fapte 2. 987 Cf. adică pe diavol. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. 10. De acum înainte. Cc. a vestirii evanghelice a mântuirii. Lc 16. 3. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987. 986 CR 1. 88. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. Ef 4. Ps 89. 1077. 985 Cf. 19. în aşteptarea Răscumpărătorului. condiţia tuturor celor care au murit. 40. cel 982 983 Cf. căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare. să învie” (In 5. (. 14-15). fază condensată în timp. 10). 7. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu983. 989 Cf. 6. Isus. „Tocmai pe aceste suflete sfinte. Toledo IV (în 625): DS 485. Ef 4. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985.633 Scriptura numeşte iad. 11-13. auzindu-l.) El îl va căuta pe Adam. Roma (în 745): DS 587. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1. 990 Cf. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. aceasta este. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2. după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. O mare linişte. până la desăvârşire.. 1 Sam 28. 52-53. 988 Cf.” (1 Pt 4. 6) Coborârea în iad este împlinirea. Ap 1. pentru că Regele doarme. 25). Mt 12. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. Mt 27. Cf. 9. 984 Cf. ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. 17-32. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii. 22-26. ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989.. 49. Ps 6. 9. răi sau drepţi984. 15). Ez 32. pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ.. 18. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă. „Începătorul vieţii” (Fapte 3. 6. o mare linişte şi o mare singurătate. Cc. Întradevăr. DS 1011. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. Rom 10. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. 24. . şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort.. Fil 2. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit.

El a învins moartea şi pe diavol. PARAGRAFUL 2. transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos. 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. Scoală-te tu. predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. înainte de toate. prizonieră şi ea. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991. oaia cea rătăcită. prin moartea sa pentru noi.) „Eu sunt Dumnezeul tău. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri.. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. (. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. 14). El.dintâi Părinte al nostru. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că. căci nu te-am creat ca să stai aici. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. I. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. şi pentru tine am devenit Fiul tău. care dormeai. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. 32-33). copiii lor. că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi. înlănţuit în iad. .. Liturgia bizantină. stabilit de documentele Noului Testament. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Troparul de Paşti. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină.

22-23. Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. In 20. 1001 Cf. după Scripturi. 6). In 11. In 20. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. mormântul gol este primul element întâlnit. intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. 31. pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. Mt 28. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. 1 Cor 15. 3. In 19. au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. Lc 24. Cu toate acestea. 1002 Cf. Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. Lc 24. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Lc 24. 1000 Cf. 1. . 31-32. aşa cum se întâmplase cu Lazăr998. 5-7. Isus li se arată după aceea. 11-18. pur şi simplu. la o viaţă pământească. 11-15. Fapte 9. Lor. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. Acesta nu este o dovadă directă în sine. 5. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. 5-6). ci a înviat” (Lc 24. Aceasta presupune că el a constatat. care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. În cadrul evenimentelor Paştelui. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. 42. îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. 997 Cf. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. 3-4). că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. 1003 Cf. 995 Cf. 44. pe urmă celor Doisprezece1002.murit pentru păcatele noastre. 999 Cf. întâi lui Petru. Mc 16. Lc 22. apoi al lui Petru996. „a văzut şi a crezut” (In 20. 9-10. 12. Mt 28. 2) afirmă că. după Scripturi. Cf. 9-10). 998 Cf. Lc 24. 3-18. In 20. 8). după starea în care se afla mormântul gol997. 1. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. 13. şi că s-a arătat lui Chefa. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. 996 Cf.

dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. de bucurie. De aceea. „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28. ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. În calitate de martori ai Celui înviat. 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. Petru şi cei Doisprezece. Fapte 1. 1009 Cf. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. 41). credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat.24. 31-32. relatată de Matei. căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. Cf. 22. 1011 Cf. 11)1008. vestite de Acesta dinainte1006. Lc 22. Lc 24. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. 1008 Cf. n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. 17). 4-8. 13. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. In 20. Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. 1010 Cf. trăind încă printre ei. 643 În faţa acestor mărturii. 19. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. . 1006 Cf. Lc 24. ucenicii încă se mai îndoiesc1009. Dimpotrivă. In 20. „Fiindcă ei. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. 1 Cor 15. cei mai mulţi. 1007 Cf. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. 14). 17) şi înspăimântaţi 1007. 38. 39. într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010. cunoscuţi de creştini şi. Din această cauză. Mc 16. în primul rând. 11. 24-27. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti.

prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. In 20. 39. 1017 Cf. 15. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. 1019 Cf. Lc 24. In 20. 19. 41-43. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. 13-15. In 20. 1018 Cf. nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da. 4. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. mai ales. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii1015. In 21. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. în centrul misterului credinţei. Lc 24. 27. Trupul lui Isus este plin. 39. Lc 24. Isus cel înviat 1012 1013 Cf. a tânărului din Naim. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. . 40. Lc 24. La un moment dat. 1014 Cf. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar1018 sau „în alt chip” (Mc 16. In 20. 27. la o viaţă pământească „obişnuită”. a lui Lazăr. Totuşi. dar persoanele în cauză se întorceau. de puterea Duhului Sfânt. 16-17. 36. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. 12) decât cel ştiut de ucenici. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. aveau să moară iarăşi. 1016 Cf. 21. 14-15. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. In 20. dar. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. In 20. 4. Prin aceasta. 17. Aceste fapte erau evenimente miraculoase. 1015 Cf. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. 30. Cf. unde şi când vrea 1016. În trupul său înviat. prin puterea lui Isus. 1020 Cf. 35-50. trecerea la o altă viaţă. 21. la Înviere. 7. Mt 28. 14. 26. 14. 9. 20. De aceea. 16. Într-adevăr. 9. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. 1 Cor 15. Lc 24. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă.

Rom 6. Ef 1. înainte de toate. Fiul său. 9-31.prin unirea celor două părţi despărţite”1025. ci ucenicilor săi..) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. 1025 Sf. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. 14). În ea. 4. Învierea constituie. „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. 16. 539. Cf. 19-22. pe care o promisese.. cf. Res. a autorităţii sale dumnezeieşti. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15. Mc 8. 4. 31). ăi DS 325. III. 22. 14). prin Învierea sa. confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. Fil 3. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. 24. În altă parte. Evr 7. îşi găsesc justificarea de vreme ce. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. 10. Fapte 2. . „Noi credem (.) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10. 17-18). Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat. să moară. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. 359. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). 1021 1022 Cf. şi astfel. 2 Cor 13. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. acestea se unesc din nou. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn. 1023 Cf. 3-4). 9. iar Învierea . zadarnică este propovăduirea noastră. In 14. care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. 31. după Duhul sfinţeniei. II. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos.nu se arată lumii1021. (. Astfel. 1. Cristos a dat dovada definitivă. cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. 649 Cât despre Fiul.. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. 34. Toate adevărurile. Grigore de Nyssa. 1024 Cf. 369. 10.. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere.

Col 3. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. Mc 16. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. Lc 24. Fraţi nu prin natură. Cf. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28.. 17). 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Cristos ne izbăveşte de păcat. 1028 Cf. 20-22). 4-5. Ea împlineşte înfierea. ci prin darul harului. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031.) înviindu-l pe Isus.652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti1027. 15). 1030 Cf.. 1-3. 1029 Cf. „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine. Rom 4. 4). 7. îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu1030. iar prin Învierea sa.) Căci. 655 În sfârşit. Mt 28. ne deschide accesul la o nouă viaţă. 10. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. 6-7. 1032 Cf. PE SCURT 1026 1027 Cf. Ps 2. In 20. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri. pârga celor adormiţi. În aşteptarea acestei împliniri. precum a fost înviat Cristos din morţi. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. (. 1 Pt 1. 1 Cor 15. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu. (. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. 44-48. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui.. toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului.. 6. Dumnezeu a împlinit-o cu noi. precum toţi mor în Adam. Ef 2. care s-a revelat plenar în Învierea lui. 26-27. mai întâi. 25. În El. Aceasta este. „pentru ca. Lc 24. . creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6.. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032. tot astfel. precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu. 3.. 32-33)1029. 1031 Cf. 7. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic. (. 28). Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii.

şade de-a dreapta lui Dumnezeu. 11.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer. 4. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf. Cf. încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. 18). este principiul propriei noastre învieri. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat. Rom 8. „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. Rom 6. . 658 Cristos. 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu.

8-10. 19. 662 „Iar Eu. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. In 20. la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15. îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. decât Cel care s-a coborât din cer. 7. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. care este în cer” (In 3. Fapte 2. 41. 1039 Cf. Lc 24. 34-35. 19. Fiul Omului. 26. dându-ne astfel „încredere că şi noi. 33. Ef 4. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. 1. Lc 24. 21. 22. 31. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. Mc 16. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. 28. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. In 16. 1037 Cf. Fapte 1. 15. 17). slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. şi Lc 9. 1045 LR. Capul şi Începutul”1045. Isus Cf. 56. 2). Gal 1. 12. 4. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. în acelaşi timp istoric şi transcendent. ăi Ps 110. Cf. 32). s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. 1038 Cf. 1041 Cf. cf. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale. 1040 Cf. 1035 1036 . după ce a vorbit cu ei. 19). 13)1044. În mod cu totul excepţional şi unic. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. 3. 9. Prefaţa Înălţării. Fapte 10. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. cf. Este începutul acesteia. Lc 24. Ex 13. când mă voi înălţa de pe pământ. 1044 Cf.659 „Domnul Isus. 1. 1043 Cf. 51. Fapte 1. Evenimentul. 16. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. 14-15. Mc 16. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. făcând parte din Trupul lui. In 20. 1042 Cf. la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. 1 Cor 9. Lăsată pe seama puterilor sale naturale.

663 De acum înainte. împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea. mădularele Trupului său. de unde va veni iarăşi1049. În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9. 25). Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ. fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. 666 Isus Cristos. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui. mijloceşte necontenit pentru noi. intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. 1049 Cf. Sfântul Ioan din Damasc. 6-11. (. 1046 1047 . Col 3. 24). apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. F. Cf. 14). 11).Cristos. iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7. 4... ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. 1050 Cf.o. slava şi împărăţia. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia. „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. Ap 4.) ci chiar în cer. 667 Isus Cristos. 2. neamurile şi limbile îi slujeau lui. Stăpânirea lui este veşnică. El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El. dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. şi toate popoarele. PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. În cer. Capul Bisericii. pentru ca noi. stăpânire care nu va trece. Fapte 1. Din acest moment. 3. 11.

10. 24. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”. şi peste cei vii” (Rom 14. 7. chiar dacă nedesăvârşită”1056. 670 De la Înălţare. Cristos este şi Capul Bisericii. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. Ef 4. Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei. 1053 Cf. este încununată cu sfinţenie adevărată. 20-22). 22. Ef 1. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. 27-28. încă de pe pământ. 1 Pt 4. este realmente anticipată pe pământ. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. 18)1055. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”. în virtutea Duhului Sfânt. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. 1 Cor 15.ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. 1055 Cf. Căci Biserica. 5. Cf. împlinirea transcendentă. împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. 669 Ca Domn. 1056 LG 48. într-un anume sens. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. în firea lui omenească. El rămâne pe pământ în Biserica sa. ca să stăpânească şi peste cei morţi. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. 11-13. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2. care este Trupul său 1052. căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1. 1054 LG 3. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. Ef 4.. 1051 1052 . o exercită asupra Bisericii1053. În El. Înălţat la cer şi preamărit. 9). 10)..

mai cu seamă în Euharistie1063. timpul Duhului şi al mărturiei1067. Mt 25. Mc 16.. Mc 13.. 1060 Cf. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. 16. . 1 In 2. 1-13. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7. 1062 LG 48. pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos1064 spunândui: „Vino. 17. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. ordinea definitivă a dreptăţii. . 17. 2 Pt 3. 7. Din acest motiv. creştinii se roagă. în sacramentele şi în instituţiile ei. 1 Cor 11. 17-18. 1 Pt 4. 1065 Cf. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. 2 Tes 2. 1063 Cf. Ap 22. 18. precum au vestit profeţii1066. a iubirii şi a păcii.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. care ţin de lumea aceasta. 1069 Cf. 1. 31. 1067 Cf. 1 Tim 4. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. Mc 16. 1059 Cf. Mt 25. cum spune Domnul. 1066 Cf. 8. 6-7. Până când toate vor fi supuse lui 1061. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor. 1071 Cf. Ef 5. 1068 Cf. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel1065. 27)1059 prin venirea Regelui pe pământ. 20. 22. Venirea în slavă a lui Cristos. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. Fapte 1. chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060. 1064 Cf. 26. Cf. 4. Timpul de acum este. 28. Is 11. 1061 Cf. 3. 11-12. 1 Cor 15. 1-9. Biserica peregrină. 33-37. aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062. Fapte 1. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. 1070 Cf. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii.

Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. 24. Lc 21. Iar Sfântul Paul spune. Ap 22. 31. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă1074. 25)1077. In 15. 2 In 7. 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. 13). 1 Tes 5. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. 8. 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. în orice moment al istoriei 1076. Cf. 2 Tes 2. ca să vă fie şterse păcatele. 3-12. 18. Cristos Isus. Mc 13. 22. Lc 18. 19-21). Mt 24. va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. 1080 Cf. atât ea. venirea lui Cristos în slavă este iminentă1072. 39). care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. ce va fi primirea lor la loc. 26. 28). 20) faţă de Isus. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. Lc 21. 2-3. 20. 2. 1075 Cf. 1078 Cf. Mt 23. 25) în „necredinţă” (Rom 11. 19-20. 4-12. 12. 12. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. 32. 1077 Cf. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. 1076 Cf. . Mt 24. 1074 Cf. cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11.673 De la Înălţare. 1 In 2. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. Rom 11. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15. adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. 1079 Cf. 7)1073. 1 Tes 5. 2 Tes 2. chiar dacă este „oprită”. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. 44.

II. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. Fiul nu a venit ca să judece. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. 5. Fapte 10. în calitate de Răscumpărător al lumii. 1-3. Ap 20. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. 10. Ap 19. Pius XI. Mal 3. 12-13. 1084 Cf. 17.1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. 1089 Cf. Al lui este. Enc. 22)1095. Or. GS 20-21 1083 Cf. In 3. 1095 Cf. 20-24. 7-12. 17. 31. Ap 20. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. 42. De aceea. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia1091 şi taina inimilor1092. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. In 3. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. „pervers în mod intrinsec”. 7. Rom 2. 20-21. 27. Divini Redemptoris. Lc 12. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. 12. 40). 7-10. Mt 25. Mt 5. Ap 13. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. 1096 Cf. 1090 Cf. 19. 1087 Cf. 38-40. Mc 12. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. Dan 7. 41-42. 1-5. . Cf. 31.Împărăţiei care va veni. 12. 1088 Cf. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. DS 3839. 1091 Cf. 1. 2 Pt 3. Mt 3. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087. 16. 2 Tim 4. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. 1085 Cf. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. 2-4. In 5. 1-9. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. 1 Cor 4. chiar sub forma ei atenuată. Mt 11. Ap 21. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. 1092 Cf. 8. 1093 Cf. 1086 Cf. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. Ioel 3-4. 1094 Cf. cu numele de milenarism 1081. 22. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice.

El1097. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. 1 Cor 3. Cf. la sfârşitul lumii. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. 681 În Ziua Judecăţii. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. 18. In 3. In 5. vor fi crescut împreună în decursul istoriei. Evr 6. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. 1099 Cf. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. 12. Mt 12. 26. 32. 4-6. 12-15. PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. 26-31. respingând Duhul iubirii1100. care. 1100 Cf. 10. dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi. . 1097 1098 Cf. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. 48. precum grâul şi neghina.

685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. In 17. 3. primul sacrament al credinţei. theol. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. mai nedesluşit pe Fiul. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus. care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos. Ca să fii în legătură cu Cristos. fără Fiul. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. Cel Nou l-a arătat pe Fiul. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. Cf. „Teologul”. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă. pe care l-a trimis1102. 7. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. adică la Fiul.. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. 3). lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Sfântul Grigore din Nazianz. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. Or. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. Cu toate acestea. Grigore din Nazianz. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. care strigă: Abba. Irineu. fără Duhul. . pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. Tată!” (Gal 4. 26. prin harul său. 1103 Sf. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. Dem. nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului. Prin Botezul nostru.CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. Într-adevăr. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi. Deci.. Viaţa. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă. 684 Duhul Sfânt. 5. Acum.

explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. împlinit în Cristos. 11). 1104 1105 Cf. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. 13. 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. Or. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. In 16. învierea morţilor. Duhul Adevărului. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. pentru că nu-l vede. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină. 688 Biserica. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. prin cuvintele şi simbolurile ei. nici nu-l cunoaşte”. pentru că rămâne cu ei1105. proprie dumnezeirii. ─ în liturgia sacramentală. consubstanţială Tatălui şi Fiului. Dar pe El nu îl auzim. Prin urmare. 17. O astfel de estompare. Din acest motiv. comuniune vie în credinţa apostolilor. împărtăşirea sfinţilor. Cf. . acest plan dumnezeiesc. care îl revelează. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. viaţa veşnică. Cuvântul său. pe care o transmite. este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. In 14. Vorba sa vie. dar nu vorbeşte despre sine. nimeni nu le-a cunoscut. nu vorbeşte de la sine1104. ni-l face cunoscut pe Cristos. Dar El a fost revelat şi dat. Duhul său.Persoanele Sfintei Treimi. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. iertarea păcatelor. ─ în Tradiţie.

nici în darul său de iubire pentru lume. 1106 1107 Cf. . 14. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. de lângă Tatăl. care îl preamăreşte 1109.. De aceea. la rându-i. Cristos este preamărit1107. Duhul Fiului său” (Gal 4. 39. Cf. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. Când. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi. Dar adorând Sfânta Treime. In 17. In 16. adică pe Duhul Sfânt. dar inseparabili. Desigur. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106. 6). 1. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. El poate. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. 34. 1110 Sf. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. în care El mijloceşte pentru noi. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El. 3. nici simţurile nu cunosc intermediar. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. In 7. de o fiinţă şi nedespărţită. în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. I. Cristos este acela care apare. încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. 22. este cu adevărat Dumnezeu.─ în rugăciune. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. în sfârşit. 1108 Cf. Spir. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. In 3. 690 Isus este Cristos. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. 1109 Cf. „cel uns”.. Noţiunea de ungere sugerează (. ─ în mărturia sfinţilor. Într-adevăr. Grigore de Nyssa. dătătoare de viaţă.

Ef 1. Mt 28. 7). 1. Cf. 9. Numele. la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei1114.II. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. Duhul dumnezeiesc1112. 17). Dar unind cei doi termeni. Duhul înfierii1115. iar la Sfântul Petru. 6. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. „Duhul slavei” (1 Pt 4. după invocarea Duhului Sfânt. ad-vocatus (In 14. deoarece. prin „Mângâietorul”. 11). apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. 40). fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. 19. de obicei. 11. Isus îl numeşte „Paraclet”. 1 In 2. 5-8. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. aer. 693 În afara numelui propriu. In 3. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. 14. „Paraclet” este tradus. 13. 1 Cor 6. Gal 4. 16. 26. liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. 1114 Cf. 15. „Duhul lui Cristos” (Rom 8. Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. 14). literalmente: „Cel care este chemat alături”. tot astfel. . 13). 1113 Cf. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8. 1115 Cf. 26. 15. Rom 8. care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. Pe de altă parte. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. 15. 19. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. al cărui sens primar este suflare. Gal 3. 14. Scriptura. vânt. 16. Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. 7.

Ioan Botezătorul. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. 1-6. 1.Sfânt. Lc 2. 22-32. atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. Ap 21. pentru a-i percepe întreaga putere. în mod personal. 1126 Cf. 38-39. Is 61. 21. Ex 17. 1121 Cf. 1. 11. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. 38. Is 55. 1. Rom 1. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. 1 In 2. prin înger. Atunci. 1 Cor 10. 1122 Cf. 695 Ungerea. 17). 8. 1119 Cf. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. care transformă ceea ce atinge. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. 4. Cf. în primul rând. Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. 11. 1127 Cf. 22. 46. 17. Dar. Ex 30. este semnul sacramental al Confirmării. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. „Crismaţie”. Lc 6. care a biruit moartea 1127. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. 1 Sam 16. regele David1120. 1120 Cf. 10-14. care. 1118 Cf. Dar. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. 8. 1125 Cf. În sfârşit. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. Zah 14. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. In 19. 18-19. In 4. 1123 Cf. 1 In 5. 36. 4. 27. 13): deci Duhul este şi. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. 8. 6. 696 Focul. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. 34. 1). 20. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. 13): „Cristos total”. Fapte 2. 1124 Cf. Lc 2. 19. 1116 1117 . 1 Rg 18. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. figura focului Duhului Sfânt. 8. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. 1128 Cf. Profetul Ilie. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. Lc 4. 13. El îl învie pe Isus din morţi1126. după expresia Sfântului Augustin. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. 2 Cor 1. 7. până la sinonimie1118. 26-27. Lc 4. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. În iniţierea creştină.

17-19. 3. Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. Llama. 3-4). cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. 49). 3. Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. pe Moise şi Ilie. Fapte 1. Fapte 8. 19). Sf. 1132 Cf. Lc 21. 12. 18. 697 Norul şi lumina. 1135 Cf. Ex 33. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. pe Petru. 8. 13. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130. 1136 Cf. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. 1138 Cf. Ex 40. 1129 1130 . Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt.care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. Mc 16. 9-10. 1140 Cf. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. Ex 24. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. 1133 Cf. când întunecat. 27. 1 Cor 10. „şi glas s-a făcut din nor. Cf. 1134 Cf. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. Pe muntele Schimbării la Faţă. Isus îi vindecă pe bolnavi1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. 19. Fapte 5. de El să ascultaţi»” (Lc 9. 1139 Cf. 1141 Cf. Lc 1. în numele lui 1140. Încă de la teofaniile Vechiului Testament. 36-38. Mai mult. 16). 1 Rg 8. În sfârşit. 16. Ioan al Crucii. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. 9. 1137 Cf. 30. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. 699 Mâna. 22. Ef 1. Într-adevăr. 10-12. Apostolii vor face la fel. 13. 6. 2 Cor 1. 15-18. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. Scrisoarea către evrei aşază Cf. 5. 23. 4. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. 1131 Cf. Mc 6. 1-2. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. al Mirului şi al Preoţiei. când luminos. Mc 10. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. 34-35). Iacob şi Ioan. Norul. 14. 35.

1142 1143 Cf. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. III. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. Evr 6. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. Cf. 1145 Cf. 701 Porumbelul. semn că pământul poate fi locuit din nou1143. şi celălalt. 46. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. se coboară peste El şi rămâne acolo1144. 18). La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). 2 Cor 3. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. 39. ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. fără a fi încă pe deplin revelaţi. Imnul Veni. când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. 16 par. . Lc 24. 1147 Cf. cât şi ale Noului Testament. nu pe table de piatră. 20). în special Psalmii)1147. 8-12. misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă. şi unul. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. 14. credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). În unele biserici. In 5. 3). Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. atât ale Vechiului. Duhul Sfânt. 44. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. sub chipul unui porumbel. 1146 Cf. 2. 1144 Cf. Mt 3. Gen 8. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale1142. 4). De aceea. 700 Degetul. dar este în acţiune. Prin „prooroci”. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. Când Cristos iese din apa botezului.

54-55. 16. 16-21. 32. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu. 73. In 1. 2. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149. 7. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. Fil 2. 20-21. 26-38. 12-13. Irineu. 1154 Cf. 52. după chipul Fiului. 23). 16. 7. care erau risipiţi” 1155. . Dem. In 1. 1-15. 14.. 6. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. Lc 1. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. 1156 Cf. 704 „Cât despre om.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă. 1148 1149 Cf.. 13-14)1158. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. 1152 Cf. 104. Gal 3. Ez 37. Gal 3. omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”. căci. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153.. Ps 33. Duhul „care dă viaţa”. 30. 1153 Cf.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. Acest urmaş va fi Cristos1154. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. 2. 1151 Cf. 17-19. Gen 1. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. 11. Qoh 3. 1158 Cf. Făgăduind cu jurământ1156. redându-i slava. In 3. fiind Dumnezeu.. să sfinţească şi să însufleţească creaţia. Rom 8. 1150 Sf.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească.. In 11. 3. Liturgia bizantină. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. (. 1155 Cf. Gen 22. 1157 Cf. Gen 12. lipsit de „asemănare”. Lc 1. (. 10.) A lui este puterea asupra vieţii. Rom 4.. 14. Gen 18.

Lc 1. 2 Sam 7. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Rom 3. iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. 32-33. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. Însă Împărăţia. Gemetele psalmilor dau mărturie. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. Totuşi. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. 1161 Cf. aparent un eşec al făgăduinţelor. 19): încep să se contureze două linii profetice. Cf. 20. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. Eu fac un lucru nou” (Is 43. 1163 Cf. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. după David. în special. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. Dar. de fapt. 29─30. revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. Ex 19─20. Lc 24. semn al făgăduinţei şi al legământului. 1162 Cf. dar întru Duhul. Ps 89. obiect al făgăduinţei făcute lui David1162. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. este. în dăruirea Legii1159. de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. va fi lucrarea Duhului Sfânt. 26. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite. 1 Pt 2. . Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. 24). 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. ele 1159 1160 Cf. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. 5-6)1161.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. Dt 1─11. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină. 9.

şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. 19. 1-6. Mt 3. Luând asupra sa moartea noastră. 714 De aceea. duhul sfatului şi al tăriei. 1-2. 32-34. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. poporul celor săraci1164. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. Is 61. 36. . Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. Lc 2. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. 18-21. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. Ez 11. cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. 37. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor. în cântările Slujitorului1167. apoi Is 49. 17. Lc 2. Cf. îndeosebi în Is 11. 1-5. cf. 31-34. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. 32. 38. 3. în sfârşit Is 50. 410 ăi Is 52. 1166 Cf. însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei.converg în mica Rămăşiţă. In 1. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă. 1167 Is 42. 1168 Cf. 1169 Cf. ăi Ioel 3. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. Sof 2.13─53. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. 1-9. 25. 1-14. cf. 25-28.12. mai ales. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. în primul rând. ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. căci Domnul m-a uns. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. Is 6─12. Ne limităm aici la cele în care apare. Ier 31. 41). Mt 12. 7).

nu a oamenilor. Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. Ps 22. Mt 11. Inima lor. Fapte 2. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. în „vremurile din urmă”. 3. 13-14. în pace. 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. 33-36). 27. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1. va transforma creaţia cea dintâi. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1.). 5. 1172 Cf. iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. Botezul lui 1170 1171 Cf. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. 17). pentru a pregăti venirea lui Cristos. Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. (.) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1. 1174 Cf. În Ioan Înainte-mergătorul. Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. este cea care se exprimă în Psalmi. al celor umili şi blânzi. (. prefigurând. Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf.. 33. 6). 34. Înainte-mergător. 13. 15. cei care aşteaptă dreptatea. 17-21. scriind în ele o Lege nouă. În aceşti săraci.. După cum va face Duhul Adevărului. 26. acela este cel ce botează cu Duh. 17). 26). 61. ci a lui Mesia. 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. În Ioan. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel. Sof 2. 23)1173. În el.Rusaliilor1170. Is 40. Duhul Sfânt inaugurează. IV. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. In 15. „el a venit spre mărturie. etc. o dată cu Ioan Botezătorul. 3. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1. Cf. ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. 716 Poporul „săracilor”1171. 1-3. 1173 Cf. 720 În sfârşit. 1.. 7)1174. Conform acestor făgăduinţe. Is 49. Lc 1. purificată şi luminată de Duhul. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. . 68)..

Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni.6. 26-38. 1181 Cf. în cântarea ei1178. 9). 18-21. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. În acest sens.Ioan era pentru pocăinţă. 8. 1182 Cf. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. pururea Fecioara. Lc 1. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii. 1179 Cf. Lc 1. ea înalţă spre Tatăl. 723 În Maria. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. 1178 Cf. 1175 1176 Cf. 14. Sof 3. Pe bună dreptate. Rom 4. Maria devine „Femeia”. Prov. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. mirii din Cana şi primii ucenici. 724 În Maria. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. In 3. 1177 Cf. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. 1180 Cf. 14. 14. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. Mt 2. cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. magii. 725 În sfârşit. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. Simeon şi Ana. Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. 5. . 46-55. în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2.1─9. Cf. noua Evă. 15-19. 26-28. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. La capătul acestei misiuni a Duhului. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii. Lc 1. 11. Sir 24. „Bucură-te. Lc 2. Gal 4. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. cea plină de har” 721 Maria. Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. prin Maria. Zah 2.

chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. 14. 16-17. Cf. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. 15. În ce priveşte lumea. 25-27. Mt 10. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. 62-63. In 19. 19-20. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus.„mama celor vii”. Ucenicilor săi. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. noi îl vom cunoaşte. 13. 14). 37-39. 23-24. celălalt Paraclet. de dreptate şi de judecată. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. îl sugerează lui Nicodim1185. 26. 1183 1184 . 1186 Cf. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat. In 4. 27. Totuşi. 1190 Cf. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. De asemenea. In 3. In 14. 16. 7-15. Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. 1189 Cf. 5-8. 1188 Cf. 10. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. 1185 Cf. Cf. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. Maica lui „Cristos total”1183. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. scoţând la lumină Biserica. 1187 Cf. El îl sugerează treptat. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184. 51. Lc 11. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. 17. ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. pentru că El este născut din Tatăl. Mesia. Ca atare. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. In 7. 26. 26. In 6. Duhul Sfânt va veni. El o va vădi în materie de păcat.

reluat în liturgiile euharistice. care le conţine pe toate celelalte. Sfânta Treime este pe deplin revelată. V. 19. dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. 47-48. răniţi prin păcat. 1196 Liturgia bizantină. ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. 33-36. Fapte 2. vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. astfel încât. 21)1194. Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. 8. Troparul vecerniei de Rusalii. care este manifestat. 1191 1192 . 8. care nu are sfârşit. 1. 732 În această zi. Lc 24. 4). „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6. In 13. 1194 Cf. 1193 Cf. In 19. cel puţin. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. Împărăţia deja moştenită. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). Mt 28. Cf. 17. „suflând” asupra ucenicilor1193. In 20. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. 16) şi Iubirea este primul dar. 22. „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. 13) este cea care. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. 1195 Cf. nedespărţitei Treimi închinându-ne. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. după împărtăşanie. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. Fapte 1. luat-am Spirit ceresc. 1. aflat-am credinţa cea adevărată. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. 5). 46. 30. în Biserică. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. Prin venirea sa. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. Această Iubire. Începând din acest Ceas. Lc 23.730 În sfârşit. timpul Bisericii. Cf. Începând din această zi. Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

Toma Aq. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală.. 1 Cor 6. 1317 Cf. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. 17. Augustin. Ioana d'Arc. . ci un singur trup” (Mt 19. 2 Cor 11. 5. 2. pentru a fi cu El un singur Duh 1319. th. 31-32). Ef 1. 4. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. 29. de fapt.. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317. 25. 1320 Cf. mădular al acestui Trup. Ef 5. 1318 Cf. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. Psal. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. 1322 Sf. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi. III. Ap 22. Cristos este cel care vorbeşte. 27. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. (.. 26). şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg. ad membra nostra. hoc est Spiritus 1315 1316 Sf. (. şi totuşi. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315. S. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. fie mădularele. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. După cum aţi văzut. 1-14. există. unul singur alcătuit dintr-o mulţime. id est anima nostra. două persoane diferite. 29. 1321 Cf. 19)1318. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. 48. 4. In 3.) Fie că vorbeşte Capul. pe care Cristos a iubit-o. Proc. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). Taina aceasta mare este. ad 1. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii. Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. 6). ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală. 2. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. 15-17.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. 3. Cap şi Trup.Caput et membra. 1-13. Mt 22. 1319 Cf.. 74.

prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. Pius XII. 1329 Cf. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu. cât şi cu Capul lor suprem. Enc. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. 1331 LG 12. ca unui principiu ascuns. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20. prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos1329. adică sufletul nostru. Serm. care au. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. Augustin. deoarece El se află în întregime în Cap. în sfârşit. Enc. 1325 Cf. adică Duhul Sfânt. 24.. 32).) Căci unde este Biserica. Haer. 13. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu.. . (. 4. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. AA 3. este pentru mădularele noastre. cf. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. 16-17. arvuna incoruptibilităţii. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu. 1330 LG 7. ad corpus Christi. „Duhului lui Cristos. o utilitate eclezială. 1326 Sf. şi unde este Duhul lui Dumnezeu. dar şi de toţi membrii Bisericii. care este Biserica”1323. direct sau indirect. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331. 1328 Cf. fiind rânduite spre creşterea Bisericii. pentru Trupul lui Cristos. 16. 267.. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324. 21. Ef. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf. 3. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru. prin „harul apostolilor.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. 1. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. (. Mystici Corporis: DS 3808. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte. Mystici Corporis: DS 3808. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6.Sanctus ad membra Christi. în întregime în Trup.. 1327 Pius XII. Irineu. Ef 2. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos. care deţine întâietatea între daruri”1330. 1 Cor 3. 4. 1 Cor 12.

Cf. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. preoţie împărătească. în Cristos. neam sfânt. LG 12. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. în El şi pentru El. 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. 9). 1334 Cf. LG 30. 1336 AG 1. 801 În acest sens. mai ales în Euharistie. Popor dobândit” (1 Pt 2. adevărata măsură a charismelor1332. adică după iubire. la „binele comun” (1 Cor 12. El trăieşte împreună cu ea şi în ea. Toate mădularele sunt legate unele de altele. 1335 LG 13. în diversitatea şi complementaritatea lor. CL 24. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. în special de cele care suferă. 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. 805 Biserica este Trupul lui Cristos. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. 1332 1333 . „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336. există o diversitate de mădulare şi de funcţii. 14). 7)1334. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. A purificat-o prin Sângele său. 1Cor 13. astfel încât toate charismele să coopereze. 806 În unitatea acestui Trup. sunt sărace şi persecutate. pentru ca.

Biserica este una. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. Biserica nu le are de la ea însăşi. a stabilităţii sale neînvinse. în Treimea persoanelor. citându-l pe Sf. „Biserica”. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. a unităţii sale catolice. sfântă. 810 „Astfel. pe care o mărturisim în Crez ca una. 1341 UR 2. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. 1340 DS 3013. . aminteşte Conciliul Vatican I. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. DS 2888. Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea. sfântă. sfântă. prin Duhul Sfânt. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. Cristos este cel care. I. catolică şi apostolică”1338. Ciprian. îi dă Bisericii sale harul să fie una. LG 8. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337. al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. principiul vieţii lui. indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. 1339 Cf. inseparabil legate între ele1339. Aceste patru atribute. PARAGRAFUL 3.

Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. 1347 Cf. ─ celebrarea comună a cultului divin. 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. De aceea..Sfânt”1342. LG 14. după învierea sa. 814 De la început. care este legătura desăvârşirii” (Col 3. 3). 6. încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. 205. Clement din Alexandria. şi îmi place să o numesc Biserica1345. care a devenit mamă. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. subzistă în Biserica Catolică. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. funcţii. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. Paed. 1344 UR 2. orânduită şi organizată în această lume ca societate. este şi o singură fecioară. 1345 Sf. care locuieşte în cei ce cred. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. pretutindeni acelaşi. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. un singur Duh Sfânt. mai ales a sacramentelor. can. 1342 1343 . de asemenea. 1346 LG 13. care umple şi conduce întreaga Biserică. 14). un singur Logos al Universului şi. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4. GS 78. 1. 815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. stări şi moduri de viaţă. „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare. UR 2.. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. CIC. cârmuită de succesorul lui UR 2. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. §3. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos.) Această Biserică. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului. Totuşi. (.

UR 3. (. schisme. care este instrumentul general de mântuire. ibi unio. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. conflicte. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. 1350 UR 3. 1353 UR 3. Rănile unităţii 817 De fapt. 1354 LG 8. „şi care trăiesc credinţa în Cristos. 1348 1349 LG 8. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate. credinţa. CIC. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja. 751. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire.. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. 1.. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. in Ezech. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia. 9. ibi discussiones. ibi est multitudo. unire. 1352 Origene.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos. can. există şi multiplicitate. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. Ubi autem virtus. poartă pe drept numele de creştini. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. dar acolo unde este virtute. ibi schismata. Poporului lui Dumnezeu”1349.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. de aceea. apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. sunt încorporaţi lui Cristos şi. . viaţa harului. 1351 Cf. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu. în vreun fel. erezii. ibi singularitas. există şi unitate. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. 819 În plus. Hom. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. ibi haereses.

este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa.. ─ rugăciunea în comun. ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363. UR 6. 1360 Cf. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361. De aceea. a preoţilor1364. 21). 1361 Cf. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”1355. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. 1362 UR 8. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii. 1363 Cf. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor. Cf.speranţa şi iubirea. 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. 1357 LG 8. UR 9. 1358 UR 4. 1355 1356 UR 3. eşti în mine şi Eu în tine. UR 7. UR 3. Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359. dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. în special. şi ei să fie una în Noi.. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. LG 15. După cum Tu. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. UR 10. a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. . ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. UR 1. 1364 Cf. Tată. 1359 Cf. cf. Ca toţi să fie una.

─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. credincioşi şi păstori”1367. prin El şi în El. Fiul lui Dumnezeu. este încununată cu sfinţenie adevărată. 1377 LG 42. 1 Cor 6. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. sfântă. sunt chemaţi de Domnul. 1371 Cf. 11. În ea. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373. chiar dacă nedesăvârşită”1375. În membrii săi. Cf. 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. Într-adevăr. UR 4.) este. de orice condiţie şi stare. încă de pe pământ. 1369 LG 39. fiecare pe calea sa. în mod imuabil. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. toţi credincioşii. 1376 LG 11. De aceea. UR 12. 1368 UR 24. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. 1. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”1370. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă. II. 9.. Cristos. ca spre scopul lor. 824 Biserica. una şi unică. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. 1372 SC 10. 13. 1. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374. 1374 LG 48. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. 1373 UR 3. 1370 LG 12. 825 „Biserica. spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368. 1366 . 1367 UR 5.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. 1375 LG 48. ea devine şi sfinţitoare. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (. este sfinţită de El. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. unită cu Cristos. Fapte 9.. 16.

1 In 1. 1379 . Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor. dacă Biserica are un trup. „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu. inclusiv slujitorii ei. apostolii n-ar mai vesti Evanghelia. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. cf. În toţi. martirii ar refuza să-şi verse sângele. Toţi membrii Bisericii. sustrăgându-se de la această viaţă. (. cel mai necesar. membrii ei se sfinţesc. De aceea. alcătuit din diferite mădulare. B 3v. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. 1381 Cf.. 1383 Cf. 1385 CL 17. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii. Mt 13. 1382 SPF 19.Am înţeles că. 8-10. 6. 1380 Cf. Într-adevăr. 1384 CL 16. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos. LG 40. CĂ IUBIREA ESTE TOTUL. (. autob. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. 48-51.. nevinovat şi fără pată. UR 3. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382.) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE. nu a cunoscut păcatul. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare. dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. 3.) CU ALTE CUVINTE. sfânt. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. Biserica. Tereza a Pruncului Isus. LG 8.. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. 24-30. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei. 3. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. că dacă Iubirea s-ar stinge. Ms.. 1378 Sf. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE.

1392 LG 13. de aceea. 2. care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. acest popor. 1391 Cf. De aceea. Ef 1. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu. „Unde este Cristos Isus. Sf. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. 22-23. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. AG 4. Biserica era. pentru a se împlini planul lui Dumnezeu. III. Mt 28. Ignaţiu din Antiohia. 8. catolică în ziua Rusaliilor 1390. 1390 Cf.829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. 19. păstrându-şi unitatea şi unicitatea. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. 1388 Cf. Biserica este deja cea preasfântă. în acest sens fundamental...) Acest caracter de universalitate. (. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. în unitatea Duhului său1392. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. 1389 AG 6. trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. . învingând păcatul. Smyrn. acolo este Biserica catolică”1387. ei îşi ridică ochii spre Maria”1386: în ea. este darul Domnului însuşi.

1. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie. luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”1399. izolate. „Căci cu această Biserică. după făgăduinţele Mântuitorului. una. mai degrabă. care este dieceza (sau eparhia). Haer. 1. 3. universală prin vocaţie şi misiune. CD 11. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale. 1398 Sf. prin convergenţa lor în unitate”1400. 3. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26. adesea mici. adunate în jurul Păstorilor lor. Irineu.. în diferite feluri.832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. can. catolică şi apostolică”1393. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. 1393 1394 . prin predicarea Evangheliei lui Cristos. pentru că. prin puterea sa. 1395 LG 23. pentru originea ei deosebită. Rom.. Bogata varietate de discipline ecleziastice. adică credincioşii de pretutindeni”1397. (. care.. 1397 Sf.. (. Ignaţiu din Antiohia. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. sărace.. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. 833 Prin Biserica particulară. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. sociale şi umane. 368-369. Biserica.) În aceste comunităţi. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396. 1400 LG 23.) sunt chemaţi toţi oamenii. Cf. CIC. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. de rituri liturgice. „Într-adevăr. este prezent Cristos. Maxim Mărturisitorul. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale. cu ea se află în relaţie. 1396 Sf.. sfântă. Opusc. adună Biserica. 1399 EN 62. 2: reluat de Conc. care.) În ele. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică. una şi unică”1395. Vatican I: DS 3057. Ci.

şi închinarea. „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. Cu Bisericile ortodoxe. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. deşi încorporat în Biserică. precum şi absolut toţi oamenii. scrutându-şi propriul mister. . având Duhul lui Cristos. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. LG 14. rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. şi părinţii. cf. 838 „Cu aceia care. această comuniune este atât de profundă. 1404 UR 3. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 1406 LG 16. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. Spre deosebire de celelalte religii necreştine. dar nu «cu inima»”1402. nu se mântuieşte acela care. NA 4. nu perseverează în dragoste. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. cu Biserica catolică”1404. cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. UR 13-18. Cristos” (Rom 9. Biserica. 1407 Cf. şi Legea. 29). cât şi ceilalţi care cred în Cristos. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ.catolici. legătura sa cu poporul evreu 1407. „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. discursul din 14 dec. 4-5). şi făgăduinţele. poartă numele de creştini. Totuşi. 1403 LG 15. 1975. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. şi legămintele. 1405 Paul al VI-lea. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. fiind botezaţi. a sacramentelor. descoperă. şi din el s-a născut. 1408 LR. după trup. 840 Pe de altă parte. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. deşi imperfectă. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. dacă se ia în considerare viitorul.

Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. au.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi. Serm. în primul rând. printre ei. NA 2. în primul rând. mort şi înviat. Augustin. a cărui providenţă. de asemenea. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. Ea este „lumea reconciliată”1413. iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. 7. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. Astfel. 1410 . trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. la sfârşitul timpurilor. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. oamenii. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. pe musulmani. „încă în umbre şi chipuri”. 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. NA 1. care. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. cf.. s-au expus la disperarea absolută1412. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. 9. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. NA 3. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. EN 53. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. cf. 1413 Sf. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. 1411 LG 16. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus.. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. au o singură origine. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. amăgiţi de cel rău. milostiv. pe Dumnezeu. 1412 LG 16. până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410. 844 Însă în comportamentul lor religios. sau. suflare şi orice lucru şi (. un singur scop ultim. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. 1409 LG 16. declarând că ţin credinţa lui Abraham. 96. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este.

18. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. pe căi de El cunoscute. Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. Ambrozie. 1417 LG 16. El însuşi. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. Cristos. necunoscând. 1419 AG 7. fără vina lor. 6. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418. fără vina lor. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. 1418 Cf. în acelaşi timp. îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc. nu s-ar putea mântui aceia care. care este Biserica. prin Botez. ca pe o poartă. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus. sub impulsul harului. 1416 LG 14. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. care singură salvează din potop1415. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. Într-adevăr. 20-21. să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. în care oamenii intră. Cf. Prin urmare. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. fără vina lor. 118. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. pot dobândi mântuirea veşnică1417. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. aceia care. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii. Evanghelia. Evr 11. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. este prezent pentru noi în Trupul său.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. cf. deja 1 Pt 3. DS 3866-3872. . Virg.

AA 6. 14)1423 Într-adevăr. prin natura sa. se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea.” (2 Cor 5. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». 1426 Tertulian. 1425 AG 5. dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”1424. Eu sunt cu voi în toate zilele. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. AG 2. 4). RM 23. RM 11.849 Porunca misionară. dar Biserica. . misionară. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. fiindu-i încredinţat acest adevăr. 50. 850 Originea şi scopul misiunii. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. şi al Fiului. Biserica. 1424 RM 21. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. până la sfârşitul lumii” (Mt 28.. În acest fel. sub influenţa Duhului lui Cristos. Mântuirea se află în adevăr. 852 Căile misiunii. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. 1423 Cf. Aceasta „continuă şi. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. şi iată. 853 Dar în peregrinarea sa. 851 Motivul misiunii. al ascultării. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426. Biserica trebuie să fie misionară. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit.. din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. şi al Sfântului Duh. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii. mergând. 19-20). în decursul istoriei. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. Apol. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt. 1422 Ioan Paul al II-lea. Biserica. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. învăţaţi toate neamurile. botezându-le în numele Tatălui.

şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. „Cât despre oameni. 1437 AG 6. grupuri şi popoare. 6. 1431 LG 8. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. el va cunoaşte şi eşecuri. 1427 1428 . RM 52-54. 1440 Cf. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431.Evanghelia”1427. RM 55. 1439 UR 4. cf. 1432 GS 40. RM 50. Întradevăr. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. RM 48-49. şi astfel. îi înglobează în plinătatea catolică”1437. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. 1429 LG 8. sub toate aspectele. Aşadar efortul misionar cere răbdare. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. ce-i este proprie. 15. deşi îi aparţin prin Botez. 1430 AG 1. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. 1436 Cf. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale1435. tot astfel. 1434 AG 15. Mai mult. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430. RM 12-20. 1435 Cf. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană. 854 Prin însăşi misiunea sa. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. Cf. Într-adevăr. în acei fii ai săi care. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. 1433 Cf. RM 42-47. şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. 1438 Cf. 2. am putea spune. ea constituie.

Fapte 1. 13-14. tezaurul. etc. 13-14). ci. 1446 Cf. 1444 Cf. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. 18. 1 Cor 9. ea continuă să fie învăţată. 8. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. De atunci. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. Ap 21. Prefaţa apostolilor I. „spre slava lui Dumnezeu. 42. Gal 1. Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. Mt 28. 1441 1442 . ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). ─ ea păstrează şi transmite. 16-20. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău. 1443 Cf. 1. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. prin sfinţii tăi Apostoli. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. 1445 Cf. AG 9. 20. 17.lui Dumnezeu”1441. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. deoarece este întemeiată pe apostoli. 1. Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. ─ până la întoarcerea lui Cristos. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră. o fac pentru a consolida. 2 Tim 1. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. AG 9. şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. 1447 AG 5. 7-8. 21)1449. 14. învăţătura 1445. o păzeşti neîncetat cu grijă. În ei. In 13. cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. nu părăseşti turma. 15. în unire cu succesorul lui Petru. 1448 LR. Fapte 2. 1449 Cf. pe mine mă primeşte”. Păstor veşnic. 20) 1443. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. „asistaţi de preoţi. IV.

4). 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru. cine îi ascultă. le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. primul între apostoli. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454. dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia.. 44. 1450 1451 . ca pe un testament. Episcopii. „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. Apostolatul Cf. 1454 LG 20. In 15. Lc 10. De aceea. tot astfel. De aceea. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis. Mt 28. 19. iar cine îi dispreţuieşte. 20). de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. în orice timp. poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. principiul întregii ei vieţi. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. Sf. tot astfel. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. 1452 Cf. 16. 30). 5. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. în virtutea instituirii divine.40)1450. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi. apostolii (. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451. pe Cristos îl ascultă. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor. cf. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica. 42.) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. 1). 20. Clement Romanul. 1455 LG 20. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. Cf.. 1453 LG 20. Cor. 6). Biserica învaţă că „episcopii. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică.

864 „Deoarece Cristos. 5. în identitatea ei profundă şi ultimă. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. dobândită mai ales din Euharistie. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă. 9). Întreaga Biserică este apostolică. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. 1459 Cf. PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. Ef 4. 10-11). 14). sfântă. În funcţie de vocaţii. deşi în moduri diferite. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. în vederea unei unice speranţe1461. 1458 AA 3. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. mărturiseşte o singură credinţă. Dar întotdeauna iubirea. toţi membrii Bisericii. 3-5. 865 Biserica este una. In 15. cât şi al laicilor. atât al celor hirotoniţi. însufleţit de un singur Duh. este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. „Mireasa Mielului” (Ap 21. 1461 Cf. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. e evident că rodnicia apostolatului. Cf. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. sunt părtaşi la această trimitere. formează un unic corp. Deşi cuprinde AA 2. Ef 1. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. 1456 1457 . Cristos. 4. depinde de unirea lor vitală cu Cristos1457. de exigenţele timpurilor. Mirele ei. catolică şi apostolică.863 Întreaga Biserică este apostolică. apostolatul ia formele cele mai diferite. Atunci. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460. întrucât rămâne. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. 1460 Cf. toţi oamenii răscumpăraţi de El. cel trimis de Tatăl. AA 4. se naşte dintr-un singur botez. de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. 6. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. Ap 19. până la deplina ei manifestare eshatologică. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. „este sufletul întregului apostolat”1458.

cf. (. misiunea pe îndeplinească în lume”1465.păcătoşi. poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. Cf. laici.. viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. profetică şi regească condiţiei proprii. 14). 204. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. LG 31. catolică şi apostolică. can. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. 1465 CIC. este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli..) subzistă în Biserica catolică. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos. Mt 16. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. 1462 1463 . în Maria. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. sunt chemaţi să exercite. 870 „Biserica unică a lui Cristos. îmbrăţişează toate timpurile. Credincioşii: ierarhie. 1464 LG 8. Papa şi colegiul episcopilor. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464. cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. 18. este indestructibilă1463. de preoţească. prezenţi în urmaşii lor. egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. §1. încorporaţi lui Cristos prin botez. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. PARAGRAFUL 4. sfântă. e trimisă la toate popoarele. sunt constituiţi aceea. se adresează tuturor oamenilor. ea este deja cea preasfântă. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. care. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei.

înzestraţi cu putere sfântă. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa.. I. nu ca membru al comunităţii. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. care tind spre binele întregului Trup. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. AA 2. El a instituit-o.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. §2. 1466 1467 . În sfârşit. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific. pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. 1468 CIC. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite.) să ajungă la mântuire1469. 208. sunt în slujba fraţilor lor. cf. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi. 14-15) Nimeni. Însă laicii. cei care le exercită. profetică şi regească a lui Cristos. 207. can. (. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. 17). Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu. can. el trebuie să fie dăruit şi oferit. 1469 LG 18.. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. există „credincioşi care aparţin atât uneia. dar misiunea este unică. i-a dat autoritate şi misiune. îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467.. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. Într-adevăr. CIC. nu din autoritate proprie. LG 32.la zidirea Trupului lui Cristos. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis. orientare şi finalitate: Cristos Domnul. Acest lucru presupune slujitori ai harului.. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul. Această slujire. nici un individ şi nici o comunitate.

Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. pentru a fi. 1472 Cf.. Într-adevăr. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală. martor personal. total dependenţi de Cristos. Papa 880 Cristos. 1 Cor 9. instituindu-i pe cei Doisprezece. 1474 LG 19. 21. 878 În sfârşit. Mt 4. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470. 877 De asemenea... In 1. 1470 1471 . încă de la începutul slujirii sale. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. 22)1473. ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor.”. Colegiul episcopal şi capul lui. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. 43. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune. sub cârmuirea episcopului lor.876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. exercitată în numele lui Cristos. Într-adevăr. 7).”. în fruntea căruia l-a pus pe Petru. în misiunea comună. AG 5. De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. „Eu te dezleg. cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală. care dă misiune şi autoritate. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului.. urmaşul Sfântului Petru. 19. după chipul lui Cristos. în Cf. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. De aceea. „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei. 21-23. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. In 17. Aleşi împreună. „Precum. ci lui Cristos. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi. 1). Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. 1473 Cf. ales dintre ei”1474. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1. din instituirea Domnului. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. 19.

886 „Episcopii sunt. cf. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii.) îşi exercită conducerea LG 22. I-a încredinţat cheile ei1476. CIC. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. „fiecare episcop (. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482.acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. căruia i-a dat numele de Petru. fiecare în parte. Ca atare. 1481 LG 22. are în Biserică puterea deplină. acest colegiu este. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480. 881 Domnul a făcut numai din Simon. şi episcopii. cf. Pontiful roman. urmaşii apostolilor”1475. 18-19. care i-a fost dată lui Petru. 15-17. de asemenea. 1483 LG 22. exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. întrucât este compus din mulţi. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. 330. can. Cf. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. 1479 LG 23. CIC. 1478 LG 22. 1477 Cf.. 1485 LG 23. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479.. Ca atare. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. CD 2. 336. iar întrucât este adunat sub un singur cap. 9. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. Mt 16. can. can. „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. piatra pe care şi-a zidit Biserica. 882 Papa. „Într-adevăr. supremă şi universală. 337. §1. 1480 LG 22. 1475 1476 . 885 „Acest colegiu. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici. In 21. 1482 CIC. 1484 LG 22. cf. urmaşul lui Petru.

34. 1491 LG 23. Mc 16. Ei sunt „crainicii credinţei. Gal 2. LG 12. în primul rând. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494. 1495 Cf. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. 1490 Cf. ca pe o parte a Bisericii universale. „În mod similar. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487. Dar ca membru al colegiului episcopal. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. 1494 LG 25.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată”1486. colaboratorii lor. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23. 887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni1490. după porunca Domnului1493.) la binele întregului Trup mistic. asistat de preoţi şi de diaconi. 10. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. Canonul Apostolilor. 1493 Cf. Prin „simţul supranatural al credinţei”. contribuind astfel (. împreună cu preoţii. care aduc la Cristos noi ucenici. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli. Cf. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489. 1488 LG 23. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. care este Adevărul. pe care o exercită.. 1486 1487 . precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul. DV 10. El. 1489 Cf. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale.. 15. 1492 PO 4. CD 3. la cei prigoniţi pentru credinţă.

Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu”1497 şi ca învăţătură a lui Cristos. LG 25. Episcopului Romei. §2. Când. 1500 LG 25. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. la viaţa veşnică”1502. atunci când.. 1499 Cf. atunci când. ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. în materie de credinţă şi moravuri. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. în virtutea funcţiei sale. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. Pentru a împlini această slujire. DV 10. împreună cu turma încredinţată. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. Păstorul întregii Biserici. pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. capul Colegiului episcopilor. (.) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”. într-un mod deosebit. §1. cf. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei1498. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496. Vatican I: DS 3074. 1496 1497 . Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”. 1498 Cf. prin Magisteriul ei suprem. care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. „pentru a ajunge. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. 1501 LG 26. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii”1500 care.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. 1502 LG 26. LG 25. se află totuşi în prelungirea ei. în mod deosebit în Euharistie. colaboratorii săi.. LG 25. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5. 3).

ci. 1503 1504 . Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră”1503. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica. Smyrn. 26-27. 1507 Sf. Cf. II. la rândul lor.) Credincioşii. 1508 LG 31. şi preoţimea ca pe apostoli. Lc 22. trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. încorporaţi lui Cristos prin botez. 1. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. îndemnuri. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. 1505 LG 27. exemplu. şi anume credincioşii care. Ignaţiu de Antiohia. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. 1506 LG 27.. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. 8.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. (. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. dimpotrivă.. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507. Conştient de slăbiciunile sale. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505. iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. Vocaţia laicilor LG 27. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească. o întăreşte şi o apără. profetică şi regească a lui Cristos. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. prin sfaturi.

dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. „Laicii. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. Astfel. viaţa conjugală şi de familie. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. prin ei. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. 5). mai ales. munca zilnică. şi a episcopilor în comuniune cu el. în virtutea botezului şi a mirului. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea.. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. nu numai că aparţin Bisericii. sub călăuzirea capului unic.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. Pius al XII-lea. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. Într-adevăr. dacă sunt suportate cu răbdare. 1509 1510 . LG 10. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori. ba chiar şi încercările vieţii. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901.. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea. 1512 LG 34. Biserica este principiul vital al societăţii. de cele mai multe ori. destinderea trupului şi a sufletului. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. în care sunt puternic implicaţi. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. LG 31. LG 33. Cuvântare 20 febr. individual sau grupaţi în asociaţii. toate lucrările. cf. De aceea. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. 1511 Cf. în celebrarea Euharistiei. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. care. ei. (. Papa. CL 9. ca şi toţi credincioşii. Ei sunt Biserica1510. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale. 900 Fiind. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul. şi laicii.

nici acoliţi. AG 15.. 1513 1514 . 1515 CIC. 823. 71. fie necredincioşilor. şi laicii. 1520 Cf. 230.) nu numai prin ierarhie.. competenţa şi prestigiul de care se bucură. ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC. 1521 Cf. 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. 776. §1.. §4. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare. conform dispoziţiilor dreptului”1515. 3. 4. 229. 1517 Sf. CIC. §3. CIC. 1522 Cf... Cf. 1518 LG 35.) îşi împlineşte misiunea profetică (. can. ca martori.. S.902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. Toma Aq. 780. din lipsă de slujitori. CIC. ad 3. can. de asemenea. dacă au calităţile cerute.. Th. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. can. 835. 903 Laicii. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. „adică prin vestirea lui Cristos. 907 „În funcţie de ştiinţa. (. can. can. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (. can. §1. pe care i-a constituit. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”. cf..) ci şi prin laici. 230.) fie celor credincioşi1519. (. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517. 1519 AA 6. pot suplini unele funcţii ale acestora. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte. să prezideze rugăciunile liturgice. CIC. la mijloacele de comunicare socială1522. 774. 1516 LG 35. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. chiar dacă nu sunt nici lectori.. la predarea ştiinţelor sacre1521.

pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. 1531 Can. 1403A. vor favoriza practicarea virtuţilor. 1529 CIC. „laicii pot colabora. 1523 1524 . rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. 536. în Consiliile pastorale1532. „pentru ca. 536. 8-9. 1532 Can. în Sinoadele diecezane1531. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi. Acţionând astfel. Ambrozie. 1525 LG 36. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. 129. 212. Psal. 1527 LG 36. §3. 909 „Pe lângă aceasta. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. 1530 Can. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. 118. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. De exemplu. §4. este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. 443. 2. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. 1533 Can 517. pentru creşterea şi viaţa acesteia. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. astfel. în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. 30: PL 15. §§1. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti. Fil 2. §2. can. 511. în loc să stânjenească. 14. can. 1526 Sf.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi. conform dreptului. 463. §2. 911 În Biserică. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. 492. la exercitarea puterii de conducere”1529. prin CIC. §1. 1528 EN 73. exercitând slujiri foarte variate. Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. 1534 Can. Cf.

can. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. sărăcia şi ascultarea. viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. Can. LG 42-43. 573. 913 „Astfel. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape. creştinii îşi propun. 1421. în virtutea darurilor primite. deoarece nici o activitate umană. nici chiar în sfera celor vremelnice. LG 36. 1535 1536 . chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. PC 5. 1537 LG 33. În viaţa consacrată. sub acţiunea Duhului Sfânt. CIC. orice laic. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. III. 1540 Cf. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. PC 1. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. 1539 Cf. 7)”1537. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. în multiplicitatea lor. este martor şi. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină. Sfaturi evanghelice. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. în acelaşi timp. Să se străduiască să le armonizeze între ele. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. §2. 1541 Cf. 1538 LG 44.

can. Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. sihaştrii.Un copac mare. pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. 1542 1543 . de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. Este o chemare specială de a găsi în pustiu. o viaţă consacrată lui Dumnezeu. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii. 603. sub inspiraţia Duhului Sfânt. pentru că El îi este totul. CIC. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. 918 „Încă de la începuturile Bisericii. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. fiecare în felul său. Ascunsă de ochii oamenilor. 1545 CIC. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. în rugăciune asiduă şi pocăinţă. prin practicarea sfaturilor evanghelice. în tăcerea singurătăţii. au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. 1546 Cf. 1544 Cf. 34-36. „într-o retragere mai strictă din lume. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. slava Celui răstignit. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice. §1. fecioare creştine. 605. mulţi dintre aceştia. aprobată de Biserică. au luat hotărârea. în însăşi lupta spirituală. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. 1 Cor 7. a trupului şi a spiritului. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. PC 1. can. au existat bărbaţi şi femei care. care este intimitatea personală cu Cristos. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu.

CIC. Praenotanda. semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos. can. şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. sunt cununate mistic cu Cristos. 927 Toţi călugării. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. CD 33-35. 1551 Cf. Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. fie că sunt sau nu exempţi1555. §1. 1547 1548 . CIC. „fecioara este constituită persoană consacrată. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat. în limbajul timpului nostru. însăşi iubirea lui Dumnezeu. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. În felul acesta. can. 573. 1550 OCV. sub feluritele ei forme. CIC. ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune. 591. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. 12). 1555 Cf. 1552 Cf. can. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. 1554 Cf. can. §1. 1. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550. Fiul lui Dumnezeu. UR 15. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. can. 1549 CIC. 604. prin viaţa frăţească dusă în comun. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549.(Mt 19. CIC. totodată. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. Praenotanda. pocăinţă. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape. OCV. 602. 607. 604. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. 2. can. 1556 Cf. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. 1553 Cf. §2. prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum).

unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment”1561. mai ales din interior. trăind în lume. 1557 1558 . 713. Const. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”. trecând prin Ordinele medievale. fără voturi călugăreşti. „în lume şi din lume”. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. ai căror membri. can. AG 18. 710. Ioan Paul al II-lea. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562.Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. can. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. RM 69. în care credincioşii. 731. Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. §2. 40. 1561 PC 11. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. 1562 CIC. după constituţiunile lor1563. 1560 Pius XII. can. la sfinţirea lumii”1559. 1563 CIC. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. 1559 CIC. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. 2. conform propriului mod de viaţă. Provida Mater. ap. §§1. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. tind. şi până la Congregaţiile moderne”1558. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. ducând o viaţă frăţească în comun.

can. De la El. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. pentru propriii contemporani. care. cf. 1566 LG 44. există în Biserică (. ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. Într-adevăr. 932 Biserica fiind sacramentul. atât dintr-una. 933 Fie că această mărturie e publică. 783. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. în inima lui Cristos. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci.. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. 2. Există. LG 31. „Dar. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. PE SCURT 934 „Din instituire divină. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. drept misiune de a-şi trăi consacrarea. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică. 1564 1565 . dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565. RM 69. după modul propriu institutului lor”1564. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567.Bisericii. aşa cum e în starea călugărească. Îi face părtaşi la misiunea sa.. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară.. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia. can. 1567 CIC. §§1. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. cât şi din cealaltă categorie. 207. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. credincioşi. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. (. în sfârşit. sau chiar tainică. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu.) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti.. sau mai discretă. I-a CIC. în primul rând. prin profesiunea sfaturilor evanghelice.

şi de diaconi. urmaşul Sfântului Petru. „fiecare în parte. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. însufleţiţi de spirit creştin. can. 939 Ajutaţi de preoţi. de putere supremă. 1568 1569 . 937 Papa „se bucură. deplină. colaboratorii lor. 331. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. 1572 GS 43. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. familiale. 1571 AA 2. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. de curăţie şi de ascultare. de a celebra cultul divin. sunt urmaşii apostolilor. laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume. 1570 LG 23. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. mai ales Euharistia. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. Ei sunt. §4. CIC. LG 36. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. Episcopul Bisericii Romei.încredinţat cheile ei. ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. 1573 Cf. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. în starea de viaţă consacrată. 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. constituiţi de Duhul Sfânt. 942 Mulţumită misiunii lor profetice. 938 Episcopii. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca. este „capul colegiului episcopilor. din orânduire divină. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. CD 2.

(. dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica. Toma Aq. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . într-un fel. toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576.. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei.. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii. 42): Comuniunea în credinţă. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh. 10.PARAGRAFUL 5. bunul unora este împărtăşit celorlalţi. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. I. comuniune. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2..sancta”. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”. 1576 CR 1. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”. între persoanele sfinte – sancti”. 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup. primită de la apostoli. Symb. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea. bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. şi „împărtăşire. în comuniunea frăţească. (. 10. 1574 1575 Niceta. 7.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică. Acest articol este. Dar membrul cel mai important este Cristos. ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor. 10. pentru că e Capul. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire.) Astfel. Symb.. .. 24. Sf.

„fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). 10. în vreme ce alţii. Lc 16. 5)1581. „Dacă un mădular suferă.950 Comuniunea sacramentelor. 7). pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. trecuţi din această viaţă. 32). 10. iar alţii sunt în glorie. 1580 Cf. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie”1579. 1-3. LG 12. Căci sacramentele. Or. se află în purificare.. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. Orice păcat vatămă această comuniune. Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. toate vor fi supuse lui. II. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12. toate mădularele suferă împreună cu el. intimă şi vitală”1577. (. 951 Comuniunea charismelor. 24.. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. .) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. 24. toate mădularele se bucură împreună cu el.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. 1579 CR 1. 1581 Cf. Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii1578. 1582 LG 49. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi. vii sau morţi. dacă un mădular e în cinste. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. 27.. şi mai ales botezul. care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă. 7).. 26-27). moartea fiind nimicită. deşi în grade şi în feluri diferite. 10. căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos. În comuniunea Bisericii. 953 Comuniunea iubirii. (.

956 Mijlocirea sfinţilor. mai mult. 1587 Sf. 93. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau. către fraţii săi. (. 1588 LG 50. şi pe drept cuvânt. Dominic.dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. LG 49. (.... vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586. (2 1583 1584 LG 49. 1586 Sf. 1589 Sf. (. Biserica celor aflaţi pe cale. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. .) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi.. tot astfel.. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi. cf. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos. „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu. ci. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. Policarp. Tereza a Pruncului Isus. 1585 LG 49. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. 17. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos. este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584. ca de la Izvorul şi Capul său. toţi care sunt ai lui Cristos. Lib. dimpotrivă.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Verba. Căci. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor». Mart. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi. după credinţa statornică a Bisericii. Cristos Isus. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587. pe patul morţii. ci. Jordan de Saxonia. încă din primele timpuri ale creştinismului. Într-adevăr. de la care.. 957 Comuniunea cu sfinţii.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl. având Duhul lui. cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie.

45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590. în primul rând. corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. 1593 SPF 30. PARAGRAFUL 6. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. 1592 LG 3. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593. mai presus de toate. . a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. care „a murit pentru toţi”. Maria ─ Maica lui Cristos. toţi împreună formând o singură Biserică. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50. 959 În unica familie a lui Dumnezeu. „cele sfinte” (sancta) şi. aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi.Mac 12. Euharistia. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează. 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. LG 51. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. a celor care sunt peregrini pe pământ. prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592.

„Maria ─ Maica lui Cristos. Fecioara preacurată.. 965 După Înălţarea Fiului său. 966 „În sfârşit. „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui”1596...) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. (. se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce. 1596 LG 57.. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei.963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599. 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea.. şi în Ridicarea ei la cer. Maica Bisericii”1595. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. a stat neclintită. iată-l pe fiul tău” (In 19.. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. Paul al VI-lea. Virg.. 1599 LG 59. Cuvântare.. 1598 LG 69. care sunt mădularele acestui Cap»”1594. 1597 LG 58. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt. Fecioara Maria (. consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. nu fără un plan divin. la capătul vieţii sale pământeşti. în sfârşit. pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor. citându-l pe Sf. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53.. .. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. . 21 noiembrie 1964. prin cuvintele: „Femeie. unde. Augustin. 26-27)1597.) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos]. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui. „Într-adevăr. 6. I.

ci. mutatu-te-ai la viaţă. . Ajutătoare. continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. ridicată la cer. „Într-adevăr. 1604 LG 61. după cum la Preoţia lui Cristos participă. De aceea. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit. prin mijlocirea ei multiformă. în 1950. (typos) Bisericii1603.. Într-adevăr. la orice îndemn al Duhului Sfânt. Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. 1603 LG 63.gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei... fiind Maica Vieţii. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. 1606 LG 60. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August). nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. ci îi arată puterea. . cf. Însă. 1601 Liturgia bizantină. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601. Prin aceasta. Proclamarea. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea”1606. Născătoare de Dumnezeu. Sprijinitoare. 1605 LG 62. până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. de către Papa Pius al XII-lea. credinţă. la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei. Mijlocitoare”1605. speranţă şi iubire aprinsă. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903..) De aceea. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare. se întemeiază pe mijlocirea lui. 1602 LG 53. (. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602. Răscumpărătorul.. prototipul”.. întru adormire lumea nu ai părăsit. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos. de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului. şi constituie chiar „prefigurarea.) decurge din belşugul meritelor lui Cristos. atât 1600 LG 59. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. în moduri diferite.

ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607. în „peregrinarea credinţei”. SC 103. cum ar fi Sfântul Rozariu. 1613 LG 68. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609. III. MC 42. (. 1612 LG 69. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. până când va veni Ziua Domnului1613. (. 1607 1608 LG 62. tot astfel. aici. 1611 Cf.. 1610 Cf. şi ce va fi în Patrie. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu». după cum în ceruri. „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. pe pământ. MC 56. misiunea şi destinul ei. II.) Acest cult.. despre originea. . unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică. este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină.. Din cele mai vechi timpuri. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608.) deşi este cu totul aparte. cât şi poporul credincios. aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus.. el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană. la capătul drumului ei. străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile. la fel. glorificată deja cu trupul şi sufletul.preoţii. 1609 LG 66.

974 Preasfânta Fecioară Maria. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească.PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente. înviat pentru 1614 SPF 15. iar cui i le veţi ţine. Maica Bisericii. Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. 975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. vor fi ţinute” (In 20. îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614. mai ales prin Euharistie. Cui îi veţi ierta păcatele. . după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti.) I. vor fi iertate. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui. noua Evă. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt. 22-23. pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre.) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi. 15-16).

1618 Sf. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. 11. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. 11.. încât nu ne mai rămâne nimic de şters. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5.îndreptăţirea noastră1615. Pentru cei care au căzut după Botez. taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. 1615 Cf. Rom 4. 47). Puterea cheilor 981 Cristos.. ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. care era mort prin păcat. sufletul. (. şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. 3. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. 1617 CR 1. 1619 Cc. 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău. aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619. îşi recapătă viaţa. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617. 4). 39. 1616 . Dimpotrivă. iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. 4. 18).. Or. nici din păcatul strămoşesc. Trid.: DS 1672. cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă.) Totuşi. 17. În această Biserică. după ce a înviat. pe care le primise de la Isus Cristos. trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. Grigore Naz. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt. 25. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616. II. CR 1.

5.. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. CR 1. (. 3. Sac. Mt 18. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. 1622 Cf. . care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. al cărui har ne-a mântuit1620. Sf. 213. 5. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. 11. cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră”1621. n-ar exista nici o nădejde. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi. 982 Nu există nici o greşeală. 986 Din voinţa lui Cristos. Sf. Cristos. Augustin. în sacramentul Pocăinţei. în mod obişnuit. oricât de gravă. Într-adevăr. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor.pentru a trăi cu Cristos.) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. 214. oricât de rău şi de vinovat ar fi. care a murit pentru toţi oamenii. 21-22. 1623 Sf. Ambrozie.. nici arhanghelilor. 1620 1621 1624 1625 Sf. 11. Poenit. 8. Serm. 34. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. Serm. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt. Ioan Chrysostom. „Nu există nimeni. Augustin. 1. pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622.

989 Credem cu tărie. 1 Cor 6. prin Duhul său. 1628 Cf. 1. 3. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi1627. Ps 56. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. şi în acţiunea lui creatoare. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. 14. ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. 11)1628. 5. Is 40. Cf. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. 6. Gen 6. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. Res. illam credentes. In 39. 1629 Cf. 6. şi tot astfel sperăm. 11. 10-11. Fiul şi Duhul Sfânt. tot astfel. . 11) vor redobândi viaţă. 14. care locuieşte în voi (Rom 8. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. după moartea lor. a trupului”. 1 Tes 4.987 „În iertarea păcatelor. 1.. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. 40. 14. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. Ca şi a lui. că. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. 1630 Tertullian. Fil 3. 2 Cor 4.

In 11. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. Lc 7. 25). care murim pentru legile lui (2 Mac 7. I.. 7. ci al celor vii” (Mc 12. redând viaţa unor morţi 1636. 27). 1636 Cf. trup şi suflet. Dan 12. 21-42. 11-17. care „nu este Dumnezeul celor morţi. zadarnică este vestirea noastră. 54. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său1635.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. In 11. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. 1633 Cf. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. In 6. 1-13. 24. In 2. 1637 Cf. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. Iar dacă n-a înviat Cristos. Fapte 23. 40. zadarnică şi credinţa voastră. pârga celor adormiţi (1 Cor 15. 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. 1635 Cf. vestind prin aceasta propria sa înviere. 6. pentru că nu cunoaşteţi Scripturile. (. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. 24-25. 29. In 5.. Mc 5. 14)1631. care va fi totuşi de alt ordin. 6. 20). nici Cristos nu a înviat. 39). Cf. În încercările lor. 19-22. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11. 1634 Cf. având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. 1631 1632 . semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. 12-14. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. Isus o învaţă cu tărie. 9). Mai bine să pieri de mâna oamenilor.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu.

34. (. ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi. credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640. în El. Vom învia ca El. 1638 1639 Cf. nu semeni trupul ce va veni. 52-53). La fel. Se acceptă.) cei morţi vor învia în nestricăciune. va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre. 42. Dan 12.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. iar cei care au făcut cele rele. Augustin. când semeni. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1.. 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune. Lateran IV: DS 801. (.. 88. „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643. 44): Dar. spre învierea vieţii. . rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. 39).) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. 35-37. Dumnezeu. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3. 12-13. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus. 996 Încă de la început.. de obicei. în „trup spiritual” (1 Cor 15. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24. 1640 Cf. ci un grăunte gol. trupul omului cade pradă putrezirii. 1 Cor 15. Mc 10. separarea sufletului de trup. „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10. în atotputernicia sa. 32.ucis1638.. în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. 21). 33. 1641 Sf. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte. 4. va spune cineva. 29)1642. prin El. Fapte 17. 22) 1639. Cf... 1643 Cc. cu El. 2. 41). dar nu s-a întors la o viaţă pământească. spre învierea osândei” (In 5. Psal. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. 5. 2. (. 1642 Cf. „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte.

(. 11. 4). Într-adevăr. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi. 16). LG 48. 39-40. de vreme ce au sămânţa învierii1644. 18. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. 1004 În aşteptarea acelei zile. 1001 Când? În mod definitiv. 24. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. este adevărat şi că.) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. care l-a înviat pe Domnul. 4. 20. 6). 3). trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. Iar Dumnezeu. care sunt în Cristos. credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. Irineu. Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez. „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. 54. ne va învia şi pe noi prin puterea sa.. nu este accesibil decât în credinţă. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. tot astfel. 1). 4-5. unul pământesc şi celălalt ceresc. . „în ziua de apoi” (In 6. dar şi faţă de trupul altuia. 1646 Cf. Haer. mulţumită Duhului Sfânt. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. 3. unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. 13. ci Euharistie. se va coborî din cer şi cei morţi. mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup.. încă de pe pământ. căutaţi cele de sus. trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”. întrun anume fel. de aici. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu. viaţa creştină este. nu mai este pâine obişnuită. Când vom învia în ziua de apoi. o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. alcătuită din două lucruri. suntem deja înviaţi cu Cristos. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. întru Cristos Isus” (Ef 2.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea.). Fil 3. după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu. 44. noi aparţinem deja Trupului lui Cristos.

3. astfel. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare. Gen 2. 1653 Cf. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654. 1. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. Rom 6. sufletul e despărţit de trup. 2. Rom 5. 19. 6. 1652 Cf. „plata păcatului” (Rom 6. Vieţile noastre sunt măsurate de timp. Înţ 1. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului. de fapt. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. 10-11. 7). 17. 23). 1649 Cf. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653. „ultimul duşman” al omului. 3-9. 1 Cor 15. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei. SPF 28.. Într-un sens. Fil 3.. dar pentru credinţă ea este. în decursul căruia ne schimbăm. 8). 12.) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6. 3. 1647 1648 Cf. 23-24. DS 1511. . care va trebui să fie învins1655. 13-15. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. 1655 Cf. moartea trupească este naturală. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. (. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale. 19-20). care a dat-o (Qoh 12.. Înţ. ea este o participare la moartea Domnului. este. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. Gen 2. 1654 GS 18. pentru a putea participa şi la învierea lui1650. Dumnezeu îl destina să nu moară. 17.. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. trebuie să murim împreună cu Cristos. care e moartea.. 13. după cum era. În această „plecare” (Fil 1. 1651 Cf. 1650 Cf.. îmbătrânim şi. 26. II. GS 18. 23. Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5.) Nu sunteţi ai voştri. 23)1649. ca la toate fiinţele vii de pe pământ. „Moartea trupească. (. Deşi omul avea natură muritoare.) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652.trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (.

. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez. creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. Cf. Îl caut pe El. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2.) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. 1. moartea creştină are un sens pozitiv. când voi ajunge acolo. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. 13-14. Rom. „Pentru mine. 19-21. 1660 Sf. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. ci intru în viaţă1662. Vreau să-l văd pe Dumnezeu. 11). 1 Tes 4. îl doresc pe El. 46.. (. pentru a trăi o viaţă nouă. Evr 5. 7. Rom. El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. 6. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. . Ignaţiu de Antiohia. Tereza a lui Isus. Naşterea mea se apropie. Ignaţiu de Antiohia.1009 Moartea e transformată de Cristos. care a înviat pentru noi. proprie condiţiei umane. Dar. Vida. Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos. 1659 Cf. voi fi cu adevărat om1658. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. Isus.. 2. Rom 5. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656. Lc 23. Dumnezeu îl cheamă pe om la sine.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. 1661 Sf. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. Verba. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. (. Tereza a Pruncului Isus. care a murit pentru noi. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661. Fiul lui Dumnezeu. 33-34. 7-8. 23). a îndurat şi El moartea. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657.. Mc 14. şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl. 1011 În moarte. 1663 Cf. Nu mor. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1. 1662 Sf. 1658 Sf. De aceea. 1-2. 21).

pentru sora noastră Moartea trupească. 1666 Imitaţia lui Cristos. Cant. Doamne. căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. se schimbă dar nu se pierde şi. reunindu-l cu sufletul nostru. Res. 2. Dacă azi nu eşti gata. Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. sufletul este despărţit de trup. . 1. care este Creatorul trupului. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului. nu te-ai teme prea mult de moarte. vom învia cu toţii în ziua de apoi. mântuieşte-ne. după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat. 8. 1664 1665 LR. credem în învierea trupului. 1667 Sf. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. 27).Litania tuturor sfinţilor). împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. 1016 Prin moarte. 1668 Tertullian. Prefaţa pentru răposaţi I. Doamne. Doamne!” .Viaţa credincioşilor tăi. Nu există „reincarnare” după moarte. dar în înviere. LG 48. Francisc din Assisi. 1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată. 23. de care nici un om nu poate să scape. Credem în Dumnezeu. nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. Dacă ai avea conştiinţa curată. cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. 1. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă.

.. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. Fiul lui Dumnezeu. care a fost revărsat peste tine. Când vei pleca din această viaţă. care te-a creat. cu sfântul Iosif. Născătoarea de Dumnezeu..1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum”1669.) Întoarce-te la Creatorul tău. să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria. 1671 GS 18. cu toţi îngerii şi sfinţii. Tatăl său. Cf. în numele Duhului Sfânt. 42. de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. care te-a plămădit din pulberea pământului. 1 Cor 15. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. se seamănă în mormânt un trup pieritor. suflet creştin. care a murit pentru tine pe cruce. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. merinde de drum. . 44). Fiul Dumnezeului celui viu. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic. cu îngerii şi sfinţii. 1019 Isus. învie un trup nepieritor1670. în numele lui Dumnezeu. (. omul trebuie să îndure „moartea trupească. Totuşi. în numele lui Isus Cristos. deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund. Prin moarte. cu Fecioara Maria.) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854. Tatăl atotputernicul. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. din această lume. El a învins moartea. (. într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu.. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. un „trup spiritual” (1 Cor 15.

Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. Benedict XII: DS 1002.. Florenţa: DS 1304-1306. fie intrând imediat în fericirea cerului1679. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. 43. definim că.. Mt 16. imediat după moartea fiecăruia. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu. 2 Cor 5. la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos. 12. OEx. sufletele tuturor sfinţilor (. 12. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea. 1680 Cf. în funcţie de faptele şi credinţa lui. (. 1676 Cf. 1 Cor 13. 1682 Cf. Ap 22. II. Cc. 8.. 26. 1678 Cf. Evr 9. nu mai era nimic de purificat. 1675 Cf. Cf. 1681 Sf. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680.) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. Lc 23. 1677 Cf..: DS 1820. 4. Ioan al Crucii.. 64.) sau. Trid. Ioan al XXII-lea: DS 990. Commendatio animae. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. 9-10. în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire. Dichos. I. Noul Testament vorbeşte despre judecată. Lc 16. 1674 Cf. 23. Cc. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică. precum şi alte texte din Noul Testament1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. Cc. 2 Tim 1. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681. . 27. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673. dacă a existat sau există ceva de purificat. 1679 Cf. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3. mai ales. fie trecând printro purificare1678. 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. 22. 2). Fil 1. 23. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. în momentul morţii. Lyon: DS 857-858.contempla în vecii vecilor1672.

starea de fericire supremă şi definitivă. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. pace. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos.. îşi găsesc adevărata identitate. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. . au fost. Ierusalimul ceresc. 17. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. cu Fecioara Maria. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu. 1028 Din cauza transcendenţei sale. 1686 Sf. cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”. 10. ibi vita. 1 Tes 4. Luc. dar îşi păstrează sau. ospăţ de nuntă. Ambrozie. 121. 23. 1024 Această viaţă desăvârşită. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. vinul Împărăţiei. 3. în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos. Cf. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. acolo e Împărăţia”1686. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. 1685 Cf. mai bine zis. acolo e viaţa. 1026 Prin moartea şi învierea sa. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. Cei aleşi trăiesc „în El”.. 17. Fil 1.purificare. 9). (. cf. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2. In 14. Ap 2. ideo ubi Christus. LG 49. lumină. sunt şi vor fi în cer. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. casa Tatălui. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă.

) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. 31). 4.. DS 1304. DS 1820. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12... 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. 1. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. Tradiţia Bisericii. 39. pentru ca. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. 1 Pt 1. să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. dar imperfect purificaţi. 15.alături de Cristos. Biserica recomandă şi pomana. 5)1688. 1690 Cf. 1693 Cf. (. Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. Dial. de bucuriile nemuririi dobândite1687. 1691 De ex. III. Grigore cel Mare. spunând că. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. Ciprian. Cf. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. după cum afirmă Cel care este Adevărul. îndeosebi Jertfa euharistică1693. în veacul viitor1692. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. Încă din primele timpuri. Domnul Dumnezeul tău. 1689 Cf. iar altele. 1692 Sf. Ep. 56. 10. 1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi. nu i se va ierta nici în veacul acesta. 1029 În gloria cerului. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. 1580. despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. DS 856. 45). Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. purificaţi. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691. Mt 25. 23. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690. 1 Cor 3. nici în veacul viitor (Mt 12. 7. 21. . Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22.

Mc 9. 29. 13. IV. iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. unde suferă chinurile infernului. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. în iad. şi unde îşi pot pierde şi sufletul. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. 22. în focul cel veşnic!” (Mt 25. 1697 Cf. 15). (. 28.. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară. 41. 42. Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici. 1699 Cf. 43-48. 801. Mt 10. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”. 5. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine. 1698 Cf. Mt 25. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş.purificaţi de jertfa tatălui lor1694. DS 76. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf.. 1002. Iob 1. Hom. şi trupul1698. 31-46. Ioan Chrysostom. . singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. 1575. „focul veşnic”599. care sunt fraţii săi1696. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. Sf. 409. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697. in 1 Cor. imediat după moarte. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. 411. blestemaţilor. 1351. 5.) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. 1696 Cf. 50. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui. 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. SPF 12. 858. Mt 5.

iar cei ce au făcut răul. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. ca nişte servitori răi şi leneşi.. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit. dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti. să veghem cu statornicie. . „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. 31. Rânduieşte în pace zilele noastre. Doamne. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor. care este Adevărul. În 1700 1701 LG 48.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic. în întunericul cel mai din afară. 32. şi să nu auzim. 1039 În faţa lui Cristos. iar drepţii. V. 28-29). porunca de a merge în focul veşnic.). 9): Te rugăm aşadar. Canonul Roman 88. 1703 Cf. Cf.. 1702 LR. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. şi toţi îngerii împreună cu El (. Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile. şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. trebuie. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor. iar caprele la stânga. să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. spre învierea osândei” (In 5. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa.care merg pe ea. In 12. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703. în viaţa veşnică” (Mt 25. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. 15). 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul. (. după sfatul Domnului. 49.. 46).. pentru ca. va precede Judecata de pe urmă. 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701. DS 397. 1567.

6. împreună cu neamul omenesc. 2). ziua mântuirii” (2 Cor 6. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei.. Eu. 1705 . Va fi realizarea 1704 Sf. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor. 13)1707. VI. 3). Cf. Augustin. Cânt. 4. 4.) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. 1. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. de aceea. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. 1043 Această misterioasă reînnoire. 18. va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor. care va transforma omenirea şi lumea. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. nu aveţi nimic la mine”1704. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. Capul lor. 1707 Cf. Serm. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. 1706 LG 48. 10). este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3. Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. (. 8.ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. Ap 21. Universul. glorificaţi în trup şi suflet. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. 13) a reîntoarcerii Domnului. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor.. După judecata universală. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. Prin Fiul său Isus Cristos. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. numai El îi hotărăşte venirea. şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. am făcut din ei comisionarii voştri. domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. atunci când.

2). 1. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (. 1049 „Totuşi. fără nici o piedică. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească. 9). suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. (. 5. Ea nu va mai fi rănită de păcat. de prihană1711. 1045 Pentru om. în slujba celor drepţi”. Ap 21. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. Cristos.. de pace şi de comuniune reciprocă. 5. 1046 Cât despre Cosmos. 27. care 1708 1709 Cf. chipul lumii acesteia. de amorul propriu. care avem pârga Duhului. Haer.. 1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul. refăcută în starea de la început. să fie. Viziunea beatifică..definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap. răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. Cf. şi cele din ceruri. 19-23). şi cele de pe pământ” (Ef 1. va fi izvor nesecat de fericire. 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat. 1. 10). nici ţipăt şi nici durere. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. 1044 În acest „univers nou”1708. deformat de păcat. 1712 Sfântul Irineu. 1713 GS 39. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21. 27. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. 1710 LG 1. 1711 Cf.) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. „Mireasa Mielului” (Ap 21. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. . 21. Ap 21. 32. participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. Desigur. „pentru ca lumea însăşi. Ierusalimul ceresc. ci şi noi. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. nu va mai fi nici plânset. Şi nu numai ea. trece. ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. 4)1709..

şi noi. unde. dar imperfect purificaţi.. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele. pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt. Datorită milostivirii sale. 1717 SPF 28. revarsă asupra tuturor. într-o judecată particulară făcută de Cristos. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. în fericirea veşnică. 1718 SPF 29. însă purificate de orice prihană. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu.. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane. GS 39. le vom regăsi apoi iarăşi. în diferite grade.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. GS 39. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. 1716 Sf. oamenii. Ciril din Ierusalim. fără excepţie. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui. LG 2. darurile cereşti. 18. Catech. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. 1714 1715 . 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer. cf. Aşadar. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. 2. totuşi. ill. 29. PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. 3.

Ap 22. DS 1549. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719. se termină cu cuvântul ebraic Amen. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. cf. numită şi „iad”. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi. şi însuşi Universul material va fi transformat. 21. ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi1721. . Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. DS 859. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. literalmente 1719 1720 DCG 69. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. 1062 În ebraică. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. Această rădăcină exprimă soliditatea. 1721 Cf. Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. fidelitatea. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. fiabilitatea. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”. Atunci. „AMIN” 1061 Crezul. 1056 Urmând exemplul lui Cristos. 1060 La sfârşitul timpurilor. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. în viaţa veşnică. 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. 26). 28). glorificaţi în trup şi în suflet. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”.

Mt 6. poruncilor lui Dumnezeu. cu Cristos şi în Cristos. toate sunt în El «Da». Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu. „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. Serm. toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Cf. 2. 5. făgăduinţelor. 1724 Sf. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin”1722. pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea. 20): Prin Cristos. Augustin. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3. In 5. El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi. 14). Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. în unire cu Duhul Sfânt. 16. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. 11. . AMIN.„Dumnezeul Amin-ului”. 58. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». Ţie. 19. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. Dumnezeule. 13. 16). 1722 1723 Cf. A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. uneori sub formă reduplicată1723. Tată atotputernic.

1725 Cf. prin intermediul vieţii sacramentale. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. . revelat şi realizat în istorie în forma unui plan. Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. Mc 5. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. al IV-lea. Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”.Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. 4 . o „orânduire înţeleaptă”. dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. § 1115). De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. Ef 3. care îl mântuieşte pe omul întreg. § 1116). se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. Această femeie. de la începutul sec. Acesta este misterul lui Cristos1725. suflet şi trup. 25-34). suferindă de vreme îndelungată.

23. continuă în Biserica sa. în acelaşi timp. În tradiţia creştină. Lc 1. prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. «murind. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. SC 2. 25. 1731 Cf. 4. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. 1728 Cf. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. Prin 1726 1727 SC 5. 12. 14-17. 30. Rom 15. Biserica este slujitoare. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. . liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. Fil 2. Prin liturgie. In 17. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. a nimicit moartea noastră şi. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. 2. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. 6. 16. „se actualizează opera răscumpărării noastre”. Cristos. 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. unicul „Liturg” 1732. De aceea. mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. ne-a redobândit viaţa». prin care. În celebrarea liturgică. Fil 2. al Învierii şi al Înălţării glorioase. 2 Cor 9. Într-adevăr. 2. 27. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. participând la preoţia lui (cult). Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. 1732 Cf. după chipul Domnului său. Rom 15. Evr 8. lucrarea răscumpărării noastre. mister prin care. liturgia. 1730 Cf. „slujire din partea/în favoarea poporului”. cu ea şi prin ea. 1729 Cf. pe bună dreptate. înviind. Fapte 13.

SC 11. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. Prin liturgie. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. 1737 SC 10. 18. liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. în Duhul” (Ef 6. 4) în Fiul lui preaiubit. . orice celebrare liturgică. Ef 3. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2. căci în sacramente. CT 23. 1733 1734 SC 7. activă şi rodnică” a tuturor1734. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. 16-17. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”. „în toată vremea. a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. care este Biserica. 1735 SC 9. 1736 Cf.urmare. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. este acţiune sacră prin excelenţă. de credinţă şi de convertire. 1738 Ioan Paul II. şi mai ales în Euharistie. 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. Ea implică o participare „conştientă. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta.

O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. SC 3-4. de la semnificant la semnificat. Prezentul Catehism. în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739. de la „sacramente” la „mistere”. 1739 Cf. iar apoi.1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi). cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua). trecând de la vizibil la invizibil. care vrea să fie în slujba întregii Biserici. .

26). acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). „până când va veni” (1 Cor 11. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu. Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. propriu acestui timp nou. Biserica a apărut în lume 1740. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. În acest timp al Bisericii. prin revărsarea Duhului Sfânt. în care Cristos îşi manifestă. . Tatăl. De aceea. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. SC 6. îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale. El ne-a ales în 1740 Cf. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I. care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). întru Cristos. LG 2. Acţionează prin sacramente.SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. În felul acesta.

1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. Aplicat omului. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. 15) prin adoraţie. din care este ţesută liturgia poporului ales. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. începând cu Abraham. prin care pământul este „blestemat”. 1080 De la început. eu-logia). în ciuda păcatului omului. 21). pentru a o îndrepta spre viaţă. a fost inaugurată istoria mântuirii. după bunul plac al voinţei sale.Cristos mai înainte de întemeierea lumii. în Cuvântul său. alegerea lui David. Legea. 36). Dar. îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. spre lauda gloriei harului său. Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. întrupat. Pe de o parte. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. laudă şi aducere de mulţumire. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. Prezenţa lui Dumnezeu în templu. Profeţii şi Psalmii. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. Biserica. întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l . în iubire. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu. ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt. mort şi înviat pentru noi. care mergea spre moarte. binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor. autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. 1082 În liturgia Bisericii. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul). 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. dăruirea Pământului făgăduinţei. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. care s-a deschis pentru binecuvântare. bărbatul şi femeia. mai ales. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc.

. pe care o vesteau. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. 17. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. este îngropat.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor.. nu numai ca. fiindcă. mai ales. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat. şi El i-a trimis pe apostolii săi. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni). dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată. Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. 1. In 13. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl.. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. 9. 27. 1741 1742 Cf. şi astfel. prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal. survenit în istoria noastră. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. prin Moartea sa. Este un eveniment real. asupra ei înseşi. învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. 12). Evr 7. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii. . în liturgia Bisericii. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt.. . 6). Misterul pascal al lui Cristos. SC 6. În timpul vieţii sale pământeşti. apoi trec. predicând Evanghelia la toată făptura. 1. la fel. El a nimicit moartea şi. plini de Duhul Sfânt. dimpotrivă. II. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. pentru ca. prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742.. prin moartea şi învierea sa. 10.. care este Biserica. „şezând de-a dreapta Tatălui”. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. nu poate rămâne numai în trecut. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. 1084 Din momentul în care. înghiţite de trecut. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. Când i-a sosit Ceasul1741. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui.

la liturgia cerească. aşa încât. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa. spre care ne îndreptăm ca nişte călători. SC 7. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. El e prezent în sacramente prin puterea sa. e prezent în liturgia pământească.. El. In 20. Cristos cel înviat. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. prin pregustare. îi cântăm Domnului imnul de slavă.. până când se va arăta El însuşi.. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. care s-a oferit odinioară pe Cruce». este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului.. 21-23. 1089 „În această operă atât de mare. nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. comunicarea lucrării sale de mântuire ─. Cristos însuşi este cel care botează. noi participăm. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica. sub speciile euharistice. în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi. mai ales în acţiunile liturgice. El. . Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot. III. şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. cf. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt. LG 50. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. transmisă prin sacramentul Preoţiei. dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor. mai ales. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. . atunci când cineva botează. Viaţa noastră. 1745 SC 7. . este ea însăşi sacramentală.. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. împreună cu întreaga oştire cerească. 20)”1744. cât.1087 Astfel. le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. atât în persoana preotului. Mireasa lui preaiubită. În sfârşit. care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. 1746 SC 8. E prezent în cuvântul său. care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745..

iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. Lc 24. 1 Pt 3. Duh al comuniunii. care sunt sacramentele Noului Legământ. 1750 Cf. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. ─ rugăciunea Psalmilor. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ1747”. 2 Cor 3. Ea e numită „tipologică”. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. se ia vălul de pe aceste figuri1750. 1749 Cf. 1751 Cf. ─ mai presus de toate. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez1751. se realizează o adevărată cooperare. 14-16. deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. . Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. Cf. cuvintele şi simbolurile primului legământ. însuşindu-şi-le. Exodul şi Paştele. 21. Împărăţia şi Templul.1091 În liturgie. 1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. Prin ea. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749. DV 14-16. 13-49. în sfârşit. Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. Astfel. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. la fel. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii. Exilul şi Întoarcerea).

Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. în structura sa proprie. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti. sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. Ea depăşeşte afinităţile umane. Pentru evrei şi pentru creştini. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. culturale şi sociale. Liturgia Cuvântului. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. să fie un „popor gata să-l primească”. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. rasiale. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. mana din pustiu prefigura Euharistia. mai ales a slujitorilor ei. cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. dintre care Tatăl nostru. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. 1 Cor 10. în recurgerea la milostivirea divină. fiecare acţiune liturgică. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu. la evrei.lui Cristos1752. 1-6. în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. pe care ea are rolul să le aducă ulterior. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. mai ales în timpul Adventului. 1095 De aceea. dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. în răspunsul la acest Cuvânt. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. este o întâlnire între Cristos şi Biserică. 32). Biserica. Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea. la creştini. . Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. orientat spre viitor. 1097 În liturgia Noului Legământ. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. îşi află originea în rugăciunea iudaică.

(. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754.. Adunarea liturgică este. Cuvântul şi Icoana Tatălui. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos. ca asentiment şi angajare. 1103 Anamneza. În liturgia Cuvântului. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării. Duhul Sfânt. SC 24 1755 PO 4. .1099 În liturgie. în funcţie de deschiderea inimilor lor. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia). ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite. din ea se cântă psalmii. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie.. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său.) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. Prin cuvintele. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (. Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. în mod analog. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi.. în celelalte sacramente.. Mai ales în Euharistie şi.. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. 1756 DV 2. în primul rând. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei. comuniune în credinţă.) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii. 26. dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu.

4. Duhul de comuniune. 2 Cor 1. încă de pe acum. 22. El. care actualizează unicul mister. „arvuna” moştenirii lor1758. Ef 1. în mod inseparabil. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. 13. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. 1759 Cf. 1760 Cf. ci le şi actualizează.. Rodul Duhului în liturgie este. Cf. Trimis de Tatăl. rămâne de-a pururi în Biserică şi.. în acelaşi fel în care. 14. care ascultă Epicleza Bisericii. le face prezente. Gal 5. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui. 1106 Alături de Anamneză. . Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. iar vinul (. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt. 3-7. celebrările sunt acelea care se repetă. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. care-şi aduce rodul în mlădiţe1759.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit. nu repetat. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf. comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat. F. o. 1-17. (.. primindu-le. Ioan din Damasc.. In 15. În aşteptare şi în speranţă. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. 1 In 1. 22. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine. de aceea.

ca într-o pregustare. e. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos.misterul lui Cristos. pentru că Trupul său. într-un fel. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii . care este Biserica. la liturgia cerească. pentru că. Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. pentru a ne dărui Duhul înfierii. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii. prin acţiunile ei liturgice. Biserica peregrină ia parte de pe acum.

Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea. Serm. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui. împărtăşeşte acum în sacramente. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. 1763 DS 1600-1601. 6. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. Ungerea bolnavilor. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. II. 46. 1764 Sf. Ele anticipau puterea misterului său pascal. 13).. 1762 . tradiţiile apostolice (. 1310. 74. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua. Cf. 1601. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El. SC 6. căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. 2. Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”. Preoţia şi Căsătoria1762. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul. 1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare.. mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. Euharistia. Lc 5. care este Biserica. 17.) şi gândul unanim al Părinţilor”. Confirmarea sau Mirul. aşa cum a 1761 Cf. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. cel pururi viu şi dătător de viaţă. prin intermediul slujitorilor Bisericii sale. Pocăinţa. Leon cel Mare. I. 8. 1765 Cf. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. 19. DS 860.

Unul în trei Persoane. „pecetluiţi cu caracterul preoţesc. 3. In 20. 21-23. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia. în sacramente. sacramente instituite de Domnul. Enc. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. 1766 1767 . Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. Biserica a ajuns. este de neşters1773. misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire. 17. Cf. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi. Mystici Corporis. 47. sunt „sacramentele care fac Biserica”1767. Mirul şi Preoţia . «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. pe de altă parte. prin ei. 22. mai ales în Euharistie. 64. S. 1773 Cc. Toma Aq. Mt 28. pe care o realizează Duhul Sfânt. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. Civ. Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. „ca o unică persoană mistică”1768. în sensul propriu al cuvântului. Şi sunt „pentru Biserică”. izvorul şi temeiul sacramentelor. 1 Cor 4. de-a lungul veacurilor. Ea garantează că. 1121 Trei sacramente . 1771 LG 10. printre celebrările liturgice. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. 1768 Pius XII. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul.Botezul. sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770. anumiţi credincioşi. Mt 13. să discearnă că. cf. urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. Th. de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. există şapte care sunt. Astfel. 1770 LG 11. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. 2 ad 3. 1772 Cf. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. Sf. 52. prin ei. Augustin. Sf. Lc 24. Tridentin: DS 1609. 18-20. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. pe lângă har. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor. 1769 LG 11. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. 1.conferă. Astfel. un caracter sacramental. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată..

pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă. şi al Fiului. Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4. 47). întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. . Când Biserica celebrează sacramentele. 19). 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. deci misiunea sacramentală. 1778 Cf. vechiul adagiu: Lex orandi. „Faceţi ucenici din toate neamurile. al V-lea]). sunt numite sacramente ale credinţei”1775. DV 8. o întăresc şi o exprimă. botezându-i în numele Tatălui. 1125 De aceea. Biserica crede aşa cum se roagă. lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi. 1777 Cf. în calitate de semne. De aici. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. (. 1776 Ep. lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777. să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. e inclusă în misiunea de a evangheliza. prin cuvintele şi elementele rituale. Misiunea de a boteza. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. SC 59. ele au şi un rol instructiv. Legea rugăciunii e legea credinţei. UR 2 şi 15. care e invitat să adere la ea. o şi nutresc. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. după Prosper de Aquitania1776 [sec. IV. Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac.III. 1126 Pe de altă parte. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. ci. ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. Nu numai că presupun credinţa..) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor. 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii.. 217. de aceea.

) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. Cc. care. V. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. 1781 Sf.: DS 1604. săvârşită o dată pentru totdeauna.. Încă din perioada apostolică. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte.: DS 1605 şi 1606.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă. 4. 3. ci de puterea lui Dumnezeu”1781. 1779 1780 . 15. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc. 68. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16. ea participă deja la viaţa veşnică. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru.. În sacramentele lui Cristos. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii. 1783 Cf. Toma Aq. în epicleza fiecărui sacrament. Cf. S.) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22. 26. Th. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează. După cum focul transformă în sine tot ce atinge. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. 28). 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782.. îşi exprimă credinţa în puterea Duhului.: DS 1608. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. 15-16). sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. Cc. conformându-i Fiului lui Dumnezeu. Mântuitorul. 2 Pt 1. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. 8 1782 Cf. Trid. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. Totuşi. Cc. 22. Trid. Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11. Trid. 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”). adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte.

Vom vedea ceea ce. el constituie. pentru Biserică. şi anume pătimirea lui Cristos. 3.) Vino.. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. Doamne Isuse!»” (Ap 22. şi anume harul. viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. Th. 1134 Rodul vieţii sacramentale e. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. 3. acest rod este. PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului. sacramentele întăresc şi exprimă credinţa. este comun celebrării celor şapte sacramente. în fiecare credincios. Isus Cristos” (Tit 2.. Va fi vorba aşadar. 13). de celebrarea sacramentelor Bisericii. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. în acelaşi timp. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784.Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Pe de o parte. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi. Atunci. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. 60. în diversitatea tradiţiilor liturgice. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. personal şi eclezial. CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). . „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. în acest capitol. pe de altă parte. 17.

14-15. stând în picioare” (Ap 5. Anafora. Is 6. 1789 Cf. 10. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. 2-3. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. 6. 1-8. Evr 4. 1. „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. 1). etc. 26-28. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. şezând” (Ap 4. 10-14. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. In 4. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791). citit în liturgia Bisericii. Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească. Ioan Chrysostom. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus).. 14. 1790 Cf. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787. . Apoi Mielul. 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. acelaşi „care aduce şi care se aduce. „înjunghiat. Ez 1. 1791 Cf. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe). 1788 Liturghia Sf. mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. In 1. În sfârşit.pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare. 1787 Cf.. 19-21. 29. participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790. 1)1785. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva. Ap 7. care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. Ap 21. Ap 4─5. Cf.

a comunităţii. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. în sfârşit. 1799 SC 14.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. PO 2. celebrează. în măsura în care e posibil. „o mulţime mare. 1139 La această liturgie veşnică. ci sunt celebrări ale Bisericii. 4). care este «sacramentul unităţii». pe care n-o putea număra nimeni. adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. „seminţie aleasă. preoţie regească. LG 10. conform naturii proprii a fiecăreia. dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. neam sfânt. la o slujire deosebită a comunităţii. ele aparţin întregului Trup al Bisericii. „ori de câte ori ceremoniile. 1797 Cf. de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. unicul Preot. conştientă şi activă la celebrările liturgice. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. 1798 Cf. 1 Pt 2. să fie educată la toţi convingerea că. Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu. 1795 SC 27. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. 4-5. îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. Ap 12. popoarele şi limbile” (Ap 7. 1796 LG 10. 1792 1793 . 9-11). pentru a oferi jertfe spirituale”1796. De aceea. din toate neamurile şi seminţiile. pentru poporul creştin. după diversitatea stărilor. Trupul lui Cristos unit cu Capul său. 1794 SC 26. în şi prin Biserică. Mireasa Mielului1793). Ap 21. 34. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. 9). care. Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate. a îndatoririlor şi a participării efective”1794. 9. popor răscumpărat” (1 Pt 2. şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. Cf. Cf. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. 9)1798. De aceea.

omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. aceea a preoţilor şi a diaconilor. fiecare potrivit funcţiei sale. Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. Ca fiinţă socială. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. fiecare. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi. 1802 SC 28. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. este ilustrată. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf. atât preoţii. cât şi credincioşii. „În celebrările liturgice. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. 1144 Astfel. lectorii. . 1146 Semne din lumea oamenilor. îndeplinindu-şi oficiul propriu. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. în comuniune cu el. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. în celebrarea sacramentelor. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. în primul rând. SC 29. prin gesturi. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. slujirea episcopului şi. II. există şi alte slujiri deosebite. în prezidarea Euharistiei. PO 2 şi 15. În viaţa umană.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. prin acţiuni. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută.

La fel. ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. Rom 1. ci semne ale Legământului. simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. 1148 În calitate de creaturi. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. Liturgia Bisericii presupune. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. 1803 1804 . vântul şi focul. Paştele. 17. 19-20. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. Mc 7. care îi sfinţeşte pe oameni. Mai mult. 22. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. 10. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. Lc 9. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. apa şi pământul. 31. 8. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ. 1. 1151 Semne asumate de Cristos. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. Cf. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. adesea în chip impresionant. Sacramentele Bisericii nu anulează. Cf. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. 1806 Cf. jertfele şi. 1152 Semne sacramentale. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. Lc 8. Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. mai ales. ale noii creaţii în Isus Cristos. Lumina şi noaptea. 6. Fapte 14. 22-25.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. Înţ 13. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. 1805 Cf. 33-35. impunerea mâinilor. De la Rusalii. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. 7-20. 1150 Semne ale Legământului. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. În predica sa. In 9.

El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. răspunsurile adunării (aclamaţii. prin acţiuni şi cuvinte. care continuă proclamarea Cuvântului. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. mai ales pentru faptul că. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. în Cristos şi în Duhul Sfânt. 1807 1808 SC 112. Desigur. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809. Sf. însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. prin sacramente. în acelaşi timp. 1809 Cf. tămâie. răspunsul de credinţă al poporului său. trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). Col 3. mărturisire de credinţă). venerarea sa (procesiune. omilia preotului. psalmi de meditaţie. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi. locul vestirii (amvon/pupitru). 1. Augustin. acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. Ps 72. litanii. acompaniate adesea de instrumente muzicale. . Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. Cf. lumină). unit cu cuvintele. 16-17. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ.

însă îmi făceau bine1812.) Cu faţa descoperită. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. Icoana liturgică. 16. care celebrează1813. 9. 14. 1158 Armonia semnelor (cânt. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii. care ne-au fost transmise neschimbate. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. Augustin. SC 112. care nu are nici trup. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. 6. în principal. SC 119. cuvinte. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă.. picurând adevărul în inima mea. cântările. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”. pe Cristos. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. Dumnezeu. 1813 Cf. 1816 Sf. Imag. Cf. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. Conf. De aceea. nici chip. 1. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. după normele Bisericii. în devoţiuni. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814.ale Bisericii. (. ba. să fie luate. Cât am plâns ascultând imnurile. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. 1812 Sf. Însă acum. muzică. Ioan din Damasc. îl reprezintă.. participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. noi contemplăm slava Domnului1816. 1814 SC 118. mai mult. . 1815 SC 121. de preferinţă.1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810. din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată.

în ziua pe care a numit-o duminică. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. creat „după chipul lui Dumnezeu”. 1819 Cc. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. 1820 Sf. 29. Niceea II: DS 600. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Dumnezeu şi Mântuitor. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. fără îndoială. III. Rom 8. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. acest lucru ne este şi nouă de folos. Niceea II (în 787): COD 111. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. în celebrarea sacramentală. 1. transfigurat. În fiecare săptămână. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. pe obiectele şi veşmintele sacre. în anumite zile din cursul anului. face parte din armonia semnelor celebrării. 1). Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei.evanghelic. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea. de fapt. 1 In 3. a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819. Imag. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. mai ales. o semnificaţie reciprocă1817. opera mântuitoare a Mirelui său divin. în case şi pe străzi. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. pe pereţi şi pe tablouri. „după asemănarea lui”1818. Ele îl simbolizează. . fie în alt mod adecvat. Contemplarea sfintelor icoane. 2. în sfârşit. Ioan din Damasc. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. şi nu în aparenţă. executate fie în mozaic. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. precum şi îngerii. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. pe 1817 1818 Cc. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. 27. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. pe Cristos care este preamărit în ei. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim.

începând cu Paştele. 1824 Sf. după „odihna” din ziua marelui Sabat. astfel. într-un fel. Pasch. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. (. şi „a opta zi” în care Cristos. situat între Paştele lui Cristos. memorial al primei zile a creaţiei. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. „prima zi a săptămânii”.) Celebrând astfel misterele Răscumpărării.. 1164 Încă de la legea mozaică. 1-2. 7. în care omul este chemat să intre. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. Evr 3. veşnică. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. ca să-i mulţumească pentru ele. mare. „Cina Domnului” este centrul ei. 1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. marele Cristos.. în tot decursul timpului. o dată pe an. 1825 SC 106. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. pentru noi. Cf. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824. 11. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu. se statorniceşte o zi de lumină. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos. Pe lângă aceasta. nemuritor şi nesfârşit. inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. În timpul Bisericii. De aceea. . cei ce credem în El. împlinit deja o dată pentru totdeauna. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice. actualizându-le. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. pentru ca. 1823 Cf. prin marea solemnitate a Paştelui. Ps 95.care. „ziua cea neînserată”1826.7 ─ 4. Hipolit. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri. Mt 6. credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. 1826 Liturgia bizantină. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele.11. în acelaşi timp. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. Ziua Învierii lui Cristos este. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”.

ziua Învierii. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. 1831 Cf.. până când toate îi vor fi supuse. El este. 1829 SC 106. Sf. Oficiul siriac din Antiohia. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal. Din aproape în aproape. 1832 Ep. fiindcă în ea a început zidirea. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii. să-şi amintească de Patima. In 21. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. .) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. fest. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului. (.. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832. pur şi simplu. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. Lc 24. 193 b. într-adevăr. vol. Pasch. care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri. 30. 1827 1828 Cf. (. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. Lc 4. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului. Binecuvântată este duminica. în Orient. 1830 Fanqith. ziua creştinilor este ziua noastră. 12. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru. Partea de vară. când credincioşii se adună pentru ca. ale cărui raze aduc mîntuirea1828. de o parte şi de alta a acestui izvor. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). 19. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. însă.) mântuirea lumii. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830. Misterul Răscumpărării. 1169 De aceea. „anul de îndurare al Domnului”1831. Paştele nu este. „Solemnitatea solemnităţilor”. astăzi a apărut Soarele dreptăţii. prin care Cristos a zdrobit moartea. 6.. 1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. ca din izvorul său de lumină.credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat.. Cristoase. sfârşitul istoriei este anticipat. după cum. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului. Ieronim. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. „ca pregustare”. anul este transfigurat prin liturgie. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt. o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”.. (.) reînnoirea neamului omenesc. p. 329..

pe care îl celebrăm în Euharistie. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere. „Oficiul divin” 1835. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. de la numele Papei Grigore al XIII-lea.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. 1836 SC 8. pentru meritele lor. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. SC IV. Născătoarea de Dumnezeu. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. în care credincioşii 1833 1834 SC 103. ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. 1837 SC 98. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. SC 108 şi 111. Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. îndeosebi în adunarea duminicală. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. în ciclul anual. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. 1835 Cf. 18). Crăciun. ca într-o icoană preacurată. în Maria. SC 104. care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. Ef 6. 17. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. 1173 Când. cf. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. şi. . impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834. Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal.

sau chiar singuri”1842. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii.(preoţi. 1178 Liturgia Orelor. ba chiar este rugăciunea pe care Cristos. IV Unde se celebrează? SC 84. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin. care vorbeşte Mirelui ei. În ea. exprimând simbolismul momentului zilei. Lectio divina. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. fie adunaţi între ei. revelează mai profund sensul misterului celebrat. fie împreună cu preoţii. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. la anumite Ore. 1838 1839 . 1840 Cf. SC 83. împreună cu Trupul său. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. mai ales a Psalmilor”1843. SC 86. SC 98. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839. nu exclude. călugării şi călugăriţele. să fie celebrate în biserică în comun. ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. 1843 SC 90. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. o înalţă către Tatăl”1838. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament. PO 5. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. 96. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. mai ales Vesperele. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală. 1842 SC 100. toţi credincioşii. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841. Mai mult. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. 1841 Cf. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu.

DH 4. trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. 1850 SC 128. „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6. care este centrul bisericii.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. IGMR 259. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847. 1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. Cf. cu cea mai mare cinstire”1849. În această „casă a lui Dumnezeu”. în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. 4-5). El este şi Masa Domnului. Mântuitorul nostru. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. 1848 Cf. 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. 16). de asemenea. cele mai importante sunt „pietrele vii”. 1846 Cf. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. 1847 63. cf. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. SC 122-127. 1844 1845 . Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată1844. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. din care curg sacramentele misterului pascal. altarul este. 10. 1849 MF. Cf. SC 7. Nobleţea. PO 5. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). Pe altar. În anumite liturgii orientale. Evr 13. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. în care se adună credincioşii. 1181 „Casa de rugăciune. locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos.

Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. din acest motiv. cu apostolii. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. . spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. Şi. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. De asemenea. 1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. Cap şi Trup. larg deschisă şi primitoare. întreaga Adunare este „liturg”. trebuie să trecem un prag. 1188 Într-o celebrare liturgică. foc). în timpul liturgiei Cuvântului. ungere. împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită). frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). apă. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. aceste 1851 1852 IGMR 271. Biserica văzută simbolizează casa părintească. 1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. 1186 În sfârşit. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. Cap al Trupului. 4). biserica are o semnificaţie eshatologică. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. fiecare potrivit funcţiei sale. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. IGMR 272. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu. biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. la viaţa umană (spălare. Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care.

în ciclul anual. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă.elemente cosmice. aceste rituri umane. şi de angajarea de credinţă. în zile anumite ale anului liturgic. Marele nostru Preot. pe El îl adorăm. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. fiindcă ea este ziua Învierii. care îi răspunde. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. prin rugăciunea psalmilor. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl. 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. ale îngerilor şi sfinţilor. SC 102. prin cântări şi binecuvântări. în primul rând. întregul mister al lui Cristos. apoi pe apostoli. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi. 1195 Comemorându-i pe sfinţi. ziua familiei creştine. 1853 1854 SC 106. 1193 Duminica. 1194 Biserica „desfăşoară. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. care este vestit. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. . Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. este ziua principală a celebrării Euharistiei. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. „Ziua Domnului”.

însă formele celebrării sale sunt variate. 1198 În condiţia sa pământească. locuri sfinte. 1199 În aceste biserici. „locul unde sălăşluieşte slava lui”. legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1. în organizarea comuniunii frăţeşti. EN 63-64. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude. prin harul lui Dumnezeu. 14). în orice loc. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. Bisericile lui Dumnezeu. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. fidele credinţei apostolice. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. celebrează acelaşi mister pascal. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. Misterul celebrat în liturgie este unul singur. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. imagini ale Cetăţii sfinte. 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. pietre vii din care este zidită Biserica. în simbolismul liturgic. îşi înalţă rugăciunea. . în înţelegerea teologică a 1855 Cf. oferă jertfa lui Cristos.

Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856. şi uneori chiar datoria. armean. Astfel. SC 4. alexandrin sau copt. 1859 Cf. maronit şi caldeean.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. Cristos. este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. 1858 Cf. LG 23. a cărei Păstrătoare este Biserica. ap. SC 21. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni. neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. 1856 1857 . Cf. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. mai ales în aceea a sacramentelor. Vicesimus quintus annus 16. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. SC 37-40. astfel încât ele să nu fie suprimate. UR 4. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. 1861 Ibid. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. 1205 „În liturgie. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. dar şi Riturile unor Biserici locale. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. 1860 Ioan Paul al II-lea. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. purificându-le. 26). 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. el trebuie vestit. CT 53. „Fidel tradiţiei. de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. asumată şi transfigurată de Cristos. Scris. celebrat şi trăit în toate culturile. siriac. ci recuperate şi desăvârşite prin el1859. cu şi prin propria lor cultură umană. Cf. dacă e nevoie. şi părţi ce pot fi schimbate. cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. pe care ea are dreptul.

diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. fără a se supune acesteia. comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica. Pe de altă parte. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos. 1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli. . liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte.

apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. Cf. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere.SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. 1862 1863 . 1. această ordine nu este singura posibilă. cf. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. OICA Praenotanda 1-2. În aceasta. Sf. Const. Preoţia şi Căsătoria. Toma Aq. dăruită oamenilor prin harul lui Cristos. Desigur. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. 3. Th. Pocăinţa. între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862. Ungerea bolnavilor. „Participarea la natura divină. S. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863. comportă o anumită analogie cu originea. Sf. Astfel. Euharistia ocupă un loc unic. Euharistia. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. ap. 1864 Paul VI. în sfârşit. S.. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. 65. Toma Aq. 65. 3. În acest organism. 3. Divinae consortium naturae. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. Într-adevăr.. Mirul. 1211 Urmând această analogie. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. Th. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea).

3-4. 9). § 1. baie a renaşterii. 1. „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. 12. luminare. haină de nestricăciune. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. 5. 5). 40. ungere. Apol. can. 1216 „Această baie este numită iluminare. pecete şi tot ce poate fi mai scump. 1868 Sf. 675. Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. Grigore de Nazianz. Gal 6. poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). I.. § 1. fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi. 1865 1866 . Or. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866. fiindcă este lumină strălucitoare. Cc. „lumina cea adevărată. Iustin. har. 3-4. 15).. CCEO. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. 17. 849. haină. botez. Rom 6. 32). Florenţa: DS 1314. ce deschide calea spre celelalte sacramente. pentru că spală. pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul. care luminează pe tot omul” (In 1. ungere. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. Cf. creştinul. 61. 2. CR 2. Col 2. de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. a scufunda”.) Îl numim dar. CIC can. luminare. este har. (. Este dar. 5). 1869 Sf. 12. 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5. 1867 Cf. Prin botez. „după ce a fost luminat” (Evr 10.ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. pecete. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. baie. fiindcă acoperă ocara noastră. 204. devenim mădulare ale lui Cristos. pentru că păcatul este îngropat în apă.

1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa. 1874 Ibid. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. pentru ca mulţimea. 1872 Ibid. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos. 20): Dumnezeule. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. de trecerea Mării Roşii. 1219 În Arca lui Noe. De aceea. mai ales. 1873 Ibid. adică opt. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. imagine a vieţii 1870 1871 LR. Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule. Prin acest simbolism. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. Întradevăr. 1222 În sfârşit. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872. apa mării este un simbol al morţii. această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. la binecuvântarea apei de Botez. prin ea. putea să prefigureze misterul Crucii. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. Dumnezeule. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873.II. făptura ta. Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. Cf. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. ai arătat chipul renaşterii spirituale. . Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. „puţine suflete. ca să dezvălui harul Botezului1870. prin însăşi revărsarea potopului. cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. Gen 1-2. eliberată din robia faraonului. 1218 De la începutul lumii.

Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. . 16. Ambrozie. în El ai fost mântuit1879. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. În El ai fost răscumpărat. din moartea lui Cristos. 8. dacă nu din Crucea lui Cristos. şi al Fiului. 7). 6-8. păgâni1880. 1878 Cf. rânduit pentru păcătoşi. botezându-i în numele Tatălui. Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. temători de Dumnezeu. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 1 In 5. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. Vezi unde ai fost botezat. 34). Mt 3.veşnice. sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. 19-20)1876. ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Sacr. 41. 15. Mc 16. El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. 50. sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. Cf. 13. şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. Întradevăr. Fapte 2. 10. 2. 1877 Cf. 12-13. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său. 15-16. de unde vine Botezul. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. ca preludiu al noii creaţii. 1880 Cf. 5). 16-17). 38). 1879 Sf. Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. 48. 6. Lc 12. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan1875. 38)1877. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. Întradevăr. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. 15). Sângele şi apa.

12. primirea Evangheliei. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. 3. Ev. revărsarea Duhului Sfânt. 11. 13. Prin Duhul Sfânt. profesiunea de credinţă. sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. Col 2. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. Botezul. care să provoace convertirea. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. întru moartea lui am fost botezaţi. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. III. 31-33). este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. 80. tot astfel. 3-4)1881. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. accesul la Comuniunea euharistică. prin Botez. el şi toţi ai săi” (Fapte 16. Botezul este o baie care curăţă. 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. Cf. Întradevăr.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. . tu şi casa ta”. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. 12. îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. 27). cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. 1 Cor 6. 1883 Cf. în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. pentru ca. Io. credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. În primele secole ale Bisericii. 1227 După Sfântul Apostol Paul.

1235 Semnul Crucii. Conciliul a îngăduit ca. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. AG 14. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul. Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. la începutul celebrării. culme a iniţierii lor creştine1887. Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972). În riturile orientale. Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. 1886 Cf. 1884 1885 . credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. SC 37-40. SC 64. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. 1233 Aşadar. cf. Într-adevăr. Prin însăşi natura sa. 868. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa. CIC. care nu poate fi separată de Botez. 851. împărţit în mai multe etape”1884. în toate riturile latine şi orientale. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. 851. Numai urmărind. 1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. printr-o participare atentă. 865. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”.celebrare a acestui sacrament. SC 65. can. pentru Biserica latină. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. Mirul şi Euharistia1886. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. 1887 Cf. astăzi. Pe lângă aceasta. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. CIC. can. Acesta este spaţiul specific al catehismului. „catehumenatul adulţilor. 2°. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. 866. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”.

şi al Fiului. şi al Sfântului Duh”. ulei parfumat sfinţit de episcop. 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─. adică „uns” cu Duhul Sfânt. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu.. 1242 În liturgia Bisericilor orientale. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală. . 27): a înviat împreună cu Cristos. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3. OBP 62. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă. căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888. N. 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. 1888 1889 Cf. În liturgiile orientale. şi al Sfântului Duh”. el poate mărturisi credinţa Bisericii. fie în noaptea de Paşti). Lumânarea. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe).. încă din antichitate. 1240 În Biserica latină. eu te botez în numele Tatălui. ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. 17. 5). Rom 6. Însă. pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. îl cufundă în apă şi îl ridică. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc. În liturgia romană. La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. catehumenul fiind întors spre Răsărit. prin Fiul lui. Astfel pregătit. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. care este uns preot. Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana. El a devenit creştin. În modul cel mai semnificativ. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. profet şi rege1889. aprinsă de la lumânarea pascală. Cf. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului. în numele Tatălui. şi al Fiului. încorporat lui Cristos.

prin rituri sacre celebrate în mod succesiv. şi numai ea. Trupul şi Sângele lui Cristos. pentru rugăciunea Tatăl Nostru. 679. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul.. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine. CIC. Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. Învăţătorul lor. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi. (. 15. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. CCEO. Mir şi Euharistie.. 1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. Biserica latină. exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. 14). can. La Botezul nounăscuţilor. Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină.. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru. 864. Devenit fiu al lui Dumnezeu. Fil 2. În Cristos.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. IV..semnifică luminarea neofitului de către Cristos. îmbrăcat în haina de nuntă. 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului.) în misterul mântuirii. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important. can. răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. să fie introduşi în viaţa de credinţă. în trăirea Evangheliei şi. 14)1890. este capabilă să primească botezul”1891. . Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. 1244 Prima împărtăşanie euharistică. chiar şi pruncilor.

1898 Cf. 1900 Cf. 1895 Cf. LG 11. 15. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. 12-14. can. 788. CIC. 868. aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere1897. 8. 1. 1896 Cf.Poporului lui Dumnezeu”1892. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. 1 Cor 1. cu iubire şi grijă”1894. § 3. GS 48. 41. 16. ci un început chemat să se dezvolte. can. Col 1. 681. can. au fost botezaţi şi copiii1900. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu1896. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. OICA 19 şi 98. CDF. 686. 18. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. AG 14. Totuşi. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. CIC. 1897 Cf. 16. 867. Este atestată explicit din secolul al II-lea. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Pastoralis actio. când „familii” întregi au primit Botezul1899. 1901 Cf. 206. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. CCEO. cf. este probabil că. Instr. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. de speranţă şi de iubire”1893. la care toţi oamenii sunt chemaţi. 1894 LG 14. 1899 Cf. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. 33. cf. 1892 1893 . can. încă de la începutul propovăduirii apostolice. Mc 16. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. Fapte 16. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. DS 1514. CIC.

In 3. şi diaconul1904. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. 1905 Cf. 677 § 1. 5. Mt 28. 1904 Cf. CIC. 861 § 1. De asemenea. pe drumul său în viaţa creştină1902. În caz de necesitate. Mc 16. rolul naşului sau al naşei. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf. cf. 1909 Cf. 1902 1903 . în noaptea de Paşti. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială1903. având intenţia cerută. din care curge întreaga viaţă creştină. can. AG 5. poate boteza. VI. can. 4. credinţa trebuie să crească după Botez. De aceea. Mc 16. în fiecare an. în afară de Botez. 1 Tim 2. CCEO. iar în Biserica latină. V. copii sau adulţi. 1908 Cf. De aceea. 20. 16. 1906 Cf. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile1908. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament1909. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire1907. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi. SC 67. are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. copil sau adult. DS 1618.1254 La toţi cei botezaţi. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. chiar nebotezată. Cf. care trebuie să fie credincioşi statornici. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. 872-874. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. orice persoană. LG 14. 1907 Cf. can. ajutorul părinţilor este important. CIC. de aceea. 16.

cf. ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. Acest Botez al sângelui. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. . poate fi mântuit. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. şi anume divină. fără a fi sacrament. 4. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. 1910 1911 GS 22. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. 38. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez. AG 7. 14). marea milostivire a lui Dumnezeu. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea. 1912 Cf. Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. şi iubirea lui Isus faţă de copii. Întradevăr. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. dorinţa explicită de a-l primi.sacramentul Botezului. care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. 5. Fapte 2. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. Orice om care. LG 16. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. Cf. sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. aşa cum o face în funeraliile pentru ei. In 3. 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. VII. fără să fi primit Botezul. 1 Tim 2.

17). harul îndreptăţirii. 27. Astfel. concupiscenţa nu poate dăuna celor care. DS 1515. nici păcatul personal. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos. Gal 4.. 1915 Cf. ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. Mai mult. 1917 Cf. 5)1914.Pentru iertarea păcatelor.. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt. nici urmările păcatului. să nădăjduiască în El şi să-l iubească. ca suferinţele. Într-adevăr. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. DS 1316. templu al Duhului Sfânt1917. neconsimţind la ea. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. metaforic. prin darurile Duhului Sfânt. 15. în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Trid. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. prin virtuţile teologale. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc. dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor. boala. 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele. nici păcatul lui Adam. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră. ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. 1 Cor 6. 19. precum şi o înclinaţie spre păcat. 12. Cc. .. 4). moartea ori fragilităţile inerente vieţii. pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau. 17). întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez. 5-7. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2. 1916 Cf 1 Cor 6. 1913 1914 Cf.

ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi1918.) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4. ei participă la preoţia lui Cristos. 15-16. 1 Cor 16. 12-13. Cf. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922. 1269 Devenit membru al Bisericii. 1922 Cf. 1 Tes 5. 21. 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. can. Ef 5. popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală]. 2 Cor 5. preoţie împărătească. la misiunea lui profetică şi regească. 25) Botezul încorporează în Biserică. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele.. 208-223. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. 2. LG 17. el este chemat să se supună celorlalţi1919. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. CIC. care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12.. neam sfânt. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6. 1924 Cf. LG 37. In 13. 15. cei care cred 1918 1919 Cf. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13. culturi.Încorporaţi în Biserică. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. 5). 12-15. CCEO. 1921 Cf. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. „Atunci (. 19). chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr. Prin Botez. 9). De acum. . 13). Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos. can. 23. AG 7. 1920 Cf. sunt „seminţie aleasă. al Noului Legământ. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. 1923 LG 11. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. 675.

Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. „Într-adevăr.. DS 1609-1619. poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice”1925. Dem. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. Irineu. Oferit o dată pentru totdeauna. LG 11. (. 29. Augustin. deşi imperfectă. 13-14.în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. Canonul Roman 97. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos. Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933. de aceea. 1933 Sf. sunt încorporaţi lui Cristos şi. Rom 8. 21-22. PE SCURT 1925 1926 UR 3. 1932 Cf. 2 Cor 1. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. 1930 Cf. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine1929. UR 22. 98. 5. 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez.. LG 10. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4. Ep. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii. cu credinţa Botezului său. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. 1934 LR. cu Biserica catolică. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930. 30)1932.. 1927 Cf. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat. 1929 Cf.. Botezul nu poate fi repetat. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire1928. 1928 Cf. 1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. O pecete spirituală de neşters. 3. Ef 1. . 1931 Sf.

naşterea la viaţa cea nouă. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. 1281 Cei care mor pentru credinţă. botezându-i în numele Tatălui. 1276 ”Mergând deci. şi al Fiului. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. Botezul este administrat copiilor. 1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. Trupul lui Cristos. mădular al lui Cristos. caracterul. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. Potrivit voinţei Domnului. Euharistia. a Fiului şi a Duhului Sfânt. Tocmai prin aceasta. deşi nu cunosc Biserica. copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. Botezul nu poate fi repetat1935. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. care nu presupune merite omeneşti. care este începutul vieţii noi. rostind invocarea Preasfintei Treimi. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. catehumenii şi toţi oamenii care.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul. sub impulsul harului. Mirul. LG 16. templu al Duhului Sfânt. şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. faceţi ucenici din toate neamurile. Datorită caracterului pe care îl imprimă. 19-20). . el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. sunt mântuiţi. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. chiar dacă nu au primit Botezul1936. şi al Sfântului Duh. adică a Tatălui. în care Botezul ne introduce. care constituie întărirea acesteia. DS 1609 şi 1624. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. cel botezat este încorporat în Biserică. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine.

Într-adevăr. în vederea misiunii sale mântuitoare1940. 34). prin aceasta. Ioel 3. Lc 4.încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. şi al Fiului. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină. 25-27. 13-17. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia. 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937. 1-2. întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. LG 11. prin cuvânt şi faptă. 1937 1938 . 33-34. Mt 3. 1940 Cf. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. şi al Sfântului Duh”. OCf Praenotanda 1. Zămislit de la Duhul Sfânt. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. I. 1. 1939 Cf. 16-22. cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. OCf Praenotanda 2. orice persoană poate boteza. In 1. a căror unitate trebuie păstrată. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. Mesia. 1942 Cf. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”. 1284 La nevoie. 2. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. Is 11. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. credinţa. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui. Is 61. 1941 Cf. Ez 36. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică. Fiul lui Dumnezeu1941.

Divinae consortium naturae. cât şi în Occident. 1946 Cf. Această ungere ilustrează numele de „creştin”. un „sacrament dublu”. darul Duhului Sfânt. făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. 15-17. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. Fapte 2. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. Evr 6. Fapte 8. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. o unică celebrare împreună cu Botezul. Confirmaţiunea constituie. 1945 Cf. ap. în Biserică. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. Orientul a păstrat unite cele două sacramente. Fapte 2. 37-39. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. harul Rusaliilor”1949. ungerea cu crismă. De aceea. 5-6. care perpetuează. 38). chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. Fapte 2. care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi. 19. In 3. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. 5-8. în chip mult mai strălucitor. darul Duhului Sfînt1946. într-un fel. 7-15. În Occident. care înseamnă „crismă”.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt1943. Const. 1947 Cf. creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). 16. De aceea. pentru a împlini voinţa lui Cristos. 7. 38. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. toate roade ale Duhului Sfânt. sau mir. 2. de asemeni. 12. 1289 Foarte curând. după expresia Sfântului Ciprian. 22 şi. Printre alte motive. 1944 . 8. la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). Plini de Duhul Sfânt. care completează iniţierea creştină. 17-18. în Scrisoarea către Evrei. printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi. despre impunerea mîinilor1948. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. la rândul lor. prin impunerea mâinilor. Fapte 1. 1949 Paul VI. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. care extind diecezele. în ziua de Rusalii 1944. În Occident. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. formând cu acesta. şi apoi. 1288 „De atunci. Lc 12. Cf. în general. 1948 Cf. atât în Orient. şi întărirea harului baptismal. respectiv. 1-4. In 20. 11). Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit.

şi. Prima ungere cu sfânta crismă. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. adică cei unşi. este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. 5. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. aceea pe care o dă preotul. Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. Is 1. este semnul unei consacrări. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică. 1952 Cf. de care El este plin. 1955 Cf. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. Prima ungere. Dacă Botezul este conferit unui adult. cann. 34. . 14 etc. 1953 Cf. CCEO. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. II. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955. Trad. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. creştinii. 15. 696. cel miruit primeşte „însemnul”. În simbolismul biblic şi antic. 6. 1950 1951 Cf. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. Sf. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). 695. Cf. de sănătate şi de forţă. 1. 15. 104. Ps 23. preoţească şi regească a lui Cristos. Lc 10. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. la Mir şi la Preoţie. Dt 11. 21. prin urmare. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. 2 Cor 2. Hippolit. Prin Mir. pecetea Duhului Sfânt. ap. 1. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. este semn de vindecare. 1295 Prin această ungere. 1954 Cf. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său.consacrat de un episcop1950.

Pecetea este simbolul persoanei1956. face parte din ea.. 13. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. 1958 Cf. precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. ea legalizează un act juridic1959 sau un document. este consacrarea sfintei crisme. scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. ca în ritul roman. 1962 Cf.. Ap 7. Is 29. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. pecetea neştearsă. secret1960. 18. 2-3. veşmântul luminii. 42. mir preoţesc. haina mântuirii. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. care precede celebrarea Mirului. dar care. Când un adult primeşte Botezul. fericirea nepieritoare. 1959 Cf. Gen 38. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. 1960 Cf. 1 Rg 21. 1956 1957 . (. Gen 41. făcându-l. punerea pentru totdeauna în slujba lui. 10. Cf. mir al bucuriei. 1964 Cf. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. mir regesc. 1961 Cf. consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză.) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. 4. SC 71. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. 11. 22)1962. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. 27. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf. într-un fel. Ier 32. 30. în Joia Sfântă. eventual. 6. Ef 1. Episcopul este acela care. 4-6. In 6. 8. darul spiritual. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt. 9. Cânt 8. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. Ez 9. în timpul Liturghiei crismale. 1963 Cf. Dt 32. 4. semnul autorităţii ei1957. 34.

după o rugăciune de epicleză. Prin Cristos. ochii. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. Mângâietorul. ca adevăraţi martori ai lui Cristos. III. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. 1967 Cf. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Doamne. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. LG 11. Const. Divinae consortium naturae. care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. mâinile şi picioarele. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. gest care. pieptul. Sf. . Hippolit. 1301 Semnul păcii. buzele. În Bisericile orientale. prin care spunem «Abba. urechile. Duhul sfatului şi al tăriei. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt. încă din vremea apostolilor. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. 1968 Cf. 1303 Prin aceasta. 15). şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. Ap. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. Domnul nostru”. can. spatele. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. care încheie ritualul sacramentului. 1299 În ritul roman. 866. eliberându-i de sub jugul păcatului. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. nasul. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte. Tată» (Rom 8. CIC.Euharistie1965. ungerea cu mir se face. 21. În ritul latin. Trad. Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. Paul VI. semnifică darul Duhului Sfânt. ap. ─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă.

12. 3. LG 11. . 1976 Cf. în pericol de moarte. a cărui împlinire este. DS 1609. 3. ca o misiune (quasi ex officio)”1973. 1973 Cf. S. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. 883. CIC. can. ca să-i fie martor1972. Toma Aq. fiindcă. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. 48-49. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată. 5. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. 72. 891. Sf. § 1. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său. DS 1319.. dobândită prin Botez. Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. chiar în copilărie. care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. 890. desigur. Totuşi. Sf. 1974 Cf. ad 2. Mirul şi Euharistia formează o unitate. sacramentul Botezului este. can. „caracterul”1971. fără Mir şi Euharistie. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. Lc 24. IV. 1304 Ca şi Botezul. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. Duhul sfatului şi al tăriei. îmbrăcându-l cu puterea de sus. Duhul fricii sfinte. valid şi eficient. Astfel. şi păstrează ceea ce ai primit. Într-adevăr. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. 42. 1972 Cf. 889. 1975 CIC. 1971 Cf. Mirul se dă o singură dată. 1969 1970 Cf. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. Th. Myst. 7. Ambrozie. „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975. Deoarece Botezul. Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală. copiii trebuie să fie miruiţi. CIC. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. cann. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor.

candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. 1977 1978 Sf. S. 8. . Cf. De aceea. CIC. în una şi aceeaşi celebrare. Th. OCf Praenotanda 3.omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. 2. care nu are sacramentul Confirmării valid. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. cu darurile şi chemările lui. ca şi pentru Botez. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. 883. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. OCf praenotanda 5. 1979 Cf. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată. 14. Fapte 1. 72. 1980 Cf. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. cu acţiunea lui. 3. 6. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. 1981 LG 26. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. V. § 1. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. Toma Aq. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. 1311 Pentru Mir. CIC. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. ad 2. 1982 Cf. cât şi la comunitatea parohială. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. 893. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. can. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. can. nici nu le măsori după numărul anilor”. § 2. atât la Biserica universală. De aceea.. mulţi copii.

1313 În ritul latin. de aceea. acest sacrament este administrat imediat după Botez. CIC. Chiar dacă. Într-adevăr. 1985 Cf. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. can. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. În Biserica latină. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. oricât de mici ar fi. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. § 2. can. CIC. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. can. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. 14-17). 1318 În Orient. Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. să-l confere el însuşi. 883. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. ca şi Botezul. 882. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. se cuvine. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. 1317 Mirul. cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos. 884. Episcopii sunt urmaşii apostolilor. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. Atunci. pentru însăşi semnificaţia sacramentului. ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. pentru motive grave. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. § 3. oficiantul Confirmării este de drept episcopul1983. este urmat de participarea la Euharistie. 1983 1984 Cf. CIC. . episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte.

în ritul roman. trebuie să mărturisească credinţa. prin intermediul Euharistiei. ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. legătură a carităţii. I. legătura ei cu Botezul este exprimată.1319 Un candidat la Mir. în ritul bizantin. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. . să fie în stare de har. 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. „pecetea darului Duhului Sfânt”. împreună cu întreaga comunitate. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. în noaptea în care era vândut. Biserica. semn al unităţii. care a atins vârsta raţiunii. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale. printre altele. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. 1323 „La Cina cea de Taină. Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. la însăşi Jertfa Domnului. Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite. şi pe alte părţi ale corpului).

1990 Cf. 1327 Pe scurt. Ap 19. 1993 Cf. PO 5. 19. 24) şi eulogein (Mt 26. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. propriu cinei ebraice. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. 1 Cor 11. Tatălui”1989. prin care Biserica este ea însăşi. 19. Este numită: Euharistie. Mc 14. 28. pentru că acest rit. Frângerea Pâinii. 15. la rându-i. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. 1329 Cina Domnului1992. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. iar Euharistia. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. Haer. 18. răscumpărarea şi sfinţirea. 1326 În sfârşit. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. 19. confirmă modul nostru de a gândi”1991. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. „Toate sacramentele. .1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine”1987. 1991 Sf. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. 36. 4. 1992 Cf. 1989 CRit. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. 20. 9. 1 Cor 15. 1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. Dumnezeu sfinţeşte lumea. 26. 1 Cor 11. precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. Cristos însuşi. instr. 1994 Cf. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului1994. Mt 14. în Cristos. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. Paştele nostru”1988. 6. Eucharisticum mysterium 6. prin celebrarea euharistică. prin El. Irineu. Mc 8. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. II. 5. 22) reamintesc binecuvântările ebraice. Cuvintele euharistein (Lc 22.

Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. „jertfa de laudă” (Evr. 1 Cor. 1997 Cf. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. 16-17. 1 Cor 11. 2001 Cf. Didahé. 20.. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. 8. 2.Cinei cea de Taină1995. Mal 1. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor. pâinea îngerilor. 2000 Cf. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. 5. 2003 Cf. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. 46. 5. 26. 1 Pt 2. 13. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. 9. 1995 1996 Cf. 1332 Sfânta Misă. 42. pentru că este sacramentul sacramentelor. 1 Cor 10. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie1997. Ap. 10. 20. 2005 Sf. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. Eph. jertfa curată2002 şi sfântă. Sfânta Jertfă. 1 Cor 10. pâinea cerească. 1998 Cf. Cf. Cristos. 16-17. Adunare euharistică (synaxis). pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. jertfa spirituală2001. medicamentul nemuririi2005. 7. Ignaţiu din Antiohia. 15)2000. Fapte 2. Sfânta Jertfă a Liturghiei. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. 11. expresie vizibilă a Bisericii1999. 13. Mt 26. intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. Ps 116. se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. 6. 17. Lc 24. 13. 11. . 17-34. 11. 1999 Cf. 2002 Cf. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. 1331 Împărtăşanie. 24. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol.. 13-35. 12. 2004 Const. viatic . cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine.

13-21. . 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. 13-15. 2006 2007 Cf. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. 2008 Cf. Mt 14. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie». Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul. Biserica face în continuare. 25. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt. care. Credincioasă poruncii Domnului. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu2008..” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos. In 2. pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. 3.. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei. la Ofertoriu. Mc 14. 1334 În Vechiul Legământ. în semn de recunoştinţă faţă de Creator. aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică. Cf. „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. în amintirea lui. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. 2011 Cf.. Semnul apei preschimbate în vin la Cana2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus. 11. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea.. „rod al muncii oamenilor”. 32-39. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. LR Canonul roman 95: Supra quae. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. Dt 8. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007. Biserica vede în gestul lui Melchisedec. rege şi preot. 15. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14.” „A luat potirul cu vin. 2010 Cf. când Domnul a binecuvântat. Ps 104. daruri ale Creatorului. până la întoarcerea lui în slavă. Astfel. prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009.III. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. În sfârşit. 2009 Cf.

Mt 26. Isus a 2012 Cf. ca să mâncăm”. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6.. (. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. până la sfârşit i-a iubit. 23-26. în care trebuia să se jertfească Paştele. la rândul său. Asemenea şi potirul. 17-29. zicând: „Acesta este Trupul meu.) Iar ei.. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. în Sângele meu. (. Mc 14. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. coborâtă din cer2014. care se dă pentru voi. (. In 6. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său..) Şi. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor. pe când erau la cină.) au pregătit Paştele. ducându-se. mai înainte de pătimirea mea. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”. care se varsă pentru voi” (Lc 22. iubindu-i pe ai săi. luând pâinea. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament”2013. zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. 1-17. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii2012. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan.. Tridentin: DS 1740.. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum. 2015 Cf. zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca. şi apostolii împreună cu El. 2014 Cf. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi. faceţi aceasta în amintirea mea”. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6. 7-20)2015. 1 Cor 11. In 13. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa. a frânt-o şi le-a dat lor. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. 2013 . s-a aşezat la masă. mulţumind.. după cină. 12-25.1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici. Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. Cc. Şi când a venit ceasul. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal.

26). 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului.. trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. „în prima zi a săptămânii”. IV. „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11. (. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea. 42. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. prin apostoli şi urmaşii lor. Iată ce scrie el. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie. De atunci şi până în zilele noastre. frângând pâinea prin case. Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire. din celebrare în celebrare.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. . 1344 Astfel. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11. Ea are în vedere celebrarea liturgică. a memorialului lui Cristos.. 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. Noul Paşte. adică în ziua de duminică. când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei. Într-adevăr. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi. 1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. al morţii. care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. 7). mai ales. ziua învierii lui Isus (Fapte 20. al vieţii. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc. pe la 155. 46). pentru a-i 2016 AG 1.

1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum. omilia şi rugăciunea universală. a binecuvântat-o.. Lc 24. cât şi a Trupului Domnului2019. Apol. oriunde ar fi. DV 21. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. 2020 Cf. ne dăm unii altora o sărutare. ia cuvântul cel care prezidează. a frânt-o şi le-a dat-o”2020. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase. atât cât îngăduie timpul. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. El le-a explicat Scripturile. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. cu prezentarea pâinii şi a vinului. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. 1. şezând la masă cu ei. într-adevăr. care formează o unitate originară: ─ adunarea. SC 56. Ea se desfăşoară în două momente mari. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. Sf. 13-35. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu. Iustin. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. După terminarea rugăciunilor. 2017 2018 . „a luat pâinea. Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. ─ liturgia euharistică. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. 2019 Cf. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns. liturgia Cuvântului. După terminarea lecturii..) şi pentru ceilalţi. apoi. cu lecturile.

mulţumiri pentru toţi oamenii. În fruntea ei este Cristos însuşi. Obiceiul colectei2023. Irineu. şi la punerea lui în practică. mereu actual. 2024 Cf. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. se inspiră din exemplul lui Cristos. Haer. 1. Cuvântul lui Dumnezeu2021. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. să aduceţi cereri. cei care aduc ofrandele. Toţi iau parte activă la celebrare. El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. 1351 De la început. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie. 4. în numele lui Cristos. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. rugăciuni. El este marele preot al Noului Legământ. Sf. Mal 1. uneori în procesiune. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. Reprezentându-l pe El. creştinii aduc. sau preotul. adică scrisorile lor şi Evangheliile. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. 1 Tes 2. înainte de toate. iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve. cf. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. protagonistul Euharistiei. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează. ia cuvântul după lecturi. 11. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. şi „amintirile apostolilor”.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. mijlociri. 9. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. 2023 Cf. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. episcopul. 13. 1-2). 4. 18. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. în jertfa euharistică. 2 Cor 8. adică Vechiul Testament. 1 Cor 16. 2022 . Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. În jertfa sa. fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr.

Trupul şi Sângele lui Cristos. în relatarea instituirii. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6. „euharistizate”. din cer şi de pe pământ. în Duhul Sfânt. a celor vii şi a celor morţi. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. Apol. Canonul roman 90. Iustin. 1352 Anafora.noi: cu alte cuvinte. 66. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. răscumpărare şi sfinţire. ca să devină. memorial. Cf. prin Cristos. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. 1. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). care ne împacă cu El. 1354 în anamneza care urmează. Biserica aduce mulţumiri Tatălui. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. sub chipul pâinii şi vinului. pentru toate lucrările lui. 1355 În împărtăşanie. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. 1353 la epicleză. 6. jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. pentru creaţie.”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. în rugăciunile de mijlocire. ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. 2027 Sf. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire. Apol. V. Biserica reaminteşte patima. Trupul şi Sângele lui. . preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. prin puterea lui. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. conform expresiei vechi. 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. Iustin. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. prezenţă 2025 2026 Sf. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. 67. LR. 1. Episcopul diecezei. îngerii şi toţi sfinţii. Cu rugăciunea euharistică. ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. 1-2. Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă.

Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. Euharistie înseamnă. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. Făcând aceasta. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. în numele întregii creaţii. 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. în primul rând. pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. În toate .1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor. prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. pâinea şi vinul. astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El. Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. Prin Cristos. actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. În jertfa euharistică. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui. în liturgia Bisericii. cântă slava lui Dumnezeu. „aducere de mulţumire”. răscumpărare şi sfinţire. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. care este Trupul lui. ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. cu lauda şi mijlocirea sa. devenite. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. 24-25).

Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce. Evr 7. în care Cristos. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). 2031 Cc. 2030 LG 3. o rugăciune numită anamneză sau memorial. şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu. 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. 25-27. 1366 Euharistia este deci o jertfă. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor. Cf. 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. 24. Paştele nostru. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11.rugăciunile euharistice găsim. El a vrut să lase Bisericii. [Cristos. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. 19-20). 23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. prezente şi actuale. ele devin. 3. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. Când Biserica celebrează Euharistia. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. după cuvintele instituirii. a fost jertfit. mireasa sa preaiubită. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos. 2028 2029 Cf. se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. şi acesta devine prezent. 23). . Euharistia este şi o jertfă. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11.] Dumnezeul şi Domnul nostru. În celebrarea liturgică a acestor evenimente. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. Tridentin: DS 1740. Cu toate acestea. murind ca mijlocitor pe altarul Crucii. În Euharistie. 28). s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. 27). ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii. Ex 13. jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. ori de câte ori se celebrează Paştele. care se dă pentru voi”. întrun anume fel. ea reaminteşte Paştele lui Cristos. la Cina cea de Taină. care se varsă pentru voi” (Lc 22.

munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. unicul Mijlocitor. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii. fiind Trupul lui Cristos. Smyrn. Sf. şi ea însăşi e oferită în întregime. Împreună cu El. jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. Viaţa credincioşilor. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. până când va veni însuşi Domnul2034. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie. prin El. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. Comunitatea mijloceşte. cu El şi în El. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. . chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. suferinţa. care. rugăciunea. Biserica. Ignaţiu de Antiohia. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. pentru ea şi cu ea. ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. de asemenea. lauda. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei. 2034 PO 2. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos.1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. 1. În catacombe. participă la ofranda Capului său. în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. 8. Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. Tridentin: DS 1743. pentru toţi slujitorii. 2032 2033 Cc. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. În Euharistie.

suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12. în care se arată că. [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. adică adunarea şi societatea sfinţilor. crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură. în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc. 2039 Cf. Apoi. înainte de moarte. 5). pentru ei şi pentru noi. este ca la picioarele Crucii. (. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus.În Euharistie. în ceea ce oferă. în cei bolnavi.. Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului. Biserica. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. 2038 Civ. 34). unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi. (. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră. (.. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său. Catech. cei mulţi. myst. 31-46).) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre.. în sacramentele al căror autor este. luând chip de rob. Sf. Monica. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036. 11. 6. ca să dobândim.) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi. pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime. 9. binecunoscut credincioşilor. care. şi mai ales cel care a înviat. 10. „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18. care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin”2035. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa. 5. către Sf. cel care a murit.. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. 20). Augustin şi fratele lui: Conf. 10. 9. 27. în cei săraci.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim. bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. împreună cu Maria. Tridentin: DS 1743.. în cei robiţi (Mt 25.. ea se oferă pe sine2038. chiar dacă au fost păcătoşi. LG 48. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. 2035 2036 . în rugăciunea Bisericii sale.

S. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista. că. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041. 50. prin binecuvântare. th.. Astfel. rosteşte cuvintele. . ci însuşi Cristos. Preotul. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. a existat în Biserică întotdeauna convingerea. care a fost răstignit pentru noi. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045. chip al lui Cristos. 9. se face prezent în întregime”2043. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura. deoarece.. „Această prezenţă o numim «reală». 3. „Acesta este Trupul meu”. 2045 Myst. se schimbă însăşi natura.: DS 1651. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”2040. se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. (. Trid. 2042 Cc. ci prin excelenţă. această preschimbare. 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică. Iud. spune El. prin ea. 2043 MF 39. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat. declarând: „Deoarece Cristos. Sf. 52. 1. Toma Aq.celebrantului. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu.. 6. Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg”2042. Acest cuvânt transformă cele oferite2044. nu cu titlu exclusiv. Dumnezeu şi om. 3. Cristos. pentru că este substanţială şi pentru că. Răscumpărătorul nostru. prin consacrarea pâinii şi a vinului.) Cuvântul lui Cristos. 2044 Prod. ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». 73. în mod real şi substanţial. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic.

plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. printre altele. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. 2049 Cf. Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. . 1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. 2048 MF 56. Cc. 20. „Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei.: DS 1641. transsubstanţiere”2046. Să 2046 2047 DS 1642. deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. ci şi în afara celebrării ei. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. în mod just şi adecvat. Întradevăr. până la dăruirea propriei vieţi.numit-o. El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală. De aceea. Trid. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. purtându-le în procesiune”2048. Gal 2. Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. Cf. 1). Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă. nu numai în timpul Liturghiei. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. 1378 Cultul Euharistiei. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047. păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic.

recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. Sf. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului. în această Taină nouă nepătruns. cred tot ce ai spus Tu. Dominicae cenae.. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta.. spune Sfântul Ambrozie2052. VI. cf. dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”.nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050. th. Dumnezeu ascuns. S. latens Deitas. nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. 2052 Sacr. spune Sfântul Toma. Scris. De aceea. 5. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. Toma Aq. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. „Te ador. 75. 3. citându-l pe Sf. pentru că El. Isuse. 22. 1. plecând genunchii înaintea ta. care este Adevărul. nu minte»”2051. 7. Paul VI. Fiule-ntrupat. prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi.. «ci numai prin credinţă. reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. şi aceasta. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. 19: «Acesta este Trupul meu. „Ce este deci altarul lui Cristos. 22. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. 1383 Altarul. Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. MF 1. atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. comentând textul din Sfântul Luca. Adoro te devote. care se dă pentru voi». Ciril de Alexandria. .. care s-a oferit pentru noi. 3. 19. şi. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. Luc.

pe altarul tău ceresc. 27-29). să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger. părtaş mă primeşte. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. strig ţie: Pomeneşte-mă. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. Mt 8. 53). Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. ci ca tâlharul mărturisindu-mă. 4. credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului2054: Domine.[lui Cristos]. 7. nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău. De pildă. „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. . Dumnezeule Atotputernic. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. Fiule al lui Dumnezeu. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). credincioşii 2053 2054 Sacr. credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. 8. nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. pentru ca noi toţi. Cf. Doamne. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul. sed tantum dic verbo. non sum dignus ut intres sub tectum meum. et sanabi-tur anima mea („Doamne. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. nici sărutare îţi voi da ca Iuda.

CIC. la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an. după împărtăşirea preotului. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie. Totuşi. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. 919. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. prin care credincioşii. can. CIC. CIC. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. chiar în fiecare zi. dacă au dispoziţia cuvenită. solemnitatea. pe cât posibil. Atitudinea corporală (gesturi. în timpul pascal2059. . Într-adevăr. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii. 917. can. îmbrăcăminte) va exprima respectul. 2058 OE 15. în duminici şi sărbători. sau şi mai des. Din motive pastorale. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii.vor respecta postul prescris în Biserica lor2055. 2060 IGLR 240. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”2060. 2059 Cf. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. 920. can. Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. 56). bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Cf. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl. 2057 SC 55. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe.

vestim iertarea păcatelor. Cc. Dându-ni-se. Propriu. Dacă vestim moartea Domnului. Trid. în acelaşi timp. tinde să slăbească. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065. 2065 Sf. Dacă Sângele lui. ne rugăm cu umilinţă ca. 1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. PO 5. primind harul Duhului Sfânt. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. vol. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească. în viaţa zilnică. 4. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. De aceea.: DS 1638. 237 a-b.) Primind darul iubirii. când ni se va da ca viatic. 28. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. se varsă pentru iertarea păcatelor. Fulgenţiu de Ruspe. Oficiul siriac din Antiohia. 28. să putem şi noi. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Ca unul care păcătuieşte mereu. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061.. Fab. (. 2061 2062 Fanqith. Trupul lui Cristos. pe care îl primim în împărtăşanie. Euharistia întăreşte iubirea care. ori de câte ori se varsă. vestim moartea Domnului” (1 Cor 11. tot astfel. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume. invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. pâinea peregrinării noastre. 26). 16-19. trebuie să-l primesc mereu. păstrează. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. Sacr. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. 2064 Cf. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. 2063 Sf. Ambrozie. în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi. . „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”2062. trebuie să am mereu un remediu2063.mine va trăi prin mine” (In 6. 1.. iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. până în clipa morţii.

Io. 6. adânceşte această încorporare în Biserică. 13. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. înfăptuită deja prin Botez. SC 47. În faţa măreţiei acestui mister. 1 Cor 12. 13. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. . Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. Augustin. 2069 Sf. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. 40. oare. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. Ioan Chrysostom. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. semn al unităţii! O. 272. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. Hom.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. Împărtăşania reînnoieşte. întăreşte. nu este. Mt 25. 2068 Cf. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. in 1 Cor 27. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. pe care-l binecuvântăm. 1617. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. 26. Serm. cei mulţi. sacrament al pietăţii! O. Sf. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. 2070 Ev. legătură a carităţii!”)2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. voi primiţi Taina voastră. care s-au dat pentru noi. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. În acest fel. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”. 4. de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. Răspundeţi „Amin!” („Da. un trup suntem şi noi. Cf. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos. oare. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte.

cu permisiunea ordinariului locului. ci chiar de dorit. în puterea succesiunii apostolice. Cf. can.211. 2074 UR 22. deşi despărţite. 2071 2072 UR 15. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. „O anumită comunicare în cele sfinte”. mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. mai ales. CIC. 2075 Cf. Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. 2076 LR. au Preoţia şi Euharistia. CIC. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. 1401 Când apare o nevoie urgentă. au sacramente adevărate şi. despărţite de Biserica catolică. „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. aceste comunităţi bisericeşti. „este nu numai posibilă. slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. § 4. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). VII. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. 844. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. can. Pocăinţa. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune. 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt. . . §3 2073 UR 22. celebrează Euharistia cu mare dragoste. ce împiedică participarea comună la masa Domnului. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. UR 15. şi deci în Euharistie. 1399 Bisericile orientale. Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. UR 22. 844. Totuşi. Din acest motiv. atunci când există împrejurări favorabile. şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. „Aceste Biserici.

căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf. Tit 2. 2. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare. 20). 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. 22). Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare. Rugăciunea euharistică III. prin Cristos. 25. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)2079. (. 6.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”. Ignaţiu de Antiohia. 13. 2080 LR. Într-adevăr. antidot împotriva morţii. aşa precum eşti. văzându-te pe tine. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. 116: rugăciunea pentru răposaţi. 4). 2083 Sf. În rugăciune. Doamne Isuse!” (Ap 22. Domnul nostru”2080. ori de câte ori se celebrează acest mister. Mc 14. 2082 LG 3. 2 Pt 3. Didahé 10. Totuşi. în care va locui dreptatea2081. aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. care este leac de nemurire. Lc 22. . 20. atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi.. ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16.. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. 54. 51. (. De aceea. Dumnezeul nostru. a cerurilor noi şi a pământului nou.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. 13. care s-a coborât din cer. 2081 Cf. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. 1403 La Cina cea de Taină. nou. această prezenţă este ascunsă. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. Eph. în mijlocul nostru. decât Euharistia. cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta. „Vino. 18.. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. 29)2077.. 56). „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine. 1. Cf.

şi a vinului şi participarea la Domnului. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului.: DS 1640. 1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. prin această jertfă. Şi tot Cristos. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului. Cristos însuşi. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său. . Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. Mare Preot veşnic al Noului Legământ. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa. oferă Jertfa euharistică. este ofranda Jertfei euharistice.. Trid. 1410 Însuşi Cristos. este acela care. 1414 În calitate de jertfă. (. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte.. nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf.) Acesta este potirul Sângelui meu. real şi substanţial. Euharistia este oferită. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. este prezent în mod adevărat.pentru totdeauna pe Cruce Tatălui. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. Trupul şi Sângele său.. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale. acţionând prin slujirea preoţilor. 1651. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos.” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos.. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har. care este Biserica. viu şi glorios. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. Cc. de asemenea. moartea şi învierea lui Cristos.

Acum. noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4. Or. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an. omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. Trupul mistic al lui Cristos. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. .Pocăinţei. ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine. supusă suferinţei. Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul. 2085 MF. 7). bolii şi morţii. ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. Domnul nostru”2085. 1). 3).

Întro semnificaţie adâncă. 18. pentru că. 1-12. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). exemplul şi rugăciunea ei. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos. 15. prin puterea Duhului Sfânt. 2090 OP. Cf. Lc 15. prin dragostea. LG 11. cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086.1421 Domnul nostru Isus Cristos. a vrut ca Biserica sa să continue. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. colaborează la convertirea lor”2087. Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. . Mc 1. drumul de întoarcere la Tatăl2089. 2089 Cf. I. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. 2088 Cf. Este numit sacramentul Reconcilierii. acest sacrament este şi o „mărturisire”. sunt reconciliaţi cu Biserica. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. pentru că mărturisirea. pe care au rănit-o prin păcat şi care. tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor. Este numit sacramentul Iertării. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi. spovedirea păcatelor în faţa preotului. prin dezlegarea sacramentală a preotului. în acelaşi timp. Este numit sacramentul Pocăinţei. este un element esenţial al acestui sacrament. Mc 2. 20). de care ne-am îndepărtat prin păcat. Formula dezlegării. Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor.

38. ajutaţi de harul lui Cristos2091. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine. DS 1515. LG 40. Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. 27). În propovăduirea Bisericii. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. 4). darul Duhului Sfânt. dar aţi fost sfinţiţi. 2091 2092 . noua naştere a Botezului. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. Cf. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. II. Tocmai de aceea. 2093 Cf. pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. Fapte 2. 8). 27). 24). adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. 4). se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. 11). ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. 15). „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. nici înclinaţia spre păcat. 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. Cu toate acestea. DS 1545. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. aşa cum Biserica însăşi. Pe de altă parte. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez2093. Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. III.Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. 1426 Convertirea la Cristos. legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre. viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. mireasa lui Cristos.

1 In 4. o întoarcere. 21). 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. în primul rând. 2. Mt 6. C. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”2094. 2100 Cf. 10. Doamne. 4. Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. 5. „sacul şi cenuşa”. 2099 Cf. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. 12. o ruptură cu păcatul. 2096 Cf. Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa. 61) şi. 5. IV. 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. 16-17. postul şi mortificările. o lucrare a harului lui Dumnezeu. 41. înainte de toate. 2097 Cf. . pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”). Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22. Fără ea. In 6. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. 44. 16-18. ci convertirea inimii. Cc. atrasă şi pusă în mişcare de har2095. Ioel 2. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. faptele exterioare. care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi. care ne-a iubit cel dintâi2096.: DS 1676-1678. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. Convertirea este. 15-17. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. 26-27. Trid. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. după învierea Domnului. Ez 36. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. 2098 Ep. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. pocăinţa interioară. 12-13: Is 1. 2101 Cf.purificare. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. 16). Cf. 1705. dimpotrivă. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. 1-6.R. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. o aversiune faţă de rău. 12. o convertire la Dumnezeu din toată inima. şi ne vom întoarce” (Lam 5. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. 32. 19). In 21. În acelaşi timp.

inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. asupra a trei forme: postul. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. DV 27-48. grija pentru mântuirea aproapelui2107.măreţiei iubirii lui Dumnezeu. 24. 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. 20. 8-9). 2109 Cf. 26. 36-38. In 19. care exprimă convertirea în raport cu sine. 10. Clement Romanul. Is 1. 1433 După Paşti. Iac 5. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. 4. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. prin îndreptarea frăţească. Lc 9. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. 2106 Cf. lacrimile de căinţă. examenul de conştiinţă. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. mai ales. Cf. Zah 12. . „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. Tob 12. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. revizuirea vieţii. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. 1-18. căci. prin grija faţă de săraci. 2105 Cf. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. 2107 Cf. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. acceptarea suferinţelor. 7. 2104 Cf. pomana2106. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. Am 5. ei citează. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. Fapte 2. In 15. direcţia spirituală. 2108 Cf. 8). Sf. rugăciunea. vărsat pentru mântuirea noastră. 17. 8. Ioan Paul II. în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. V. Cor. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului2108. 23. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. 37. Mt 6.

2112 Cf. bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. ruperea comuniunii cu El. 880-883. Haina frumoasă. CCEO. LG 11. De aceea. demne. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea.26. can. părăsirea casei părinteşti. CCEO. pline de bucurie. reflecţia asupra bunurilor pierdute. Trid. pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. VI. can. drumul de întoarcere. care este Biserica. 1249-1253. convertirea aduce cu sine. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. . împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). prejudiciază comuniunea cu Biserica. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. SC 109-110. în acelaşi timp. liturgiile penitenţiale. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. Cf. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. 880-883. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. 1249-1253.: DS 1638. În acelaşi timp. a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui. pelerinajele în semn de pocăinţă. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos. CIC. o ofensă adusă lui Dumnezeu. Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. can. CIC. căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. primirea generoasă din partea tatălui. can. înainte de toate. Cf. 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii.Dumnezeu. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica. inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. curate. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru. Numai inima lui Cristos. Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. SC 109-110. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre.

2113 2114 Cf. El dă această putere oamenilor2114 ca s-o exercite în numele său. Lc 7. Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. 20). 2115 Cf. El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16.1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. 19). 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. Cf. Lc 15. Lc 19. 9. Mc 2. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa. . gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. în rugăciunea. 28. 2117 LG 22. viaţa şi acţiunea ei. ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. 16-20)2117. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. se aşază El însuşi la masa lor. 2116 Cf. 7. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. care i-a fost dată lui Petru. 21-23. 48). din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. mai mult. şi Dumnezeu îl va primi în a sa. In 20. prin el. 18. 5. 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. 18). „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele.

Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa. iar în unele regiuni. 2. 4. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. înainte de a primi reconcilierea. au căzut în păcat grav. misionarii irlandezi. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. prin episcop şi preoţii lui. pentru cei care. . Începând de atunci. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu. Biserica. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. între penitent şi preot. forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. Cc. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. înainte de toate. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. idolatrie. omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă. se observă aceeaşi structură fundamentală. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. mărturisirea şi îndestularea. În linii mari.: DS 1542. Trid. 1447 În decursul veacurilor. Cf. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. după Botez. o singură dată în viaţă. acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Astfel. În secolul al VII-lea. adesea timp de mulţi ani. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. Paen. În primele secole. pe de altă parte.

Trid. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. Cc. un impuls al Duhului Sfânt. Cc. unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu.: DS 1673. Cf. 1705. pe buze. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu. 2122 Cf. O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică).: DS 1677. îndată ce este posibil. VII.: DS 1678. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). Cc. prin dezlegarea sacramentală. Trid. 21. 2121 Cf. 2119 2120 . prin puterea încredinţată Bisericii. căinţa. 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. să-şi dăruiască iertarea şi pacea. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său.R. în purtare. în numele Tatălui. Căinţa 1451 Între actele penitentului.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări.: DS 1676. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. Cu toate acestea. Trid. sub acţiunea harului. şi al Fiului şi al Sfântului Duh. 1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C. mărturisirea. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave. umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. la spovada sacramentală. Iar eu te dezleg de păcatele tale. căinţa ocupă primul loc. Părintele îndurărilor. care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. 5. Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. Cc. Trid. 2. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi.

: DS 1680. 17. Ef 4─6. 1661. Cf. 916. Rom 12─15. Ieronim. chiar dacă simte o mare căinţă. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic2129. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. 2124 . Mt 5. 10.: DS 1647. Eccl. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada). CIC. penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. Cc. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128. 11. 711.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. 28. fără îndoială. CCEO. Gal 5. 1708. prin aceasta. 2126 Sf. 2128 Cf. păcatele grave de care este conştient”2127. can. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte. Trid. 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă. 1457 Conform poruncii Bisericii. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte. cel puţin o dată pe an. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. 989. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului2124. Cc. Ex 20. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. can. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. DS 1683. ei le pun pe toate. 2129 Cf. can. Trid. 2125 Cc. 1 Cor 12─13. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. 2127 CIC. învăţăturile apostolilor2123. Prin spovadă. în faţa îndurării divine spre a fi iertate.: DS 1680. Trid. Cf.

în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Cc. o dată pentru totdeauna. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. 36. 12. CIC. Io. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu. pe cât posibil. mai ales. fiindcă îţi acuzi faptele rele. Trid. Augustin. jertfe şi. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. 13. singurul care a ispăşit. atunci încep faptele tale bune. 1458 Fără a fi strict necesară. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. în acest sacrament. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. omule. păcătosul e lucrarea ta. Trid. te uneşti cu Dumnezeu. (. Dumnezeu îşi acuză păcatele. în renunţări de bunăvoie. can. Ridicat din păcat. Ev. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. 1 In 2. 914. să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos. pentru a-şi îndrepta greşelile. 2133 Sf.: DS 1712.Împărtăşanie2130. darul îndurării Tatălui. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu. în slujirea aproapelui. Ea poate consta în rugăciune. Lc 6. 2132 Cf. Rom 3. într-o ofrandă. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. CIC.. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine. 2134 Cf. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. Aşadar. în fapte de milostenie. Cc. să progresăm în viaţa Spiritului. 1-2. Într-adevăr. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134. să înapoiem lucrurile furate. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. să compensăm rănile pricinuite).. Primind mai des. 988. Dar mai mult. . Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. Dezlegarea ridică păcatul. Cf. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. 2135Cf. Simpla dreptate cere acest lucru. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. Trebuie să corespundă.: DS 1680. păcatele noastre2135. 25. § 2. „să ispăşească” păcatele proprii. can.

care din El îşi sorb puterea. CIC. Întradevăr.. dar şi cu Biserica. episcopii.) întru care aducem îndestulare. CCEO. În caz de pericol de moarte. 18. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. CCEO. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare. can. încă din cele mai vechi timpuri. este deci. 725. 2139 Cf. 23. 1431. Trid. CIC. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. 1331. In 20. nu suntem în stare de nimic. conform dreptului bisericesc2140. can. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. şi preoţii. 2138 Cf. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care. 17)2136. exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). 2140 Cf. CIC. prin noi înşine. 844. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării2138. şi al Fiului. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi. Cc. potrivit dreptului bisericesc. episcopii şi preoţii sunt aceia care au. Cc. can. Astfel. în virtutea sacramentului Preoţiei. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. colaboratorii episcopilor. colaboratorii lui. CCEO. şi al Sfântului Duh”. 13). . LG 26. 2141 Cf. 2142 Cf. 1434. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3. capul văzut al Bisericii locale. VIII. Trid.: DS 1690. orice preot. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei2141. 2 Cor 5. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare. can. 1420. can. § 3-4. 8). urmaşii lor. 967-969. nu poate fi acordată decât de Papa.înviat. fie de la Papa. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu.. ci toată „slava” noastră este în Cristos (. Preoţii. Episcopul.: DS 1691. can. 972. pe drept cuvânt. considerat. 976. continuă să exercite această slujire. omul nu are cu ce să se laude. 1354-1357. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. 722.

61. experienţa realităţilor omeneşti. can. 1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. Acest secret.: DS 1674. 18. PO 13. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. can. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. să iubească adevărul. care nu admite excepţii. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. IX. 2147 Cc. Pe scurt. sub pedepse foarte aspre. a Bunului Samaritean. 1456. § 1. 5. CR 2. CCEO. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. . Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. a dreptului judecător. 2145 CIC. 1388. 2143 2144 Cf. care oblojeşte rănile. se numeşte „sigiliul sacramental”. 32). Într-adevăr. PO 13. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce. Trid. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. Cf. „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei. 18. CCEO. care caută oaia pierdută. 2146 CR 2. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. 5. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. a Tatălui. să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. . can. preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui2145. can. 986. încredinţându-l îndurării Domnului. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. CIC. 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. 735. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă.

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor.. Astfel. 7. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218. prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. în Vechiul Legământ. încă de la origine. 1542 La hirotonirea preoţilor. Biserica spune: Dumnezeule... 24-25. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească.oameni în cele către Dumnezeu. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. preoţii şi diaconii ─. Num 11. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf.) de-a lungul Vechiului Legământ. 27. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt. (. însărcinaţi cu toţii să te slujească.. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. 1-4. 2217 Cf. (. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor. Părinte preasfânt. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi. . Evr 5. 2218 Cf. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. 5. dar ai ales şi alţi oameni. aşa cum altădată. în Ritul latin. plini de înţelepciune. (... ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău... Evr. Mal 2.) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica). i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire. Biserica se roagă: Doamne.) încă din Vechiul Legământ. 3. Cf. Astfel. 1. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă2217. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. pentru a sluji la cortul tău. 10. 7-9. prevestind parcă sacramentele viitoare. Tu ai început să dai chip Bisericii tale.

ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. Toma Aq. Cf. şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222.. 2219 2220 Sf. Din acest motiv. 9-10. 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. 2222 LG 10. singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. . care. „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10. 6. 9. şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. astfel. a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. 5. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223.. sacramentul Preoţiei. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. de speranţă şi de iubire. 6)2220. Melchisedec. 14). Marele Preot şi Unicul Mijlocitor. La fel. la misiunea lui Cristos. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă.. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos. nevinovat.. împlinită o dată pentru totdeauna. „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2.) preoţie sfântă”2221. Hebr. adică prin jertfa unică a Crucii sale. În persoana lui Cristos-Capul. ea este transmisă printr-un sacrament propriu. sacerdotală. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. 18). 4. Profet şi Rege. Întreaga comunitate a credincioşilor este. ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. „sfânt. Preot. „printr-o singură jertfă”. 2221 LG 10.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. nepătat” (Evr 7.. Cristos este singurul preot adevărat. prin sacramentele Botezului şi Mirului. 5). 5. 1 Pt 2. cu toate că „şi una. diferă totuşi una de alta în esenţă. fiecare potrivit vocaţiei proprii. Ap. 26). şi totuşi. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. viaţă după Duh ─. 10. 7. 2223 LG 10. 20).

Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”. SC 33. episcopul este typos tou Patros. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. Th. este o adevărată slujire”2229. Cristos Isus. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. Magn. Învăţător al Adevărului. a spiritului de dominare.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. 1551 Această preoţie este ministerială. Păstor al turmei sale. a greşelilor. enc. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. CD 11. LG 10. 6. Toma Aq. 28. LG 21. 6. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. 3. 2226 Sf. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. „Această misiune. chiar a păcatului. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul. S. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului. 1. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. PO 2.. 2227 Cf. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. 2229 LG 24. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. în calitate de Cap al Trupului său. Exercitarea 2224 2225 f. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. . 4. Pius XII. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. 2228 Trall. 3. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi. cf. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. Mediator Dei. 22. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. în virtutea sacramentului Preoţiei. 1. imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228.

Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. 2234 LG 28. exprimată în liturgie. III. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. Învăţătura catolică.. atunci când oferă Jertfa euharistică2233. din iubire. . Ioan Chrysostom. lui Dumnezeu Tatăl. ci şi ai Bisericii. cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. Trupul lui Cristos. care. . ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf. 2232 Cf. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. Diaconi” 2234. se roagă şi se jertfeşte şi. Întreaga Biserică. SC 33. ea poate reprezenta Biserica. LG 10. 15-17. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor2230. 1 Pt 5. nu şi pe diaconi. termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi. doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”. 4. mai ales. în utilizarea actuală. şi pe preoţi. 2. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. Capul ei. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. Întregul Trup. de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. 2233 Cf. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. Sac. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor.. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. Preoţi. Sf. 3. cap şi membre. ca pe chipul Tatălui. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. în diferite ordine. Mc. 10. Totuşi. cf. pe episcopi. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. 43-45. în unire cu Duhul Sfânt. De aceea.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi. de aceea. In 21. cu Cristos şi în Cristos”).

le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri. Trall. (. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. ca vicar al lui Cristos. care a coborât asupra lor. în mod eminent şi vizibil. 2241 LG 22.. astfel încât episcopii. este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei. ţin locul lui Cristos Învăţător. pe primul loc se află misiunea acelora care. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. 3. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor. o dată cu funcţia de a sfinţi. Ignaţiu de Antiohia. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei.. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. 1560 Orice episcop. după mărturia Tradiţiei. .) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru.. 1558 „Consacrarea episcopală. 2238 LG 21. 1. prin impunerea mâinilor. 2240 CD 2. LG 20. 2242 Cf. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. (. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt. „Aşadar episcopii.. culmea (summa) slujirii sacre”2238. 2239 LG 21. sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. 2237 LG 21. printre altele. Pontifi şi Păstori”2240. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune.) Într-adevăr. LG 22.

CD 4. pentru ca aceştia. pe urmaşii lor. în acelaşi timp. 7. împreună cu confraţii în episcopat. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. la rândul lor. 1-10. 37. Marele Preot veşnic2248. 6. LG 23. dar. îi pregăteşte. 2247 PO 2. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. Fidei donum. AG 5. sunt însemnaţi cu un caracter special. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. constituiţi în Ordinul preoţesc. Evr. şi astfel. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. 9. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. pe care l-au primit la hirotonire. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. 5. prin care preoţii. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. Cf. cf. 36. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit. 1563 „Funcţia preoţilor. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos. după chipul lui Cristos. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. Darul spiritual. 11-28. în virtutea ungerii Duhului Sfânt. . ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. 1564 „Preoţii. preoţia ministerială. prin ei. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. SC 41. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. 2248 Cf. 2245 LG 28.particulară ce i-a fost încredinţată. aceştia. LG 26. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. 2246 PO 2. preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. enc. 2249 LG 28. poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. 24. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. în virtutea sacramentului Preoţiei. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. De aceea. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. episcopii. 38.

cf. împreună cu Episcopul lor. Pentru hirotonirea la diaconat. preoţii impun. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. «nu pentru preoţie. PO 2. 2256 LG 29. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”2254. OT 20. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi. 2252 LG 28. în care. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. ci pentru slujire»”2256. la rândul lor. desigur. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. prezent pe Episcop. 2253 Cf. 2251 . semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. fraţii şi prietenii săi şi că ei. Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. cea a lui Cristos care se oferă. o dată pentru totdeauna. «până la marginile pământului»” 2250. într-un fel. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. o unică preoţime. fiii. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”2252. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos.mântuire de dimensiune universală. preoţii alcătuiesc. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. 1568 „Preoţii. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. ajutoare şi instrumente ale acestuia. în timpul ritualului hirotonirii. numai episcopul impune mâinile. care au primit impunerea mâinilor. 2255 PO 8. CD 15. 2254 LG 28. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. îi datorează iubire şi ascultare. mâinile. după episcop. în jertfa Liturghiei. distribuită. la rândul lor.

2259 Cf. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. 8. Sf. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258. Const. Sf. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. § 4. Îndatoririle diaconilor sunt. Mc 10. duminica şi în catedrală. . dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. 45. AA 16.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. ap. LG 29. 5. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262. fie în opere sociale şi caritative. IV. să proclame Evanghelia şi să predice. Hipolit. prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. 2263 Cf. să o distribuie. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. 27. Trad. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. 2. Ea va avea loc. ap. AG 16. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. Ep. Diaconatul permanent. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. 2262 AG 16. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. a preoţilor sau a diaconilor. Sacramentum Ordinis: DS 3858. fie în viaţa liturgică şi pastorală. Policarp. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze. Pius XII. Lc 22. Într-adevăr. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. LG 41. 1574 Ca în toate sacramentele. 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. 2261 LG 29. SC 35. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”2261. Cf. adică slujitorul tuturor2259. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. de preferinţă. mai ales a Euharistiei. 2260 Cf.

altora să fie păstori2265. El continuă să acţioneze prin episcopi2266. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt. 2269 Cf. ungerea cu sfânta crismă. ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. LG 21. 12-16. Înălţat de-a dreapta Tatălui. 2267 LG 21. CIC. al fidelităţii lui faţă de Biserică. Ef 4. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului. 744. Astfel. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. 1024. ci. Lc 6. au misiunea de a transmite „darul spiritual”2267. V. El nu îşi părăseşte turma. „sămânţa apostolică”2268. 11. DS 794 şi 802. iar 2264 2265 Cf. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. care face rodnică slujirea lor. întrebările puse candidatului. prin Apostoli. mireasa lui Cristos. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. „ofranda poporului sfânt”. can. 2270 CIC. 747. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271. can. Mc 3. 2271 Cf. 14-19. VI. 2266 Cf. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. LR. . can. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. ca urmaşi ai Apostolilor. 2268 LG 20. CCEO. a mitrei şi a crucii. adică sunt pe linia succesiunii apostolice. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. riturile de început. a inelului. omilia episcopului. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”2270.harului sacramental. punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului. o păzeşte neîncetat cu grijă. Cf. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. 1012. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. episcopii.

acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. Această practică este de multă vreme considerată legitimă. Într-adevăr. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. Sf. ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. 44. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. Inter insigniores. MD 26-27. îmbrăţişat cu bucurie. Decl. Clement romanul. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”2276. 2 Tim 1. 2276 Cf. 12. 42. PO 16. 2275 Cf. CDF. cu excepţia diaconilor permanenţi. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. 5-9. 4. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. 4. 1580 În Bisericile orientale. Este chemat de Dumnezeu 2275. Cor. 2277 Cf. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf. 2278 Cf. 32. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. 2274 Cf. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. până la a doua venire a lui Cristos. Evr 5. 3. De altfel. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. 1-13. Tit 1. De aceea. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. . este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. face prezent şi actualizează. ca şi în Occident. VII. el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277.). Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. colegiul celor Doisprezece. În Orient. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. Ca orice har. PO 16. 1 Cor 7. 6. Colegiul episcopilor. 1 Tim 3.

desigur. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. 1338. va fi pus laolaltă cu diavolul. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. Cf. 1336. specific acestui sacrament. Cc. Conc. din motive întemeiate. 29. § 2. Trid. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci.: DS 1612. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. este. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281.: DS 1767. nici dacă trece prin fiinţe întinate. Cap al Bisericii. Cc. 28. 1586 Pentru episcop.. Cc.. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt. 5°. § 1.: DS 1774. 3°. ea nu se întinează2283. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului. într-adevăr. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. Io. Învăţătorul şi Păstorul. 2282 Cf. Trid. Trid. Prin hirotonire. în definitiv. CIC. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului.) Puterea spirituală a sacramentului este. nici conferit temporar2279. constă în a configura lui Cristos Preotul. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea. 2283 Ev. profet şi rege. PO 2. dându-i rodnicie. 1584 De vreme ce. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos. deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. 290-293. în tripla lui funcţie de preot. (. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. LG 21. 5. . nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282. printr-un har special al Duhului Sfânt. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor. în primul rând. Constanţa: DS 1154. 15. un har de tărie („Duhul tău. 2281 Cf. can.

Episcopul. fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău. prin întreaga lor viaţă.2285 1587 Darul spiritual. să aibă. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. spune. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. Sfântul Grigore din Nazianz. Sf. pentru tine. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. care cunoşti inimile. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. să păstorească turma ta sfântă şi. . Trad. să împartă îndatoririle. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. 3. în virtutea spiritului preoţiei supreme. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. 1588 Diaconilor. pentru a corespunde. oferindu-ţi plăcută mireasmă. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. Doamne. pe care Tu lai ales pentru episcopat. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286. Fiul tău Unul-născut. să fie modelul turmei sale. în ziua celei de-a doua veniri. trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. 2286 Euhologion. ap..nevoiaşi2284. după voinţa ta. trebuie să fii tu însuţi învăţat. pe când era tânăr preot. să devii 2284 2285 Cf. printre altele: Umple-l. astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. Astfel.. sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. Fiul tău. prin Isus Cristos. 2287 LG 29. Hipolit. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. ca să poţi învăţa. a cuvântului şi a iubirii. CD 13 şi 16. slujindu-te zi şi noapte. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei. impunând mâinile. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă. dă-i acestui slujitor al tău.

ca să luminezi. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc.. am muri. Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291. ridică pe altarul din ceruri jertfele. există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei. reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. 73. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare. 2291 Nodet. Ibid. 1). dar şi puterea lui2289. 71.lumină. plămădeşte din nou făptura. să te apropii de Dumnezeu. Prin Botez.. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. 1593 De la începuturi. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3. Ştiu ai cui slujitori suntem. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. 5). preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. se înalţă împreună cu îngerii. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. nu de spaimă. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). lucrul cel mai însemnat. ci de iubire. . cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). „dacă doreşte cineva episcopat. 2290 Ibid. 6) Şi.. să fii sfinţit. 74. la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm.. slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. [Aşadar. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi. este părtaş la preoţia lui Cristos. Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său. toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii.. ca să sfinţeşti. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1. 2. Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”. cine este preotul? Este] apărătorul adevărului. Jean-Marie Vianney 100. să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288. Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ. ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi.

1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii. . sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. a conducerii pastorale şi a carităţii. care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. prin care se cer de la Dumnezeu. 1. 1599 În Biserica latină.exercitată în trei trepte: episcopi. 2292 Sf. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti. urmaşul lui Petru. preoţi şi diaconi. preoţi şi diaconi. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. Episcopii. 3. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. pentru candidatul la preoţie. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. Ignaţiu de Antiohia. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. adunaţi în jurul Episcopului lor. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. nu putem vorbi de Biserică2292. care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. a cultului divin. ei formează preoţimea (presbyterium). Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. Trall. harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. ei nu primesc preoţia ministerială.

1. despre originea şi despre scopul ei. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. § 1. § 1. 2295 Cf. despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. can. despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. 5. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. 31-32. în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. GS 47. a fost ridicat de Cristos Domnul. . prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. 39). I. 2293 2294 CIC. Ef. Gen. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. 26-27. 19. 7. printre cei botezaţi. în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. Cf. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. în diferite culturi. De la un capăt la altul. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei2296”. 2296 GS 48. 1055. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. precum şi spre naşterea şi educarea copiilor.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. § 2. structuri sociale şi atitudini spirituale. 9). 2297 Cf. la demnitatea de sacrament”2293.

1607 Potrivit credinţei. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. 16. această dezordine. Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. Cf. 28). 1604 Dumnezeu. 2. însă pare a avea un caracter universal. 6). Gen 1. cea mai apropiată de el. în care este ajutorul nostru” 2302. Femeia. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. 2. foarte bună în ochii Creatorului2301. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. pe care Dumnezeu o binecuvântează. 2302 Cf. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1. 8. ci un singur trup” (Mt 19. egala lui. Fiind ruptură cu Dumnezeu. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului. 31. l-a şi chemat la iubire. „carne din carnea lui”. 2300 Cf. Gen 1. 27. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. Este bună. de indivizi. de epoci. Ps 121. ei nu mai sunt doi. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. Dintotdeauna. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. care l-a creat pe om din iubire. în jurul său şi în sine însuşi. ci din păcat. care este El însuşi Iubire2300. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. § 1. 2301 Cf. pe care noi o constatăm cu durere. de infidelitate. de spiritul de dominare. . nici din natura relaţiilor dintre ei. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. 18-25. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. în funcţie de culturi. Iar această iubire. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. 1 In 4. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. 2303 Gen.

. După cădere. chiar dacă. darul Creatorului2305. atracţia lor reciprocă. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. 2312 Cf. 2308 Cf. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor. 3. Mal 2. 22. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti. Gen 2. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. 31. „durerile naşterii” (Gen. 13-17. 2309 Cf. 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. Ca să vindece rănile păcatului. 16b. 3. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. Suferinţele ce decurg din păcat. 8. chiar dacă este grav tulburată. Gen. spre dăruirea de sine. munca „în sudoarea frunţii” (Gen. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. Fără acest ajutor. Mt 19. 1. 2306 Cf. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. Gen 3. Ier 2─3. a egoismului. 16). aşa cum spune Domnul. spre ajutorul reciproc. 2310 Cf. 23. pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. 62. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. nu li l-a refuzat niciodată2309. Totuşi. 2307 Cf. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. 6-7). Gen 3. Ez 16. în nesfârşita sa bunătate. Os. Gen 1. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. 1─3. 2304 2305 Cf. profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. 3. 3. 2311 Cf. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. 16-19. 21. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. 12. În Cântarea Cântărilor. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. iubire „tare ca moartea”. Gen.reciproce2304. 28. Is 54. Cf. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. Dt 24. pe care Dumnezeu.

într-un fel. dată de Moise. prin care Fiul lui Dumnezeu. legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit. iubiţi-le pe femeile voastre. 2316 Cf. 1613 La începutul vieţii sale publice. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5. Numai urmându-l pe Cristos. mai grea decât Legea lui Moise. luându-şi fiecare crucea 2318. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. 29-30. era o cedare în faţa învârtoşării inimii2315. 11. 34. 2319 Cf. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. renunţând la ei înşişi. Mt 11. Mt 9. 9). 6). 2317 Cf. 10. Israel. s-a unit. Mt 19. 19. 7. 2315 Cf. 8. tulburată de păcat. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. ca să o sfinţească” (Ef 5. 25-26). GS 22. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. izvor al oricărei vieţi creştine. întrupându-se şi dându-şi viaţa. omul să nu despartă” (Mt 19. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi. 1614 În predica sa. . 1-11. In 2. Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317. Mt 19. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. Cf. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. Mc 8. pregătise noul şi veşnicul Legământ. soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. 2318 Cf. ca bărbatul să-şi lase femeia. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă2316. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup».Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său.

Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. 2327 Cf. 1055. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. Lc 14. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327. ca să se îngrijească de cele ale Domnului. 32. familiale ori sociale2322. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. 2324 Cf. care precedă ospăţul de nuntă. 2325 Cf. Căsătoria creştină devine. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. 12). ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine2325. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. § 2. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Cf. 2322 Cf. 26-27. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. Deja Botezul. 4. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. la rândul ei. Euharistia. 6. Încă de la începuturile Bisericii. 28-31. . OT 10. can. Cine poate înţelege. DS 1800. Mt 19. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine. un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. 3-12. semn eficient. Mc 12. LG 42.Biserică. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. Ef 5. Mc 10. 1 Cor 7. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui. 26. 1 Cor 7. 2320 2321 Cf. PC 12. 2323 Cf. 31. Ap 14. 25. cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei.) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324. să înţeleagă (Mt 19. Mt 25. 2328 Cf. 2326 Cf... (. CIC. sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor. un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos.

Sf. cf. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii. 17. FC 16. ca slujitori ai harului lui Cristos. 1 Cor 10. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc. . 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. pentru ca. în cadrul Sfintei Liturgii. Virg. LG 6. 2334 Cf. În liturgiile orientale. demnă şi rodnică”2333. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei. În epicleza acestui sacrament. Ioan Chrysostom. 2333 FC 67. după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. care. Ef 5.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica. Cf. 2331 Cf. ca semn al legământului matrimonial. îi încununează pe mire şi pe mireasă.. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu. II. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334.. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor. 2332 Cf. şi primind Euharistia. III. 1. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei. El este pecetea legământului lor. în mod normal. SC 61. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf. izvorul mereu oferit al iubirii lor. 10. 1623 În Biserica latină. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. Mireasa lui preaiubită. îndeosebi asupra miresei. care se face prezentă în Jertfa euharistică. 32.

CIC. 1631 De aceea. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. 1095-1107. De aceea. 1057. CIC. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. 2338 Cf. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească. 2337 OcM 1145. cf. 2342 Cf. § 1. 1108. Dacă lipseşte consimţământul. § 1. Dacă această libertate lipseşte. CIC. 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. § 1. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. can. care îi leagă pe soţi între ei.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. 31. Cc. GS 48. can. În acest caz. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. CIC. 2340 CIC. Mc 10. 1103. nu există Căsătorie. can. Trid. Gen 2. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. 2339 Cf. can. Acest consimţământ. . CIC. 2341 Cf. căsătoria este invalidă. liber de violenţă sau teamă gravă din exterior2339. eu te iau de soţ”2337. contractanţii sunt liberi să se căsătorească. § 2. can. 1057. Ef 5. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC. 24. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. 1071. botezaţi. 8. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. can. 1057. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. can.: DS 1813-1816. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ2340. 2343 Cf.

─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. creează drepturi şi datorii în Biserică. Divergenţele cu privire la credinţă. ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. § 3. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. formaţi întru curăţie. funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. obligaţia de a avea martori). Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. CIC. Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. . care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp. 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. în privinţa demnităţii. dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. însăşi concepţia despre căsătorie. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. între soţi şi faţă de copii. pentru ca. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde. în primul rând. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. 1063.în liturgia publică a Bisericii. chiar în sânul familiei. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. can. GS 49.

în legătură cu educaţia copiilor. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. 1086. can. soţii sunt întăriţi şi. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă. 14). Cf.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. 2350 CIC. CIC. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. datorită dialogului ecumenic. mai mult. în special. o dispensă expresă de la acest impediment2347. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă. Ea trebuie să-i ajute. 2348 Cf. presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. este cerută. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină. 1134. într-un fel. comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii. CIC. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. prin natura ei. sau această dispensă. Iubirea conjugală sinceră. 2349 Cf. can. . 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. este veşnică şi exclusivă. 16. în căsătoria creştină. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. can. 1636 În multe locuri. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. can. 1124. 1 Cor 7. IV. pentru validitatea căsătoriei. 1125. pentru liceitate. Această permisiune. o căsătorie mixtă are nevoie. de asemenea. În cazul disparităţii de cult. CIC. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350.

Prin acest har. întru frica lui Cristos” (Ef 5. 9. Cf. CIC. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. Gal 6. Această legătură. chiar şi în faţa societăţii. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. . să se ierte reciproc. 2353 GS 48. îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (.. încă de pe pământ. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355. 2356 LG 11. 2354 Cf. El le dăruieşte. le dă puterea să-l urmeze. din orânduire divină”2352.de Dumnezeu însuşi2351. delicată şi rodnică. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. o instituţie stabilă. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. să fie „supuşi unul altuia. ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală.. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată.) Ce cuplu 2351 2352 Cf. Mc 10. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. să se ridice din nou după căderile lor. tot astfel. acum. 1642 Cristos este izvorul acestui har. binecuvântarea o pecetluieşte. 2357 GS 48. § 2. § 2. luânduşi crucea. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353. can. 2355 LG 11. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. 2. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. să poarte fiecare povara celuilalt2358. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială. GS 48. LG 41. 1141. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Din legământul lor „se naşte. El rămâne împreună cu ei. 2358 Cf. Jertfa euharistică o întăreşte. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. § 1.

duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. năzuinţa spiritului şi a voinţei. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului. nu mai sunt doi. unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. de o singură rânduială. purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. Acolo unde trupul este unul singur. de o singură dorinţă. care nu numai că le purifică şi le consolidează. . Gen 2. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. 1645 „Demnitatea personală egală. însă cu o semnificaţie nouă. nici în spirit. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. 2362 FC 19. sunt cu adevărat doi într-un singur trup. V.este acela a doi creştini. Această comuniune umană este întărită. cea care. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. unul este şi spiritul2359. dimpotrivă. Ux. dincolo de unirea într-un singur trup. nici în trup. cf. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. uniţi de o singură nădejde. Cu alte cuvinte. FC 13. 6)2361. ea are în vedere o unitate profund personală. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. 24. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. forţa sentimentului şi a afectivităţii. FC 19. prin însăşi natura sa. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. 9. 2361 Cf. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun. 2363 GS 49. § 2. 2364 Cf. 2. FC 13. ci un singur trup” (Mt 19. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel.

Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. care rămâne indisolubilă2367. Biserica susţine. . Prin sacramentul Căsătoriei.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. § 1. cu harul lui Dumnezeu. ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. dau această mărturie. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. o fidelitate inviolabilă. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. În această situaţie dificilă. FC 20. Cf. că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. din punct de vedere civil. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. a lui Cristos faţă de Biserica sa. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. dăruire reciprocă dintre două persoane. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. dacă prima căsătorie era validă. Soţii care. Iar femeia. o nouă unire. indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund. săvârşeşte adulter”: Mc 10. Iubirea cere să fie definitivă. în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor. adesea în condiţii foarte grele. prin însăşi natura sa. 1151-1155. atâta timp cât persistă această situaţie. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. 1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. soluţia cea mai bună ar fi. De aceea. can. De aceea. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. 2367 Cf. În asemenea cazuri. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. Din acelaşi motiv. Din sacrament. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. împăcarea. FC 83. 11-12). 1650 În zilele noastre. soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. „Această unire intimă. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. că soţii sunt părtaşi la această iubire. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. pe cât posibil. CIC. în multe ţări.

18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. să stăruie în rugăciune. 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii. harul lui Dumnezeu2368. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. întrajutorării şi sacrificiului. care. prin ei. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2. § 2. la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. GS 48.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. zi de zi. trăirea autentică a dragostei conjugale. fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. GE 3. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. . i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. 28). să asiste la Jertfa Liturghiei. pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică. 2371 Cf. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. 2368 2369 FC 84. 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. În acest sens. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. care izvorăşte din ea. FC 28. pentru a implora astfel. Prin urmare. spirituale şi supranaturale. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. să-şi educe copiii în credinţa creştină. tind. Dumnezeu. 2372 Cf. 4). zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1. 2370 GS 50 § 1. 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale.

în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. deveniseră credincioşi2373.VI. Printre ei. Cf. 28)”2379. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. după o veche expresie. şi ale marii familii. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. „pentru copiii lor. familiile credincioase sunt de primă importanţă. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. Multe dintre ele rămân fără familie umană. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. prin rugăciune şi mulţumire. 2378 GS 52. 31 şi 11. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. „împreună cu toată casa lor”. În sânul familiei. de multe ori din cauza stării de sărăcie. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. 8. Fapte 16. părinţii sunt. „prin primirea sacramentelor. § 1. mereu repetată. care este Biserica. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. prin cuvânt şi exemplu. De aceea. l4. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. 2373 2374 . Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. în special. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. prin mărturia unei vieţi sfinte. Atunci când se converteau. FC 21. Ecclesia domestica2375. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. cf. a copiilor. 2375 LG 11. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376. a tuturor membrilor familiei. 2377 LG 10. 1656 În zilele noastre. iertarea generoasă. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. a mamei. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. Încă de la începuturile sale. 2379 FC 85. Fapte 18. 1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. 2376 LG 11. doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. „Bisericile familiale”. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. Cf. iubirea frăţească.

Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. § 1. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor. § 1. 1055. . refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. GS 50. § 1. este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Între cei botezaţi. el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. după cum şi Cristos a iubit Biserica. Ei nu sunt separaţi de Biserică. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. Prin natura sa. Cf.) Taina aceasta mare este. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. copilul2382. în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii). iubiţi-le pe femeile voastre. 25. dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică.: DS 1799. 1660 Legămîntul matrimonial.PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. GS 48.. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. a martorilor şi a adunării credincioşilor. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. CIC. Trid. 2382 Cf. (. fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. 32). 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. cât timp e încă în viaţă soţul legitim. Cc. can. 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. în cadrul unei celebrări liturgice.. 1664 Unitatea. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf.

a anumitor stări de viaţă. spirituale. 1 Pt 3. can. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. CIC. Cf. Lc 6. CCEO. 14. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. Gen 12. can. semnul Crucii. 867. Rom 12. SC 79.. prin care.umane şi a carităţii creştine. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. . ca impunerea mâinii. Prin ele. 1166. ele pot şi să răspundă necesităţilor. sunt obţinute efecte. Acestea sunt semne sacre. adesea însoţită de un anumit semn. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. prin puterea de mijlocire a Bisericii. stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. 9. cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. 2386 Cf. datorită unei asemănări cu sacramentele. precum şi a lucrurilor folositoare omului. cf. 2. mai ales. sunt semnificate şi. Ele comportă întotdeauna o rugăciune. 28. CIC. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. 2385 Cf. can. De aceea. 1168.

Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane. De aceea. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1. a unor obiecte sau locuri). . mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. Isus l-a practicat2389. 16. de obicei. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. 18. nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. a clopotelor etc. Sub o formă simplă. În Cristos. 6. SC 61. binecuvântarea uleiurilor sfinte. preoţi sau diaconi)2387. 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate. acoliţi. a mesei. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. 13. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui. iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390.(episcopi. a vaselor şi veşmintelor sfinte. Ben 16. 3). se vorbeşte despre exorcism. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii. „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. 15. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. 17. 2390 Cf. Mc 3. 25s. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. Morţii şi Învierii lui Cristos. în numele lui Isus Cristos. 7. semnul sfânt al Crucii lui Cristos.). 2389 Cf Mc 1. cateheţi etc. consacrarea fecioarelor. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. Şi astfel. 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri.

Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. Exorcismul solemn. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. persoana şi comunitatea. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. . medaliile2392 etc. pelerinajele. Cf. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. înainte de a celebra exorcismul. Foarte diferit este cazul maladiilor. vizitarea sanctuarelor. rozariul. procesiunile. prin natura sa. 2393 Cf. CIC. Această 2391 2392 Cf. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică. pentru că ea. Cc. 1172. comuniunea şi instituţia.: DS 1822. răspunde la marile întrebări ale existenţei. mai ales psihice. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. can. şi nu de o boală2391. Astfel.cadrul celebrării Botezului. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. Niceea II: DS 601. că este vorba de o prezenţă a celui rău. şi aceasta. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin. credinţa şi patria. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393. pe Cristos şi pe Maria. CT 54. care. dacă e cazul. spiritul şi trupul. 603. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. SC 13. calea Crucii. împreună cu înţelepciunea creştină. dansurile religioase. 2394 Cf. Cc. Trid. inteligenţa şi sentimentul. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. numit „exorcismul mare”. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. cum ar fi venerarea relicvelor. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. Aşadar este important să se stabilească. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor.

care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină. PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. Pentru popor. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. binecuvântările ocupă un loc însemnat.înţelepciune este un umanism creştin. viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. instaurează o frăţie fundamentală. ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. cele ale iniţierii creştine. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. 1679 Pe lângă liturgie. ca fiu al lui Dumnezeu. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla. EN 48. Cf. 1678 Între sacramentalii. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. Ele comportă. în primul rând. înrădăcinată în diferitele culturi. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. în acelaşi timp. şi. . Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei.

binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. prin moarte. Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. 2398 Cf. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. nici sacramentaliu. 8). conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie. 2399 Cf. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. 1683 Ca Mamă. Cu toate acestea. Ea oferă Tatălui. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului. I. în Cristos. la capătul vieţii sale sacramentale. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. . 42-44. SC 81. întru speranţă. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. în care se află singura noastră speranţă. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. ea este o celebrare liturgică a Bisericii2398. desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. Cf. şi anume acela care. SC 81-82. II. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. 1 Cor 15.

. 1689 Jertfa euharistică. comunitatea credincioşilor. 2404 OEx 10. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. 2402 Cf.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării.ei. trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă2400). cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. al cărui mădular viu este şi acela. Omilia. sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat. OEx 57. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector . Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. jertfa morţii şi învierii lui Cristos. şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. în Duhul Sfânt. biserica. în special. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. 2403 Cf. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei2403. Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. obiceiurile locale. Această desfăşurare este. 18. Un salut de credinţă deschide celebrarea. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui. Prin Euharistia celebrată astfel. OEx 41. OEx 1. învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. 1 Tes 4. cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. cultura şi pietatea populară. de altfel. în special familia defunctului. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine2402. Atunci când celebrarea are loc în biserică. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404. împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică.

Ceea ce credinţa mărturiseşte. care primesc de la Cristos. După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. acum. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos. Serm. Simeon din Tesalonic. primesc de la Cristos. 1691 „Creştinule. 27). ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf. mai mult. 1 In 3. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. chiar când murim. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. Uranus. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate.. reprezentaţi prin mai-marii lor. Sf. sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. (. recunoaşte-ţi demnitatea. Apostolii. nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii. Leon cel Mare. se află aşezat pe tronul ceresc. 12. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale). Cristos în slavă. . Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. Domnul cerului şi al pământului. El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. Sep. mergându-i în întâmpinare. Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697).) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. 2-3. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. prin răscumpărare şi sfinţire. 21.. Nu vom fi niciodată despărţiţi. Într-adevăr. nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Legea cea nouă. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular.Prin acest salut final. Fiul lui Dumnezeu. § 2074). două suluri: Legea cea nouă. 4). spre care stau cu faţa. 1). Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. care nu mai este scrisă pe table de piatră. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. cu picioarele pe zeul păgân al cerului.

22) printr-o iubire arătată în fapte. . dar între ele este o mare deosebire”2417. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El2411. 2418 Cf. 1). Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. fiind părtaşi. CT 29. 47). 2410 Cf. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. 25. ca să devină „desăvârşiţi. 1. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407. Gal 5. creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. . 2). 1 Cor 6. astfel. Gal 4. la viaţa celui Înviat2410. 2411 Cf. şi să umble întru iubire” (Ef 5. Rom 6. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. 13) 2416. 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. 6. 15-20. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. 11). 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418. In 8. „care vede în ascuns”2408. îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. 19. Dt 30. 12-16. „Există două căi. 9). 5. 5. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu. ca nişte fii iubiţi. 2414 Cf. 11). La fel. Cf. o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. In 13. In 15. Mt 6. 12. „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. creştinii sunt „morţi pentru păcat. 2417 Didahé 1. 23). dreptatea şi adevărul” (Ef 5. cealaltă a morţii. conformându-şi gândurile. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. 8) prin „toată bunătatea. 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. 6. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6. 2413 Cf. care îi fac capabili de ea. 5) şi urmându-i exemplele2412. Vindecând rănile păcatului. 2416 Cf. 29. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. Col 2. una a vieţii.rugăciune. 2415 Cf. 2412 Cf. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui.14. 1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. 2409 Cf. ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. devenind viaţa lor.

care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. adevărul şi viaţa” (In 14. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. Pentru mine. 1. ─ o cateheză a Fericirilor. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. Privindu-l în credinţă. ─ o cateheză eclezială. pentru slujirea şi slava Tatălui. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. aşa cum capul este al mădularelor sale. a trăi este Cristos (Fil 1. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. 21). ca să-l slujiţi. 6). oaspete blând şi prieten care inspiră. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. Domnul nostru. ─ o cateheză a dublei porunci a dragostei. 5.─ o cateheză a Duhului Sfânt. el n-ar putea suporta acest adevăr. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit. a speranţei şi a iubirii. Trupul lui. aşa cum mădularele sunt ale capului lor. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. călăuzeşte. 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. şi. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. Voi sunteţi ai lui. Ioan Eudes. . să-l lăudaţi. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. fără să se recunoască păcătos. dezvoltată în Decalog. Inima lui. fără oferirea iertării. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. Cord. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. El este al vostru. condiţie a purtării drepte. care este „calea. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. Maestrul interior al vieţii după Cristos. ─ o cateheză a harului. tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. căci viaţa creştină poate să crească. ─ o cateheză a virtuţilor umane. căci. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419.

Astfel. ei înaintează în virtute (articolul 7). a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf. Prin actele sale deliberate (articolul 4). 2 Cor 4. În Cristos. Întru Cristos. 11-31. 2421 . ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). asemenea fiului risipitor2420. binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). (.) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia. ocolesc păcatul şi. sau nu. GS 22. omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1). Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). 15)2422. chipul divin. 2422 Cf. dacă l-au comis. îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). desfigurat în om de cel dintâi păcat. Lc 15.1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi).. Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421. 4. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. Cu ajutorul harului. se încredinţează. ei ajung la desăvârşirea iubirii. persoana umană se conformează. Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea)..

Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. apare ca o luptă. capitolul al doilea). A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. Prin voinţa sa. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. 2427 GS 17. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. este menită fericirii veşnice. . e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. De aceea. o luptă dramatică între bine şi rău. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. GS 15. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. El păstrează dorinţa binelui. omul a abuzat de libertatea sa”2429. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. § 3. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. Această adopţiune filială îl transformă. GS 22. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. § 2. 2430 GS 13. 2426 Cf. Prin raţiune. § 1. 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. GS 14. 2429 GS 13. 2425 GS 24. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. 1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424. fie colectivă. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. omul este înzestrat cu libertate. întreaga viaţă a oamenilor. între lumină şi întuneric2430. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. Încă de la zămislirea ei. 1708 Prin pătimirea sa. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. În unire cu Mântuitorul său. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei. 2428 GS 16. fie individuală. dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”2428. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. la sfinţenie. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. § 2. 1706 Prin raţiune. Maturizată în har.

Fericiţi cei cu inima curată. 2431 2432 GS 22. . e menită să se împlinească în gloria cerului. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. Ea le duce la desăvârşire. 2433 GS 17. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ. Această lege răsună în conştiinţa lui. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. GS 15. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu.veşnică. § 2. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit. Fericiţi cei blânzi. căci ei se vor sătura. Fericiţi cei ce plâng. cu inteligenţă şi voinţă. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. căci ei vor fi mângâiaţi. căci a lor este Împărăţia cerurilor. căci ei vor moşteni pământul. PE SCURT 1710 ”Cristos (.. începând de la Abraham. § 1. căci ei vor afla milă. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. 2434 GS 16. Viaţa morală. crescută şi maturizată în har.) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. în gloria cerului. Fericiţi cei milostivi.

3. dar şi întregii Biserici. Mor. 17. Toma Aq. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. 4. Mt 4. 29. căutându-te. 10. Această dorinţă este de obârşie divină.Fericiţi făcătorii de pace. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. 1. Dumnezeul meu. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine. Sf. caut viaţa fericită. 2438 Cf. Augustin. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. 2437 Sf. eccl. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Conf. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Aşadar. noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. Augustin. Symb. iar sufletul meu trăieşte din tine2436.. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. Numai Dumnezeu satură2437. (Mt 5. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor. . cum se face că te caut. vederea lui 2435 2436 Sf. 1. din pricina mea. III. căci a lor este Împărăţia cerurilor. Doamne? De vreme ce. Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. minţind. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Această chemare se adresează fiecăruia personal. II.

1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. unul dintre idolii zilei este bogăţia.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444. Ei măsoară fericirea după avere. . (. Augustin. nici în vreo făptură. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem. Desigur. intrarea în bucuria Domnului2440. iar altul este faima. 4) şi la Viaţa veşnică2442. a fost numită supranaturală. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. 8)2439. nici în vreo lucrare omenească. 12. 2. 30. „Fericiţi cei curaţi cu inima. 2441 Sf. 2444 Sf. 2442 Cf.. îi aduce un omagiu instinctiv. Prin ea.. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. Irineu. ea este cea căreia mulţimea. 2443 Cf. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare. ci numai în Dumnezeu. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. (. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. dar în iubirea sa. Cf. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. căci Tatăl e de necuprins.. Şi ce alt sfârşit avem.. să ajungem în Paradis. Civ. tehnica şi arta.. 4. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr.Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa. în măreţia şi slava sa negrăită. ca ştiinţa. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. Aşadar. 20. In 17. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. Haer. 22. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. 18. 1 Cor 13. şi astfel. 5. (. oricât de folositoare ar fi. De aceea. nici în slava omenească sau în putere. 23. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei. vom vedea şi vom iubi. vom iubi şi vom lăuda.) Faima. 21.) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. Rom 8. şi după avere măsoară şi onorabilitatea. Mt 25. întreaga masă de oameni.. omul intră în slava lui Cristos2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. să-l slujim şi să-l iubim. 3. 1 In 3.

1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. participarea la firea dumnezeiască. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. Cf. astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman. încetul cu încetul. şi ea. 5. ea este supranaturală. viaţa veşnică. 3-23. începând de la Abraham. vederea lui Dumnezeu. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. susţinuţi de harul Duhului Sfânt. . ca şi harul care duce la ea.reputaţie de presă). PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. despre sfinţenie. prin faptele de zi cu zi. odihna în Dumnezeu. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. Mix. a început să fie considerată ca un bine în sine. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas. un obiect de adevărată veneraţie2445. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. 14). un bine suprem. 1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. 1724 Decalogul. înfierea. parabola semănătorului: Mt 13. conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. 1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti.

La fel face şi profetul Natan cu regele David. creat liber şi stăpân pe faptele sale2448. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. Înaintarea în virtute. libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. La fel. 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. 4. de a acţiona sau a nu acţiona. 2450 . 13). fapte deliberate. ataşându-se de El. asemănător lui Dumnezeu. şi pe Cain2450. afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. prin aceasta. Cf. 2451 Cf.şi. 17. de exemplu. 2449 Cf. violenţă. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. de la sine. Gen 4. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. fiecare dispune de sine. obiceiuri. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. neatenţie. Rom 6. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. Haer. Prin liberul arbitru. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. cu atât devenim mai liberi. 3. 7-15. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. fericirea noastră. Irineu. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. Sf. 10. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. de merit sau de pierdere a meritului. de a săvârşi astfel. 2447 2448 GS 17. . 4. teamă. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. 1733 Cu cât facem mai mult binele. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. de a face ceva sau altceva. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. 2 Sam 12. I. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel.

de exemplu. având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. nici ca mijloc de acţiune. după cum învaţă apostolul. 17). „unde este Duhul. De altfel. Toţi datorează fiecăruia acest respect. De fapt. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. omul a greşit. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. în special. Prin Crucea sa glorioasă. Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. 1741 Eliberare ăi mântuire. ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. DH 7. subiect al libertăţii. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. II. instr. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. În El. Libertatis conscientia 13. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. acolo este libertatea” (2 Cor 3. 1740 Ameninţări pentru libertate. creată după chipul lui Dumnezeu. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. condiţiile de ordin economic şi social. Fiecare persoană umană. A păcătuit în mod liber. . încă de la începuturile sale. 2454 CDF. Este fals a pretinde că „omul. 32). îşi este suficient sieşi. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. s-a înşelat singur. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. 1). de exemplu. a devenit rob al păcatului. trebuie să poată fi prevăzut. Îndepărtându-se de legea morală. Cf. noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. Istoria omenirii. în domeniul moral şi religios2452. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453. DH 2. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. se face rob sieşi.

„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. în special. 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. în special în rugăciune. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. Prin lucrarea harului. ca. 21). 14). Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice. fapte libere. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. . Binele suprem. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. Dimpotrivă. 1). GS 17. după cum dă mărturie experienţa creştină. violenţă. § 1. înlătură. să te putem sluji cu toată libertatea2455. 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Cf. 1742 Libertate şi har. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului. teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. de la sine. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. cu bunătate. tot ce ne stă împotrivă. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. în domeniul religios şi moral. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare.

De exemplu. Astfel. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa. 1752 Faţă de obiect. ─ de împrejurările acţiunii. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. 2457 Cf. El este materia actului uman. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. Scopul nu scuză mijloacele. în acelaşi timp. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. Actele umane. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. în sine. dar poate fi inspirat. . Ele sunt bune sau rele. 2-4. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. Când se comportă în mod liber.1749 Libertatea face din om un subiect moral. Obiectul. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. sunt calificabile din punct de vedere moral. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. Dimpotrivă. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. 1753 O intenţie bună (de exemplu. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. în mod deliberat. ea priveşte capătul acţiunii. ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. sau elementele constitutive. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. ale moralităţii actelor umane. intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. atestată de conştiinţă. Mt 6. I. ─ de scopul urmărit sau de intenţie.

sau împrejurările (mediu. PE SCURT 1757 Obiectul. prin sine şi în sine.1754 Împrejurările. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. Toma Aq. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─.) care constituie cadrul lor. ele nu pot face nici bună. 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. Dec. a scopului şi a împrejurărilor. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. Scopul nu scuză mijloacele. omuciderea şi adulterul. . Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. praec. intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. adică un rău moral. a scopului şi a împrejurărilor. cuantumul unui furt). Există acte care. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. II. presiune socială. inclusiv urmările lor. Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). adică un rău moral. a căror alegere este întotdeauna greşită.. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc. Nu 2458 Sf. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi. sunt elementele secundare ale unui act moral. Un scop rău alterează acţiunea. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. 6. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău. nici dreaptă o acţiune rea în sine. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. independent de împrejurări şi intenţii. 1761 Există comportamente concrete. a căror alegere este întotdeauna greşită. 5).

. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. I. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. pasiunile nu sunt nici bune. 2461 Cf. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. Teama de rău cauzează ura. Mc 7. 4. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. Civ. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. Augustin. Sf. Toma Aq. II. 1765 Pasiunile sunt numeroase. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii. 26. nici rele. 2462 Sf. 8. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. 7. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”2460. 1-2. Nu este iubit decât binele 2461. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. 14. 21. Sf. Th. Augustin. ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. dacă iubirea este bună”2462. „Pasiunile sunt rele. şi bune. Trin.. 4. 3. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. dacă iubirea este rea. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman. S.

1773 În pasiuni. temerile şi tristeţile ei. 24. nu există nici bine. 24. nici rău moral. Th. ci şi de apetitul său sensibil. Cf.. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. ci şi de „inima” sa. tristeţea şi mânia. 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. dorinţa şi frica. ca mişcări ale sensibilităţii. 1-2. Prin emoţiile sale. 1-2. sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. există în ele bine sau rău moral. 3. 2463 2464 Sf. 1769 În viaţa creştină. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. S. Th. Toma Aq. În Cristos. 3). aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. omul presimte binele şi bănuieşte răul. Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă.. Toma Aq. .voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. 1. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. 1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă. bucuria. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. Sf. S. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă.

la momentul potrivit. I. 14-16. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. (. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. teamă şi speranţă. 1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul.. răsună la momentul potrivit în urechea inimii. (. unde omul se află singur cu Dumnezeu.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. Când ascultă de conştiinţa morală.. încuviinţându-le pe cele care sunt bune. care ne dă porunci. Ea judecă şi alegerile concrete. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467. Rom 1.. ne învaţă şi ne conduce... 2468 Newman. Prin judecata conştiinţei sale. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei. în lumea naturală ca şi în cea a harului. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468. care semnifică răspundere şi datorie. Ea confirmă autoritatea adevărului. 32.) Ea este mesagera Aceluia care. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas. scrisoare către ducele de Norfolk 5. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. În tot ceea ce spune şi face.. dar care îl depăşeşte. (. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. conştiinţa morală2466 îi porunceşte. ne vorbeşte prin văl. Cf. . examinare sau 2465 2466 GS 16. să împlinească binele şi să evite răul. 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii.) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. 2467 Cf. Rom 2. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept.

O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. II. Dovedind greşeala comisă. Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. fiindcă. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale. declarat în legea raţiunii. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. Augustin. 9. pe Dumnezeu2469. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis). Adevărul despre binele moral. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi. întreab-o. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. Ep.. înlăuntrul vostru şi. Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate. fraţilor. Dacă omul comite răul. priviţi-l pe Martor. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. mai ales în domeniul religios”2470. 19-20). este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. DH 3. a răutăţii alegerii sale personale.) Întoarceţi-vă. dacă ne osândeşte inima noastră. . (. în acelaşi timp. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. în tot ceea ce faceţi. Încă din primii ani. în concluzie.introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta. 8. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea.. pentru a lua personal decizii morale. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf. Io.

(. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti.) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. DH 14. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. 15. „Bine este să nu (. de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare. IV. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. o judecată greşită. 31. 12). Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. Lc 6. 1788 În acest scop. care se îndepărtează de acestea.. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf. 12)2472. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului.. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt. de egoism şi de orgoliu.. faceţi-le şi voi lor” (Mt 7. Tob 4.) faci ceva de care fratele tău se poticneşte. ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale. 21). dimpotrivă. sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui. Cf. . se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14.morală. III. omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. O educaţie prudentă învaţă virtutea. fie. 1785 În formarea conştiinţei. 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine. s-ar osândi singur.. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii. ea apără sau vindecă de teamă. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină.

răul comis de persoană nu i se poate imputa. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii. 1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. 2474 . pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. 1 Tim 3. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. o lipsă. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. exemplul rău dat de alţii. unde omul se află singur cu Dumnezeu. 1793 Dacă. 1 Pt 3. În acest caz. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral. ignoranţa este invincibilă. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. 2475 GS 16. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. 9. Cf. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. 2476 GS 16. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. Fapte 24. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău. 2 Tim 1. dimpotrivă. 2473 GS 16. 21. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. 3. 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei. 16.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. o dezordine. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. robia pasiunilor.

1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. dispoziţii stabile. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. Beat. 1. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. care se îndepărtează de ele. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. 1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. câte curate. o judecată eronată. . ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. care ne orânduiesc faptele. fie. câte sunt vrednice de iubit. Aşa se formează conştiinţa morală. câte sunt de cinste. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. dimpotrivă. 8). 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. Ele dobândesc uşurinţă. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. câte sunt drepte. ci şi să dea ce are mai bun din sine. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. în acord cu raţiunea şi cu legea divină. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă. Grigore de Nyssa. I. câte sunt cu nume bun. orice virtute şi orice laudă.1799 Pusă în faţa unei alegeri morale.

dreptatea şi tăria” (Înţ 8. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. 1). „Stăpânilor. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. Omul drept. se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. . căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. dreptatea. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. 2-2. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune. pentru rugăciuni” (1 Pt 4. scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. evocat adesea în Sfânta Scriptură. 2. tăria şi cumpătarea. Acestea sunt: prudenţa. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. indicându-le norma şi măsura. ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. 7). „De iubeşte cineva dreptatea. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. „Fiţi cumpătaţi şi treji. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama.dobândite în mod uman. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. cardo). ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină. Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. Faţă de oameni. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. Este numită auriga virtutum. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. 15). nici cu făţărnicia sau cu disimularea. chiar şi teama de moarte. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. Sub alte nume. Th. 15). 7). „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi. De aceea. 47. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit.

1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. 2481 Cf. Cu ajutorul lui Dumnezeu. 2)2479. „În lume veţi avea necazuri. 37. dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. II. trebuie să recurgă la sacramente. Mor. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. 46. Omul virtuos este fericit să le practice. nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. 1. 25. eccl. . Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18. 2 Pt 1. sunt purificate şi înălţate de harul divin. Eu am biruit lumea” (In 16. 1811 Pentru omul rănit de păcat. Trebuie să „trăim în cumpătare. care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). dobândite prin educaţie. 4. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile. să coopereze cu Duhul Sfânt. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. care veghează pentru a discerne toate. Augustin. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. 27-31.(Ps 118. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). 14). ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. dar îndrăzniţi. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. 30). 33). de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. 12). Ele au drept 2479 2480 Cf. Sf. prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu.

Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. „omul se încredinţează total. cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. Prin credinţă. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Credinţa 1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat. dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor. căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10. şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem.origine. lui Dumnezeu”2483. ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. 13. 6).: DS 1545. Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5. credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său. ci să o şi profeseze. credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. 26): lipsită de speranţă şi de iubire. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2. în mod liber. 2484 Cf. DV 5. 1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască. . însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu. speranţa şi iubirea2482. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1. 23). în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”2485. Cc. 1 Cor 13. 1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei 2484. Trid. 17). De aceea. punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre. 2485 LG 42. cf. care este în ceruri. 1813 Virtuţile teologale întemeiază. căci El este însuşi Adevărul. care este în ceruri” (Mt 10. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor. să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii. 32-33). Există trei virtuţi teologale: credinţa. Speranţa 1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. DH 14. 2482 2483 Cf. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită.

18). lărgeşte inima în aşteptarea fericirii veşnice. Ea aspiră să fie unită cu Cristos. pentru ca. 5). 1821 Aşadar putem spera la gloria cerului. Ea se exprimă şi se hrăneşte în rugăciune. 1819 Speranţa creştină reia şi desăvârşeşte speranţa poporului ales. deşi nerăbdarea ta face îndoielnic ceea ce e sigur şi face lung un timp foarte scurt. ele croiesc drum printre încercările care îi aşteaptă pe ucenicii lui Isus. cu harul lui Dumnezeu. să dobândim întru speranţă moştenirea vieţii veşnice” (Tit 3..: DS 1541. Cf. le purifică pentru a le îndrepta spre Împărăţia cerurilor. drept răsplata veşnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lui Cristos. Fericirile înalţă speranţa noastră spre cer ca spre noul Pământ al făgăduinţei. Ea ne dă bucurie chiar şi în încercări: „Bucurându-ne în speranţă. care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om. 22. de făgăduinţele lui Dumnezeu şi fusese purificat prin încercarea jertfei 2486. Mirele său. prin Isus Cristos. în glor