P. 1
Catehismul Bisericii Catolice 1993

Catehismul Bisericii Catolice 1993

|Views: 125|Likes:
Published by Luana Georgita

More info:

Published by: Luana Georgita on May 15, 2011
Copyright:Attribution Non-commercial

Availability:

Read on Scribd mobile: iPhone, iPad and Android.
download as DOC, PDF, TXT or read online from Scribd
See more
See less

08/02/2013

pdf

text

original

CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

22 Cf. omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. 20 Cf. . Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. curentele de gândire ostile religiei şi. ieşit dintr-unul singur. părticică a zidirii tale. Doamne. care. părticică a zidirii tale. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. vrea să te laude. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. Mare eşti Tu. înveşmântat în firea-i muritoare. tocmai el. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. de teamă. pretinde să te laude. §1. II. 3). GS 19-21. Dumnezeu. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. ca să trăiască şi să găsească fericirea. 8-10. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. 21 Cf. atitudinea omului păcătos. Iona 1. Augustin. care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. 23 Cf. ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. 1. 3. 19 GS 19. 1. „inimă curată” şi. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. mărturia celorlalţi. Mt 13. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. omul. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. iar omul. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. 22. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. care. exemplul rău dat de credincioşi. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. Căci în El trăim.sunt atât de universale. 2628). 24 Sf. Conf. de asemenea. voinţă dreaptă. Cu toate acestea. Gen 3. ca ei să-l caute pe Dumnezeu. în sfârşit. în schimb. care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. 1. grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21.

Th. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire. cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui. cu simţul binelui moral. 27-28. 26 Serm. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. fără origine şi fără sfârşit. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. . 14 §2. S.. 2. care se dilată şi se răspândeşte. 15. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). 28 Sf. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine.) întreabă-le pe toate. Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. 27 GS 18. de la contingenţă. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher). Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui. 2. Toma Aq. 241. §1. Totuşi. (. Toate îţi răspund: «Iată. 19-20)25. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. Înţ 13. pe aceste „căi” felurite. 1. ci participă la Fiinţa în sine.. suntem frumoase». 1-910. 17. Prin toate acestea. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu. 17. de la ordinea şi frumuseţea lumii. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti.. Fapte 14. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf.nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale. 34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. Astfel. el percepe semne ale sufletului său spiritual. cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. care nu se poate reduce la materie”27. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. Aceste frumuseţi supuse schimbării. cf. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. întreabă frumuseţea aerului. întreabă frumuseţea cerului. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. întreabă frumuseţea mării. 3. omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. III.

spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. oamenii se conving uşor de falsitatea sau.. 37Totuşi. de asemenea. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. 32 Ibid. Fără această capacitate. S. 30 Cf. ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui. Toma Aq. Th. chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre. simplu vorbind. . Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”30. 1. cf. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. Cc. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. în condiţiile istorice în care se află. DV 6. 1.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. în această materie. DV 6. 1. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. Enc. prin puterile şi cu lumina ei naturală. 31 Pius XII. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. pretind dăruire şi renunţare. începutul şi sfârşitul a toate. cel puţin. Vatican I: DS 3004. Humani Generis: DS 3875. Sf. cu necredincioşii şi cu ateii. IV. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32.: DS 3876. e realmente capabilă. În dobândirea unor astfel de adevăruri. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. cu uşurinţă. Vatican I: DS 3005. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. De aceea. 38De aceea. 27. 3026. Gen 1. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. 29 Cc. cf.

nevăzut. neajuns”33 cu reprezentările noastre omeneşti. bunătatea. 30. Venind de la Dumnezeu. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. când va fi plină de tine. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. deosebirile sunt mult mai mari”34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. Gent. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. 1. De aceea. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. mergând spre Dumnezeu. 34 Cc. în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. Într-adevăr. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale. desigur. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. . Conf. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. 5). cauza şi scopul a toate. 28. nu va mai exista mâhnire şi încercare. Creatorul şi Domnul nostru. 35 Sf. 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. în mod deosebit omul. limbajul nostru se exprimă. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. 39. Toma Aq. 42Dumnezeu transcende orice făptură. antropomorfizant. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. S.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. în chip omenesc. 10. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. Anafora. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13. prin analogie. ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. oricâte asemănări am afla. imperfect. Lateran IV: DS 806. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. necuprins cu mintea. viaţa mea va fi împlinită”36. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. 36 Sf. Augustin. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu.

Cc Vatican I: DS 3026. 38 GS 36. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37. 48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor. asemănări cu Dumnezeu. 49„Creatura fără Creator dispare”38. 37 Cf. . cel infinit în desăvârşire. chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul.

oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. Dar există un alt ordin de cunoaştere. pentru a face din ei fii adoptivi. omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. 4-5. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. Ef 1. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. Printr-o hotărâre total liberă. Vatican I: DS 3015. planul său binevoitor. în bunătatea şi înţelepciunea sa. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc. 41 Cf. . O face revelându-şi misterul. făcut din veşnicie. Domnul nostru Isus Cristos. care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6. Cuvântul făcut trup. Revelându-se pe sine. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe. şi anume acela al Revelaţiei divine39.CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. şi pe Duhul Sfânt. 52 Dumnezeu. Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. DV 2. în Fiul său unic41. în Cristos. 16). în favoarea tuturor oamenilor.

II. Dumnezeu. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri. Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. în lumea creată. .) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46. 1. prin neascultare. Dumnezeu caută. Isus Cristos. Într-adevăr. 44 DV 3. oferă oamenilor. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. 118. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat. 45 DV 3. 21. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea. voind să deschidă calea mântuirii de sus. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. de ex. 2. să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42. Haer. 3. în primul rând. a pierdut prietenia ta. Şi după ce omul. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. (. I-a chemat la o comuniune intimă cu El. 46 LR. cf. 3. 4. o mărturie permanentă despre sine. 17. Pe lângă aceasta. fiind statornici în a face binele”45. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. „după căderea lor.. 3. Haer. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat. făgăduindu-le răscumpărarea. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc.oameni în stare să-i răspundă. Legământul cu 42 43 DV 2. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi.. 20. Rugăciunea euharistică IV. să-l cunoască şi să-l iubească. Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu.

cum sunt „dreptul Abel”. Fapte 17. Dumnezeu îl alege pe Abram. regele-preot Melchisedec55. 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. Gen 10. 56 Cf. (LXX) 32. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. Gen 11. 4-6. prefigurarea lui Cristos56. 9. 1). sau drepţii „Noe. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. 52 Cf. 19. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. Lc 21. din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12. 58 Cf. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. Cf. şi după seminţiile lor” (Gen 10. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel52. 18-25. chemându-l „afară din ţara lui. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. 3 LXX)57. 26-27. 3. Înţ 10. Evr 7. 52). pentru a-l face Abraham. 28. 50 Cf. chemat să pregătească adunarea. 24. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. 49 Cf.Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. din cauza păcatului53. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor54. 8. 51 Cf. 55 Cf. până la proclamarea universală a Evangheliei. Dt 4. Gen 9.5. 57 Această ordine. solidară în nelegiuire 51. 5)48. 18. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. Gen 14. 20-31. într-o zi. 54 Cf. Daniel şi Iob” (Ez 14. Dar. în acelaşi timp cosmică. 8. a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. . politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. Astfel. 14). Rom 1. Gal 3. fiecare după limba sa. poporul ales58. care. Rom 11. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor50. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. 53 Cf. 57 Cf.

Sof 2. Figura cea mai pură este Maria69. Femeile sfinte. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28. Ez 36. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. 5-6. 10. 69 Cf. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. Miriam. 16. 53. purificarea de toate infidelităţile66. 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu62. prin Moise. . In 11. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. 65 Cf. III. Evr 10. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. 64 Cf. 3. 1-2). 59 60 Cf. destinat tuturor oamenilor64 şi care va fi înscris în inimi65. 64 Prin profeţi. Cf. 31-34. Ex 19. este Cuvântul unic. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. legea sa.unitatea Bisericii59. Fiul lui Dumnezeu făcut om. Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. ca Sara. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. 67 Cf. 66 Cf. izbăvindu-l din robia egipteană. Lc 1. Rahela. 16. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. Ana. în multe rânduri şi în multe chipuri. 61 Cf. Ier 31. 70 DV 2. 52. 17-18. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. odinioară. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. Is 49. Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”63. 38. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce. 68 Cf. DV 3. Rom 11. 2-4. o mântuire care va cuprinde toate neamurile67. poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham. 62 Cf. Tată prevăzător şi judecător drept. 6. Cristos. Rebeca. Debora. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic. 63 LR. 10). 11. Is 2. 24. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. 61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii.

simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. (. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”72. DV 4. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. Este cazul anumitor religii necreştine. după atâţia alţii. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe.Sfântul Ioan al Crucii. care este Cuvântul său. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor. Totuşi. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm. ea nu a fost încă pe deplin explicitată.. 22. neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. fiind legământ nou şi definitiv.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. PE SCURT 68 Din iubire. Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. nu numai că ar face o nebunie. . Călăuzit de Magisteriul Bisericii. 67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. 2.. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt.

70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. 76 DV 7. I. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. 16. Acesta va dura cât va dăinui lumea. trimiţându-l pe propriul său Fiu. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El. Le-a vorbit şi. Gen 9. Gen 3. căruia i-a revelat legea sa prin Moise. în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . după cădere. 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. adică a lui Cristos Isus75. In 14. Cf. le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. 4). Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. 75 Cf. . 15. El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri.fapte şi cuvinte. 6. Din aceştia şi-a format poporul. Tradiţia apostolică 73 74 Cf. şi astfel.

. care. în învăţătura. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor. „propovăduirea apostolică. Propovăduirea apostolică. în viaţa şi în cultul său.. au consemnat în scris vestea mîntuirii”78. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7. 76 Transmiterea Evangheliei.. „Biserica. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. în lume. prin exemplul dat şi prin instituţii. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. Într-adevăr. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos. care. prin propovăduirea lor orală. . DV 7. 79 Astfel. conform poruncii Domnului. prin ea. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. săvârşită în Duhul Sfânt. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. tot ceea ce crede”81. continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi. este numită Tradiţie. deşi e strâns legată de ea. tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. Prin ea. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. împărtăşindu-le darurile divine. 80 DV 8. perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. 79 DV 7. 81 DV 8. . din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi.. 78 Această transmitere vie. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. 82 DV 8. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale. care a vorbit odinioară. iar Duhul Sfânt.75 „Cristos Domnul.

DV 9. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun.. Ele constituie forme particulare. Căci amândouă. II. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. . cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85.. De aceea. Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice.. disciplinare. şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83. 20).. curgând din acelaşi izvor divin. Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. devin. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. într-un fel. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”. Într-adevăr. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. atât Scriptura. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt. Şi una. călăuziţi de lumina Duhului adevărului. . 85 DV 9. În 83 84 DV 8. prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. să-l păstreze cu fidelitate. pentru ca aceşti urmaşi. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. 82 Biserica deci. care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele. până la sfârşitul lumii” (Mt 28.

pe mine mă ascultă” (Lc 10. Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. în păstrarea. unit cu Păstorii săi. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. 16) 90. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. întregul popor sfânt. 20. astfel încât. LG 20. 89 DV 10. deoarece. III. a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”88. amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. 2 Tim 1.lumina Tradiţiei apostolice. 12-14. 87 Credincioşii. 1 Tim 6. 90 Cf. DV 10. ci îl slujeşte. „Aderând la el. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. . se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. îl ascultă cu pietate. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. modificate sau părăsite. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf. Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. aceste „tradiţii” pot fi păstrate. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. 88 DV 10. primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. episcopul Romei. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. învăţând numai ceea ce a fost transmis. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune.

20. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97. în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93. 13. Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt.. 93 „Prin acest simţ al credinţei. 94 Cf. mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91..95 92 „Totalitatea credincioşilor (. o luminează şi îi dau siguranţă. 95 Cf. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. sub îndrumarea Magisteriului sacru. 1 In 2. 97 LG 12. şi. reciproc. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă. Cc.când defineşte dogme. 93 UR 11. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat..) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea. 96 LG 12.. dacă viaţa noastră este dreaptă. 98 DV 8. LG 25. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre. In 8. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul. în 91 Cf. 27. 92 . adică atunci când propune. insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. Poporul lui Dumnezeu. înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. 31-32. (. In 16. care îl păstrează în inimă” 98. Cf. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum.) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna».

DV 23. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. Grigore cel Mare. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. sub inspiraţia Duhului Sfânt. încât nu pot exista separat şi toate împreună. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin. până la a doua venire. în slavă.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. cf. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. 104 DV 10. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. 99 GS 62 §7. ─ „prin propovăduirea acelora care. 102 DV 8. 7. 101 Sf. 99 Datorită simţului supranatural al credinţei. tuturor generaţiilor. ca într-o oglindă. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. 105 DV 8. în învăţătura. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. 103 DV 10 §3. în care Biserica peregrină îl contemplă. 24. pe Dumnezeu. 8. tot ceea ce crede”105. Ez 1. au primit o charismă sigură a adevărului”102. a lui Cristos.mod deosebit. 100 . o dată cu succesiunea episcopală. sunt atât de strâns legate şi asociate. 98 „Biserica. „divina eloquia cum legente crescunt . UR 4. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. DV 8. fiecare în felul său. Hom. 44 §2.

Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. 1. le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. DV 24. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. Dumnezeu. 103 De aceea. DV 21. 4. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale. după cum venerează şi Trupul Domnului. luând trupul slăbiciunii omeneşti. 104 În Sfânta Scriptură. 112 DV 21. 109 Cf. 1 Tes 2. pentru a li se revela oamenilor. 13. 103. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. în Cărţile Sfinte. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. 1-3. Cf. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt. „Într-adevăr. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. II. 111 Cf.ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. El care. 108 Sf. exprimate în limbi omeneşti. ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. pentru că nu e supus timpului108. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. cuvintele lui Dumnezeu. Augustin. 110 Cf. Psal. Evr 1. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. s-a făcut asemenea oamenilor”106. nu are nevoie de silabe. Cuvântul său unic. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. .

consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. trebuie. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24. credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. Duhul Sfânt. 117 Cf. „nu a unui cuvânt scris şi mut. 115 DV 11. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu. 45). fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. sau profetice. Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. de „genurile literare” folosite în epocă. 116 Sf. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii. „Pentru redactarea cărţilor sfinte. pentru ca. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. „Sfânta Maică Biserica. 11. Hom. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. DV 11. 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri. III. Cristos. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine.105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115. Ca ele să nu rămână literă moartă. prin Duhul Sfânt. 108 Totuşi. pentru mântuirea noastră. . trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. 4. sau poetice. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. Bernard. cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. DV 12 §1. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. miss. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. pentru că. pe baza credinţei primite de la apostoli. sau 113 114 DV 11. de modurile de a simţi. Pentru a interpreta bine Scriptura.

15. moral şi anagogic. căci Scriptura nu era limpede. oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. Scriptura este una. după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124). 124 Origene. Toma Aq. Căci. 118 119 DV 12 §2. . deschisă de la Paştele său121. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată. Într-adevăr. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. DV 12 §3. acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. 125 Cf. Hom. 114 3. 5. După o expresie a Sfinţilor Părinţi. DV 12 §3. 21.. Ps 22. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă... Rom 12. 123 Sf. 121 Cf. Această inimă era închisă înainte de Pătimire. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. 5. 120 Cf. 122 Cf. În primul rând. Psal. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. in Lev. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. 11. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire. Lc 24. 44-46. 6.de alt gen de expresie”118. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. 25-27. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. În al doilea rând. există un alt principiu al interpretării corecte. 113 2.

Sensul moral. 117 Sensul spiritual. 6. călăuzindu-ne (în greceşte. Moralis quid agas. al Botezului127. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi. 129 Cf. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. Astfel.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. pentru ca. nu numai textul Scripturii. Fund. 3. 2. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129. „Sensul literal te învaţă faptele. Cf. 1. 11)128. 1. astfel. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. quo tendas anagogia. 130 DV 12. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi. S. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. 5. sensul moral ─ ce trebuie să faci. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. prin aceasta. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”.. Toma Aq. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet. alegoria ─ ce trebuie să crezi. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. Sensul anagogic. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos. Omnes sensus (sc. printr-un studiu. Th. 10. 1. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. 2. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. anagogé) spre Patria noastră. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu. Sensul alegoric. quid credas allegoria. 128 Cf. . Evr 3─4.1 ─ 22.11. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. Ap 21. să se maturizeze judecata Bisericii.5. pregătitor. Augustin. 131 Sf. 3. 126 127 Sf. într-un fel. ad 1. 1 Cor 10.

DS 179. 135 DV 15. 122 Într-adevăr. Isaia. Habacuc. Iona. Deuteronom. 1 şi 2 a lui Petru. Marcu. Ageu. către Tit. Faptele Apostolilor. Rut. 123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. către Filemon. Luca şi Ioan. Naum. Osea. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos.IV. 1 şi 2 Cronici. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. Ecleziastul. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. în sfârşit. Abdia. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. Iudita. Noul Testament 132 133 Cf. Ezechiel. 1501-1504. Proverbele. Amos. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. către coloseni. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. 1 şi 2 Macabei. DV 8. Evangheliile după Matei. Înţelepciunea. 1334-1336. 134 Cf. Exod. către efeseni. Estera. Miheea. Plângerile. Cântarea Cântărilor. Baruh. 1 şi 2 către Timotei. către galateni. Numeri. Iob. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). 1 şi 2 către corinteni. către filipeni. 1 şi 2 Samuel. . Zaharia. Judecători. Ieremia. 1 şi 2 Regi. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. Ecleziasticul. Psalmii. DV 14. §3. Scrisorile Sfântului Paul către romani. Sofonia. Scrisoarea lui Iacob. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. Scrisoarea către evrei. căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. Răscumpărătorul Universului”. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Tobia. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. Daniel. cele trei Scrisori ale lui Ioan. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. Cf. 1 şi 2 către tesaloniceni. Ioel. Iosua. Levitic. Esdra şi Nehemia.

trăind printre oameni. Mântuitorul nostru”138. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. Fiul lui Dumnezeu. sensuri ascunse şi tainice141. A 83v. păstrând forma unei vestiri. 3. aveau parte”. pătimirea şi glorificarea lui. transmit fidel ceea ce Isus. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. autob. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor. „După Înălţarea Domnului. „a căror istoricitate o susţine fără şovăire. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. Ms. a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. Tradiţia orală. Evangheliile scrise. fie deja în scris. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. Rich. în sfârşit. faptele. 139 DV 19. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. . 140 Sf. Descopăr mereu noi lumini. 136 137 DV 17. în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. Obiectul lor central este Isus Cristos. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. La meditaţie. 138 DV 18. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. Cezaria cea tânără. Fiul lui Dumnezeu întrupat. Viaţa şi învăţătura lui Isus. învăţăturile. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. DV 20. 141 Sf. Cf. Tereza a Pruncului Isus. 2. Cristos.

Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. Hept. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. 21. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. De altfel.tăria credinţei. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie. 11. . 6. 1 Pt 3. a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. 145 Sf. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. 144 Cf. 73. DV 16. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. 28). izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146. de exemplu.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. 1-11. 10. reafirmată de Mântuitorul însuşi143. De asemenea. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144. iar pentru fiii Bisericii . 147 DV 22. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. Astfel. Cf. adică propovăduirea pastorală. şi slujirea cuvântului. 148 DV 24. încă din timpurile apostolice142. cf. V. 1 Cor 5. Mc 12. 29-31. 146 DV 21. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. hrană a sufletului. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare. Evr 10. 6-8. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. cateheza şi toată formaţia creştină. şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. 2. După o spusă veche. cu ajutorul tipologiei. 1. 142 143 Cf. 1 Cor 10. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat. iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. Augustin.

Ieronim)”149. in Ex. ambele se luminează reciproc. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. pentru că centrul lor este Cristos Isus. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă.. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou. 151 DV 24.) ca. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. şi această singură carte este Cristos. sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151. 5. 4. Hugues de Saint-Victor.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. 149 150 . 152 Cf. DV 11. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti. Într-adevăr. quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur. Noe 2. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. pentru că sunt inspirate. în primul rând.. El acţionează în ei şi prin ei. 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. 153 Origene. prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. 8). Hom. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu. et ille unus liber Christus est. 8.

făclie pentru cărările mele” (Ps 119. Is 50. 105)155. 4. 154 155 DV 21.venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău. Cf. .

16. „ascultarea credinţei”158. 26. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. 143 Prin credinţă. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa. Adevărul însuşi. ARTICOLUL 1 Cred I. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului. pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. . Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. 158 Cf. „Dumnezeu cel nevăzut. Cu toată fiinţa. Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. 5. DV 5. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. dat lui Dumnezeu care revelează. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. 157 Cf. Rom 1. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. în belşugul iubirii sale.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa.

Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. 3) 162. Gen 15. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. Fiul său. 18)163. 4. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. 39). 160 Cf. Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. 164 Cf. Gen 12. În credinţă.145 Scrisoarea către evrei. când Isus. Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei. 2. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. 14. 2). 20). Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. 161 Cf. 12. Gen 23. Gen 18. „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. 166 Cf. Lc 2. Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. 146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. 40. în marele elogiu al credinţei strămoşilor. 6. Pentru această credinţă. „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare166. 163 Cf. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. Prin credinţă. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. 5. Totuşi. 1-4. credinţa nu i-a şovăit. . Prin credinţă. Lc 1. 17. 8)159. 11. în sfârşit. 48. Gen 15. 38). Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. toate generaţiile o vor proclama fericită165. 159 Cf. 162 Cf. De aceea. Evr 11. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. a murit pe cruce. 165 Cf. Isus. 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. 35. „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. 1). 45). Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11.

în primul rând. Mc 9. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu.II. „Fiul lui preaiubit”. 5-6. 168 Cf. 27. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». Caracteristicile credinţei 167 Cf. 5. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. Mt 11.) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. Fiul şi Duhul Sfânt.. 18). Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1. decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu. 3). în care îşi află toată bucuria (Mc 1. Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6. 7. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. Ps 40. Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. III. Tatăl. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. 11). 169 Cf. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. Ier 17. care este în sânul Tatălui. Cred în Isus Cristos. asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. 10-11). E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. „Duhul cercetează totul. . El l-a făcut cunoscut” (In 1. Fiul unul-născut. 146. 1). credeţi şi în mine” (In 14. (.. chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. 46). ea este. în acelaşi timp şi în mod inseparabil. 3-4.

Vatican I: DS 3008. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. „Totuşi. Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Mt 11. nici să ne înşele”. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. S. Cc. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. Vatican I: DS 3010. 25. Toma Aq.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge. Nu este contrar nici libertăţii. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. 171 DV 5. 155 În credinţă. Gal 1. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171. cf. care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. . Th. 2. ci de la Tatăl său. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă. 172 Cc. 17)170. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. Aşadar. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). care este în ceruri” (Mt 16. o virtute supranaturală revărsată de El. 9. Fiul Dumnezeului celui viu. omul are nevoie de harul lui. de exemplu. e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. 15. 173 Sf. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173. 2-2.

ob. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. Or.. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176. le face să fie ceea ce sunt”183. la rândul ei. adaptate la intelectul tuturor”. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. prooem. susţinând toate lucrurile. 2-2. o credinţă mai mare. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. răspândirea şi sfinţenia Bisericii.sale”174. sunt „motive de credibilitate”. cercetarea metodică în toate disciplinele. 178 Newman. profeţiile. 174 Ibid. care. Toma Aq. 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. 181 Serm. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi.. S. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. al legăturii lor între ele şi cu Cristos. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”177. 7. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. DS 3009. . nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. Astfel. 20. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. 171. §2. Anselm. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf. Astfel. 9. Desigur. acela. 157 Credinţa este sigură. 175 Cf. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. centrul misterului revelat. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178. 179 Sf. 43. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor175. 3. mai sigură decât orice cunoaştere umană. Prosl. 180 DV 5. Evr 2. „De aceea. Th. 5. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. 4. după expresia Sfântului Augustin181. Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. Apol. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”. Mai mult. tainele realităţii. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. care nu poate minţi. 182 Cc. cel care se străduieşte să cerceteze. 159 Credinţă şi ştiinţă. Mc 16. tot mai înflăcărată de iubire. chiar dacă nu-şi dă seama. 176 Cc. cu smerenie şi statornicie. Vatican I: DS 3017 183 GS 36.

22. cf. şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă.. 6)190. Putem pierde acest dar nepreţuit. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1. pe care unii. lepădându-l. Iac 2. 24. 186 DH 11.. ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5. 32. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. 190 Cf. pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. . 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. 13. prin urmare. nu va dobândi viaţa veşnică”188. 5. având credinţă şi cuget bun. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10.. 40 etc.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185. dar nu a constrâns nicidecum. deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii.) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. 187 Cf. „Pentru că «fără credinţă (. Rom 15. 36. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni. Într-adevăr. Mc 16.: DS 1532. cf. dar nu-i constrânge. 6. prin însăşi natura sa.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. CIC. §2. 16. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit.. îi atrage pe oameni la sine”186. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. Cc. In 3. „A dat mărturie despre adevăr. 18-19). Lc 17. Mc 9. 14-26. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. Trid. 22. Pentru a trăi. 185 DH 11. pe care Dumnezeu îl face omului. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. Împărăţia lui (. desigur. 24. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu.) creşte prin iubirea cu care Cristos. dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. Vatican I: DS 3012. trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189. (. „Dumnezeu îi cheamă. 13). can. 188 Cc. ridicat pe Cruce. 191 Cf. 189 Cf... 748. 184 DH 10. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire. Într-adevăr. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă.

experienţa răului şi a suferinţei. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. Ea poate fi pusă la încercare. şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă. 1-2). Credinţa. Nimeni nu poate să creadă singur. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. 2-2. 193 LG 58. 7).. Th. după cum nimeni nu poate să trăiască singur. acum „umblăm în credinţă. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. ca un chip în oglindă. 12). care. S. ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. Fecioara Maria. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei. care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. în ghicitură. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham. luminoasă datorită Celui în care crede. Toma Aq. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. 12). a înaintat până în „noaptea credinţei”194. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13.. „aşa cum este” (1 In 3. este trăită deseori în obscuritate. Vasile. e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192. a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună. Spir. 4.. în „peregrinarea credinţei”193. 15. şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori. Sf. 36. . 1. 164 Totuşi. scopul peregrinării noastre pe pământ. (. cu ochii aţintiţi la Isus. nu în vedere limpede” (2 Cor 5. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12. cf. Dar credinţa nu este un act izolat. RM 18. 194 Ioan Paul al II-lea. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. 18). 2).

Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa. 1. 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu.credinţa. II. „Noi credem”. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. Biserica este cea care crede. mai ales la botez. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. 1. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. Fiind mama noastră. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”198. 2. Doamne. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. hrăneşte şi susţine credinţa mea. mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau. Toma Aq. S. Spir. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. Fiecare credincios este. şi astfel. pretutindeni. care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. I. ci la realitatea enunţată”199. poartă. În Rituale Romanum. Dar. Totuşi. astfel. 2-2. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. pe toată faţa pământului. prin credinţa mea. Th. Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. . În primul rând. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. de adunarea liturgică a celor credincioşi. Mama noastră. mai general. „Eu cred”: este. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. „Noi credem”. de asemenea. 198 Faustus de Riez. 196 Crezul niceno-constantinopolitan. Biserica este cea care. Biserica. mărturisită personal de fiecare credincios. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. 197 OBA. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. „Priveşte. 2 199 Sf. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică. prin botez.. să o 195 Simbolul Apostolilor. ad 2. te mărturiseşte Sfânta Biserică”. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. în originalul grecesc. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei.

şi le propovăduieşte. nici cele care sunt la celţi. pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. din Egipt. Ef 4. Ibid.. prin atâtea limbi. 10. 204 Ibid.. 1. 201 Haer. 4-6. (.. 175 „Această credinţă. Sfântul Irineu de Lyon. Biserica. 203 Ibid. 174 „Într-adevăr.. pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. 3. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult. crede în ea în acelaşi fel.. afirmă: 173 „Într-adevăr. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. 24. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. nici cele care se află în centrul lumii. o păstrăm cu grijă. transmisă printr-un singur botez. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. 1. ne învaţă limbajul credinţei.celebrăm în comunitate. 202. martor al acestei credinţe. din Libia. pe care am primit-o de la Biserică. 1-2. popoare şi neamuri. căci fără încetare. sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi.. primită de la un singur Domn. ca dintr-o singură gură”201. chiar dacă limbile sunt felurite în lume. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump. 5. ca şi cum ar locui într-o singură casă. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică. 171 Biserica. 1. le învaţă şi le transmite într-un glas. .) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi. 15). înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200. Maica noastră. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. într-un suflet şi într-o inimă. culturi. O singură credinţă 172 De veacuri. 20. III. nici cele care sunt la iberi.” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. nici cele din Orient. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. Biserica. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3.

care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207.. Ciprian. 205 Sf. Credinţa Bisericii precede. care corespunde demnităţii persoanei umane. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. 180 «A crede» este un act uman. cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. naşte. Fiul şi Duhul Sfânt. 182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. Unit. 16). şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. Eccl. poartă şi hrăneşte credinţa noastră. 2. 1. 207 Sf. Biserica este mama tuturor celor care cred. Toma Aq. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. . omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. 181 «A crede» este un act eclezial. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte.revelează. Comp. scris sau transmis. 206 SPF 20. conştient şi liber. dacă nu are Biserica drept mamă”205. Pentru a crede.

a pătimit sub Ponţiu Pilat. Creatorul cerului şi al pământului. Domnul nostru. de o fiinţă cu Tatăl. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. născut. Dumnezeu din Dumnezeu. iertarea păcatelor. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. şi s-a suit la cer. care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. Şi în Isus Cristos. după Scripturi. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei . de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. Tatăl atotputernicul. Lumină din Lumină. Fiul său unic. a treia zi a înviat din morţi. Creatorul cerului şi al pământului. Fiul lui Dumnezeu unul-născut. oamenii. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. Tatăl atotputernicul. Sfânta Biserică catolică. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. Tatăl atotputernicul. A înviat a treia zi. a murit şi s-a îngropat. Cred într-unul Domn Isus Cristos. iar nu creat. Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu.Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu. învierea morţilor şi viaţa veşnică. s-a răstignit. s-a suit la ceruri. a pătimit şi s-a îngropat. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. Care pentru noi. s-a coborât în Iad. împărtăşirea sfinţilor. s-a născut din Maria Fecioara. prin care toate s-au făcut. Amin. Cred în Duhul Sfânt. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor.

în special. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. Amin. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. 9. a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. etc. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. 1 Cor 15. normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei.morţi. 3-5. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. destinate. 186 Încă de la origine. Cred în Duhul Sfânt. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. pentru a da o 208 Cf. SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important. normative pentru toţi208. Domnul şi de viaţă dătătorul. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. Cred într-una. catolică şi apostolică Biserică. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. sfântă. care de la Tatăl şi de la Fiul purcede. . Rom 10.

şi al Fiului. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”. 12. atestată deja de Sfântul Ambroziu. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. le numim articole. care era prezentat drept semn de recunoaştere. apoi. 212 CR 1. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212. despre a treia Persoană dumnezeiască. simbolul baptismal. Symbolon desemnează.. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. Symb. o colecţie sau un sumar.. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. Într-adevăr. 1. o culegere. 5. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. Catech. 3 211 Sf. în primul rând. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. Ciril de Ierusalim. 4. . există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. De aceea. simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213. După o tradiţie veche. despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. 19). în sfârşit. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. deşi legate între ele. Irineu. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. 210 CR 1. 100. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei. 189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. o pecete). 213 Cf. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte. slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. în această mărturisire de credinţă. apoi. Dem. „Simbolul credinţei” este. tot astfel. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211. tot astfel. 8. 1. adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi.singură învăţătură completă de credinţă. 209 Sf. ill. Şi. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă.

17). unde şi-a avut scaunul Petru. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. Symb. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. 216 DS 525-541. Dintre toate simbolurile credinţei. Lateran217. care constituie. Trento219) sau ale unor papi. 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. Fiul şi Duhul Sfânt. primul dintre apostoli. 197 Ca în ziua botezului. DS 1-64 215 Cf. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. de pildă. 221 Sf. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. 217 DS 800-802. . 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). Ambroziu. DS 75-76. Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). Lyon218. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf. „cel mai vechi catehism roman”. ca să spunem aşa. 219 DS 1862-1870. Totuşi. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. 7. numit al Sfântului Atanasie215. 220 Cf. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. care deseori e mai explicit şi mai detaliat. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. DS 71-72.ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. 218 DS 851-861. Simbolul Quicumque.

ei statornică. Ambroziu. 222 Sf. e. 1 . comoara sufletului nostru222. fără îndoială. Symb.

Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului. Articolele din Crez depind toate de primul. 6). Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. . 223 CR 1. aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi.CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. 2. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44. pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. Începutul şi Sfârşitul a toate. o face în raport cu Dumnezeu. Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. 2.

Lateran IV: DS 800. A crede în Duhul Sfânt. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. 45). căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. 227 Cf. prin natură.I. dar o singură Esenţă. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu are un nume. Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. Mc 12. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. 228 Cc. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. Prin profeţi. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima. Tatăl. 35-37. alesul său. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat.. din tot sufletul. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. toate marginile pământului. 22-24)225. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227. prin substanţă şi prin esenţă”224. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă.. În faţa mea se va pleca tot genunchiul. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. din tot cugetul şi din toate puterile”226. . 225 Cf. făcându-i cunoscut numele său. absolut simplă228. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. pe mine se va jura orice limbă. Mc 12. 29-30. de nepătruns. Israel. Numele exprimă esenţa. 201 Lui Israel. atotputernic şi negrăit. 226 Cf. o singură Substanţă sau Natură. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. Fil 2. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. voi. 10-11. veşnic. nemărginit şi neschimbător. II. El nu este o forţă anonimă. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. 224 Ibid.

Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. Jud 13. Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. 229 Cf. capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. 6).înseamnă. 6). care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. în acelaşi timp. 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor. poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. 18. 12). într-un fel. infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. Este. . Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. a se dărui pe sine. se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi . Ex 3. „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3. făcându-se accesibil. Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. sau „Eu Sunt Cine Sunt”. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. dincolo de spaţiu şi de timp. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai. numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. refuzul unui nume şi. Ex 3. care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. 207 Revelându-şi numele. Acest nume divin este misterios. aşa cum Dumnezeu este mister. Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. într-un fel. exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. El este Dumnezeul care. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH. ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”. Dumnezeu. 13-15). El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3. ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”.Dumnezeul lui Abraham. un nume revelat şi. tocmai de aceea. „Eu Sunt Cel care Este”. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. 15).

Apostolul Ioan va spune. 5-6. şi nu om. 232 Cf. Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. Dumnezeu iubitor şi milostiv.prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. Ex 33. El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. Doamne!” (Lc 5. 7). de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima. atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33. 19-20). Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. Lui Moise. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. 9. 4). 18-19). În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. Ex 32. Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. YHWH. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11.) căci Eu sunt Dumnezeu. În faţa rugului aprins. care cere să-i vadă slava. 8) Dar. (. . 12-17. manifestându-şi astfel iubirea232. numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”. Ex 34. 5-6). „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231.. 28). căci sunt om păcătos. Stăpânul” (Adonai. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat. 209 Din respect pentru sfinţenia lui. 233 Cf. „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34. 9). Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită. Ex 3. încet la mânie.. în greceşte Kyrios). În citirea Sfintei Scripturi. 230 Cf. omul îşi descoperă micimea. 5). 231 Cf. 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. care. sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. Isaia exclamă: „Vai mie. 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3. pentru că Dumnezeu e sfânt. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa230 înaintea Sfinţeniei divine. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu.

5). El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. 235 Cf. rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. iubirea. El este Adevărul. 6. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri. Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7. 17). nu există alţi dumnezei în afară de El234. făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236. „Îţi mulţumesc. adevărat. ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său. 6). 2)235. cuvintele lui nu pot înşela. Dumnezeu. El este „Iubire”. . Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. dar Tu rămâi.. Is 44. „În El nu este schimbare. 160). „Da. III. în urma ei. Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. din toată inima. dar şi faptul că e vrednic de încredere. după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. 236 Cf. statornic. El transcende lumea şi istoria. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au. s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. de aceea. „Cel care Este”. Ps 85. este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. Dumnezeu este unic. fără origine şi fără sfârşit. Doamne. şi toate ca un veşmânt se învechesc. dintotdeauna şi pentru totdeauna. 28). 8).Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor.. Doamne Dumnezeule.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. şi astfel. 11. veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. nici umbră de mutare” (Iac 1. Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. Dumnezeu este Adevărul însuşi. 27-28). De aceea. În toate lucrările sale. harul. (. bunătatea. fidel. El este „Cel Care Este”. Dt 7. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. în toate. „Cel care Este”. Începutul păcatului şi 234 Cf.

8. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu. 247 Cf. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. de aceea. 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. Trimiţându-l. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. . 243 Cf. în relaţie cu El 239. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. 17-21. 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. 20)240. Os 11. 1-7. 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. 10. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. Ps 115. care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237. 37. 3). Şi. Înţ 7. 7. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. 239 Cf. Înţ 13. 15. Is 49. afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. 246 Cf. Ef 3. 14-15. 15. la plinirea timpurilor. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. Fiu şi Duh Sfânt. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. 6). Când îl va trimite pe Fiul său în lume. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa245. Dumnezeu. 1). 238 Cf. Is 62. dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. 3. 242 Cf. 16). „Cu iubire veşnică te-am iubit. 8. Is 43. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. 7-16. 240 Cf. 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. Ez 16.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. 9-12. Os 2. 244 Cf. Dt 4. 241 Cf. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. 1-9. 4-5. 1 Cor 2. In 17. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. 245 Cf. datorită profeţilor săi. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. 10). pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. care singur a creat cerul şi pământul238. această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi246.

Mt 5. Răbdarea dobândeşte totul. 30. 16. Mc 12. chiar şi în restrişte. adică fără 248 Sf. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare... 249 Cf. 26). dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. PE SCURT 228 „Ascultă. şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. 29-30. IV. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1. ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. Ioana d’Arc. . 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică. De aceea. dictum.” (Dt 6. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă.la ea. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4. Rugăciune.. / Dumnezeu singur e de ajuns251. 250 Sf. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu. 26). O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. 24. Cel Unic. 19. Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. Nicolae de Flüe. 23-24. 4. 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu. 251 Poes.

El nu este Dumnezeu”252. rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege. şi al Fiului. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257. căci nu există decât un singur Dumnezeu. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. lumina care le luminează. 6). 16. se revelează. 19). s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. 229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic. 52. Înainte de aceasta.. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. 252 Tertullian. Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. 256 DCG 43. şi al Fiului. 254 Sf. Symb. Marc. 1. Tatăl I. şi al Fiului. 253 Sf. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic.. Tată. (. Serm. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. Augustin. revelându-se. Fiu şi Duh Sfânt. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. 257 DCG 47.egal. PARAGRAFUL 2. şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume255. . n-ar mai fi Dumnezeu”253.) Dacă Dumnezeu nu este unic. în 552: DS 415. „În numele Tatălui. 255 Cf. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. 6. 3. 230 Dumnezeu. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256. Cezar de Arles.

Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. . în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. 259 Cf. 6. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. al orfanului şi al văduvei. reciproc. Dt 32. iar prin al doilea. Persoana se arată în acţiunea ei şi. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. toate lucrările lui. II. Ps 68. Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. Dumnezeu este şi mai mult Tată. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. 2 Sam 7. datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. 14. 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. limbajul credinţei indică. Mal 2. cu cât cunoaştem mai bine o persoană. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. În Israel. La fel se întâmplă. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. 22). 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. Această 258 SPF 16. care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”258. în sfârşit. în ce fel. de răscumpărare şi de sfinţire (III). 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. 260 Cf.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. şi. Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. analogic. 6. Desigur. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. reciproc. 261 Cf. 10. şi. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. în principal. între persoanele umane. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi.

264 Cf. după ce „a grăit prin Profeţi”267. Ps 131. 262 Cf. este Dumnezeu. 27). într-un fel. Is 66. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa.Constantinopol. nu creat. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. 265 DS 150. pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. 2. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său. de o fiinţă (lit. 14. 13. In 14. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea. El nu este nici bărbat. 266 Cf. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. 242 După ei. 15). la rândul lui. 241 De aceea. 10. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. şi maternitatea263 omenească. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl. . 263 Cf. Duhul Sfânt. 268 Cf. 26. nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. Gen 1. drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 3). 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. El transcende şi paternitatea. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet). în afară de Tatăl. 17. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. 13). de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. adică un singur Dumnezeu cu El. Ps 27. nici femeie. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu.dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. In 14. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl. 267 Simbolul de la Niceea . 15. Ef 3. în anul 325. care. care sunt. Lumină din Lumină. 269 Cf. 1). urmând tradiţia apostolică. apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. 2. Lucrând încă de la creaţie266. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut. Is 49. născut.

nu spunem că El este numai Duhul Tatălui. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie. 39. 274 Cc. care l-a născut din veşnicie”276. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit. care de la Tatăl purcede”272. Toledo XI (în 675): DS 527. Însă. 276 DS 1300-1301. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”274. în 451. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. Prin aceasta. din 1439. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. 270 Cf. Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273. explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul. (. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. 15. 14. este Dumnezeu. In 7. Crezul Bisericii. Toledo VI (în 638): DS 490. Conciliul de la Florenţa. cât şi de Fiul în persoană.. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. 272 DS 150. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. 26. 26.. exprimat de Conciliul de la Constantinopol.. 16. Simbolul din 381.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. 273 Cc. născându-l. cu excepţia paternităţii sale. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său.. la Conciliul din Calcedon.) Cu toate acestea. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic. 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. până astăzi. DS 284. In 14. Domnul şi de viaţă Dătătorul. după ce s-a întors la Tatăl270. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi. 271 Cf. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). 246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. 275 DS 150. 277 Cf. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. . mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275.

Tradiţia occidentală exprimă. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”281. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. 4-6. AG 2. 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi. 26). comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. în primul rând. 278 Cf. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. 1 Cor 12. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. în primul rând. 13)282. căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13. dacă nu este înăsprită. Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. Această legitimă complementaritate. Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. Ef 4. 250 În cursul primelor secole.248 Tradiţia orientală exprimă. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. formulată în predica. III. Lyon II (în 1274): DS 850. 281 Cc. îndeosebi prin Botez. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). . totodată. este originea primară a Duhului Sfânt. 4-6. dar. ca „început fără de început” 280. Florenţa (în 1439): DS 1302. ca Tată al Fiului unul-născut. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. 282 Cf. 280 DS 1331. 279 Cc. în cateheza şi rugăciunea Bisericii.

285 Cc. Duhul Sfânt purcede”289. Deoarece nu divizează unitatea divină. . „Tată”. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. dar nu solitar”287. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. Tatăl este 283 SPF 2. adică substanţa. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. cu totul deosebit. „Fiu”. esenţa sau natura divină”286. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. Fiul este tot ceea ce este Tatăl. Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. Toledo XI: DS 530. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. „Duh Sfânt” nu sunt. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. Unitatea divină este Trinitară. Prin aceasta. 287 Fides Damasi: DS 71. „relaţie” etc. pur şi simplu.„persoană” sau „ipostază”. 289 Cc. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. „Dumnezeu este unic. Lateran IV: DS 804. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. 284 Cc. ci a dat un sens nou. Constantinopol II (în 553): DS 421. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa. ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. 286 Cc. Noi nu mărturisim trei dumnezei. Fiul este născut. Toledo XI (în 675): DS 530. nici Fiul”288. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”284. „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283. 288 Cc. Lateran IV (în 1215): DS 804. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul.

Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. 294 LH. Într-adevăr. e Dumnezeu întreg. 291 Cc. cu care vreau să mor. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit.: DS 1331.. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. în întregime în Fiul”292. viaţă fără de moarte. Fiul este în întregime în Tatăl. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl. 41. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor. 40. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere. numit şi „Teologul”. Toledo XI: DS 528. în întregime în Duhul Sfânt. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O. Fiul la Tatăl.) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. În curând. 293 Or.. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. 4-5). Treime. (. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice. Florenţa (în 1442): DS 1330. . infinita connaturalitate.. considerat în sine. Astăzi vi-l încredinţez vouă. De bunăvoie. în întregime în Duhul Sfânt.) Dumnezeu .. lumină fără asfinţit. Fiecare. Dumnezeu este Iubire: Tată. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O. credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290. 295 Cf. (. Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”295. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1. Fiu şi Duh Sfânt. Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică. Tatăl este în întregime în Fiul. Lumină preafericită! O.raportat la Fiul. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. Ef 1. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc. şi la celălalt. Datorită acestei unităţi. Imn la Vespere. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt. 292 Ibid..cele Trei Persoane Laolaltă. în Fiul şi în Duhul Sfânt. Duhul Sfânt şi la unul.) Din trei infinituri. 9. (..

9-10). Florenţa (în 1442): DS 1331. 14.” . Biserica. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. Cc. referindu-se la Noul Testament299. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 21-23 .spune Domnul – „va păzi cuvântul meu. 1 Cor 8. Constantinopol II: DS 421. AG 2─9. neclintită şi liniştită. 297 Cf. în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. 301 Cf. 6. mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. 15). Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. cât şi natura lor unică. 300 Cc. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. o. nimic să nu-mi poată tulbura pacea. fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. Statornicie. unul este Isus Cristos.Fiului său” (Rom 8. 298 Cc. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. 259 Operă comună şi personală totodată. întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine. prin care sunt toate. după cum are una şi aceeaşi natură. 302 Cf. Astfel. ci un singur principiu” 298. In 17. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi303. Cu toate acestea. 303 Cf. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. In 6. El se manifestă în lucrarea creaţiei. 44. Constantinopol II (în 553): DS 421. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. De asemenea. 23): Dumnezeul meu. fără a le separa câtuşi de puţin. cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8. Rom 8. Treimea are una şi aceeaşi lucrare297. „Tatăl. ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. continuate în misiunea Bisericii296. Domnul. 299 Cf. Căci. nici să nu mă scoată din Tine. Treime adorată.

26). 47. cu Tatăl. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. 26. Fă din el cerul tău. însă una este divinitatea Tatălui. să fiu mereu prezentă cu totul. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. aici. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. împreună cu ei. alia Filii. aequalis gloria. revelându-se ca Tată. fără a confunda persoanele. alia Spiritus Sancti. alta cea a Fiului. 308 Symbolum «Quicumque». şi al Sfântului Duh”. alta cea a Sfântului Duh. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. mereu în adoraţie. SPF 9. coaeterna maiestas. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate. 15. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. . Trin. 305 Cf.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. şi al Fiului. mereu de veghe în credinţa mea. 307 Cf. iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. neque confundentes personas. Fiu şi Duh Sfânt. în lumina veşnică307. 263 Misiunea Duhului Sfânt. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. de o fiinţă. egală slava lor. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. Să nu te las niciodată singur. ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. la fel de veşnică măreţia lor”. noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. 266 Fides autem catholica haec est. Augustin. 306 Sf. 26. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. trimis de Tatăl în numele Fiului305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. pe pământ. a Fiului şi a Sfântului Duh. acelaşi Dumnezeu unic. revelează că El este. In 14. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte.

„Cel Puternic. In 1. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime. 313 Cf. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. 9. 5. PARAGRAFUL 3. Tob 13. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine. 21) „Tu te înduri de toţi. Ier 32. Cel Viteaz” (Ps 24. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. Prov 21. atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. tainică. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. „Toate câte le vrea. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare313. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. iubitoare. 8-10). Est 4. . 24 e. Gen 1. fiindcă Dumnezeu. 9)311. fiindcă El le-a făcut. mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 17b. 1. numai credinţa putând să o discearnă. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. 23) 309 Cf. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135. Lc 1. Noi credem că ea este universală. 311 Cf. 310 Cf. El este Stăpânul Universului. 37. 1.267 Inseparabile în ceea ce sunt. Mt 6. 18. Is 1. 17. 24. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. 2. 312 Cf. căci Dumnezeu este Tatăl nostru310. Ier 27. care le-a creat pe toate309. 314 Cf. le săvârşeşte” (Ps 115.a. 3. 6). 1 Cor 1. Dar în unica operaţiune divină. „Domnul oştirilor”.).

Tatăl Atotputernic. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său. 18). prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. cei ce credem” (Ef 1. 315 316 . Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. 5. Sf.. prin care a biruit răul. care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. iertând de bunăvoie păcatele. Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi. Toma Aq. Într-adevăr. puterea şi esenţa. 25. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. cele mai greu de înţeles. ad 1. 24-25). El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315. lucrurile cele mai însemnate. 2. 318 CR 1. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. 49). poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă. zice Domnul Atotputernic”. 317 Cf. 32. Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. 1. 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. S. iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice». de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. Cf. cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1.Th. 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. Fil 4. prin nesfârşita sa îndurare. în sfârşit. Or. 13. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. Astfel. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. 9. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. 13. astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. voinţa şi inteligenţa. 2 Cor 6. ca şi cele mai înalte. 19-22).270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. Mt 6. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. 2 Cor 12. prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu.

2).PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. Simbolul credinţei le reia. Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. Fiul lui Dumnezeu. Fiul ne-a răscumpărat. DCG 51. oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. de Creator. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. Mt 19. 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. „începutul istoriei mântuirii”320. a venit să ne ridice. care culminează în Cristos. crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. în primul rând. din care Isus Cristos. el dezvăluie scopul pentru care. 276 Fidelă mărturiei Scripturii. care ne dai dovada supremă a puterii tale. Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. . Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. 14. qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule. Vorbim deci. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1. 26). 37. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. 1): Dumnezeu 319 320 LR. Tatăl Atotputernic. drept „Creatorul cerului şi al pământului”. apoi de creaţia sa. „la început. Colecta din duminica a 26-a. 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. Lc 1. mărturisindu-l pe Dumnezeu. de căderea în păcat. 1). În sens invers. prin har: „Deus. iar în cele din urmă.

. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre. nici când a apărut omul. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. mai degrabă. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. 17-21). care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. Cf. 3.) fiindcă Înţelepciunea. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material. apariţia omului. ci. (. Rom 8. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. numită Dumnezeu. După mărturia celor vechi. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice.. I. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. 5. Catech. Astfel. 46. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322. Sf. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. 18-23. Augustin. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei.avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. m-a învăţat” (Înţ 7. în liturgia bizantină. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. de un destin orb. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. Etheria. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. lucrătoarea tuturor. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. 281 De aceea. inteligentă şi bună. . evoluţia formelor vii. Pereg.

datorită luminii raţiunii umane323. 326 Cf. lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. Această căutare este proprie omului. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). încât Dumnezeu. Dincolo de cunoaşterea naturală. 5. care ia ales pe patriarhi. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). rodul unei decăderi. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. 1. desigur. DS 3026. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism.întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. 15. 134. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. Gen 15. De aceea. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. maniheism). Într-adevăr. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. 323 324 . alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. 124. dar în felul unui ceasornicar. 3). credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. Ier 33. revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. 325 Cf. alegându-l pe Israel. l-a zidit şi l-a creat325. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu. Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului. care. Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul. în sfârşit. 8. Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. 286 Inteligenţa umană are. 288 Astfel. în iubirea sa. a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. Rom 1. 24-29. ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). El. după ce a creato. 19-26. De asemenea. chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. potrivit unora dintre aceste concepţii. Is 43. Cf. 3). pe care orice om o poate avea despre Creator324. 19-20. că lumea este Dumnezeu. Fapte 17. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el.

16-17). revelată în Noul Legământ. „Izvorul a tot binele”331. Is 44. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ. Citite la lumina lui Cristos. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1.. 291 „La început era Cuvântul (. 289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi. 1-3). cădere. 6.. una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. (. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. Tropar la Vecernia Rusaliilor. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. El este Creatorul. (. în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii. este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (. El a făcut totul prin 327 Cf. despre ordinea şi bunătatea ei. în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. Prov 8. El este Cârmuitorul. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol.) şi Cuvântul era Dumnezeu. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu. 30. în limbajul lor solemn. 104. în sfârşit. 2-3. aceste texte pot avea diverse surse. Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă. El este Autorul..) toate prin El şi pentru El au fost create.. astfel că ele exprimă..) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. II. „Duhul Creator” (Veni. Cf. Cf. Gen 1. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). 22-31. Ps 104. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul330”. Ps 33. El este Dumnezeu. adevărurile despre creaţie. Fiul său preaiubit. În El. despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. Creator Spiritus)..) El este Tatăl. 328 329 . 332 Cf. Din punct de vedere literar. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. 24. făgăduinţa mântuirii. 331 Liturgia bizantină.. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii.în mesajul profeşilor327. despre chemarea omului.. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului.

ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. Irineu.Sine însuşi. 337 Sf. care sunt ca şi „mâinile sale”. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. 28). dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ. Vatican I: DS 3025. 339 Sf. 9. 2. manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. Haer. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. nu pentru a-şi spori fericirea. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15. 4. 2. 2. Ibid. Toma Aq. Haer. 1. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. non propter gloriam augendam. 333 334 . prol. prin cea mai liberă hotărâre. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. 2. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”339. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. 1. Sent.. 20. 30. „Creatorul a toate. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. 340 AG 2. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava. 7. Sf. 1. 336 Sent. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa333. încă de la începutul veacurilor. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. 338 DS 3002. 335 Cc.. 2. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. 4. 20. III. Irineu.

Autol. 12. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. 346 Cf. „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145. dacă i se dă un material. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. (. al unui destin orb sau al hazardului. Teofil din Antiohia. 2. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. duh şi viaţă. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc.. pentru a crea. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. zidind în ei o inimă curată346. El poate. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104.IV. 343 Cf. 4. 9). Astfel. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. 28).. 9. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. vă va da iarăşi. 341 342 Cf. Cc. Vatican I: DS 3022. Ps 51. . în milostivirea lui. prin lucrarea Duhului Sfânt. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. face din el orice doreşte. Înţ 9. care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. 22-23. Cc Vatican I: DS 3023-3024. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. Dumnezeu creează în mod liber. 345 Sf. Ci Creatorul lumii. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. Cf. Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341. 11). 24). Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. 344 DS 800. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului.) Te implor. de asemenea. „Cât de minunate sunt lucrările tale. 3025. fiule.

20). DS 286. 3. 3. el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. Izvorâtă din bunătatea divină. 18. viaţa trupului. Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. Însă El fiind Creatorul. Gen 1. 800. a putut face să strălucească lumina din întuneric347. Inteligenţa noastră. . prin Cuvântul său. cauza primă a toate câte sunt. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 2-5. 6. adresată omului.] foarte bine”) Gen 1. este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. 11. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145. 26. 31). 353 Cf. 1333.şi celor morţi. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8. creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa351. cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11. 12. 6. de asemenea. 350 Cf. 10. El. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune. Şi de vreme ce. lumea este destinată.. El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. suveran şi liber. 17). 21. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. 4. prin Înviere. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. El nu îi dă numai 347 348 Cf. 351 Cf. „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4. Aşa cum spune Sfântul Augustin. 354 Conf. Gen 1. Cf.. de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. Iob 42. Sir 43. desigur. poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. Ps 19. chip al lui Dumnezeu349. 2 Cor 4. 3. 15). 352 Cf. 455-463. 3002. inclusiv a lumii materiale352. 2). creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [. Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. 349 Cf. ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17. 28). 28. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. El poate. 3).

chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. nu l-ai fi plăsmuit. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. 45. 103.fiinţă şi existenţă. 21). căci toate ale tale sunt. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. 5-7. 24-26). „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. 303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. Is 10. 138. Vatican I: DS 3003. dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. 35. de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. 14. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”. V. Sir 11. Stăpâne. autorul principal al Sfintei Scripturi. 3). dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. Ps 22. 7). îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. „Multe gânduri sunt în inima omului. a. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115. neatinsă încă. 5-15. 357 Cf. 355 356 Cc. 13). 39. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. 1). ea se îngrijeşte de toate. Cf. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. 304 Deseori Duhul Sfânt. pentru care a rânduit-o Dumnezeu. . căci dacă ai fi urât un lucru. iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. e. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. Dt 32. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. 32. iubitorule al vieţii (Înţ 11. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. şi cum ar fi rămas ceva. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui.

pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. 3. căci „creatura fără Creator dispare”363. Departe de a scădea demnitatea făpturii. 26. 13. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei. 31-33)358. Fil 4. 29-31. Mt 10. In 15. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. 361 Cf. şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364. 5. 362 Cf. 6. ori ce vom bea?» (. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. 2) şi cu Împărăţia sa361. 11. În acest caz. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Cf. după bunăvoinţa sa” (Fil 2. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. 26-28. 363 GS 36. Gen 1. 364 Cf. spunând: «Ce vom mânca.. Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. Scoasă din neant de puterea.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. Dar pentru înfăptuirea acestui plan. prin rugăciunile. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Acesta nu este un semn de neputinţă. ca şi prin suferinţele lor360. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. Col 1. 360 Cf. 13)362. 1 Cor 12. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. Mt 19. Astfel. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. Col 4. . 1 Tes 3.. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. acest adevăr o înalţă. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. 24.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. 9. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3.

311 Îngerii şi oamenii. (. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. Augustin. Deci ei pot să se abată din drum. Sf. 79. dar de la care. Enchir. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. pe atât de plină de mister. Toma Aq. Creatorul lumii orânduite şi bune. în chip misterios. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă. 6. S. prin darul Duhului Sfânt. 1. 367 Cf. drama păcatului. în Providenţa sa atotputernică. un răspuns la problema răului. pe cât de dureroasă. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită.. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. această devenire cuprinde. putem descoperi că Dumnezeu. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie. 11. Îl permite totuşi. Th. prin puterea Sacramentelor. prin adunarea Bisericii. Astfel. la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. 1. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. De fapt. 1... iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu. prin chemarea la o viaţă fericită. 368 Sf. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. şi. făpturi inteligente şi libere. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. Sf. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. 2. 3. şi pe cel mai puţin perfect. dispariţia altora. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. nici indirect ─ cauza răului moral367. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. au păcătuit. În planul lui Dumnezeu. Gent. incomensurabil mai grav decât răul fizic. alături de apariţia unor fiinţe. tot dinainte. se îngrijeşte de toate făpturile sale. S. S.) fiind cu desăvârşire bun. 3. Tatăl Atotputernic. dintr-un punct de vedere. Cf. ci Dumnezeu. Toma Aq. Sf. respectând libertatea creaturilor sale. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368. răul moral a intrat în lume. 1. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini. cu timpul.. Sf. Lib. 71. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. alături de lucrul cel mai desăvârşit. fie el şi moral. 25. ele se pot şi sustrage. şi distrugeri. 312 Astfel. 1. printr-un mister teribil. Totuşi..309 Dacă Dumnezeu. . alături de zidiri ale firii. pe atât de inevitabilă. Th. 1. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei. Augustin. Toma Aq.

12-18 Vulg. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale. oricât de rău ne-ar părea nouă. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. Tob 2. 20. că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. Cf. cu puţin înainte de martiriul său. Numai la capăt. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. Dumnezeu. Rom 5. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. 50. 20)369. cu prisosul harului său370. 138. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor. când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. 369 370 Cf. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. Totuşi.unui popor numeros” (Gen 45. pentru care a creat cerul şi pământul. 28). Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. prin harul lui Dumnezeu. a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. 4. şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). . 8. 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8. 12). Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. Or. Gen 2. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială.. Sfântul Thomas Morus. prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. 371 Dial. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. 32. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. tot ceea ce voieşte El. 373 Rev.. 374 Cf. 2. 372 Scris. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului.

318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. DS 3624. 320 Dumnezeu. Tatălui. Ps 55. şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. fără nici un ajutor. Cf. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. Mt 6. în mod liber. 7)377. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5. „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1. 3). Isus Cristos. . care a creat Universul. PARAGRAFUL 5. 23. direct. Cerul şi pământul 375 376 Cf. mort şi înviat pentru a birui răul. este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. în primul rând. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. 26-34. 377 Cf. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. Făpturile sale să aibă parte de adevărul.

. quaeris officium. În sfârşit. ─ „«Înger» desemnează rolul. Augustin. iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. SPF 8. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. una după alta. angelus. 15.sau „cerurile” . 380 Cf. Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale. 16. „Cerul” . DS 3002. creaţia în întregime. nu natura. cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă. non naturae. 381 DS 800. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. spirituale şi trupeşti. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. Psal.. angelus est: ex eo quod est. spiritus est. 382 S. Întrebi despre rolul ei? Înger. este un adevăr de credinţă. 1. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile. ex eo quod agit.poate desemna tăria379. după ceea ce este ─ spirit. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor378. spiritus est. I. Ps 115. de asemenea. legătura. Cf. îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. după ceea ce face ─ înger”382. Ps 19. 326 În Sfânta Scriptură. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. cf.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. Ea sugerează. 16. în interiorul creaţiei. netrupeşti.. 2. pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. Cu toată fiinţa lor. Ps 115. adică îngerii şi lumea pământească. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est. 103. fiind alcătuită din suflet şi trup381. Quaeris nomen huius naturae.

viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. Lc 1. ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. 7. Jud 13. 396 Cf. ca să nu amintim decât câteva exemple. Fapte 7. care este în ceruri” (Mt 18. 386 Cf. 36. şi cele din cer. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103.ai lui Dumnezeu. Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. 11. cele văzute şi cele nevăzute. 387 Cf. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. 392 Cf. 333 De la Întrupare la Înălţare. Lc 20. În sfârşit. 330 Ca făpturi pur spirituale. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”.. 385 Cf. 24. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. 391 Cf. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384. 9-12. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. căpeteniile şi puterile. Gen 19. tronurile şi domniile. Iob 38. o salvează pe Agar şi pe copilul ei389. Jud 6. 11-24. Gen 21. Pius XII: DS 3891. îi asistă pe profeţi395. 5. pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. 53. prin mijlocirea lor este transmisă legea391. 6.17. . 20). Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. 1 Rg 19. şi cele de pe pământ. 395 Cf.. Este mărturie strălucirea slavei lor385. 390 Cf. trimise ca să slujească. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. 393 Cf. Cf. îl ocrotesc pe Lot388. 388 Cf. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. opresc mâna lui Abraham390. 16). vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc387. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. 11. 394 Cf. Gen 22. Dan 10. Ex 23. 20-23. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. Gen 3. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. „Pentru că în El toate au fost create. 6). 10). toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. 389 Cf. Is 6. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui.

„ (Lc 2. Încă de pe pământ. 27. II. 11. 3-8. 19. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. Lumea văzută Cf. 401 Cf. 403 Cf. Iob 33. 405 Cf. Lc 22. Sfântul Gabriel. Cf. îl mângâie în agonie399. Vasile. pe care o vestesc404. viaţa creştină participă. 399 Cf. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii409. 407 LR: „Sfânt. 18-20. 12. Zah 1.. Mt 18. 10-13. 22. 8. 10). Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2. în credinţă. 23-25. 6-11. 402 Cf. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. ea invocă sprijinul lor (astfel. Fapte 1.. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407.lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. 12. uniţi în Dumnezeu. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. îngerii păzitori). 31. Tob 12. 41. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. Lc 12. 91. 8. Mt 4. Mt 26. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406. 8-9. Mc 1. 43. 409 Cf. 410 Cf. 2 Mac 10. 23-24. Eun. 26-29. 1. 3. 11. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. 53. 10. Fapte 5. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”412. 400 Cf. Ps 34. 412 Sf. Sfântul Rafael. 12. 24. 2. 8. Mc 16.. Mt 1. ca pe Israel odinioară401. 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. 13. Lc 2. 8-14.” 408 Cf. Lc 16. Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. în slujba judecăţii sale405. 12. 10. Mt 13. 411 Cf. 397 398 . 406 Cf. 404 Cf. 10-11. 335 În liturgia sa. îl slujesc în pustiu398. 29-30. 5-7. 20..

care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. diversitatea şi ordinea ei. Sf. chiar şi de vrăbii. În legătură cu creaţia. 415 Cf. . a valorii şi a menirii ei. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. §2. voite în fiinţa lor proprie. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. Cu toate acestea. 2. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. 1-2. 4). cu propria organizare şi cu propriile legi” 416. 1. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. Isus spune: 413 414 DV 11. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. LG 36. 4. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. Soarele şi Luna. 416 GS 36. Diferitele creaturi. Man. 9. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. Gen. pentru a se completa reciproc. în toată bogăţia. reflectă. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. toate fiinţele existente. unele în slujba altora. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie. 417 Ps 145. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. cedrul şi floarea.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. De aceea. fiecare în felul ei. pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. întreaga natură. „Din însăşi condiţia lor de creatură. care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. Augustin. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi.

ne dă asemuire. aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. . prin care ne dăruieşti lumina zilei. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul. în fratele Soare. la flori de toate culorile şi la ierburi .. Ier 31. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. Evr 4. de preţioasă şi de curată .. Omul. Francisc din Assisi. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. Doamne. Lăudat fii. Gen 1. 6-7). 3-4. de chipul tău. 421 Cf. 1-3). în toate făpturile tale şi. 420 Cf. 33. mai ales. 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei. „au fost făcute cerul şi pământul”. frumos e. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2. care dă naştere la felurite roade. Lăudat fii. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. Doamne. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12. 26. şi astfel. 35-37. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420. şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”.. scânteind cu uriaşa-i strălucire.. Sf.„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12.. Cant. va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el.. 19-26. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. Preaînalte. 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418. Doamne. cea atât de folositoare şi atât de simplă. la rândul său. pentru Apa soră.

PARAGRAFUL 6. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. Omul. 1. Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. 354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. 349 Ziua a opta. Th. 14. a răscumpărării. interdependenţa şi ordinea lor. Vigilia pascală. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. 24: Rugăciunea după prima lectură. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. Cf. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. ad 3. şi prin el întreaga creaţie. 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. 424 Sf. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. Însă pentru noi.Dumnezeu. 351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. S. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. Gen 1. 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. 3. 114. exprimate în lucrarea sa de creaţie. Toma Aq. În felul acesta. spune regula Sfântului Benedict. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. Stăpânul lor. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. . LR. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. mai măreaţă. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. Omul 422 423 Cf. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. este rânduit pentru slava lui Dumnezeu.

Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV). 427 Sf. prin har. Dial. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. el este creat „bărbat şi femeie” (III). 1. 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. 3. pentru el. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. în natura sa. după chipul lui Dumnezeu l-a creat. pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. doar el este chemat să împărtăşească. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. 428 GS 12. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. 3. E capabil să se cunoască. 13. 39. 3. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. „După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. prin cunoaştere şi iubire. mare şi minunat chip viu. 27). să se dăruiască în mod liber. însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. I. 4. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I). 24. la un legământ cu Creatorul său. să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. .355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II). să se stăpânească. mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. viaţa lui Dumnezeu. căci din iubire ai creat-o. ci cineva. 1. Ecaterina din Siena. încât. GS 24.

.. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431... 359 „De fapt. al doilea nu are sfârşit. atunci când îl modela. al doilea Adam: primul are început. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. 431 Sf.. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa. creată după chipul lui Dumnezeu. 117. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui. 1. Petru Chrysolog. primul. GS 22. de ale cărui bunuri toţi oamenii. fără a exclude bogata varietate a persoanelor. Căci al doilea este. Primul Adam. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi. prin dreptul natural.. în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi. Primul Adam. 429 430 Cf. Cf. 6. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17. Serm. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam. 434 Ibid. 1. de fapt. spre care toţi trebuie să tindă.. Serm. dintr-un trup material şi un suflet spiritual. numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433.. ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu. 360 Datorită originii comune.dreapta sa429. a culturilor şi a popoarelor.. Ioan Chrysostom. în unitatea de locuire: pământul.) în unitatea naturii sale. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa. II. neamul omenesc formează o unitate. Enc. Summi pontificatus. Primul a fost creat de celălalt. 432 Cf. este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. spune el. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434. NA 1. (. alcătuită în acelaşi fel la toţi. 433 Pius XII. in Gen 2. (. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. Sf. Tob 8.

38. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. ne învaţă. prin însăşi condiţia sa trupească. 1. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. Enc. 19-20. dimpotrivă. Fapte 2.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. 27. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. 13. 438 Cf. 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. 28. Cf. Mt 26. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om437 şi de mai mare valoare438. 25-26. Ca atare. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. 1 Cor 6. 23). In 12. în om. 2 Mac 6. Mt 10. 439 Cf. 7). deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440. Viena (în 1312): DS 902. ci. 44-45. 440 GS 14. . In 15. de asemenea. ci unitatea lor formează o unică natură. nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului. 437 Cf. spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. Mt 16. este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. 1950: DS 3896. astfel încât acestea. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. sintetizează în sine elementele lumii materiale. SPF 8. prin el. Astfel. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. 442 Cf. 41. 30. 443 Cf. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441. 441 Cf. 15. omul. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet. Humani generis. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. Pius XII. Cc.

bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. 5. de asemenea. 26. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. cf. Ier 3.introduce o dualitate în suflet444. iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. GS 22. 29. ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. El nu este nici bărbat. Ez 36. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. asupra inimii. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. 18). 23). 446 Cf. 1-4. Os 11. Lc 8. 15. 33). ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. 1950: DS 3891. 5. Mt 6. Bărbatul şi femeia sunt. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. Pius XII. 22. Cc. nici femeie. Dt. Is 29. 3. 14-16. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. Humani generis. Dumnezeu este spirit pur. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. 450 Cf. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. cu o identică demnitate. Ps 131. de femeie. 4-19. . Femeia. 66. 448 Cf. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. 5. Is 49. pe de o parte. Rom 5. 7. iar pe de altă parte. Gen 2. 449 Cf. Creatorul lor448. 447 Cf. 6. Constantinopol IV (în 870): DS 657. 21. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi. respectiv. „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. în fiinţa lor de bărbat şi. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31. Enc. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. „după chipul lui Dumnezeu”. III. 19-20). Vatican I: DS 3005. 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. 444 445 Cf. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. 13. 13. Cc. 2-3. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie.

Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. cu aceeaşi natură omenească. au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. „) şi complementari ca bărbat şi femeie. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. 453 LG 2. 1. 28).. Armonia interioară a persoanei umane. omul nici nu ar fi murit454. IV. în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. 3. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. 454 Cf. ca stăpânire de sine. De aici. 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. În căsătorie. 19. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei. Adam şi Eva.. Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. Cc. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf. bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. nici nu ar fi suferit455. ca soţi şi părinţi. 1 In 2. Gen 2. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. 17. 16. fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. 24). GS 50. Tridentin: DS 1511. 25. formând „un singur trup” (Gen 2. 456 Cf. armonia dintre bărbat şi femeie456. înainte de toate. 455 Cf. i-a creat pentru o comuniune de persoane. bărbatul şi femeia. Gen 2. Gen 3. 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. 377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia. 373 În planul lui Dumnezeu. 24). încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. în omul însuşi. . în sfârşit. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. 16. 457 Cf.

379 Această armonie a dreptăţii originare. . PE SCURT 380 „Părinte sfânt. 27). «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. 1. Rugăciunea euharistică IV. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu. Creatorul său. 461 Cf. 8. 17-19. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii. Gen 3.simţurilor. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute. 118. pentru ca. Gen 2. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. 15) ─. slujind numai ţie.. 29. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461. 3-6. 378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458. 15): munca nu înseamnă un chin459. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi. Ef 1. 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. 462 GS 14. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. 460 LR. Rom 8.. Cf. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462. 4. PARAGRAFUL 7. 463 GS 12. Căderea 458 459 Cf. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu.

ca o slăbiciune psihologică. 21-22. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. spune Sfântul Augustin464. o eroare. 11. 11. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. 466 Cf. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. Totuşi. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. In 16. I. 16). a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. Lc 11. se clarifică şi realitatea păcatului. Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2. 387 Realitatea păcatului. Rom 5. 7. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. Cf. 7. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466.385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. 8. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. 20. 1 In 3. în mod deosebit a păcatului originar. . dar nu găseam răspunsul”. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu.

Cf. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. dar ei singuri s-au făcut răi”474. având gândul lui Cristos 468. 1-5. că toţi au nevoie de mântuire şi că. 8). Gen 3. 16. îi aruncă în moarte472. 4. 470 Cf. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos467. prin alegere liberă. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. 9. GS 13. 12-21. . 472 Cf. Ap 12. datorită lui Cristos. 1. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. 475 Cf. Înţ 2. 471 Cf. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. numit Satana sau Diavolul473. Rom 5. Cc. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. ostilă lui Dumnezeu471. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf. II. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. creat de Dumnezeu. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic. Pius al XII-lea: DS 3897. din invidie. Această „cădere” constă în faptul că. mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Tridentin: DS 1513. Lateran IV (în 1215): DS 800. Cuvântare din 11 iulie 1966. Paul al VI-lea. 44. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. 1 Cor 2. Duhul Sfânt Paracletul. 24. 473 Cf. care. trimis de Cristos cel înviat. In 8. însă ea ilustrează un eveniment primordial.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. Biserica. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. 474 Cc. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor. 469 Cf. 2 Pt 2.

Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. 1-11. 395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. nu există căinţă pentru ei. Făptură spirituală. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. 28). omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii. Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. „tatăl minciunii” (In 8. 8). această acţiune este îngăduită de Providenţă. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. 44). puternică prin faptul că este spirit pur.irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. Cf. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. în calitate de creatură. 4.o. „căci în ziua în care vei mânca din el. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. F. aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476. cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. Mt 4. Omul depinde de Creator. El nu e decât o creatură. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. 5). 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. 17). şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2. Dintre aceste lucrări. „După cădere. 8). Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. vei muri” (Gen 2. 2. 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. . indirect. III. care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe.

consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. 481 Sf. nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. 488 Cf. Rom 3. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482. mai ales. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487.397 Omul. 480 Cf. Maxim Mărturisitorul. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. . Gen 3. 486 Cf. este distrusă. 17. Sedus de diavol. 483 Cf. despre care şi-au creat o imagine falsă. 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. 18-32. păcatul se manifestă adesea. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. în istoria lui Israel. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. 492 Cf. 484 Cf. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi. corupţia generală ca urmare a păcatului492. Gen 6. Gen 3. 490 Cf. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488. 401 După acest prim păcat. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului479. 5. unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486. 5. nu conform cu Dumnezeu”481. Gen 3. Rom 5. 23. Creat într-o stare de sfinţenie. datorată dreptăţii de la început. 398 Prin acest păcat. 491 Cf. 19. 17-19. Gen 4. 16. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484. Gen 3. Gen 3. Rom 1. Ambig. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. Le e teamă de acest Dumnezeu483. 5. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. 12. 489 Cf.. Din cauza omului. 9-10. 19). omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. Ca urmare. 485 Cf. 400 Armonia în care erau. 1-11. 12. Gen 3. Gen 3. Rom 5. 7. 487 Cf. abuzând de libertatea proprie. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. Gen 2. 11-13. Gen 3. 482 Cf. Cf. apoi. În sfârşit. 20). 3-15. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. ispitit de diavol.

legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise. GS 13. Tridentin: DS 1514. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el. cu semenii şi cu toată creaţia494. 1 Cor 1─6. printre creştini. 1. . toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. În virtutea acestei certitudini de credinţă. moartea. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. 497 Sf. omul. în acelaşi timp. 18). Ap 2─3. Toma Aq. păcatul se manifestă în multiple feluri493. care este bun. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. Mal. 495 Cf.” (Rom 5. Cc. tot astfel. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi. Într-adevăr.. prin păcat. pentru că toţi au păcătuit în el. Tridentin: DS 1512. 496 Cf. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. tot astfel. Cc. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. întreaga armonie cu sine. 19). ci 493 494 Cf. Prin această „unitate a neamului omenesc”.. Totuşi. 1. 4.. prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său. 403 Pe urmele Sfântului Paul. moartea a trecut la toţi oamenii. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său.

cf. supusă ignoranţei.. Evr 2. De aceea. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. 502 Cc. însă acest păcat afectează natura umană. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. dăruind viaţa harului lui Cristos. dimpotrivă. 405 Deşi propriu fiecăruia499.pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. care ar fi de neînvins. Botezul. nu un act. Cc. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. Cc. Tridentin: DS 1511. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. DS 1510-1516. păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului.. fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu. chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. 14. DS 371-372. Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. Tridentin: DS 1513. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. 500 Cf. o stare. O luptă grea. adică sub puterea diavolului”502. 501 Cf. . el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. şi în secolul al XVI-lea. Prin păcatul primilor părinţi. 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea. Primii reformatori protestanţi învăţau. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. Cf. însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. nu „săvârşit”. şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. Tridentin: DS 1511-1512. în opoziţie cu Reforma protestantă. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”).

29). CA 25. 8. cu ajutorul harului lui Dumnezeu506. 8). numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. 19-20. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. înclinată spre rău. „noua Evă”. 511 Cf. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. IV. Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. Maria. printr-un har special al lui 503 504 Cf. . 506 GS 37. al acţiunii sociale503 şi al moravurilor. Gen 3. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. aceasta a început de la origini şi va dura. 45. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. RP 16. Gen 3. 510 Cf. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. care. Cf. 508 Cf. Rom 5. De altfel. 1 Cor 15. 509 Cf. până în ziua de apoi. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. 2. 9. Dimpotrivă. 19)505. pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul. 409 Această situaţie dramatică a lumii.rănită. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Pius IX: DS 2803. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. 507 Cf. 15. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. 1 Pt 5. Prins în această înfruntare. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. după cum spune Domnul. 505 Cf. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. 21-22. al politicii.

) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1. Dumnezeu permite. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. 419 512 „Aşadar noi credem. natura umană are puterile slăbite. şi cântarea Exultet: «O. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. că păcatul Cf. ad 3. Serm. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. 24).. 20). ci pentru toţi oamenii. împreună cu Conciliul Tridentin.. S. 1. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară..Dumnezeu. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie. 3. th. 418 Ca urmare a păcatului originar. 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. sedus de Cel viclean. fericită vină. (. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. omul. 3. Adam. §1. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). ca prim om. Cc. De unde. Toma Aq. 513 . într-adevăr. e supusă ignoranţei. 515 GS 13. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu. care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. 13. Sf. 2. a prisosit harul» (Rom 5. ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. 514 Cf. 416 Prin păcatul său. Tridentin: DS 1573. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. 4. 73. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512.

ce-i drept. şi. ea a căzut. ci prin propagare». GS 2. 420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. prin Cruce şi Înviere. în robia păcatului. este «propriu fiecăruia»”516. 421 „Conform credinţei creştinilor. .strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. «nu prin imitare. de aceea. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. §2. 20). a prisosit harul” (Rom 5. dar Cristos.

1. Lc 1. şi har peste har” (In 1. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1. Lc 1. 2. 51. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om. că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13.. Serm. 83. 4. Leon cel Mare. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. „a venit în trup” (1 In 4. Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului. (. 33). de meserie tâmplar. 2). . slava unuia-născut din Tatăl. 55. 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. mort răstignit la Ierusalim. Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. Sf. credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. născut din femeie. ca să dobândim înfierea” (Gal 4. 6. 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este. 3. 4-5). 518 519 Cf. 18.CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. 68. 62. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. 16). născut sub lege. plin de har şi de adevăr.. 520 Cf. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. la Betleem. 14. în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. în primul rând. Cristos a zidit Biserica sa520. Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. 3). 16). „s-a coborât din cer” (In 3. vestirea lui Isus Cristos. 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. 13. Mt 16. Cf. 3. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus.) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. 11). Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16.

ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─.. 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi... (. să se facă asemenea lui în moarte. (. ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El. de e cu putinţă. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. 523 Ibid. în împărtăşire cu suferinţele lui. (. la învierea cea din morţi” (Fil 3. şi puterea învierii lui şi. . Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1.) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum.) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”. şi „a-l cunoaşte pe El. înviat. De la început.) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. ce am privit... trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană.. Ibid. 20). lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui.. Dar în acelaşi 521 522 CT 5. primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4.. Fiul unul-născut al Tatălui. ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos. 6. ce am văzut cu ochii noştri. aceea a lui Isus din Nazaret. a semnelor săvârşite de El”521..) A catehiza (. „să fie gata să piardă totul (. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”. 16)523. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522.) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu. Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit. oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt.. 8-11). spre a ajunge. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos.pentru a călăuzi la credinţa în El. şi numai Cristos învaţă. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos. 1-4).

Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. Lc 1. ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. 31. 41. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1. El este cel care. De aceea. 527 Cf. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. Ps 51. Cf.timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. Domnul nostru” I. urmând ordinea Simbolului credinţei. 528 Cf. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. . Este numele divin care singur aduce mântuirea529. 12. 21). Ps 51. 7). În acest scop. 9. Fiul lui Dumnezeu. în sfârşit. Domnul (articolul 2). Israel. Îl mântuieşte şi de păcatul său. şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. 3 In 7. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). Fapte 5. Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. Ps 79. La Bunavestire. Fiul său unic. 529 Cf. Fapte 2. în Isus. Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. numai El îl poate dezlega526. 21. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. 6. şi misiunea lui524. 431 În istoria mântuirii. 526 Cf. 18. Fiul său veşnic făcut om. 6) scoţându-l din Egipt. In 3. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. În Isus.

Lev 8. Mc 16. miluieşte-mă pe mine. 535 Cf. 26-27. 1. 9-10). Num 7. 1. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. 15-16. cazul lui Mesia. 16. 19. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. al profeţilor539. 39. al preoţilor538 şi.Ps 2. acesta le dă (In 15. 12. 536 Cf. 17. Rom 10. Evr 9. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. Lev 16. 534 Cf. 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. II. păcătosul”. 7. 538 Cf. 540 Cf. „Dumnezeu era cel care. 14. . Sir 50. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. Domnul nostru”. numită „rugăciunea lui Isus”. 12-13 1 Rg 1. Ex 25. 12)531. In 12. 28. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. 10. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. 25). 16). Cf. el vrea să spună că. 89. Fapte 9. Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. 22. 16. 16. în umanitatea lui. Trebuia 530 531 Cf. 1 Rg 19. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. 532 Cf. 20. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. 6-13. „Bucură-te. s-a unit cu toţi oamenii530. Trebuia să fie. prin Întrupare. 19). 1 Sam 9. 7. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. spune: „Doamne Isuse Cristoase. 16-18. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui.toţi. în Cristos. Ex 29. de acum înainte. pentru că. 5. care înseamnă „uns”. Evr 9. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. 539 Cf. rareori. Fiul lui Dumnezeu. 537 Cf. Era cazul regilor537. Lev 16. 13-16. Fapte 16. 7. 2. 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că. 2. prin excelenţă. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536. Fapte 4. Iac 2. Isus”. 533 Cf.

547 Cf. ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541. „De altfel. „care se numeşte Cristos”. 1. 62. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. Ap 22. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 23. 438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. profet şi rege. Mt 22. 549 Cf. Is 11. 15. 21. 544 Cf. 13)551. Irineu. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. 36). 13. 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. esenţialmente politică549. 12. vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. 548 Cf. 6. dar şi ca profet543. Lc 4. Dan 7. 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. 3. Fapte 3. 9. 14. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. 16-23. 546 Cf. 69. Is 61. De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. 11. 25-26. Mt 2. 24. 11). zămislit ca „sfânt” (Lc 1. Lc 24. 2. 8. 13. Cf. 550 Cf. 2. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria. 20). 551 Cf. In 4. un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. 16)544. 21. In 6. In 6. 30. şi a fost uns în Duhul. care este ungerea” 545. Zah 4. 3. 20. Rom 1. „spre a se arăta lui Israel” (In 1. pentru ca Isus. In 6. 35) în sânul feciorelnic al Mariei. 9. 2 Tim 2. 3. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547. în oraşul lui David. 15. 14). 22. 27. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. soţia sa”. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. Cel care a fost uns este Fiul. . 16. să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1. Mt 16. 41-46. 38). care îl recunoştea ca Mesia. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. Haer. 545 Sf. 16-21. este ceea ce indică însuşi numele lui. 543 Cf. 15. 31) ca Mesia. 18. dar nu fără rezerve. 27.

Os 11. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. 561 Cf. 13. Paul. Cf. Os 2. 552 553 . 11. nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. 6. 560 Cf. 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. 18. 6. 36). 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. 556 Cf. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. Lc 23. 39-43. 1 Tes 1. 2 Sam 7. 557 Cf. 20). 10-12. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. 1. Mt 16. ci Tatăl meu. 14. vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. În faţa Sinedriului. 554 Cf. 28)552. Înţ 18. 19. 1. Iob 1. 13. 7. 47. Sir 36. Ex 4. 555 Cf. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2. care este în ceruri” (Mt 16. În aceste cazuri. 31. 1 Cron 17. 10. 16). va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. Dt (LXX) 32. 17). spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. după sensul literal al textului -. Mt 27. 559 Cf. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. Is 53. Lc 23. In 19. 15-16). In 20. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. 8. Ps 82. De aceea. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. 558 Cf. Ps 2. 54. Isus a răspuns: „Bine Cf. Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . 22. poporului ales555. În paralel. Dt 14. 19-22. 563 Cf.aceasta. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. 1. 562 Cf. Ier 3. III.

1 Cor 2. 569 Cf. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. Mt 26. 36. care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566.şi aceasta este noutatea . 48. 4)571. 18). 61. acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. 570 Cf. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. Ex 3.şi pentru Isus. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl. In 10. 9). 14). 8. 571 Cf. 33. recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. YHWH. nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6. 6. 567 Cf. Fapte 13.spuneţi. 564 565 . Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. 572 Cf. 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. 17. Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament. Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. Eu sunt” (Lc 22. 21. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. De atunci. 8. 568 Cf. 566 Cf. este redat prin Kyrios („Domn”). Mt 21. 13. 445 După Înviere. Lc 11. 39). Mc 14. 14. 70)564. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. Mt 3. 5. filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. plin de har şi de adevăr” (In 1. după Duhul sfinţeniei. Deja cu mult înainte. Mt 5. prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. dar . 34-36. IV. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl. 7. 17). Mt 24. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. 27. 64. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. 573 Cf. 21. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20. 36. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi. Cf Mt 11. superior chiar şi îngerilor567. 17. 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. 37-38.

Mt 8. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia. 13.a. 29.. 1 Cor 12. Lc 1. 448 Foarte des în Evanghelii. 579 Cf. Fapte 2. adresându-se apostolilor săi575.despre sensul Psalmului 110574. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. 575 . 43. că puterea. 583 GS 10. Fil 2. 13. „Amin. Doamne!”) (1 Cor 16. În întâlnirea cu Isus înviat. 34-36. Cf. 13. dar şi în mod explicit. 577 Cf. a bolilor. 5. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. Ap 11. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”. 582 Cf. încă de la început578. Doamne Isuse!” (Ap 22. 17. gesturile de dominare asupra naturii. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. 11. 22). 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”. Mt 22.m. 15. 13. ş. §2. In 13.d. 22. centrul şi scopul întregii istorii umane”583. Rom 10. Evr 1. vino. 581 Cf. 45. cf. „Biserica crede (. De-a lungul vieţii sale publice. 34-36. Mc 12. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. 576 Cf. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. 9-11. ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582. 15. 578 Cf. 30. pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2. 41-46. 2. cf. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală. §2. Rom 9. 2. 3. în mod absolut. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. Tit 2. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. şi Fapte 2. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. nici unei puteri pământeşti. Copilul născut 574 Cf. 450 De la începutul istoriei creştine.. Domnul nostru”. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. Fapte 5. 14. a demonilor. devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. Ap 5. 580 Cf. 9.

37. „speranţa lui Israel” (Fapte 28. 3.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. Fapte 8. Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. 12). „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. 14. Cf. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. 3). 1. In 1. 18. 454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. In 1. 23. 584 585 . 19). 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”. 20). „Mesia”. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. 1 In 2. 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4. ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. 38). 586 Cf. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. 16. 18. El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7.

un eliberator. 7)588. să fie ridicată. „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3. pentru ca oricine crede în El să nu piară. 6). şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. un ajutor. să fie înviată. modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. pe muntele Schimbării la Faţă.. prinşi. Cf. Iar Tatăl.. 14). 29) „Eu sunt calea. 15.” (Mt 11. „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4. 9). Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta. adevărul şi viaţa. de fapt. moartă. Închişi în întuneric.. 4-5. aşteptam un Mântuitor. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. El este. 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine. . pierduţi fiind. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan. Pierduserăm stăpânirea binelui. trebuia să o primim înapoi. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut.PARAGRAFUL 1. robi. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. oamenii. Dt 6. Or. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. căzută. 10). catech. s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. răspundem mărturisind: „Pentru noi. 5): Bolnavă. 16). firea noastră cerea să fie vindecată. trebuia să ni se aducă lumina.

s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. de la începutul ei. naturam nostram assumpsit. Atunci. şi Fiul lui Dumnezeu. 1. Mc 8. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. în toate arătându-se ca un om. 1. Irineu. 592 Sf. Unigenitus Dei Filius. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. făcut om. ci sa nimicit pe sine luând fire de rob. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. şi-a luat firea noastră. am zis: „Iată. 5-7.) să fac voia ta” (Evr 10. 593 Cf. 3.. Haer. făcându-se asemenea oamenilor. să-i facă pe oameni dumnezei”592. 19. Inc. vin (... In 1. 34. Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. 14). Sf. Chr. .. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. intrând în lume. Toma Aq. Atanasie. 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. II. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină. 2). Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea. citând Ps 40. atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. 7-9 LXX). „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. dar mi-ai întocmit un trup. 54. 463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4. cântare la Vesperele I ale duminicii. deşi din fire Dumnezeu. 591 Sf. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. 589 590 Cf.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. suae divinitatis volens nos esse participes. Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii. LH. pentru ca El. 57 in festo Corp. Opusc. Într-un imn redat de Sfântul Paul. 3. să devină fiul lui Dumnezeu”590. 12). 16). Fiu al omului: pentru ca omul.

2 In 7. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. din Calcedon. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. DS 130. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional. de aceea. şi nu prin adopţiune. 597 DS 250. despre care se spune. 598 DS 251. Încă din timpurile apostolice. iar nu creat. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. într-un Conciliu reunit la Antiohia. înzestrat cu suflet raţional. credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”594. . În opoziţie cu ea. de o fiinţă (homousios . primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut. care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. Dar încă din secolul al treilea.«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. a mărturisit în 451: 594 595 Cf. În 325. al patrulea Conciliu ecumenic. cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. împotriva lui Paul din Samosata. 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. De aceea. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. 596 DS 126. s-a făcut om”597. 1 In 4. că s-a născut după trup”598. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau.III. fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Confruntat cu această erezie. 2-3. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. Biserica a trebuit să afirme.

pentru mântuirea noastră. 468 După Conciliul din Calcedon. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire. DS 424. fără despărţire. s-a născut din Fecioara Maria. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. 599 600 DS 301-302. Împotriva acestora. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. 601 Cf. 604 LH. Născătoarea de Dumnezeu. unul din Treime” 600. Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria.Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. fără împărţire. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). de la Constantinopol. care este Domnul nostru Isus Cristos. mai degrabă. ci. este Dumnezeu adevărat. al cincilea Conciliu ecumenic. după omenire. cf. Leon cel Mare. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. „asemenea nouă în toate. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. nu numai minunile. El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. Unul şi acelaşi Cristos. Domnul nostru Isus Cristos. Efes: DS 255. Domnul nostru Isus Cristos. Domnul. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. fără schimbare. 602 Cf. ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu601. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană604. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. în afară de păcat” (Evr 4. . deja Cc. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup. fără amestecare. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. Sf. din 553. fratele nostru. Serm 21. cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. 15). învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu. 2-3. Fiul unul-născut. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. 603 DS 432. DS 424.

a gândit cu o inteligenţă de om. 472 Acest suflet omenesc. nu se poate învăţa decât din experienţă610. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. şi nu nimicită”606. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. mântuieştene pe noi!”605 IV. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. făcându-se om. în vârstă şi în har” (Lc 2. Născut din Fecioara Maria. In 11. 38. a iubit cu o inimă de om. In 14. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. asemenea nouă în toate. 609 Cf. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. în sufletul şi în trupul său. 9-10. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. afară de păcat608. 27. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. a acţionat cu o voinţă de om. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. cu moartea pe moarte ai călcat. Mc 6. 606 . De aceea.Cristoase Dumnezeule. Astfel. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. 34 etc. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. 610 Cf. în condiţia umană. §2. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. Unul fiind din Sfânta Treime. Ca atare. §2. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune. DS 149. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. şi a trupului lui omenesc. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. 607 Cf. Împotriva acestei erori. 8. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. 608 GS 22.

Mc 2. 32. 66. 61. 617 Cf. nu prin ea însăşi. Este. 7). 620 DS 556. Cc. pentru mântuirea noastră619. 27. cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. 621 . 613 Cf. Ep. Constantinopol III (în 681). Lateran (în 649): DS 504. 8. De aceea. Cf. 10. în acelaşi timp. In 1. nu opuse. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. divine şi umane. 8. 619 Cf. 31. Maxim Mărturisitorul. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. Sf. 618 Cc. 615 Cf. 7. 14. 10. Mc 14. 473 Dar. 33-34. Mt 11. 26-30. Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. 9. 36. 614 Cf. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. Grigore cel Mare. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. etc. Fapte 1. 18. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Sf. 18-20. 55. 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. . ci cooperante. 6. etc. In 2. în primul rând. ci prin unirea sa cu Cuvântul. Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel.la „firea de rob” (Fil 2. mai bine zis. 616 Cf. DS 556-559. chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. 31. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. dub. 25. Qu. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. Mc 8. DS 475. Mc 13. 39. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. trupul lui Cristos era delimitat621.

în trupul lui Isus. 20). s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. Preasfânta Inimă a lui Isus.. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. Haurietis aquas: DS 3924. Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. cea divină şi cea umană.(Gal 3.. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. Prefaţa de Crăciun II. are o inteligenţă şi o voinţă omenească. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624. In 19. La al şaptelea Conciliu ecumenic622. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. Biserica a recunoscut întotdeauna că. 482 Cristos.. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. Întradevăr. 622 623 Cc. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. DS 3812. LR. zugrăvite pe o imagine sfântă. 1). perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine. cf. „Dumnezeu. deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui. Niceea II: DS 601. 477 În acelaşi timp. care este din fire nevăzut. . Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. şi-a asumat natura omenească. dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. 34. Cuvântul veşnic. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent.) praecipuus consideratur index et symbolus. Niceea II (în 787). 481 Isus Cristos are două naturi. de aceea. 625 Pius XII. fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat. pot fi venerate. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. care nu se confundă. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2. Enc. De aceea. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. illius amoris. Fiul unul-născut al Tatălui. 624 Cc..

Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. 628 Cf. . adică Cel uns de Duhul Sfânt 627.. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc. 629 Cf. 34). adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. Lc 2. „Domnul de viaţă dătător”. 4). 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. 14-15.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4. încă de la începutul existenţei sale omeneşti. Cf. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1. 35). PARAGRAFUL 2. 35. 626 627 Cf. Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1. s-a născut din Maria Fecioara” I. 20. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. 1-12. este „Cristos”. Lc 1. In 16. 8-20. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628. Mt 1.. 9). 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului. Mt 2. magilor629. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. El.

În virtutea acestei făgăduinţe. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. 31-34. 21. Gen 3. misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. mama lui Samuel638. El a voit libera cooperare a unei făpturi.lui Ioan Botezătorul630. conţinutul credinţei în Cristos. 4). Gen 18. 1-2. 638 Cf. 61. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. 27. pentru a-i „întocmi un trup”632. o tânără evreică din Nazaretul Galileei. . „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. 38). 637 Cf. 635 Cf. 489 De-a lungul Vechiului Legământ. dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează. 20. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. 632 Cf. dar. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti. în ciuda vârstei sale înaintate636. 15. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. Ruth. Cf. fiica Sionului prin excelenţă. la rându-i. 11.. 636 Cf. Sara zămisleşte un fiu. 634 Cf. Evr 10. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. 1 Cor 1. 10-14. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. din casa lui David. In 2. astfel încât.. Debora. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. De aceea. iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4. II. In 1. 5. Gen 3. Iudita şi Estera şi multe alte femei. Cu ea. 1 Sam 1. „. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. ucenicilor631. Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. cf. se 630 631 Cf. 633 LG 56.

prin 639 640 LG 55. 642 LG 56. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. 491 De-a lungul secolelor. „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1. 28). 492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. 3). Biserica a înţeles că Maria. în iubire”644. Îngerul Gabriel. „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. LG 56. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643. întru Cristos” (Ef 1. Într-adevăr. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. 644 Cf. 28). pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui. în momentul BuneiVestiri. 645 LG 56. fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. o salută ca „plină de har” (Lc 1. . printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. Mântuitorul neamului omenesc. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. încă din primul moment al zămislirii ei. în vederea meritelor lui Isus Cristos. trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. 641 DS 2803.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639. 643 LG 53. Prin harul lui Dumnezeu. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. 4. Ef 1. „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei.

Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. De aceea. 55.. 649 Cf. 648 Cf. Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650. fără a fi împiedicată de vreun păcat. 650 Cf. îmbrăţişând din toată inima. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid.moartea. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. Maria este aclamată. Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. 19. LG 56. Într-adevăr.. a doua Persoană a Sfintei Treimi. prin Maria – viaţa”647. punându-se în slujba misterului Răscumpărării.„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . 28-37). în dependenţă de Cristos şi împreună cu El. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. încă înainte de naşterea Fiului ei. 1. 25) 648. 5). 651 Cc. „prin ascultare. 43). ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. „Maria devine Mama lui Isus şi. făcând o comparaţie cu Eva. ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi. Astfel. la îndemnul Duhului. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. „de la Duhul Sfânt” 651. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. Lateran (în 649): DS 503. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1.) persoanei şi lucrării Fiului său. Mt 13. DS 10-64. 647 . Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. s-a oferit total pe sine (. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. 37-38). cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. DS 251.

ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. Sf.a. 657 Cf. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. 655 Cf. 26-38. 14). Cf. Iustin. 8. 19. Dial. după traducerea greacă din Mt 1. Rom 1. (. în ansamblul misterelor lui Cristos. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. 654 Smirn 1-2. 294. Cels. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661. 661 Cf. 658 DS 3016. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. DS 427. 571. 659 Cf 1 Cor 2. Mt 1. 1)659. după cum cu adevărat a şi înviat”654. 18-25. 3. batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor. Lc 1. 1. Origene. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi. în trupul său. DS 291. 69. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire. sub Ponţiu Pilat. In 1. 1880.. Într-adevăr.. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. 23. Cf. 656 139. (. 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată. Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7. 32. 20).. care este cu adevărat din neamul lui David după trup652. logodnica lui (Mt 1. 34. 503. 13..) Cu adevărat a suferit. naşterea lui Cristos „nu a micşorat. 99.) El. de la Întruparea până la Paştele lui. 442. . Lc 1. care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”658. cu adevărat născut dintr-o Fecioară. ş. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria. 7. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei.afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. 660 Cf.

feciorelnică” a Mamei sale662. 5. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669. 670 Cc. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. 14.. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl. 668 LG 63. 664 Cf. 669 Cf. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. 1). Mt 27. 31-35. 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. Lc. 667 Cf. în planul său de mântuire. 17. (. 26-27. 29. 666 Gn 13. 48-49. „fraţii lui Isus” (Mt 13. 501 Isus este Fiul unic al Mariei. 1 Cor 15. Cf. 16. . dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. 19. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. motivele tainice pentru care Dumnezeu. 15. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos. adică dintre credincioşi. în legătură cu ansamblul Revelaţiei. după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. încă de la zămislirea sa. 665 Cf. Friuli (în 796): DS 619. 47). Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. 1 Cor 9. însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. 56. Dar maternitatea spirituală a Mariei667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. 6.) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. 2. care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. 3. Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. Gal 1. 671 Cf. 45. 29). Ap 12.. Mc 3. LG 52. In 19. 55) sunt fiii unei Marii. „ucenică a lui Cristos”665. plină de Duhul Sfânt. Iacob şi Iosif. Firea omenească a lui Cristos este. etc. 8.

2 Cor 11. care este el însuşi Dumnezeu. 9. în Duhul Sfânt. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi. Capul omenirii răscumpărate 672. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. 1 Cor 7. 3. 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. 16). 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. nici din voinţă trupească. Virg. 677 Sf. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez. ci de la Dumnezeu” (In 1. 2. „Plină de har”. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. LG 63. „noi toţi am primit har peste har” (In 1. 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. 680 SC 103. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. 18. 674 Cf. 13). Cf. 34). Augustin. 678 Cf. 679 LG 64. 676 Cf. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării”680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. 34-35. Iar „din plinătatea lui”. In 3. a fiilor adoptivi. 675 LG 63. . îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. Col 1. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om.(In 3. Noul Adam. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. 672 673 Cf. „pe care nici o îndoială nu o tulbură”675. 505 Isus. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. nici din voinţă bărbătească. şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. Primirea acestei vieţi este feciorelnică.

ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. I. LG 56. Serm. ea a devenit noua Evă. 3. fecioară în naşterea lui. In 20. 683 Sf. Fiul lui Dumnezeu. pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. fecioară când l-a purtat.. înviere. moarte. şi.510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte. să 681 682 Sf. Prin ascultarea sa. 38). de la început şi până în ziua în care (. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa. „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus. Mama celor vii. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. PARAGRAFUL 3. S. 1. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I). cu privire la viaţa lui Cristos. Augustin. răstignire. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. înălţare). 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. crezând. 186. după împrejurări. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684.. 30. 30. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. . Toma Aq. înmormântare. 1. fecioară când l-a hrănit la sânul său. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. 684 Cf. Th. 513 Cateheza.. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1. Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. coborâre în iad.

694 Cf. 48. 5-7. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. 25. 1 Pt 1. 9). 3. în vindecările şi exorcismele sale. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9.aveţi viaţă în numele lui” (In 20. 691 Cf. făcându-se sărac. prin care. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. 24. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. Mc 1. 687 Cf. 7. 13-14. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. 51. 17)694. 685 686 Cf. 7. 693 Cf. 4. tăcerile şi suferinţele. 9). . 1. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. 31). După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. In 20. prin sângele Crucii690. 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. 35). ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691. minunile. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. 9. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. prin care ne face drepţi695. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare. în cuvântul său. 2 Cor 8. De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. Is 53. Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. înainte de toate. Col 1. 688 Cf. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. Evr 10. 18-19. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. Răscumpărarea ne vine. 690 Cf Ef 1. 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. în Învierea sa. au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. Mt 27. 689 Cf. 9). In 15. 7. 695 Cf Rom 4. în viaţa sa ascunsă. cuvintele sale. In 21. 692 Cf. Lc 2. Lc 2. încă de la Întruparea sa. Prin gesturile. prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. felul său de a fi şi de a vorbi. Cf.

El cheamă la rugăciune702. prin sărăcia sa. de la întruparea sa „pentru noi. El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. 25). astfel încât tot ce am pierdut în Adam. Tot ce a făcut. 4. 704 GS 22. 24). 700 GS 38. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. oamenii. 1). 698 RH 11. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. 1. . 11-12.) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. iar El să trăiască în noi. (. Fil 2. „Prin întruparea sa. 15. Rom 15. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. 22.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. §2. 520 În toată viaţa sa. El ne face să putem trăi şi noi în El.. 18. prin rugăciunea sa. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698. El este „omul desăvârşit”700. Suntem chemaţi să fim una cu El. 3. ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. 5. să recuperăm în Cristos Isus696. 5. Lc 11. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna. 703 Cf. Mt 5. 7. Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. ne-a dat un exemplu de imitat701. 3. 18. Tocmai de aceea. 702 Cf. 25). Ibid. 521 Tot ce a trăit Cristos. Isus se arată ca modelul nostru699. 2. Haer. ci pentru noi.. Irineu. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4. Cf. 1. 699 Cf. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi. 701 Cf In 13. care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.

17. care ridică păcatul lumii” (In 1. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. în cele din urmă. 76). 712 Cf. 24. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. Fapte 13. Regn. Fapte 1. 708 Cf. prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului. 711 Cf. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. 26. 17).toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. iar eu să mă micşorez” (In 3. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens. Rituri şi sacrificii. 30). salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. Mt 3. Mc 6. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. prin botezul său de pocăinţă. 710 Cf. Lc 4. prin martiriul său712. Lc 16. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. Mt 11. 709 Cf. el inaugurează Evanghelia710. 13. II. 16. în inima păgânilor. îi dă mărturie prin predicarea sa. pe de altă parte. 707 Cf. trezeşte. Lc 7. 22. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. Cf. trimis pentru a-i pregăti calea707. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. 1. 17-29. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. 713 Ap 22. şi. 3. o aşteptare nelămurită a acestei veniri. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. . 29). Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire713. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. 29).

la care va participa în tot timpul vieţii. 718 Cf. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. 6-7. să te faci mic. binevoind să se nască dintr-o Fecioară. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. 12). 21.525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. 720 Cf. Îngerii şi păstorii îl preamăresc. iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. ba. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. pentru aceasta. 8-20. 714 715 . de Virgine nasci dignatus est. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. 717 Cf. 716 Condacul lui Roman Melodul. Mt 23. „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. largitus est nobis suam deitatem ─ „O. Lc 2. fără lucrare omenească făcându-se om. Fiul lui Dumnezeu şi Cf. 719 LH. mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3. în a opta zi după naşterea sa720. 3-4. 12. Cf. Lc 2. 7). 721 Cf. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. într-o familie săracă714. în poporul Legământului. 13). „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel. et procedens homo sine semine. trebuie să te smereşti718. animatum corpus sumens. 19). Gal 4. admirabile commercium! Creator generis humani. Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. 11-13). Mt 18. 4. Lc 2. Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului.

1. 17. Leon cel Mare. 729 Cf. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor”727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. 22-39. 17-19. 12-13. 731 Cf. 734 Cf. 725 Cf. 23. 730 Cf. Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. Ex 13. 723 . 727 Sf. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. Osea 11. care este proorocită Mariei. a Crucii. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726. Ap 22. În aceşti „magi”. Sabia durerii. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. 2) arată că ei îl caută în Israel. 11). 4-6. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. 726 Cf. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică. 1). Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. vesteşte cealaltă jertfă. 15. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. 724 Cf. 733 Cf. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. la lumina mesianică a stelei lui David723. ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale. Mt 2. Serm. 728 LR.Mântuitorul lumii. desăvârşită şi unică. Lc 2. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. pe Acela care va fi împăratul neamurilor724. LH. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. 732 Cf. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. dar şi „semn de împotrivire”. Cf. 22. In 15. 13-18. In 4. Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. Mt 2. Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. 16. Num 24. Mt 2. În Simeon şi Ana. 20. Num 24.

. frumuseţea ei austeră şi simplă. III.” (Lc 22. 41-52. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model. viaţă în sânul comunităţii.) Şi.. viaţă de muncă manuală. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. 533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei. 51-52). Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc. Cf. în sfârşit. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”. 42) Ascultarea lui Cristos. o lecţie de tăcere. mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea. (. 4.. comuniunea ei de iubire. cămin al „Fiului Lemnarului”. (. Nazaret. Lc 2. Gal 4. 738 Cf. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia. dar mântuitoare....) O lecţie de viaţă de familie.. în cotidianul vieţii sale ascunse.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă. a trudei omeneşti! (..) Mai întâi. O. 1964 la Nazaret. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735.) O lecţie de muncă. Cuvântarea din 5 ian. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă.. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune. 737 Paul al VI-lea. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2. pe fratele lor dumnezeiesc737. această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (. 19. Rom 5. dar l-au primit în credinţă... caracterul ei sacru şi inviolabil. aspră. O. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii.

537 Prin Botez. 741 Cf. Grigore de Nazianz. 742 Cf. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. 9. Is 11. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. 748 Cf.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. 22. Mt 26. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. Lc 12. îşi anticipează moartea şi învierea. 38. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. Mt 21. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. de acum. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. 50. 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. Is 53. care. Or. Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3. pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. Atunci. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746. 745 Cf. Is 42. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. 744 Cf. farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. Mc 10. 1. 7. „Atunci se arată Isus”. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. Lc 3. Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. să urcăm împreună cu El. Duhul. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. ca să fim preamăriţi întru El749. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. care ridică păcatul lumii” (In 1. Vine. 746 Cf. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. vameşi şi ostaşi741. 743 Cf. 15). . 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. 22. din partea sa. 39. preludiu al noii creaţii. 32-33)748. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. întru Fiul. 40. 10-14. Mt 3. să coborâm cu El. prin Botez. Botezătorul şovăie. Isus insistă: şi primeşte Botezul. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. ca să fim înălţaţi cu El. 3). Fapte 1. să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. 23. după cufundarea în apă. Cf. Lc 3. Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că. 536 Botezul lui Isus este. O mulţime de păcătoşi. 747 Cf. 12. 749 Sf. 32. 13-17). este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu. 2.

Or. Satana îl ispiteşte de trei ori. trăieşte printre fiarele sălbatice. afară de păcat” (Evr 4. La încheierea acestui timp. iar îngerii îi slujesc751. Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. 2. Prin aceasta. Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. 12-13. devenim fii ai lui Dumnezeu750. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce. 15). Mat. 752 Cf. În fiecare an. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. Mc 1. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. Isus respinge aceste atacuri. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor. De aceea. spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. 10. iar diavolul se îndepărtează de El. căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. 754 LG 3. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. Cf. 13). 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. 15).Tatălui. . „Spre a împlini voinţa Tatălui. Mt 16. Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. 27). Ilarie. 750 751 Sf. 753 Cf. Isus este noul Adam. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. 21-23. Ps 95.

Cf. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea763. prin „semnele” sale. prin puterea proprie. 765 Cf. fiilor lui Israel758. 18) 761. 545 Isus îi cheamă la masă.voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. care arată Împărăţia lui Dumnezeu. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. 759 Cf. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. Mt 10. Mc 23. Vestită. 6-7. Această adunare este Biserica. 31-46. 5-7. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. Isus Cristos. 757 Cf. 28. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. în primul rând. când voi fi ridicat de la pământ. El îi numeşte fericiţi. prin trimiterea ucenicilor. 11. . 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. în Împărăţie. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi762. 18. Mt 21. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. Mt 25. 19. 763 Cf. Lc 9. căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5. apoi sămânţa. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. 762 Cf. De la iesle şi până la Cruce. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. Mai mult. 764 Cf. LG 3. Pentru a ajunge la ea. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. 3). adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. 28. Mt 11. Mt 8. 7. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici. 19. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. 32). 58. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. setea764 şi lipsurile765. El va realiza venirea Împărăţiei. 760 LG 5. 758 Cf. 26. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. 22. 761 Cf. „Iar Eu. LG 5. 25. 766 Cf. In 4. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr. îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12.

adică să devii ucenic al lui Cristos. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. . Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. 28-32. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. In 5. care arată că Împărăţia este prezentă în El. cuvintele nu sunt de ajuns. etc. Celor care i se adresează cu credinţă. El îi cheamă la convertire. 11). dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. le dăruieşte ceea ce-i cer779.drepţi. 780 Cf. Mt 13. 774 Cf. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. 6). trebuie să dai tot 771. pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. Mt 21. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. 10. 1-14. 10-15. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. Prin ele. 778 Cf. 31-38. totul rămâne enigmatic775. 770 Cf. 769 Cf. 52. trebuie fapte772. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun?773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. oare. Mt 13. In 10. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. Lc 7. Mc 4. 14-30. 36. 772 Cf. Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. 38. 777 Cf. 28). 7). 18-23. Mt 13. Lc 15. 1 Tim 1. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770. 773 Cf. 25. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. Cu toate 767 768 Cf. 44-45. 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. 3-9. Cf. Mt 22. Ele cheamă la credinţă în El778. Trebuie să intri în Împărăţie. 25-34. Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11. 22). 15. 17)767. 11). 11-32. 10. 771 Cf. 775 Cf. Mt 25. In 10. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. 33-34. 779 Mc 5. 776 Cf.

Cf. de nedreptate783. totuşi. In 8. 5. Simon Petru ocupă primul loc791. 791 Cf. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. 786 Cf. 5. 789 Imnul Vexilla Regis. 26-39. 787 Cf.minunile sale atât de evidente. 29-30). de boală şi de moarte784. 26. înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. . 8. 22). ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. In 6. Mt 11. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. Isus a săvârşit semne mesianice. Lc 19. Isus i-a încredinţat o misiune unică. Mc 3. Lc 8. Lc 24. 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. 784 Cf. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. In 18. Isus este respins de unii781. 16. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. Mc 3. 2). 552 În colegiul celor Doisprezece. aceea a păcatului786. 13-14. 28). 785 Cf. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. Isus a ales doisprezece bărbaţi. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. 1 Cor 15. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. de foame782. care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. 5-15. 790 Cf. Lc 12. 36. 783 Cf. Mc 3. Mt 12. 788 Cf. 34-36. aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine. 47-48. 31). In 11. 2. 13-19. 34. 9. Fiul Dumnezeului celui Viu”. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea.

32. Iacob şi Ioan. care este Biserica.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16. pentru credinţa mărturisită de el. „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. 18. pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. 1-8 par. singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. pe un munte înalt. trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. 27. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. Cristos. pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9... iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg795. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Lc 24. 796 Cf. . Moise şi Ilie se arată. 16-18. O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos. 1. Mt 16. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. 26). 19). Mt 18. 18). 45. Petru. 15-17). 797 Cf. pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24. Mt 17. Isus îşi arată gloria divină. 794 Cf. 31). El arată şi că. „Bunul Păstor” (In 10. Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. (. Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu. Cf. „vorbindu-i despre plecarea sa. îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. 22-23. confirmând astfel mărturisirea lui Petru. Petru refuză această înştiinţare794. 795 Cf. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere. 11). 35). Lc 22. 23. Isus. va rămâne stânca de neclintit a Bisericii.. 2 Pt 1. Is 42.) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. Fiul Dumnezeului celui Viu. 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792. 21). Mt 17. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. 4). Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte. 798 Cf. Lc 9. Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele. 555 Timp de o clipă.

51)804. 2. 31-33. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Calea coboară ca să trudească pe cale. „care va transfigura trupul smereniei noastre. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie. Mc 8. Serm. 806 Cf. 37a. Augustin. 4. 802 Cf. 4. S. 3. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. Condacul Schimbării la Faţă. ca să slujeşti pe pământ. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim806. . th. 805 Cf. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale.. 3. 31-32. Îndreptându-se spre Ierusalim. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. Izvorul coboară ca să înseteze. Prin Botezul lui Isus. Viaţa coboară ca să fie ucisă. ca să fii dispreţuit. Filius in homine. ad. 33). ca să sufere de foame. Fiul în om. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. 10.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. S. Cristoase Dumnezeule. 801 Sf. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. ad 2. Mt 23. 9. şi ucenicii tăi. au văzut mărirea ta: ca. Prin această hotărâre. Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. răstignit pe pământ. 804 Cf. 6.. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. atunci când te vor vedea răstignit. participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. 45. 803 Sf. 45. 78. Liturgia bizantină. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. 1. 32-34. în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. 21). Lc 9. Sf. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. th. Toma Aq. El îşi vestise Patima şi Învierea805. pe cât puteau cuprinde. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. Toma Aq. 33. Pâinea. In 31. Cu toate 799 800 Cf. Încă de acum. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. În trei rânduri.

560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. De aceea. supuşii Împărăţiei sale. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. 37. 811 Cf. în Duminica Floriilor. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. 37b). iubirea sa pentru om. 32)808. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. Este aclamat ca fiul lui David.„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. Prin celebrarea ei. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale. minunile şi gesturile sale. 809 Cf. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. In 6. 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. rugăciunea. Căci „Regele măririi” (Ps 24. tatăl său” (Lc 1. prefigurarea Bisericii sale. 810 Cf.este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. Mt 21. 38.acestea. 812 CT 9. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. 14. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807. 3. Când Ierusalimul se iveşte în zare. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812. 15. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19. Strigătul lor . Lc 19. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. Cf. Ps 8. nici prin viclenie. 26) . până ce Cristos va lua 807 808 Cf. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O. . „Dă mântuire”). 15-16. 2. în acea zi. Mt 21. 1-11. aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. In 18. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David. nici prin violenţă.

manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. 816 Cf. . morţi şi înviaţi împreună cu El. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. pe pământ. pe care Regele-Mesia. 51. deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. Evr 12. 813 814 Cf. la Botezul său. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. 27)816. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. „De aceea. 815 LG 5. LG 7. Sf. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice. suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. Serm. Gal 4. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. Cristos. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. până când vom domni împreună cu El”814. Leon cel Mare. Capul Bisericii. 817 Cf. îmbrăcăm chipul lui.chip în ei813. 569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. 3. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. 19. 563 Păstor sau Mag. 3.

Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus. 31). împreună cu unii preoţi şi cărturari. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. PARAGRAFUL 1. din faptul că El a fost „respins de bătrâni. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. 24. Mc 3. care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. iertarea păcatelor821. vindecări în ziua sabatului822. DV 19. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni820. 818 819 . 823 Cf. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8.s-a răstignit. 1-6. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. Mc 3. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. 824 Cf. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice. 14-17. 820 Cf. familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). 19). a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. istorică. Mc 7. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. 822 Cf. Mc 2. 14-23. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. Mt 12. 26-27. s-au înţeles ca să-l piardă 819. urmându-i pe ei. 821 Cf. Biserica trebuie s-o vestească lumii. 7. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte. Mc 2. Cf. să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. pe care apostolii şi. 6.

. 828 Cf. 18. 10. la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. 48. Lc 7. 576 În ochii multora din Israel. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. Mc 12. 835 Cf. 33. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul. Mc 2. Mt 22. formele de pietate (pomană. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. 14. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte. 34. 36. 7. 18. 38. post şi rugăciune)834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. Cu siguranţă. 12. 834 Cf. până ce nu se 825 826 Cf. 20. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. 59. 7. 19. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. 10. 10. In 8. 832 Cf. 22. 2-18. 52. 48-49. 831 Cf. In 8. în interpretarea tradiţiei orale. 2. 1. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte831. Lc 13. 7. 23-34. 833 Cf. Mc 3. 19. ca pe cărturarul din Mc 12. 830 Cf. Lc 20. Cf. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. 5. In 1. Mt 6. 31. 9. 10. 18. ci să împlinesc. 22. 829 Cf.de diavol825. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. 39. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. 13. 827 Cf. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. Isus îi laudă pe unii dintre ei. 20. 12. In 5. 28-34. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. In 7. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. In 7. I. ─ credinţa în Dumnezeul unic. pentru farisei. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. 19. 31.

Is 53. Evr 9. 10. 6). 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. In 8. 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. după propriile sale cuvinte. 844 Cf. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. iar nu cum 836 Cf. 38-41. 12. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii844. Într-adevăr. Evreii. Mesia lui Israel. Rom 10. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. 3-7. 840 Cf. 839 Cf. acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. Mc 2. 841 Cf. 34-36. In 7. care. Mt 12. 19. Mt 15. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. 3). care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. 23-27. In 7. 15). 5. 2. 843 Cf. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842. Gal 4. 838 Cf. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. iar cel ce va face şi va învăţa. după propria lor mărturisire. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu. 3. Cf. Lc 11. 9. 39-54. 5. 10). căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. În Isus. 46. Acest zel. dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. a devenit „legământul poporului” (Is 42. 837 . 10)838. în acelaşi timp. dar va greşi într-o singură poruncă. In 11. Legea constituie un întreg şi. 22-23. Mt 22. 10. 15. 6-9. 4. 11. 3. 2. De aceea. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. Lc 6. „cine va păzi toată Legea. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. 578 Isus. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. 842 Cf. Dar. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. 23-24. Gal 3. ci şi în spiritul ei. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. 15.vor face toate. Fapte 13. 33) Slujitorului. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. 28. 17-19).

. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. 849 Cf. 22-39. 14. 9. 15-16. Lc 2. Acesta nu strică Legea. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. Lc 2. 10. 41. 2. Cf. declara astfel pure toate alimentele. 24. Lc 13. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte. 848 Cf. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. 7. 33-34). Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. 22-23. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii. 18-21). Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. 14. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. 1.) Eu însă vă spun” (Mt 5. 8) ale fariseilor. din inima omului. 13-14. Mc 2. Num 28. dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. 13). La vârsta de doisprezece ani. 3-4. ci o împlineşte. El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847. Căci dinăuntru. 5. In 5. 854 Cf. în timpul vieţii sale ascunse853. cel puţin de Paşte. In 7. . Acest lucru este valabil. 12. „Ceea ce iese din om. asemenea profeţilor dinaintea lui. 36. 847 Cf. 37-38. 853 Cf. Isus şi Templul 583 Isus. 582 Mergând mai departe. în special. că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu849 sau a aproapelui850. In 2. Mt 5. 10. 28-29). 25. 37. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. 25-27. II. 851 Cf.. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. 14. 10. 8. 850 Cf. dezvăluind sensul ei „pedagogic”846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. adesea cu argumente rabinice 848. Gal 3. Aici a urcat El în fiecare an. 22-24. 1. Lc 2. 46-49. (. însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. ies cugetele cele rele” (Mc 7. aceea îl spurcă. 5. Mt 12. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor. 1. o casă de rugăciune. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. 852 Cf.

5. 860 Cf. 866 Cf. 22. 6. Mai mult. Lc 2. 10)” (In 2. Mt 24. etc. 51. 857 Cf. 20. 21)867. Mt 27. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. In 4. 11. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. 859 Cf. 21. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare864. In 18. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. pentru acestea. 585 În preajma pătimirii sale. Mt 16. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. 35. 858 Cf. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf. 14. Mt 8. Evr 9. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. In 4. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. 3. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. In 2. Cf. 18-22. 21. 24-27. 20. Mt 27. 868 Cf. Mt 24. 39-40. 861 Cf. 865 Cf. 862 Cf. 57-58. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863. Mt 21. Lc 13. 867 Cf. 1. 23-24. In 2. . apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. Lc 17. 4. 16-17). 34. 21. El s-a identificat cu Templul. 22. Ap 21. nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. 18. De aceea. 3. Mt 12. III. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. Mc 14. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. 863 Cf. 23. 13. 46. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. care va începe chiar cu Paştele său858. După Învierea lui. Fapte 2. Mt 17. 1-2. prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. 864 Cf.

In 9. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10. 49. 41-42). 6. 37. Eu sunt” (In 8. Nu vor spune pe bună dreptate. 18. când afirmă: „Înainte să fie Abraham. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. 873 Cf. Os 6. 7) Iertând păcatele. 877 Cf. îi accepta la ospăţul mesianic877. tot aşa. Lc 7. mâncând împreună cu păcătoşii876. 874 Cf. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. 882 Cf. 11. 17-18. 22. 32). 36. Lc 15. 881 Cf. 878 Cf. El a mers mult mai departe. 591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. 1. 30. 36-38. şi. 26. se face egalul lui Dumnezeu878. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12. fariseii871.. 10. (. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. 36. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. 33. 871 Cf. 875 Cf. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. 9)872. 44. 34.) mai mult decât Solomon” (Mt 12. când spune că El este „mai mult decât Iona. 9. Mt 9. Lc 20. In 10. In 17. Lc 15. Lc 5. In 8. Ps 118. 876 Cf. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. proclamând în faţa fariseilor că. 23-32. Mc 12. 58). 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia875. In 6. 14. Isus ori huleşte. 13. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18. 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. 1-2. 879 Cf. 30). îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. 6. In 7.excelenţă869. 6). 872 Cf. Cf. . 37. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874. 30). 33-36.. In 5. păcatul fiind univer-sal873. O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf. 880 Cf. pe care El le împlineşte881. „mai mult decât Templul” (Mt 12. 40-41. om fiind. mai ales iertând păcatele. căci.

Procesul lui Isus 883 Cf. 884 . 46. 14. Mt 5. 888 Cf. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. 887 Cf. 16-18. Lc 23. In 8. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă888 şi răscumpără încălcarea ei889. Mt 5. 890 Cf. In 1. Unii iudei. 5. Rom 11. 6. 891 Cf. 33). Fapte 3. In 5. Mt 26. 594 Isus a săvârşit fapte. Cf. 25) „necredinţei” (Rom 11. 33. în care Trupul său va fi Templul definitiv. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890. l-au judecat ca blasfemiator.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. 886 Cf. 889 Cf. Mc 3. PARAGRAFUL 2. Isus a murit răstignit I. 17-19. de exemplu. Templul prefigurează misterul său. 20). o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. 64-66. 15. Evr 9. 17-18. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. ca. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. Is 53. care. Dacă îi vesteşte distrugerea. iertarea păcatelor. 1. 34. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor884. 885 Cf.

896 Cf. 19). 894 Cf. 14-15. In 9. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. 19-21. proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. chiar în ajunul Pătimirii. Isus însuşi. 902 Cf. care erau în secret ucenici ai lui Isus893. 5). 15. 34. In 9. 10. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21. 52. 895 Cf. 901 Cf. 10. . 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. Acest lucru nu este nicidecum de mirare. dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. 2. In 19. 19. 11. 49-50). După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. In 18. 23. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. pe urmele lui. 16-17. Fapte 2. 4. Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. 13. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. In 19. 38-39. Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. 30. îl predă pe Isus romanilor. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma896. 48). 13-14.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. decât să piară tot neamul” (In 11. 7. Lc 23. 39. Lc 23. iertând pe Cruce902. 42). în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii901. 900 Cf. 20). 3. In 7. 27-28. exprimată în relatările evanghelice. In 9. încât. 897 Cf. şi. Sinedriul. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. 5. 10. acuzându-l de revoltă politică898. 1 Tes 2. 10. 21. 16. Cf. Sinedriul. 898 Cf. 66) pentru blasfemie. dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui894. 31. 22. 899 Cf. Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. Mc 15. marele preot Caiafa le propune. 17) 892 893 Cf. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. 36. 12. 50. întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. deşi într-un mod imperfect (In 12.

8). De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. 5. 906 Cf.. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27.. crima noastră este mai mare decât a evreilor. Şi nu diavolii. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. mărturisim că îl cunoaştem. 6. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. 5. Cu atât mai puţin. 4-5. 11. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. Mt 25. după mărturia Apostolului. . 3. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. Evr 12. Noi. 28. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor. 3. responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. dimpotrivă. nu ei l-au răstignit. Fapte 5. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906. 18. nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. 11. 5. 6).) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. 903 904 Cf. Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci. 905 CR 1. Iar când îl renegăm prin faptele noastre. nici ca blestemaţi. 25). (. fără deosebire. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. desfătându-te în vicii şi păcate908. 907 CR 1. cf. Francisc din Assisi. 908 Sf. Admon. Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. ridicăm. în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor. Căci ei. 45. NA 4. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei. în acest caz. într-un fel. care reprezintă o formulă de ratificare903. nici evreilor de azi. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. atât cât ţine de ei. Fapte 9. într-un fel. Şi trebuie să recunoaştem că. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă.

în cetatea aceasta. 27-28). după Scripturi”914. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. 915 Cf.II. 52. Cf. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. şi Irod. sau adunat laolaltă. 7. 916 Cf. Ps 2. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. „A murit pentru păcatele noastre. 29. Is 53. In 8. 917 Cf. Fapte 3. Mt 26. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. 11. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. Isus.. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. In 18. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului913. 25-27. 28. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor. 7-8 şi Fapte 8. 913 Cf. Mt 20. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. 17-18. 914 Ibid. 32-35. 19. şi Fapte 3. Lc 24. cu adevărat. 26. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. 11-12. 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. 36. Is 53. Sfântul Paul declară. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală. 600 Pentru Dumnezeu. . pe care tu l-ai uns. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă915. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. 34-36. 22-23. Fapte 3. 3). într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. 18. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 54. După Învierea sa. 14. 911 Cf. cf. 23). 912 Cf. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. 13. 1-2.

603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922. nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. Dumnezeul meu. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf. în vremurile din urmă. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. 923 Cf. „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert. 44-45. 12.şi apoi apostolilor înşişi918. pentru voi” (1 Pentru 1. ca urmare a păcatului strămoşesc. 3. 10)924. ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. Păcatele oamenilor. pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. sunt sancţionate prin moarte919. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. 920 Cf. 7. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. 8). 56. ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 29. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. Cf. Lc 24. . moştenit de la părinţi. 4. 19. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. iar apoi arătat. 924 Cf. 1 Cor 15. In 8. 46. cu sângele cel scump al lui Cristos. Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare. 32). Rom 5. Rom 8. Fil 2. Ps 22. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. 21). „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. In 8. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. 10). ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. păcătoşii. care n-a cunoscut păcatul. 34. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii. Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. pe când noi eram încă păcătoşi. condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului921. 922 Cf. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului. 921 Cf. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. 18-20).

2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. . 28). 15. 2. 5-10). „Nu există. fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. Cf. Şi iarăşi. 14-15. Lc 3. Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. 31).dintr-aceştia mici” (Mt 18. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928. Mt 16. care se dăruieşte pentru a o mântui925. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. urmându-i pe apostoli926. „Nu voi bea. 927 Cc. 925 926 Cf. ci voia Tatălui său. oare. 34). Din prima clipă a Întrupării sale. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927. 17). paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. 30). 21. „zice intrând în lume: «Iată.. căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. pe Cruce.) să fac voia ta. III. 1 In 2. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1. 38). aşa fac” (In 14. 928 Cf.. Biserica. Quiercy (în 853): DS 624. Mt 3. 18-19. vin (. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. Rom 5. izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. fără excepţie. Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4. 14). 11). 27). Lc 12. 50. El spune: „Mi-e sete” (In 19. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. 2 Cor 5. 21-23. înainte de „a se fi săvârşit” (In 19. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu. 15. o dată pentru totdeauna” (Evr 10. 22. Dumnezeule». 929 Cf. care l-a trimis” (In 6. 28). învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu.

. 45). 36. 13). 1764. 25) jertfei sale. 1 Cor 5. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. 7-9. 17-18. 4. 23). Tridentin: DS 1752. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. 939 Cf. 28). 7. 19. Cc. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. Lc 22. 1 Cor 5. In 18. 937 Cf. 5. Evr 2. 19). în suferinţă şi în moarte. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. Slujitorul care suferă şi care. Într-adevăr. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. 19. 7. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. care se dă pentru voi” (Lc 22. şi mielul pascal. În ajunul pătimirii sale. Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. La Cina cea de taină. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13. De aici. 930 931 Cf. 15. 10. 4-6.29)930. 7)931 şi poartă păcatul celor mulţi932. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa. 932 Cf. Eu mă consacru pe mine însumi. se lasă dus la moarte (Is 53. Ier 11. In 1. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. „Acesta este Sângele meu. 19)939. Astfel. 20. în acelaşi timp. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. pe când era încă în libertate. Is 53. căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are. 1). Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. al Legământului. în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. 18). Mt 26. In 19. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze938. Cf. 936 Cf. 36. 53. 3-14)933. fără glas. 938 Cf. El arată astfel că Isus este. Mt 26. 933 Cf. 935 Cf. 12. Prin aceasta. 934 Cf. care vrea mântuirea oamenilor934.

este destinată vieţii veşnice: în plus. 949 Cf. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951. a „Celui viu” (Ap 1. In 1. 943 Cf. 952 Cf. . este cu desăvârşire lipsită de păcat942. mai presus de toate. 1 Pt 1. 4. 8. făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 951 Cf. 34-36. Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941. 18)944. Evr 5. 10. 946 Cf. 15-16. dar. care.” (Mt 26. 28)950. 15). 42. Evr 10.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. în trupul său. 26. Lc 22. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949. 10. care este cauza morţii943. 19. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om. 1 In 4. Cor 4.. ca şi a noastră. 945 Cf. aceasta. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. 1 Cor 5. 947 Cf. In 8. Rom 5. precum şi Jertfa Noului Legământ948. 8. 944 Cf. 25. 20. 1 Cor 11. Mt 26. 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. Isus se roagă: „Tată.. 29) 947. 15. Ex 24. Mt 26. Cf. Lev 16. de este cu putinţă. Într-adevăr. 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui945. 7-8). pe lemn” (1 Pt 2. spre deosebire de a noastră. El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. 7. 12. în 940 941 Cf. treacă de la mine paharul acesta. înainte de toate. 948 Cf. cf. 5. Este. 24). un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. 950 Cf. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. 42. 942 Cf.

„unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. 13. 2. Biserica venerează Crucea. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. Nici un om. Prin ascultarea sa până la moarte. care întrece şi. 959 Imnul Vexilla Regis. spes unica! ─ „Cruce. 955 Cf. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. de ispăşire şi de îndestulare. 10-12). 5). 9). Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13. 14. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. 958 DS 1529. tot aşa. 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. Evr 9.mod liber şi din iubire953. Cc. Dar. dacă unul a murit pentru toţi. 957 Cf. 20. unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. 14). nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. Cf. ave. In 10. . 19). subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. 956 Cf. „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale957. şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. cântând: O crux. 953 954 Cf. 25. face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. Ef 5. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. Tridentin: DS 1529. oricât de sfânt. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. Gal 2. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. învaţă Conciliul Tridentin958. în acelaşi timp. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. îmbrăţişează toate persoanele umane. 17-18. Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956. Pe Cruce. In 15. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. El ne-a meritat îndreptăţirea”.

într-un fel. 3). El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. 962 Cf. 18-19. Is 53. Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. care se dă pentru voi” (Lc 22. Rom 5. 960 961 . adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. 24). 10. 28). 11)966. 24. Mc 10. Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. Lc 2. 8). Col 1. asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. 966 Cf. 19). luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. In 21. 620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. 5. pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. 21). El „oferă tuturor posibilitatea ca. 18). 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 19. „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5. PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 965 Cf. El însuşi cu orice om”960. nu există altă scară care duce la cer964. 19). 35. să fie asociaţi Misterului pascal”961. 964 Sfânta Roza din Lima. El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. căci „El a pătimit pentru noi. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. lăsându-ne pildă. după Scripturi” (1 Cor 15. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 963 Cf. El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. 2. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. Vita. 39. 10). GS 22. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. GS 22. 1).

Col 1. după rânduiala firii. căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. 970 Cf. adică să cunoască starea de moarte. catech. în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. 18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. 16. Cf.PARAGRAFUL 3. sunt viu. 3). Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. 969 Cf. 42. 15). Or. El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. în care Cristos aşezat în mormânt967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. ci şi „să guste moartea”. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane. In 19. ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. 4-9. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. ce instaurează pacea în Univers970. 9). în vecii vecilor” (Ap 1. . 5-6). care a fost dat morţii (Fapte 3. 30. iată. În planul său de mântuire. 18-20. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. Evr 4. 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. 967 968 Cf. starea de despărţire între suflet şi trup. In 19.

întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. 27. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. 9-10. . 978 Cf. 2. Ef 5. Lc 24. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. 9. 4.” 628 Botezul. S. căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. Ps 16. th. prin botez. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. F. deşi despărţite unul de celălalt. precum a fost înviat Cristos din morţi. din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului. Toma Aq. Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul. 39. 4)977.. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată. 40. 26-27)974.şi în moarte. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13. 3. 12. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. 37). nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2. despărţite totuşi prin moarte. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 976 Cf. 3. 975 Cf. care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. „Înmormântaţi împreună cu Cristos. 46) 975 este dovada acestui lucru. Mt 12. cât şi trupul.o. în moarte. 51. In 11. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”973. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. Sf. De aceea.. Iona 2. 1. 977 Cf. Os 6. Evr 2. prin slava Tatălui. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om978. 26. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. 974 Cf. pentru ca. Dar. Col 2. 3. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om..

care. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. Amin979. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. 9-10). şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. LR. Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. Evr 13. Fiul tău. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos.ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad. 20). Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. 981 Cf. 1 Pt 3. înălţându-se din adâncul mormântului. 979 980 . 11. Cel ce s-a coborât. Rom 8. 15. înainte de Înviere. Cor 15. 20. Cf. PARAGRAFUL 1. 18-19. El a locuit în lăcaşul morţilor980. după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3. presupun că. Vigilia Pascală 18: Exsultet.

De acum înainte. 18. Ef 4. în aşteptarea Răscumpărătorului.. adică pe diavol. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. 987 Cf. Ez 32. Fil 2. . Întradevăr.. Cf. Toledo IV (în 625): DS 485. Mt 27. 40. Cc. pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. O mare linişte. fază condensată în timp. 52-53. condiţia tuturor celor care au murit. 49. să învie” (In 5. pentru că Regele doarme. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. răi sau drepţi984. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987. cel 982 983 Cf. 25). şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort. 22-26.. 990 Cf. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. 10. „Tocmai pe aceste suflete sfinte.633 Scriptura numeşte iad. 985 Cf. Ps 6.” (1 Pt 4. Ap 1. aceasta este. 989 Cf. 15). Lc 16. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985. Fapte 2. 6. Roma (în 745): DS 587. 14-15). Rom 10. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. 10). Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. 24. (. Cc. ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. DS 1011. ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor. 9. Isus. 7. 1 Sam 28. până la desăvârşire. 988 Cf. 11-13. 9. 19. o mare linişte şi o mare singurătate. Ef 4. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ. a vestirii evanghelice a mântuirii. 1077. 88. 984 Cf. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu983. căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare. 3. 986 CR 1. 17-32. 6.. „Începătorul vieţii” (Fapte 3. Ps 89. după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. Mt 12. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2.) El îl va căuta pe Adam. 6) Coborârea în iad este împlinirea. auzindu-l.

Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos. transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. Liturgia bizantină. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri. copiii lor. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. stabilit de documentele Noului Testament. Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. El a învins moartea şi pe diavol. . predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră. El. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. prizonieră şi ea.dintâi Părinte al nostru. Troparul de Paşti. că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi. 32-33).) „Eu sunt Dumnezeul tău. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină. I. prin moartea sa pentru noi. care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. (. PARAGRAFUL 2. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că. căci nu te-am creat ca să stai aici.. şi pentru tine am devenit Fiul tău. înlănţuit în iad. Scoală-te tu. care dormeai. oaia cea rătăcită.. 14). 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. înainte de toate. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii.

Acesta nu este o dovadă directă în sine.murit pentru păcatele noastre. după Scripturi. intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. 3-18. 5-6). 44. că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. 997 Cf. Cf. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. 5. 2) afirmă că. după Scripturi. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. 8). aşa cum se întâmplase cu Lazăr998. In 19. 11-18. 31. In 20. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. 9-10). Mt 28. 3. Isus li se arată după aceea. 999 Cf. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. Mt 28. 42. şi că s-a arătat lui Chefa. 31-32. In 20. 998 Cf. 12. Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. . 1 Cor 15. 995 Cf. In 20. „a văzut şi a crezut” (In 20. 1002 Cf. 3-4). Lor. Aceasta presupune că el a constatat. pe urmă celor Doisprezece1002. 996 Cf. 1. care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. 9-10. 1. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. 1001 Cf. 1000 Cf. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. apoi al lui Petru996. întâi lui Petru. Lc 22. după starea în care se afla mormântul gol997. Fapte 9. 22-23. Cu toate acestea. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. 5-7. In 11. pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. În cadrul evenimentelor Paştelui. au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. ci a înviat” (Lc 24. Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. pur şi simplu. 6). 13. mormântul gol este primul element întâlnit. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. Mc 16. 11-15. Lc 24. Lc 24. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Lc 24. îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. Lc 24. 1003 Cf. la o viaţă pământească.

ucenicii încă se mai îndoiesc1009. 11. 38.24. trăind încă printre ei. 31-32. „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28. în primul rând. Lc 22. „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. cunoscuţi de creştini şi. căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. 11)1008. 17) şi înspăimântaţi 1007. 13. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. vestite de Acesta dinainte1006. . ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. 17). încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. 19. Fapte 1. 14). 39. n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. Cf. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. cei mai mulţi. 1006 Cf. 1008 Cf. În calitate de martori ai Celui înviat. 1007 Cf. Petru şi cei Doisprezece. In 20. 1 Cor 15. 4-8. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. 643 În faţa acestor mărturii. 24-27. „Fiindcă ei. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. 41). Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat. 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. 1011 Cf. 22. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti. Lc 24. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. In 20. 1010 Cf. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. 1009 Cf. relatată de Matei. Lc 24. Dimpotrivă. de bucurie. Din această cauză. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. Mc 16. într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010. De aceea.

Aceste fapte erau evenimente miraculoase. In 20. 19. la o viaţă pământească „obişnuită”. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. In 20. 17. Prin aceasta. În trupul său înviat. trecerea la o altă viaţă. 4. prin puterea lui Isus. 1016 Cf. Lc 24. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă. Cf. 13-15. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. la Înviere. de puterea Duhului Sfânt. In 20. In 20. Într-adevăr. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. 35-50. 9. Lc 24. 9. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. 41-43. a tânărului din Naim. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. aveau să moară iarăşi. 1014 Cf. 4. 20. dar persoanele în cauză se întorceau. Trupul lui Isus este plin. La un moment dat. 27. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii1015.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. 1015 Cf. 40. 30. mai ales. De aceea. 21. Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da. 36. dar. Lc 24. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020. 15. 27. . în centrul misterului credinţei. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. 16. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. Totuşi. a lui Lazăr. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. 39. nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. 39. 1018 Cf. In 21. 21. 1017 Cf. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. 14. unde şi când vrea 1016. 1019 Cf. 7. 1 Cor 15. 14-15. Mt 28. 26. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar1018 sau „în alt chip” (Mc 16. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. 14. 12) decât cel ştiut de ucenici. In 20. Lc 24. 1020 Cf. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. Lc 24. In 20. 16-17. Isus cel înviat 1012 1013 Cf.

. 1024 Cf. Cf. Învierea constituie. Fil 3. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. ci ucenicilor săi. cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. 1021 1022 Cf. 9-31. iar Învierea . prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. În ea. să moară. (.) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10. 4. 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. 10. prin Învierea sa. III. 14). Fiul său. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. îşi găsesc justificarea de vreme ce. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. cf. ăi DS 325. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn. confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. după Duhul sfinţeniei. 31).. Cristos a dat dovada definitivă. Res. În altă parte. 14). Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos. 649 Cât despre Fiul. Fapte 2. şi astfel.. 1025 Sf. 24. Grigore de Nyssa. Astfel. Rom 6.nu se arată lumii1021. In 14. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. Evr 7.. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. 1. Ef 1. 10. acestea se unesc din nou. înainte de toate. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat. pe care o promisese. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult. care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15. 359. 2 Cor 13. Toate adevărurile. 16. 1023 Cf.prin unirea celor două părţi despărţite”1025. 369. II. 31. 4. Mc 8. 19-22. zadarnică este propovăduirea noastră. „Noi credem (. a autorităţii sale dumnezeieşti. 34. 9. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. . 539. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). 22.) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. 17-18). 3-4). „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13.

În El. 4-5. 1 Cor 15. 7. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului. îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu1030.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032. „pentru ca. 1032 Cf. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28.. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine. .. 1028 Cf. Aceasta este. precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu. pârga celor adormiţi. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. PE SCURT 1026 1027 Cf.. Ea împlineşte înfierea. precum a fost înviat Cristos din morţi. Col 3. precum toţi mor în Adam. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. 7. 28).) Căci.652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti1027. 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Fraţi nu prin natură. Lc 24. 655 În sfârşit. 1029 Cf. În aşteptarea acestei împliniri.. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”. 4). 3. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. 26-27. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. Ef 2. 1-3. 1 Pt 1. Dumnezeu a împlinit-o cu noi. 15). toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15. Rom 4. 25. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. Cf. tot astfel. Lc 24. 1031 Cf.. mai întâi. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri. 20-22).. 1030 Cf. ne deschide accesul la o nouă viaţă. Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. 6. Ps 2. (. 44-48. ci prin darul harului. iar prin Învierea sa. 10. Mt 28. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. In 20. (. 17). care s-a revelat plenar în Învierea lui. 32-33)1029. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos. 6-7. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu.) înviindu-l pe Isus. Mc 16. (. Cristos ne izbăveşte de păcat. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic.

Cf. 4. 18). 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. . Rom 6. încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer. 11. Rom 8.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. 658 Cristos. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf. „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. este principiul propriei noastre învieri.

Ef 4. ăi Ps 110. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. 14-15. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. Ex 13. 41. 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. 1044 Cf. 1035 1036 . 12. 4. El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15. 1039 Cf. 19). decât Cel care s-a coborât din cer. Capul şi Începutul”1045. după ce a vorbit cu ei. 21. 19. Fiul Omului. 1042 Cf. 51. 17). cf. şi Lc 9. În mod cu totul excepţional şi unic. In 20. Mc 16. la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. 26. 1. In 20. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. 3. 13)1044. 1040 Cf. 31. 28. Evenimentul. Lc 24.659 „Domnul Isus. făcând parte din Trupul lui. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. 2). Fapte 1. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. Prefaţa Înălţării. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. 9. Mc 16. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale. 33. 8-10. 1043 Cf. 1037 Cf. Lc 24. 19. slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. 34-35. Fapte 1. 1041 Cf. Lc 24. îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. Este începutul acesteia. 32). In 16. care este în cer” (In 3. 1. 22. 56. când mă voi înălţa de pe pământ. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. Gal 1. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. 16. dându-ne astfel „încredere că şi noi. Lăsată pe seama puterilor sale naturale. în acelaşi timp istoric şi transcendent. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. 1045 LR. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. 7. 1038 Cf. 662 „Iar Eu. Fapte 2. 1 Cor 9. cf. la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. Isus Cf. 15. Cf. Fapte 10.

dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ. Stăpânirea lui este veşnică. Col 3. 6-11. 666 Isus Cristos. Fapte 1. 1049 Cf. El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046.Cristos. 3. fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9. mădularele Trupului său.o. pentru ca noi. Capul Bisericii. 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia.) ci chiar în cer. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El. În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9. neamurile şi limbile îi slujeau lui. Din acest moment. (. Cf. împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea. intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. 2. „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. F. 1050 Cf.. În cer. iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7. apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. Sfântul Ioan din Damasc. 1046 1047 . PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. 24). de unde va veni iarăşi1049. 667 Isus Cristos. mijloceşte necontenit pentru noi. 663 De acum înainte. stăpânire care nu va trece. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. Ap 4. 14). şi toate popoarele. 11). 11. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui.. 25). 4. slava şi împărăţia.

27-28. în virtutea Duhului Sfânt. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”. 1055 Cf. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. El rămâne pe pământ în Biserica sa. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. şi peste cei vii” (Rom 14. împlinirea transcendentă. 22. care este Trupul său 1052. 18)1055. 5. Cristos este şi Capul Bisericii. Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei. În El. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. 1053 Cf. ca să stăpânească şi peste cei morţi. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. 10. Ef 4. 1051 1052 . Ef 4. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2. Cf. într-un anume sens. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. 1 Cor 15. 1054 LG 3. Ef 1. 1 Pt 4. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”.. chiar dacă nedesăvârşită”1056. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. o exercită asupra Bisericii1053. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. în firea lui omenească. Înălţat la cer şi preamărit. 10). 11-13. Căci Biserica. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi.. este realmente anticipată pe pământ. 7. 20-22). 9). încă de pe pământ. 1056 LG 48.ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. 670 De la Înălţare. 669 Ca Domn. 24. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. este încununată cu sfinţenie adevărată. împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea.

28. 1071 Cf. 1. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. 2 Tes 2. 1068 Cf. precum au vestit profeţii1066. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. Ef 5. 1065 Cf. 1 Pt 4. pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos1064 spunândui: „Vino. 1 Cor 11. 17-18. 6-7. 33-37. Mc 13. în sacramentele şi în instituţiile ei. 1 Tim 4. Venirea în slavă a lui Cristos. 31. 1062 LG 48. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. Fapte 1. 2 Pt 3. chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. Mc 16. 20. 1067 Cf. 1064 Cf. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. cum spune Domnul. 1-9. 1 In 2. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. 1 Cor 15. 1-13. Mt 25. Cf. 27)1059 prin venirea Regelui pe pământ. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. 26.. 1060 Cf. 1070 Cf. Is 11. Fapte 1. 7. timpul Duhului şi al mărturiei1067. mai cu seamă în Euharistie1063. 1063 Cf. 1069 Cf. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii. . Mc 16.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. 1066 Cf. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7. Până când toate vor fi supuse lui 1061.. 3. ordinea definitivă a dreptăţii. Din acest motiv. 17. 11-12. 8. Ap 22. 4. 18. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel1065. a iubirii şi a păcii. 1061 Cf. 1059 Cf. care ţin de lumea aceasta. 22. . aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor. Timpul de acum este. creştinii se roagă. 17. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. Biserica peregrină. 16. Mt 25.

1080 Cf. Lc 21. 39). In 15. ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. 4-12. Lc 21. 1076 Cf. 25) în „necredinţă” (Rom 11. 32. 1077 Cf. 20) faţă de Isus. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075. 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. în orice moment al istoriei 1076. Cristos Isus. 1075 Cf. chiar dacă este „oprită”. 1 In 2. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. Lc 18. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă1074. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11. 2-3. 19-21). 3-12. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. 19-20. 26. venirea lui Cristos în slavă este iminentă1072.673 De la Înălţare. 20. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. Ap 22. Rom 11. 28). 22. 18. 24. 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. 25)1077. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. 12. 1 Tes 5. 8. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. 44. 1074 Cf. 31. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. 2 Tes 2. 7)1073. Mt 24. 2 In 7. 1078 Cf. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. Mc 13. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. Mt 23. ce va fi primirea lor la loc. 1079 Cf. 13). 12. Mt 24. 1 Tes 5. Iar Sfântul Paul spune. Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. Cf. . ca să vă fie şterse păcatele. 2. atât ea. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. 2 Tes 2.

17. 8. 1087 Cf. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. Ap 13. 1085 Cf. Rom 2. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. Enc. 1090 Cf. 1-5. Pius XI. Al lui este. 2-4. 5. 12-13.1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. 2 Pt 3. 1093 Cf. 22. 41-42. Ioel 3-4. Mt 11. 1091 Cf. 1095 Cf. 31. 38-40. Or. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087. 1 Cor 4. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. 12. 31. 20-21. 12. Ap 21. 17. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. 10. GS 20-21 1083 Cf. In 3. 1. 22)1095.Împărăţiei care va veni. „pervers în mod intrinsec”. 7-12. 42. 7. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia1091 şi taina inimilor1092. Lc 12. Mal 3. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. De aceea. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. Cf. Mt 25. In 5. Divini Redemptoris. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. 7-10. . în calitate de Răscumpărător al lumii. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. DS 3839. Dan 7. Ap 20. 20-24. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. 1-9. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. In 3. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. Fiul nu a venit ca să judece. Mc 12. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. 27. chiar sub forma ei atenuată. Ap 20. Mt 3. 1096 Cf. 16. Ap 19. 1088 Cf. 2 Tim 4. 1089 Cf. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. II. 1-3. 1094 Cf. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. 19. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. 40). Fapte 10. 1086 Cf. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. cu numele de milenarism 1081. 1084 Cf. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. 1092 Cf. Mt 5.

12. In 3. 1100 Cf. dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi. precum grâul şi neghina. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. 1 Cor 3. Mt 12. 48. primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. 4-6. . Evr 6. 681 În Ziua Judecăţii. 32. Cf. care. respingând Duhul iubirii1100. PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. 1099 Cf. la sfârşitul lumii. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. 26. 12-15. vor fi crescut împreună în decursul istoriei. In 5. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. 10. 1097 1098 Cf. 18.El1097. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. 26-31.

26. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. „Teologul”. fără Duhul. Prin Botezul nostru. Irineu. 5.. 7. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl. Sfântul Grigore din Nazianz. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului. nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului. . primul sacrament al credinţei. Tată!” (Gal 4. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă. pe care l-a trimis1102. 684 Duhul Sfânt. Într-adevăr. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. 3). pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. Grigore din Nazianz. Cf. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă. Acum. Cel Nou l-a arătat pe Fiul. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi..CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. Deci. 1103 Sf. Or. prin harul său. mai nedesluşit pe Fiul. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. 3. care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. adică la Fiul. care strigă: Abba. In 17. Viaţa. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. Dem. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. Ca să fii în legătură cu Cristos. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. theol. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. fără Fiul. pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. Cu toate acestea. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. 685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt.

este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. consubstanţială Tatălui şi Fiului. dar nu vorbeşte despre sine. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. Duhul său. 1104 1105 Cf. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. proprie dumnezeirii. . Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. Or. ni-l face cunoscut pe Cristos. Dar pe El nu îl auzim. pentru că nu-l vede. ─ în Tradiţie. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. împărtăşirea sfinţilor. Dar El a fost revelat şi dat. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. învierea morţilor. 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. 11). In 14. O astfel de estompare. „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. Duhul Adevărului. 13. Vorba sa vie. pe care o transmite. Cuvântul său.Persoanele Sfintei Treimi. nici nu-l cunoaşte”. împlinit în Cristos. care îl revelează. ─ în liturgia sacramentală. iertarea păcatelor. în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. Din acest motiv. 17. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină. Cf. nu vorbeşte de la sine1104. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. viaţa veşnică. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). nimeni nu le-a cunoscut. comuniune vie în credinţa apostolilor. In 16. Prin urmare. acest plan dumnezeiesc. 688 Biserica. pentru că rămâne cu ei1105. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. prin cuvintele şi simbolurile ei. explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească.

Duhul Fiului său” (Gal 4. 22.. In 3. El poate. De aceea. de lângă Tatăl. 6). Spir.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. dătătoare de viaţă. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. care îl preamăreşte 1109. Când. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. la rându-i. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi. Grigore de Nyssa. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. Cristos este acela care apare. 39. în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. este cu adevărat Dumnezeu. „cel uns”. ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica. Dar adorând Sfânta Treime. Desigur. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. ─ în mărturia sfinţilor. nici simţurile nu cunosc intermediar. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. 1. . 1108 Cf. în sfârşit. In 16. de o fiinţă şi nedespărţită. 1109 Cf.─ în rugăciune. nici în darul său de iubire pentru lume. adică pe Duhul Sfânt. 1110 Sf. In 17. 34. 1106 1107 Cf. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre. Cristos este preamărit1107. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. Într-adevăr. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El. 3. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. I.. în care El mijloceşte pentru noi. încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. 14. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. Noţiunea de ungere sugerează (. dar inseparabili. In 7. 690 Isus este Cristos. Cf. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106.

7). Rom 8. 6. 13). 14). deoarece. literalmente: „Cel care este chemat alături”. 1. Numele. Gal 3. 1115 Cf. In 3. la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei1114. 19.II. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. 26. 16. 19. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. ad-vocatus (In 14. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8. 7. al cărui sens primar este suflare. 15. Scriptura. 16. apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. 15. Mt 28. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. după invocarea Duhului Sfânt. „Duhul slavei” (1 Pt 4. aer. Duhul dumnezeiesc1112. care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. 1113 Cf. liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. Cf. denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. 14. 11. 5-8. Ef 1. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. Pe de altă parte. vânt. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. prin „Mângâietorul”. de obicei. cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. 13. Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. 1 Cor 6. 15. 9. Duhul înfierii1115. iar la Sfântul Petru. 693 În afara numelui propriu. 14. Isus îl numeşte „Paraclet”. . 1114 Cf. 26. Gal 4. 17). tot astfel. 1 In 2. „Paraclet” este tradus. 11). Dar unind cei doi termeni. 40). „Duhul lui Cristos” (Rom 8.

Is 61. atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. 1 In 5. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. 7. care a biruit moartea 1127. în primul rând. 1. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. 1119 Cf. figura focului Duhului Sfânt. 17. 19. Lc 2. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. 21. 1125 Cf. 4.Sfânt. după expresia Sfântului Augustin. 1 Cor 10. este semnul sacramental al Confirmării. Zah 14. Ap 21. până la sinonimie1118. 26-27. 8. 13): deci Duhul este şi. În sfârşit. Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. 1128 Cf. 1. El îl învie pe Isus din morţi1126. 696 Focul. 13): „Cristos total”. 2 Cor 1. Dar. Lc 6. Cf. Is 55. pentru a-i percepe întreaga putere. 1. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. 1126 Cf. 8. 11. 1120 Cf. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. „Crismaţie”. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. Rom 1. Ioan Botezătorul. 20. 8. 1 Sam 16. Fapte 2. 1 Rg 18. 8. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. 1118 Cf. 22. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. 36. Ex 17. 1-6. regele David1120. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. In 19. 1). 46. 6. 1 In 2. 18-19. 1127 Cf. care transformă ceea ce atinge. In 4. Profetul Ilie. 1121 Cf. Dar. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. 11. Atunci. Lc 4. 4. 1123 Cf. 1116 1117 . 27. Lc 4. care. 1122 Cf. 10-14. 38. Lc 2. 13. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. în mod personal. 1124 Cf. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. În iniţierea creştină. 38-39. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. prin înger. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. 695 Ungerea. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. 22-32. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. Ex 30. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. 34. 17).

acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. Fapte 5. Cf. În sfârşit. 3. Llama. Într-adevăr. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. Ex 40. 9-10. 1135 Cf. 1129 1130 . 19). în numele lui 1140. 34-35). 13. 1136 Cf. 12. Ef 1. 2 Cor 1. 36-38. 5. 17-19. 1140 Cf. 35. Încă de la teofaniile Vechiului Testament. 3-4). „şi glas s-a făcut din nor. 16. Iacob şi Ioan. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. Norul. 697 Norul şi lumina. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt.care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. de El să ascultaţi»” (Lc 9. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. Mai mult. al Mirului şi al Preoţiei. 16). 22. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. 19. 23. Ex 24. 1137 Cf. Mc 6. 10-12. Sf. 1132 Cf. Apostolii vor face la fel. pe Moise şi Ilie. 6. Ioan al Crucii. 27. Mc 10. 699 Mâna. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. 1138 Cf. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. Isus îi vindecă pe bolnavi1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130. Fapte 1. 1 Cor 10. 1131 Cf. 4. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. când luminos. 1134 Cf. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. 1139 Cf. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. 1 Rg 8. pe Petru. 30. 15-18. 1-2. Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. Pe muntele Schimbării la Faţă. 14. Mc 16. 8. Ex 33. Lc 21. Lc 1. Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. 3. 9. 1133 Cf. Scrisoarea către evrei aşază Cf. 18. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. când întunecat. 1141 Cf. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. 49). Fapte 8. 13.

Mt 3. 44. 701 Porumbelul. 8-12. 20). Duhul Sfânt. Evr 6. 4). Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. In 5. 3). când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. . se coboară peste El şi rămâne acolo1144. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. Gen 8. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). şi unul.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale1142. Când Cristos iese din apa botezului. Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. fără a fi încă pe deplin revelaţi. Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. cât şi ale Noului Testament. 1145 Cf. şi celălalt. 1144 Cf. 1147 Cf. sub chipul unui porumbel. Lc 24. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. în special Psalmii)1147. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. În unele biserici. 2 Cor 3. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. 14. misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. Cf. credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. atât ale Vechiului. nu pe table de piatră. Prin „prooroci”. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). 39. De aceea. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. semn că pământul poate fi locuit din nou1143. 1146 Cf. 1142 1143 Cf. 16 par. 700 Degetul. ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. 2. dar este în acţiune. III. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. Imnul Veni. 46. 18).

Gen 12. In 3. Ps 33. 2.. 704 „Cât despre om. lipsit de „asemănare”. Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea.. Duhul „care dă viaţa”. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş. 1150 Sf. 30. . 32. 20-21. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu. (. Rom 4. omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. 6. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. Gal 3. 23). 1-15.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. 17-19. 1157 Cf. 7. 10. Gen 22. Fil 2. Qoh 3. 14. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. In 1. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150. 26-38. 1158 Cf. căci.. 3. Ez 37. Gen 1. 14. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149.. Rom 8. 1148 1149 Cf. 16-21. 7. In 1. Gen 18. Acest urmaş va fi Cristos1154. 1156 Cf. 1153 Cf. 1154 Cf. Irineu. fiind Dumnezeu. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. 11. 1152 Cf.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă. Făgăduind cu jurământ1156. 1151 Cf. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. să sfinţească şi să însufleţească creaţia. Dem. Liturgia bizantină. Gal 3. după chipul Fiului. 73.. 16. care erau risipiţi” 1155. Lc 1. Lc 1. 12-13. 13-14)1158. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153.. redându-i slava. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. 2. 1155 Cf. 52. In 11. 16. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. 104.) A lui este puterea asupra vieţii. 54-55. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. (.

26. 20. Însă Împărăţia. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. Rom 3. 1162 Cf. Ex 19─20. ele 1159 1160 Cf. Lc 1.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei. 1161 Cf. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu. Gemetele psalmilor dau mărturie. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. semn al făgăduinţei şi al legământului. pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19. obiect al făgăduinţei făcute lui David1162. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. de fapt. Cf. 24). dar întru Duhul. va fi lucrarea Duhului Sfânt. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. Dar. Ps 89. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. Totuşi. Lc 24. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. 1 Pt 2. . 1163 Cf. 29─30. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. Dt 1─11. iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. după David. 32-33. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină. în special. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. este. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. Eu fac un lucru nou” (Is 43. aparent un eşec al făgăduinţelor. 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. în dăruirea Legii1159. de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. 5-6)1161. 2 Sam 7. 19): încep să se contureze două linii profetice. 9. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite.

. Sof 2. 41). mai ales. 17. apoi Is 49. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. Mt 12. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. Luând asupra sa moartea noastră. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. 31-34. Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. 18-21. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă.converg în mica Rămăşiţă. Lc 2. 1-6.13─53. însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. 32. şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. în sfârşit Is 50. Ez 11. In 1. Ne limităm aici la cele în care apare. 1168 Cf. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. poporul celor săraci1164. ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. 714 De aceea. 410 ăi Is 52. duhul sfatului şi al tăriei. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. Mt 3. 1-5. Is 6─12. Cf. 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. 25-28. cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. Lc 2. 3. 19. în cântările Slujitorului1167. 32-34.12. 7). 37. căci Domnul m-a uns. 36. ăi Ioel 3. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor. 1167 Is 42. 1-2. 1166 Cf. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei. Is 61. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. 25. cf. cf. 1-9. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. 1169 Cf. 38. îndeosebi în Is 11. Ier 31. în primul rând. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. 1-14.

va transforma creaţia cea dintâi. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca. 1172 Cf. 720 În sfârşit. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor. 1173 Cf. etc. În aceşti săraci. (.Rusaliilor1170. În Ioan. acela este cel ce botează cu Duh. scriind în ele o Lege nouă. În Ioan Înainte-mergătorul. In 15. ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. în pace. Mt 11. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. 13-14. Is 40. Fapte 2. Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor. 17). Înainte-mergător. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. purificată şi luminată de Duhul. Lc 1. 15.). 68). 17). El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel. IV. Botezul lui 1170 1171 Cf. 1-3. 6). ci a lui Mesia. În el. După cum va face Duhul Adevărului. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. 3. Sof 2. 23)1173. Cf. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine.. Ps 22. 34. „el a venit spre mărturie. Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. 7)1174... iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1.. 26). 17-21. 3. 33-36). o dată cu Ioan Botezătorul. 33. 27. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. Duhul Sfânt inaugurează. 1. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. al celor umili şi blânzi. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1. Inima lor. 61. 1174 Cf. 716 Poporul „săracilor”1171. Is 49. ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. 13. Conform acestor făgăduinţe. 26. .) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1. în „vremurile din urmă”. este cea care se exprimă în Psalmi. nu a oamenilor. 5. cei care aşteaptă dreptatea. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. (. pentru a pregăti venirea lui Cristos. prefigurând.

Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. Zah 2. Lc 1. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. în Duhul Sfânt. . Gal 4. mirii din Cana şi primii ucenici. Pe bună dreptate. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii. Rom 4. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. 14. Sof 3. Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni. 26-28. ea înalţă spre Tatăl. rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii. „Bucură-te. 1180 Cf. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. Lc 1. Cf. Prov. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. 9). 725 În sfârşit. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. magii. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2. 1175 1176 Cf. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. Mt 2. noua Evă. în cântarea ei1178. 1181 Cf. 18-21. 8. cea plină de har” 721 Maria. 1179 Cf. Sir 24. 723 În Maria. 46-55. cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. 14. 15-19. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. La capătul acestei misiuni a Duhului. Maria devine „Femeia”. pururea Fecioara.Ioan era pentru pocăinţă. 1178 Cf. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. 1177 Cf. In 3. 26-38. 1182 Cf.6. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. Lc 1. 5. 724 În Maria. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. 11. Simeon şi Ana. În acest sens. Lc 2. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei.1─9. prin Maria. 14.

Ca atare. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. In 19. scoţând la lumină Biserica. Ucenicilor săi. El o va vădi în materie de păcat. El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. 27. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. 14. In 14. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. 26. Cf. 14). Mesia. El îl sugerează treptat. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. 25-27. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus. 1188 Cf. 26. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. Mt 10. 23-24. 62-63. Cf. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat. 37-39. chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. 17. Maica lui „Cristos total”1183. 5-8. îl sugerează lui Nicodim1185. In 6. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. pentru că El este născut din Tatăl. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. 19-20. 13. 1187 Cf. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. 1190 Cf. In 4. 1189 Cf. 15. 1183 1184 . 10. Duhul Sfânt va veni. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. Totuşi. celălalt Paraclet. 1185 Cf. In 3. 7-15. În ce priveşte lumea. Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. 16-17. de dreptate şi de judecată. noi îl vom cunoaşte. 26. In 7. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184. De asemenea. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. Lc 11. 51.„mama celor vii”. 1186 Cf. ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. 16.

„Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. luat-am Spirit ceresc. 8. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi.730 În sfârşit. 30. Mt 28. 21)1194. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt. Troparul vecerniei de Rusalii. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. în Biserică. 1. 33-36. reluat în liturgiile euharistice. aflat-am credinţa cea adevărată. In 20. 47-48. cel puţin. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. Această Iubire. In 13. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. 19. V. 46. 5). 1191 1192 . Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. astfel încât. Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6. 22. 1195 Cf. vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. 1196 Liturgia bizantină. dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. Cf. 13) este cea care. 8. Începând din această zi. 1193 Cf. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. care le conţine pe toate celelalte. 732 În această zi. după împărtăşanie. răniţi prin păcat. Lc 23. Fapte 1. timpul Bisericii. In 19. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. Lc 24. 17. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. 4). Fapte 2. Cf. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. nedespărţitei Treimi închinându-ne. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. Prin venirea sa. Începând din acest Ceas. Împărăţia deja moştenită. 16) şi Iubirea este primul dar. „suflând” asupra ucenicilor1193. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. 1. 1194 Cf. Sfânta Treime este pe deplin revelată. misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. care nu are sfârşit. care este manifestat.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

S. 25. 4. Toma Aq.Caput et membra. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster. id est anima nostra. 2. 19)1318. 1318 Cf. pe care Cristos a iubit-o. ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală. (. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). Cristos este cel care vorbeşte. Ef 1. 29. Augustin. 74. 5.. şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg.) Fie că vorbeşte Capul. 1320 Cf. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. 31-32). 1321 Cf. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. 1 Cor 6. şi totuşi. mădular al acestui Trup. fie mădularele. 17. 1-13. Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. Mt 22. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. există. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi. Ap 22. In 3. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315. . 27. Ef 5. două persoane diferite. pentru a fi cu El un singur Duh 1319. După cum aţi văzut. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii.. 26). 15-17. 4. de fapt. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. ad 1. 1319 Cf.. 6). Taina aceasta mare este. 48. unul singur alcătuit dintr-o mulţime. (. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. 29. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. th. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. 1-14. 1322 Sf. 1317 Cf. Ioana d'Arc. 3. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. III. hoc est Spiritus 1315 1316 Sf. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. Proc. Cap şi Trup. 2.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”.. Psal. ad membra nostra. 2 Cor 11. ci un singur trup” (Mt 19.

prin „harul apostolilor. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos. (. (. Pius XII. 16-17. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu. 32). deoarece El se află în întregime în Cap. şi unde este Duhul lui Dumnezeu.) Căci unde este Biserica. Serm. pentru Trupul lui Cristos. Mystici Corporis: DS 3808. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu... ca unui principiu ascuns. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt. „Duhului lui Cristos. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20. prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. 3. în întregime în Trup. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. cf. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu. 1. 24. adică Duhul Sfânt. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. arvuna incoruptibilităţii. Enc. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui. Ef. este pentru mădularele noastre. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. AA 3. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. fiind rânduite spre creşterea Bisericii. Haer. Irineu. care au. direct sau indirect.Sanctus ad membra Christi. 1331 LG 12. 1 Cor 12. care deţine întâietatea între daruri”1330. 267. 13. 1328 Cf. dar şi de toţi membrii Bisericii. Ef 2. adică sufletul nostru. 4.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. o utilitate eclezială. cât şi cu Capul lor suprem. ad corpus Christi. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324.. 21. care este Biserica”1323. . Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf. 1 Cor 3. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru.. 16. 4. 1330 LG 7. Mystici Corporis: DS 3808. 1326 Sf. Augustin. prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos1329. 1327 Pius XII. Enc. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331. 1325 Cf. în sfârşit. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. 1329 Cf.

Popor dobândit” (1 Pt 2. LG 30. „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336. mai ales în Euharistie. cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. la „binele comun” (1 Cor 12. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. 1334 Cf. preoţie împărătească. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. în diversitatea şi complementaritatea lor. LG 12. 1Cor 13. 1336 AG 1. 801 În acest sens. 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. El trăieşte împreună cu ea şi în ea. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. 14). Toate mădularele sunt legate unele de altele. adică după iubire. există o diversitate de mădulare şi de funcţii. neam sfânt. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. în El şi pentru El. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. 9). Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. 1332 1333 . în special de cele care suferă. A purificat-o prin Sângele său. în Cristos. 7)1334. CL 24. 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. Cf. 806 În unitatea acestui Trup. pentru ca. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. 805 Biserica este Trupul lui Cristos. 1335 LG 13. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. adevărata măsură a charismelor1332. sunt sărace şi persecutate. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. astfel încât toate charismele să coopereze.

citându-l pe Sf. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. principiul vieţii lui. aminteşte Conciliul Vatican I. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. LG 8. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. „Biserica”. al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. DS 2888. 1340 DS 3013. 1341 UR 2. sfântă. PARAGRAFUL 3. Biserica nu le are de la ea însăşi. pe care o mărturisim în Crez ca una. sfântă. 810 „Astfel. I. îi dă Bisericii sale harul să fie una. a stabilităţii sale neînvinse. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. prin Duhul Sfânt. Cristos este cel care. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. catolică şi apostolică”1338.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. a unităţii sale catolice. Biserica este una. . Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea. sfântă. 1339 Cf. Ciprian. indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. inseparabil legate între ele1339. a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337. Aceste patru atribute. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. în Treimea persoanelor.

orânduită şi organizată în această lume ca societate. 6. mai ales a sacramentelor. (. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. CIC. funcţii. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. LG 14. un singur Duh Sfânt. şi îmi place să o numesc Biserica1345. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. care este legătura desăvârşirii” (Col 3. stări şi moduri de viaţă. care a devenit mamă. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. 205. „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare. care locuieşte în cei ce cred. un singur Logos al Universului şi. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. 3). 1345 Sf.Sfânt”1342. ─ celebrarea comună a cultului divin.. UR 2. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. 815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea. cârmuită de succesorul lui UR 2. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos. 1342 1343 . GS 78. 14). 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. 1344 UR 2. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. 1346 LG 13. Clement din Alexandria. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. can. 814 De la început. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4.. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. după învierea sa.) Această Biserică. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului. 1. §3. care umple şi conduce întreaga Biserică. încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. subzistă în Biserica Catolică. Paed. Totuşi. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. De aceea. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. de asemenea. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. pretutindeni acelaşi. 1347 Cf. este şi o singură fecioară.

dar acolo unde este virtute.. 1352 Origene. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate. ibi est multitudo. erezii. „şi care trăiesc credinţa în Cristos. viaţa harului. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. can. ibi haereses.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos. CIC. UR 3. ibi unio. în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. poartă pe drept numele de creştini. Hom. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. care este instrumentul general de mântuire. sunt încorporaţi lui Cristos şi. schisme. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. în vreun fel. (. există şi unitate. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. 1350 UR 3. unire. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. ibi schismata. Ubi autem virtus. de aceea. există şi multiplicitate.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. 9. . conflicte. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. 1354 LG 8. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. ibi discussiones. 1353 UR 3. Rănile unităţii 817 De fapt. 1351 Cf. 1348 1349 LG 8. credinţa. 1. in Ezech. 819 În plus. ibi singularitas. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia.. 751. Poporului lui Dumnezeu”1349.

a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. De aceea. 1363 Cf. a preoţilor1364. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358. UR 9. este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. 1359 Cf. După cum Tu.. 1355 1356 UR 3. 1358 UR 4. UR 1. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. în special. 1364 Cf. Cf. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. LG 15. ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. UR 7. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta. ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”1355. 1357 LG 8. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. cf. Ca toţi să fie una. ─ rugăciunea în comun. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. . şi ei să fie una în Noi. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. 1361 Cf. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii. 1362 UR 8. Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361. 1360 Cf. eşti în mine şi Eu în tine. 21).speranţa şi iubirea. UR 10. UR 6.. dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. UR 3. Tată. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor.

1370 LG 12. 1. le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. 1377 LG 42. 11. 9. fiecare pe calea sa. în mod imuabil. sfântă. În membrii săi. Cristos. 1367 UR 5. 825 „Biserica. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă. UR 12. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. încă de pe pământ. 16. În ea.) este. este încununată cu sfinţenie adevărată. 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. 1376 LG 11. 1372 SC 10. una şi unică. 1 Cor 6. toţi credincioşii. 1. de orice condiţie şi stare. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». chiar dacă nedesăvârşită”1375.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. II. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374. ─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. 1368 UR 24. ca spre scopul lor. prin El şi în El. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. 1373 UR 3. Fiul lui Dumnezeu. este sfinţită de El.. De aceea. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. credincioşi şi păstori”1367. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. Fapte 9. 1375 LG 48. ea devine şi sfinţitoare. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (. Cf. 1371 Cf.. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. 1374 LG 48. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. Într-adevăr. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. 13. spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372. 824 Biserica. 1366 . 1369 LG 39. UR 4. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”1370. unită cu Cristos. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. sunt chemaţi de Domnul. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368.

sustrăgându-se de la această viaţă. 24-30. LG 40. 1 In 1.. Biserica. alcătuit din diferite mădulare. dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. CĂ IUBIREA ESTE TOTUL.Am înţeles că. Mt 13. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. autob. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. 1379 . sfânt. 1384 CL 16. Într-adevăr.) CU ALTE CUVINTE. Ms. B 3v. cf. 8-10. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382.. Toţi membrii Bisericii. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare.. LG 8. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului. 1383 Cf. apostolii n-ar mai vesti Evanghelia. 1385 CL 17. De aceea. (. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. inclusiv slujitorii ei. (. martirii ar refuza să-şi verse sângele.) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE. dacă Biserica are un trup. cel mai necesar. 1380 Cf. Tereza a Pruncului Isus.. 1378 Sf. UR 3. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor. 1382 SPF 19. membrii ei se sfinţesc. nevinovat şi fără pată. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu. că dacă Iubirea s-ar stinge. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379. 3. 1381 Cf. 6. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei. În toţi. 3. 48-51. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos. nu a cunoscut păcatul. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii.

trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. învingând păcatul. în acest sens fundamental. este darul Domnului însuşi. 1388 Cf. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. 2. .829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. în unitatea Duhului său1392. Ignaţiu din Antiohia. Smyrn. pentru a se împlini planul lui Dumnezeu. 1391 Cf. păstrându-şi unitatea şi unicitatea. catolică în ziua Rusaliilor 1390. Sf. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. ei îşi ridică ochii spre Maria”1386: în ea. de aceea. Mt 28. 19. 1392 LG 13. acolo este Biserica catolică”1387. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. 22-23. AG 4. Biserica era. De aceea. acest popor. 1390 Cf. Ef 1.. Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. „Unde este Cristos Isus. 1389 AG 6. credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu. III. Biserica este deja cea preasfântă..) Acest caracter de universalitate. (. 8.

. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. 1399 EN 62. Ignaţiu din Antiohia. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. prin convergenţa lor în unitate”1400. Rom.. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale. sfântă. CIC. 3.832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor.. (. una şi unică”1395. prin predicarea Evangheliei lui Cristos. Biserica. luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”1399. sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. Vatican I: DS 3057. 1395 LG 23. Bogata varietate de discipline ecleziastice. Irineu. adună Biserica. prin puterea sa. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie. 1. Cf. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26. 1. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. 2: reluat de Conc. pentru originea ei deosebită. 1393 1394 . de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. sărace. 1396 Sf. este prezent Cristos. care este dieceza (sau eparhia). Maxim Mărturisitorul. catolică şi apostolică”1393. pentru că. adesea mici. universală prin vocaţie şi misiune. „Într-adevăr. cu ea se află în relaţie.) În aceste comunităţi. 1397 Sf. can. una. 1398 Sf. 368-369. CD 11. care. care.) În ele. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. 1400 LG 23. adunate în jurul Păstorilor lor. Ci. adică credincioşii de pretutindeni”1397. sociale şi umane.. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică. mai degrabă. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. Opusc. în diferite feluri. 3. „Căci cu această Biserică. de rituri liturgice. după făgăduinţele Mântuitorului. Haer. 833 Prin Biserica particulară.) sunt chemaţi toţi oamenii.. (. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. izolate..

Cristos” (Rom 9. „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. şi legămintele. 1408 LR. fiind botezaţi. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. discursul din 14 dec. cf. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. 29). deşi imperfectă. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. şi Legea. cu Biserica catolică”1404. nu se mântuieşte acela care. poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. Spre deosebire de celelalte religii necreştine. 1975. după trup. 1404 UR 3. Totuşi. 1405 Paul al VI-lea. şi din el s-a născut. având Duhul lui Cristos. NA 4. „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. 1406 LG 16. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. Biserica. poartă numele de creştini.catolici. această comuniune este atât de profundă. credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. 1403 LG 15. UR 13-18. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. a sacramentelor. precum şi absolut toţi oamenii. şi părinţii. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru. 838 „Cu aceia care. 4-5). 840 Pe de altă parte. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. 1407 Cf. rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». scrutându-şi propriul mister. cât şi ceilalţi care cred în Cristos. deşi încorporat în Biserică. dacă se ia în considerare viitorul. cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. şi făgăduinţele. LG 14. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. descoperă. . şi închinarea. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. Cu Bisericile ortodoxe. dar nu «cu inima»”1402. legătura sa cu poporul evreu 1407. nu perseverează în dragoste.

declarând că ţin credinţa lui Abraham. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. 7. carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. Augustin. de asemenea. 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. s-au expus la disperarea absolută1412. 1411 LG 16. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. 1409 LG 16. la sfârşitul timpurilor. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este. 844 Însă în comportamentul lor religios. 1412 LG 16. printre ei. 9. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. NA 2. 1410 . iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. Astfel. sau. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. milostiv. NA 3. EN 53. în primul rând. „încă în umbre şi chipuri”. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. au o singură origine. care.Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. NA 1.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. un singur scop ultim. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului. suflare şi orice lucru şi (. 96. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus. mort şi înviat. cf. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. Ea este „lumea reconciliată”1413.. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat.. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. cf. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. în primul rând. amăgiţi de cel rău. 1413 Sf. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. a cărui providenţă. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi. până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410. au. oamenii. pe musulmani. Serm. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. pe Dumnezeu. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411.

fără vina lor. 1418 Cf. care este Biserica. nu s-ar putea mântui aceia care. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. DS 3866-3872. ca pe o poartă. aceia care. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. prin Botez. Virg. fără vina lor. este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi. 118. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. cf. fără vina lor. Cristos. Evr 11. Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. Într-adevăr. Cf. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii. 20-21. deja 1 Pt 3. 1419 AG 7. Prin urmare. 18. 1417 LG 16. pot dobândi mântuirea veşnică1417. 6. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. sub impulsul harului. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. este prezent pentru noi în Trupul său. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. în care oamenii intră. . 1416 LG 14. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus. El însuşi. îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. necunoscând. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. pe căi de El cunoscute. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. Evanghelia. în acelaşi timp. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. care singură salvează din potop1415. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. Ambrozie. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc.

850 Originea şi scopul misiunii. În acest fel. AG 2. şi iată. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea.. şi al Fiului. 4).. „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426. şi al Sfântului Duh. 19-20). în decursul istoriei. . învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit. 50. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”1424. fiindu-i încredinţat acest adevăr. 1426 Tertulian. Biserica. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». 1423 Cf. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt. misionară. 853 Dar în peregrinarea sa. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. dar Biserica. Biserica. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. RM 11. Apol. 852 Căile misiunii. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. 1424 RM 21. Eu sunt cu voi în toate zilele. Biserica trebuie să fie misionară. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor. învăţaţi toate neamurile. AA 6. Mântuirea se află în adevăr. sub influenţa Duhului lui Cristos. 14)1423 Într-adevăr.” (2 Cor 5. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. 1422 Ioan Paul al II-lea. 851 Motivul misiunii.849 Porunca misionară. mergând. 1425 AG 5. prin natura sa. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. al ascultării. RM 23. Aceasta „continuă şi. botezându-le în numele Tatălui. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425.

854 Prin însăşi misiunea sa. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. Într-adevăr. el va cunoaşte şi eşecuri. 1438 Cf. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale1435. 2. 15. RM 50. 1430 AG 1. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. Întradevăr. 1435 Cf. cf. RM 12-20. Aşadar efortul misionar cere răbdare. Mai mult. îi înglobează în plinătatea catolică”1437. şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. 1436 Cf. ce-i este proprie. 1427 1428 . Cf. 6. 1440 Cf. deşi îi aparţin prin Botez. 1429 LG 8. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. 1433 Cf. şi astfel. grupuri şi popoare. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. în acei fii ai săi care. tot astfel. RM 52-54.Evanghelia”1427. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană. 1439 UR 4. 1432 GS 40. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. ea constituie. am putea spune. sub toate aspectele. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. „Cât despre oameni. RM 55. RM 42-47. 1431 LG 8. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. RM 48-49. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. 1434 AG 15. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. 1437 AG 6. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440.

15. 21)1449. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi.lui Dumnezeu”1441. „asistaţi de preoţi. Fapte 2. Ap 21. 1447 AG 5. 2 Tim 1. în unire cu succesorul lui Petru. 42. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. 1444 Cf. 1. 1443 Cf. 1. deoarece este întemeiată pe apostoli. tezaurul. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. Păstor veşnic. 20) 1443. o fac pentru a consolida. „spre slava lui Dumnezeu. AG 9. AG 9. 13-14. cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău. ea continuă să fie învăţată. 1441 1442 . 1445 Cf. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. ci. 1446 Cf. o păzeşti neîncetat cu grijă. 7-8. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. Mt 28. 20. 1 Cor 9. 8. 13-14). Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. În ei. ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). 1448 LR. etc. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. Gal 1. 16-20. Fapte 1. In 13. 14. şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. 18. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. pe mine mă primeşte”. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră. ─ până la întoarcerea lui Cristos. Prefaţa apostolilor I. De atunci. prin sfinţii tăi Apostoli. IV. 17. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. nu părăseşti turma. ─ ea păstrează şi transmite. învăţătura 1445. 1449 Cf.

Cf. de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi. In 15. cine îi ascultă. în virtutea instituirii divine. 20). urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. 20. principiul întregii ei vieţi. 30). 1454 LG 20.. 1452 Cf. 1450 1451 . dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia. tot astfel. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. 16. 5. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451. 6)..) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. Cor. Clement Romanul. Episcopii. Sf. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis. 42. Biserica învaţă că „episcopii. cf. Mt 28. în orice timp. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică. poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. Lc 10. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. 4). iar cine îi dispreţuieşte. ca pe un testament. 1453 LG 20. 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. 1455 LG 20. primul între apostoli. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei. 1). Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3. pe Cristos îl ascultă. „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. apostolii (. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454.40)1450. 44. De aceea. 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru. tot astfel. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. 19. Apostolatul Cf. „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. De aceea.

la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. 3-5. catolică şi apostolică. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. Ef 4. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. cât şi al laicilor. Dar întotdeauna iubirea. Ef 1. Cristos. mărturiseşte o singură credinţă. apostolatul ia formele cele mai diferite. e evident că rodnicia apostolatului. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. în vederea unei unice speranţe1461. în identitatea ei profundă şi ultimă. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. atât al celor hirotoniţi. toţi membrii Bisericii. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. Atunci. depinde de unirea lor vitală cu Cristos1457. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. 5. însufleţit de un singur Duh. „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. In 15. este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. deşi în moduri diferite. 9). Întreaga Biserică este apostolică. În funcţie de vocaţii. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. întrucât rămâne. PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. 1456 1457 . de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. Deşi cuprinde AA 2. 1459 Cf. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460. prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. 4. formează un unic corp. „Mireasa Mielului” (Ap 21. 865 Biserica este una. sfântă. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21.863 Întreaga Biserică este apostolică. Ap 19. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. dobândită mai ales din Euharistie. cel trimis de Tatăl. 1458 AA 3. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. sunt părtaşi la această trimitere. 6. toţi oamenii răscumpăraţi de El. 14). de exigenţele timpurilor. 864 „Deoarece Cristos. se naşte dintr-un singur botez. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. AA 4. până la deplina ei manifestare eshatologică. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă. „este sufletul întregului apostolat”1458. Cf. 1460 Cf. Mirele ei. 1461 Cf. 10-11).

viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. e trimisă la toate popoarele. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. 870 „Biserica unică a lui Cristos. îmbrăţişează toate timpurile. sfântă..păcătoşi. §1. este indestructibilă1463. Mt 16. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464.) subzistă în Biserica catolică. în Maria. 1464 LG 8. sunt constituiţi aceea. egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei. 204. 1465 CIC. LG 31. încorporaţi lui Cristos prin botez. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. catolică şi apostolică. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. 18. Credincioşii: ierarhie. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos. misiunea pe îndeplinească în lume”1465. laici. este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. can. ea este deja cea preasfântă. prezenţi în urmaşii lor. Papa şi colegiul episcopilor. de preoţească.. (. Cf. care. 1462 1463 . există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. 14). PARAGRAFUL 4. cf. se adresează tuturor oamenilor. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. profetică şi regească condiţiei proprii. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. sunt chemaţi să exercite.

Însă laicii. §2. 208. CIC.. pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. profetică şi regească a lui Cristos. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. care tind spre binele întregului Trup. i-a dat autoritate şi misiune.) să ajungă la mântuire1469. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi. înzestraţi cu putere sfântă. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466.. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. Acest lucru presupune slujitori ai harului. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific. există „credincioşi care aparţin atât uneia. (. El a instituit-o. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. dar misiunea este unică. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. nu din autoritate proprie. sunt în slujba fraţilor lor. can. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite. îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. AA 2. 1469 LG 18. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. 1466 1467 . prin profesiunea sfaturilor evanghelice. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul. Această slujire. 14-15) Nimeni. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. el trebuie să fie dăruit şi oferit. orientare şi finalitate: Cristos Domnul. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. 17). Într-adevăr.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. LG 32. 1468 CIC.la zidirea Trupului lui Cristos. cf. nici un individ şi nici o comunitate. nu ca membru al comunităţii. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu. can.. În sfârşit. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. cei care le exercită.. 207. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. I. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis.

1474 LG 19. 19. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. în fruntea căruia l-a pus pe Petru. In 1. 1472 Cf. Într-adevăr. Mt 4. Într-adevăr. instituindu-i pe cei Doisprezece. 21-23. 22)1473. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei. De aceea. 877 De asemenea. De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui.. din instituirea Domnului. 7). Aleşi împreună. încă de la începutul slujirii sale. Colegiul episcopal şi capul lui. total dependenţi de Cristos..876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. 21. 1). 43. exercitată în numele lui Cristos. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. 1 Cor 9. ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor. purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. după chipul lui Cristos. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470. 1470 1471 . preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. „Precum. sub cârmuirea episcopului lor. „Eu te dezleg. 19. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. Papa 880 Cristos. pentru a fi. ales dintre ei”1474. martor personal. care dă misiune şi autoritate. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi.”. Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului.”. „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil. urmaşul Sfântului Petru. 878 În sfârşit. în Cf. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune. In 17. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1. cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală. în misiunea comună. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. AG 5... 1473 Cf. ci lui Cristos.

1483 LG 22. cf. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. Ca atare. acest colegiu este. de asemenea. Pontiful roman. can. „fiecare episcop (. şi episcopii. 885 „Acest colegiu. 1477 Cf.) îşi exercită conducerea LG 22. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. 882 Papa. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479. întrucât este compus din mulţi. Mt 16. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. 1482 CIC.. piatra pe care şi-a zidit Biserica. care i-a fost dată lui Petru. „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483. can. urmaşii apostolilor”1475. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. 18-19. Cf. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. 1484 LG 22. I-a încredinţat cheile ei1476. 330. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480. CIC. 1480 LG 22. 1485 LG 23. cf. §1. Ca atare. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. supremă şi universală. 881 Domnul a făcut numai din Simon. fiecare în parte. 886 „Episcopii sunt. CD 2. are în Biserică puterea deplină.. cf. 1478 LG 22. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru.acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. 1479 LG 23. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. 1481 LG 22. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482. CIC. 9. 336. can. urmaşul lui Petru. 15-17. In 21. 1475 1476 . exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. căruia i-a dat numele de Petru. iar întrucât este adunat sub un singur cap. 337. „Într-adevăr.

1493 Cf. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli. 1488 LG 23. Mc 16. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23.. Prin „simţul supranatural al credinţei”. Dar ca membru al colegiului episcopal. împreună cu preoţii. Gal 2. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. 34. colaboratorii lor. după porunca Domnului1493. Ei sunt „crainicii credinţei. El. în primul rând. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. 887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni1490. contribuind astfel (. 10. 1489 Cf. precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul. LG 12.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată”1486. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489.) la binele întregului Trup mistic. 1492 PO 4. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice.. 15. 1490 Cf. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. Canonul Apostolilor. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. care este Adevărul. 1491 LG 23. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. CD 3. „În mod similar. Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. Cf. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. asistat de preoţi şi de diaconi. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494. DV 10. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. 1494 LG 25. 1495 Cf. care aduc la Cristos noi ucenici. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487. 1486 1487 . ca pe o parte a Bisericii universale. la cei prigoniţi pentru credinţă. pe care o exercită.

care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei1498. fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”. colaboratorii săi. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496. Când. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii”1500 care. Episcopului Romei. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. în virtutea funcţiei sale.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. Păstorul întregii Biserici. 1501 LG 26. 3). DV 10. 1500 LG 25. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. se află totuşi în prelungirea ei. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. LG 25..) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”. 1502 LG 26.. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. (. 1499 Cf. atunci când. în materie de credinţă şi moravuri. Pentru a împlini această slujire. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman. Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. LG 25. prin Magisteriul ei suprem. ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. la viaţa veşnică”1502. într-un mod deosebit. LG 25. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5. 1496 1497 . §2. Vatican I: DS 3074. atunci când. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. §1. cf. în mod deosebit în Euharistie. Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu”1497 şi ca învăţătură a lui Cristos. împreună cu turma încredinţată. capul Colegiului episcopilor. 1498 Cf. „pentru a ajunge.

Ignaţiu de Antiohia. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor.. 1508 LG 31. dimpotrivă. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505. pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica. o întăreşte şi o apără.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. (. 1506 LG 27. II.. la rândul lor. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită. profetică şi regească a lui Cristos. 26-27. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. Conştient de slăbiciunile sale. exemplu. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. 1503 1504 . Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507. 1. prin sfaturi. şi preoţimea ca pe apostoli. iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. 8. Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. îndemnuri. încorporaţi lui Cristos prin botez. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. şi anume credincioşii care. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească. ci. 1505 LG 27. Lc 22. 1507 Sf. Vocaţia laicilor LG 27. Smyrn. Cf.) Credincioşii. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră”1503. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului.

prin ei. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale. şi laicii. LG 33. individual sau grupaţi în asociaţii. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. De aceea. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901. dacă sunt suportate cu răbdare. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. în care sunt puternic implicaţi. (. viaţa conjugală şi de familie. „Laicii. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. 1512 LG 34. şi a episcopilor în comuniune cu el.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. mai ales. cf. 1511 Cf. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. LG 10. Astfel. destinderea trupului şi a sufletului. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. nu numai că aparţin Bisericii. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. în virtutea botezului şi a mirului. Cuvântare 20 febr. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori.. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea. Biserica este principiul vital al societăţii. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul.. ba chiar şi încercările vieţii. de cele mai multe ori. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii. munca zilnică. ei. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. Într-adevăr. sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. 1509 1510 . Papa. Pius al XII-lea.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu. CL 9. ca şi toţi credincioşii. 900 Fiind. Ei sunt Biserica1510. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. care. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. sub călăuzirea capului unic. în celebrarea Euharistiei. LG 31. toate lucrările. 5).

774. 835. 230. CIC. §4. 776. can. 1520 Cf. (. de asemenea. CIC. Cf. 903 Laicii. 3. „adică prin vestirea lui Cristos. 907 „În funcţie de ştiinţa.. can. competenţa şi prestigiul de care se bucură. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie. şi laicii. §1. 823. la predarea ştiinţelor sacre1521. can. §1. 780. 1513 1514 . conform dispoziţiilor dreptului”1515. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517.) nu numai prin ierarhie. nici acoliţi. ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC.... §3.. S. 229. 71. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”..902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. ad 3. chiar dacă nu sunt nici lectori.. Th.. 1516 LG 35. din lipsă de slujitori.. 1521 Cf. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. CIC. 230. fie necredincioşilor.) îşi împlineşte misiunea profetică (. can. can. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare. Toma Aq. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte. 4. pe care i-a constituit. 1515 CIC. (. 1522 Cf. 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. ca martori. pot suplini unele funcţii ale acestora. AG 15. la mijloacele de comunicare socială1522.) fie celor credincioşi1519. cf. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (. 1518 LG 35.) ci şi prin laici. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. dacă au calităţile cerute. să prezideze rugăciunile liturgice. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514. 1519 AA 6. can. CIC. 1517 Sf.

§4. Cf. 1531 Can. 492. 2. în loc să stânjenească. §1. în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. §2. la exercitarea puterii de conducere”1529. vor favoriza practicarea virtuţilor. 911 În Biserică. în Sinoadele diecezane1531. 443. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. 212. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. can. 909 „Pe lângă aceasta. 118. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. 8-9. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti. Psal. „laicii pot colabora. 1533 Can 517. 463. prin CIC. §3. în Consiliile pastorale1532. §§1. „pentru ca. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi. pentru creşterea şi viaţa acesteia. De exemplu. 1528 EN 73. 1525 LG 36. 1530 Can. 1527 LG 36. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. exercitând slujiri foarte variate. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. 1523 1524 . Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. 14. 1403A. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. 1529 CIC. Acţionând astfel. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. 30: PL 15. 1532 Can. 536. §2. 1526 Sf. astfel. Fil 2. 129. Ambrozie. 1534 Can. can.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi. 536. conform dreptului. 511.

este martor şi. nici chiar în sfera celor vremelnice. creştinii îşi propun. în multiplicitatea lor.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. 1537 LG 33. CIC. Să se străduiască să le armonizeze între ele. 1421. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. PC 5. în acelaşi timp. 1540 Cf. 7)”1537. În viaţa consacrată. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei. 913 „Astfel. în virtutea darurilor primite. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape. Can. sub acţiunea Duhului Sfânt. 1541 Cf. LG 36. 1539 Cf. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. Sfaturi evanghelice. orice laic. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. LG 42-43. can. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. deoarece nici o activitate umană. 1538 LG 44. sărăcia şi ascultarea. §2. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. 1535 1536 . 573. viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. III. PC 1. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane.

34-36. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. 603. fiecare în felul său. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. PC 1. 1545 CIC. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. sihaştrii. au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. Este o chemare specială de a găsi în pustiu. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543.Un copac mare. slava Celui răstignit. sub inspiraţia Duhului Sfânt. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. CIC. în însăşi lupta spirituală. de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice. 1542 1543 . 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. mulţi dintre aceştia. în tăcerea singurătăţii. can. Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. 1544 Cf. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii. fecioare creştine. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu. 605. au existat bărbaţi şi femei care. a trupului şi a spiritului. care este intimitatea personală cu Cristos. 1546 Cf. §1. 1 Cor 7. 918 „Încă de la începuturile Bisericii. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. can. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. prin practicarea sfaturilor evanghelice. aprobată de Biserică. Ascunsă de ochii oamenilor. au luat hotărârea. „într-o retragere mai strictă din lume. pentru că El îi este totul. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. o viaţă consacrată lui Dumnezeu. în rugăciune asiduă şi pocăinţă.

591. can. Fiul lui Dumnezeu. CD 33-35. şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. can. 927 Toţi călugării. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. Praenotanda. Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. 1549 CIC. 2. ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune.(Mt 19. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape. 1552 Cf. totodată. CIC. semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos. 602. 1. §1. 1554 Cf. 604. 607. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum). CIC. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. CIC. Praenotanda. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat. 1555 Cf. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. can. fie că sunt sau nu exempţi1555. sunt cununate mistic cu Cristos. 573. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549. 12). OCV. 1551 Cf. can. §1. can. 1553 Cf. „fecioara este constituită persoană consacrată. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. 1550 OCV. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. CIC. pocăinţă. can. 1556 Cf. sub feluritele ei forme. §2. 1547 1548 . însăşi iubirea lui Dumnezeu. prin viaţa frăţească dusă în comun. În felul acesta. UR 15. în limbajul timpului nostru. Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. 604.

unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment”1561. 1560 Pius XII. 1562 CIC.Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. şi până la Congregaţiile moderne”1558. 1557 1558 . Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. 40. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. can. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562. Const. 731. RM 69. 2. la sfinţirea lumii”1559. §§1. trecând prin Ordinele medievale. „în lume şi din lume”. Provida Mater. 1563 CIC. ai căror membri. 710. trăind în lume. Ioan Paul al II-lea. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”. ap. după constituţiunile lor1563. 713. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. mai ales din interior. fără voturi călugăreşti. 1561 PC 11. AG 18. can. can. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. conform propriului mod de viaţă. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. 1559 CIC. tind. urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. §2. în care credincioşii. ducând o viaţă frăţească în comun.

1564 1565 . De la El. Într-adevăr.. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. (. sau mai discretă. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. 933 Fie că această mărturie e publică. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. Îi face părtaşi la misiunea sa. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. 207. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti. 783. aşa cum e în starea călugărească. în inima lui Cristos.Bisericii. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. can. RM 69. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. cât şi din cealaltă categorie. în sfârşit. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor. atât dintr-una. după modul propriu institutului lor”1564. can. sau chiar tainică. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci. 1566 LG 44. care. există în Biserică (. credincioşi. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor.. drept misiune de a-şi trăi consacrarea. în primul rând. 2. 1567 CIC. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. prin profesiunea sfaturilor evanghelice.. §§1. „Dar. cf. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. Există. pentru propriii contemporani. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. 932 Biserica fiind sacramentul. adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu.. I-a CIC. LG 31.) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici. ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565. PE SCURT 934 „Din instituire divină.

942 Mulţumită misiunii lor profetice. 1570 LG 23. deplină. 937 Papa „se bucură. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. urmaşul Sfântului Petru. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. însufleţiţi de spirit creştin. Ei sunt. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. de curăţie şi de ascultare. Episcopul Bisericii Romei. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. CIC. sunt urmaşii apostolilor. mai ales Euharistia. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. 1568 1569 . de a celebra cultul divin.încredinţat cheile ei. constituiţi de Duhul Sfânt. laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume. §4. LG 36. colaboratorii lor. „fiecare în parte. familiale. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. 938 Episcopii. este „capul colegiului episcopilor. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. şi de diaconi. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. can. de putere supremă. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca. ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572. CD 2. din orânduire divină. 1571 AA 2. 1573 Cf. 331. 1572 GS 43. 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. 939 Ajutaţi de preoţi. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. în starea de viaţă consacrată.

. 24. ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii. 10.sancta”. 10.PARAGRAFUL 5. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”.. Symb. şi „împărtăşire. I. Sf. comuniune. dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire. bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. (. 7. 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup. 10. 42): Comuniunea în credinţă. .) Astfel.. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2. Dar membrul cel mai important este Cristos. (. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii. între persoanele sfinte – sancti”. Symb. primită de la apostoli... toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . bunul unora este împărtăşit celorlalţi. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea. 1574 1575 Niceta. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei. Acest articol este. în comuniunea frăţească.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh. într-un fel. Toma Aq. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. pentru că e Capul. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica. 1576 CR 1.

pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. 953 Comuniunea iubirii. trecuţi din această viaţă. 10. căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. 1581 Cf. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. şi mai ales botezul. 10. toate vor fi supuse lui.. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). În comuniunea Bisericii. (. „fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. 24. 32). „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. în vreme ce alţii.. (. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii. 1579 CR 1. deşi în grade şi în feluri diferite. LG 12. Lc 16. 1-3. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. 26-27). contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. 10. care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi. Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. 5)1581. Căci sacramentele. sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos. iar alţii sunt în glorie.950 Comuniunea sacramentelor. II. 951 Comuniunea charismelor. Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii1578. 1580 Cf.) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. 27.. Or. „Dacă un mădular suferă. 7). 24. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie”1579. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1.. moartea fiind nimicită. se află în purificare. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. intimă şi vitală”1577. 1582 LG 49. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. . Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. vii sau morţi. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. 7). toate mădularele suferă împreună cu el. Orice păcat vatămă această comuniune. toate mădularele se bucură împreună cu el. dacă un mădular e în cinste.

(. ci. şi pe drept cuvânt. 1589 Sf. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos. dimpotrivă. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. 1586 Sf. este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584. după credinţa statornică a Bisericii.. . mai mult. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi. pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului.. ci. Căci. de la care. 956 Mijlocirea sfinţilor. 957 Comuniunea cu sfinţii. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. (2 1583 1584 LG 49. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. Dominic. Biserica celor aflaţi pe cale. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi. 1588 LG 50. încă din primele timpuri ale creştinismului. Verba. toţi care sunt ai lui Cristos. având Duhul lui.. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau. 17. LG 49. 93. Jordan de Saxonia. Într-adevăr.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl. către fraţii săi. Tereza a Pruncului Isus. Lib. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor».) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. ca de la Izvorul şi Capul său. cf. pe patul morţii..dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. (. Policarp. 1585 LG 49. Mart. „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos. Cristos Isus. 1587 Sf. (.. vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586. tot astfel. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu..

prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592. toţi împreună formând o singură Biserică. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. „cele sfinte” (sancta) şi. aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. în primul rând. . corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. 959 În unica familie a lui Dumnezeu. Euharistia. a celor care sunt peregrini pe pământ. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră. LG 51. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50. Maria ─ Maica lui Cristos. a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. PARAGRAFUL 6. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. 45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590. mai presus de toate. 1593 SPF 30. care „a murit pentru toţi”.Mac 12. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593. 1592 LG 3. 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează.

Paul al VI-lea. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei... „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui”1596. ...) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. (. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. 26-27)1597. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce. Cuvântare. 6. „Maria ─ Maica lui Cristos.963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului. 1597 LG 58.. 966 „În sfârşit. 21 noiembrie 1964. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. 1599 LG 59. în sfârşit. a stat neclintită. iată-l pe fiul tău” (In 19. „Într-adevăr.) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos]. . se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii.. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. prin cuvintele: „Femeie. I. Fecioara Maria (. citându-l pe Sf. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui.. 1598 LG 69. Fecioara preacurată. care sunt mădularele acestui Cap»”1594. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598. 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea. 1596 LG 57. 965 După Înălţarea Fiului său. Augustin. nu fără un plan divin. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53. şi în Ridicarea ei la cer.. unde. consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor. Virg. la capătul vieţii sale pământeşti.. Maica Bisericii”1595..

continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. atât 1600 LG 59.gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei. 1603 LG 63. . 1602 LG 53. Într-adevăr. la orice îndemn al Duhului Sfânt.. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600. prototipul”. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea”1606. ci. după cum la Preoţia lui Cristos participă. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602. (typos) Bisericii1603. mutatu-te-ai la viaţă. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604. credinţă. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. ridicată la cer. speranţă şi iubire aprinsă. Însă. (. Răscumpărătorul. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare.) decurge din belşugul meritelor lui Cristos. se întemeiază pe mijlocirea lui. până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. Născătoare de Dumnezeu. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601. „Într-adevăr. în moduri diferite. 1601 Liturgia bizantină. Ajutătoare. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit. de către Papa Pius al XII-lea. în 1950.. Sprijinitoare. Prin aceasta. nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. 1604 LG 61. Mijlocitoare”1605..) De aceea.. Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului.. ci îi arată puterea. fiind Maica Vieţii. . Proclamarea. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. 1606 LG 60. şi constituie chiar „prefigurarea. cf. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. 1605 LG 62. de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. prin mijlocirea ei multiformă. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui.. întru adormire lumea nu ai părăsit. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August). De aceea.

el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană. aici. MC 56. misiunea şi destinul ei. . 1607 1608 LG 62. cum ar fi Sfântul Rozariu. 1613 LG 68. până când va veni Ziua Domnului1613. III. la capătul drumului ei. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. MC 42. 1609 LG 66. aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus. este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină. glorificată deja cu trupul şi sufletul. după cum în ceruri. tot astfel. Din cele mai vechi timpuri. (. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică. 1611 Cf. în „peregrinarea credinţei”. „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. la fel.. II.. unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”.) Acest cult. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609.. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1. SC 103.. şi ce va fi în Patrie. ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607. sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile. 1610 Cf. cât şi poporul credincios.) deşi este cu totul aparte. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608.preoţii. străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. 1612 LG 69. pe pământ. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi. despre originea. (. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu».

prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente.PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. noua Evă. Maica Bisericii. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi. Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic. ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. 975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt.) I.) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. . Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei. 22-23. vor fi ţinute” (In 20. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. vor fi iertate. 15-16). mai ales prin Euharistie. îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614. după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. 974 Preasfânta Fecioară Maria. Cui îi veţi ierta păcatele. înviat pentru 1614 SPF 15. iar cui i le veţi ţine. pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui.

: DS 1672. care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616. Dimpotrivă.îndreptăţirea noastră1615. 1615 Cf. 1616 . sufletul. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. după ce a înviat. nici din păcatul strămoşesc. îşi recapătă viaţa. 1619 Cc. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. (. 3. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. Grigore Naz. 18). iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. II. 25. 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău. Or.. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt. 4). care era mort prin păcat. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică. În această Biserică. ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617. 39. Pentru cei care au căzut după Botez. 17. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie.. cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. Puterea cheilor 981 Cristos. 11. Trid.. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. CR 1. aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619. şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte. 1618 Sf. Rom 4. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă. pe care le primise de la Isus Cristos.) Totuşi. 11. 4. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5. încât nu ne mai rămâne nimic de şters. 1617 CR 1. 47).

Sac. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. Sf. în mod obişnuit. 8. 1. 982 Nu există nici o greşeală. 5. 1623 Sf.) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. „Nu există nimeni. al cărui har ne-a mântuit1620. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. 1620 1621 1624 1625 Sf. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. Augustin. 5. cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră”1621. . Mt 18. care a murit pentru toţi oamenii. Cristos. 3. Serm. Ambrozie. Într-adevăr. (. Serm. nici arhanghelilor. 214. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt. Augustin.. Poenit. în sacramentul Pocăinţei. 21-22. n-ar exista nici o nădejde. 11.pentru a trăi cu Cristos. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor. oricât de gravă. 213. 11. Ioan Chrysostom. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. 34. 986 Din voinţa lui Cristos. Sf.. pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. oricât de rău şi de vinovat ar fi. 1622 Cf. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. CR 1. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi.

40. In 39. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. că. tot astfel. Gen 6. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. Fil 3. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi1627. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. 3. 6. 11. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. 1628 Cf. ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. 989 Credem cu tărie. Res. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. 2 Cor 4. Ca şi a lui. 1 Cor 6. illam credentes. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. . 1630 Tertullian. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8. 6. 14..987 „În iertarea păcatelor. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. şi în acţiunea lui creatoare. care locuieşte în voi (Rom 8. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. 10-11. 1. şi tot astfel sperăm. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. 5. 11) vor redobândi viaţă. 1629 Cf. 1 Tes 4. 14. 1. Is 40. Fiul şi Duhul Sfânt. prin Duhul său. 14. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. după moartea lor. Ps 56. a trupului”. Cf. 11)1628.

39). Isus o învaţă cu tărie. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. 54. zadarnică este vestirea noastră. Cf. vestind prin aceasta propria sa înviere. 25). Mc 5. 7.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. 6. 1633 Cf. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. 1637 Cf.. 24. Iar dacă n-a înviat Cristos. 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. 21-42. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. 1-13. Fapte 23. 1635 Cf. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. 29. În încercările lor. 20). care murim pentru legile lui (2 Mac 7.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11. 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. 6. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. nici Cristos nu a înviat. 24-25. pârga celor adormiţi (1 Cor 15. care va fi totuşi de alt ordin. In 11. In 11. ci al celor vii” (Mc 12. I. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. 1636 Cf. In 6. 9). având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său1635. In 2. semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. (. redând viaţa unor morţi 1636. 12-14. care „nu este Dumnezeul celor morţi. 14)1631. 19-22. pentru că nu cunoaşteţi Scripturile. 1631 1632 . In 5.. trup şi suflet. Dan 12. Mai bine să pieri de mâna oamenilor. 11-17. 27). Lc 7. 1634 Cf. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. zadarnică şi credinţa voastră. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. 40.

Vom învia ca El. (. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte. 2. Lateran IV: DS 801. prin El. La fel. (. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte.) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. 1 Cor 15. 44): Dar.ucis1638. credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640. 29)1642. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. Fapte 17. în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. 1643 Cc. 12-13. 41). 21). „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. 1640 Cf. de obicei. . 33. 5. 2. (. 52-53). ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1. 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune.. când semeni.. Augustin. spre învierea osândei” (In 5. iar cei care au făcut cele rele. 35-37.. trupul omului cade pradă putrezirii. „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10.. separarea sufletului de trup. 4. 996 Încă de la început. Se acceptă. ci un grăunte gol. Dan 12. 34. 42. spre învierea vieţii. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus. Mc 10. 22) 1639. 32. rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. cu El. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3.) cei morţi vor învia în nestricăciune.. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. Cf. 1642 Cf. în El. Dumnezeu. „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643. va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre. 39). 88.. 1638 1639 Cf. dar nu s-a întors la o viaţă pământească. în „trup spiritual” (1 Cor 15. Psal. în atotputernicia sa. va spune cineva. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. nu semeni trupul ce va veni. 1641 Sf.

de vreme ce au sămânţa învierii1644. încă de pe pământ. 1646 Cf. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. viaţa creştină este. 44. care l-a înviat pe Domnul. este adevărat şi că. 18. Haer. nu este accesibil decât în credinţă.) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. se va coborî din cer şi cei morţi. alcătuită din două lucruri. 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez. credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646. trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea. o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. LG 48. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu. 20. tot astfel.. 3. nu mai este pâine obişnuită. 1004 În aşteptarea acelei zile. 3). 6). (. Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. de aici.). 4). dar şi faţă de trupul altuia. 54. mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. ci Euharistie. întrun anume fel. ne va învia şi pe noi prin puterea sa. „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. căutaţi cele de sus. 11. Când vom învia în ziua de apoi. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. Irineu. 1). Fil 3. 24. mulţumită Duhului Sfânt. trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. întru Cristos Isus” (Ef 2. 39-40. 1001 Când? În mod definitiv. 16). noi aparţinem deja Trupului lui Cristos. unul pământesc şi celălalt ceresc. 4. „în ziua de apoi” (In 6. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi.. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. 4-5. . 13. suntem deja înviaţi cu Cristos. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. Într-adevăr. care sunt în Cristos.

„ultimul duşman” al omului. 1649 Cf. 2. 1651 Cf. Rom 6. trebuie să murim împreună cu Cristos. îmbătrânim şi. (. Înţ.. dar pentru credinţă ea este. moartea trupească este naturală. Într-un sens. care va trebui să fie învins1655. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. sufletul e despărţit de trup. Dumnezeu îl destina să nu moară. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654. în decursul căruia ne schimbăm. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale. este. care a dat-o (Qoh 12. 1650 Cf. de fapt. 19. 10-11. Rom 5. care e moartea..) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ. pentru a putea participa şi la învierea lui1650. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652. SPF 28. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului. Fil 3. Înţ 1. 6. 13-15. după cum era. 1654 GS 18. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. ... Vieţile noastre sunt măsurate de timp. astfel. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare. II. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653.. ca la toate fiinţele vii de pe pământ. 12..) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6. DS 1511. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. 1652 Cf. GS 18. 1 Cor 15.) Nu sunteţi ai voştri. 3-9. 7). Gen 2. 23-24. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. 17. „plata păcatului” (Rom 6. Gen 2. 17. 1647 1648 Cf. 26. 13. În această „plecare” (Fil 1. 23. 1. 1653 Cf.trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (. 19-20). iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. ea este o participare la moartea Domnului. 8). 23)1649. 3. 1655 Cf. Deşi omul avea natură muritoare. (. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. „Moartea trupească. 23). Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5. 3.

Verba. Rom 5. 6. Vida. 1662 Sf. Îl caut pe El. Lc 23.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. 33-34. 19-21. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. când voi ajunge acolo.) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. 1. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. 46. Ignaţiu de Antiohia. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657. 23).. 7. El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. Mc 14.. 1 Tes 4.1009 Moartea e transformată de Cristos. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. moartea creştină are un sens pozitiv. voi fi cu adevărat om1658. Rom. 1659 Cf. pentru a trăi o viaţă nouă. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2. care a murit pentru noi. îl doresc pe El. Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. care a înviat pentru noi. Rom. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. 1663 Cf. Isus.. 1-2. creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. Tereza a lui Isus. şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl. . 21). (. Cf. 1011 În moarte. (. 13-14. Ignaţiu de Antiohia. Dar. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1. 7-8. Tereza a Pruncului Isus. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez. „Pentru mine. a îndurat şi El moartea. 1658 Sf. ci intru în viaţă1662. 1660 Sf. Vreau să-l văd pe Dumnezeu.. 2. De aceea. 11). proprie condiţiei umane. Evr 5. Fiul lui Dumnezeu. 1661 Sf. Nu mor. Naşterea mea se apropie.

împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului. Nu există „reincarnare” după moarte. cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. 1664 1665 LR. mântuieşte-ne. . Doamne!” . s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. 1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată. Dacă azi nu eşti gata. de care nici un om nu poate să scape. vom învia cu toţii în ziua de apoi. 8. credem în învierea trupului. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă. Doamne. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. 23. Res. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. 1016 Prin moarte. Doamne. Cant. sufletul este despărţit de trup. LG 48. nu te-ai teme prea mult de moarte.Litania tuturor sfinţilor). 2. pentru sora noastră Moartea trupească. după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. Francisc din Assisi. Prefaţa pentru răposaţi I. care este Creatorul trupului. 1668 Tertullian. 1. 27). Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. Credem în Dumnezeu. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte.Viaţa credincioşilor tăi. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. se schimbă dar nu se pierde şi. Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. reunindu-l cu sufletul nostru. 1666 Imitaţia lui Cristos. Dacă ai avea conştiinţa curată. 1667 Sf. dar în înviere. 1.

. Tatăl atotputernicul. Când vei pleca din această viaţă. (. Cf.. 1 Cor 15. deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. cu toţi îngerii şi sfinţii. Prin moarte. cu îngerii şi sfinţii.) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854. 42. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. un „trup spiritual” (1 Cor 15. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic. 1671 GS 18. Tatăl său. omul trebuie să îndure „moartea trupească. învie un trup nepieritor1670. El a învins moartea. care te-a plămădit din pulberea pământului.. se seamănă în mormânt un trup pieritor. în numele Duhului Sfânt. în numele lui Isus Cristos. Totuşi. (. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. . de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. Fiul lui Dumnezeu.1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum”1669. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. cu sfântul Iosif. care a fost revărsat peste tine. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund. Născătoarea de Dumnezeu. din această lume. suflet creştin. care te-a creat. care a murit pentru tine pe cruce. 44). într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu. 1019 Isus. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. cu Fecioara Maria. să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria..) Întoarce-te la Creatorul tău. în numele lui Dumnezeu. Fiul Dumnezeului celui viu. merinde de drum.

2 Tim 1. OEx. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673.) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. 1682 Cf. Fil 1. mai ales. definim că. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu. nu mai era nimic de purificat. (. Trid. 43. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. Cf. 23.. Ioan al XXII-lea: DS 990. Evr 9. II. Commendatio animae.. 1680 Cf. 64.) sau. Ioan al Crucii. . 2). Ap 22. 1679 Cf. Florenţa: DS 1304-1306. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. Benedict XII: DS 1002. în momentul morţii. 1677 Cf. 12. sufletele tuturor sfinţilor (. 1678 Cf. 1681 Sf. în funcţie de faptele şi credinţa lui. 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. 9-10. 1 Cor 13. Lc 16.contempla în vecii vecilor1672. la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos.: DS 1820. 23. fie trecând printro purificare1678. 1676 Cf. Noul Testament vorbeşte despre judecată. I. Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. Cc. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. 22. imediat după moartea fiecăruia. 8. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680... 2 Cor 5. 12. 26. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681. 27. Lyon: DS 857-858. Dichos. 1675 Cf. Cc. dacă a existat sau există ceva de purificat. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. 4.. Mt 16. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. Lc 23. în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire. 1674 Cf. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică. precum şi alte texte din Noul Testament1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea. Cc. fie intrând imediat în fericirea cerului1679.

Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu.. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. dar îşi păstrează sau. Luc. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. (. cf. In 14. Cei aleşi trăiesc „în El”. ideo ubi Christus. îşi găsesc adevărata identitate. 17.. vinul Împărăţiei. Cf. 1028 Din cauza transcendenţei sale. acolo e viaţa. casa Tatălui. 1686 Sf. 23. . 1026 Prin moartea şi învierea sa. lumină. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. Ambrozie. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. 121. 1685 Cf. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit. 9). sunt şi vor fi în cer. Ap 2. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2. Fil 1. această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime.purificare. 1 Tes 4. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. starea de fericire supremă şi definitivă. acolo e Împărăţia”1686. în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. 10. cu Fecioara Maria. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. ibi vita. 17. 1024 Această viaţă desăvârşită. pace. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. Ierusalimul ceresc. LG 49. 3. au fost. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. ospăţ de nuntă. mai bine zis. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”.

. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator. 21. iar altele. 7. 45). Dial. 10. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. III. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. 56. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu. Domnul Dumnezeul tău.. despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. Tradiţia Bisericii.) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. 1580. după cum afirmă Cel care este Adevărul. 39. Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. Ciprian. Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. 1689 Cf. DS 1820. 1692 Sf. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. 1 Pt 1. 5)1688. Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. spunând că. 1029 În gloria cerului. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. de bucuriile nemuririi dobândite1687. 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. Ep. 1. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12. Mt 25. 31). DS 856. Încă din primele timpuri. 15. 1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi. Cf. (. purificaţi. 1690 Cf. pentru ca. nici în veacul viitor (Mt 12. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. . DS 1304. nu i se va ierta nici în veacul acesta. 4. 23. 1693 Cf. îndeosebi Jertfa euharistică1693. să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. în veacul viitor1692.alături de Cristos. 1 Cor 3. Grigore cel Mare. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691. dar imperfect purificaţi.. 1691 De ex. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. Biserica recomandă şi pomana.

şi unde îşi pot pierde şi sufletul. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine.purificaţi de jertfa tatălui lor1694. Mt 10. Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici. imediat după moarte. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară. „focul veşnic”599. Mc 9. 15). singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. in 1 Cor. blestemaţilor. 42. Mt 5. 5. Iob 1.) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13. care sunt fraţii săi1696. DS 76. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. 858. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. 1002. şi trupul1698. 411. 41.. 5. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697. Hom. (. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. 1351. 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. SPF 12. Ioan Chrysostom. 28. 31-46. 50. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf. 409. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. 1698 Cf. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. 43-48. 1575. 29. Sf. în iad. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. 1696 Cf. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. Mt 25. 13. 801. IV. 1697 Cf. unde suferă chinurile infernului. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş. 1699 Cf. . iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. 22. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui.. în focul cel veşnic!” (Mt 25.

49.. 1567. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti. DS 397. In 12. să veghem cu statornicie. să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3.).. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703. în viaţa veşnică” (Mt 25. . care este Adevărul. Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor. aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. 15). 31. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit.. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. după sfatul Domnului. 46). Canonul Roman 88. iar caprele la stânga. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor. şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. (. pentru ca. dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă. 1703 Cf. şi toţi îngerii împreună cu El (. trebuie. 1039 În faţa lui Cristos. 28-29). 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701.care merg pe ea.. 9): Te rugăm aşadar. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. Doamne. spre învierea osândei” (In 5. Rânduieşte în pace zilele noastre. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. în întunericul cel mai din afară. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. ca nişte servitori răi şi leneşi. 32. iar drepţii. V. şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. şi să nu auzim.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic. 1702 LR. „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. În 1700 1701 LG 48. să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. Cf. 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul. porunca de a merge în focul veşnic. iar cei ce au făcut răul. va precede Judecata de pe urmă.

va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706. 4. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. 13) a reîntoarcerii Domnului. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor. împreună cu neamul omenesc. Va fi realizarea 1704 Sf. Universul. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. Serm. 1043 Această misterioasă reînnoire. 10). Cânt. de aceea. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. 1707 Cf. 1706 LG 48. VI. Eu. 4. 2). 3). domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. am făcut din ei comisionarii voştri. După judecata universală. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. 1. nu aveţi nimic la mine”1704. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. care va transforma omenirea şi lumea.ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. Prin Fiul său Isus Cristos. Capul lor. 18. 13)1707. şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor. (. atunci când. 1705 . El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna.) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. 8. ziua mântuirii” (2 Cor 6. numai El îi hotărăşte venirea. Ap 21. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei. 6. Cf. este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3... Augustin. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. glorificaţi în trup şi suflet.

(. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. Viziunea beatifică. 1711 Cf. ci şi noi. Ap 21. 1713 GS 39. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. chipul lumii acesteia. Desigur. 5. Haer. să fie. fără nici o piedică. 1044 În acest „univers nou”1708. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. 9). şi cele din ceruri.. 1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul. 27. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21. refăcută în starea de la început. . răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8. 1. şi cele de pe pământ” (Ef 1.) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. 32. Ierusalimul ceresc. 1. 1045 Pentru om... ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. va fi izvor nesecat de fericire. 1049 „Totuşi. 2). participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. de amorul propriu. trece. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. 1712 Sfântul Irineu. 1046 Cât despre Cosmos. 10). 4)1709. care avem pârga Duhului. deformat de păcat.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. Cf. 19-23). 5. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni.. 21. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou. nici ţipăt şi nici durere. în slujba celor drepţi”. Şi nu numai ea. nu va mai fi nici plânset. de prihană1711. „pentru ca lumea însăşi. suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. „Mireasa Mielului” (Ap 21. 1710 LG 1. Ap 21. Ea nu va mai fi rănită de păcat. Cristos. de pace şi de comuniune reciprocă. care 1708 1709 Cf. 27. 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (.definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap.

PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane. darurile cereşti. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (. le vom regăsi apoi iarăşi. în diferite grade. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717. într-o judecată particulară făcută de Cristos. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. 1714 1715 . 1716 Sf. şi noi.. dar imperfect purificaţi. revarsă asupra tuturor. Catech. 1717 SPF 28. oamenii. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele. în fericirea veşnică. GS 39. ill. Aşadar. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. 29. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui.. 3. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. LG 2. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. cf. fără excepţie. însă purificate de orice prihană. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. 18. unde. 1718 SPF 29. Ciril din Ierusalim. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. GS 39. totuşi. 2.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer. Datorită milostivirii sale. pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt.

fiabilitatea. 1056 Urmând exemplul lui Cristos. DS 859. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. literalmente 1719 1720 DCG 69. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”. Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. 21. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. în viaţa veşnică. numită şi „iad”. Ap 22. Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. 1721 Cf. fidelitatea. 1062 În ebraică. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”. se termină cu cuvântul ebraic Amen. Această rădăcină exprimă soliditatea. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”. 1060 La sfârşitul timpurilor. DS 1549. . ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi1721. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. 26). 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. „AMIN” 1061 Crezul. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. glorificaţi în trup şi în suflet. Atunci. Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. 28). şi însuşi Universul material va fi transformat. cf.

făgăduinţelor. 19. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin”1722. Tată atotputernic. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu.„Dumnezeul Amin-ului”. Ţie. AMIN. uneori sub formă reduplicată1723. Serm. 2. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. 16). poruncilor lui Dumnezeu. 13. în unire cu Duhul Sfânt. „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. 58. toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. 16. In 5. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea. 5. El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. Mt 6. 14). înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. 1724 Sf. 20): Prin Cristos. Dumnezeule. 1722 1723 Cf. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. . Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi. toate sunt în El «Da». 11. cu Cristos şi în Cristos. Augustin. Cf.

suferindă de vreme îndelungată. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. § 1115). o „orânduire înţeleaptă”. Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. al IV-lea. Această femeie. Ef 3. 1725 Cf. suflet şi trup. care îl mântuieşte pe omul întreg. § 1116). 4 . Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. de la începutul sec. dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. Mc 5.Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. . revelat şi realizat în istorie în forma unui plan. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. 25-34). pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. prin intermediul vieţii sacramentale. 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”. Acesta este misterul lui Cristos1725.

Într-adevăr. pe bună dreptate. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. Biserica este slujitoare. „se actualizează opera răscumpărării noastre”. Fil 2.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. 2 Cor 9. 12. al Învierii şi al Înălţării glorioase. Fapte 13. „slujire din partea/în favoarea poporului”. 16. 23. 1731 Cf. In 17. cu ea şi prin ea. liturgia. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. a nimicit moartea noastră şi. mister prin care. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. după chipul Domnului său. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. «murind. Rom 15. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. 1730 Cf. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. în acelaşi timp. În tradiţia creştină. lucrarea răscumpărării noastre. continuă în Biserica sa. Fil 2. Evr 8. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. De aceea. Lc 1. Prin liturgie. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. 4. prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. 1729 Cf. 14-17. înviind. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. 2. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. Rom 15. . În celebrarea liturgică. 6. 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. 1732 Cf. prin care. 2. 30. SC 2. Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. Cristos. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. Prin 1726 1727 SC 5. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului. participând la preoţia lui (cult). mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. ne-a redobândit viaţa». 25. unicul „Liturg” 1732. 1728 Cf. liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. 27.

Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu.urmare.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. este acţiune sacră prin excelenţă. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală. „în toată vremea. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta. Ea implică o participare „conştientă. 4) în Fiul lui preaiubit. Ef 3. 1736 Cf. orice celebrare liturgică. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. 1738 Ioan Paul II. 18. CT 23. SC 11. 1737 SC 10. 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. 1735 SC 9. a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733. 1733 1734 SC 7. omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2. activă şi rodnică” a tuturor1734. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”. liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. de credinţă şi de convertire. căci în sacramente. . 16-17. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos. Prin liturgie. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. care este Biserica. în Duhul” (Ef 6. şi mai ales în Euharistie.

. cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua). de la „sacramente” la „mistere”. va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi).1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). 1739 Cf. care vrea să fie în slujba întregii Biserici. SC 3-4. Prezentul Catehism. iar apoi. trecând de la vizibil la invizibil. de la semnificant la semnificat. O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739.

Tatăl. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I. 26).SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. propriu acestui timp nou. care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu. Biserica a apărut în lume 1740. întru Cristos. îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale. prin revărsarea Duhului Sfânt. Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). „până când va veni” (1 Cor 11. în care Cristos îşi manifestă. În acest timp al Bisericii. În felul acesta. LG 2. De aceea. Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). SC 6. . Acţionează prin sacramente. acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. El ne-a ales în 1740 Cf.

întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. 1082 În liturgia Bisericii. alegerea lui David. a fost inaugurată istoria mântuirii. care mergea spre moarte. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l . 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. prin care pământul este „blestemat”. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. eu-logia). ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt. Dar. Pe de o parte. Biserica. 15) prin adoraţie. îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. Profeţii şi Psalmii. 1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. spre lauda gloriei harului său. în ciuda păcatului omului. mai ales. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc. cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. 1080 De la început. în Cuvântul său. autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. 36). din care este ţesută liturgia poporului ales. Aplicat omului. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. laudă şi aducere de mulţumire. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. bărbatul şi femeia. dăruirea Pământului făgăduinţei. 21). începând cu Abraham. binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. după bunul plac al voinţei sale. care s-a deschis pentru binecuvântare. Prezenţa lui Dumnezeu în templu. amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. mort şi înviat pentru noi. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul). pentru a o îndrepta spre viaţă.Cristos mai înainte de întemeierea lumii. Legea. binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor. în iubire. întrupat.

Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. nu poate rămâne numai în trecut. 27. predicând Evanghelia la toată făptura. este îngropat. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni). „şezând de-a dreapta Tatălui”. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. II. 1741 1742 Cf.. nu numai ca. înghiţite de trecut. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. Misterul pascal al lui Cristos. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. 1.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor. asupra ei înseşi. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt. Când i-a sosit Ceasul1741. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. fiindcă.. dimpotrivă. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui. în liturgia Bisericii. Evr 7. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal. care este Biserica. . mai ales. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. SC 6. la fel.. prin Moartea sa. 9. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii. survenit în istoria noastră. 17. 1. 6). şi El i-a trimis pe apostolii săi. 10. Este un eveniment real. El a nimicit moartea şi. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată. învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului.. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. pe care o vesteau. prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742. In 13. prin moartea şi învierea sa. 12). pentru ca. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl.. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. 1084 Din momentul în care. apoi trec. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. plini de Duhul Sfânt. şi astfel. În timpul vieţii sale pământeşti.. .

. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa. împreună cu întreaga oştire cerească. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot. . în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica. atunci când cineva botează. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. transmisă prin sacramentul Preoţiei. mai ales în acţiunile liturgice. El. le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos.1087 Astfel... noi participăm. care s-a oferit odinioară pe Cruce». 20)”1744. . E prezent în cuvântul său. este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului. comunicarea lucrării sale de mântuire ─. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. e prezent în liturgia pământească. Cristos însuşi este cel care botează. El. prin pregustare. aşa încât. mai ales. cât. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. la liturgia cerească. III. sub speciile euharistice. 1745 SC 7. este ea însăşi sacramentală.. Mireasa lui preaiubită. dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor. SC 7. spre care ne îndreptăm ca nişte călători. cf. Cristos cel înviat.. îi cântăm Domnului imnul de slavă. 1089 „În această operă atât de mare.. atât în persoana preotului. care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745. El e prezent în sacramente prin puterea sa. nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. . şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. In 20. până când se va arăta El însuşi. LG 50. În sfârşit. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt. Viaţa noastră. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. 1746 SC 8. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. 21-23.

1 Pt 3.1091 În liturgie. Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. Lc 24. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. Astfel. 1750 Cf. se realizează o adevărată cooperare. în sfârşit. Cf. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. . Prin ea. se ia vălul de pe aceste figuri1750. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii. 1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. ─ mai presus de toate. cuvintele şi simbolurile primului legământ. DV 14-16. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. 21. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. 1751 Cf. Împărăţia şi Templul. face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. 13-49. elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. la fel. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ1747”. care sunt sacramentele Noului Legământ. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. însuşindu-şi-le. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. 2 Cor 3. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. 1749 Cf. Exodul şi Paştele. Ea e numită „tipologică”. iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. ─ rugăciunea Psalmilor. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez1751. 14-16. Duh al comuniunii. Exilul şi Întoarcerea).

la evrei. îşi află originea în rugăciunea iudaică. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. mai ales a slujitorilor ei. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. în răspunsul la acest Cuvânt. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile. Liturgia Cuvântului. fiecare acţiune liturgică. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. în structura sa proprie. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. 1097 În liturgia Noului Legământ. mai ales în timpul Adventului. orientat spre viitor. la creştini. cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. rasiale. dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. 1-6. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti. sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. 32). 1095 De aceea. 1 Cor 10. Ea depăşeşte afinităţile umane. Biserica. este o întâlnire între Cristos şi Biserică. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. să fie un „popor gata să-l primească”. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. în recurgerea la milostivirea divină. dintre care Tatăl nostru. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. pe care ea are rolul să le aducă ulterior. Pentru evrei şi pentru creştini. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. culturale şi sociale. mana din pustiu prefigura Euharistia. . Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării.lui Cristos1752.

. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia). care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. Duhul Sfânt.1099 În liturgie. Cuvântul şi Icoana Tatălui.) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. Prin cuvintele. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. În liturgia Cuvântului. . ca asentiment şi angajare. în funcţie de deschiderea inimilor lor. din ea se cântă psalmii. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele.) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756. (. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă. în mod analog. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. SC 24 1755 PO 4. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14. 1103 Anamneza. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. 1756 DV 2.. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare.. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. în celelalte sacramente. Mai ales în Euharistie şi... Adunarea liturgică este. ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos. o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (. 26. comuniune în credinţă. în primul rând.

Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. 14. în acelaşi fel în care.. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. Gal 5. Cf. (. Rodul Duhului în liturgie este. celebrările sunt acelea care se repetă. 13. Duhul de comuniune. 4. încă de pe acum. 1760 Cf. Ioan din Damasc.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând. iar vinul (.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. 2 Cor 1. 3-7. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. 1106 Alături de Anamneză. F. Trimis de Tatăl. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat.. care actualizează unicul mister. nu repetat. În aşteptare şi în speranţă. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. primindu-le. le face prezente.. o. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine. comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760. rămâne de-a pururi în Biserică şi. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. „arvuna” moştenirii lor1758.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. 22. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui. în mod inseparabil. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. care ascultă Epicleza Bisericii. în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt. 1 In 1. ci le şi actualizează. 1-17. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. 22. Ef 1. Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. care-şi aduce rodul în mlădiţe1759. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. de aceea. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. In 15. . El.. 1759 Cf.

e. Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. pentru că. pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt. pentru că Trupul său. ca într-o pregustare. care este Biserica. Biserica peregrină ia parte de pe acum. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării. prin acţiunile ei liturgice. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii.misterul lui Cristos. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos. într-un fel. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii . pentru a ne dărui Duhul înfierii. la liturgia cerească. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală.

căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. 13). Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea. II. Euharistia. 17. tradiţiile apostolice (. Ungerea bolnavilor. Preoţia şi Căsătoria1762.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. I. 74. 1601. aşa cum a 1761 Cf. Pocăinţa. Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. 1764 Sf. Confirmarea sau Mirul. Lc 5.) şi gândul unanim al Părinţilor”. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El. 1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. împărtăşeşte acum în sacramente. Ele anticipau puterea misterului său pascal. 2. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul. 46. 6. 1310. 1765 Cf. 19. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. 1763 DS 1600-1601. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. cel pururi viu şi dătător de viaţă. Leon cel Mare. Cf. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua. Serm.. care este Biserica. DS 860. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ. SC 6. 1762 . prin intermediul slujitorilor Bisericii sale.. 8.

21-23. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. izvorul şi temeiul sacramentelor. 47. 1768 Pius XII. Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. Mt 13. Cf. 1770 LG 11. 1772 Cf. Mystici Corporis. Sf. 64. sacramente instituite de Domnul. să discearnă că. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. prin ei. sunt „sacramentele care fac Biserica”1767. anumiţi credincioşi. în sensul propriu al cuvântului. Tridentin: DS 1609. pe de altă parte. 22. Enc. printre celebrările liturgice. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. Lc 24. Ea garantează că.. în sacramente. 1773 Cc. 18-20. 1121 Trei sacramente . „pecetluiţi cu caracterul preoţesc. 1769 LG 11. «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. Astfel. Biserica a ajuns. 52. 17. Mt 28. cf. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. Toma Aq. 3.conferă. Mirul şi Preoţia . S. există şapte care sunt. Astfel. 2 ad 3. pe lângă har. mai ales în Euharistie.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire. pe care o realizează Duhul Sfânt. Civ. sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770. un caracter sacramental. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. In 20. de-a lungul veacurilor. Sf. de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor. 1. 1766 1767 . este de neşters1773. Th. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia. Unul în trei Persoane. Şi sunt „pentru Biserică”. urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. prin ei. 1771 LG 10. 1 Cor 4. „ca o unică persoană mistică”1768. Augustin.Botezul. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată.

1777 Cf. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. şi al Fiului. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu.) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor. SC 59. Misiunea de a boteza. 217. o întăresc şi o exprimă. UR 2 şi 15. 19). IV. 1778 Cf. întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777. pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă. 1125 De aceea. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. 1126 Pe de altă parte. Legea rugăciunii e legea credinţei. DV 8. o şi nutresc. 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. prin cuvintele şi elementele rituale. 1776 Ep.III. De aici. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. „Faceţi ucenici din toate neamurile... 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. . ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. Când Biserica celebrează sacramentele. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac. al V-lea]). şi al Sfântului Duh” (Mt 28. deci misiunea sacramentală. Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. după Prosper de Aquitania1776 [sec. Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4. vechiul adagiu: Lex orandi. ci. care e invitat să adere la ea. 47). Biserica crede aşa cum se roagă. de aceea. în calitate de semne. sunt numite sacramente ale credinţei”1775. e inclusă în misiunea de a evangheliza. lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi. ele au şi un rol instructiv. Nu numai că presupun credinţa. botezându-i în numele Tatălui. (. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii.

în epicleza fiecărui sacrament. Încă din perioada apostolică. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează. Toma Aq.: DS 1608. S. 68. ci de puterea lui Dumnezeu”1781. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc. 28). „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. Cf. sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. V. 4. 15-16). Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. Th. După cum focul transformă în sine tot ce atinge. Cc. Cc. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut. 8 1782 Cf. 1779 1780 . 15. îşi exprimă credinţa în puterea Duhului. 2 Pt 1. Trid. Cc. 1781 Sf. săvârşită o dată pentru totdeauna.. Mântuitorul. În sacramentele lui Cristos. conformându-i Fiului lui Dumnezeu. 22. care. 3. Trid. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Totuşi. 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”). adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte.) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi.: DS 1605 şi 1606. ea participă deja la viaţa veşnică. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru..: DS 1604. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii. Trid. 1783 Cf.. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale. 26.

13). de celebrarea sacramentelor Bisericii. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784. acest rod este. pe de altă parte. el constituie. este comun celebrării celor şapte sacramente. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. şi anume pătimirea lui Cristos. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. Isus Cristos” (Tit 2. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. în diversitatea tradiţiilor liturgice. sacramentele întăresc şi exprimă credinţa. Vom vedea ceea ce. 60. „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. . PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos. CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el.. Va fi vorba aşadar. pentru Biserică. 3. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi. 1134 Rodul vieţii sacramentale e.. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. Atunci. personal şi eclezial. Pe de o parte. Doamne Isuse!»” (Ap 22. 3. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. şi anume harul. 17.) Vino.Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. în acelaşi timp. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. Th. în acest capitol. în fiecare credincios.

acelaşi „care aduce şi care se aduce. Apoi Mielul. 10. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. In 1. Ez 1. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare. In 4. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. 2-3. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva.pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. 14-15. 26-28. 1). Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească. participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790. 1. stând în picioare” (Ap 5. 19-21.. 14. Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). etc. citit în liturgia Bisericii. 1789 Cf. Ioan Chrysostom. Evr 4. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787. care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. Ap 7. Anafora. „înjunghiat. 1787 Cf. Ap 4─5. . şezând” (Ap 4. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). 6.. „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe). Is 6. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791). 1790 Cf. În sfârşit. 1791 Cf. 1)1785. 1-8. Ap 21. Cf. 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. 10-14. 1788 Liturghia Sf. 29.

pentru poporul creştin. De aceea. pentru a oferi jertfe spirituale”1796. adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. Cf. popoarele şi limbile” (Ap 7. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. unicul Preot. 1 Pt 2. 1796 LG 10. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. „ori de câte ori ceremoniile. a îndatoririlor şi a participării efective”1794. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. Mireasa Mielului1793). îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. 1798 Cf. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. celebrează. după diversitatea stărilor. 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. „o mulţime mare. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. „seminţie aleasă. la o slujire deosebită a comunităţii. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. a comunităţii. Trupul lui Cristos unit cu Capul său. 9-11). neam sfânt. 9. în şi prin Biserică. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. Ap 12. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. în măsura în care e posibil. pe care n-o putea număra nimeni. 1794 SC 26. care este «sacramentul unităţii». 9). din toate neamurile şi seminţiile. Ap 21. conform naturii proprii a fiecăreia. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. să fie educată la toţi convingerea că. LG 10. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. preoţie regească. Cf. 1139 La această liturgie veşnică. popor răscumpărat” (1 Pt 2. 4). Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu. în sfârşit. dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. 1792 1793 . De aceea. 1797 Cf. 4-5. PO 2.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate. ci sunt celebrări ale Bisericii. de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. ele aparţin întregului Trup al Bisericii. 9)1798. 34. care. 1799 SC 14. conştientă şi activă la celebrările liturgice. 1795 SC 27.

în comuniune cu el. II. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. 1146 Semne din lumea oamenilor. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. în primul rând. atât preoţii. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. în prezidarea Euharistiei. În viaţa umană. îndeplinindu-şi oficiul propriu. cât şi credincioşii. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. . prin gesturi. aceea a preoţilor şi a diaconilor. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf. este ilustrată. prin acţiuni. fiecare. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj. SC 29. lectorii. 1802 SC 28. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. slujirea episcopului şi. „În celebrările liturgice. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. există şi alte slujiri deosebite. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. fiecare potrivit funcţiei sale. 1144 Astfel. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. PO 2 şi 15. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. în celebrarea sacramentelor. Ca fiinţă socială.

simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. Mc 7. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. 1152 Semne sacramentale. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. care îi sfinţeşte pe oameni. 6. 8. apa şi pământul. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. adesea în chip impresionant. 1803 1804 . Fapte 14. vântul şi focul. Cf. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. Sacramentele Bisericii nu anulează. 1806 Cf. 31. 17. 7-20. Paştele. 1805 Cf. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. 10. 22. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. 1148 În calitate de creaturi. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. De la Rusalii. 33-35. Lc 9. Înţ 13. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ. Lumina şi noaptea. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. Lc 8. ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. ci semne ale Legământului. În predica sa. jertfele şi. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane. 1. impunerea mâinilor. ale noii creaţii în Isus Cristos. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. 22-25. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. Rom 1. ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. 1150 Semne ale Legământului. mai ales. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. Cf. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. Mai mult. 1151 Semne asumate de Cristos.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. In 9. La fel. 19-20. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. Liturgia Bisericii presupune.

lumină). Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi. Cf. omilia preotului. unit cu cuvintele. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. în acelaşi timp. mai ales pentru faptul că. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. 16-17. prin acţiuni şi cuvinte. Desigur. . Augustin. Ps 72. Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. litanii. mărturisire de credinţă). iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. psalmi de meditaţie. răspunsurile adunării (aclamaţii. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. Sf. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. venerarea sa (procesiune. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. tămâie.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. Col 3. însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. 1809 Cf. care continuă proclamarea Cuvântului. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. locul vestirii (amvon/pupitru). 1. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809. răspunsul de credinţă al poporului său. în Cristos şi în Duhul Sfânt. cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. 1807 1808 SC 112. acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit. acompaniate adesea de instrumente muzicale. prin sacramente.

noi contemplăm slava Domnului1816. să fie luate. nici chip. muzică. în devoţiuni. . 6. De aceea. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. cuvinte. Dumnezeu. Icoana liturgică. participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. (. SC 112. 1158 Armonia semnelor (cânt. care ne-au fost transmise neschimbate. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă.ale Bisericii. din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815. Cât am plâns ascultând imnurile. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată. 14. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. 16. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . cântările. mai mult. 1. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. de preferinţă. îl reprezintă. 1816 Sf. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât.) Cu faţa descoperită. 1815 SC 121. după normele Bisericii. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii. picurând adevărul în inima mea. Imag. SC 119. Augustin. însă îmi făceau bine1812. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. Cf. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea. pe Cristos. ba. 9.. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. care nu are nici trup. 1814 SC 118. în principal. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. Ioan din Damasc. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. Însă acum. 1813 Cf. Conf. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. 1812 Sf.1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810. care celebrează1813..

Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. 2. acest lucru ne este şi nouă de folos. Niceea II (în 787): COD 111. 1819 Cc. de fapt. Imag. pe pereţi şi pe tablouri. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. 1). creat „după chipul lui Dumnezeu”. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea. mai ales. o semnificaţie reciprocă1817. pe Cristos care este preamărit în ei. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. precum şi îngerii. „după asemănarea lui”1818. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. în case şi pe străzi. pe 1817 1818 Cc. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim. Rom 8. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. În fiecare săptămână. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. 27. 1 In 3. 1. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. 1820 Sf. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei. Contemplarea sfintelor icoane. face parte din armonia semnelor celebrării. fără îndoială. Ele îl simbolizează. transfigurat. III. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. executate fie în mozaic. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819.evanghelic. Niceea II: DS 600. opera mântuitoare a Mirelui său divin. Ioan din Damasc. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. Dumnezeu şi Mântuitor. fie în alt mod adecvat. în anumite zile din cursul anului. în sfârşit. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. în ziua pe care a numit-o duminică. şi nu în aparenţă. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. pe obiectele şi veşmintele sacre. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. . 29. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. în celebrarea sacramentală.

. . inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. 11. Ps 95. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor. „prima zi a săptămânii”. situat între Paştele lui Cristos.) Celebrând astfel misterele Răscumpărării. Cf.11. Ziua Învierii lui Cristos este. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele. pentru noi. Pasch. mare. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. după „odihna” din ziua marelui Sabat. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu. actualizându-le. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. într-un fel. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”.. memorial al primei zile a creaţiei. 1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. se statorniceşte o zi de lumină. De aceea. în tot decursul timpului. o dată pe an. Mt 6. „ziua cea neînserată”1826. pentru ca. în acelaşi timp. 7. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. nemuritor şi nesfârşit. prin marea solemnitate a Paştelui. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice.care. începând cu Paştele. şi „a opta zi” în care Cristos. împlinit deja o dată pentru totdeauna.7 ─ 4. 1-2. 1824 Sf. Evr 3. Pe lângă aceasta. credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. Hipolit. (. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos. marele Cristos. În timpul Bisericii. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. astfel. 1825 SC 106. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri. veşnică. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. „Cina Domnului” este centrul ei. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire. în care omul este chemat să intre. 1823 Cf. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. 1164 Încă de la legea mozaică. 1826 Liturgia bizantină. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825. ca să-i mulţumească pentru ele. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. cei ce credem în El.

fiindcă în ea a început zidirea. ziua Învierii.. vol. Lc 24.. 329. 1832 Ep. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830. pur şi simplu. 12. „Solemnitatea solemnităţilor”. până când toate îi vor fi supuse. 1830 Fanqith. să-şi amintească de Patima. Paştele nu este. ziua creştinilor este ziua noastră. însă.credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832. In 21. Ieronim. care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri. sfârşitul istoriei este anticipat. (. Partea de vară. Sf. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt. ca din izvorul său de lumină. 1831 Cf. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie. 1827 1828 Cf. într-adevăr. în Orient. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal. Pasch. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. de o parte şi de alta a acestui izvor. 19.. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru. (.. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii. „ca pregustare”. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. Oficiul siriac din Antiohia. fest. p. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului. anul este transfigurat prin liturgie. . „anul de îndurare al Domnului”1831. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. 6. Lc 4. când credincioşii se adună pentru ca. 1169 De aceea. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului.) mântuirea lumii. Misterul Răscumpărării. Cristoase. El este.) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu.. după cum. prin care Cristos a zdrobit moartea. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului.) reînnoirea neamului omenesc. Binecuvântată este duminica. ale cărui raze aduc mîntuirea1828. 193 b. Din aproape în aproape. (.. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). astăzi a apărut Soarele dreptăţii. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. 30. 1829 SC 106. 1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”.

SC 108 şi 111. 1835 Cf. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. ca într-o icoană preacurată. îndeosebi în adunarea duminicală. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. şi. Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. „Oficiul divin” 1835. pe care îl celebrăm în Euharistie. Ef 6. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. SC 104. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. 1837 SC 98. impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. în ciclul anual. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. Crăciun. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. în Maria. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. 17. SC IV. Născătoarea de Dumnezeu. de la numele Papei Grigore al XIII-lea. 18). . Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal. ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834. 1173 Când. cf. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. pentru meritele lor. în care credincioşii 1833 1834 SC 103. 1836 SC 8.

mai ales a Psalmilor”1843. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. toţi credincioşii. să fie celebrate în biserică în comun. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin.(preoţi. sau chiar singuri”1842. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. revelează mai profund sensul misterului celebrat. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. SC 83. la anumite Ore. 1178 Liturgia Orelor. 1838 1839 . ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. 1842 SC 100. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. care vorbeşte Mirelui ei. 1841 Cf. călugării şi călugăriţele. Lectio divina. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. exprimând simbolismul momentului zilei. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841. Mai mult. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. În ea. o înalţă către Tatăl”1838. fie adunaţi între ei. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. SC 86. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. 1840 Cf. 1843 SC 90. nu exclude. ba chiar este rugăciunea pe care Cristos. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. SC 98. împreună cu Trupul său. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii. fie împreună cu preoţii. PO 5. IV Unde se celebrează? SC 84. 96. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. mai ales Vesperele. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală.

Mântuitorul nostru. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. PO 5. din care curg sacramentele misterului pascal. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. 1844 1845 . 4-5). Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. El este şi Masa Domnului. amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. Pe altar. Evr 13. ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc. de asemenea. Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. Cf. care este centrul bisericii. SC 122-127. locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. 1181 „Casa de rugăciune. cu cea mai mare cinstire”1849. trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. 16). 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. Nobleţea. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). 1849 MF. altarul este. 1850 SC 128. 1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. IGMR 259. în care se adună credincioşii. 1847 63. DH 4. cele mai importante sunt „pietrele vii”. 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847. 1846 Cf. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848. 1848 Cf. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. SC 7. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. Cf. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată1844. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. 10. În această „casă a lui Dumnezeu”. „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6. În anumite liturgii orientale. cf. în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu.

Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. din acest motiv. fiecare potrivit funcţiei sale. trebuie să trecem un prag. biserica are o semnificaţie eshatologică. Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg. Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care. 1188 Într-o celebrare liturgică. frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). întreaga Adunare este „liturg”. 4). De asemenea. biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. larg deschisă şi primitoare. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită). Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu. 1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. Biserica văzută simbolizează casa părintească. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. aceste 1851 1852 IGMR 271. Şi. apă. Cap al Trupului. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. cu apostolii. 1186 În sfârşit. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. la viaţa umană (spălare. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. IGMR 272. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. . Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. în timpul liturgiei Cuvântului. Cap şi Trup. 1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. ungere. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. foc).

care îi răspunde. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării.elemente cosmice. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. apoi pe apostoli. fiindcă ea este ziua Învierii. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl. în primul rând. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. întregul mister al lui Cristos. aceste rituri umane. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi. „Ziua Domnului”. pe El îl adorăm. 1195 Comemorându-i pe sfinţi. 1853 1854 SC 106. şi de angajarea de credinţă. prin rugăciunea psalmilor. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. care este vestit. prin cântări şi binecuvântări. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. în ciclul anual. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. SC 102. . 1193 Duminica. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. ale îngerilor şi sfinţilor. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. 1194 Biserica „desfăşoară. ziua familiei creştine. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. este ziua principală a celebrării Euharistiei. Marele nostru Preot. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. în zile anumite ale anului liturgic.

fidele credinţei apostolice. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. locuri sfinte. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. în simbolismul liturgic. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. imagini ale Cetăţii sfinte. Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. celebrează acelaşi mister pascal. în înţelegerea teologică a 1855 Cf. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. Misterul celebrat în liturgie este unul singur. prin harul lui Dumnezeu. în orice loc. pietre vii din care este zidită Biserica. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. însă formele celebrării sale sunt variate. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1. . 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. oferă jertfa lui Cristos. 14). Bisericile lui Dumnezeu. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. EN 63-64. „locul unde sălăşluieşte slava lui”. 1198 În condiţia sa pământească. îşi înalţă rugăciunea. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. 1199 În aceste biserici.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. în organizarea comuniunii frăţeşti.

„Fidel tradiţiei. 1859 Cf. UR 4. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. şi uneori chiar datoria. Cf. celebrat şi trăit în toate culturile. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. 26). maronit şi caldeean. SC 37-40. el trebuie vestit. Scris. mai ales în aceea a sacramentelor. LG 23. cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. a cărei Păstrătoare este Biserica. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. ci recuperate şi desăvârşite prin el1859. CT 53. SC 4. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. astfel încât ele să nu fie suprimate. 1858 Cf. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856. asumată şi transfigurată de Cristos. Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. dar şi Riturile unor Biserici locale. 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. 1860 Ioan Paul al II-lea. armean. Vicesimus quintus annus 16. Cristos. 1205 „În liturgie. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. purificându-le. 1856 1857 . Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. alexandrin sau copt. Cf. cu şi prin propria lor cultură umană. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. siriac. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. ap. şi părţi ce pot fi schimbate. dacă e nevoie. SC 21. pe care ea are dreptul. 1861 Ibid. există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. Astfel.

liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica. fără a se supune acesteia. comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică. . 1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli. diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. Pe de altă parte. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos.

Toma Aq. apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). Th. 3. OICA Praenotanda 1-2. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine.SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). dăruită oamenilor prin harul lui Cristos. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. Euharistia ocupă un loc unic. Const. În acest organism. Sf. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. Divinae consortium naturae. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. Cf. Toma Aq. În aceasta. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. 1862 1863 . 1864 Paul VI. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863. în sfârşit. comportă o anumită analogie cu originea. Mirul. 1. cf.. „Participarea la natura divină. Preoţia şi Căsătoria. 65. Sf. 65. 3. Ungerea bolnavilor. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea). ap. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere. această ordine nu este singura posibilă. Euharistia. 1211 Urmând această analogie. Într-adevăr. între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862. Th. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. S. Astfel. 3.. Pocăinţa. CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. Desigur. S.

a scufunda”. Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda. care luminează pe tot omul” (In 1. 5). § 1. 675. 15). Iustin. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866. 12. pentru că păcatul este îngropat în apă. de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. luminare. § 1. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. 1. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. CCEO. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. 12. a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. Rom 6. 17. 2. fiindcă acoperă ocara noastră. 3-4. 1868 Sf.. pecete şi tot ce poate fi mai scump. 1869 Sf. devenim mădulare ale lui Cristos. haină de nestricăciune. Florenţa: DS 1314. Grigore de Nazianz. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. 5). „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos. Prin botez. CR 2. 1867 Cf. ce deschide calea spre celelalte sacramente. Gal 6. har. fiindcă este lumină strălucitoare. Cc. 32). pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul. ungere. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. 9).ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. I. 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5. pentru că spală. 204. Apol. „lumina cea adevărată. (. ungere. Cf. Or. botez. pecete. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. 61. 1865 1866 . creştinul. 5. Este dar. baie. Col 2. can. poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). 40. baie a renaşterii. 1216 „Această baie este numită iluminare. luminare. fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi.) Îl numim dar. 3-4. CIC can. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. „după ce a fost luminat” (Evr 10. haină.. 849. este har.

cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872. eliberată din robia faraonului. ai arătat chipul renaşterii spirituale. 1218 De la începutul lumii. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873. prin ea. pentru ca mulţimea. „puţine suflete.II. această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. ca să dezvălui harul Botezului1870. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. de trecerea Mării Roşii. imagine a vieţii 1870 1871 LR. 1219 În Arca lui Noe. făptura ta. mai ales. Prin acest simbolism. putea să prefigureze misterul Crucii. Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos. Cf. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. 1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. prin însăşi revărsarea potopului. Întradevăr. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. 1873 Ibid. . Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. apa mării este un simbol al morţii. 1872 Ibid. 1874 Ibid. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. Gen 1-2. Dumnezeule. 20): Dumnezeule. adică opt. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. 1222 În sfârşit. De aceea. la binecuvântarea apei de Botez. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule.

în El ai fost mântuit1879. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. 19-20)1876. Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. 8. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. 16-17). 15). 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. şi al Fiului.veşnice. Mt 3. 6. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19. de unde vine Botezul. În El ai fost răscumpărat. . rânduit pentru păcătoşi. 1 In 5. sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. botezându-i în numele Tatălui. 5). 16. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 6-8. 12-13. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. 1878 Cf. 34). 1877 Cf. Sacr. din moartea lui Cristos. Ambrozie. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său. Lc 12. sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. 15. 7). iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan1875. 48. Vezi unde ai fost botezat. Cf. Întradevăr. Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. 38). Mc 16. Sângele şi apa. 50. Întradevăr. 15-16. 1879 Sf. dacă nu din Crucea lui Cristos. 1880 Cf. şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. 13. păgâni1880. Fapte 2. Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. 41. 2. temători de Dumnezeu. 10. ca preludiu al noii creaţii. 38)1877.

Întradevăr. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. III. este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. Io. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. 27). revărsarea Duhului Sfânt. 12. care să provoace convertirea.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. 3. et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. prin Botez. pentru ca. tu şi casa ta”. Botezul. cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. 3-4)1881. credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. 31-33). 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. Ev. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte. accesul la Comuniunea euharistică. 1227 După Sfântul Apostol Paul. În primele secole ale Bisericii. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. . în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. 12. primirea Evangheliei. 13. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. 11. Col 2. 1883 Cf. 80. el şi toţi ai săi” (Fapte 16. Botezul este o baie care curăţă. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. 1 Cor 6. întru moartea lui am fost botezaţi. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. tot astfel. Cf. profesiunea de credinţă. Prin Duhul Sfânt.

Acesta este spaţiul specific al catehismului. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”. can. CIC. Pe lângă aceasta. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. 1887 Cf. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat. SC 64. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. Mirul şi Euharistia1886. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. 1233 Aşadar. 851. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. 868. 866. printr-o participare atentă. Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972). Numai urmărind. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. 1886 Cf. Într-adevăr. În riturile orientale. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. „catehumenatul adulţilor. AG 14. SC 65. Conciliul a îngăduit ca. 2°. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”. împărţit în mai multe etape”1884. SC 37-40. CIC. 1884 1885 . 851. 1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul. la începutul celebrării. în toate riturile latine şi orientale. pentru Biserica latină. can.celebrare a acestui sacrament. 1235 Semnul Crucii. Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. cf. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. 865. care nu poate fi separată de Botez. iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. Prin însăşi natura sa. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. culme a iniţierii lor creştine1887. Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. astăzi. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa.

El a devenit creştin. În liturgiile orientale. şi al Sfântului Duh”. N. 17. Astfel pregătit. La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. şi al Sfântului Duh”. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. încorporat lui Cristos. În modul cel mai semnificativ. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana.. Lumânarea. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului. el poate mărturisi credinţa Bisericii. . 1888 1889 Cf. 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─. 1240 În Biserica latină. aprinsă de la lumânarea pascală. 5). căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888. prin Fiul lui. şi al Fiului. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3.. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu. ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N. 27): a înviat împreună cu Cristos. catehumenul fiind întors spre Răsărit. pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. Însă.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. eu te botez în numele Tatălui. OBP 62. adică „uns” cu Duhul Sfânt. 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. Cf. fie în noaptea de Paşti). 1242 În liturgia Bisericilor orientale. care este uns preot. şi al Fiului. încă din antichitate. puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. în numele Tatălui. În liturgia romană. Rom 6. îl cufundă în apă şi îl ridică. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. profet şi rege1889. ulei parfumat sfinţit de episcop. asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe).

can. să fie introduşi în viaţa de credinţă. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut.semnifică luminarea neofitului de către Cristos. Învăţătorul lor. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii. Trupul şi Sângele lui Cristos. Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină. în trăirea Evangheliei şi. este capabilă să primească botezul”1891. 1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. (. prin rituri sacre celebrate în mod succesiv. şi numai ea. 14)1890. CIC. 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10.. îmbrăcat în haina de nuntă. Mir şi Euharistie. 1244 Prima împărtăşanie euharistică. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important. Fil 2. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. . 679.) în misterul mântuirii. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul. răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. chiar şi pruncilor. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. 864.. IV.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. 15.. Biserica latină. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru. CCEO. pentru rugăciunea Tatăl Nostru. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine. În Cristos. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi. La Botezul nounăscuţilor. 14). exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat. Devenit fiu al lui Dumnezeu. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte. Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii.. can.

1. Fapte 16. 16. este probabil că. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. 1897 Cf. 16. 1899 Cf. LG 11. Pastoralis actio. 788. Este atestată explicit din secolul al II-lea. CIC. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. 1901 Cf. 1896 Cf. OICA 19 şi 98. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. can. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere1897. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. 1895 Cf. ci un început chemat să se dezvolte. au fost botezaţi şi copiii1900. CIC. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. 867. GS 48. de speranţă şi de iubire”1893. Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901. 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. DS 1514. 41. 1898 Cf. Totuşi. 1 Cor 1. cu iubire şi grijă”1894. cf. AG 14. can. Instr. CIC. la care toţi oamenii sunt chemaţi. 681. 1894 LG 14. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. § 3. CDF. 12-14. 1892 1893 . cf. 18. când „familii” întregi au primit Botezul1899. 206. 33. CCEO. 686. 15. încă de la începutul propovăduirii apostolice. 8. can. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. can. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. 1900 Cf. 868. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu1896.Poporului lui Dumnezeu”1892. Col 1. Mc 16.

pe drumul său în viaţa creştină1902.1254 La toţi cei botezaţi. în fiecare an. can. V. CCEO. De asemenea. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire1907. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. În caz de necesitate. iar în Biserica latină. 1 Tim 2. AG 5. orice persoană. DS 1618. Mc 16. 1908 Cf. 677 § 1. 1906 Cf. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile1908. 1909 Cf. 5. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf. în noaptea de Paşti. 20. şi diaconul1904. având intenţia cerută. din care curge întreaga viaţă creştină. 861 § 1. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială1903. can. copii sau adulţi. 1902 1903 . 4. CIC. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. 872-874. copil sau adult. In 3. de aceea. are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. 16. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. VI. poate boteza. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. care trebuie să fie credincioşi statornici. Mc 16. 1904 Cf. 16. Mt 28. în afară de Botez. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. credinţa trebuie să crească după Botez. LG 14. 1907 Cf. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. CIC. ajutorul părinţilor este important. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament1909. De aceea. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. rolul naşului sau al naşei. cf. SC 67. Cf. chiar nebotezată. De aceea. can. 1905 Cf.

Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. aşa cum o face în funeraliile pentru ei. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. marea milostivire a lui Dumnezeu. In 3. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. şi iubirea lui Isus faţă de copii. VII. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez. unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea. 1912 Cf. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. 5. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. şi anume divină. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. AG 7. . 4. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. fără a fi sacrament. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 1 Tim 2. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. 1910 1911 GS 22. care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. 14).sacramentul Botezului. sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. LG 16. 38. Întradevăr. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. cf. Acest Botez al sângelui. fără să fi primit Botezul. Cf. poate fi mântuit. Fapte 2. Orice om care. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. dorinţa explicită de a-l primi.

5-7. nici păcatul lui Adam. concupiscenţa nu poate dăuna celor care. 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. 4). ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. Într-adevăr. . ca suferinţele. neconsimţind la ea. Cc. să nădăjduiască în El şi să-l iubească. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră. Trid. templu al Duhului Sfânt1917. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. 27.. 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor.. precum şi o înclinaţie spre păcat. 12. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc. metaforic. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. nici urmările păcatului. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. 15. 17). pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau. harul îndreptăţirii. dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. Mai mult.Pentru iertarea păcatelor. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. 1913 1914 Cf. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 1 Cor 6. 5)1914. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos. prin darurile Duhului Sfânt. DS 1515. boala. 1917 Cf. 17). Gal 4. ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. 1915 Cf.. DS 1316. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2. 1916 Cf 1 Cor 6. Astfel. nici păcatul personal. întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez. prin virtuţile teologale. 19. moartea ori fragilităţile inerente vieţii.

. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. sunt „seminţie aleasă. ei participă la preoţia lui Cristos. 1922 Cf. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală]. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. 5). Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. culturi. 2 Cor 5. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. 13). CCEO. neam sfânt. 1920 Cf. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6. Cf. 1 Tes 5. In 13. 675. 21. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele. LG 37. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922.. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. preoţie împărătească. 1 Cor 16. 1921 Cf. 2. 15-16. 9). el este chemat să se supună celorlalţi1919. can. 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. 23. al Noului Legământ. can. cei care cred 1918 1919 Cf. 1924 Cf.Încorporaţi în Biserică. LG 17. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12.) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4. 25) Botezul încorporează în Biserică. Ef 5. ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi1918. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. 19). 1923 LG 11. popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. 15. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos.. CIC. De acum. 12-15. „Atunci (. AG 7. la misiunea lui profetică şi regească. care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. 12-13. 1269 Devenit membru al Bisericii. 208-223. Prin Botez.

. 1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. DS 1609-1619. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire1928. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat.în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. 3. 1927 Cf. 1933 Sf. 2 Cor 1. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. 30)1932.. 29. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. Canonul Roman 97. Dem. 1932 Cf. cu credinţa Botezului său. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos. 1931 Sf. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine1929. 1934 LR. 98. Irineu. 5. 1928 Cf.. cu Biserica catolică. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. PE SCURT 1925 1926 UR 3. „Într-adevăr. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4.. Ef 1. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926. LG 11. Ep. O pecete spirituală de neşters. sunt încorporaţi lui Cristos şi. 21-22. Augustin. 13-14. de aceea. Oferit o dată pentru totdeauna. UR 22. (.. deşi imperfectă. Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933. poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice”1925. Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit. Botezul nu poate fi repetat. 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. LG 10. Rom 8. 1930 Cf. 1929 Cf.

adică a Tatălui. mădular al lui Cristos. chiar dacă nu au primit Botezul1936. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. 19-20). catehumenii şi toţi oamenii care. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. Euharistia. caracterul. şi al Fiului. naşterea la viaţa cea nouă. Mirul. care nu presupune merite omeneşti. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine. şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. LG 16. în care Botezul ne introduce. sub impulsul harului. Tocmai prin aceasta. a Fiului şi a Duhului Sfânt. rostind invocarea Preasfintei Treimi. 1281 Cei care mor pentru credinţă. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. faceţi ucenici din toate neamurile. Datorită caracterului pe care îl imprimă. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. deşi nu cunosc Biserica. Trupul lui Cristos. Botezul este administrat copiilor. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. DS 1609 şi 1624. care este începutul vieţii noi. 1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. sunt mântuiţi. Botezul nu poate fi repetat1935. 1276 ”Mergând deci. cel botezat este încorporat în Biserică. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. . botezându-i în numele Tatălui. Potrivit voinţei Domnului. templu al Duhului Sfânt. care constituie întărirea acesteia. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. şi al Sfântului Duh.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul.

1284 La nevoie. 16-22. prin cuvânt şi faptă. OCf Praenotanda 1. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică. 1. 1942 Cf. Is 61. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937. 25-27. 1940 Cf. LG 11. a căror unitate trebuie păstrată. şi al Fiului. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942. OCf Praenotanda 2. 1-2. 33-34. In 1. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. 13-17. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. în vederea misiunii sale mântuitoare1940. orice persoană poate boteza. 1939 Cf. credinţa. Ioel 3. Ez 36. 2. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. Într-adevăr. 34). şi al Sfântului Duh”. 1941 Cf. prin aceasta. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. Lc 4. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui. 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. Mesia. Mt 3. I. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”. 1937 1938 . cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. Is 11. întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină.încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. Fiul lui Dumnezeu1941. Zămislit de la Duhul Sfânt.

În Occident. 1947 Cf.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt1943. ap. 1949 Paul VI. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. Fapte 2. Plini de Duhul Sfânt. în general. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. 19. 8. prin impunerea mâinilor. Evr 6. 11). şi apoi. 12. despre impunerea mîinilor1948. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. formând cu acesta. ungerea cu crismă. 2. care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi. pentru a împlini voinţa lui Cristos. 1946 Cf. Lc 12. In 3. Orientul a păstrat unite cele două sacramente. care extind diecezele. în ziua de Rusalii 1944. 7-15. 1945 Cf. printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi. la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. Const. 5-8. 22 şi. de asemeni. făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. 16. cât şi în Occident. 17-18. toate roade ale Duhului Sfânt. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. 1944 . 7. 38. Fapte 8. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. în Scrisoarea către Evrei. într-un fel. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. Cf. chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. sau mir. 38). creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). Fapte 2. 37-39. la rândul lor. 1948 Cf. De aceea. 1289 Foarte curând. respectiv. care perpetuează. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. darul Duhului Sfânt. în Biserică. harul Rusaliilor”1949. In 20. în chip mult mai strălucitor. Divinae consortium naturae. o unică celebrare împreună cu Botezul. care înseamnă „crismă”. Fapte 1. Fapte 2. atât în Orient. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. după expresia Sfântului Ciprian. şi întărirea harului baptismal. În Occident. care completează iniţierea creştină. 1-4. De aceea. 5-6. un „sacrament dublu”. Această ungere ilustrează numele de „creştin”. 1288 „De atunci. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. darul Duhului Sfînt1946. Confirmaţiunea constituie. 15-17. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. Printre alte motive.

Prima ungere. aceea pe care o dă preotul. 6. II. ap. 15. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. cann. Cf. 1952 Cf. creştinii. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire. 696.consacrat de un episcop1950. de care El este plin. Lc 10. În simbolismul biblic şi antic. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. 1. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. 5. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. Ps 23. este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955. pecetea Duhului Sfânt. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. Prin Mir. Trad. Dt 11. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său. 695. Is 1. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. 1. este semn de vindecare. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. Dacă Botezul este conferit unui adult. . 1953 Cf. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. cel miruit primeşte „însemnul”. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. preoţească şi regească a lui Cristos. şi. Prima ungere cu sfânta crismă. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică. 104. CCEO. 1950 1951 Cf. 34. 1954 Cf. adică cei unşi. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). Sf. 21. 2 Cor 2. la Mir şi la Preoţie. Hippolit. 15. 14 etc. prin urmare. de sănătate şi de forţă. 1955 Cf. 1295 Prin această ungere. este semnul unei consacrări.

ca în ritul roman. 1961 Cf. 4-6.Pecetea este simbolul persoanei1956. semnul autorităţii ei1957. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. 42.. 34. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. în timpul Liturghiei crismale. 1959 Cf. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. Ez 9. făcându-l. eventual. 1963 Cf. Ier 32. 10. Cânt 8. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf. 1 Rg 21. haina mântuirii. 4. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. Gen 38. pecetea neştearsă. 13. 2-3. face parte din ea. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt. Cf. într-un fel. 11. 30. secret1960. 8. SC 71. 9. punerea pentru totdeauna în slujba lui. ea legalizează un act juridic1959 sau un document. precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. (. mir regesc. în Joia Sfântă. dar care. In 6. 1956 1957 . fericirea nepieritoare. este consacrarea sfintei crisme. Gen 41. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. veşmântul luminii. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. 18. Is 29. Ap 7. Episcopul este acela care. darul spiritual. 22)1962. Dt 32.) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l. 6. Ef 1. 4. 1958 Cf. mir preoţesc. consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. 1960 Cf. care precede celebrarea Mirului.. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. 1964 Cf. 1962 Cf. Când un adult primeşte Botezul. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. 27. scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. mir al bucuriei.

buzele.Euharistie1965. Mângâietorul. gest care. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. 15). III. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. Sf. 1967 Cf. Divinae consortium naturae. pieptul. şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. 1303 Prin aceasta. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. care încheie ritualul sacramentului. CIC. can. eliberându-i de sub jugul păcatului. Doamne. urechile. 1968 Cf. ca adevăraţi martori ai lui Cristos. nasul. mâinile şi picioarele. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. Tată» (Rom 8. ─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă. . În ritul latin. după o rugăciune de epicleză. semnifică darul Duhului Sfânt. Prin Cristos. Trad. Const. Ap. fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. prin care spunem «Abba. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte. ungerea cu mir se face. Hippolit. 1301 Semnul păcii. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. 1299 În ritul roman. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. ap. Domnul nostru”. încă din vremea apostolilor. 21. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. În Bisericile orientale. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt. LG 11. 866. Paul VI. ochii. spatele. Duhul sfatului şi al tăriei.

fiindcă. 7. Duhul sfatului şi al tăriei. „caracterul”1971. IV. Ambrozie. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor. 48-49. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. 1972 Cf. CIC. în pericol de moarte. 1969 1970 Cf. 5. 890. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată. sacramentul Botezului este. Sf. 1974 Cf. CIC. copiii trebuie să fie miruiţi. 1973 Cf. Lc 24. LG 11. Duhul fricii sfinte. Th. Mirul şi Euharistia formează o unitate. . Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. desigur. „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975.. 1304 Ca şi Botezul. Astfel. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. îmbrăcându-l cu puterea de sus. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. 72. 1976 Cf. S. 42. 889. Totuşi. şi păstrează ceea ce ai primit. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. cann. Mirul se dă o singură dată. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său. DS 1319. 891. a cărui împlinire este. valid şi eficient. can. ad 2. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. 1975 CIC.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală. ca să-i fie martor1972. ca o misiune (quasi ex officio)”1973. Într-adevăr. care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. fără Mir şi Euharistie. 1971 Cf. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. chiar în copilărie. § 1. Deoarece Botezul. can. 12. Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970. Sf. 883. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. dobândită prin Botez. DS 1609. Myst. Toma Aq. 3. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. 3.

V. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. CIC. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. nici nu le măsori după numărul anilor”. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. Th. § 1. Toma Aq. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată. § 2. 1977 1978 Sf. candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe.. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. cât şi la comunitatea parohială. can. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. 1981 LG 26. De aceea. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981.omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. Fapte 1. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. Cf. can. De aceea. 3. S. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. OCf Praenotanda 3. mulţi copii. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. 1980 Cf. atât la Biserica universală. ad 2. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. 893. 72. . 8. 883. 2. 1982 Cf. cu acţiunea lui. 1311 Pentru Mir. CIC. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. în una şi aceeaşi celebrare. 1979 Cf. 14. care nu are sacramentul Confirmării valid. 6. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. ca şi pentru Botez. cu darurile şi chemările lui. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. OCf praenotanda 5.

pentru motive grave. 884. CIC. 14-17). CIC. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. de aceea. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. 883. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte. ca şi Botezul. 882. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. 1983 1984 Cf. În Biserica latină. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan.1313 În ritul latin. ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos. să-l confere el însuşi. acest sacrament este administrat imediat după Botez. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters. oficiantul Confirmării este de drept episcopul1983. . can. CIC. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. can. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. este urmat de participarea la Euharistie. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. § 3. oricât de mici ar fi. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. 1318 În Orient. se cuvine. Chiar dacă. Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. pentru însăşi semnificaţia sacramentului. Atunci. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. Într-adevăr. episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. § 2. 1985 Cf. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. can. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. Episcopii sunt urmaşii apostolilor. 1317 Mirul.

Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. . să fie în stare de har. printre altele. în ritul roman. în ritul bizantin. legătura ei cu Botezul este exprimată. prin intermediul Euharistiei. în noaptea în care era vândut. I. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale. Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite. 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. împreună cu întreaga comunitate. 1323 „La Cina cea de Taină. şi pe alte părţi ale corpului). 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. semn al unităţii. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine.1319 Un candidat la Mir. „pecetea darului Duhului Sfânt”. trebuie să mărturisească credinţa. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. care a atins vârsta raţiunii. legătură a carităţii. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. la însăşi Jertfa Domnului. ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. Biserica.

precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. 4. 1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. 1993 Cf. Mc 8. Tatălui”1989. prin celebrarea euharistică. Paştele nostru”1988. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. 19. pentru că acest rit. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. 1 Cor 11. 6. 15. 1326 În sfârşit. 1 Cor 15. 19. 19. 1329 Cina Domnului1992. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. Frângerea Pâinii. 1990 Cf. propriu cinei ebraice. 22) reamintesc binecuvântările ebraice. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. prin El. iar Euharistia. 1327 Pe scurt. 1991 Sf. 18. 1 Cor 11. răscumpărarea şi sfinţirea. 1994 Cf.1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine”1987. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. 1989 CRit. Dumnezeu sfinţeşte lumea. Cristos însuşi. Haer. Mc 14. 28. Ap 19. la rându-i. 5. instr. 1992 Cf. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. 36. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale. . Mt 14. 24) şi eulogein (Mt 26. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. Este numită: Euharistie. II. Cuvintele euharistein (Lc 22. Irineu. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. în Cristos. 26. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. PO 5. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. confirmă modul nostru de a gândi”1991. 20. Eucharisticum mysterium 6. 9. „Toate sacramentele. prin care Biserica este ea însăşi. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului1994.

pentru că este sacramentul sacramentelor. Eph. 20. Ap. 1 Cor. 1 Cor 10. 13. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol. Mt 26. jertfa curată2002 şi sfântă. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. 2002 Cf. Mal 1. 11. 1998 Cf. pâinea îngerilor. Fapte 2. 2001 Cf. 1995 1996 Cf. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. . 7. 1997 Cf. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor. Ps 116. 11. pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. 16-17. 2003 Cf. 17. Didahé. Cf. pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. 2004 Const. 1 Cor 11. pâinea cerească. Sfânta Jertfă. 10. 9.. 26. 2005 Sf. 42. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. viatic . 46. 13. 13-35. se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. 8. Lc 24. 2000 Cf. 1332 Sfânta Misă. 16-17. 5. 12. jertfa spirituală2001. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. Cristos. cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine. expresie vizibilă a Bisericii1999. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie1997. Ignaţiu din Antiohia. 11. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. „jertfa de laudă” (Evr. 1999 Cf. medicamentul nemuririi2005. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. 1 Cor 10.. 20. Sfânta Jertfă a Liturghiei.Cinei cea de Taină1995. Adunare euharistică (synaxis). 17-34. 1331 Împărtăşanie. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. 13. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. 5. 24. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. 1 Pt 2. 6. 2. 15)2000.

„rod al muncii oamenilor”. 25. 2006 2007 Cf. 1334 În Vechiul Legământ. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu2008. până la întoarcerea lui în slavă. . „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. 11. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. 3. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie».. la Ofertoriu. Ps 104. Dt 8. Credincioasă poruncii Domnului. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14. în semn de recunoştinţă faţă de Creator. Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul. daruri ale Creatorului. 15.” „A luat potirul cu vin. 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. Astfel. 2010 Cf. 2008 Cf. 32-39. prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009. care. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei.. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt. 13-15. aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. 13-21. Biserica vede în gestul lui Melchisedec.” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos. Cf. 2009 Cf. în amintirea lui. rege şi preot. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. Semnul apei preschimbate în vin la Cana2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale.III. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. In 2. Mc 14. pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. În sfârşit. LR Canonul roman 95: Supra quae... Biserica face în continuare. când Domnul a binecuvântat. Mt 14. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt. 2011 Cf. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea.

. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. 2013 . iubindu-i pe ai săi. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum. zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele. (. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei. şi apostolii împreună cu El. 1 Cor 11. 1-17.) Şi. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6. luând pâinea. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. zicând: „Acesta este Trupul meu. Şi când a venit ceasul. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare.1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament”2013. coborâtă din cer2014. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6.) au pregătit Paştele. la rândul său. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor..) Iar ei. Mc 14. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul. Tridentin: DS 1740. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal. 23-26. în Sângele meu. 12-25. Mt 26. în care trebuia să se jertfească Paştele. Cc. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”. Asemenea şi potirul. In 6.. care se varsă pentru voi” (Lc 22. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca. a frânt-o şi le-a dat lor. 17-29.. pe când erau la cină. 2014 Cf. (. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii. Isus a 2012 Cf. Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. s-a aşezat la masă. până la sfârşit i-a iubit. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa. ca să mâncăm”.. mai înainte de pătimirea mea.. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. faceţi aceasta în amintirea mea”. mulţumind. ducându-se. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii2012. după cină. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan. care se dă pentru voi. (. 2015 Cf. 7-20)2015. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său. In 13.

Noul Paşte. (. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. . Într-adevăr. prin apostoli şi urmaşii lor. care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire. 46). „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11. din celebrare în celebrare. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi.. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. 1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. adică în ziua de duminică.. trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. Ea are în vedere celebrarea liturgică. al vieţii. pentru a-i 2016 AG 1. IV. 26). avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. Iată ce scrie el. mai ales. frângând pâinea prin case. 7). luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc. 42. pe la 155. „în prima zi a săptămânii”. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie. De atunci şi până în zilele noastre. al morţii. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. ziua învierii lui Isus (Fapte 20. a memorialului lui Cristos. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. 1344 Astfel.

care formează o unitate originară: ─ adunarea.) şi pentru ceilalţi. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. „a luat pâinea. Ea se desfăşoară în două momente mari. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. Sf. 2020 Cf. 13-35. Iustin. oriunde ar fi. După terminarea rugăciunilor. 1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum. a binecuvântat-o. Apol. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor. cu prezentarea pâinii şi a vinului. După terminarea lecturii. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. ne dăm unii altora o sărutare. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. cu lecturile. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns.. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase. SC 56. apoi. 2019 Cf. cât şi a Trupului Domnului2019. atât cât îngăduie timpul. El le-a explicat Scripturile. Lc 24. DV 21. a frânt-o şi le-a dat-o”2020. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea.. 1. 2017 2018 . Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. într-adevăr. După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. liturgia Cuvântului. ─ liturgia euharistică. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. ia cuvântul cel care prezidează. omilia şi rugăciunea universală. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. şezând la masă cu ei.

fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. cei care aduc ofrandele. sau preotul. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. Toţi iau parte activă la celebrare. Obiceiul colectei2023. 1 Tes 2. protagonistul Euharistiei. Cuvântul lui Dumnezeu2021. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. 1351 De la început. 2024 Cf. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. uneori în procesiune. 11. 1. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr. Haer. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. adică Vechiul Testament. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie. înainte de toate. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. 2023 Cf. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. În fruntea ei este Cristos însuşi. creştinii aduc. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. În jertfa sa. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. să aduceţi cereri. 1 Cor 16. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. El este marele preot al Noului Legământ. 9. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. 18. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. mulţumiri pentru toţi oamenii. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează. Sf. Reprezentându-l pe El. adică scrisorile lor şi Evangheliile. 1-2). se inspiră din exemplul lui Cristos. Mal 1. Irineu. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. episcopul. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. în jertfa euharistică. şi la punerea lui în practică. 2 Cor 8. ia cuvântul după lecturi. 13. mereu actual. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. şi „amintirile apostolilor”. rugăciuni. 2022 . în numele lui Cristos. mijlociri. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. 4. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. 4. cf.

preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. 66. 67. Canonul roman 90. conform expresiei vechi. 1354 în anamneza care urmează. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă. prin puterea lui. Apol. sub chipul pâinii şi vinului. ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. în relatarea instituirii. Iustin. pentru toate lucrările lui. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. Cu rugăciunea euharistică. memorial. în Duhul Sfânt. 1. 2027 Sf. ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire.noi: cu alte cuvinte. 1353 la epicleză. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6. îngerii şi toţi sfinţii. Trupul şi Sângele lui. răscumpărare şi sfinţire. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. în rugăciunile de mijlocire. ca să devină. 1-2. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. a celor vii şi a celor morţi. care ne împacă cu El. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. Episcopul diecezei. „euharistizate”. Trupul şi Sângele lui Cristos. Apol.”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. 1355 În împărtăşanie. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. 6. V. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). Biserica aduce mulţumiri Tatălui. LR. prezenţă 2025 2026 Sf. 1. . pentru creaţie. din cer şi de pe pământ. Biserica reaminteşte patima. prin Cristos. jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. Cf. 1352 Anafora. Iustin.

frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. devenite. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. cântă slava lui Dumnezeu. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. Făcând aceasta. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. pâinea şi vinul. „aducere de mulţumire”. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. cu lauda şi mijlocirea sa. În toate . 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. în liturgia Bisericii. prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El. răscumpărare şi sfinţire. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. În jertfa euharistică. pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. 24-25). actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. care este Trupul lui. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. Euharistie înseamnă. în primul rând. Prin Cristos. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. în numele întregii creaţii.1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor.

2031 Cc. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11. în care Cristos. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu. şi acesta devine prezent. 28). a fost jertfit. Când Biserica celebrează Euharistia. [Cristos. o rugăciune numită anamneză sau memorial. În Euharistie. 24. care se dă pentru voi”. Paştele nostru. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. 25-27. Evr 7. El a vrut să lase Bisericii. 27). ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. la Cina cea de Taină. jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. 19-20).rugăciunile euharistice găsim. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11. ele devin. mireasa sa preaiubită. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos. deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. ori de câte ori se celebrează Paştele. Euharistia este şi o jertfă. după cuvintele instituirii. întrun anume fel. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. 23). pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii. şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. ea reaminteşte Paştele lui Cristos. 2028 2029 Cf. Tridentin: DS 1740. 2030 LG 3. Ex 13. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. Cf. 1366 Euharistia este deci o jertfă. se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. murind ca mijlocitor pe altarul Crucii.] Dumnezeul şi Domnul nostru. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce. Cu toate acestea. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor. 23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. . În celebrarea liturgică a acestor evenimente. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. care se varsă pentru voi” (Lc 22. prezente şi actuale. 3.

Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. Viaţa credincioşilor. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. 1. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie. lauda. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. Ignaţiu de Antiohia. . fiind Trupul lui Cristos. de asemenea. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. Sf. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. suferinţa. prin El. care. În catacombe.1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. 2032 2033 Cc. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. pentru toţi slujitorii. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. 2034 PO 2. ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. participă la ofranda Capului său. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce. rugăciunea. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. Comunitatea mijloceşte. unicul Mijlocitor. Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. Tridentin: DS 1743. 8. cu El şi în El. până când va veni însuşi Domnul2034. În Euharistie. pentru ea şi cu ea. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii. şi ea însăşi e oferită în întregime. Biserica. chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. Împreună cu El. Smyrn.

înainte de moarte. este ca la picioarele Crucii. în rugăciunea Bisericii sale. Apoi. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi.În Euharistie. în cei robiţi (Mt 25. crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră. ea se oferă pe sine2038. 5). 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036. 11. Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului. (. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. în cei săraci.. „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin”2035. 34). 27. care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. 2035 2036 . în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc. 9.. suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12. cei mulţi. bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. myst.. împreună cu Maria. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său.. în cei bolnavi. binecunoscut credincioşilor. (. unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos.) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre. adică adunarea şi societatea sfinţilor. chiar dacă au fost păcătoşi. „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18.) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi. care. către Sf. Augustin şi fratele lui: Conf. pentru ei şi pentru noi.. în care se arată că.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. Sf. 31-46). Monica. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. 20). în sacramentele al căror autor este.. Tridentin: DS 1743. 10. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. 9. 5. Catech. luând chip de rob. LG 48. (. 6. cel care a murit. pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime. 10. în ceea ce oferă. Biserica. şi mai ales cel care a înviat. 2038 Civ. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. 2039 Cf. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus. ca să dobândim. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură.

Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg”2042. că. această preschimbare. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”2040. se schimbă însăşi natura. prin consacrarea pâinii şi a vinului. 2044 Prod. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos. 9. 50. Sf. care a fost răstignit pentru noi. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. declarând: „Deoarece Cristos. Iud. deoarece. ci însuşi Cristos. 6. 1.. 52. prin ea. Acest cuvânt transformă cele oferite2044.. în mod real şi substanţial. ci prin excelenţă. „Această prezenţă o numim «reală». ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». Astfel. . a existat în Biserică întotdeauna convingerea. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041. 2045 Myst. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. chip al lui Cristos. th. se face prezent în întregime”2043. spune El. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista.) Cuvântul lui Cristos. 3. 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică. „Acesta este Trupul meu”.celebrantului. (. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. 2043 MF 39.: DS 1651. S. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu. Cristos. rosteşte cuvintele. pentru că este substanţială şi pentru că. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii. Preotul. prin binecuvântare. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. Toma Aq. Trid. Dumnezeu şi om. 2042 Cc.. 73. Răscumpărătorul nostru. se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045. 3. nu cu titlu exclusiv.

printre altele. 20. Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. 1). purtându-le în procesiune”2048. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. transsubstanţiere”2046. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. „Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei. Întradevăr. . Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă.numit-o. Trid. în mod just şi adecvat. Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. Gal 2. Cc. 2048 MF 56. El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală.: DS 1641. deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047. 1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. 1378 Cultul Euharistiei. Să 2046 2047 DS 1642. Cf. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. De aceea. ci şi în afara celebrării ei. până la dăruirea propriei vieţi. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. 2049 Cf. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. nu numai în timpul Liturghiei.

nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. 1. care se dă pentru voi». pentru că El. atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. citându-l pe Sf. Scris. Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. spune Sfântul Toma. 3. care este Adevărul. Paul VI. comentând textul din Sfântul Luca. 19. 5. cred tot ce ai spus Tu. Sf. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. Toma Aq. Dominicae cenae. latens Deitas. şi. VI.. prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. spune Sfântul Ambrozie2052. ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului. S. 22. Isuse. «ci numai prin credinţă. care s-a oferit pentru noi.. şi aceasta. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi. Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta. 75. dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie.nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050.. „Ce este deci altarul lui Cristos. în această Taină nouă nepătruns. De aceea. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». 1383 Altarul. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». Fiule-ntrupat. 7. Adoro te devote. Dumnezeu ascuns. nu minte»”2051. plecând genunchii înaintea ta. 22. MF 1. Luc.. 19: «Acesta este Trupul meu. „Te ador. th. cf. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. 3. . 2052 Sacr. Ciril de Alexandria.

credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău. De pildă. sed tantum dic verbo. să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger. Dumnezeule Atotputernic. . nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. Mt 8. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. strig ţie: Pomeneşte-mă. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. pe altarul tău ceresc. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. 4. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. ci ca tâlharul mărturisindu-mă. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul. 53). credincioşii 2053 2054 Sacr. Fiule al lui Dumnezeu. adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. non sum dignus ut intres sub tectum meum.[lui Cristos]. părtaş mă primeşte. Cf. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. 27-29). pentru ca noi toţi. et sanabi-tur anima mea („Doamne. nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. 8. Doamne. 7. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului2054: Domine. nici sărutare îţi voi da ca Iuda.

2060 IGLR 240. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. can. sau şi mai des. Din motive pastorale. CIC. Atitudinea corporală (gesturi. Într-adevăr. 56). 920. dacă au dispoziţia cuvenită. 917. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii.vor respecta postul prescris în Biserica lor2055. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. 919. după împărtăşirea preotului. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii. CIC. pe cât posibil. can. prin care credincioşii. . Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. CIC. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”2060. în timpul pascal2059. 2059 Cf. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. solemnitatea. Totuşi. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an. în duminici şi sărbători. îmbrăcăminte) va exprima respectul. 2058 OE 15. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe. 2057 SC 55. can. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie. primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. Cf. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. chiar în fiecare zi. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6.

Euharistia întăreşte iubirea care. trebuie să am mereu un remediu2063. Dacă vestim moartea Domnului. Oficiul siriac din Antiohia. 2064 Cf. iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. să putem şi noi. Fulgenţiu de Ruspe. 1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume. 237 a-b. vestim moartea Domnului” (1 Cor 11. 26). invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. trebuie să-l primesc mereu. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. ne rugăm cu umilinţă ca. primind harul Duhului Sfânt. (. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească. De aceea. PO 5. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. până în clipa morţii. vol. Ambrozie. se varsă pentru iertarea păcatelor. în acelaşi timp.: DS 1638. 16-19. în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi.. 2063 Sf. Dându-ni-se. în viaţa zilnică. 4. . Propriu. pâinea peregrinării noastre.mine va trăi prin mine” (In 6. 1. Fab. Dacă Sângele lui. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. 28. Trid. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. păstrează.) Primind darul iubirii. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”2062. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065. Ca unul care păcătuieşte mereu. pe care îl primim în împărtăşanie. Cc. vestim iertarea păcatelor. 28. Sacr. tot astfel. când ni se va da ca viatic. 2061 2062 Fanqith. ori de câte ori se varsă. 2065 Sf. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei. tinde să slăbească. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061. Trupul lui Cristos..

13. Mt 25.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. 4. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”. sacrament al pietăţii! O. care s-au dat pentru noi. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. 40.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. oare. 2070 Ev. SC 47. 26. semn al unităţii! O. Io. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. 2068 Cf. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. În faţa măreţiei acestui mister. 2069 Sf. adânceşte această încorporare în Biserică. Sf. pe care-l binecuvântăm. 13. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. Răspundeţi „Amin!” („Da. Împărtăşania reînnoieşte. Hom. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. cei mulţi. legătură a carităţii!”)2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. Ioan Chrysostom. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. Serm. 1617. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. in 1 Cor 27. În acest fel. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. . Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. un trup suntem şi noi. întăreşte. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. nu este. 1 Cor 12. oare. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. voi primiţi Taina voastră. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. 272. 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. Cf. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. Augustin. înfăptuită deja prin Botez. 6.

slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. 844. Pocăinţa. 1399 Bisericile orientale. § 4. deşi despărţite. au Preoţia şi Euharistia. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). cu permisiunea ordinariului locului.211. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt. . care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. . VII. UR 22. 2071 2072 UR 15. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. 2076 LR. ce împiedică participarea comună la masa Domnului. şi deci în Euharistie. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. CIC. mai ales. şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. în puterea succesiunii apostolice. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune. UR 15. Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. can. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071. mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. Cf. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. 2075 Cf. Din acest motiv. §3 2073 UR 22. „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. celebrează Euharistia cu mare dragoste. „este nu numai posibilă. „O anumită comunicare în cele sfinte”. despărţite de Biserica catolică. „Aceste Biserici. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. can.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. 1401 Când apare o nevoie urgentă. aceste comunităţi bisericeşti. CIC. au sacramente adevărate şi. atunci când există împrejurări favorabile. 844. Totuşi. 2074 UR 22. ci chiar de dorit.

29)2077. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci.. Mc 14. în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. Totuşi.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. 51. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)2079. 2083 Sf. ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16. Eph. care s-a coborât din cer. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. 22). atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. văzându-te pe tine. „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine. prin Cristos. 2081 Cf. care este leac de nemurire. aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. 4).. ori de câte ori se celebrează acest mister. (. 18.. Doamne Isuse!” (Ap 22. 13. „Vino. Didahé 10. Dumnezeul nostru. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare. 1. antidot împotriva morţii. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. Ignaţiu de Antiohia. 54. 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. 25. 20. De aceea. . 13. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. 1403 La Cina cea de Taină. aşa precum eşti. Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. Cf. Lc 22. nou. 20). cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta. 6. 2082 LG 3. căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf. Tit 2. 2 Pt 3. Domnul nostru”2080. 2080 LR. a cerurilor noi şi a pământului nou. în care va locui dreptatea2081. (. această prezenţă este ascunsă. în mijlocul nostru.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare. decât Euharistia.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. 56). Rugăciunea euharistică III. 2. Într-adevăr. În rugăciune. 116: rugăciunea pentru răposaţi. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”..

pentru totdeauna pe Cruce Tatălui.” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf. 1410 Însuşi Cristos. Mare Preot veşnic al Noului Legământ. (. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. de asemenea.. . oferă Jertfa euharistică... prin această jertfă. şi a vinului şi participarea la Domnului. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său. Euharistia este oferită. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului. 1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. Cristos însuşi. real şi substanţial. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. care este Biserica. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. 1651. Cc. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har. este prezent în mod adevărat. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. este ofranda Jertfei euharistice. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. Trupul şi Sângele său.: DS 1640. Trid. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. 1414 În calitate de jertfă. Şi tot Cristos.) Acesta este potirul Sângelui meu. moartea şi învierea lui Cristos. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică. viu şi glorios. este acela care.. acţionând prin slujirea preoţilor. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale.

Acum. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. Trupul mistic al lui Cristos. Or. 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. . Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii. ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3.Pocăinţei. 1). 7). Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. bolii şi morţii. 3). îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. supusă suferinţei. ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. Domnul nostru”2085. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. 2085 MF. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie.

deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. pentru că mărturisirea. 2088 Cf. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi. . Este numit sacramentul Reconcilierii. Cf. Mc 2. Întro semnificaţie adâncă. 18. Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. I. Formula dezlegării. Mc 1. Este numit sacramentul Pocăinţei. în acelaşi timp. LG 11. de care ne-am îndepărtat prin păcat. Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. 15. exemplul şi rugăciunea ei. 2089 Cf. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). prin dragostea. este un element esenţial al acestui sacrament. acest sacrament este şi o „mărturisire”. 2090 OP. cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086. pentru că. prin puterea Duhului Sfânt. prin dezlegarea sacramentală a preotului. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. colaborează la convertirea lor”2087. a vrut ca Biserica sa să continue. Este numit sacramentul Iertării. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor. drumul de întoarcere la Tatăl2089. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. spovedirea păcatelor în faţa preotului. 1-12. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos.1421 Domnul nostru Isus Cristos. 20). Lc 15. sunt reconciliaţi cu Biserica. pe care au rănit-o prin păcat şi care. tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor.

Cf. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. 15). Fapte 2. darul Duhului Sfânt. noua naştere a Botezului. 2091 2092 . Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. Pe de altă parte. 27). deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez2093. 11). II. Tocmai de aceea. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. ajutaţi de harul lui Cristos2091. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine.Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. III. pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. Cu toate acestea. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. LG 40. viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. mireasa lui Cristos. Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. dar aţi fost sfinţiţi. 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. DS 1515. legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre. 24). 8). 2093 Cf. 38. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. aşa cum Biserica însăşi. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. DS 1545. În propovăduirea Bisericii. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. 4). adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. 27). Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. 4). „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. 1426 Convertirea la Cristos. nici înclinaţia spre păcat. Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea. se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3.

12. 15-17.R. Mt 6. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. ci convertirea inimii. 2. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. 2100 Cf. atrasă şi pusă în mişcare de har2095. şi ne vom întoarce” (Lam 5. Cc. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. o întoarcere. o convertire la Dumnezeu din toată inima. 2098 Ep. Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. postul şi mortificările. In 6. dimpotrivă. IV. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. în primul rând.: DS 1676-1678. 61) şi. Convertirea este. 26-27. Trid. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. 1-6. 44. 5. 16). . Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. faptele exterioare. 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”). Ioel 2. C. 32. 16-17. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. 2097 Cf. Doamne. 12. În acelaşi timp.purificare. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. o lucrare a harului lui Dumnezeu. 10. 4. 2101 Cf. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. 12-13: Is 1. 19). 2099 Cf. înainte de toate. „sacul şi cenuşa”. 21). 16-18. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. 5. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. Fără ea. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. Cf. o aversiune faţă de rău. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. 1 In 4. împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”2094. 1705. 41. ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa. Ez 36. 2096 Cf. o ruptură cu păcatul. după învierea Domnului. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. care ne-a iubit cel dintâi2096. In 21. pocăinţa interioară. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22.

Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. Ioan Paul II. acceptarea suferinţelor. 17. V.măreţiei iubirii lui Dumnezeu. 4. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. Mt 6. asupra a trei forme: postul. ei citează. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. 8-9). în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. Lc 9. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. 2105 Cf. Is 1. 36-38. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. 20. In 15. revizuirea vieţii. Am 5. pomana2106. Iac 5. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului2108. mai ales. 24. Cor. 2106 Cf. 1433 După Paşti. 2108 Cf. examenul de conştiinţă. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. 2109 Cf. rugăciunea. care exprimă convertirea în raport cu sine. prin îndreptarea frăţească. 2104 Cf. 8. 23. 26. 7. Fapte 2. direcţia spirituală. 10. prin grija faţă de săraci. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. 1-18. inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Zah 12. DV 27-48. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. Sf. căci. lacrimile de căinţă. 8). grija pentru mântuirea aproapelui2107. Clement Romanul. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. In 19. Cf. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Tob 12. vărsat pentru mântuirea noastră. . 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. 2107 Cf. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. 37.

VI. Cf. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. reflecţia asupra bunurilor pierdute. înainte de toate. 2112 Cf. prejudiciază comuniunea cu Biserica. CIC. Cf. SC 109-110. 1249-1253. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. 880-883. SC 109-110. Haina frumoasă. CCEO. drumul de întoarcere. pelerinajele în semn de pocăinţă. convertirea aduce cu sine. primirea generoasă din partea tatălui. . 880-883. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. în acelaşi timp. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”.Dumnezeu. În acelaşi timp. can. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. LG 11. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. părăsirea casei părinteşti.: DS 1638. pline de bucurie. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15. can. can. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea. pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. Numai inima lui Cristos. Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos. CIC. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. can. Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. o ofensă adusă lui Dumnezeu. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru.26. De aceea. 1249-1253. demne. ruperea comuniunii cu El. curate. liturgiile penitenţiale. inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale. care este Biserica. Trid. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. CCEO.

21-23. 2116 Cf. 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. 5. In 20. Lc 7. Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa.1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16. care i-a fost dată lui Petru. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116. din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. 2117 LG 22. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. mai mult. 16-20)2117. 28. Mc 2. a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. 18. în rugăciunea. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. Lc 15. El dă această putere oamenilor2114 ca s-o exercite în numele său. se aşază El însuşi la masa lor. Lc 19. 19). El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2. 7. 48). prin el. 18). Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. 2113 2114 Cf. 9. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. viaţa şi acţiunea ei. 20). ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. Cf. 2115 Cf. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. .

acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. 1447 În decursul veacurilor. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. 4. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. se observă aceeaşi structură fundamentală. mărturisirea şi îndestularea. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. Biserica. În secolul al VII-lea. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. au căzut în păcat grav. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. Astfel. În linii mari. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. Cf. Începând de atunci. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. . o singură dată în viaţă. 2. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. între penitent şi preot. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. Cc. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. prin episcop şi preoţii lui. Trid. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. În primele secole. pe de altă parte. misionarii irlandezi. înainte de toate. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. Paen. după Botez. omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă. înainte de a primi reconcilierea.: DS 1542. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. idolatrie. iar în unele regiuni. adesea timp de mulţi ani. pentru cei care. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar.

Părintele îndurărilor.: DS 1678. Căinţa 1451 Între actele penitentului. Cc.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. să-şi dăruiască iertarea şi pacea.: DS 1676. 1705. O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare. Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. îndată ce este posibil. sub acţiunea harului. VII. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu. care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. Cc. 2119 2120 . în numele Tatălui. 2. Iar eu te dezleg de păcatele tale. căinţa ocupă primul loc. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. prin puterea încredinţată Bisericii. Cf. 2121 Cf.: DS 1673. Cc. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi. Trid.R. umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. Trid. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. căinţa. 21. dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121. Cu toate acestea. pe buze.: DS 1677. şi al Fiului şi al Sfântului Duh. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave. Cc. 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. în purtare. 2122 Cf. Trid. la spovada sacramentală. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său. 1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C. prin dezlegarea sacramentală. 5. Trid. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. mărturisirea. un impuls al Duhului Sfânt.

DS 1683. Cc. 2125 Cc. cel puţin o dată pe an. CCEO. 1 Cor 12─13. 2127 CIC. Cc. păcatele grave de care este conştient”2127. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. Ieronim. 1457 Conform poruncii Bisericii.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. Mt 5. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului2124. 2124 . prin aceasta. 1661. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. Cf. Gal 5. în faţa îndurării divine spre a fi iertate. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. 2126 Sf. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128. Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada). penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. CIC. 989. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic2129. fără îndoială. ei le pun pe toate. Rom 12─15. Trid. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte. Ef 4─6. omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. 711. chiar dacă simte o mare căinţă. Trid. can. 11. Trid. 28. 916. Ex 20. 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126. 1708. 10. can. Prin spovadă. învăţăturile apostolilor2123. Eccl. can. 2128 Cf. Cf. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte.: DS 1680.: DS 1680. 2129 Cf. 17. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului.: DS 1647. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi.

Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu.: DS 1712. (.. pentru a-şi îndrepta greşelile. Dezlegarea ridică păcatul. 914. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos. în fapte de milostenie. darul îndurării Tatălui. . să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. să compensăm rănile pricinuite). Cf. CIC. § 2. 25. Lc 6. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa. Cc. păcătosul e lucrarea ta. 2134 Cf. singurul care a ispăşit. CIC. 2132 Cf. „să ispăşească” păcatele proprii. Augustin. Aşadar. în acest sacrament. Ridicat din păcat. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. can. 12. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. mai ales. 988. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. Ev. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. în renunţări de bunăvoie. Dumnezeu îşi acuză păcatele. 1-2. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. 2133 Sf. Primind mai des. te uneşti cu Dumnezeu. Io. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. păcatele noastre2135. Trid. 36. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. să progresăm în viaţa Spiritului. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. pe cât posibil. Într-adevăr. o dată pentru totdeauna. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. Cc.: DS 1680. Rom 3. 13. 2135Cf. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Dar mai mult. 1458 Fără a fi strict necesară. can. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu. fiindcă îţi acuzi faptele rele. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Trebuie să corespundă. în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. omule.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. atunci încep faptele tale bune. jertfe şi. Simpla dreptate cere acest lucru. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. într-o ofrandă. în slujirea aproapelui. 1 In 2. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. Trid. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El..Împărtăşanie2130. să înapoiem lucrurile furate. Ea poate consta în rugăciune.

potrivit dreptului bisericesc. şi preoţii. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. Întradevăr. 2 Cor 5. 18. 844. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care.înviat. can. CCEO. CIC. 725. 2139 Cf. 1354-1357.: DS 1690. 722. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. În caz de pericol de moarte. nu suntem în stare de nimic. 1431. capul văzut al Bisericii locale. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. 8). 967-969. Cc. can. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3. episcopii. 2142 Cf. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu.. încă din cele mai vechi timpuri. ci toată „slava” noastră este în Cristos (. CIC. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. CCEO. Astfel. nu poate fi acordată decât de Papa. LG 26. continuă să exercite această slujire. 1420. 976. urmaşii lor. colaboratorii lui. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8. este deci. VIII. CCEO.) întru care aducem îndestulare. în virtutea sacramentului Preoţiei. considerat. Cc. CIC. 1434. prin noi înşine. şi al Fiului. orice preot. 972. fie de la Papa. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare. colaboratorii episcopilor.: DS 1691. 1331. 2141 Cf. Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării2138. Preoţii. omul nu are cu ce să se laude. 23. 17)2136. pe drept cuvânt. dar şi cu Biserica. şi al Sfântului Duh”. In 20. § 3-4. Episcopul. 2138 Cf. exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). Trid. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. 2140 Cf. Trid. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare. can. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. can. can. conform dreptului bisericesc2140. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei2141. . can.. episcopii şi preoţii sunt aceia care au. care din El îşi sorb puterea. 13).

can. 2145 CIC.: DS 1674. să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. can. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. care caută oaia pierdută. 32). 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor. 2143 2144 Cf. experienţa realităţilor omeneşti. a dreptului judecător. 986. încredinţându-l îndurării Domnului. PO 13. . 1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. can. CR 2. preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos. .61. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce. Într-adevăr. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. se numeşte „sigiliul sacramental”. 2146 CR 2. a Tatălui. care oblojeşte rănile. CIC. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. 18. să iubească adevărul. Acest secret. PO 13. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. care nu admite excepţii. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. IX. § 1. a Bunului Samaritean. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. CCEO. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. can. 1456. 5. 1388. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. 5. sub pedepse foarte aspre. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. 18. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. Trid. 735. Cf. 2147 Cc. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui2145. CCEO. Pe scurt. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144.

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt. 24-25.. aşa cum altădată.. Evr. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor. Mal 2. însărcinaţi cu toţii să te slujească. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. (... în Ritul latin.) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica).) de-a lungul Vechiului Legământ.. Biserica spune: Dumnezeule. 10. (. i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire. 1542 La hirotonirea preoţilor. Părinte preasfânt. 7. încă de la origine. Tu ai început să dai chip Bisericii tale. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi. Num 11. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă2217. 1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218. pentru a sluji la cortul tău. Astfel. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească. prevestind parcă sacramentele viitoare.. Astfel. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor. . în Vechiul Legământ. dar ai ales şi alţi oameni. 2217 Cf.. Cf. Biserica se roagă: Doamne. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască. preoţii şi diaconii ─. plini de înţelepciune. 7-9.. 1-4. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. Evr 5.) încă din Vechiul Legământ. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor. 2218 Cf. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf.oameni în cele către Dumnezeu. 1. prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. (. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. 3. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. 5. 27.

. 14). „sfânt. nepătat” (Evr 7. 10. Marele Preot şi Unicul Mijlocitor. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos. 9. 2221 LG 10. 6. care. 2222 LG 10. Hebr. 26). 5). şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223. 18). fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr. împlinită o dată pentru totdeauna.) preoţie sfântă”2221. 5. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. Profet şi Rege. 9-10. 2223 LG 10. a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă. 4. ea este transmisă printr-un sacrament propriu. ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. la misiunea lui Cristos.. nevinovat. 6)2220. fiecare potrivit vocaţiei proprii. Cristos este singurul preot adevărat. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică. Întreaga comunitate a credincioşilor este. „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. Cf. ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222. 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. viaţă după Duh ─. La fel. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. adică prin jertfa unică a Crucii sale. prin sacramentele Botezului şi Mirului. Preot. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. şi totuşi. sacerdotală.. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. cu toate că „şi una. Ap. Melchisedec.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. de speranţă şi de iubire. 1 Pt 2.. singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. Din acest motiv. „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10. 2219 2220 Sf. În persoana lui Cristos-Capul. Toma Aq. 7. . Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. 20). „printr-o singură jertfă”.. astfel. sacramentul Preoţiei. diferă totuşi una de alta în esenţă. 5.

28. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. episcopul este typos tou Patros. chiar a păcatului. Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. în virtutea sacramentului Preoţiei. Toma Aq. . 2228 Trall. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. 2229 LG 24. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul. LG 10. 22. 4.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. CD 11. PO 2. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. Cristos Isus. este o adevărată slujire”2229. Mediator Dei. 3. 2227 Cf. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului.. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225. 1. 6. S. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. 2226 Sf. imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228. enc. 1551 Această preoţie este ministerială. Pius XII. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. în calitate de Cap al Trupului său. Th. 1. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. 3. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. cf. 6. Învăţător al Adevărului. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. Magn. Exercitarea 2224 2225 f. a greşelilor. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. SC 33. a spiritului de dominare. LG 21. „Această misiune. Păstor al turmei sale.

ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi. De aceea. Întregul Trup. Capul ei. ea poate reprezenta Biserica. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor2230. 2.. Trupul lui Cristos. 2234 LG 28. Ioan Chrysostom. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. Sf. lui Dumnezeu Tatăl. cu Cristos şi în Cristos”). cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos. Sac. doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”. exprimată în liturgie. de aceea. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. se roagă şi se jertfeşte şi. Învăţătura catolică. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. SC 33. Preoţi. din iubire. Diaconi” 2234. 43-45.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. 2233 Cf. III. Întreaga Biserică. de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. nu şi pe diaconi. cf.. cap şi membre. în diferite ordine. Totuşi. . în unire cu Duhul Sfânt. 10. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. 15-17. pe episcopi. mai ales. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor. în utilizarea actuală. atunci când oferă Jertfa euharistică2233. şi pe preoţi. 3. 2232 Cf. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi. ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf. 1 Pt 5. 4. In 21. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. ci şi ai Bisericii. ca pe chipul Tatălui. LG 10. Mc. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. care. .

sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. Pontifi şi Păstori”2240. 2241 LG 22. LG 22.) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru. în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt. 2237 LG 21. „Aşadar episcopii. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. 3. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini.. astfel încât episcopii. o dată cu funcţia de a sfinţi. pe primul loc se află misiunea acelora care. 2240 CD 2. . este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei.) Într-adevăr. culmea (summa) slujirii sacre”2238. 2239 LG 21. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242. în mod eminent şi vizibil. care a coborât asupra lor. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune.. (. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei.. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. printre altele. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. 1560 Orice episcop. Trall. 2238 LG 21. 1558 „Consacrarea episcopală.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. 1. 2242 Cf. (. prin impunerea mâinilor. Ignaţiu de Antiohia. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor. ţin locul lui Cristos Învăţător. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. ca vicar al lui Cristos. LG 20.. după mărturia Tradiţiei.

2246 PO 2. după chipul lui Cristos. constituiţi în Ordinul preoţesc. Cf. preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. prin care preoţii. sunt însemnaţi cu un caracter special. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. Darul spiritual. 2245 LG 28. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. 9. Evr. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos. pe care l-au primit la hirotonire. AG 5. 1563 „Funcţia preoţilor. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. . poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. 1-10. 5. 2249 LG 28. pe urmaşii lor. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. în virtutea sacramentului Preoţiei. Marele Preot veşnic2248. LG 26. 38. îi pregăteşte. De aceea. CD 4. 7. LG 23. cf. enc. în acelaşi timp. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. 6. 1564 „Preoţii. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. împreună cu confraţii în episcopat. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. 24. episcopii. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. 36.particulară ce i-a fost încredinţată. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. 2248 Cf. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit. 2247 PO 2. prin ei. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. la rândul lor. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. preoţia ministerială. aceştia. 11-28. Fidei donum. SC 41. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. pentru ca aceştia. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. şi astfel. 37. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. în virtutea ungerii Duhului Sfânt. dar.

În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. 2251 . «până la marginile pământului»” 2250. Pentru hirotonirea la diaconat. după episcop. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. 2252 LG 28. cf. care au primit impunerea mâinilor. prezent pe Episcop. acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui. cea a lui Cristos care se oferă. 2255 PO 8. mâinile. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. 1568 „Preoţii. 2256 LG 29. în timpul ritualului hirotonirii. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos. în jertfa Liturghiei. desigur. PO 2. distribuită. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”2254. ci pentru slujire»”2256. la rândul lor. fraţii şi prietenii săi şi că ei. o unică preoţime. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. în care. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească.mântuire de dimensiune universală. CD 15. 2253 Cf. fiii. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. 2254 LG 28. «nu pentru preoţie. la rândul lor. sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. o dată pentru totdeauna. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. împreună cu Episcopul lor. ajutoare şi instrumente ale acestuia. OT 20. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”2252. într-un fel. îi datorează iubire şi ascultare. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. numai episcopul impune mâinile. preoţii impun. preoţii alcătuiesc.

§ 4. 2. Sf. Într-adevăr. să proclame Evanghelia şi să predice. AG 16. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. Hipolit. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. IV. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. . 1574 Ca în toate sacramentele. Sf. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. fie în viaţa liturgică şi pastorală. duminica şi în catedrală. Ea va avea loc. Mc 10. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. AA 16. 2260 Cf. Sacramentum Ordinis: DS 3858. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262. LG 41. 5. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. adică slujitorul tuturor2259. Pius XII. Cf. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. 2261 LG 29. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. 2259 Cf. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. Diaconatul permanent. SC 35. ap. ap. Ep. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. Lc 22. 2263 Cf. 27. 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire. 45. Policarp. prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. Trad. Const. dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. mai ales a Euharistiei. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. 8. a preoţilor sau a diaconilor. între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. Îndatoririle diaconilor sunt. de preferinţă. să o distribuie. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. fie în opere sociale şi caritative. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”2261. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. LG 29. 2262 AG 16.

can. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271. CIC. 2267 LG 21. omilia episcopului. 744. Mc 3. 2271 Cf. 12-16. punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. Ef 4. altora să fie păstori2265. CCEO. a inelului. iar 2264 2265 Cf. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. V. mireasa lui Cristos. Cf. „ofranda poporului sfânt”. 2266 Cf. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. can. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului. Înălţat de-a dreapta Tatălui. DS 794 şi 802. 1024. prin Apostoli. LR. ci. punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului.harului sacramental. Astfel. can. riturile de început. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. episcopii. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. 2268 LG 20. 11. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. „sămânţa apostolică”2268. 2270 CIC. . ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. El nu îşi părăseşte turma. 2269 Cf. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. întrebările puse candidatului. a mitrei şi a crucii. El continuă să acţioneze prin episcopi2266. adică sunt pe linia succesiunii apostolice. 747. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. Lc 6. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. LG 21. 1012. ca urmaşi ai Apostolilor. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”2270. 14-19. al fidelităţii lui faţă de Biserică. ungerea cu sfânta crismă. au misiunea de a transmite „darul spiritual”2267. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. VI. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. care face rodnică slujirea lor. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. o păzeşte neîncetat cu grijă.

4. Este chemat de Dumnezeu 2275. Această practică este de multă vreme considerată legitimă. cu excepţia diaconilor permanenţi. De altfel.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. 6. Inter insigniores. 4. este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. Într-adevăr. 2276 Cf. 3. 2 Tim 1. 2274 Cf. 42. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. PO 16. 5-9. PO 16. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. 32. . colegiul celor Doisprezece. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf. Clement romanul. îmbrăţişat cu bucurie. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. Ca orice har.). 1-13. până la a doua venire a lui Cristos. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. face prezent şi actualizează. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”2276. VII. Evr 5. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. ca şi în Occident. MD 26-27. acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. 44. 12. ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. 1 Tim 3. el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277. 2277 Cf. Colegiul episcopilor. Decl. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. De aceea. CDF. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. Sf. 2278 Cf. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. 1580 În Bisericile orientale. În Orient. Cor. 2275 Cf. Tit 1. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. 1 Cor 7. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune.

deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos. Trid. 2281 Cf. 5°. 1338.. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. Trid. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. can..: DS 1612. Io. Cc. profet şi rege. va fi pus laolaltă cu diavolul. 290-293. 2282 Cf. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. . nici dacă trece prin fiinţe întinate. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna.: DS 1767. Cf. în primul rând. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. 28. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea. (. 1336. Conc. Constanţa: DS 1154. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. Trid.: DS 1774. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat. LG 21. 1584 De vreme ce. desigur. 2283 Ev. Cap al Bisericii. PO 2. 3°. Prin hirotonire. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului.) Puterea spirituală a sacramentului este. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt. un har de tărie („Duhul tău. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos. 29. Cc. este.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor. nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282. constă în a configura lui Cristos Preotul. Învăţătorul şi Păstorul. printr-un har special al Duhului Sfânt. § 1. într-adevăr. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. 15. în definitiv. dându-i rodnicie. nici conferit temporar2279. specific acestui sacrament. CIC. ea nu se întinează2283. § 2. 5. din motive întemeiate. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. 1586 Pentru episcop. în tripla lui funcţie de preot. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului. Cc.

. să aibă. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. 1588 Diaconilor. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. în ziua celei de-a doua veniri. Trad. 3.2285 1587 Darul spiritual. printre altele: Umple-l. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte. să devii 2284 2285 Cf. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. ap. Episcopul. să împartă îndatoririle. pentru a corespunde. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. dă-i acestui slujitor al tău. slujindu-te zi şi noapte. a cuvântului şi a iubirii. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală. după voinţa ta. CD 13 şi 16. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. pe care Tu lai ales pentru episcopat. Sfântul Grigore din Nazianz. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. trebuie să fii tu însuţi învăţat. Fiul tău Unul-născut. Astfel. să fie modelul turmei sale. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. 2286 Euhologion. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. oferindu-ţi plăcută mireasmă. să păstorească turma ta sfântă şi. Hipolit. Fiul tău. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici.. care cunoşti inimile. prin întreaga lor viaţă. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. pe când era tânăr preot. Doamne. Sf. astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos.nevoiaşi2284. spune. prin Isus Cristos. . impunând mâinile. pentru tine. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286. 2287 LG 29. ca să poţi învăţa. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. în virtutea spiritului preoţiei supreme. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti.

ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. Jean-Marie Vianney 100. Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ. 5). plămădeşte din nou făptura. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi. am muri. ci de iubire. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. Ibid. 2290 Ibid. Ştiu ai cui slujitori suntem.. Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291. lucrul cel mai însemnat. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. dar şi puterea lui2289. . slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1. să fii sfinţit. Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. este părtaş la preoţia lui Cristos. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288.. 6) Şi. Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc. preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). 1593 De la începuturi. 2. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos.ca să luminezi. „dacă doreşte cineva episcopat. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. să te apropii de Dumnezeu. 1). nu de spaimă. 71. cine este preotul? Este] apărătorul adevărului. ca să sfinţeşti. ridică pe altarul din ceruri jertfele. la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3.. 74. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare..lumină. se înalţă împreună cu îngerii. PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său. [Aşadar. 2291 Nodet. reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. Prin Botez. 73. există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei..

exercitată în trei trepte: episcopi. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti. pentru candidatul la preoţie. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. prin care se cer de la Dumnezeu. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. Ignaţiu de Antiohia. adunaţi în jurul Episcopului lor. 1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii. harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. . îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. ei formează preoţimea (presbyterium). Episcopii. Trall. preoţi şi diaconi. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului. care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. 1. 1599 În Biserica latină. urmaşul lui Petru. care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. preoţi şi diaconi. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. ei nu primesc preoţia ministerială. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. 3. a conducerii pastorale şi a carităţii. 2292 Sf. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. nu putem vorbi de Biserică2292. sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor. a cultului divin. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine.

2295 Cf. 31-32. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. . despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. printre cei botezaţi. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei2296”. 5. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. în diferite culturi. I. precum şi spre naşterea şi educarea copiilor. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. 2297 Cf. Gen. 2296 GS 48. § 1. 2293 2294 CIC. la demnitatea de sacrament”2293.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. 1. prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. § 1. 39). în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. Cf. structuri sociale şi atitudini spirituale. De la un capăt la altul. 9). Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. GS 47. can. 1055. § 2. 19. despre originea şi despre scopul ei. 26-27. a fost ridicat de Cristos Domnul. despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. Ef. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. 7. Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap.

de epoci. Ps 121. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. cea mai apropiată de el. nici din natura relaţiilor dintre ei. Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului. în funcţie de culturi. Iar această iubire.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. § 1. 6). 1604 Dumnezeu. 8. 2302 Cf. 2303 Gen. Gen 1. 27. în jurul său şi în sine însuşi. care l-a creat pe om din iubire. pe care noi o constatăm cu durere. „carne din carnea lui”. egala lui. de indivizi. însă pare a avea un caracter universal. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu. Dintotdeauna. ci un singur trup” (Mt 19. 2. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. Femeia. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. de infidelitate. Cf. e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1. l-a şi chemat la iubire. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. în care este ajutorul nostru” 2302. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. . 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. 16. 1 In 4. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. foarte bună în ochii Creatorului2301. de spiritul de dominare. această dezordine. 28). Este bună. Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. 2301 Cf. ei nu mai sunt doi. 18-25. Fiind ruptură cu Dumnezeu. 31. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. 1607 Potrivit credinţei. Gen 1. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. pe care Dumnezeu o binecuvântează. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. 2. 2300 Cf. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. care este El însuşi Iubire2300. de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. ci din păcat.

pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. Ez 16. spre dăruirea de sine. Gen. chiar dacă. Gen 3. 1. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. 3. Gen. Ier 2─3. nu li l-a refuzat niciodată2309. 2306 Cf. 12. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. 2304 2305 Cf. Mt 19. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. 16-19. atracţia lor reciprocă. Ca să vindece rănile păcatului. Os. 2307 Cf. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. Gen 1. 16). 2308 Cf. 62. Gen 2. darul Creatorului2305. 21. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. 2310 Cf. spre ajutorul reciproc. iubire „tare ca moartea”. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. 3. pe care Dumnezeu. 13-17. 22. Dt 24. munca „în sudoarea frunţii” (Gen. chiar dacă este grav tulburată. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. a egoismului. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. 23. 3. În Cântarea Cântărilor. 31. „durerile naşterii” (Gen. 2309 Cf. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. Suferinţele ce decurg din păcat. . legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. Is 54. Fără acest ajutor. Gen 3. profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. Mal 2. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti. în nesfârşita sa bunătate. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. aşa cum spune Domnul. 2312 Cf. După cădere. 3. 6-7). Totuşi. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. 8. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor.reciproce2304. Cf. 16b. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. 28. 1─3. 2311 Cf.

2319 Cf. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. mai grea decât Legea lui Moise. renunţând la ei înşişi. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. 11. Cf. ca bărbatul să-şi lase femeia. 9). prin care Fiul lui Dumnezeu. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. 2318 Cf. . 2316 Cf. 10. 25-26). izvor al oricărei vieţi creştine. pregătise noul şi veşnicul Legământ. 1-11. tulburată de păcat. 2317 Cf. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă2316. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. 1613 La începutul vieţii sale publice. Israel. Mc 8. 7. luându-şi fiecare crucea 2318. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. dată de Moise. 8. omul să nu despartă” (Mt 19. 19. soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. Mt 19. s-a unit. ca să o sfinţească” (Ef 5. Numai urmându-l pe Cristos.Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său. 2315 Cf. Mt 9. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. într-un fel. iubiţi-le pe femeile voastre. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. Mt 19. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. întrupându-se şi dându-şi viaţa. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. 29-30. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. 6). 34. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. 1614 În predica sa. GS 22. Mt 11. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5. In 2. Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317. era o cedare în faţa învârtoşării inimii2315. adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit.

Deja Botezul. un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. 25. 32. 2328 Cf. la rândul ei. PC 12. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. Ef 5. 2325 Cf. LG 42. 2327 Cf. Încă de la începuturile Bisericii. 2320 2321 Cf. 12). care precedă ospăţul de nuntă. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. § 2. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. 31. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. 2326 Cf. 26-27. can. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. Ap 14. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături. 2323 Cf. ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine2325. . un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. Euharistia. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. 2322 Cf. 1055..Biserică. sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327. 6. 3-12. OT 10. 28-31. semn eficient.) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine.. Căsătoria creştină devine. Mt 19. ca să se îngrijească de cele ale Domnului. 26. 1 Cor 7. 4. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine. 1 Cor 7. (. Mt 25. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. 2324 Cf. Mc 12. DS 1800. să înţeleagă (Mt 19. Lc 14. CIC. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui. Mc 10. Cine poate înţelege. familiale ori sociale2322. Cf.

îndeosebi asupra miresei. 1. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf. II. 32. 2333 FC 67. Virg. Ef 5. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. 1 Cor 10. El este pecetea legământului lor. izvorul mereu oferit al iubirii lor. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. demnă şi rodnică”2333. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care. Cf. îi încununează pe mire şi pe mireasă. care se face prezentă în Jertfa euharistică. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc. În epicleza acestui sacrament. III. şi primind Euharistia. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330. prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica. SC 61. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. FC 16. în cadrul Sfintei Liturgii. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. în mod normal. Ioan Chrysostom. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor. 10. Mireasa lui preaiubită. care. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334. ca semn al legământului matrimonial. . după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. pentru ca. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329. Sf. ca slujitori ai harului lui Cristos. 2332 Cf. 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. 2331 Cf. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei.. În liturgiile orientale. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. 2334 Cf.. 1623 În Biserica latină. LG 6. cf. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei. 17. unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa.

Acest consimţământ. § 2. 1057. cf. CIC. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ2340. Dacă această libertate lipseşte. Ef 5. 1095-1107. Dacă lipseşte consimţământul. CIC. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. 24. 1071. nu există Căsătorie. CIC. liber de violenţă sau teamă gravă din exterior2339. § 1. can. 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. CIC. 2338 Cf. căsătoria este invalidă. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. 2340 CIC. contractanţii sunt liberi să se căsătorească. 2342 Cf. eu te iau de soţ”2337.: DS 1813-1816. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. can. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. can. 31. § 1. chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. can. can. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. 1631 De aceea. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. 2337 OcM 1145. Gen 2. 2343 Cf. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. can. Mc 10. botezaţi. care îi leagă pe soţi între ei. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. De aceea. § 1. 8. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. Cc. 1108. 1057. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC. Trid. 2341 Cf. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. În acest caz. GS 48. 1103. 2339 Cf. can. CIC. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. . 1057.

în primul rând. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). formaţi întru curăţie. între soţi şi faţă de copii. ─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. în privinţa demnităţii. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. CIC. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. obligaţia de a avea martori). ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. chiar în sânul familiei. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. GS 49.în liturgia publică a Bisericii. Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. can. pentru ca. care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp. § 3. ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. însăşi concepţia despre căsătorie. Divergenţele cu privire la credinţă. creează drepturi şi datorii în Biserică. 1063. . 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie.

în legătură cu educaţia copiilor. 16. În cazul disparităţii de cult. Ea trebuie să-i ajute. 1636 În multe locuri. datorită dialogului ecumenic. este veşnică şi exclusivă. de asemenea. CIC. într-un fel. Cf. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. prin natura ei. can. 1124. 1134. mai mult. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. CIC. este cerută. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă. în căsătoria creştină. 2349 Cf. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350. pentru liceitate. pentru validitatea căsătoriei. comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. Această permisiune. Iubirea conjugală sinceră. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. IV. can. în special. 14). 2350 CIC. can. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă. 1 Cor 7. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii. presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. 1086.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. sau această dispensă. CIC. 1125. soţii sunt întăriţi şi. o dispensă expresă de la acest impediment2347. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină. 2348 Cf. o căsătorie mixtă are nevoie. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. . can.

2356 LG 11. El le dăruieşte. să se ridice din nou după căderile lor. 9. Această legătură. El rămâne împreună cu ei. chiar şi în faţa societăţii. o instituţie stabilă. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355. 2357 GS 48. 1141. § 2. § 1. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. LG 41. Prin acest har. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. 1642 Cristos este izvorul acestui har. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. § 2. Cf. Din legământul lor „se naşte. luânduşi crucea. să fie „supuşi unul altuia. delicată şi rodnică. întru frica lui Cristos” (Ef 5. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. 2355 LG 11. Mc 10. 2. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. să poarte fiecare povara celuilalt2358. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală. din orânduire divină”2352. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354..de Dumnezeu însuşi2351.) Ce cuplu 2351 2352 Cf. le dă puterea să-l urmeze. 2358 Cf.. 2354 Cf. binecuvântarea o pecetluieşte. să se ierte reciproc. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. tot astfel. îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (. Gal 6. 2353 GS 48. Jertfa euharistică o întăreşte. încă de pe pământ. CIC. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353. GS 48. acum. can. .

Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului. cf. Acolo unde trupul este unul singur. nici în trup. FC 13. FC 13. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. cea care. Cu alte cuvinte. 24. duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. uniţi de o singură nădejde. nu mai sunt doi. unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. ci un singur trup” (Mt 19. nici în spirit. ea are în vedere o unitate profund personală. § 2. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. 2. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. dincolo de unirea într-un singur trup. Ux. 2363 GS 49. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. V. de o singură rânduială. forţa sentimentului şi a afectivităţii. 1645 „Demnitatea personală egală. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel. însă cu o semnificaţie nouă. năzuinţa spiritului şi a voinţei. 2361 Cf. unul este şi spiritul2359. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun. 9. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. care nu numai că le purifică şi le consolidează. 6)2361. Gen 2.este acela a doi creştini. . Această comuniune umană este întărită. FC 19. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. prin însăşi natura sa. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. sunt cu adevărat doi într-un singur trup. de o singură dorinţă. 2362 FC 19. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. 2364 Cf. dimpotrivă.

de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. can. Biserica susţine. prin însăşi natura sa. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. din punct de vedere civil. că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. Cf. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. care rămâne indisolubilă2367. dăruire reciprocă dintre două persoane. adesea în condiţii foarte grele. Soţii care. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. 1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. Din sacrament. „Această unire intimă. săvârşeşte adulter”: Mc 10. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. De aceea. . 11-12). 1151-1155. atâta timp cât persistă această situaţie. Iubirea cere să fie definitivă.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor. Iar femeia. FC 83. în multe ţări. CIC. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. Prin sacramentul Căsătoriei. În această situaţie dificilă. FC 20. 2367 Cf. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. § 1. dau această mărturie. În asemenea cazuri. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. cu harul lui Dumnezeu. a lui Cristos faţă de Biserica sa. dacă prima căsătorie era validă. 1650 În zilele noastre. că soţii sunt părtaşi la această iubire. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. soluţia cea mai bună ar fi. în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. o fidelitate inviolabilă. împăcarea. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. Din acelaşi motiv. o nouă unire. pe cât posibil. De aceea.

să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. . pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică. harul lui Dumnezeu2368. să-şi educe copiii în credinţa creştină. care. GS 48. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii. 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. Dumnezeu. 2370 GS 50 § 1. 2371 Cf. Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. Prin urmare. zi de zi. GE 3. zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1. misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. pentru a implora astfel. să stăruie în rugăciune. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. prin ei. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. 2368 2369 FC 84. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. 2372 Cf. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. tind. trăirea autentică a dragostei conjugale. FC 28. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale. care izvorăşte din ea. i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. să asiste la Jertfa Liturghiei. spirituale şi supranaturale. În acest sens. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. 28). întrajutorării şi sacrificiului. 4). la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. § 2. 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19.

„pentru copiii lor. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. FC 21. a mamei. 28)”2379. iubirea frăţească. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. a copiilor. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Fapte 16. de multe ori din cauza stării de sărăcie. prin mărturia unei vieţi sfinte. Fapte 18. 2373 2374 . în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. prin rugăciune şi mulţumire. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. a tuturor membrilor familiei. De aceea. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. 1656 În zilele noastre. „Bisericile familiale”. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. 1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. Ecclesia domestica2375. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. 2379 FC 85. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. 31 şi 11. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. 2375 LG 11. „prin primirea sacramentelor. deveniseră credincioşi2373. după o veche expresie. cf. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. Cf. familiile credincioase sunt de primă importanţă. 2376 LG 11. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. l4. Printre ei.VI. prin cuvânt şi exemplu. Multe dintre ele rămân fără familie umană. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. părinţii sunt. Încă de la începuturile sale. 2377 LG 10. Atunci când se converteau. în special. şi ale marii familii. 8. 2378 GS 52. „împreună cu toată casa lor”. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. care este Biserica. Cf. mereu repetată. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. iertarea generoasă. § 1. În sânul familiei.

25. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. CIC. în cadrul unei celebrări liturgice. 2382 Cf. Prin natura sa. cât timp e încă în viaţă soţul legitim. § 1. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. § 1. 1055. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. 1664 Unitatea.) Taina aceasta mare este.. . dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. Între cei botezaţi. Cc.. după cum şi Cristos a iubit Biserica. § 1. refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii). 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor. fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. a martorilor şi a adunării credincioşilor. este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. GS 48. 32). contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. Ei nu sunt separaţi de Biserică. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. 1660 Legămîntul matrimonial.PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. can. iubiţi-le pe femeile voastre. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. Trid. GS 50. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică. (.: DS 1799. copilul2382. Cf.

cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. sunt obţinute efecte. Gen 12. prin puterea de mijlocire a Bisericii. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. CIC. ca impunerea mâinii. 2. 14. Cf. spirituale. CCEO. adesea însoţită de un anumit semn. Acestea sunt semne sacre.umane şi a carităţii creştine. can. De aceea. can. can. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. datorită unei asemănări cu sacramentele. 867. sunt semnificate şi. 1166. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii. 28. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. 9. mai ales. semnul Crucii. cf. a anumitor stări de viaţă. precum şi a lucrurilor folositoare omului. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. Ele comportă întotdeauna o rugăciune. Lc 6. 2386 Cf. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385.. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. prin care. Rom 12. Prin ele. ele pot şi să răspundă necesităţilor. 2385 Cf. . 1 Pt 3. CIC. stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). 1168. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. SC 79.

acoliţi. preoţi sau diaconi)2387. a unor obiecte sau locuri). 17. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. a clopotelor etc. a vaselor şi veşmintelor sfinte. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii. Mc 3. 16. ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. 25s. de obicei. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. . binecuvântarea uleiurilor sfinte. 7. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. De aceea. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. 15. 2389 Cf Mc 1. consacrarea fecioarelor. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. Ben 16. semnul sfânt al Crucii lui Cristos. se vorbeşte despre exorcism.). 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate. Sub o formă simplă. SC 61. nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. cateheţi etc. Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane. Şi astfel. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1. 18. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. 3). iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390. 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile.(episcopi. a mesei. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. Morţii şi Învierii lui Cristos. 2390 Cf. 6. Isus l-a practicat2389. În Cristos. în numele lui Isus Cristos. 13. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui.

medaliile2392 etc. credinţa şi patria. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. Cc. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. 2393 Cf. numit „exorcismul mare”. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. dacă e cazul.cadrul celebrării Botezului. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor. şi nu de o boală2391. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. Această 2391 2392 Cf. împreună cu înţelepciunea creştină. 603. pelerinajele. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. pe Cristos şi pe Maria. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. şi aceasta. CT 54. răspunde la marile întrebări ale existenţei.: DS 1822. Niceea II: DS 601. comuniunea şi instituţia. Trid. că este vorba de o prezenţă a celui rău. persoana şi comunitatea. 1172. Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. . spiritul şi trupul. cum ar fi venerarea relicvelor. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393. Cc. CIC. SC 13. Exorcismul solemn. care. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. Foarte diferit este cazul maladiilor. dansurile religioase. inteligenţa şi sentimentul. calea Crucii. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. mai ales psihice. pentru că ea. can. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. Aşadar este important să se stabilească. rozariul. procesiunile. Astfel. Cf. 2394 Cf. prin natura sa. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. înainte de a celebra exorcismul. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin. vizitarea sanctuarelor.

Cf. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. Pentru popor. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. . EN 48. 1678 Între sacramentalii. în primul rând. Ele comportă. viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină.înţelepciune este un umanism creştin. binecuvântările ocupă un loc însemnat. cele ale iniţierii creştine. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică. 1679 Pe lângă liturgie. în acelaşi timp. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. instaurează o frăţie fundamentală. şi. înrădăcinată în diferitele culturi. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. ca fiu al lui Dumnezeu. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395.

2399 Cf. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică. ea este o celebrare liturgică a Bisericii2398. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. 2398 Cf. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament. 1683 Ca Mamă. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. 42-44. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului. 1 Cor 15. I. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. SC 81. desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin. Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. nici sacramentaliu. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. Ea oferă Tatălui. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. în Cristos. precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică. conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. în care se află singura noastră speranţă. Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. şi anume acela care. Cf. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. . 8). la capătul vieţii sale sacramentale. întru speranţă. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. SC 81-82. prin moarte. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Cu toate acestea.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”. II. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti.

Această desfăşurare este. 1 Tes 4. 2402 Cf. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei2403. 18. OEx 57. 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. OEx 41. al cărui mădular viu este şi acela. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine2402. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui. cultura şi pietatea populară. în special.ei. Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă2400). împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. în Duhul Sfânt. Un salut de credinţă deschide celebrarea. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii. 2403 Cf. cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404. sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat. OEx 1. şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. 1689 Jertfa euharistică. jertfa morţii şi învierii lui Cristos. biserica. de altfel. Omilia. 2404 OEx 10. obiceiurile locale. comunitatea credincioşilor.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării. Atunci când celebrarea are loc în biserică. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector . . în special familia defunctului. Prin Euharistia celebrată astfel.

recunoaşte-ţi demnitatea. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1. El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. Serm. ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. Leon cel Mare. care primesc de la Cristos. Sf.Prin acest salut final. prin răscumpărare şi sfinţire. După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. Domnul cerului şi al pământului. Cristos în slavă. 1). reprezentaţi prin mai-marii lor. acum. Fiul lui Dumnezeu. mai mult. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. 12. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. Ceea ce credinţa mărturiseşte. Sep. Apostolii. nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. se află aşezat pe tronul ceresc. chiar când murim. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. primesc de la Cristos.) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. Simeon din Tesalonic. nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale). Uranus. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate. 1691 „Creştinule. Într-adevăr. 21. 2-3. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. 4). § 2074).. 27). sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. 1 In 3. (. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. două suluri: Legea cea nouă. Legea cea nouă. . care nu mai este scrisă pe table de piatră. spre care stau cu faţa. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. Nu vom fi niciodată despărţiţi. mergându-i în întâmpinare. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus. cu picioarele pe zeul păgân al cerului. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos.. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf.

In 13. Mt 6. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. 2411 Cf. devenind viaţa lor. 47). A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. . cealaltă a morţii. îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. 2413 Cf. 15-20. 5) şi urmându-i exemplele2412. ca nişte fii iubiţi. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. 9). la viaţa celui Înviat2410. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. dreptatea şi adevărul” (Ef 5. 2416 Cf. 11). 2410 Cf. 13) 2416. 2415 Cf. una a vieţii. ca să devină „desăvârşiţi. care îi fac capabili de ea. 25. 1 Cor 6. Gal 4. Gal 5. Dt 30. 2409 Cf. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. astfel. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El2411. creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. CT 29. Vindecând rănile păcatului. 11). 29. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6. 1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. 5. 23). „care vede în ascuns”2408. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui. 1. 5. 2412 Cf. 8) prin „toată bunătatea. şi să umble întru iubire” (Ef 5. Rom 6. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. In 15. 12-16. conformându-şi gândurile. . o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. In 8. 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418.14.rugăciune. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. 19. „Există două căi. La fel. 22) printr-o iubire arătată în fapte. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu. creştinii sunt „morţi pentru păcat. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. 2414 Cf. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. 12. dar între ele este o mare deosebire”2417. fiind părtaşi. 2). 2417 Didahé 1. Cf. 1). 2418 Cf. 6. Col 2. 6. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407.

El este al vostru. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. Trupul lui. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. Privindu-l în credinţă. . fără să se recunoască păcătos. aşa cum mădularele sunt ale capului lor. dezvoltată în Decalog. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. oaspete blând şi prieten care inspiră. ca să-l slujiţi. Maestrul interior al vieţii după Cristos. Domnul nostru. Inima lui. adevărul şi viaţa” (In 14. ─ o cateheză a Fericirilor. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. a trăi este Cristos (Fil 1. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. călăuzeşte. 5. să-l lăudaţi. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit. ─ o cateheză eclezială. ─ o cateheză a harului. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. aşa cum capul este al mădularelor sale. Pentru mine. care este „calea. omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. şi. Ioan Eudes. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. Voi sunteţi ai lui. a speranţei şi a iubirii. 6). tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. 1. ─ o cateheză a virtuţilor umane. care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. căci viaţa creştină poate să crească.─ o cateheză a Duhului Sfânt. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419. fără oferirea iertării. 21). Cord. condiţie a purtării drepte. el n-ar putea suporta acest adevăr. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. căci. pentru slujirea şi slava Tatălui. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. ─ o cateheză a dublei porunci a dragostei.

2422 Cf.. Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea). ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf. Astfel. îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). În Cristos. 2 Cor 4. desfigurat în om de cel dintâi păcat.1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). ocolesc păcatul şi. CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1).) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia. 4. chipul divin. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1.. E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). Cu ajutorul harului. binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). GS 22. îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421. sau nu. persoana umană se conformează. ei înaintează în virtute (articolul 7). omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. 2421 . dacă l-au comis. Prin actele sale deliberate (articolul 4). se încredinţează. 11-31. (. 15)2422. Întru Cristos. Lc 15. ei ajung la desăvârşirea iubirii. Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). asemenea fiului risipitor2420. Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea).

viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. 2429 GS 13. între lumină şi întuneric2430. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei. fie colectivă. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. apare ca o luptă. fie individuală. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. În unire cu Mântuitorul său. El păstrează dorinţa binelui. Încă de la zămislirea ei. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”2428. omul este înzestrat cu libertate. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. 2428 GS 16. 1708 Prin pătimirea sa. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. 2427 GS 17. 2430 GS 13. § 1. Prin raţiune. capitolul al doilea). 1706 Prin raţiune. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. întreaga viaţă a oamenilor. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. la sfinţenie. este menită fericirii veşnice. Maturizată în har. GS 14. Prin voinţa sa. GS 15. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. § 2. 2425 GS 24.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. GS 22. § 2. o luptă dramatică între bine şi rău. 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. § 3. De aceea. 1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424. . Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei. 2426 Cf. omul a abuzat de libertatea sa”2429. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. Această adopţiune filială îl transformă. Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat.

Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. crescută şi maturizată în har.veşnică. cu inteligenţă şi voinţă. . 2433 GS 17. începând de la Abraham. Fericiţi cei milostivi. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. e menită să se împlinească în gloria cerului. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. căci ei vor afla milă. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. Fericiţi cei cu inima curată. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. PE SCURT 1710 ”Cristos (. Fericiţi cei ce plâng.) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. căci ei vor moşteni pământul. § 2. căci a lor este Împărăţia cerurilor. în gloria cerului. 2434 GS 16. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432.. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. § 1. căci ei vor fi mângâiaţi. GS 15. căci ei se vor sătura. 2431 2432 GS 22. Ea le duce la desăvârşire. Fericiţi cei blânzi. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit. îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ. Această lege răsună în conştiinţa lui. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. Viaţa morală.

Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. 17. Doamne? De vreme ce. 2437 Sf. 2438 Cf. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine. eccl. Augustin. Conf. Dumnezeul meu. 1. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Augustin. vederea lui 2435 2436 Sf. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. . căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. II. 3. caut viaţa fericită. noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă. Aşadar. III. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. Symb. dar şi întregii Biserici. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. (Mt 5. Sf. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. Mor. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. din pricina mea. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui. Mt 4. 1. căci a lor este Împărăţia cerurilor. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. Această dorinţă este de obârşie divină. Numai Dumnezeu satură2437. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor.Fericiţi făcătorii de pace. 10. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. 4. căutându-te. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. Toma Aq. iar sufletul meu trăieşte din tine2436. 29. Această chemare se adresează fiecăruia personal. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. minţind. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră.. cum se face că te caut.

şi astfel. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. 1 In 3. Civ. Augustin. vom vedea şi vom iubi. 20. nici în vreo făptură. 4. nici în vreo lucrare omenească. 1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr. (.. Mt 25. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. în măreţia şi slava sa negrăită. să ajungem în Paradis. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. Şi ce alt sfârşit avem. 3. 22.) Faima. Haer. dar în iubirea sa. ci numai în Dumnezeu. (. tehnica şi arta. 1 Cor 13. oricât de folositoare ar fi. 30. nici în slava omenească sau în putere. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. şi după avere măsoară şi onorabilitatea. 23. 4) şi la Viaţa veşnică2442. „Fericiţi cei curaţi cu inima. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. iar altul este faima. Irineu. 2441 Sf. îi aduce un omagiu instinctiv. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare. intrarea în bucuria Domnului2440. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1.. 2443 Cf. Ei măsoară fericirea după avere. Desigur. 8)2439. 5. 18. 21.Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. 2. 2442 Cf. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. Rom 8. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. (... Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. 12. unul dintre idolii zilei este bogăţia. . ea este cea căreia mulţimea. De aceea. întreaga masă de oameni. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. Cf. Prin ea. căci Tatăl e de necuprins. ca ştiinţa. 2444 Sf.. a fost numită supranaturală. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. vom iubi şi vom lăuda. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444. să-l slujim şi să-l iubim. In 17. omul intră în slava lui Cristos2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei.) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul.. Aşadar.

astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman. a început să fie considerată ca un bine în sine. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. . parabola semănătorului: Mt 13. şi ea. participarea la firea dumnezeiască. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas. înfierea. Mix. 5. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. despre sfinţenie. un obiect de adevărată veneraţie2445. 14). încetul cu încetul. începând de la Abraham. ca şi harul care duce la ea. odihna în Dumnezeu. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. prin faptele de zi cu zi. viaţa veşnică. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. Cf. susţinuţi de harul Duhului Sfânt. 1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti.reputaţie de presă). conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. 1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. 3-23. 1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. vederea lui Dumnezeu. un bine suprem. aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. ea este supranaturală. 1724 Decalogul.

de merit sau de pierdere a meritului. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. Cf. şi pe Cain2450. . fericirea noastră. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. de la sine. Irineu. Sf. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. 4. teamă. Prin liberul arbitru. La fel. Rom 6. Înaintarea în virtute. ataşându-se de El. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. 2 Sam 12. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. Gen 4. de a acţiona sau a nu acţiona. de a face ceva sau altceva. 1733 Cu cât facem mai mult binele. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. asemănător lui Dumnezeu. violenţă. 13). 4. 2450 . 2451 Cf. La fel face şi profetul Natan cu regele David.şi. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel. în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. 17. fiecare dispune de sine. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. 10. obiceiuri. de a săvârşi astfel. Haer. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. 7-15. cu atât devenim mai liberi. 2449 Cf. libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. creat liber şi stăpân pe faptele sale2448. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. prin aceasta. I. afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. 3. fapte deliberate. 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. de exemplu. 2447 2448 GS 17. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. neatenţie. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare.

ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. Prin Crucea sa glorioasă. după cum învaţă apostolul. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. a devenit rob al păcatului. în domeniul moral şi religios2452. De altfel. În El. DH 2. 2454 CDF. 17). Istoria omenirii. DH 7. istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. creată după chipul lui Dumnezeu. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. Fiecare persoană umană. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. Toţi datorează fiecăruia acest respect. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. omul a greşit. având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454. . Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. II. 1740 Ameninţări pentru libertate. Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. condiţiile de ordin economic şi social. 1741 Eliberare ăi mântuire. Cf. „unde este Duhul. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. se face rob sieşi. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453. Îndepărtându-se de legea morală. de exemplu. de exemplu. acolo este libertatea” (2 Cor 3. nici ca mijloc de acţiune. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop. 1). încă de la începuturile sale. îşi este suficient sieşi. subiect al libertăţii. s-a înşelat singur. De fapt. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. instr. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. trebuie să poată fi prevăzut. A păcătuit în mod liber. Este fals a pretinde că „omul. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. 32). noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. Libertatis conscientia 13. în special.

Dimpotrivă. 21). Binele suprem. Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. Cf. cu bunătate. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. § 1. ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. să te putem sluji cu toată libertatea2455. 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. 1742 Libertate şi har. ca. după cum dă mărturie experienţa creştină. în special în rugăciune. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. 14). fapte libere. de la sine. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. înlătură. 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. în special. Prin lucrarea harului. cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. violenţă. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. 1). 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice. în domeniul religios şi moral. tot ce ne stă împotrivă. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului.„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. GS 17. .

ale moralităţii actelor umane. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. Când se comportă în mod liber. dar poate fi inspirat. 1752 Faţă de obiect. ─ de scopul urmărit sau de intenţie. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. Actele umane. ─ de împrejurările acţiunii. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. Obiectul. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. Astfel. 2457 Cf. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. I. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. sunt calificabile din punct de vedere moral. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. De exemplu. în sine. . Mt 6. Ele sunt bune sau rele. atestată de conştiinţă. ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). în acelaşi timp. ea priveşte capătul acţiunii. în mod deliberat. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. Dimpotrivă. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. sau elementele constitutive. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii. 1753 O intenţie bună (de exemplu.1749 Libertatea face din om un subiect moral. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple. intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop. Scopul nu scuză mijloacele. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. 2-4. El este materia actului uman.

5). sau împrejurările (mediu. independent de împrejurări şi intenţii. adică un rău moral. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. Există acte care. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău. a căror alegere este întotdeauna greşită. 1761 Există comportamente concrete. a căror alegere este întotdeauna greşită. Un scop rău alterează acţiunea. Scopul nu scuză mijloacele. 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. inclusiv urmările lor. presiune socială. praec. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. . sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. a scopului şi a împrejurărilor. omuciderea şi adulterul.. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. 6. prin sine şi în sine.) care constituie cadrul lor. ele nu pot face nici bună. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. a scopului şi a împrejurărilor. Toma Aq. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. Dec. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc. Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). PE SCURT 1757 Obiectul. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi. Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. sunt elementele secundare ale unui act moral. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─. Nu 2458 Sf. nici dreaptă o acţiune rea în sine. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei.1754 Împrejurările. adică un rău moral. cuantumul unui furt). intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. II.

4. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. dacă iubirea este bună”2462. Th. 1-2. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. 1765 Pasiunile sunt numeroase. . Teama de rău cauzează ura. Augustin. 2462 Sf. 2461 Cf. 26. 8. Nu este iubit decât binele 2461. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. 14. Sf. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. Civ.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. pasiunile nu sunt nici bune. şi bune. 7.. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. Trin. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. Sf. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii. dacă iubirea este rea. I. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. „Pasiunile sunt rele. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman. Mc 7. 4. Augustin. nici rele. II. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. 3. 21. Toma Aq. S. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”2460.

temerile şi tristeţile ei. . Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. 3). nu există nici bine. Toma Aq. 1. ca mişcări ale sensibilităţii. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă. 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura. Th. omul presimte binele şi bănuieşte răul. 24. S. 3. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. 1-2. Sf. sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină. 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii.voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. bucuria. dorinţa şi frica. În Cristos. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor. ci şi de „inima” sa. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. 1769 În viaţa creştină. Toma Aq. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. 2463 2464 Sf. ci şi de apetitul său sensibil. 24. 1773 În pasiuni. există în ele bine sau rău moral. 1-2. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. Prin emoţiile sale. Th. aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. 1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă.. nici rău moral.. S. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. tristeţea şi mânia. Cf.

1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. Ea judecă şi alegerile concrete. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. Rom 2.) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. să împlinească binele şi să evite răul. conştiinţa morală2466 îi porunceşte. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. unde omul se află singur cu Dumnezeu. 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii. Rom 1. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei. 32. Ea confirmă autoritatea adevărului.. examinare sau 2465 2466 GS 16. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul. 2467 Cf. În tot ceea ce spune şi face. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467. 2468 Newman. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. Când ascultă de conştiinţa morală. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. scrisoare către ducele de Norfolk 5. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468.. (. care semnifică răspundere şi datorie. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit.. I. încuviinţându-le pe cele care sunt bune. la momentul potrivit. Prin judecata conştiinţei sale. care ne dă porunci. (. teamă şi speranţă. . ne învaţă şi ne conduce. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. răsună la momentul potrivit în urechea inimii.) Ea este mesagera Aceluia care. ne vorbeşte prin văl.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului... Cf. în lumea naturală ca şi în cea a harului. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei.. dar care îl depăşeşte. (. 14-16.

Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. Dovedind greşeala comisă. 19-20). Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate.. declarat în legea raţiunii. Dacă omul comite răul. înlăuntrul vostru şi. fiindcă. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf.introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta. pentru a lua personal decizii morale. în concluzie. a răutăţii alegerii sale personale. II. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. Augustin. Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră. DH 3. el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi. în tot ceea ce faceţi. 9.. Ep. Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. pe Dumnezeu2469. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. 8.) Întoarceţi-vă. . 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. Încă din primii ani. mai ales în domeniul religios”2470. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. Adevărul despre binele moral. este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. în acelaşi timp. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. fraţilor. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale. întreab-o. dacă ne osândeşte inima noastră. (. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis). Io. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. priviţi-l pe Martor.

12)2472. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare. de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. „Bine este să nu (. 31. dimpotrivă. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. 1785 În formarea conştiinţei. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. faceţi-le şi voi lor” (Mt 7. 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine. ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor.. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină. ea apără sau vindecă de teamă.. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt.. (. .. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. O educaţie prudentă învaţă virtutea. o judecată greşită. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale. omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. fie. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf. 21).) faci ceva de care fratele tău se poticneşte. Tob 4. III. 12). DH 14. 15. sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui. Lc 6.morală. IV. care se îndepărtează de acestea. Cf. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. s-ar osândi singur. de egoism şi de orgoliu. se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14. 1788 În acest scop.) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului.

1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. 21. 2 Tim 1. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. unde omul se află singur cu Dumnezeu. dimpotrivă. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. răul comis de persoană nu i se poate imputa. Fapte 24. 2474 . o dezordine. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. ignoranţa este invincibilă. 1 Pt 3. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. o lipsă. 2473 GS 16. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. 1 Tim 3. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. exemplul rău dat de alţii. În acest caz. 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. robia pasiunilor. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. 1793 Dacă. 3. 9. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii. 16. 2476 GS 16. 2475 GS 16. lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476. Cf.

Aşa se formează conştiinţa morală. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. câte curate. ci şi să dea ce are mai bun din sine. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. care ne orânduiesc faptele. 1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. . 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. o judecată eronată. care se îndepărtează de ele.1799 Pusă în faţa unei alegeri morale. orice virtute şi orice laudă. câte sunt vrednice de iubit. câte sunt cu nume bun. 8). 1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. în acord cu raţiunea şi cu legea divină. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. Ele dobândesc uşurinţă. Grigore de Nyssa. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. câte sunt de cinste. I. dimpotrivă. fie. dispoziţii stabile. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. câte sunt drepte. 1. Beat. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă.

„Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti.dobândite în mod uman. . scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. pentru rugăciuni” (1 Pt 4. Este numită auriga virtutum. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. Omul drept. Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit. Th. „Fiţi cumpătaţi şi treji. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. „Stăpânilor. Sub alte nume. 47. evocat adesea în Sfânta Scriptură. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Acestea sunt: prudenţa. dreptatea şi tăria” (Înţ 8. indicându-le norma şi măsura. De aceea. 7). cardo). Faţă de oameni. se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi. 7). se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. 2. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină. chiar şi teama de moarte. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. 15). ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. dreptatea. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. „De iubeşte cineva dreptatea. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. tăria şi cumpătarea. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. nici cu făţărnicia sau cu disimularea. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune. 2-2. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. 1). Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. 15).

sunt purificate şi înălţate de harul divin. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Eu am biruit lumea” (In 16. să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. „În lume veţi avea necazuri. Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. Augustin. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. 37. Sf. 1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). Ele au drept 2479 2480 Cf. Omul virtuos este fericit să le practice. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. II. . prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. 2)2479. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. dobândite prin educaţie. să coopereze cu Duhul Sfânt. 33). 2481 Cf. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. eccl. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. trebuie să recurgă la sacramente. de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. dar îndrăzniţi. 1. care veghează pentru a discerne toate. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). Ea asigur