CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

părticică a zidirii tale. 23 Cf. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. 1. 1. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. Căci în El trăim. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. părticică a zidirii tale. omul. 3. de asemenea. tocmai el. . exemplul rău dat de credincioşi. de teamă. mărturia celorlalţi. Conf. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. în schimb. 3). înveşmântat în firea-i muritoare. Doamne. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta. în sfârşit. care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. Mt 13. Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. care. ca ei să-l caute pe Dumnezeu. grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21. §1. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. Gen 3. 22 Cf. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. atitudinea omului păcătos. 2628). se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. 8-10. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. 24 Sf. iar omul. 20 Cf. Augustin. Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. vrea să te laude. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. Cu toate acestea. II. care. pretinde să te laude. Mare eşti Tu. ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. Iona 1. GS 19-21. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. „inimă curată” şi. 22. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. ieşit dintr-unul singur. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri. 1. voinţă dreaptă.sunt atât de universale. Dumnezeu. 19 GS 19. 21 Cf. curentele de gândire ostile religiei şi. ca să trăiască şi să găsească fericirea.

27-28. cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui. 1. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. 14 §2. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. Th.. pe aceste „căi” felurite. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1. 26 Serm. întreabă frumuseţea mării. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine. 15. . care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. Prin toate acestea.) întreabă-le pe toate. cf. de la contingenţă. 1-910.. 27 GS 18. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher). Aceste frumuseţi supuse schimbării. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui. 241. 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal. ci participă la Fiinţa în sine. 3. întreabă frumuseţea cerului. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”. 2. §1. care se dilată şi se răspândeşte. întreabă frumuseţea aerului. 28 Sf. 2. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti. cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. Astfel. Totuşi. S. Toma Aq. 34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. care nu se poate reduce la materie”27. Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28. Toate îţi răspund: «Iată. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. fără origine şi fără sfârşit. suntem frumoase». 19-20)25. el percepe semne ale sufletului său spiritual. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu.nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale.. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. Înţ 13. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. de la ordinea şi frumuseţea lumii. 17. III. cu simţul binelui moral. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. 17. (. Fapte 14. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio).

Enc. Gen 1. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. 30 Cf. DV 6. Humani Generis: DS 3875. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre. Fără această capacitate. 1. prin puterile şi cu lumina ei naturală. cu uşurinţă. cel puţin. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. Cc. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. . Sf. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. pretind dăruire şi renunţare. 1. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. 3026. cu necredincioşii şi cu ateii. S. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa. Vatican I: DS 3004. 38De aceea. Vatican I: DS 3005. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. În dobândirea unor astfel de adevăruri. 32 Ibid.. începutul şi sfârşitul a toate. De aceea. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. 29 Cc. de asemenea. în condiţiile istorice în care se află. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi. în această materie. Th. chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. 1.: DS 3876. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”30. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. 27. e realmente capabilă. Toma Aq. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. cf. spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. oamenii se conving uşor de falsitatea sau. 31 Pius XII. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create. IV.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu. DV 6. cf. simplu vorbind. 37Totuşi.

Augustin. 30. „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. 36 Sf. De aceea. viaţa mea va fi împlinită”36. Toma Aq. S.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. Într-adevăr. necuprins cu mintea. 10. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. 35 Sf. Gent. Conf. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13. cauza şi scopul a toate. în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. Creatorul şi Domnul nostru. limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. nu va mai exista mâhnire şi încercare. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu. în chip omenesc. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. Venind de la Dumnezeu. desigur. când va fi plină de tine. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. nevăzut. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. antropomorfizant. în mod deosebit omul. deosebirile sunt mult mai mari”34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. 28. 5). 1. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. Anafora. imperfect. 39. prin analogie. ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. bunătatea. Lateran IV: DS 806. . 34 Cc. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu. neajuns”33 cu reprezentările noastre omeneşti. limbajul nostru se exprimă. 42Dumnezeu transcende orice făptură. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. oricâte asemănări am afla. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. mergând spre Dumnezeu. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale.

chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul. 38 GS 36.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37. 37 Cf. cel infinit în desăvârşire. 49„Creatura fără Creator dispare”38. 48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor. . Cc Vatican I: DS 3026. asemănări cu Dumnezeu. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză.

Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului. . 52 Dumnezeu. 4-5. făcut din veşnicie. oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. pentru a face din ei fii adoptivi. Dar există un alt ordin de cunoaştere. DV 2. Cuvântul făcut trup. Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. şi pe Duhul Sfânt. în favoarea tuturor oamenilor. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe. şi anume acela al Revelaţiei divine39. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. 16). omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Vatican I: DS 3015. 41 Cf. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc. în bunătatea şi înţelepciunea sa. Printr-o hotărâre total liberă. planul său binevoitor. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. Ef 1. în Cristos. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. O face revelându-şi misterul. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. Domnul nostru Isus Cristos. în Fiul său unic41. Revelându-se pe sine. care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6.CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală.

„după căderea lor. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. 3. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri. în primul rând. II. Rugăciunea euharistică IV. fiind statornici în a face binele”45. (. I-a chemat la o comuniune intimă cu El. Într-adevăr. Legământul cu 42 43 DV 2. cf. 20. de ex. 3.) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46.. Şi după ce omul. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat. 118. 2. să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. . 17. Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. Isus Cristos. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc. Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu. Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului.oameni în stare să-i răspundă. 45 DV 3.. Haer. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. Dumnezeu. a pierdut prietenia ta. prin neascultare. 1. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat. Haer. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. să-l cunoască şi să-l iubească. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42. voind să deschidă calea mântuirii de sus. 3. 46 LR. Pe lângă aceasta. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. făgăduindu-le răscumpărarea. oferă oamenilor. în lumea creată. Dumnezeu caută. 4. 44 DV 3. o mărturie permanentă despre sine. 21. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea.

chemându-l „afară din ţara lui. Dt 4. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. 26-27. din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12. în acelaşi timp cosmică. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. regele-preot Melchisedec55. prefigurarea lui Cristos56. 3 LXX)57. Lc 21. şi după seminţiile lor” (Gen 10. 1). 57 Această ordine. 57 Cf. Evr 7. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. Dumnezeu îl alege pe Abram. Înţ 10. 19. Astfel. până la proclamarea universală a Evangheliei. 3. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. 18-25. 51 Cf. Gen 10. Gen 11. politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. 50 Cf. care.5. sau drepţii „Noe. 4-6. din cauza păcatului53. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. 55 Cf. 52). 54 Cf. Rom 1. Cf. 9. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor50. Daniel şi Iob” (Ez 14. într-o zi. 28. chemat să pregătească adunarea. 20-31. pentru a-l face Abraham. cum sunt „dreptul Abel”. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor54. solidară în nelegiuire 51. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. Rom 11. Gen 14. 52 Cf. 5)48. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. 56 Cf. 14). 18.Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. 58 Cf. . 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. 49 Cf. poporul ales58. Dar. Gal 3. a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. 8. 8. (LXX) 32. 53 Cf. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel52. fiecare după limba sa. 24. Fapte 17. Gen 9.

61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii. Is 2. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu62. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. Figura cea mai pură este Maria69. el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. 10. prin Moise. Tată prevăzător şi judecător drept. Ier 31. 16. 17-18. 38. 10). 24. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. 66 Cf. 70 DV 2. 67 Cf. In 11. izbăvindu-l din robia egipteană. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic. Rebeca. Rahela. Is 49. Debora. Lc 1. 5-6. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. o mântuire care va cuprinde toate neamurile67. 6. 1-2). 61 Cf. 52. 62 Cf. 2-4. 16. Ez 36. III. DV 3. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. Fiul lui Dumnezeu făcut om. 11. 68 Cf. Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28. legea sa. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. destinat tuturor oamenilor64 şi care va fi înscris în inimi65. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”63. odinioară. 63 LR. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. ca Sara. 65 Cf. 31-34. Ex 19. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. 3. Cf. Evr 10. 53. Miriam. purificarea de toate infidelităţile66. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. Ana. poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham. 69 Cf. 59 60 Cf. 64 Cf. . Femeile sfinte. Rom 11. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce.unitatea Bisericii59. este Cuvântul unic. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. Sof 2. Cristos. 64 Prin profeţi. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. în multe rânduri şi în multe chipuri.

67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale. Călăuzit de Magisteriul Bisericii. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. Este cazul anumitor religii necreştine. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea. Totuşi. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. DV 4. Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului. ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”72. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor.. 22. ea nu a fost încă pe deplin explicitată. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm. nu numai că ar face o nebunie. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”. care este Cuvântul său.. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. PE SCURT 68 Din iubire. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt. dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. (. după atâţia alţii. fiind legământ nou şi definitiv. 2. .Sfântul Ioan al Crucii.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său.

Din aceştia şi-a format poporul. Le-a vorbit şi. 76 DV 7. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor. I. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri. Cf. Gen 3. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. Tradiţia apostolică 73 74 Cf. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2.fapte şi cuvinte. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. 70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create. 75 Cf. In 14. Gen 9. 15. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El. Acesta va dura cât va dăinui lumea. 16. trimiţându-l pe propriul său Fiu. şi astfel. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. 4). 6. . căruia i-a revelat legea sa prin Moise. adică a lui Cristos Isus75. în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. după cădere. 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui.

„Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. este numită Tradiţie. 79 Astfel. 82 DV 8. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. au consemnat în scris vestea mîntuirii”78. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7. perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. Într-adevăr. care a vorbit odinioară. 76 Transmiterea Evangheliei. împărtăşindu-le darurile divine. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor.. 81 DV 8.. care. prin exemplul dat şi prin instituţii. din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. conform poruncii Domnului.75 „Cristos Domnul. continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi. în viaţa şi în cultul său. . în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. . Propovăduirea apostolică. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi. deşi e strâns legată de ea. care.. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82.. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80. săvârşită în Duhul Sfânt. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor. în lume. Prin ea. 80 DV 8. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. 78 Această transmitere vie. tot ceea ce crede”81. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos. DV 7. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. „propovăduirea apostolică. „Biserica. ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale. prin ea. iar Duhul Sfânt. 79 DV 7. tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. prin propovăduirea lor orală. în învăţătura.

care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele. . şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos. cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. 85 DV 9. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. Şi una. De aceea.. În 83 84 DV 8. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice. DV 9. călăuziţi de lumina Duhului adevărului. să-l păstreze cu fidelitate. într-un fel. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. Într-adevăr.. curgând din acelaşi izvor divin. prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt. disciplinare. Ele constituie forme particulare.. în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. pentru ca aceşti urmaşi.. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”. II. 20). 82 Biserica deci. atât Scriptura. . devin. Căci amândouă. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”.

episcopul Romei. 2 Tim 1.lumina Tradiţiei apostolice. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf. 1 Tim 6. 16) 90. întregul popor sfânt. unit cu Păstorii săi. DV 10. astfel încât. modificate sau părăsite. a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. deoarece. 88 DV 10. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. LG 20. îl ascultă cu pietate. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. aceste „tradiţii” pot fi păstrate. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune. 89 DV 10. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. 12-14. „Aderând la el. primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. 87 Credincioşii. în păstrarea. pe mine mă ascultă” (Lc 10. . Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. învăţând numai ceea ce a fost transmis. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. 20. a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”88. ci îl slujeşte. III. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru. 90 Cf.

(... în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93. 27. înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre.) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. Cc. 31-32. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul. 95 Cf. 96 LG 12. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. 97 LG 12. 98 DV 8. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. 93 „Prin acest simţ al credinţei. 13. dacă viaţa noastră este dreaptă. reciproc. 94 Cf..când defineşte dogme. sub îndrumarea Magisteriului sacru. Cf. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea. 92 . 93 UR 11. In 16. care îl păstrează în inimă” 98. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă. 20. Poporul lui Dumnezeu. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum. LG 25. insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. In 8. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat.. 1 In 2. şi. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97.) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna». Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt. o luminează şi îi dau siguranţă.95 92 „Totalitatea credincioşilor (. adică atunci când propune. în 91 Cf. mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91.

105 DV 8. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. 98 „Biserica. pe Dumnezeu. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. DV 23. Grigore cel Mare. în slavă. ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. 104 DV 10. Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin. 101 Sf. a lui Cristos. DV 8. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99. până la a doua venire. UR 4. aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris. „divina eloquia cum legente crescunt . încât nu pot exista separat şi toate împreună.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. în care Biserica peregrină îl contemplă. 8. ─ „prin propovăduirea acelora care. tuturor generaţiilor. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. 100 . au primit o charismă sigură a adevărului”102. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104.mod deosebit. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. Hom. 102 DV 8. sunt atât de strâns legate şi asociate. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. 44 §2. Ez 1. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. în învăţătura. ca într-o oglindă. cf. sub inspiraţia Duhului Sfânt. 7. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. 99 GS 62 §7. fiecare în felul său. 103 DV 10 §3. o dată cu succesiunea episcopală. tot ceea ce crede”105. 24. sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. 99 Datorită simţului supranatural al credinţei.

„Într-adevăr. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. în Cărţile Sfinte. pentru că nu e supus timpului108. luând trupul slăbiciunii omeneşti. DV 24. El care. după cum venerează şi Trupul Domnului. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt. 13. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. 1. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. nu are nevoie de silabe. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. pentru a li se revela oamenilor. 104 În Sfânta Scriptură. Cf. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale. s-a făcut asemenea oamenilor”106. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. Psal. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. 103 De aceea. Evr 1. 112 DV 21. II. s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. DV 21. cuvintele lui Dumnezeu. Cuvântul său unic. 1-3. 110 Cf. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. 1 Tes 2. Augustin. 109 Cf. 111 Cf. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. Dumnezeu. 4. 103. .ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. 108 Sf. exprimate în limbi omeneşti.

Cristos. de „genurile literare” folosite în epocă. . 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri.105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. sau 113 114 DV 11. miss. Bernard. trebuie. consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115. pe baza credinţei primite de la apostoli. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. 11. cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. 108 Totuşi. fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine. DV 12 §1. Duhul Sfânt. de modurile de a simţi. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. prin Duhul Sfânt. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. sau profetice. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. DV 11. „nu a unui cuvânt scris şi mut. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. 116 Sf. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. pentru ca. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu. 115 DV 11. ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. „Pentru redactarea cărţilor sfinte. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. 4. sau poetice. 45). credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. pentru mântuirea noastră. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice. Ca ele să nu rămână literă moartă. Hom. pentru că. 117 Cf. III. Pentru a interpreta bine Scriptura. „Sfânta Maică Biserica. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii.

Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Într-adevăr. 113 2. căci Scriptura nu era limpede. 123 Sf.. DV 12 §3.de alt gen de expresie”118. Scriptura este una. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. 21. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. Rom 12. 121 Cf. Lc 24. 5. DV 12 §3.. 44-46. După o expresie a Sfinţilor Părinţi. Psal. Ps 22.. oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. in Lev. acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. 11. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire. 6. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123. Căci. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă. Această inimă era închisă înainte de Pătimire. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată. Hom. 125 Cf. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. 15. 124 Origene. 5. În primul rând. 25-27. există un alt principiu al interpretării corecte. 120 Cf. În al doilea rând. Toma Aq. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. 122 Cf. 114 3. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. 118 119 DV 12 §2. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. . după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124). deschisă de la Paştele său121. moral şi anagogic.

10. Sensul alegoric. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet. Evr 3─4. 129 Cf. astfel. Astfel. prin aceasta. Sensul moral. Moralis quid agas. 128 Cf. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. . 6. nu numai textul Scripturii. pentru ca. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. 11)128. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. anagogé) spre Patria noastră. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129. într-un fel. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. 117 Sensul spiritual.1 ─ 22.5. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. Toma Aq. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi.. Augustin.11. 1. sensul moral ─ ce trebuie să faci. Omnes sensus (sc. Ap 21. Th. S. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. 2. quo tendas anagogia. ad 1. să se maturizeze judecata Bisericii. 126 127 Sf. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. quid credas allegoria. 130 DV 12. Fund. 5. pregătitor. 1. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”. al Botezului127. 1 Cor 10. 1. 131 Sf. 3. 3. printr-un studiu. Cf. Sensul anagogic. „Sensul literal te învaţă faptele. călăuzindu-ne (în greceşte. 2. alegoria ─ ce trebuie să crezi.

Iob. către coloseni. §3. 1334-1336. Levitic. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos. Tobia. Iona. 1 şi 2 către corinteni.IV. Miheea. 134 Cf. 135 DV 15. Noul Testament 132 133 Cf. Abdia. DV 14. Estera. Cf. 1 şi 2 către Timotei. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). către Filemon. cele trei Scrisori ale lui Ioan. Scrisoarea către evrei. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. Osea. Ecleziasticul. 1 şi 2 Macabei. către Tit. Scrisorile Sfântului Paul către romani. 1 şi 2 Cronici. . Plângerile. 1501-1504. Iudita. Răscumpărătorul Universului”. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. Exod. Sofonia. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. Isaia. DV 8. Esdra şi Nehemia. Evangheliile după Matei. Ezechiel. DS 179. către efeseni. Ecleziastul. în sfârşit. Habacuc. Zaharia. Faptele Apostolilor. Marcu. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. 1 şi 2 Regi. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. Proverbele. Deuteronom. către filipeni. Psalmii. Cântarea Cântărilor. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. Ageu. Rut. 1 şi 2 a lui Petru. Amos. Iosua. Luca şi Ioan. 123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. Înţelepciunea. Naum. Daniel. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. Numeri. Ieremia. Ioel. către galateni. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. Judecători. 1 şi 2 Samuel. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. 1 şi 2 către tesaloniceni. 122 Într-adevăr. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. Scrisoarea lui Iacob. Baruh.

mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. sensuri ascunse şi tainice141. 3. Mântuitorul nostru”138. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. Obiectul lor central este Isus Cristos. Rich. Tereza a Pruncului Isus. transmit fidel ceea ce Isus. păstrând forma unei vestiri. a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. Fiul lui Dumnezeu întrupat. aveau parte”. „a căror istoricitate o susţine fără şovăire. pătimirea şi glorificarea lui. trăind printre oameni. autob. Ms. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. Cristos. Descopăr mereu noi lumini. în sfârşit. . Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. faptele. Tradiţia orală. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. DV 20. 136 137 DV 17.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. 140 Sf. fie deja în scris. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. Fiul lui Dumnezeu. A 83v. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor. 141 Sf. 2. Viaţa şi învăţătura lui Isus. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. Cf. La meditaţie. Evangheliile scrise. 139 DV 19. Cezaria cea tânără. învăţăturile. 138 DV 18. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. „După Înălţarea Domnului.

144 Cf. 1 Cor 5. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. 1. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. Augustin. După o spusă veche. 1-11. şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. DV 16. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144. 11. 1 Pt 3. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. 10. De asemenea. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat. 2. 146 DV 21. 28). 145 Sf. încă din timpurile apostolice142. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament.tăria credinţei. izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat. cateheza şi toată formaţia creştină. V. 29-31. iar pentru fiii Bisericii . Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie. 147 DV 22. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. 1 Cor 10. Evr 10. hrană a sufletului. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. Cf. De altfel. Mc 12. cu ajutorul tipologiei.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. de exemplu. cf. Hept. . 148 DV 24. primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. Astfel. reafirmată de Mântuitorul însuşi143. iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. 6. 73. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare. 21. a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. 6-8. 142 143 Cf. şi slujirea cuvântului. adică propovăduirea pastorală.

prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou. 152 Cf. Hom. Într-adevăr. 4. DV 11. şi această singură carte este Cristos. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3. pentru că sunt inspirate.. 151 DV 24. 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. in Ex. 8). Noe 2. ambele se luminează reciproc. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf.) ca. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. în primul rând. 5. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. El acţionează în ei şi prin ei. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. 149 150 . quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. 153 Origene. pentru că centrul lor este Cristos Isus. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. et ille unus liber Christus est. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central. Hugues de Saint-Victor. sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151.. 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă. 8. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. Ieronim)”149. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu.

Is 50. 105)155. Cf. 154 155 DV 21. . „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău. 4.venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. făclie pentru cărările mele” (Ps 119.

143 Prin credinţă. în belşugul iubirii sale. DV 5. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. Rom 1. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. 5. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. „Dumnezeu cel nevăzut. Adevărul însuşi. ARTICOLUL 1 Cred I. Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. . 16. Cu toată fiinţa. dat lui Dumnezeu care revelează. 157 Cf. 26. pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa. 158 Cf. „ascultarea credinţei”158. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa.

3) 162. 12. 48. 14. în marele elogiu al credinţei strămoşilor. crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. în sfârşit. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. Evr 11. Pentru această credinţă. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. De aceea. 166 Cf. Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. 1-4. credinţa nu i-a şovăit. 164 Cf. 146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. 40. 160 Cf. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu.145 Scrisoarea către evrei. Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei. 6. Gen 12. Prin credinţă. Totuşi. 11. Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11. 5. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. 17. 4. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. Lc 2. Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. când Isus. 1). Lc 1. 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare166. Gen 15. Gen 23. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. 8)159. 35. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. Gen 18. Isus. „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. toate generaţiile o vor proclama fericită165. 2. 159 Cf. Fiul său. Prin credinţă. . Gen 15. 2). 165 Cf. 161 Cf. 39). 20). „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. 45). 163 Cf. Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. a murit pe cruce. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. 18)163. 38). „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. 162 Cf. În credinţă.

. Tatăl. Ier 17. Ps 40. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat. 169 Cf. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. Mt 11. credeţi şi în mine” (In 14. El l-a făcut cunoscut” (In 1. 168 Cf.. Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12. Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. ea este. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1.) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. în acelaşi timp şi în mod inseparabil. în care îşi află toată bucuria (Mc 1. 18). 5-6. III.II. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. Cred în Isus Cristos. în primul rând. „Fiul lui preaiubit”. 10-11). asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. . 5. 11). 146. care este în sânul Tatălui. Fiul şi Duhul Sfânt. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. Caracteristicile credinţei 167 Cf. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. 3). Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. 3-4. (. „Duhul cercetează totul. Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Mc 9. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu. 7. 1). 46). Fiul unul-născut. 27.

de exemplu. S. nici să ne înşele”. e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). Nu este contrar nici libertăţii.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. 17)170. o virtute supranaturală revărsată de El. 172 Cc. 173 Sf. care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. 2. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171. ci de la Tatăl său. Toma Aq. Th. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. Gal 1. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. 2-2. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. Fiul Dumnezeului celui viu. Vatican I: DS 3010. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. 15. Vatican I: DS 3008. 155 În credinţă. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. care este în ceruri” (Mt 16. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. omul are nevoie de harul lui. cf. Aşadar. Cc. 171 DV 5. „Totuşi. . Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge. 9. Mt 11. 25. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă.

cercetarea metodică în toate disciplinele. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. adaptate la intelectul tuturor”. 3. o credinţă mai mare. centrul misterului revelat. Toma Aq. 159 Credinţă şi ştiinţă. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. Vatican I: DS 3017 183 GS 36. susţinând toate lucrurile. 181 Serm.. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor175. al legăturii lor între ele şi cu Cristos. Apol. . Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. le face să fie ceea ce sunt”183. chiar dacă nu-şi dă seama. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. mai sigură decât orice cunoaştere umană. 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. 43. care. Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf. 182 Cc. 174 Ibid. răspândirea şi sfinţenia Bisericii. acela. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”177. S. 7. nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. sunt „motive de credibilitate”. 171. prooem. cel care se străduieşte să cerceteze. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. Mai mult. Or. 179 Sf. la rândul ei. 180 DV 5. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176. §2.sale”174. profeţiile. Evr 2. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. Astfel. după expresia Sfântului Augustin181. Anselm. care nu poate minţi. cu smerenie şi statornicie.. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. 5. tainele realităţii. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. 20. 9. 175 Cf. DS 3009. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. Desigur. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. Prosl. Mc 16. Astfel. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. 4. 176 Cc. 178 Newman. Th. „De aceea. ob. tot mai înflăcărată de iubire. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. 2-2. 157 Credinţa este sigură. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178.

189 Cf. 6)190.. Într-adevăr. „A dat mărturie despre adevăr. 32. desigur. 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. 6. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. Vatican I: DS 3012. 40 etc. îi atrage pe oameni la sine”186.: DS 1532. Mc 16. 22. prin urmare. 186 DH 11. Putem pierde acest dar nepreţuit. 191 Cf. ridicat pe Cruce. 18-19). dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5. şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă. In 3. 185 DH 11... trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185. 187 Cf. pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. Mc 9.. dar nu-i constrânge. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. 13). Iac 2. (. 24. §2. 190 Cf.) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. „Pentru că «fără credinţă (. lepădându-l. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1. cf. cf. „Dumnezeu îi cheamă. Trid. .) creşte prin iubirea cu care Cristos. CIC. Împărăţia lui (. Lc 17. 184 DH 10. 36. 14-26.. dar nu a constrâns nicidecum. 188 Cc. 22. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187. prin însăşi natura sa. Într-adevăr. 13. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit. can. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. având credinţă şi cuget bun. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10. deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni. 24. pe care unii. nu va dobândi viaţa veşnică”188. Pentru a trăi. 16. Rom 15. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire.. pe care Dumnezeu îl face omului. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu. 5. Cc.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. 748.

. care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham. 193 LG 58. 1-2). Vasile. 36. care. în ghicitură. 2). 15. . 12). Ea poate fi pusă la încercare. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. în „peregrinarea credinţei”193. 12). Th.. Nimeni nu poate să creadă singur. scopul peregrinării noastre pe pământ. 18). a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună. acum „umblăm în credinţă. 164 Totuşi.. şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori. ca un chip în oglindă. e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192. luminoasă datorită Celui în care crede. (. ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă. RM 18. 2-2. după cum nimeni nu poate să trăiască singur. Sf. 1. nu în vedere limpede” (2 Cor 5. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf. experienţa răului şi a suferinţei. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12. Fecioara Maria. Toma Aq.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. a înaintat până în „noaptea credinţei”194. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. 194 Ioan Paul al II-lea. Credinţa. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare. cu ochii aţintiţi la Isus. Spir. 4. S. este trăită deseori în obscuritate.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. 7). Dar credinţa nu este un act izolat. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei. „aşa cum este” (1 In 3. cf.

prin credinţa mea. În primul rând. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. prin botez. II. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. şi astfel. S. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. „Noi credem”. 198 Faustus de Riez. hrăneşte şi susţine credinţa mea. 1. Th.credinţa. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. mărturisită personal de fiecare credincios. I. pretutindeni. Fiecare credincios este. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. de asemenea. Biserica este cea care. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa. pe toată faţa pământului. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine. Fiind mama noastră. te mărturiseşte Sfânta Biserică”. Toma Aq. Biserica este cea care crede. „Priveşte. astfel. în originalul grecesc. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”198. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. ci la realitatea enunţată”199. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. mai general. 196 Crezul niceno-constantinopolitan. Biserica. poartă. . 2-2. „Eu cred”: este. 1. ad 2. Spir. Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. mai ales la botez. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. În Rituale Romanum. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. Totuşi. de adunarea liturgică a celor credincioşi. 2. 197 OBA. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. Dar.. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. să o 195 Simbolul Apostolilor. Doamne. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. Mama noastră. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. 2 199 Sf. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. „Noi credem”. mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau.

o păstrăm cu grijă. ca dintr-o singură gură”201. martor al acestei credinţe. căci fără încetare. Biserica. 3. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3. 1. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump. transmisă printr-un singur botez. într-un suflet şi într-o inimă. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. Biserica. 15). pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. 1-2. crede în ea în acelaşi fel. nici cele care sunt la celţi. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). pe care am primit-o de la Biserică. nici cele din Orient. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică. le învaţă şi le transmite într-un glas. 175 „Această credinţă.) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi. Ibid. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. 201 Haer.. popoare şi neamuri.. conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. primită de la un singur Domn. III. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. culturi. O singură credinţă 172 De veacuri. şi le propovăduieşte.celebrăm în comunitate.. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor. 171 Biserica. din Libia. nici cele care sunt la iberi. 4-6. din Egipt. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. prin atâtea limbi. 203 Ibid. 174 „Într-adevăr. 20. înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200. pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. 204 Ibid. sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu. 24. Sfântul Irineu de Lyon. afirmă: 173 „Într-adevăr. ne învaţă limbajul credinţei. 5..” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. . 1. ca şi cum ar locui într-o singură casă. chiar dacă limbile sunt felurite în lume. 1. Ef 4. 202.. 10. nici cele care se află în centrul lumii.. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. (. Maica noastră.

poartă şi hrăneşte credinţa noastră. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207. Eccl. Fiul şi Duhul Sfânt. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. Credinţa Bisericii precede. Toma Aq. 206 SPF 20.revelează. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. 207 Sf. 181 «A crede» este un act eclezial.. Unit. cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16. dacă nu are Biserica drept mamă”205. scris sau transmis. 180 «A crede» este un act uman. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui. naşte. conştient şi liber. 2. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. Pentru a crede. şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire. . Ciprian. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. 1. Biserica este mama tuturor celor care cred. 16). Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. Comp. omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. care corespunde demnităţii persoanei umane. 182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu. 205 Sf.

şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei .Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu. a pătimit şi s-a îngropat. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. Şi în Isus Cristos. Tatăl atotputernicul. s-a suit la ceruri. Amin. care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. Creatorul cerului şi al pământului. de o fiinţă cu Tatăl. Fiul său unic. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. s-a răstignit. Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu. născut. prin care toate s-au făcut. oamenii. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. a treia zi a înviat din morţi. Fiul lui Dumnezeu unul-născut. A înviat a treia zi. a pătimit sub Ponţiu Pilat. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. Creatorul cerului şi al pământului. Dumnezeu din Dumnezeu. Sfânta Biserică catolică. s-a născut din Maria Fecioara. s-a coborât în Iad. învierea morţilor şi viaţa veşnică. Care pentru noi. Tatăl atotputernicul. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. şi s-a suit la cer. Cred în Duhul Sfânt. iar nu creat. de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. Domnul nostru. împărtăşirea sfinţilor. Lumină din Lumină. a murit şi s-a îngropat. Cred într-unul Domn Isus Cristos. Tatăl atotputernicul. după Scripturi. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. iertarea păcatelor.

SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Amin. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. Cred într-una. 9. etc. normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. destinate. pentru a da o 208 Cf. Rom 10. 1 Cor 15. 3-5.morţi. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. . care de la Tatăl şi de la Fiul purcede. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. catolică şi apostolică Biserică. sfântă. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. normative pentru toţi208. 186 Încă de la origine. Cred în Duhul Sfânt. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. în special. Domnul şi de viaţă dătătorul. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important.

1. 5. simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213.. şi al Fiului. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. în această mărturisire de credinţă. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. Symb. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. 209 Sf. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. despre a treia Persoană dumnezeiască. apoi. simbolul baptismal. 3 211 Sf. „Simbolul credinţei” este. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Irineu. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. Într-adevăr. 212 CR 1. despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte. în primul rând. 213 Cf. apoi. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului.singură învăţătură completă de credinţă. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei. o pecete). Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211.. ill. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. deşi legate între ele. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă. 4. o colecţie sau un sumar. După o tradiţie veche. Symbolon desemnează. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. 1. o culegere. există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. 19). adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. De aceea. tot astfel. atestată deja de Sfântul Ambroziu. în sfârşit. 100. 210 CR 1. Dem. 189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. tot astfel. . slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. care era prezentat drept semn de recunoaştere. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. Şi. Ciril de Ierusalim. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”. le numim articole. 12. 8. Catech.

ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. Lateran217. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). 219 DS 1862-1870. Ambroziu. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf. Simbolul Quicumque. 7. Symb. DS 75-76. 220 Cf. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. primul dintre apostoli. 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. Dintre toate simbolurile credinţei. . Trento219) sau ale unor papi. DS 1-64 215 Cf. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. 217 DS 800-802. 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. 218 DS 851-861. unde şi-a avut scaunul Petru. Totuşi. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. 221 Sf. 17). 197 Ca în ziua botezului. Lyon218. ca să spunem aşa. de pildă. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. 216 DS 525-541. DS 71-72. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan. 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). „cel mai vechi catehism roman”. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. numit al Sfântului Atanasie215. care deseori e mai explicit şi mai detaliat. care constituie. Fiul şi Duhul Sfânt.

comoara sufletului nostru222. Symb. e. 1 .ei statornică. fără îndoială. 222 Sf. Ambroziu.

pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi. Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului. . 6). Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. 223 CR 1. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. 2.CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. Începutul şi Sfârşitul a toate. Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1. Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. o face în raport cu Dumnezeu. 2. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. Articolele din Crez depind toate de primul.

22-24)225. pe mine se va jura orice limbă. Dumnezeu are un nume. o singură Substanţă sau Natură. 224 Ibid. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. atotputernic şi negrăit. 29-30. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. veşnic.I. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. făcându-i cunoscut numele său. căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. alesul său. Israel. dar o singură Esenţă. Mc 12. 45). 228 Cc. de nepătruns. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227. nemărginit şi neschimbător. Prin profeţi. 35-37. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat. . În faţa mea se va pleca tot genunchiul. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. prin substanţă şi prin esenţă”224. din tot sufletul. 201 Lui Israel. Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. Numele exprimă esenţa. A crede în Duhul Sfânt. Tatăl. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. toate marginile pământului. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. Mc 12. 10-11.. Fil 2. 226 Cf. voi. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei. 225 Cf. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima. prin natură. 227 Cf. absolut simplă228. Lateran IV: DS 800. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. din tot cugetul şi din toate puterile”226. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. El nu este o forţă anonimă. II.. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă.

poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. dincolo de spaţiu şi de timp. Jud 13. 229 Cf. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3. tocmai de aceea. în acelaşi timp. care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. Dumnezeu. capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. 6). „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată. El este Dumnezeul care. 207 Revelându-şi numele. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. 13-15). exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. sau „Eu Sunt Cine Sunt”. într-un fel. 15). „Eu Sunt Cel care Este”. sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. Acest nume divin este misterios. Este. . El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. un nume revelat şi. care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor. Ex 3. refuzul unui nume şi. numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi . ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”.Dumnezeul lui Abraham. într-un fel. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai. făcându-se accesibil. 6). ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”. Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3. Ex 3.înseamnă. Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. 12). Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. 18. infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. a se dărui pe sine. aşa cum Dumnezeu este mister.

9. În citirea Sfintei Scripturi. Ex 32. 5-6). bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. Doamne!” (Lc 5. „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231. Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. pentru că Dumnezeu e sfânt. În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat. 19-20). 209 Din respect pentru sfinţenia lui. 12-17. Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. 5-6. 231 Cf. Ex 34. „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. 8) Dar. Isaia exclamă: „Vai mie. Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11. căci sunt om păcătos. atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. care cere să-i vadă slava. 28). căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3. 230 Cf. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. omul îşi descoperă micimea. Stăpânul” (Adonai. încet la mânie. Ex 33..prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. 5). 18-19). În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. (. 9). Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa230 înaintea Sfinţeniei divine. 233 Cf. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului. 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. Dumnezeu iubitor şi milostiv. 7). manifestându-şi astfel iubirea232. YHWH. 232 Cf. Apostolul Ioan va spune. 4). care. Lui Moise. . şi nu om. Ex 3.. în greceşte Kyrios). În faţa rugului aprins. Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”.) căci Eu sunt Dumnezeu. în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită.

după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. El este „Cel Care Este”. 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. Ps 85. În toate lucrările sale. El este „Iubire”. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. De aceea... Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. 11. fidel. „Îţi mulţumesc. 236 Cf. în toate. de aceea. 8). s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. III. „În El nu este schimbare. din toată inima. dintotdeauna şi pentru totdeauna. nu există alţi dumnezei în afară de El234. statornic. este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea. adevărat. 5). căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. Is 44. . bunătatea. Dumnezeu. rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. 235 Cf. făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri. „Cel care Este”. „Cel care Este”. ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său.Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor. El este Adevărul. şi toate ca un veşmânt se învechesc. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au. Începutul păcatului şi 234 Cf. veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. 28). Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7. cuvintele lui nu pot înşela. El transcende lumea şi istoria. Doamne. 2)235. iubirea. Dt 7. nici umbră de mutare” (Iac 1. Doamne Dumnezeule. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. şi astfel. dar şi faptul că e vrednic de încredere. 6.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. „Da. fără origine şi fără sfârşit. 27-28). harul. dar Tu rămâi. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. Dumnezeu este unic. Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. (. Dumnezeu este Adevărul însuşi. 160). în urma ei. 17). 6).

pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. 37. In 17. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. Is 49. Ef 3.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. 15. această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi246. 7-16. 240 Cf. 17-21. Is 62. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. 243 Cf. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa245. afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. Fiu şi Duh Sfânt. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu. 14-15. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. 247 Cf. 238 Cf. 8. 241 Cf. 4-5. 246 Cf. 245 Cf. Os 2. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. Is 43. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. Ps 115. . Când îl va trimite pe Fiul său în lume. 1-9. 244 Cf. care singur a creat cerul şi pământul238. 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. „Cu iubire veşnică te-am iubit. 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. Înţ 13. 9-12. 8. 10. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. 10). 1-7. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. 242 Cf. 15. Ez 16. 3). 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. 7. dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. datorită profeţilor săi. 239 Cf. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. 3. 16). Înţ 7. Dt 4. 1). în relaţie cu El 239. Şi. 1 Cor 2. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. Dumnezeu. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. la plinirea timpurilor. Os 11. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. 20)240. 6). Trimiţându-l. de aceea. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237.

adică fără 248 Sf. chiar şi în restrişte. Mt 5. 30. Răbdarea dobândeşte totul. 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă. 19. Mc 12. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu. . 29-30. 4. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4.. Rugăciune. 249 Cf. şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. 24. 23-24. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare. De aceea. Ioana d’Arc. 26). dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn.” (Dt 6. Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248.. Nicolae de Flüe. Cel Unic. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1.la ea. IV. dictum. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 250 Sf. 26). / Dumnezeu singur e de ajuns251. 251 Poes.. PE SCURT 228 „Ascultă. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte. 16. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu.

se revelează. Cezar de Arles. 6.. Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. şi al Fiului. 253 Sf. 256 DCG 43. Tatăl I. s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. şi al Fiului. 6). şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume255.egal. revelându-se. lumina care le luminează. Symb. Fiu şi Duh Sfânt. 229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. 16. şi al Fiului. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. 19). „În numele Tatălui. Tată. 230 Dumnezeu. 254 Sf. Marc. Înainte de aceasta. căci nu există decât un singur Dumnezeu. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256. 1. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. n-ar mai fi Dumnezeu”253. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. El nu este Dumnezeu”252. Serm. (.. Augustin. PARAGRAFUL 2. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. 255 Cf. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. 252 Tertullian. 3. rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257. 52. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. în 552: DS 415.) Dacă Dumnezeu nu este unic. . 257 DCG 47.

reciproc. care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”258. prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi. cu cât cunoaştem mai bine o persoană. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. 10.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. La fel se întâmplă. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. între persoanele umane. toate lucrările lui. În Israel. Mal 2. al orfanului şi al văduvei. 6. 261 Cf. 6. de răscumpărare şi de sfinţire (III). în ce fel. Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. Dt 32. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. 260 Cf. Desigur. iar prin al doilea. . desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. şi. două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. 259 Cf. 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. 2 Sam 7. 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. în principal. Persoana se arată în acţiunea ei şi. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. 14. Această 258 SPF 16. limbajul credinţei indică. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. 22). II. Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. şi. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. analogic. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. în sfârşit. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. Dumnezeu este şi mai mult Tată. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. Ps 68. reciproc.

El transcende şi paternitatea. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. In 14. adică un singur Dumnezeu cu El. 17. 268 Cf. In 14. 26. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu. care sunt. drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. Gen 1. 242 După ei. 241 De aceea. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. . 265 DS 150. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea. urmând tradiţia apostolică. Lucrând încă de la creaţie266. 264 Cf. 13). de o fiinţă (lit. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. 263 Cf. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. 10. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. 15. 13. într-un fel. 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. 2.dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl. nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni.Constantinopol. Duhul Sfânt. 3). Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. 1). 27). nu creat. în anul 325. 269 Cf. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. este Dumnezeu. El nu este nici bărbat. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. Is 49. după ce „a grăit prin Profeţi”267. 15). 2. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. 267 Simbolul de la Niceea . Is 66. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe. Ps 27. 266 Cf. apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet). la rândul lui. nici femeie. Ps 131. şi maternitatea263 omenească. născut. 262 Cf. care. în afară de Tatăl. 14. Ef 3. pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. Lumină din Lumină. drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1.

Toledo VI (în 638): DS 490. Însă.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp.. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit.) Cu toate acestea.. este Dumnezeu. mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275. 14. Prin aceasta. 273 Cc. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic. 276 DS 1300-1301. DS 284. la Conciliul din Calcedon. 15. 272 DS 150. Crezul Bisericii. Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul. Conciliul de la Florenţa. Domnul şi de viaţă Dătătorul. 271 Cf. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. 16. cât şi de Fiul în persoană. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. 277 Cf. din 1439. (. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”274. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. In 7. care l-a născut din veşnicie”276. . Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. născându-l. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. în 451. 246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. Simbolul din 381. care de la Tatăl purcede”272. cu excepţia paternităţii sale. Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. nu spunem că El este numai Duhul Tatălui.. 275 DS 150. 270 Cf. până astăzi. Toledo XI (în 675): DS 527.. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). exprimat de Conciliul de la Constantinopol. după ce s-a întors la Tatăl270. 274 Cc. In 14. 26. 26. 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. 39. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol.

281 Cc. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. Ef 4. 13)282. comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. este originea primară a Duhului Sfânt. III. îndeosebi prin Botez. 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. 26). Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. 279 Cc. în primul rând. dar. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit.248 Tradiţia orientală exprimă. Lyon II (în 1274): DS 850. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. Florenţa (în 1439): DS 1302. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. formulată în predica. Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. 250 În cursul primelor secole. dacă nu este înăsprită. aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13. 4-6. 280 DS 1331. . Tradiţia occidentală exprimă. 278 Cf. totodată. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală. 1 Cor 12. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”281. ca Tată al Fiului unul-născut. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. 4-6. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. AG 2. în primul rând. 282 Cf. ca „început fără de început” 280. Această legitimă complementaritate. în cateheza şi rugăciunea Bisericii. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară.

289 Cc. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. 288 Cc. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”284. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. 285 Cc. Duhul Sfânt purcede”289. Noi nu mărturisim trei dumnezei. Lateran IV: DS 804. Toledo XI: DS 530. Toledo XI (în 675): DS 530. dar nu solitar”287. Deoarece nu divizează unitatea divină. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. Lateran IV (în 1215): DS 804. nici Fiul”288. pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul. 286 Cc. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. adică substanţa. „Fiu”. pur şi simplu. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. . Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. „Duh Sfânt” nu sunt. Tatăl este 283 SPF 2. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. „relaţie” etc. „Tată”. „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283. esenţa sau natura divină”286. cu totul deosebit. Unitatea divină este Trinitară. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa. Constantinopol II (în 553): DS 421. Fiul este născut. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. ci a dat un sens nou. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. Prin aceasta. Fiul este tot ceea ce este Tatăl. „Dumnezeu este unic. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”.„persoană” sau „ipostază”. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. 287 Fides Damasi: DS 71. 284 Cc.

. în întregime în Fiul”292. 293 Or. Florenţa (în 1442): DS 1330. Treime.. Ef 1. numit şi „Teologul”. Duhul Sfânt şi la unul. infinita connaturalitate. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor. Tatăl este în întregime în Fiul.. Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. viaţă fără de moarte. în Fiul şi în Duhul Sfânt. (. Fiul la Tatăl. (. Datorită acestei unităţi.cele Trei Persoane Laolaltă. 9. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O.) Dumnezeu . 4-5).. Fiu şi Duh Sfânt. 291 Cc. (. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc. Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică. Dumnezeu este Iubire: Tată. De bunăvoie. Lumină preafericită! O. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. 294 LH.: DS 1331. cu care vreau să mor. Imn la Vespere. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV. Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. 292 Ibid. în întregime în Duhul Sfânt.. în întregime în Duhul Sfânt. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. Fiul este în întregime în Tatăl. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”295.raportat la Fiul. păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt. le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice. În curând. e Dumnezeu întreg. Toledo XI: DS 528.. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl. 41. considerat în sine. Într-adevăr. Astăzi vi-l încredinţez vouă. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. lumină fără asfinţit. credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290.) Din trei infinituri. şi la celălalt. 40. Fiecare. 295 Cf.) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. . Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară.

în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. 259 Operă comună şi personală totodată. 21-23 . ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine. Astfel. referindu-se la Noul Testament299. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. Rom 8. 299 Cf. ci un singur principiu” 298. Constantinopol II: DS 421. Constantinopol II (în 553): DS 421. 301 Cf.” . 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi303. unul este Isus Cristos. 23): Dumnezeul meu.spune Domnul – „va păzi cuvântul meu. El se manifestă în lucrarea creaţiei. Statornicie. după cum are una şi aceeaşi natură. cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. neclintită şi liniştită. 15). 297 Cf. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. Cc. Domnul. fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. Florenţa (în 1442): DS 1331. Cu toate acestea. 9-10). mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. 1 Cor 8. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. 14. Căci. 44. cât şi natura lor unică.Fiului său” (Rom 8. fără a le separa câtuşi de puţin. „Tatăl. 303 Cf. De asemenea. o. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. nici să nu mă scoată din Tine. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. continuate în misiunea Bisericii296. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. In 17. nimic să nu-mi poată tulbura pacea. Biserica. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. In 6. 302 Cf. 6. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. 300 Cc. întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine. Treime adorată. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8. Treimea are una şi aceeaşi lucrare297. 298 Cc. prin care sunt toate. AG 2─9.

. egală slava lor. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. SPF 9. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte. în lumina veşnică307. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate. la fel de veşnică măreţia lor”. In 14. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris. aequalis gloria. de o fiinţă. împreună cu ei. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. revelează că El este. Augustin. trimis de Tatăl în numele Fiului305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. pe pământ. 305 Cf. însă una este divinitatea Tatălui. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. alta cea a Sfântului Duh. 263 Misiunea Duhului Sfânt. alta cea a Fiului. 266 Fides autem catholica haec est. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. a Fiului şi a Sfântului Duh. fără a confunda persoanele. şi al Fiului. 26). mereu de veghe în credinţa mea. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic. ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. 308 Symbolum «Quicumque». să fiu mereu prezentă cu totul. 26. 26. Trin.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. cu Tatăl. alia Spiritus Sancti. coaeterna maiestas. 307 Cf. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. 47. 15. revelându-se ca Tată. şi al Sfântului Duh”. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale. alia Filii. Să nu te las niciodată singur. aici. acelaşi Dumnezeu unic. 306 Sf. Fiu şi Duh Sfânt. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. Fă din el cerul tău. neque confundentes personas. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. mereu în adoraţie. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului.

24 e. 2. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine. fiindcă Dumnezeu. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135. PARAGRAFUL 3.). 18. 23) 309 Cf. Lc 1. Is 1. 5. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. 1 Cor 1. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. 17b. le săvârşeşte” (Ps 115. 37. Gen 1. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. Prov 21. 310 Cf. Noi credem că ea este universală. 9)311. 1. Ier 27. Est 4. atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12. Dar în unica operaţiune divină. 9. fiindcă El le-a făcut. . numai credinţa putând să o discearnă. care le-a creat pe toate309. „Toate câte le vrea. 313 Cf. 24. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime.a. 1. 21) „Tu te înduri de toţi. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. căci Dumnezeu este Tatăl nostru310. El este Stăpânul Universului. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. iubitoare. tainică. mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. „Cel Puternic. Ier 32.267 Inseparabile în ceea ce sunt. Cel Viteaz” (Ps 24. 312 Cf. Mt 6. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. 17. In 1. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. 311 Cf. 8-10). „Domnul oştirilor”. Tob 13. 3. 314 Cf. 6). Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare313.

13. 49). Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă.Th. cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. puterea şi esenţa. Tatăl Atotputernic. cele mai greu de înţeles. Într-adevăr. El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315. prin care a biruit răul. prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul.270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. zice Domnul Atotputernic”. S. 2 Cor 12. voinţa şi inteligenţa. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. 32. poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. iertând de bunăvoie păcatele. cei ce credem” (Ef 1. de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. 5. astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. 315 316 . prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. Astfel. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. ca şi cele mai înalte. 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. 1. 9. 317 Cf. lucrurile cele mai însemnate. 25. 18). 318 CR 1. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. Toma Aq. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu. în sfârşit. Sf. Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Or. 13. Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi. 2. 19-22). 24-25). care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său.. Cf. prin nesfârşita sa îndurare. 2 Cor 6. ad 1. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. Mt 6. Fil 4. iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice».

iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. în primul rând. 1): Dumnezeu 319 320 LR. DCG 51. care culminează în Cristos. care ne dai dovada supremă a puterii tale. oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. din care Isus Cristos. de Creator. 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. drept „Creatorul cerului şi al pământului”. de căderea în păcat. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). Fiul ne-a răscumpărat. 1). Lc 1. 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. mărturisindu-l pe Dumnezeu. 2). Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. iar în cele din urmă. . Vorbim deci.PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. a venit să ne ridice. Colecta din duminica a 26-a. Tatăl Atotputernic. el dezvăluie scopul pentru care. Fiul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. 26). „al tuturor celor văzute şi nevăzute”. 37. apoi de creaţia sa. Mt 19. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1. Simbolul credinţei le reia. prin har: „Deus. 14. „la început. În sens invers. 276 Fidelă mărturiei Scripturii. „începutul istoriei mântuirii”320. qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule.

Astfel.. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin. . ci. Rom 8. apariţia omului. Etheria. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. (. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. I.. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. 18-23. mai degrabă. lucrătoarea tuturor. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. evoluţia formelor vii. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre. inteligentă şi bună. 3. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. 17-21). de un destin orb. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322. 281 De aceea. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei. Sf. Augustin. După mărturia celor vechi. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. 46. nici când a apărut omul. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. Pereg. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. numită Dumnezeu. în liturgia bizantină. 5. Catech. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. Cf. m-a învăţat” (Înţ 7. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală.avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321.) fiindcă Înţelepciunea. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material.

dar în felul unui ceasornicar. în sfârşit. De asemenea. că lumea este Dumnezeu. maniheism).întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. datorită luminii raţiunii umane323. Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. desigur. că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. DS 3026. lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. Gen 15. Ier 33. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism. 24-29. Fapte 17. pe care orice om o poate avea despre Creator324. 8. în iubirea sa. l-a zidit şi l-a creat325. Această căutare este proprie omului. şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. 323 324 . Într-adevăr. 1. 3). ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). 288 Astfel. 134. Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. 15. Is 43. 5. alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. rodul unei decăderi. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. Cf. care. potrivit unora dintre aceste concepţii. 325 Cf. revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu. 19-26. alegându-l pe Israel. după ce a creato. 124. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini. a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. 326 Cf. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. 286 Inteligenţa umană are. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el. De aceea. încât Dumnezeu. 19-20. Dincolo de cunoaşterea naturală. existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. 3). care ia ales pe patriarhi. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. Rom 1. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. El.

. în sfârşit. făgăduinţa mântuirii. 328 329 .) toate prin El şi pentru El au fost create. 6. În El. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul330”. în limbajul lor solemn. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ. 2-3.. Citite la lumina lui Cristos. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales. Din punct de vedere literar.. „Duhul Creator” (Veni.. Creator Spiritus). 30. este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol.. în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. 289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi.. Fiul său preaiubit. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. revelată în Noul Legământ. Gen 1. Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. El a făcut totul prin 327 Cf.) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. despre ordinea şi bunătatea ei. El este Cârmuitorul. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1.. 104. El este Autorul. (. 291 „La început era Cuvântul (. 16-17). Cf. „Izvorul a tot binele”331. Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu. Is 44. 331 Liturgia bizantină. El este Creatorul. 1-3). în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. Ps 33. Cf. 22-31.) El este Tatăl. (. Ps 104.) şi Cuvântul era Dumnezeu. aceste texte pot avea diverse surse. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii. adevărurile despre creaţie. Tropar la Vecernia Rusaliilor. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu).. 24. II. cădere. 332 Cf. despre chemarea omului. astfel că ele exprimă. El este Dumnezeu. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului.în mesajul profeşilor327. Prov 8. despre drama păcatului şi speranţa mântuirii.

Toma Aq.Sine însuşi. încă de la începutul veacurilor. Ibid. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. nu pentru a-şi spori fericirea. iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”339. 2. 2. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. 337 Sf. 340 AG 2. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. 336 Sent. 1. „Creatorul a toate. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. Irineu. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava. 4. Vatican I: DS 3025. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi. 333 334 .. Sf. 2. ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. III. Haer. 4. 2. 20. non propter gloriam augendam. 338 DS 3002. care sunt ca şi „mâinile sale”. 1. dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ. 2. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. 335 Cc. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. 339 Sf. Sent. 9. spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. prin cea mai liberă hotărâre. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa333. toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. 7. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. 1. Haer. 30.. 28). prol. Irineu. 20.

Cf. (. Vatican I: DS 3022. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. 12. El poate. 341 342 Cf. Ci Creatorul lumii. 2. 24). Autol. Cc Vatican I: DS 3023-3024. 3025. prin lucrarea Duhului Sfânt. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. fiule. Teofil din Antiohia. de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. 9). care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. 344 DS 800. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. pentru a crea. 28). de asemenea. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. Dumnezeu creează în mod liber.. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc. 346 Cf. „Cât de minunate sunt lucrările tale. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342. al unui destin orb sau al hazardului. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. face din el orice doreşte. 22-23.) Te implor.IV.. „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. în milostivirea lui. Ps 51. 4. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. 9. Înţ 9. dacă i se dă un material. vă va da iarăşi. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. duh şi viaţă. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. 343 Cf. . Astfel. 11). Cc. 345 Sf. Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341. zidind în ei o inimă curată346. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui.

6. . 11. 2 Cor 4. Sir 43. a putut face să strălucească lumina din întuneric347. 352 Cf. 3. poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [. desigur. 28). Gen 1. 3. 6. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145. lumea este destinată. Ps 19. 21. El. 12. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8. 3. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. 353 Cf. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. Izvorâtă din bunătatea divină. 350 Cf. ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17. Şi de vreme ce. 10. cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11. 3). 349 Cf. viaţa trupului. 351 Cf. 20). prin Înviere. Însă El fiind Creatorul.şi celor morţi. 2). 2-5. inclusiv a lumii materiale352. chip al lui Dumnezeu349. „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4.] foarte bine”) Gen 1. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. 17). este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. Cf. prin Cuvântul său. Iob 42.. cauza primă a toate câte sunt. de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. de asemenea. 354 Conf. DS 286. adresată omului. 28. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune. Inteligenţa noastră. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. 1333.. El poate. 3002. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. 31). Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. Gen 1. 455-463. 15). 26. el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. 800. nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa351. 4. suveran şi liber. El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. El nu îi dă numai 347 348 Cf. Aşa cum spune Sfântul Augustin. 18.

14. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. . Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. a. 5-15. de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. Cf. 21). „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. 355 356 Cc. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. autorul principal al Sfintei Scripturi. 303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. Dt 32. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. 103. chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. 3). dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. Vatican I: DS 3003. iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. pentru care a rânduit-o Dumnezeu. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3. 24-26). Stăpâne. căci dacă ai fi urât un lucru.fiinţă şi existenţă. nu l-ai fi plăsmuit. îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. Ps 22. Is 10. 7). Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. 5-7. 1). 138. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. 35. 304 Deseori Duhul Sfânt. 32. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui. neatinsă încă. e. V. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. „Multe gânduri sunt în inima omului. 357 Cf. 13). iubitorule al vieţii (Înţ 11. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. şi cum ar fi rămas ceva. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”. 39. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. căci toate ale tale sunt. Sir 11. ea se îngrijeşte de toate. îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. 45. Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115.

Fil 4. Gen 1.. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. 6. 361 Cf. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. căci „creatura fără Creator dispare”363. Scoasă din neant de puterea. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale. Cf. Mt 10. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. Departe de a scădea demnitatea făpturii. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. Mt 19. acest adevăr o înalţă. 26-28. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. 362 Cf. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic. 1 Tes 3. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. prin rugăciunile. 5.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. 11. spunând: «Ce vom mânca. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. In 15. 26. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3. 1 Cor 12. după bunăvoinţa sa” (Fil 2. 363 GS 36. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. 9. ca şi prin suferinţele lor360. Acesta nu este un semn de neputinţă. Col 1. 31-33)358. 364 Cf. 360 Cf. ori ce vom bea?» (. 13)362.. Astfel.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. . şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364. Dar pentru înfăptuirea acestui plan. 2) şi cu Împărăţia sa361. 29-31. 24. pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. 3. 13. Col 4. În acest caz.

(. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368. 11. Gent. iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu. Totuşi. pe atât de inevitabilă. 1. răul moral a intrat în lume. dar de la care. fie el şi moral. S. Augustin. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. 367 Cf. nici indirect ─ cauza răului moral367.. S. printr-un mister teribil. prin chemarea la o viaţă fericită. prin darul Duhului Sfânt. 1. ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. Astfel. Îl permite totuşi. 71. Augustin. un răspuns la problema răului.. 368 Sf. alături de apariţia unor fiinţe. Sf. ci Dumnezeu. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. ele se pot şi sustrage. 1. 6. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. Th. 1. se îngrijeşte de toate făpturile sale. De fapt. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. dintr-un punct de vedere. . la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. 1. făpturi inteligente şi libere. alături de lucrul cel mai desăvârşit. Sf. Toma Aq. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. Cf.. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. şi pe cel mai puţin perfect. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini.. Deci ei pot să se abată din drum. Creatorul lumii orânduite şi bune. În planul lui Dumnezeu. 3. Lib.) fiind cu desăvârşire bun. şi. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. S.309 Dacă Dumnezeu. prin puterea Sacramentelor.. tot dinainte. în chip misterios. Th. 312 Astfel. putem descoperi că Dumnezeu. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. 79. această devenire cuprinde. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. în Providenţa sa atotputernică. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. prin adunarea Bisericii. 2. respectând libertatea creaturilor sale. Tatăl Atotputernic. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. şi distrugeri. Sf. Sf. 311 Îngerii şi oamenii. Toma Aq. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. pe cât de dureroasă. 3. Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei. Enchir. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită. Toma Aq. au păcătuit. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici. drama păcatului. pe atât de plină de mister. 1. incomensurabil mai grav decât răul fizic. dispariţia altora. atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. cu timpul. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie. alături de zidiri ale firii. 25.

Tob 2. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. Sfântul Thomas Morus. 374 Cf. Totuşi. că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. Cf. 28). Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. 32. pentru care a creat cerul şi pământul. 12-18 Vulg. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. . şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). 12). Gen 2. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului. oricât de rău ne-ar părea nouă. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale. 20.. 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8. 2. 369 370 Cf. când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. 373 Rev. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială. 20)369. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor. 8. prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. Rom 5. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar. 50. Numai la capăt. cu prisosul harului său370.. tot ceea ce voieşte El.unui popor numeros” (Gen 45. 138. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. prin harul lui Dumnezeu. Dumnezeu. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. 372 Scris. 371 Dial. cu puţin înainte de martiriul său. Or. Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371. 4. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră.

Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). Tatălui. 320 Dumnezeu. şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. Cf. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. Cerul şi pământul 375 376 Cf. Făpturile sale să aibă parte de adevărul. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5. în primul rând. 26-34. Mt 6. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. în mod liber. direct. Isus Cristos. 377 Cf. Ps 55. care a creat Universul. mort şi înviat pentru a birui răul. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. PARAGRAFUL 5. este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. 318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. 3). DS 3624. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. . 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat. 23. „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. 7)377. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. fără nici un ajutor.

381 DS 800. adică îngerii şi lumea pământească. DS 3002. 382 S. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. în interiorul creaţiei. 15. pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. quaeris officium. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică.. îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. angelus.sau „cerurile” . Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale. spiritus est. fiind alcătuită din suflet şi trup381. iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. 1. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă. În sfârşit.poate desemna tăria379. cf. 16. legătura. non naturae. după ceea ce face ─ înger”382. Ps 19. creaţia în întregime. este un adevăr de credinţă. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est. Întrebi despre rolul ei? Înger. „Cerul” . cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. spirituale şi trupeşti. de asemenea. 326 În Sfânta Scriptură. Psal. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor378. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. angelus est: ex eo quod est. spiritus est. SPF 8. ─ „«Înger» desemnează rolul.. Quaeris nomen huius naturae. I.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. Cf. 16. Augustin. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. 2. Cu toată fiinţa lor. Ps 115. 380 Cf. ex eo quod agit. după ceea ce este ─ spirit. 103. nu natura. Ea sugerează. una după alta. . netrupeşti. Ps 115.

Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. Gen 22. 36. Gen 3. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. Este mărturie strălucirea slavei lor385. tronurile şi domniile. toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. Jud 6. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. Pius XII: DS 3891. . vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. îl ocrotesc pe Lot388. 16). 5. căpeteniile şi puterile. 389 Cf. 396 Cf. care este în ceruri” (Mt 18. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. Gen 21. 11-24. 388 Cf.. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui. şi cele din cer. Is 6. ca să nu amintim decât câteva exemple. vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc387. 53. 391 Cf. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii. viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. 392 Cf. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. 393 Cf.. 330 Ca făpturi pur spirituale. Lc 1. 11. Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. 7. o salvează pe Agar şi pe copilul ei389. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. Iob 38. 24. pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. 6). „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. 6. prin mijlocirea lor este transmisă legea391. 394 Cf.17. 385 Cf. trimise ca să slujească. 1 Rg 19. opresc mâna lui Abraham390. îi asistă pe profeţi395. Gen 19. 387 Cf. 9-12. Jud 13. 333 De la Întrupare la Înălţare. Fapte 7.ai lui Dumnezeu. cele văzute şi cele nevăzute. 11. Dan 10. 20). Lc 20. 390 Cf. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384. Cf. 20-23. 10). şi cele de pe pământ. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. În sfârşit. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103. Ex 23. „Pentru că în El toate au fost create. 395 Cf. 386 Cf.

2. 406 Cf. Lc 22. 20. în credinţă. 3-8. 397 398 . Zah 1. 410 Cf. 10-11. 53. Iob 33. îl slujesc în pustiu398. 12. 403 Cf. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. 23-24. Tob 12. 26-29. 5-7. Eun.. 13. 1. II. 400 Cf. Sfântul Gabriel.. 6-11. 24.. Ps 34. ea invocă sprijinul lor (astfel. Mc 1. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”412. 8. 407 LR: „Sfânt. 12. Lumea văzută Cf. ca pe Israel odinioară401. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406. Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. 41. 402 Cf. 11.” 408 Cf. 10-13. „ (Lc 2. 404 Cf. Mt 4. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. 8-14. Sfântul Rafael. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. Lc 2. 19. 335 În liturgia sa. Mt 1. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. 12. 23-25. pe care o vestesc404. 91. Lc 16. 412 Sf. Mt 18. Vasile. 411 Cf. 12. 22. Mc 16. 8-9.. viaţa creştină participă. 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii409. uniţi în Dumnezeu. în slujba judecăţii sale405. 10. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. 29-30. 3. 8. 405 Cf. 2 Mac 10. 409 Cf. Cf. 10). Fapte 1. îl mângâie în agonie399. Lc 12. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2. Fapte 5. 399 Cf. 11. Încă de pe pământ. 8. Mt 13. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. 31. 10. 401 Cf. 43. îngerii păzitori).lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. Mt 26. 18-20. 27.

care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. Diferitele creaturi. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare. „Din însăşi condiţia lor de creatură. cu propria organizare şi cu propriile legi” 416. 415 Cf. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. În legătură cu creaţia. 2. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. Cu toate acestea. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. Gen. 4. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. 417 Ps 145. care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. Augustin. chiar şi de vrăbii. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. 1-2. De aceea. se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. a valorii şi a menirii ei. Isus spune: 413 414 DV 11. 1. în toată bogăţia. LG 36. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. §2. întreaga natură. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. Soarele şi Luna. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. 9. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. 4). . 416 GS 36. pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. voite în fiinţa lor proprie. Sf. Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. fiecare în felul ei. pentru a se completa reciproc. unele în slujba altora. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. toate fiinţele existente. diversitatea şi ordinea ei. cedrul şi floarea. reflectă. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. Man.

. 6-7). şi astfel. 1-3). 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei. Doamne. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12..„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12. Gen 1. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420. mai ales. cea atât de folositoare şi atât de simplă. 420 Cf. Omul. 19-26. va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el. Preaînalte. frumos e. de preţioasă şi de curată .. 26. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. Ier 31. Sf. şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”. 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf. „au fost făcute cerul şi pământul”. în toate făpturile tale şi. aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. prin care ne dăruieşti lumina zilei. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. 421 Cf. 3-4.. 35-37. la flori de toate culorile şi la ierburi . Cant. în fratele Soare. scânteind cu uriaşa-i strălucire. Lăudat fii. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”.. Doamne. care dă naştere la felurite roade. la rândul său. Doamne. de chipul tău. Lăudat fii. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2. Francisc din Assisi. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. Evr 4. ne dă asemuire... Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421. 33. pentru Apa soră.

Dumnezeu. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. 3. Omul. Vigilia pascală. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. 349 Ziua a opta. 424 Sf. Cf. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. Însă pentru noi. spune regula Sfântului Benedict. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. Stăpânul lor. Gen 1. 114. a răscumpărării. ad 3. 24: Rugăciunea după prima lectură. PARAGRAFUL 6. S. 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. 1. 14. Omul 422 423 Cf. În felul acesta. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. mai măreaţă. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. LR. şi prin el întreaga creaţie. Th. . Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. exprimate în lucrarea sa de creaţie. este rânduit pentru slava lui Dumnezeu. 351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. interdependenţa şi ordinea lor. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. Toma Aq. 354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei.

27). încât. 3. mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. E capabil să se cunoască. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. GS 24. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. 3. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV).355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. să se dăruiască în mod liber. doar el este chemat să împărtăşească. . după chipul lui Dumnezeu l-a creat. Ecaterina din Siena. „După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. mare şi minunat chip viu. Dial. în natura sa. 4. să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. căci din iubire ai creat-o. 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II). la un legământ cu Creatorul său. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. I. el este creat „bărbat şi femeie” (III). viaţa lui Dumnezeu. 1. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. prin har. 13. 3. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. 427 Sf. pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. 39. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. ci cineva. pentru el. 1. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I). prin cunoaştere şi iubire. din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. 428 GS 12. 24. să se stăpânească.

Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui. Sf. (. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. 432 Cf. 433 Pius XII. creată după chipul lui Dumnezeu. fără a exclude bogata varietate a persoanelor. 434 Ibid. Căci al doilea este.. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17. primul. de fapt..) în unitatea naturii sale. al doilea nu are sfârşit. Primul Adam.. Tob 8. Primul a fost creat de celălalt. numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos.. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi. Cf. 360 Datorită originii comune. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. atunci când îl modela. 6. în unitatea de locuire: pământul. 431 Sf. II. 1. alcătuită în acelaşi fel la toţi.dreapta sa429.. în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. neamul omenesc formează o unitate. de ale cărui bunuri toţi oamenii.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433. spre care toţi trebuie să tindă. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu.. Petru Chrysolog. (. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa. Ioan Chrysostom. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam. prin dreptul natural.. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. Serm. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. GS 22. Summi pontificatus. Primul Adam. Enc. 117. in Gen 2. 359 „De fapt. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434. este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său. a culturilor şi a popoarelor. Serm. dintr-un trup material şi un suflet spiritual. . NA 1. 429 430 Cf. 1.. al doilea Adam: primul are început. spune el.

deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440. de asemenea. Cf. dimpotrivă. 443 Cf. Ca atare. 38. Enc. este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. In 15. ci unitatea lor formează o unică natură. prin el. astfel încât acestea. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. 27. Astfel. SPF 8. Viena (în 1312): DS 902. Humani generis. spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. prin însăşi condiţia sa trupească. El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om437 şi de mai mare valoare438. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. 30. Cc. 23). spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. 441 Cf. sintetizează în sine elementele lumii materiale. ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. 19-20. Mt 16. nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului. 41. ci. 442 Cf.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. 1. omul. Pius XII. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. In 12. Mt 26. 1950: DS 3896. Mt 10. 440 GS 14. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440. Fapte 2. 15. 1 Cor 6. 438 Cf. 44-45. 2 Mac 6. îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. 13. ne învaţă. 25-26. 7). 439 Cf. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. . în om. 28. 437 Cf.

„după chipul lui Dumnezeu”.introduce o dualitate în suflet444. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi. Lc 8. Bărbatul şi femeia sunt. 15. 26. . 4-19. Pius XII. Ez 36. 5. 29. „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. 5. 447 Cf. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31. Dt. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. de femeie. Constantinopol IV (în 870): DS 657. ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. 33). 3. III. 66. Is 29. 446 Cf. Ier 3. de asemenea. 13. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. Creatorul lor448. asupra inimii. respectiv. bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. Os 11. trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. Humani generis. în fiinţa lor de bărbat şi. Ps 131. Vatican I: DS 3005. cf. 14-16. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. pe de o parte. GS 22. ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. Gen 2. 450 Cf. El nu este nici bărbat. Dumnezeu este spirit pur. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Rom 5. 22. 6. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. 23). 21. 1950: DS 3891. Enc. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. 18). 2-3. Femeia. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. 449 Cf. 7. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. Mt 6. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. nici femeie. Cc. cu o identică demnitate. iar pe de altă parte. Is 49. 5. 1-4. 19-20). Cc. 13. iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. 448 Cf. 444 445 Cf.

bărbatul şi femeia. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. 24). în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. 3. Armonia interioară a persoanei umane. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei.. Gen 2. 453 LG 2. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1. GS 50. au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos. bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. 457 Cf. 1 In 2. formând „un singur trup” (Gen 2. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă. 17. armonia dintre bărbat şi femeie456. Tridentin: DS 1511. De aici. 455 Cf. Gen 2. 377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. Gen 3.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. 28). fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. în sfârşit. omul nici nu ar fi murit454.. Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. înainte de toate. nici nu ar fi suferit455. 19. Adam şi Eva. 24). cu aceeaşi natură omenească. „) şi complementari ca bărbat şi femeie. ca soţi şi părinţi. 16. 456 Cf. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. în omul însuşi. 16. 373 În planul lui Dumnezeu. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. . 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf. i-a creat pentru o comuniune de persoane. ca stăpânire de sine. 1. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. IV. 454 Cf. 25. În căsătorie. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. Cc. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. 28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu.

8. PE SCURT 380 „Părinte sfânt. «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. 17-19. 378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. 4. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. 379 Această armonie a dreptăţii originare. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462.. 15) ─. Rugăciunea euharistică IV. 27). 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. PARAGRAFUL 7. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461.. Gen 2. . ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute. 462 GS 14. 461 Cf. 463 GS 12. Cf. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. 3-6. 118. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu. slujind numai ţie. Rom 8. pentru ca. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi. Gen 3. Căderea 458 459 Cf. 1. 460 LR. 29. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. 15): munca nu înseamnă un chin459.simţurilor. Ef 1. Creatorul său.

Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei. căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. 387 Realitatea păcatului. 21-22. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. In 16. deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. I. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. 8. o eroare. spune Sfântul Augustin464. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. 7. 466 Cf. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. în mod deosebit a păcatului originar. 20. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. Cf. . 11. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466. Lc 11. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. 11. a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. 7. ca o slăbiciune psihologică. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. Totuşi. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. Rom 5. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu.385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2. se clarifică şi realitatea păcatului. 16). dar nu găseam răspunsul”. 1 In 3.

având gândul lui Cristos 468. Această „cădere” constă în faptul că. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor. 1-5. trimis de Cristos cel înviat. 4. 8). care. 44. ostilă lui Dumnezeu471. . Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. II. numit Satana sau Diavolul473. mântuirea este oferită tuturor oamenilor. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. însă ea ilustrează un eveniment primordial. 12-21. Biserica. 2 Pt 2. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. 469 Cf. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. 474 Cc. 472 Cf. Cuvântare din 11 iulie 1966. 475 Cf. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. GS 13. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos467. 16. Rom 5. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. datorită lui Cristos. îi aruncă în moarte472. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. Cc. prin alegere liberă. Paul al VI-lea. Înţ 2. 470 Cf. din invidie. 9. Gen 3. 471 Cf. că toţi au nevoie de mântuire şi că. Pius al XII-lea: DS 3897. In 8. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. 24. Cf. 1. sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. 1 Cor 2. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. Duhul Sfânt Paracletul. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. dar ei singuri s-au făcut răi”474. Tridentin: DS 1513. Ap 12. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. creat de Dumnezeu. Lateran IV (în 1215): DS 800. 473 Cf.

nu există căinţă pentru ei. care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. 8). Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. 17).irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. 4. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. F. indirect. şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. vei muri” (Gen 2. 28). în calitate de creatură. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului.o. cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. „căci în ziua în care vei mânca din el. puternică prin faptul că este spirit pur. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. „tatăl minciunii” (In 8. Dintre aceste lucrări. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. 5). 395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2. această acţiune este îngăduită de Providenţă. Cf. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. Făptură spirituală. Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. Omul depinde de Creator. III. 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine. Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. 8). Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476. omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii. 2. Mt 4. „După cădere. El nu e decât o creatură. 44). 1-11. .

Le e teamă de acest Dumnezeu483. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. Rom 5. 12. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. Gen 3. 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. Ambig. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. 485 Cf. Gen 3. 487 Cf. Gen 2. Gen 3. este distrusă. Rom 5. Gen 3. împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. 17-19. 400 Armonia în care erau. 484 Cf. Gen 6. 18-32. păcatul se manifestă adesea. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. Gen 3. Din cauza omului. despre care şi-au creat o imagine falsă. 3-15. Cf. ispitit de diavol. 16. în istoria lui Israel. 9-10. 401 După acest prim păcat. 482 Cf. Maxim Mărturisitorul. Gen 4. 481 Sf. 17. 11-13. 488 Cf. 490 Cf. abuzând de libertatea proprie. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484.. 491 Cf. 7. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488. 489 Cf. datorată dreptăţii de la început. 492 Cf. 19). În sfârşit. apoi. 1-11. 12. mai ales. 486 Cf. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. 5. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi. Rom 3. Rom 1. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului479. 480 Cf. corupţia generală ca urmare a păcatului492. 23. Gen 3. omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. 20). 398 Prin acest păcat. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. 19. consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. . nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. 5. Gen 3. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482. 483 Cf. Creat într-o stare de sfinţenie. Ca urmare.397 Omul. Gen 3. nu conform cu Dumnezeu”481. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. Sedus de diavol. 5. unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486.

care este bun. prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5.. prin păcat. Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său. toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. 4. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam.. Tridentin: DS 1512. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. Tridentin: DS 1514. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. Totuşi. moartea a trecut la toţi oamenii. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. 1. tot astfel. 403 Pe urmele Sfântului Paul. . Mal. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său. s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. 1 Cor 1─6.. În virtutea acestei certitudini de credinţă. ci 493 494 Cf. Toma Aq. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. întreaga armonie cu sine. tot astfel. păcatul se manifestă în multiple feluri493. 495 Cf. omul. 497 Sf. printre creştini. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. Într-adevăr. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el.” (Rom 5. cu semenii şi cu toată creaţia494. Cc. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. Prin această „unitate a neamului omenesc”. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă.legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise. în acelaşi timp. Cc. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. 1. 18). Ap 2─3. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. moartea. 19). GS 13. pentru că toţi au păcătuit în el. 496 Cf.

chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). DS 1510-1516. însă acest păcat afectează natura umană. DS 371-372. care ar fi de neînvins. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului. el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. O luptă grea. Tridentin: DS 1511. De aceea. 502 Cc. supusă ignoranţei..pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. şi în secolul al XVI-lea. Tridentin: DS 1513. nu un act. 14. Primii reformatori protestanţi învăţau. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. cf. Evr 2. păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. dăruind viaţa harului lui Cristos. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. Botezul. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. . 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea. nu „săvârşit”. Prin păcatul primilor părinţi. o stare. 405 Deşi propriu fiecăruia499. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu. în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. dimpotrivă. Cf. Cc. adică sub puterea diavolului”502. în opoziţie cu Reforma protestantă.. Tridentin: DS 1511-1512. Cc. însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. 500 Cf. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. 501 Cf. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început.

care. cu ajutorul harului lui Dumnezeu506. CA 25. 1 Cor 15. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. al politicii. numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. al acţiunii sociale503 şi al moravurilor. Gen 3. 19)505. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. Dimpotrivă. IV. Cf. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. 19-20. „noua Evă”. 8). aceasta a început de la origini şi va dura. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul. după cum spune Domnul. De altfel. 508 Cf. 1 Pt 5. 506 GS 37. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. 510 Cf. Prins în această înfruntare. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. Rom 5. 15. 507 Cf. 409 Această situaţie dramatică a lumii. 509 Cf. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. 21-22. RP 16. . 511 Cf. 505 Cf. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. 9.rănită. 29). a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. Maria. Gen 3. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. Pius IX: DS 2803. până în ziua de apoi. Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. 45. înclinată spre rău. 2. 8. printr-un har special al lui 503 504 Cf. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi.

. 3. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513. 24). într-adevăr. e supusă ignoranţei. 515 GS 13. că păcatul Cf. 418 Ca urmare a păcatului originar. Toma Aq. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512. 513 . 1. şi cântarea Exultet: «O. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară.. Serm. §1.Dumnezeu. sedus de Cel viclean. 2.) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1. împreună cu Conciliul Tridentin. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. ad 3. 13. omul. De unde. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. fericită vină. 3. ca prim om. 419 512 „Aşadar noi credem. th. Tridentin: DS 1573. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu. 73. 514 Cf. ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie. ci pentru toţi oamenii. ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. 4. Adam. Cc. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. (. Sf. Dumnezeu permite. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă.. natura umană are puterile slăbite. S. a prisosit harul» (Rom 5. 416 Prin păcatul său. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa. 20).

420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. şi. ce-i drept. . GS 2. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. ci prin propagare». dar Cristos. în robia păcatului. ea a căzut. 20). 421 „Conform credinţei creştinilor.strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. prin Cruce şi Înviere. a prisosit harul” (Rom 5. de aceea. a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. este «propriu fiecăruia»”516. «nu prin imitare. §2.

16). Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. 520 Cf. născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1.. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. Cristos a zidit Biserica sa520. 11). de meserie tâmplar. plin de har şi de adevăr. 4-5). şi har peste har” (In 1. 14. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului. născut din femeie. Cf. 68.CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. „s-a coborât din cer” (In 3.) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. Lc 1. Sf. (.. la Betleem. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. 55. născut sub lege. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. ca să dobândim înfierea” (Gal 4. „a venit în trup” (1 In 4. 2. Serm. 51. mort răstignit la Ierusalim. 62. Leon cel Mare. 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. 18. Mt 16. 83. 33). că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13. în primul rând. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. . 16). 2). 3. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. vestirea lui Isus Cristos. 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus. 4. 518 519 Cf. 13. 1. Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. slava unuia-născut din Tatăl. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. Lc 1. 3). credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. 6. 3. în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om. „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este.

20). pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi.) A catehiza (. aceea a lui Isus din Nazaret. ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă. . Fiul unul-născut al Tatălui. spre a ajunge. a semnelor săvârşite de El”521. 1-4).) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. „să fie gata să piardă totul (. să se facă asemenea lui în moarte. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos.) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum. 16)523. trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna... 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos... de e cu putinţă.. (. şi „a-l cunoaşte pe El. Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică. lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui. la învierea cea din morţi” (Fil 3. 523 Ibid.. De la început. ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7. (. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”. înviat.. Ibid. Dar în acelaşi 521 522 CT 5. (. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos.) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1. şi numai Cristos învaţă..pentru a călăuzi la credinţa în El. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522..) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”. 6. în împărtăşire cu suferinţele lui. ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─.. 8-11). oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană. şi puterea învierii lui şi. ce am văzut cu ochii noştri. ce am privit. primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El.

ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. Ps 51. 21. 528 Cf. Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. 7). şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. Fiul lui Dumnezeu. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). urmând ordinea Simbolului credinţei. 18. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. 9. Domnul (articolul 2). Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. 12. Fiul său veşnic făcut om. Fapte 5. 529 Cf. şi misiunea lui524. 6) scoţându-l din Egipt. Fapte 2. 41. El este cel care. Îl mântuieşte şi de păcatul său. 21).timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. Domnul nostru” I. În Isus. Israel. In 3. numai El îl poate dezlega526. Cf. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. 431 În istoria mântuirii. Lc 1. în Isus. Ps 51. 6. 3 In 7. 526 Cf. în sfârşit. 31. 527 Cf. În acest scop. La Bunavestire. . De aceea. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. Este numele divin care singur aduce mântuirea529. devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. Fiul său unic. Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. Ps 79. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1.

89. rareori. Trebuia să fie. 539 Cf. 7. 16. pentru că. 28. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. prin Întrupare. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. spune: „Doamne Isuse Cristoase. 16. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533. 14. 5. 536 Cf. „Bucură-te. acesta le dă (In 15. 20. 12-13 1 Rg 1. Sir 50. prin excelenţă. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. 13-16. 19. In 12. Evr 9. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. cazul lui Mesia. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. Era cazul regilor537. 537 Cf. 16-18. 17. 535 Cf. 12. 26-27. 2. 12)531. 2.Ps 2. Fapte 9. 540 Cf. 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. 19). Fapte 16. 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că. miluieşte-mă pe mine. Domnul nostru”. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. 1. 7. Cf. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui. 533 Cf. II. 22. păcătosul”. 25). Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. numită „rugăciunea lui Isus”. Fiul lui Dumnezeu. 39. 15-16. Lev 16. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. Ex 25. 1 Sam 9. 10. al profeţilor539. 1. Lev 16. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. în umanitatea lui. 532 Cf. 1 Rg 19. 6-13. care înseamnă „uns”. 538 Cf. Trebuia 530 531 Cf. Iac 2. Lev 8. 9-10). . Num 7. 16. Evr 9. el vrea să spună că. s-a unit cu toţi oamenii530. în Cristos. 7. Fapte 4. al preoţilor538 şi. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536.toţi. Rom 10. „Dumnezeu era cel care. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. de acum înainte. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2. Mc 16. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. 16). 534 Cf. Ex 29. Isus”.

438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. 30. profet şi rege. 22. 38). De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10. 35) în sânul feciorelnic al Mariei. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. 544 Cf. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. Cf. Haer. „spre a se arăta lui Israel” (In 1. 69. 27. 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. 543 Cf. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547. 16-23. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. şi a fost uns în Duhul. 16)544. 545 Sf. 2. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. 18. 16. 11. 15. Mt 16. In 6. Lc 4. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. Irineu. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. 8. dar nu fără rezerve. 23. care este ungerea” 545. un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. zămislit ca „sfânt” (Lc 1. 15. 2. pentru ca Isus. 36). care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 31) ca Mesia. 3. 41-46. 13. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. Fapte 3. 21. 6. Lc 24. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria. 550 Cf. 21. In 4. Mt 2. Ap 22. esenţialmente politică549. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. 24. Mt 22. In 6. In 6. 13. 546 Cf. Cel care a fost uns este Fiul. Dan 7. 3. care îl recunoştea ca Mesia. ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf. 9. 2 Tim 2. 548 Cf. 549 Cf. Is 61. vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. „care se numeşte Cristos”. Rom 1. soţia sa”. El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. 14. 9. să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541. 16-21. dar şi ca profet543. în oraşul lui David. 25-26. „De altfel. 20). Is 11. 3. 62. 11). 551 Cf. 547 Cf. Zah 4. 12. 20. 15. este ceea ce indică însuşi numele lui. . 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. 13)551. 1. 27. 14).

va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. Isus a răspuns: „Bine Cf. 14. 10-12. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. Ier 3. 556 Cf.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. În faţa Sinedriului. după sensul literal al textului -. spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2. 1 Tes 1. De aceea. 560 Cf. 1. 36). 20). 16). 1. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. ci Tatăl meu. 7. 559 Cf. 15-16). 554 Cf. 31. Dt (LXX) 32. 47. Paul. În aceste cazuri. III. poporului ales555. 2 Sam 7. 555 Cf.aceasta. 1. Cf. 13. 562 Cf. 6. 19. 10. Is 53. Lc 23. Mt 27. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16. 552 553 . 563 Cf. vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. Lc 23. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. Mt 16. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. 22. 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. In 20. 13. 19-22. care este în ceruri” (Mt 16. nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. 54. 17). 1 Cron 17. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560. În paralel. Ps 82. Ps 2. 39-43. 558 Cf. Os 2. Dt 14. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. 28)552. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. Înţ 18. In 19. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. 8. 18. 11. 561 Cf. Os 11. 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. Ex 4. Iob 1. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. 6. Sir 36. 557 Cf.

El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi. nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6. 37-38. Cf Mt 11. 61. 64. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. 14). Fapte 13. plin de har şi de adevăr” (In 1. 8. 569 Cf. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. Eu sunt” (Lc 22. De atunci. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. Mc 14. YHWH. In 10. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. 36. care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566. Mt 5.spuneţi. 4)571. Mt 26. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. 1 Cor 2. Lc 11. 36. 17. Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. 21. 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. 564 565 . 48. superior chiar şi îngerilor567. recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. Mt 3. 27. 567 Cf. 14. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20. Deja cu mult înainte. 34-36. 33. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl.şi pentru Isus. dar . Mt 21. 445 După Înviere. 7. este redat prin Kyrios („Domn”). 6. 17. 39). prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. 570 Cf. 18). 17). 70)564. 572 Cf. Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. 5. 568 Cf. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. IV. după Duhul sfinţeniei. 8. 571 Cf. 9). Ex 3. Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament. 573 Cf. 13. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl. filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere.şi aceasta este noutatea . 21. 566 Cf. acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. Mt 24.

d. 22). 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. 13. §2. 22. şi Fapte 2. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”. 1 Cor 12. In 13. Doamne Isuse!” (Ap 22. În întâlnirea cu Isus înviat. Tit 2. 13. încă de la început578. devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. centrul şi scopul întregii istorii umane”583. 2. 41-46. 43. ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582. 34-36. 15. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. De-a lungul vieţii sale publice. Mt 8.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia.. Copilul născut 574 Cf. Mc 12. Fapte 2. 9. 3. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. 9-11. 34-36. gesturile de dominare asupra naturii. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. cf. că puterea. 45. 29. 581 Cf. Rom 10. Lc 1.a. Mt 22. a bolilor. 450 De la începutul istoriei creştine. a demonilor. 583 GS 10. Ap 5. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. cf. „Biserica crede (. 576 Cf. ş. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. Doamne!”) (1 Cor 16. 15. Ap 11. vino. Domnul nostru”. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. dar şi în mod explicit. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. 13. 17. 578 Cf. „Amin. 5. în mod absolut. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală. 575 . pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2. 30. 13. 2. adresându-se apostolilor săi575. Evr 1. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă. 448 Foarte des în Evanghelii. 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”. 582 Cf.m. Fil 2. 11. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. 577 Cf. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. Rom 9. §2..despre sensul Psalmului 110574. Fapte 5. 580 Cf. nici unei puteri pământeşti. Cf. 579 Cf. 14.

El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7. Cf. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. „speranţa lui Israel” (Fapte 28. In 1. 1 In 2. 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4. 18. 1. 14. 584 585 . Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. In 1. 23. 38). „Mesia”. Fapte 8. 37. 3. 454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. 16. 18. 19). 20). 3). 12). 586 Cf.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”.

de fapt. „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3. moartă.. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta. s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. 14). 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine. Iar Tatăl. 29) „Eu sunt calea. trebuia să ni se aducă lumina. El este. . trebuia să o primim înapoi. „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. să fie înviată. Or. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. un eliberator. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. 6). pe muntele Schimbării la Faţă.PARAGRAFUL 1. oamenii. un ajutor. 16). 4-5. răspundem mărturisind: „Pentru noi. 7)588. catech. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan. Pierduserăm stăpânirea binelui. modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. 5): Bolnavă. căzută.. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I. Dt 6. 15. Cf. fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. Închişi în întuneric. să fie ridicată. robi. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. pentru ca oricine crede în El să nu piară. 10). prinşi. 9).” (Mt 11. adevărul şi viaţa. pierduţi fiind. aşteptam un Mântuitor.. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. firea noastră cerea să fie vindecată.

Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. Opusc. 589 590 Cf. 5-7.. 14). . pentru ca El. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină.. 3. cântare la Vesperele I ale duminicii. 7-9 LXX). Sf. atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. 34. citând Ps 40. deşi din fire Dumnezeu. vin (. Unigenitus Dei Filius. LH. Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. de la începutul ei. II. Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii. am zis: „Iată. Haer. Inc. 593 Cf. 463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4. Într-un imn redat de Sfântul Paul. dar mi-ai întocmit un trup. şi-a luat firea noastră. să-i facă pe oameni dumnezei”592. făcut om. Irineu. 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. 2). 57 in festo Corp. în toate arătându-se ca un om. suae divinitatis volens nos esse participes. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1.) să fac voia ta” (Evr 10. făcându-se asemenea oamenilor. ci sa nimicit pe sine luând fire de rob. naturam nostram assumpsit. In 1. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. 12).. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. 3. 592 Sf. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. şi Fiul lui Dumnezeu. Atanasie. 591 Sf. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. Toma Aq. 1. Mc 8. 1. intrând în lume. 19.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. să devină fiul lui Dumnezeu”590. Atunci. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. 16).. 54. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. Fiu al omului: pentru ca omul. Chr.

credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”594. şi nu prin adopţiune. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. 597 DS 250. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. că s-a născut după trup”598. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt.«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. de o fiinţă (homousios . De aceea. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. de aceea. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Încă din timpurile apostolice. a mărturisit în 451: 594 595 Cf. 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu.III. În 325. Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. iar nu creat. din Calcedon. despre care se spune. al patrulea Conciliu ecumenic. s-a făcut om”597. unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau. Biserica a trebuit să afirme. primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut. care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. înzestrat cu suflet raţional. într-un Conciliu reunit la Antiohia. 598 DS 251. împotriva lui Paul din Samosata. 2-3. DS 130. fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. . 596 DS 126. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. Dar încă din secolul al treilea. Confruntat cu această erezie. În opoziţie cu ea. 1 In 4. 2 In 7.

. al cincilea Conciliu ecumenic. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. Leon cel Mare. Domnul nostru Isus Cristos. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). fără amestecare. Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. ci. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană604. a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. 15). 603 DS 432. Sf. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire. de la Constantinopol. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. 604 LH. care este Domnul nostru Isus Cristos.Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. în afară de păcat” (Evr 4. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. mai degrabă. pentru mântuirea noastră. fratele nostru. este Dumnezeu adevărat. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. 599 600 DS 301-302. Unul şi acelaşi Cristos. deja Cc. 602 Cf. Fiul unul-născut. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. Domnul nostru Isus Cristos. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. 601 Cf. din 553. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. fără împărţire. cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. unul din Treime” 600. nu numai minunile. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu601. El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. 2-3. Serm 21. pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. Născătoarea de Dumnezeu. „asemenea nouă în toate. Efes: DS 255. Domnul. după omenire. Împotriva acestora. Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. DS 424. pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu. 468 După Conciliul din Calcedon. DS 424. fără despărţire. fără schimbare. s-a născut din Fecioara Maria. cf. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup.

38. DS 149. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. a gândit cu o inteligenţă de om. Ca atare. De aceea. 27. 8. şi a trupului lui omenesc. Unul fiind din Sfânta Treime. Mc 6.Cristoase Dumnezeule. în vârstă şi în har” (Lc 2. a iubit cu o inimă de om. §2. §2. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. 34 etc. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. Împotriva acestei erori. 609 Cf. a acţionat cu o voinţă de om. In 11. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. asemenea nouă în toate. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune. Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. mântuieştene pe noi!”605 IV. şi nu nimicită”606. 606 . afară de păcat608. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. 9-10. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. 472 Acest suflet omenesc. nu se poate învăţa decât din experienţă610. în condiţia umană. făcându-se om. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. în sufletul şi în trupul său. 610 Cf. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. cu moartea pe moarte ai călcat. Astfel. 608 GS 22. Născut din Fecioara Maria. 607 Cf. In 14.

cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. . 14. Ep. nu prin ea însăşi. 7). 614 Cf. 36. 473 Dar. Grigore cel Mare. 26-30. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. Maxim Mărturisitorul. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. pentru mântuirea noastră619. 55. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. 27. 18. ci cooperante. 39. 6. dub. Mt 11. etc. 33-34. 18-20. 617 Cf. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. 619 Cf. Constantinopol III (în 681). Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. In 2. Este. ci prin unirea sa cu Cuvântul. în primul rând. 616 Cf. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească. Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel. Mc 13. In 1. De aceea. 31. Mc 2. în acelaşi timp. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. Qu. 620 DS 556. Sf. DS 556-559. 613 Cf. 66.la „firea de rob” (Fil 2. trupul lui Cristos era delimitat621. 8. Mc 14. 615 Cf. Cc. 32. 7. 25. chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf. Sf. 10. 9. DS 475. Mc 8. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. etc. 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. nu opuse. Fapte 1. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. 10. 621 . 8. divine şi umane. Lateran (în 649): DS 504. 31. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. Cf. mai bine zis. 618 Cc. 61.

dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. Niceea II (în 787). Niceea II: DS 601.. fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. LR. 624 Cc. Fiul unul-născut al Tatălui. 481 Isus Cristos are două naturi. In 19. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent. 482 Cristos. Biserica a recunoscut întotdeauna că. zugrăvite pe o imagine sfântă.) praecipuus consideratur index et symbolus. care este din fire nevăzut. Întradevăr. Cuvântul veşnic. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. cea divină şi cea umană. perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine. de aceea. care nu se confundă. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624. . 477 În acelaşi timp. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. 1). 625 Pius XII. în trupul lui Isus. deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui.. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. 20). La al şaptelea Conciliu ecumenic622. Enc. cf. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. „Dumnezeu. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. illius amoris. şi-a asumat natura omenească.(Gal 3. are o inteligenţă şi o voinţă omenească. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. 34. Prefaţa de Crăciun II. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. DS 3812. 622 623 Cc.. pot fi venerate. Haurietis aquas: DS 3924.. străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. De aceea. s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. Preasfânta Inimă a lui Isus. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2.

„S-a zămislit de la Duhul Sfânt.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Lc 1. 34). „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. 1-12. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628. 35. . 4). Cf. s-a născut din Maria Fecioara” I. este „Cristos”. 626 627 Cf. 9). 629 Cf. PARAGRAFUL 2. 35). încă de la începutul existenţei sale omeneşti. magilor629. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. adică Cel uns de Duhul Sfânt 627. Mt 1. 14-15. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei. El. In 16. 8-20. 628 Cf.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4.. 20. 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului.. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc. Lc 2. adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1. „Domnul de viaţă dătător”. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. Mt 2.

s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. din casa lui David. „. Gen 18. 634 Cf. mama lui Samuel638. 21. la rându-i. Gen 3. El a voit libera cooperare a unei făpturi. 1 Cor 1. Ruth. Evr 10. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. 11. se 630 631 Cf. 31-34. 1 Sam 1.lui Ioan Botezătorul630. dar. Debora. cf. 38). dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează.. Gen 3. 636 Cf. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. De aceea. 20. 638 Cf. 489 De-a lungul Vechiului Legământ. Cf. In 2. 5. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. conţinutul credinţei în Cristos. misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. 15. 4). Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. În virtutea acestei făgăduinţe. pentru a-i „întocmi un trup”632. fiica Sionului prin excelenţă. II. 27. în ciuda vârstei sale înaintate636. Sara zămisleşte un fiu. Iudita şi Estera şi multe alte femei. 632 Cf. .. 1-2. astfel încât. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. ucenicilor631. Cu ea. 637 Cf. 10-14. 61. 635 Cf. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4. o tânără evreică din Nazaretul Galileei. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. 633 LG 56. In 1.

în momentul BuneiVestiri. în vederea meritelor lui Isus Cristos. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. 28). „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. 4. Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. Într-adevăr. „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. Ef 1. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. 643 LG 53. . 645 LG 56. 642 LG 56. în iubire”644. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. LG 56. 492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. 3). 28). proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. Îngerul Gabriel. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643. pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639. printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul. Biserica a înţeles că Maria. fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. 491 De-a lungul secolelor. trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. încă din primul moment al zămislirii ei. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. 644 Cf. întru Cristos” (Ef 1. Prin harul lui Dumnezeu. o salută ca „plină de har” (Lc 1. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. Mântuitorul neamului omenesc. pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei. 641 DS 2803. prin 639 640 LG 55. „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1.

55. fără a fi împiedicată de vreun păcat. Mt 13. Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. 651 Cc. ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. 43)..moartea.) persoanei şi lucrării Fiului său. făcând o comparaţie cu Eva. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. în dependenţă de Cristos şi împreună cu El.. 647 . 5). Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. 648 Cf. la îndemnul Duhului. punându-se în slujba misterului Răscumpărării. cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui. 37-38). 650 Cf. încă înainte de naşterea Fiului ei. Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650. Astfel. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. DS 251. „prin ascultare. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. De aceea. DS 10-64. 28-37). „de la Duhul Sfânt” 651. 1.„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. s-a oferit total pe sine (. ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi. „Maria devine Mama lui Isus şi. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. Maria este aclamată. Într-adevăr. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. a doua Persoană a Sfintei Treimi. LG 56. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. 19. 649 Cf. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1. o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . îmbrăţişând din toată inima. prin Maria – viaţa”647. Lateran (în 649): DS 503. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. 25) 648.

care este cu adevărat din neamul lui David după trup652. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661. 20). batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor. cu adevărat născut dintr-o Fecioară. 7. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria. 659 Cf 1 Cor 2. 503.) Cu adevărat a suferit. Lc 1. Rom 1. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire. în trupul său. după cum cu adevărat a şi înviat”654. care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”658. 661 Cf. 23. 19. 294. Origene. ş. 69. 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată. 99.. 1. Mt 1. 8. Cf. 1880. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653. de la Întruparea până la Paştele lui. 3. după traducerea greacă din Mt 1. 571. Sf. 18-25. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. în ansamblul misterelor lui Cristos. 1)659. 13. naşterea lui Cristos „nu a micşorat.. logodnica lui (Mt 1. 656 139. Dial. DS 427. . 660 Cf. ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph.afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. 14). Cf. Cels. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi. Iustin. 658 DS 3016. 26-38. 654 Smirn 1-2.) El.a. In 1. 34. Într-adevăr... 32. Lc 1. 655 Cf. DS 291. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. 442. 657 Cf. sub Ponţiu Pilat. (. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. (.

Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. 26-27. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos. care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. 666 Gn 13. 19. 1 Cor 9. în legătură cu ansamblul Revelaţiei.feciorelnică” a Mamei sale662.. 29). în planul său de mântuire. 56. 48-49. a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. adică dintre credincioşi. In 19. 671 Cf. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl. 3. 1 Cor 15. . căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. Lc. 17. 16. 5. Mc 3. Gal 1. 31-35. dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. Cf. Dar maternitatea spirituală a Mariei667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. etc.) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. 667 Cf. 29. „fraţii lui Isus” (Mt 13. 2. 6. Mt 27. „ucenică a lui Cristos”665. 670 Cc. însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15. Iacob şi Iosif. după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. 1). 501 Isus este Fiul unic al Mariei.. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. Friuli (în 796): DS 619. (. 668 LG 63. Ap 12. 45. încă de la zămislirea sa. 665 Cf. LG 52. Firea omenească a lui Cristos este. 14. plină de Duhul Sfânt. 47). 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. 8. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. 669 Cf. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. 664 Cf. Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669. 55) sunt fiii unei Marii. 15. motivele tainice pentru care Dumnezeu.

în Duhul Sfânt. şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. Noul Adam. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om. 2. Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. nici din voinţă bărbătească. 674 Cf. îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. Col 1. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării”680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. 675 LG 63. 3. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. 13). 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. Primirea acestei vieţi este feciorelnică. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. 678 Cf. 672 673 Cf. 34-35. . „noi toţi am primit har peste har” (In 1. 505 Isus. Cf. 16). a fiilor adoptivi.(In 3. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. 2 Cor 11. pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. Virg. 679 LG 64. 676 Cf. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. Iar „din plinătatea lui”. 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. 1 Cor 7. 18. „Plină de har”. 9. ci de la Dumnezeu” (In 1. Capul omenirii răscumpărate 672. care este el însuşi Dumnezeu. nici din voinţă trupească. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez. 34). 680 SC 103. „pe care nici o îndoială nu o tulbură”675. LG 63. In 3. 677 Sf. Augustin.

Serm. S. răstignire. 30. şi. Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte. 513 Cateheza. . Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I).510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său.. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684. ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. Augustin. după împrejurări. coborâre în iad. Mama celor vii. Prin ascultarea sa. „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa. pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus. cu privire la viaţa lui Cristos. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. înmormântare. LG 56. 186. crezând. In 20. 3. 1. 684 Cf. 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. fecioară în naşterea lui. Fiul lui Dumnezeu. moarte.. PARAGRAFUL 3. 683 Sf. de la început şi până în ziua în care (. să 681 682 Sf. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. Th.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1. ea a devenit noua Evă. fecioară când l-a purtat. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus. 38). 30. Toma Aq. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos. înălţare). înviere.. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. fecioară când l-a hrănit la sânul său. I. 1. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii.

prin care ne face drepţi695. 9). 35). 51. .aveţi viaţă în numele lui” (In 20. făcându-se sărac. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare. 2 Cor 8. Prin gesturile. 25. De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. felul său de a fi şi de a vorbi. 48. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. 31). Evr 10. 9). Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. Is 53. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. Lc 2. 687 Cf. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. In 21. 18-19. în Învierea sa. minunile. 693 Cf. Mt 27. 688 Cf. 3. în vindecările şi exorcismele sale. 9. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. înainte de toate. In 20. în viaţa sa ascunsă. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. 7. 691 Cf. 685 686 Cf. Col 1. încă de la Întruparea sa. 24. 689 Cf. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. 13-14. Lc 2. 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. 17)694. 1. In 15. în cuvântul său. cuvintele sale. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. Mc 1. 4. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. 7. prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. 9). 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. 690 Cf Ef 1. Răscumpărarea ne vine. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. tăcerile şi suferinţele. prin sângele Crucii690. 692 Cf. Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. 1 Pt 1. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691. 7. 5-7. prin care. Cf. 694 Cf. 695 Cf Rom 4.

1).. 702 Cf. 24). şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. §2. de la întruparea sa „pentru noi. 701 Cf In 13. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. 699 Cf. 25). Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. Irineu. 700 GS 38. (.. Tot ce a făcut. care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. „Prin întruparea sa. să recuperăm în Cristos Isus696. 1. 5. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi. 15. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. 703 Cf. El cheamă la rugăciune702. 18. 7. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. El ne face să putem trăi şi noi în El. El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. Lc 11. prin rugăciunea sa. El este „omul desăvârşit”700. ne-a dat un exemplu de imitat701. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna. Suntem chemaţi să fim una cu El. 25). 520 În toată viaţa sa.) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Rom 15. Ibid. Tocmai de aceea. oamenii. 521 Tot ce a trăit Cristos. ci pentru noi. 18. 704 GS 22. Haer. 3. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. Isus se arată ca modelul nostru699. 3.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. astfel încât tot ce am pierdut în Adam. 4. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698. 11-12. 698 RH 11. iar El să trăiască în noi. 5. 2. . Mt 5. ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. 22. Fil 2. prin sărăcia sa. 1. Cf.

prin martiriul său712. Cf. iar eu să mă micşorez” (In 3. Fapte 1. care ridică păcatul lumii” (In 1. Rituri şi sacrificii. salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3. pe de altă parte. 707 Cf. . Lc 16. în cele din urmă. 708 Cf. 13. 24. 16. trimis pentru a-i pregăti calea707. 17). prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. Mt 11. Regn. 29). Fapte 13. Lc 4. 17-29. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. 76). în inima păgânilor. 29). o aşteptare nelămurită a acestei veniri. 17. Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului. el inaugurează Evanghelia710. şi. 713 Ap 22. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. II. 710 Cf. Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens.toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. Mc 6. prin botezul său de pocăinţă. 711 Cf. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. trezeşte. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire713. 30). 712 Cf. 26. Lc 7. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. îi dă mărturie prin predicarea sa. 1. Mt 3. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. 709 Cf. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. 3. 22.

este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. fără lucrare omenească făcându-se om. ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. ba. 11-13). admirabile commercium! Creator generis humani. animatum corpus sumens. Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. Lc 2. Mt 23. 7). Fiul lui Dumnezeu şi Cf. 12). iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. 717 Cf. Lc 2. Cf. în a opta zi după naşterea sa720. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. Îngerii şi păstorii îl preamăresc. 720 Cf. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului. et procedens homo sine semine. „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3. nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. 19). largitus est nobis suam deitatem ─ „O. 718 Cf. 13). binevoind să se nască dintr-o Fecioară. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. Mt 18. 4. 6-7. Gal 4. 12. 714 715 . Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. pentru aceasta. 3-4. să te faci mic. 719 LH. 8-20. Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. Lc 2. 716 Condacul lui Roman Melodul. într-o familie săracă714.525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. 721 Cf. de Virgine nasci dignatus est. trebuie să te smereşti718. 21. la care va participa în tot timpul vieţii. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. în poporul Legământului. 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel.

pe Acela care va fi împăratul neamurilor724. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. 22. Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. 734 Cf. LH. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică. 729 Cf. 20. 726 Cf. Num 24. ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. 733 Cf. Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. 22-39. 4-6. 16. desăvârşită şi unică. dar şi „semn de împotrivire”. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. 730 Cf. În aceşti „magi”. Ex 13. Cf. 725 Cf. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). care este proorocită Mariei. Osea 11. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. 1). Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale. În Simeon şi Ana. Mt 2. 15. Mt 2. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. 724 Cf. vesteşte cealaltă jertfă. 11). Mt 2. Sabia durerii. 727 Sf. a Crucii. 723 . Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. In 15. 17-19. In 4. 728 LR. 1. 732 Cf. Num 24. care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. 13-18. 2) arată că ei îl caută în Israel. Serm. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor”727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728.Mântuitorul lumii. 12-13. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. 17. la lumina mesianică a stelei lui David723. Leon cel Mare. 731 Cf. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. Ap 22. 23. Lc 2.

) Şi. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune. în sfârşit. comuniunea ei de iubire. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735.. în cotidianul vieţii sale ascunse.) O lecţie de muncă. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf. dar mântuitoare. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea. (. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”. această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (. Cuvântarea din 5 ian. a trudei omeneşti! (. 1964 la Nazaret. 533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei. 4. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă. pe fratele lor dumnezeiesc737. viaţă în sânul comunităţii.) Mai întâi. Cf. caracterul ei sacru şi inviolabil. (. Rom 5.” (Lc 22. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc. mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea... 737 Paul al VI-lea.) O lecţie de viaţă de familie. aspră. 51-52). viaţă de muncă manuală.. 42) Ascultarea lui Cristos. o lecţie de tăcere.. frumuseţea ei austeră şi simplă. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736. . Gal 4. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. Nazaret.. O. dar l-au primit în credinţă. O.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă.. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model.. III. 738 Cf. 41-52. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii.. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus. cămin al „Fiului Lemnarului”. 19.. Lc 2.

Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3. Fapte 1. „Atunci se arată Isus”. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. 23. ca să fim preamăriţi întru El749. 39. 746 Cf. 536 Botezul lui Isus este. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. 40. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. 22. 3). Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. din partea sa. vameşi şi ostaşi741. Grigore de Nazianz. întru Fiul. îşi anticipează moartea şi învierea. farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. după cufundarea în apă. este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu. 15). 747 Cf. 7. ca să fim înălţaţi cu El. 1. 537 Prin Botez. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. care. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. 745 Cf. prin Botez.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. 741 Cf. Lc 3. preludiu al noii creaţii. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. 32-33)748. O mulţime de păcătoşi. Mc 10. 32. Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. Or. Botezătorul şovăie. să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. Cf. Is 42. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. Mt 3. 38. de acum. care ridică păcatul lumii” (In 1. Mt 26. 2. 12. să urcăm împreună cu El. Duhul. Vine. 749 Sf. Is 11. 50. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. Isus insistă: şi primeşte Botezul. 748 Cf. 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745. Is 53. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746. 13-17). 743 Cf. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. 9. Atunci. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. 10-14. pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. Mt 21. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. Lc 12. să coborâm cu El. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. Lc 3. 742 Cf. . 22. 744 Cf.

Satana îl ispiteşte de trei ori. . 15). iar diavolul se îndepărtează de El. Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce. „Spre a împlini voinţa Tatălui. 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. În fiecare an.Tatălui. 15). Ilarie. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. Or. 754 LG 3. Mt 16. 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. La încheierea acestui timp. 752 Cf. Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. 750 751 Sf. afară de păcat” (Evr 4. Mc 1. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor. trăieşte printre fiarele sălbatice. Mat. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. Prin aceasta. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. 12-13. 27). 13). spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. Ps 95. Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. 2. Isus este noul Adam. Isus respinge aceste atacuri. De aceea. 10. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. Cf. iar îngerii îi slujesc751. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. 21-23. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. devenim fii ai lui Dumnezeu750. 753 Cf. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752.

7. . fiilor lui Israel758. 761 Cf. prin trimiterea ucenicilor. 6-7. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. 5-7. apoi sămânţa. Această adunare este Biserica. Mt 10. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. 757 Cf. Mc 23. Pentru a ajunge la ea. De la iesle şi până la Cruce. 25. 22. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. 763 Cf. 545 Isus îi cheamă la masă. Mt 8. când voi fi ridicat de la pământ. 19. Mt 11. 32). îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12. căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5. Isus Cristos. 28. 11. Mai mult. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. 26. prin „semnele” sale. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea763. LG 5. 31-46. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. Vestită. 758 Cf. setea764 şi lipsurile765. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr. 19. 3). Mt 21. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici. 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. 18. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. 762 Cf. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. El va realiza venirea Împărăţiei. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi762. 765 Cf. 764 Cf. în Împărăţie. Cf. 18) 761. In 4. Mt 25. prin puterea proprie. 759 Cf. 28. 760 LG 5. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. 58. „Iar Eu. LG 3. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. 766 Cf. în primul rând. Lc 9.voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. El îi numeşte fericiţi. care arată Împărăţia lui Dumnezeu.

22). Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. Mt 25. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. In 10. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. Mt 13. Mt 22. trebuie să dai tot 771. 1 Tim 1. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. 7). trebuie fapte772. Ele cheamă la credinţă în El778. Prin ele. 772 Cf. 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. 769 Cf. Cf. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 28-32. 774 Cf. 11). 773 Cf. Trebuie să intri în Împărăţie. pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. le dăruieşte ceea ce-i cer779. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. 779 Mc 5. Mc 4. Celor care i se adresează cu credinţă. 1-14. 11). In 10. 10-15. 18-23. In 5. cuvintele nu sunt de ajuns. etc. 31-38. 28). 770 Cf. totul rămâne enigmatic775. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. 33-34. El îi cheamă la convertire. 38. 25. 25-34. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. 14-30. 778 Cf. care arată că Împărăţia este prezentă în El. Mt 21. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun?773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. 6). 771 Cf. Mt 13. 777 Cf. Mt 13. 15. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770. 10. . dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. 10. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. 776 Cf. oare. Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. 775 Cf. 36. 780 Cf. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. 11-32. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. 44-45. 52. Lc 15. adică să devii ucenic al lui Cristos. Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11.drepţi. Lc 7. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. 17)767. Cu toate 767 768 Cf. 3-9.

Mc 3. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. 31). 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. de nedreptate783. 552 În colegiul celor Doisprezece. Lc 19. Simon Petru ocupă primul loc791. 13-14. In 6. 26. 5. 34-36. 2. Mc 3. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos. 9. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. 784 Cf. Lc 12. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. 29-30). Isus este respins de unii781. care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine. In 8. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. 16. In 11. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. Isus a ales doisprezece bărbaţi. Mt 12. Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea. 8. Cf. 787 Cf. Mc 3. 28). Isus i-a încredinţat o misiune unică. 788 Cf. 2). Lc 24.minunile sale atât de evidente. 22). 5. de boală şi de moarte784. 5-15. 13-19. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. 783 Cf. ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. 26-39. totuşi. 789 Imnul Vexilla Regis. 791 Cf. 785 Cf. . Isus a săvârşit semne mesianice. 790 Cf. 786 Cf. 34. Lc 8. Mt 11. înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. 1 Cor 15. de foame782. 36. In 18. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. aceea a păcatului786. 47-48. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. Fiul Dumnezeului celui Viu”.

Petru. va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. pentru credinţa mărturisită de el. 23. 45. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. 798 Cf. Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele. Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. Moise şi Ilie se arată. 22-23. 2 Pt 1. 21). Mt 17. 1. . Mt 16. 16-18. 555 Timp de o clipă. 4). pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24.. Lc 22. „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. Mt 18. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. 26). pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. „vorbindu-i despre plecarea sa. pe un munte înalt. 797 Cf. pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. 27. El arată şi că. 15-17). trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim.. 31). Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. Lc 9. Iacob şi Ioan. Lc 24. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii.. Cristos. 35). Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. (. Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru. Isus. Cf. care este Biserica. iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg795. 1-8 par. 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16. Mt 17. O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere. 18). singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. Isus îşi arată gloria divină. 32. 19). În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. Petru refuză această înştiinţare794. 11). a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte.) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. Fiul Dumnezeului celui Viu. „Bunul Păstor” (In 10. 794 Cf. 795 Cf. 796 Cf. confirmând astfel mărturisirea lui Petru. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792. Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu. 18. Is 42.

Mt 23. 4. ca să slujeşti pe pământ. 1. ad 2. 78.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. 801 Sf. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. Filius in homine. 33). „care va transfigura trupul smereniei noastre. 3. th. 4. Condacul Schimbării la Faţă. Mc 8. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale. 6. Viaţa coboară ca să fie ucisă. Prin Botezul lui Isus. Serm. Încă de acum. ad. 31-32. 45. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. Toma Aq. 51)804. Augustin. 33. În trei rânduri. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie. In 31. th. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. . 806 Cf. Îndreptându-se spre Ierusalim. 803 Sf. 802 Cf. au văzut mărirea ta: ca. răstignit pe pământ. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. Toma Aq. Sf. Calea coboară ca să trudească pe cale. pe cât puteau cuprinde. Prin această hotărâre. în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. Liturgia bizantină. 3. ca să fii dispreţuit. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. 9. participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. 31-33. Fiul în om. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. 804 Cf. Pâinea. 37a. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. 805 Cf. 10. ca să sufere de foame. Cristoase Dumnezeule. Izvorul coboară ca să înseteze. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim806. atunci când te vor vedea răstignit. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. 45.. S. Lc 9. 32-34. S. şi ucenicii tăi. Cu toate 799 800 Cf. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. El îşi vestise Patima şi Învierea805. 21). Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. 2..

Ps 8. Strigătul lor . 26) . Cf. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. 560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812. 15. în acea zi. 15-16. nici prin viclenie. tatăl său” (Lc 1. Prin celebrarea ei. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807. prefigurarea Bisericii sale. minunile şi gesturile sale. Când Ierusalimul se iveşte în zare. In 6. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. De aceea. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. 37b). 811 Cf. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi.este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. 32)808. nici prin violenţă. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. 37. în Duminica Floriilor. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. iubirea sa pentru om. până ce Cristos va lua 807 808 Cf. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. Căci „Regele măririi” (Ps 24.„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. rugăciunea. . 810 Cf. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale. In 18. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David. 14. Este aclamat ca fiul lui David. 38. supuşii Împărăţiei sale. Mt 21. 812 CT 9.acestea. Lc 19. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. 1-11. 809 Cf. „Dă mântuire”). 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. Mt 21. 2. 3.

îmbrăcăm chipul lui. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. Cristos. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. 27)816. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. 816 Cf. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. „De aceea. pe pământ. 563 Păstor sau Mag. Evr 12. pe care Regele-Mesia. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă. Serm. deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. 815 LG 5. Capul Bisericii. manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. 817 Cf. 3. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. până când vom domni împreună cu El”814. Leon cel Mare. suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. Sf. . 569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. 813 814 Cf. Gal 4. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. la Botezul său. 19. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. 3. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. 51.chip în ei813. morţi şi înviaţi împreună cu El. LG 7.

821 Cf. Mc 7. pe care apostolii şi. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. DV 19. Biserica trebuie s-o vestească lumii. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice. s-au înţeles ca să-l piardă 819. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. istorică. iertarea păcatelor821. împreună cu unii preoţi şi cărturari. urmându-i pe ei. 24. 7. care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. 1-6. Mc 3. 824 Cf. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării. 823 Cf. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. Mc 2. Mc 2. PARAGRAFUL 1. Mt 12. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. 822 Cf. 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni820. 26-27. a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. 820 Cf. familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. 818 819 . Cf. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte.s-a răstignit. vindecări în ziua sabatului822. 6. 14-23. 31). 14-17. Mc 3. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8. 19). din faptul că El a fost „respins de bătrâni.

2. 1. 38. 10. Lc 20. 18. 7. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. Cf. 52. 59. 19. 48-49. 28-34. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. ci să împlinesc. pentru farisei. formele de pietate (pomană. 829 Cf.de diavol825. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. 12. Mc 12. 827 Cf. 33. 48. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. I. Cu siguranţă. Mc 3. In 8. 22. . Lc 13. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. 5. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte831. 9. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. 7. post şi rugăciune)834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. Mt 22. 23-34. 830 Cf. 39. 10. 10. ─ credinţa în Dumnezeul unic. 835 Cf. 36. 12. In 5. 7. 18. 19. 13. 576 În ochii multora din Israel. 18. 831 Cf. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. 2-18. 31. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. 834 Cf. ca pe cărturarul din Mc 12. în interpretarea tradiţiei orale. 20. 20. In 7. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. Isus îi laudă pe unii dintre ei. Mc 2. 828 Cf. 832 Cf. 34. 31. In 7. Mt 6. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul. până ce nu se 825 826 Cf. 22. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte. 10. In 8. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. 14. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. 833 Cf. In 1. Lc 7. 19. la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om.

De aceea. Mt 22. 839 Cf. după propriile sale cuvinte. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. 3. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. In 11. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. 39-54. În Isus. 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. Rom 10. Dar. în acelaşi timp. 10. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu. acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. Lc 6. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. Acest zel. Mesia lui Israel. In 7. Mt 12. 28. 12. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. 578 Isus. 22-23. 9. Lc 11. Fapte 13. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842. 11. Evreii. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. 2. Mt 15. 3-7. 3. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. Gal 4. 5. dar va greşi într-o singură poruncă. In 7. după propria lor mărturisire. 842 Cf. 3). 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843.vor face toate. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii844. Legea constituie un întreg şi. 19. 34-36. 837 . care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. Mc 2. 46. 843 Cf. ci şi în spiritul ei. 844 Cf. iar nu cum 836 Cf. 17-19). Gal 3. 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. 2. 838 Cf. 840 Cf. care. 841 Cf. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. iar cel ce va face şi va învăţa. 10). la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. 33) Slujitorului. s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. Într-adevăr. 4. 15). Cf. 38-41. a devenit „legământul poporului” (Is 42. Evr 9. 6-9. 10)838. Is 53. 15. 5. 15. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. „cine va păzi toată Legea. 23-27. dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. 6). 10. 23-24. căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. In 8.

24. Lc 2. în timpul vieţii sale ascunse853. asemenea profeţilor dinaintea lui. dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. 5. 28-29). 14. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. 18-21). Căci dinăuntru. 15-16. 1. In 2. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii. 5. 8) ale fariseilor. 14. 41. 10. Lc 2. cel puţin de Paşte. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. (. ies cugetele cele rele” (Mc 7. 13-14. în special.. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845.) Eu însă vă spun” (Mt 5. 1. Mt 12. cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte. 3-4. 853 Cf. o casă de rugăciune. 12. Gal 3. 582 Mergând mai departe. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. Mc 2. 25-27. din inima omului. că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu849 sau a aproapelui850. 22-23. Acest lucru este valabil. „Ceea ce iese din om. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. 852 Cf. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. ci o împlineşte. Isus şi Templul 583 Isus. La vârsta de doisprezece ani. Acesta nu strică Legea. 849 Cf. 854 Cf. Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. 13). 848 Cf. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. II. declara astfel pure toate alimentele. aceea îl spurcă. 1. Mt 5. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. 10. însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854. 850 Cf. 10. 37. 9. Lc 13. deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847. 37-38. 36. dezvăluind sensul ei „pedagogic”846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. Lc 2. 33-34). 14. Cf. 8. 22-39. 25. 851 Cf. 7. In 5. In 7. 22-24. 46-49. 847 Cf. 2. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor.. Aici a urcat El în fiecare an.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. . Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. adesea cu argumente rabinice 848. Num 28.

860 Cf. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. 18-22. etc. nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4. 13. 21. 23. In 4. In 4. Lc 17. Mt 24. Lc 13. 11. 859 Cf. Cf. Lc 2. 14. Mt 16. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. Fapte 2. 858 Cf. In 2. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. Mt 24.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. 863 Cf. 10)” (In 2. Mai mult. 862 Cf. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. 4. De aceea. 22. 39-40. El s-a identificat cu Templul. 20. 6. Mt 21. 585 În preajma pătimirii sale. III. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf. 1. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. 21)867. . Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. 22. pentru acestea. In 18. 1-2. 18. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. 21. Mt 17. 861 Cf. 35. Mc 14. Mt 27. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. 24-27. 34. care va începe chiar cu Paştele său858. 46. Mt 8. apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. 866 Cf. 5. 868 Cf. Evr 9. 21. 867 Cf. Ap 21. 51. 3. 865 Cf. prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. Mt 12. 3. După Învierea lui. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. Mt 27. 16-17). 20. In 2. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare864. 23-24. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. 857 Cf. 864 Cf. 57-58. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863.

şi. Lc 5. 30. 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. 878 Cf. Isus ori huleşte. 30). Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. Lc 7. Ps 118. 32). O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf. pe care El le împlineşte881. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. mâncând împreună cu păcătoşii876. Os 6. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. 9. 882 Cf. 873 Cf. 881 Cf. fariseii871. 18. In 10. 36-38. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. Nu vor spune pe bună dreptate. Eu sunt” (In 8. când afirmă: „Înainte să fie Abraham. 26. 871 Cf. 875 Cf. tot aşa. 6. mai ales iertând păcatele. 36. om fiind. îi accepta la ospăţul mesianic877. Mt 9. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12.) mai mult decât Solomon” (Mt 12. In 17. 23-32. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10. Mc 12. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. 49. 30). 34. 37. 33. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874.excelenţă869. 58). îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. 1-2. 40-41. Lc 15.. (. 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia875. căci. 6. 872 Cf. 14. 41-42). 36. 17-18. 37. 591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. Lc 15. . 876 Cf. păcatul fiind univer-sal873. Lc 20. proclamând în faţa fariseilor că. 13. 874 Cf. In 6. 879 Cf. El a mers mult mai departe. 22. 877 Cf. 33-36. 44. Cf. 1. In 5. In 9. In 7. se face egalul lui Dumnezeu878. „mai mult decât Templul” (Mt 12. 880 Cf. 10. 6). 11.. 9)872. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18. In 8. când spune că El este „mai mult decât Iona. 7) Iertând păcatele.

Fapte 3. Is 53. 16-18. 887 Cf. In 1.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. In 8. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. 46. 889 Cf. Evr 9. PARAGRAFUL 2. 33). care. 890 Cf. ca. 888 Cf. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. Mt 5. Isus a murit răstignit I. de exemplu. 5. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. 15. 17-18. Mt 5. 34. în care Trupul său va fi Templul definitiv. Mt 26. 25) „necredinţei” (Rom 11. Unii iudei. 885 Cf. 20). ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă888 şi răscumpără încălcarea ei889. 33. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10. Rom 11. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor884. Templul prefigurează misterul său. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890. Lc 23. Dacă îi vesteşte distrugerea. 17-19. 1. 594 Isus a săvârşit fapte. l-au judecat ca blasfemiator. 64-66. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. Mc 3. Procesul lui Isus 883 Cf. 886 Cf. 891 Cf. 884 . 14. Cf. In 5. iertarea păcatelor. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. 6.

care erau în secret ucenici ai lui Isus893. Sinedriul. întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. chiar în ajunul Pătimirii. Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. 19. 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. In 18. în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii901. 23. 21. 10. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. 3. 1 Tes 2. 50. Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. 13. 5. Sinedriul. 16. In 9. 10. 11. 39. 895 Cf. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21. 897 Cf. 898 Cf. iertând pe Cruce902. îl predă pe Isus romanilor. dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui894. pe urmele lui. Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. 900 Cf. 10. 14-15. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. 42). 17) 892 893 Cf. 36. Fapte 2. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. Lc 23. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. In 19. şi. 31. 66) pentru blasfemie. deşi într-un mod imperfect (In 12. 20). exprimată în relatările evanghelice. 15. 13-14. 19). 49-50). 896 Cf. In 9. 7. 52. Isus însuşi. proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. 19-21. dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. 894 Cf. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda. 902 Cf. 48). acuzându-l de revoltă politică898. 34. 22. 10. 16-17. 901 Cf. Cf. decât să piară tot neamul” (In 11. 4. Mc 15. 2. 5). . In 19. 899 Cf. marele preot Caiafa le propune. Lc 23. încât. 12. In 7.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. 30. 27-28. 38-39. In 9. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. Acest lucru nu este nicidecum de mirare. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma896.

6. 903 904 Cf. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. ridicăm. 28. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27. 905 CR 1. 4-5.. în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor. Noi. mărturisim că îl cunoaştem. în acest caz. Fapte 5. fără deosebire. dimpotrivă. 11. într-un fel. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. desfătându-te în vicii şi păcate908. atât cât ţine de ei. Şi trebuie să recunoaştem că. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. 18. 25). Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. 5. Iar când îl renegăm prin faptele noastre. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. Evr 12. 3. NA 4. 5. Cu atât mai puţin. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. într-un fel. Şi nu diavolii. 11. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă. Francisc din Assisi.. nu ei l-au răstignit. 45. Fapte 9.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor.) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. 907 CR 1. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei. 5. după mărturia Apostolului. ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904. 908 Sf. nici evreilor de azi. Admon. nici ca blestemaţi. 6). (. Mt 25. crima noastră este mai mare decât a evreilor. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. 906 Cf. 8). care reprezintă o formulă de ratificare903. cf. 3. Căci ei. Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906. . Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci.

19. 1-2. Sfântul Paul declară. 18. 917 Cf. 25-27. 32-35. 23). 22-23. într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. 7. în cetatea aceasta. 600 Pentru Dumnezeu. Is 53. 911 Cf. Ps 2. „A murit pentru păcatele noastre. 36.. 17-18. . Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. 3). 27-28). 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. 14. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. 54. 26. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. După Învierea sa. şi Irod. 52. Is 53. pe care tu l-ai uns. Fapte 3. Lc 24. 13. 34-36. 29. după Scripturi”914. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului913. cf. 28.II. 7-8 şi Fapte 8. 11-12. Mt 26. 914 Ibid. 915 Cf. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. 913 Cf. sau adunat laolaltă. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor. 912 Cf. Fapte 3. Cf. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. cu adevărat. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală. Mt 20. In 8. In 18. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă915. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. 11. Isus. şi Fapte 3. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. 916 Cf. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre.

Rom 8. Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. 1 Cor 15. 8). Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. Cf. 12. ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. păcătoşii. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. 19. 7. In 8. 10). Dumnezeul meu. 34. ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. iar apoi arătat. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. In 8. Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare. 32). sunt sancţionate prin moarte919. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. Rom 5. în vremurile din urmă. ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. 924 Cf. nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. 10)924. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. 3. 56. 29. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. 923 Cf. Lc 24. Ps 22. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii. pentru voi” (1 Pentru 1. 44-45. 603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922. condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului921. . Fil 2.şi apoi apostolilor înşişi918. pe când noi eram încă păcătoşi. 21). pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. 920 Cf. ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. 46. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf. 4. moştenit de la părinţi. cu sângele cel scump al lui Cristos. care n-a cunoscut păcatul. 922 Cf. Păcatele oamenilor. 921 Cf. ca urmare a păcatului strămoşesc. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. 18-20). „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert.

Quiercy (în 853): DS 624. care se dăruieşte pentru a o mântui925. 927 Cc. oare. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. ci voia Tatălui său. 925 926 Cf. 929 Cf. „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. 22. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927. 28). Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4. 928 Cf. 15. . 14). 15. căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. 17). Lc 12. 5-10). 1 In 2. Biserica. vin (. 34). o dată pentru totdeauna” (Evr 10.dintr-aceştia mici” (Mt 18. Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu. 50. Mt 16. „zice intrând în lume: «Iată. înainte de „a se fi săvârşit” (In 19. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. fără excepţie..) să fac voia ta. Cf. 30). Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu. 11). 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. Din prima clipă a Întrupării sale. Rom 5. Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. Şi iarăşi. „Nu există. care l-a trimis” (In 6. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. 38). 18-19. „Nu voi bea. 31). pe Cruce. 21-23. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. 28). 14-15. Mt 3. fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1. El spune: „Mi-e sete” (In 19. III. 2 Cor 5. 21.. aşa fac” (In 14. 27). învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928. Lc 3. izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. urmându-i pe apostoli926. 2. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. Dumnezeule».

1 Cor 5. 933 Cf. 7-9. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 935 Cf. Ier 11. 7)931 şi poartă păcatul celor mulţi932. se lasă dus la moarte (Is 53. 3-14)933. 17-18. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. 18). Eu mă consacru pe mine însumi. şi mielul pascal. 1 Cor 5. 5. 937 Cf. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13. Tridentin: DS 1752. 4. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa.29)930. Mt 26. 7. De aici. 936 Cf. Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. al Legământului. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze938. „Acesta este Sângele meu. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. care vrea mântuirea oamenilor934. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. 19. 10. 939 Cf. Astfel. Cc. 28). 934 Cf. 938 Cf. 45). Lc 22. în suferinţă şi în moarte. . care se dă pentru voi” (Lc 22. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. 7. 19)939. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. 25) jertfei sale. 23). In 18. 12. 19. 1764. Mt 26. 19). ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. 930 931 Cf. în acelaşi timp. 20. 53. In 19. căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are. Is 53. În ajunul pătimirii sale. Cf. 1). Prin aceasta. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. 4-6. 36. 13). El arată astfel că Isus este. Evr 2. Slujitorul care suferă şi care. 932 Cf. Într-adevăr. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. fără glas. în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. pe când era încă în libertate. La Cina cea de taină. 36. In 1. 15.

Mt 26. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 943 Cf. 950 Cf. a „Celui viu” (Ap 1.. Evr 10. 5. este cu desăvârşire lipsită de păcat942. Într-adevăr. 10. 29) 947. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. 952 Cf. 39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. 948 Cf. 942 Cf. 42. 12. precum şi Jertfa Noului Legământ948. In 1. Lev 16. 18)944. 7. 7-8). 949 Cf. 15. 20. 947 Cf. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui945. 15). 26. care. Mt 26. cf. în 940 941 Cf. pe lemn” (1 Pt 2. înainte de toate. care este cauza morţii943. In 8.. 1 Pt 1.” (Mt 26. Cor 4. 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. Evr 5. de este cu putinţă. Isus se roagă: „Tată. dar. 1 Cor 5. 24). spre deosebire de a noastră. treacă de la mine paharul acesta. 34-36. 8. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951. 946 Cf. care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949. 25. Cf. Rom 5. aceasta. Lc 22. 951 Cf. 1 Cor 11.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. 945 Cf. Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941. 28)950. 944 Cf. . 4. 1 In 4. făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om. 10. 19. ca şi a noastră. Este. 42. mai presus de toate. El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. Ex 24. un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. este destinată vieţii veşnice: în plus. 15-16. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. în trupul său. 8.

nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. Gal 2. 14. . îmbrăţişează toate persoanele umane. Evr 9. 20. ave. în acelaşi timp. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. In 10. 19). Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. 17-18. El ne-a meritat îndreptăţirea”. care întrece şi. 2. unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. 957 Cf. Ef 5. Dar. oricât de sfânt. 25. 14). face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. Nici un om. 5). El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale957. Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956. Pe Cruce. 959 Imnul Vexilla Regis. spes unica! ─ „Cruce. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. 13. Prin ascultarea sa până la moarte. Cf. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. 956 Cf. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. Biserica venerează Crucea. prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. 9). Tridentin: DS 1529. „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. cântând: O crux.mod liber şi din iubire953. subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. învaţă Conciliul Tridentin958. dacă unul a murit pentru toţi. tot aşa. 10-12). In 15. 958 DS 1529. de ispăşire şi de îndestulare. 955 Cf. Cc. şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. 953 954 Cf.

35. 10. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. 964 Sfânta Roza din Lima. El „oferă tuturor posibilitatea ca. In 21. 5. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. Lc 2. moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. 962 Cf. 19). 2. 18-19. 39. 11)966. Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. 19). 21). 19. Rom 5. căci „El a pătimit pentru noi. nu există altă scară care duce la cer964. 28). 10). Col 1. să fie asociaţi Misterului pascal”961. 966 Cf. pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. GS 22. lăsându-ne pildă. luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. 8). El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. Mc 10. El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. 18). 1). adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. 24. Is 53. PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 960 961 . El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5. 24). El însuşi cu orice om”960. care se dă pentru voi” (Lc 22. GS 22. 3). 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. Vita. 963 Cf. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră.într-un fel. după Scripturi” (1 Cor 15. 965 Cf.

căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. ce instaurează pacea în Univers970. sunt viu. 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. ci şi „să guste moartea”. El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. Or. 5-6). ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. în care Cristos aşezat în mormânt967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. . 30. Cf. iată. în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. în vecii vecilor” (Ap 1. 18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. În planul său de mântuire. In 19. care a fost dat morţii (Fapte 3. 9). 967 968 Cf. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971. 969 Cf. Col 1. 3). Evr 4. catech. 970 Cf. 15).PARAGRAFUL 3. 16. 4-9. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. adică să cunoască starea de moarte. pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. după rânduiala firii. In 19. starea de despărţire între suflet şi trup. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane. 42. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. 18-20.

2. 975 Cf. 3. 3. despărţite totuşi prin moarte. F. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. Mt 12. 51.şi în moarte. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13. De aceea. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. 27. Lc 24. 39. 26-27)974. S. Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul. 26. 4. th.. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. cât şi trupul. In 11. 4)977. care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. 9. 12.. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om978. 9-10. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. 1. Ps 16. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. Toma Aq. precum a fost înviat Cristos din morţi. din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului. 976 Cf. prin slava Tatălui. Sf. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”973. Iona 2.. Os 6. pentru ca. în moarte. nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2. 977 Cf. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. Dar. 40.” 628 Botezul. 37). Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad. 46) 975 este dovada acestui lucru. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. . deşi despărţite unul de celălalt. Col 2. Ef 5. „Înmormântaţi împreună cu Cristos.o. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. Evr 2. căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. 974 Cf. 978 Cf. prin botez. 3.

18-19. 20. PARAGRAFUL 1. El a locuit în lăcaşul morţilor980. şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Fiul tău. presupun că. Cel ce s-a coborât. LR. Rom 8. Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. 981 Cf. înălţându-se din adâncul mormântului. 1 Pt 3. 979 980 . Cf. Vigilia Pascală 18: Exsultet. 20). Cor 15. Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3. înainte de Înviere. Amin979. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. care. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos. 15. 9-10). Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. 11. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. Evr 13. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului.ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad.

9. cel 982 983 Cf. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. . 17-32. 1077. 989 Cf. Ef 4. aceasta este. Cc. Ap 1. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. Fil 2. răi sau drepţi984. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985. 19. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor.) El îl va căuta pe Adam. 49. 3. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ. 18. Ef 4. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. 990 Cf. Roma (în 745): DS 587.. DS 1011. 985 Cf. să învie” (In 5. ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989. 984 Cf. Fapte 2. ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. 6) Coborârea în iad este împlinirea. condiţia tuturor celor care au murit. Ps 6. pentru că Regele doarme. fază condensată în timp. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu983. 9. De acum înainte. Întradevăr. 25). Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă. pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. 1 Sam 28. auzindu-l. 6. Ez 32. 88. o mare linişte şi o mare singurătate. „Începătorul vieţii” (Fapte 3.. Toledo IV (în 625): DS 485. a vestirii evanghelice a mântuirii. până la desăvârşire. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2. 40. Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987.. 6. (. Rom 10. şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort. 22-26. Mt 12. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1. „Tocmai pe aceste suflete sfinte. 986 CR 1. Ps 89. adică pe diavol. 10). în aşteptarea Răscumpărătorului.. 7. 24. 15). după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. 11-13. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare. 52-53. Cf. Mt 27.633 Scriptura numeşte iad. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. 987 Cf. 14-15). 988 Cf. Cc.” (1 Pt 4. Lc 16. Isus. O mare linişte. 10.

oaia cea rătăcită. că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi. înainte de toate. stabilit de documentele Noului Testament. copiii lor. predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. . care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. I.) „Eu sunt Dumnezeul tău. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că. El. căci nu te-am creat ca să stai aici. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii. (. prizonieră şi ea.. Troparul de Paşti. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. El a învins moartea şi pe diavol. prin moartea sa pentru noi. 14).. şi pentru tine am devenit Fiul tău. 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. Scoală-te tu. transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. înlănţuit în iad. care dormeai. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991.dintâi Părinte al nostru. Liturgia bizantină. Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. 32-33). PARAGRAFUL 2.

„Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. Lor. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. şi că s-a arătat lui Chefa. 31-32. Mc 16. 1000 Cf. Cu toate acestea. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. In 20. 1001 Cf. Mt 28. 12. 42. 11-18. Lc 24. Fapte 9. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Lc 24. 1003 Cf. In 20. Aceasta presupune că el a constatat. 996 Cf. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. pur şi simplu. 9-10. ci a înviat” (Lc 24. la o viaţă pământească. după starea în care se afla mormântul gol997. Isus li se arată după aceea. 9-10). au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. 1 Cor 15. Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. 998 Cf. În cadrul evenimentelor Paştelui. după Scripturi. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. . pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. 997 Cf. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. 44. după Scripturi. 5-6). îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. 6). intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. 5-7. 3-18. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. aşa cum se întâmplase cu Lazăr998.murit pentru păcatele noastre. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. In 19. 3-4). 31. pe urmă celor Doisprezece1002. Cf. mormântul gol este primul element întâlnit. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. In 20. 999 Cf. 8). 5. întâi lui Petru. 995 Cf. 1. apoi al lui Petru996. „a văzut şi a crezut” (In 20. Lc 22. 11-15. 13. Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. 1002 Cf. Lc 24. Lc 24. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. 2) afirmă că. In 11. 22-23. că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. Mt 28. 1. 3.

ucenicii încă se mai îndoiesc1009. Fapte 1. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. 39. „îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. vestite de Acesta dinainte1006. În calitate de martori ai Celui înviat. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Mc 16. 13. 1006 Cf. Lc 22. dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. Cf. 17). de bucurie. In 20. căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. 11. 4-8. 1010 Cf. 24-27. 17) şi înspăimântaţi 1007. credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat. 19. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. Din această cauză. relatată de Matei. Lc 24. 14). 38. Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. 31-32. Petru şi cei Doisprezece. 1 Cor 15. De aceea. „Fiindcă ei. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. 22. trăind încă printre ei. 643 În faţa acestor mărturii. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. Lc 24. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. 1011 Cf. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. . 11)1008. într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010. cunoscuţi de creştini şi. „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. 1009 Cf. Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. In 20. 1008 Cf. Dimpotrivă. 1007 Cf. cei mai mulţi. n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti. în primul rând.24. 41).

39. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. 1014 Cf. 4. 1017 Cf. 16-17. 14. Lc 24. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. 14-15. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii1015. 9. Lc 24. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. de puterea Duhului Sfânt. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. Într-adevăr. 20. a tânărului din Naim. In 20. la Înviere. 16. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020. 14. In 20. 21. 27. In 20. 21. 36. De aceea. în centrul misterului credinţei. Cf. Isus cel înviat 1012 1013 Cf. 30. Lc 24. 35-50. 4. 27. unde şi când vrea 1016. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. 13-15. nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. Aceste fapte erau evenimente miraculoase. In 21. In 20. dar persoanele în cauză se întorceau. In 20. 39. Mt 28. 40. La un moment dat. 1018 Cf. prin puterea lui Isus. 9. 41-43. 19. 1020 Cf. 12) decât cel ştiut de ucenici.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. 7. 1015 Cf. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. 17. aveau să moară iarăşi. 1016 Cf. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. . Lc 24. trecerea la o altă viaţă. prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. 1019 Cf. Trupul lui Isus este plin. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. In 20. mai ales. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. Totuşi. dar. Lc 24. Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da. 26. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. În trupul său înviat. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar1018 sau „în alt chip” (Mc 16. Prin aceasta. la o viaţă pământească „obişnuită”. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. 15. a lui Lazăr. 1 Cor 15.

1024 Cf. „Noi credem (. 4. ăi DS 325. prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13. prin Învierea sa.. Astfel. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos. 369. iar Învierea . a autorităţii sale dumnezeieşti. îşi găsesc justificarea de vreme ce. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. şi astfel. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). In 14. În ea. 3-4). Cf. Evr 7. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15. 17-18). 649 Cât despre Fiul. 10. Fiul său. III.prin unirea celor două părţi despărţite”1025.) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. Ef 1.. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn.) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10.. 9. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere. pe care o promisese. 31. 1025 Sf. zadarnică este propovăduirea noastră. Mc 8. 14). Rom 6. Res. 24. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. Cristos a dat dovada definitivă. 34.nu se arată lumii1021. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. 539. În altă parte. cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. ci ucenicilor săi. 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. Fil 3. Fapte 2. II. după Duhul sfinţeniei. 19-22. 31). Învierea constituie. înainte de toate. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. 1. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat. 4. 1021 1022 Cf. 359. 9-31. 1023 Cf. 2 Cor 13. să moară. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. 16. 10. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. acestea se unesc din nou. 14). confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. 22.. Grigore de Nyssa. (. Toate adevărurile. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. . care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. cf. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult.

tot astfel. Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii. Mc 16. 6. Mt 28. precum a fost înviat Cristos din morţi. Lc 24. 655 În sfârşit. În El. (.) Căci. ci prin darul harului. 6-7. Lc 24. 1030 Cf. 26-27...) înviindu-l pe Isus. precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu. 28).. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa. 20-22). 32-33)1029. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. 1028 Cf. 10. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. 44-48. 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Fraţi nu prin natură. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. Aceasta este. Ef 2. iar prin Învierea sa. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. Rom 4. toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15. precum toţi mor în Adam. . Dumnezeu a împlinit-o cu noi. pârga celor adormiţi. 15). Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri. creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032. PE SCURT 1026 1027 Cf. 1031 Cf.. Ps 2. 1-3. In 20. Cristos ne izbăveşte de păcat. 25. 17). 3. Ea împlineşte înfierea. 4-5. mai întâi. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic. (. 7. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului. ne deschide accesul la o nouă viaţă. „pentru ca..652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti1027. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031. îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu1030. 1032 Cf. Col 3. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28.. care s-a revelat plenar în Învierea lui. 4). 1 Pt 1. 1 Cor 15. Cf. În aşteptarea acestei împliniri. 7. „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 1029 Cf. (.

658 Cristos. încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. este principiul propriei noastre învieri. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf. 4. Rom 8. Rom 6. ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer. 11. 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu. Cf. „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. 18). şade de-a dreapta lui Dumnezeu. .

7. În mod cu totul excepţional şi unic. In 20. Ef 4. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. Lc 24. când mă voi înălţa de pe pământ. 15. 34-35. Cf. Gal 1. 1045 LR. Lăsată pe seama puterilor sale naturale. 1038 Cf. Lc 24. In 16. 56. Fapte 10. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. 1042 Cf. 51. 22. 1035 1036 . 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. 17). 41. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. decât Cel care s-a coborât din cer.659 „Domnul Isus. ăi Ps 110. 1037 Cf. făcând parte din Trupul lui. 1039 Cf. după ce a vorbit cu ei. 1041 Cf. dându-ne astfel „încredere că şi noi. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. 1. la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. 1 Cor 9. 14-15. Mc 16. Este începutul acesteia. s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. care este în cer” (In 3. Fapte 1. Fapte 1. Fiul Omului. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. 662 „Iar Eu. Lc 24. 13)1044. 16. şi Lc 9. Ex 13. 19. 3. 4. 19). El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15. 33. In 20. 1040 Cf. 8-10. îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. 32). 2). cf. Mc 16. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. în acelaşi timp istoric şi transcendent. 21. 1043 Cf. Capul şi Începutul”1045. cf. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. 1. 26. slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. Isus Cf. 28. Evenimentul. Prefaţa Înălţării. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. 19. 9. 1044 Cf. 31. Fapte 2. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale. 12.

Capul Bisericii. Sfântul Ioan din Damasc. 2. 4. apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. 1050 Cf. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui. neamurile şi limbile îi slujeau lui.o.Cristos. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. slava şi împărăţia. 1049 Cf. 24). 6-11. de unde va veni iarăşi1049. Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ. 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia. 14). intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. 25). (. fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. stăpânire care nu va trece. Din acest moment.) ci chiar în cer. 11). Ap 4. 666 Isus Cristos. 1046 1047 . 3.. dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9. Cf. pentru ca noi. şi toate popoarele. Fapte 1. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El. În cer. mijloceşte necontenit pentru noi. F. 663 De acum înainte. „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7.. 667 Isus Cristos. În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9. Col 3. împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. mădularele Trupului său. Stăpânirea lui este veşnică. El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. 11. PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu.

împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea. care este Trupul său 1052. 1 Pt 4. 24. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”. 27-28. 1 Cor 15. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1. 1053 Cf. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri..ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. Cristos este şi Capul Bisericii. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. Căci Biserica. În El. chiar dacă nedesăvârşită”1056. 7. într-un anume sens. Ef 4. 10).. 1056 LG 48. 9). Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. împlinirea transcendentă. 670 De la Înălţare. o exercită asupra Bisericii1053. 22. în virtutea Duhului Sfânt. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. 1051 1052 . 1055 Cf. încă de pe pământ. este încununată cu sfinţenie adevărată. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. este realmente anticipată pe pământ. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”. 20-22). Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2. 10. 1054 LG 3. Ef 1. Ef 4. Înălţat la cer şi preamărit. 5. 669 Ca Domn. 11-13. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. El rămâne pe pământ în Biserica sa. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. Cf. ca să stăpânească şi peste cei morţi. 18)1055. în firea lui omenească. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. şi peste cei vii” (Rom 14. Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei.

Biserica peregrină. 16. Ap 22. 20. 1. aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062. a iubirii şi a păcii. 11-12. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. 4. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. care ţin de lumea aceasta. Din acest motiv. în sacramentele şi în instituţiile ei. Fapte 1. 22. 1 Cor 11. 1060 Cf. 6-7. pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos1064 spunândui: „Vino. 7. Cf. 28. Venirea în slavă a lui Cristos. . 1067 Cf. 1-13. cum spune Domnul. Până când toate vor fi supuse lui 1061. Mc 13. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. 1069 Cf. 2 Pt 3. 1059 Cf. 31. ordinea definitivă a dreptăţii. 1061 Cf. 1 Cor 15. 18. 8. 3. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. 1064 Cf. 33-37. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7. 1066 Cf. 1063 Cf. 1 Pt 4. 1-9. 1 Tim 4. chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. mai cu seamă în Euharistie1063. Mt 25. Timpul de acum este. 17.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. creştinii se roagă. 1068 Cf. 2 Tes 2. 26. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. 17. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor. Ef 5. Is 11. 1065 Cf. Mc 16. Mc 16. Mt 25. 1070 Cf. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel1065. 1071 Cf. precum au vestit profeţii1066. 17-18.. . 1062 LG 48. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060.. Fapte 1. 27)1059 prin venirea Regelui pe pământ. timpul Duhului şi al mărturiei1067. 1 In 2.

1 Tes 5. 1074 Cf. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. 25) în „necredinţă” (Rom 11. 12. Mt 23. 26. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. venirea lui Cristos în slavă este iminentă1072. Mt 24. ca să vă fie şterse păcatele. 22. Cf. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. Lc 18. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. Iar Sfântul Paul spune. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. 28). 1078 Cf. 19-20. 25)1077. 3-12. care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. In 15. 1075 Cf. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. 2 Tes 2. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15. 2-3. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă1074. .673 De la Înălţare. 18. 2 Tes 2. 1 Tes 5. ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. 2. atât ea. 1079 Cf. 20. 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. Lc 21. 44. Rom 11. Ap 22. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. 24. 1077 Cf. chiar dacă este „oprită”. 4-12. 2 In 7. adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11. 31. ce va fi primirea lor la loc. 39). dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. în orice moment al istoriei 1076. 20) faţă de Isus. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. 12. Mc 13. 32. Lc 21. 1080 Cf. 1076 Cf. Mt 24. 1 In 2. va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. 19-21). 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. Cristos Isus. 13). 8. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. 7)1073. cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075.

Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087. 1093 Cf. Enc. Mc 12. In 3. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. 1089 Cf. 12. Fiul nu a venit ca să judece. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. DS 3839. 38-40. 41-42. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. 1091 Cf. 1094 Cf. 17. 7-10. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia1091 şi taina inimilor1092. 1086 Cf. Rom 2. Pius XI. Or. Ap 13. 5. Al lui este. 19. In 5. 20-21.Împărăţiei care va veni. Fapte 10. Dan 7. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. chiar sub forma ei atenuată. 12. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. II. 1095 Cf. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. 1-5. Mt 25. Mt 11. 1087 Cf. 40). De aceea. 31. Mt 3. Ioel 3-4. . Ap 20. 27. 7. 1-9. 20-24. 22)1095. 1084 Cf. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. Divini Redemptoris. 1. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. în calitate de Răscumpărător al lumii. 2 Tim 4. 17. In 3. Mal 3. Lc 12. GS 20-21 1083 Cf. 2 Pt 3. 8. 42. 7-12. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. Ap 21. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. „pervers în mod intrinsec”. 1 Cor 4. 31. 1092 Cf. Mt 5. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. Cf. 16. 1085 Cf. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. 1096 Cf. 2-4. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. cu numele de milenarism 1081. Ap 20. 1-3. 12-13. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. 1088 Cf. 22. 10. 1090 Cf.1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. Ap 19.

PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. 32. 1 Cor 3. 12-15. Evr 6. 48. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. vor fi crescut împreună în decursul istoriei. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. . 1097 1098 Cf. 26. Mt 12. 1099 Cf. 681 În Ziua Judecăţii. In 3. dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi.El1097. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. In 5. 1100 Cf. respingând Duhul iubirii1100. 18. la sfârşitul lumii. primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. Cf. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. 10. precum grâul şi neghina. 12. care. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. 4-6. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. 26-31.

1103 Sf. Cf. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. 26. Ca să fii în legătură cu Cristos. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. Dem. 3. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl. Irineu. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Sfântul Grigore din Nazianz. Cu toate acestea. care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. In 17. „Teologul”. Cel Nou l-a arătat pe Fiul. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă.. Grigore din Nazianz. prin harul său. Deci. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului.. pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. 7. theol. Într-adevăr. pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. Prin Botezul nostru. pe care l-a trimis1102. adică la Fiul. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus.CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. 685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. . mai nedesluşit pe Fiul. Acum. Or. fără Fiul. primul sacrament al credinţei. 5. care strigă: Abba. Tată!” (Gal 4. 3). 684 Duhul Sfânt. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi. Viaţa. dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. fără Duhul.

. Duhul Adevărului. 11). 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. In 16. pe care o transmite. 13. pentru că rămâne cu ei1105. Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. acest plan dumnezeiesc. 17. viaţa veşnică. ─ în liturgia sacramentală. pentru că nu-l vede. împărtăşirea sfinţilor. nu vorbeşte de la sine1104. împlinit în Cristos. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. 688 Biserica. Cuvântul său. învierea morţilor. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. proprie dumnezeirii. comuniune vie în credinţa apostolilor. este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. Duhul său. nimeni nu le-a cunoscut. Din acest motiv. consubstanţială Tatălui şi Fiului. în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). Dar pe El nu îl auzim. 1104 1105 Cf. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină. ni-l face cunoscut pe Cristos. ─ în Tradiţie. dar nu vorbeşte despre sine. Or. nici nu-l cunoaşte”. care îl revelează. iertarea păcatelor. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. Cf. prin cuvintele şi simbolurile ei. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. O astfel de estompare.Persoanele Sfintei Treimi. Dar El a fost revelat şi dat. explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. Vorba sa vie. „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. Prin urmare. In 14.

încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere. în sfârşit. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. Dar adorând Sfânta Treime. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. 690 Isus este Cristos. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. Cf. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre. 3. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. Noţiunea de ungere sugerează (.. Într-adevăr. „cel uns”. 1106 1107 Cf. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. . 22. 1108 Cf. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. adică pe Duhul Sfânt. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. nici simţurile nu cunosc intermediar. este cu adevărat Dumnezeu. El poate. In 7. De aceea. ─ în mărturia sfinţilor. 39. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106. în care El mijloceşte pentru noi. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. Cristos este preamărit1107. Spir. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. In 16. In 3. 34. la rându-i. 1. de o fiinţă şi nedespărţită. 6). ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica. în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii.─ în rugăciune. Grigore de Nyssa. I. In 17. dătătoare de viaţă. Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El. 1110 Sf.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. nici în darul său de iubire pentru lume. Cristos este acela care apare. Desigur. 1109 Cf. Când. 14. care îl preamăreşte 1109. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii. de lângă Tatăl.. Duhul Fiului său” (Gal 4. dar inseparabili.

la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei1114. 693 În afara numelui propriu. . al cărui sens primar este suflare. iar la Sfântul Petru. 1113 Cf. 17). aer. In 3. 1 In 2. 11. 19. Gal 3. 5-8. 16. Rom 8. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. Numele. vânt. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. 19. 13. 14). Pe de altă parte. Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. 26. denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. 11). deoarece. 1115 Cf. 16. care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. 1. 6. 1 Cor 6. cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. 1114 Cf. Cf. „Duhul lui Cristos” (Rom 8. după invocarea Duhului Sfânt. de obicei. Duhul înfierii1115. „Paraclet” este tradus. prin „Mângâietorul”. 26. Duhul dumnezeiesc1112. Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. 40). 14. ad-vocatus (In 14. Scriptura. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. Gal 4. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. literalmente: „Cel care este chemat alături”.II. 7). Mt 28. 9. Ef 1. 14. apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. 15. liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8. 13). „Duhul slavei” (1 Pt 4. tot astfel. 15. 7. fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. Dar unind cei doi termeni. 15. Isus îl numeşte „Paraclet”.

2 Cor 1. 1. Rom 1. 17. Ex 30. În iniţierea creştină. În sfârşit. în mod personal. 1-6. Profetul Ilie. Is 55. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. 1 Rg 18. prin înger. 10-14. 1126 Cf. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. Zah 14. Dar. 13): deci Duhul este şi. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. 20. El îl învie pe Isus din morţi1126. Atunci. este semnul sacramental al Confirmării. 1. 1128 Cf. regele David1120. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. 7. 13. 1121 Cf. care a biruit moartea 1127. 1 In 5. Lc 4. Lc 6. Dar. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. 13): „Cristos total”. 1 In 2. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus. 11. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. 1125 Cf. In 19. 1). Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. 1118 Cf. Is 61. după expresia Sfântului Augustin. Lc 2. 46. Ioan Botezătorul. 27. 21. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. „Crismaţie”.Sfânt. 34. 4. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. 22-32. 22. 8. 1120 Cf. 8. care transformă ceea ce atinge. 696 Focul. Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. 6. 1122 Cf. figura focului Duhului Sfânt. 26-27. 1116 1117 . 38-39. 1119 Cf. 11. Fapte 2. Cf. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. Ap 21. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. 1 Cor 10. până la sinonimie1118. 36. 8. Lc 4. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. Ex 17. 1127 Cf. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. 18-19. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. în primul rând. 1 Sam 16. 1. In 4. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. 695 Ungerea. care. Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. Lc 2. 8. pentru a-i percepe întreaga putere. 4. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. 38. 1124 Cf. 19. 1123 Cf. 17).

care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. Fapte 5. 49). 1139 Cf. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. al Mirului şi al Preoţiei. 1-2. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. 10-12. 27. Lc 21. 34-35). 16). 9. 1137 Cf. 1136 Cf. când luminos. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. 1131 Cf. 23. Ex 40. Mc 6. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130. 15-18. Mai mult. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. Încă de la teofaniile Vechiului Testament. 19. 30. Apostolii vor face la fel. 2 Cor 1. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. 3. 1129 1130 . „şi glas s-a făcut din nor. Ioan al Crucii. Sf. Scrisoarea către evrei aşază Cf. 1138 Cf. 1132 Cf. 1134 Cf. 22. Mc 16. 8. pe Moise şi Ilie. Cf. 18. Llama. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. 17-19. 3. 1140 Cf. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. 36-38. Pe muntele Schimbării la Faţă. în numele lui 1140. În sfârşit. 3-4). 12. pe Petru. 5. Fapte 1. Ex 33. 1135 Cf. 4. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. 19). 1 Rg 8. 16. 1 Cor 10. Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. 1133 Cf. Fapte 8. 699 Mâna. 6. Ex 24. cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. 13. Iacob şi Ioan. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. 35. Ef 1. 697 Norul şi lumina. Lc 1. Mc 10. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. 13. de El să ascultaţi»” (Lc 9. 14. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. Norul. Isus îi vindecă pe bolnavi1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. când întunecat. 1141 Cf. 9-10. Într-adevăr.

dar este în acţiune. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. atât ale Vechiului. 4). Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. În unele biserici. 18). 44. 16 par. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. 14. sub chipul unui porumbel. 1146 Cf. 1147 Cf. 700 Degetul. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). . 20). De aceea. 46. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. Mt 3. ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. 8-12. semn că pământul poate fi locuit din nou1143.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale1142. cât şi ale Noului Testament. Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. şi celălalt. Prin „prooroci”. 701 Porumbelul. Imnul Veni. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. 2. 39. Când Cristos iese din apa botezului. când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. In 5. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. 1144 Cf. misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă. Duhul Sfânt. III. Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. Cf. se coboară peste El şi rămâne acolo1144. fără a fi încă pe deplin revelaţi. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. nu pe table de piatră. 2 Cor 3. Lc 24. Evr 6. 1142 1143 Cf. Gen 8. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. 3). în special Psalmii)1147. 1145 Cf. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. şi unul.

16-21.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. 1153 Cf. Dem. 7. 1151 Cf. Gen 18. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. 54-55.. lipsit de „asemănare”. căci. 14. In 1. 704 „Cât despre om. redându-i slava.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească. Liturgia bizantină. 16. Gen 12. 1158 Cf. 7. 1155 Cf.. In 1. 20-21.) A lui este puterea asupra vieţii. 1154 Cf. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. 1150 Sf. Făgăduind cu jurământ1156. 30. după chipul Fiului.. 11. 6. 10. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149. 1157 Cf. Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. (. 3. fiind Dumnezeu. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă.. Gal 3. care erau risipiţi” 1155. Duhul „care dă viaţa”. 32. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153. 1148 1149 Cf. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. (. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150.. Rom 4. Ps 33. Gal 3. 16. 73. 2. Fil 2. 12-13. 1152 Cf. 104. Qoh 3. omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”. In 3. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. 26-38. 17-19. Gen 1. Gen 22. 1156 Cf. să sfinţească şi să însufleţească creaţia. Acest urmaş va fi Cristos1154. Ez 37. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. Irineu. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul. 2. Lc 1. 23). 1-15. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş. . In 11.. Rom 8. 13-14)1158. 14. 52. Lc 1.

ele 1159 1160 Cf. va fi lucrarea Duhului Sfânt. 5-6)1161. Lc 1. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. de fapt. pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. 19): încep să se contureze două linii profetice. este. iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. . Dar. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. Ex 19─20. 1 Pt 2. 1161 Cf. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu. 20. revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. 32-33. 24). Rom 3. după David. Eu fac un lucru nou” (Is 43. Gemetele psalmilor dau mărturie. dar întru Duhul. 26. 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. Dt 1─11. în dăruirea Legii1159. Însă Împărăţia. de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. Cf. Lc 24. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. aparent un eşec al făgăduinţelor. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei. în special. Ps 89. 1162 Cf. Totuşi. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. 2 Sam 7. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. 29─30. 9. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină. obiect al făgăduinţei făcute lui David1162. 1163 Cf. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. semn al făgăduinţei şi al legământului.

Cf. 19. şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. 1169 Cf. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. 18-21. 1-6. cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. Ier 31. 714 De aceea. . 25-28. 32. 31-34. apoi Is 49. 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. căci Domnul m-a uns. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. 1-9. Lc 2. 32-34.13─53. ăi Ioel 3. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. 1-2. mai ales. 17. 25. în cântările Slujitorului1167. Sof 2. 37. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. Ne limităm aici la cele în care apare. 1-5. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă. In 1. Mt 12. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. în sfârşit Is 50. Ez 11. Is 6─12. ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. Lc 2. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. cf. 1167 Is 42. Is 61. 1-14. 1166 Cf. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. poporul celor săraci1164. 41). 3. duhul sfatului şi al tăriei. 410 ăi Is 52. 7). cf. 1168 Cf.converg în mica Rămăşiţă. Luând asupra sa moartea noastră. în primul rând.12. Mt 3. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor. 36. Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. 38. însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. îndeosebi în Is 11.

Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor. 1-3. pentru a pregăti venirea lui Cristos. al celor umili şi blânzi. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. 26). Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. este cea care se exprimă în Psalmi.Rusaliilor1170. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. 1174 Cf. Conform acestor făgăduinţe. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1.. purificată şi luminată de Duhul. Duhul Sfânt inaugurează. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. 34. 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. (. 1173 Cf. 1. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. 3. 17-21. 17). Cf. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. va transforma creaţia cea dintâi. IV. 13-14. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. Is 40. „el a venit spre mărturie. 17). Inima lor. Fapte 2. acela este cel ce botează cu Duh. 15. 33-36). ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. 26. 720 În sfârşit. 7)1174. în pace. 1172 Cf.. . iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. În Ioan. ci a lui Mesia. Lc 1. În aceşti săraci. 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. nu a oamenilor. Sof 2. 716 Poporul „săracilor”1171. 68). 33. 3. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca. scriind în ele o Lege nouă. Is 49. Mt 11. prefigurând. (. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1. 5.. 6). Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”. Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. 61. Înainte-mergător. 13. 23)1173. In 15. În el. Botezul lui 1170 1171 Cf. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1.).. cei care aşteaptă dreptatea. După cum va face Duhul Adevărului. 27. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor. o dată cu Ioan Botezătorul. Ps 22. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel. În Ioan Înainte-mergătorul.) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1. etc. în „vremurile din urmă”.

724 În Maria. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. 1181 Cf. mirii din Cana şi primii ucenici. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. Cf. Zah 2. în cântarea ei1178.Ioan era pentru pocăinţă. 15-19. Lc 1. 1180 Cf. 14. Mt 2. 5. „Bucură-te. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. 1178 Cf. 1179 Cf. 9). Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. în Duhul Sfânt. 14. În acest sens.6. In 3. Gal 4. Simeon şi Ana. 18-21. Lc 1. Pe bună dreptate. Prov. Sir 24. La capătul acestei misiuni a Duhului. 723 În Maria. rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii. prin Maria. . Sof 3. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. Lc 1. 725 În sfârşit. Lc 2. 26-38. Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni. 26-28. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. Rom 4. magii. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2. 1177 Cf.1─9. pururea Fecioara. cea plină de har” 721 Maria. Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. 46-55. este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. 8. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179. Maria devine „Femeia”. ea înalţă spre Tatăl. 1182 Cf. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. noua Evă. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. 1175 1176 Cf. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. 11. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. 14.

19-20. In 4. 1190 Cf. 1187 Cf. Ucenicilor săi. celălalt Paraclet. Maica lui „Cristos total”1183. 1189 Cf. 5-8. El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. 13. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. 27. Cf. 16. 16-17. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. 26. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. 17. 10. 37-39. chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. In 3. Lc 11. De asemenea. Mt 10. îl sugerează lui Nicodim1185. 14). Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. El îl sugerează treptat. 1188 Cf. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. 25-27. scoţând la lumină Biserica. În ce priveşte lumea. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. 7-15. 51. noi îl vom cunoaşte. 15. 1183 1184 . Duhul Sfânt va veni. 26.„mama celor vii”. pentru că El este născut din Tatăl. de dreptate şi de judecată. Mesia. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. Totuşi. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. 1186 Cf. In 6. 1185 Cf. 23-24. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. 26. El o va vădi în materie de păcat. 62-63. Ca atare. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. In 19. ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. In 7. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. Cf. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184. 14. In 14.

dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. reluat în liturgiile euharistice. Începând din acest Ceas. 17. răniţi prin păcat. 33-36. Cf. 22. 4). 1. Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. 21)1194. Această Iubire. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. 5). 8. cel puţin. 19. 1191 1192 . Troparul vecerniei de Rusalii. 1. luat-am Spirit ceresc. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. 1194 Cf. 13) este cea care. vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. 1196 Liturgia bizantină. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. Împărăţia deja moştenită. In 20. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. V. care nu are sfârşit. 732 În această zi. 1193 Cf. 8. „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. în Biserică. Sfânta Treime este pe deplin revelată. In 13. 1195 Cf. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. Fapte 1. 16) şi Iubirea este primul dar. In 19. care este manifestat. „suflând” asupra ucenicilor1193. Lc 23. după împărtăşanie. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. Prin venirea sa. Mt 28. 30. 47-48. Lc 24. aflat-am credinţa cea adevărată. Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. nedespărţitei Treimi închinându-ne. care le conţine pe toate celelalte. 46. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). astfel încât. timpul Bisericii.730 În sfârşit. Fapte 2. Începând din această zi. Cf. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

. ad membra nostra. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. 2. două persoane diferite. 1320 Cf. Augustin.. S. id est anima nostra.. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster. există. In 3. th. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. Proc. 29. 1321 Cf. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317. de fapt. III. 1-14. 29. 31-32). Mt 22. 2. fie mădularele. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii. 26). 19)1318. (.) Fie că vorbeşte Capul. Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. Psal. Cap şi Trup. 1 Cor 6. 25. Taina aceasta mare este. După cum aţi văzut. 3. Ap 22. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. 1318 Cf. ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală. unul singur alcătuit dintr-o mulţime. ci un singur trup” (Mt 19. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. Cristos este cel care vorbeşte. 17. 74. 2 Cor 11. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315. mădular al acestui Trup. 1322 Sf. 48. Ef 5. 6). (. pentru a fi cu El un singur Duh 1319.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”. 1-13.Caput et membra. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. Ef 1. 15-17. Toma Aq. pe care Cristos a iubit-o. şi totuşi. 5. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. 4. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. ad 1. Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi. Ioana d'Arc. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). 4. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. 1317 Cf.. hoc est Spiritus 1315 1316 Sf.. 27. 1319 Cf.

fiind rânduite spre creşterea Bisericii.Sanctus ad membra Christi. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte. AA 3. Ef. 1325 Cf. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20. care deţine întâietatea între daruri”1330. prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos1329. este pentru mădularele noastre. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos. (. Mystici Corporis: DS 3808. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf.. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. 1327 Pius XII. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324. o utilitate eclezială. care au. Pius XII. 3. în întregime în Trup. Enc. 1 Cor 12. Mystici Corporis: DS 3808. 1328 Cf. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331. pentru Trupul lui Cristos. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6. şi unde este Duhul lui Dumnezeu. Serm. 1. Irineu. dar şi de toţi membrii Bisericii. Enc. deoarece El se află în întregime în Cap. 16-17. arvuna incoruptibilităţii. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt... direct sau indirect. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu. adică sufletul nostru.. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu. „Duhului lui Cristos. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. 267. 32). adică Duhul Sfânt. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui.) Căci unde este Biserica. care este Biserica”1323. . 24. ad corpus Christi. cât şi cu Capul lor suprem. (. prin „harul apostolilor. Ef 2. 1 Cor 3. 16. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. 1326 Sf. 1329 Cf. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru. în sfârşit. 4. ca unui principiu ascuns.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. cf. 1331 LG 12. prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. Haer. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. Augustin. 13. 1330 LG 7. 21. 4.

805 Biserica este Trupul lui Cristos. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. Popor dobândit” (1 Pt 2. astfel încât toate charismele să coopereze. adică după iubire. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez. în special de cele care suferă. în Cristos. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. preoţie împărătească. pentru ca. în diversitatea şi complementaritatea lor. 7)1334. Cf. 1336 AG 1. mai ales în Euharistie. sunt sărace şi persecutate. A purificat-o prin Sângele său. 1335 LG 13. există o diversitate de mădulare şi de funcţii. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. neam sfânt. adevărata măsură a charismelor1332. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. 801 În acest sens. 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. El trăieşte împreună cu ea şi în ea. Toate mădularele sunt legate unele de altele. la „binele comun” (1 Cor 12. „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. 806 În unitatea acestui Trup. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. 9). cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. 1332 1333 . 14). LG 12. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. LG 30. 1334 Cf. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. în El şi pentru El. CL 24. 1Cor 13.

a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. Ciprian. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. în Treimea persoanelor. al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. inseparabil legate între ele1339. Cristos este cel care. I. prin Duhul Sfânt. „Biserica”. principiul vieţii lui. 1341 UR 2. 1340 DS 3013. sfântă. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. catolică şi apostolică”1338. a stabilităţii sale neînvinse. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. citându-l pe Sf. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. LG 8. Aceste patru atribute. pe care o mărturisim în Crez ca una. 810 „Astfel. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. îi dă Bisericii sale harul să fie una. a unităţii sale catolice. 1339 Cf. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. Biserica este una. sfântă. PARAGRAFUL 3. Biserica nu le are de la ea însăşi. aminteşte Conciliul Vatican I. . sfântă. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. DS 2888. indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei.

pretutindeni acelaşi. 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos. De aceea. subzistă în Biserica Catolică. GS 78.Sfânt”1342. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. §3. funcţii. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. 14). care a devenit mamă. 1345 Sf. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. care umple şi conduce întreaga Biserică. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. stări şi moduri de viaţă. 205. „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare. care este legătura desăvârşirii” (Col 3. este şi o singură fecioară. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. LG 14. care locuieşte în cei ce cred. 815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea. după învierea sa. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului. încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. 1347 Cf. Totuşi. un singur Logos al Universului şi. mai ales a sacramentelor. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4. 3). CIC. orânduită şi organizată în această lume ca societate. Clement din Alexandria. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. cârmuită de succesorul lui UR 2. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. ─ celebrarea comună a cultului divin. UR 2. un singur Duh Sfânt. 1. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. Paed..) Această Biserică. şi îmi place să o numesc Biserica1345. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. 1342 1343 . can. de asemenea. 1344 UR 2. 6. 1346 LG 13. (. 814 De la început..

ibi schismata. dar acolo unde este virtute. viaţa harului. erezii. apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. ibi est multitudo. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. în vreun fel. 1348 1349 LG 8. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. sunt încorporaţi lui Cristos şi. 1351 Cf. UR 3. 9.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate. ibi singularitas. 751. (. care este instrumentul general de mântuire. . unire. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu. Ubi autem virtus. conflicte. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. „şi care trăiesc credinţa în Cristos. credinţa. schisme. 819 În plus. 1.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. poartă pe drept numele de creştini. CIC. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. 1350 UR 3. ibi unio. can. 1353 UR 3. există şi unitate. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. ibi haereses. de aceea. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. 1352 Origene.. 1354 LG 8. ibi discussiones. Poporului lui Dumnezeu”1349. Hom. există şi multiplicitate. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja.. in Ezech. Rănile unităţii 817 De fapt.

a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. UR 7. UR 1. UR 9. UR 6. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta. dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. De aceea. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”1355. 1358 UR 4. LG 15. Tată. ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359. a preoţilor1364. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor. 1359 Cf.speranţa şi iubirea. 1361 Cf. în special. 21). . eşti în mine şi Eu în tine. şi ei să fie una în Noi. 1364 Cf. Cf. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii.. După cum Tu. cf. 1357 LG 8. ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. 1363 Cf. 1362 UR 8. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. UR 10. este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357. Ca toţi să fie una. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. ─ rugăciunea în comun. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. 1360 Cf.. UR 3. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. 1355 1356 UR 3.

Într-adevăr. ca spre scopul lor. prin El şi în El. II. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. 1369 LG 39. 9. 1376 LG 11. 825 „Biserica. UR 12. 1367 UR 5. 1374 LG 48. le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. unită cu Cristos. în mod imuabil. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368.) este.. ─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. ea devine şi sfinţitoare. În ea. 1. 13. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă.. una şi unică. este sfinţită de El. credincioşi şi păstori”1367. sfântă. sunt chemaţi de Domnul. chiar dacă nedesăvârşită”1375. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». 1 Cor 6. toţi credincioşii. 824 Biserica. este încununată cu sfinţenie adevărată. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. Cristos. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. 11. 1377 LG 42. fiecare pe calea sa.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373. 1370 LG 12. 1368 UR 24. 16. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”1370. 1373 UR 3. încă de pe pământ. UR 4. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. 1. 1372 SC 10. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. Fapte 9. Fiul lui Dumnezeu. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. 1371 Cf. De aceea. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. În membrii săi. spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372. 1366 . 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. de orice condiţie şi stare. Cf. 1375 LG 48.

De aceea. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. inclusiv slujitorii ei. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. 8-10. 1383 Cf. 1380 Cf. UR 3. nu a cunoscut păcatul. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare.. dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. că dacă Iubirea s-ar stinge. nevinovat şi fără pată. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. LG 8.. (. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. Într-adevăr. 6. B 3v. Toţi membrii Bisericii. cf.) CU ALTE CUVINTE. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu. „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. Mt 13.. 1381 Cf. martirii ar refuza să-şi verse sângele. În toţi. 24-30. 1379 . apostolii n-ar mai vesti Evanghelia. 1382 SPF 19. sustrăgându-se de la această viaţă. alcătuit din diferite mădulare. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. 1384 CL 16. sfânt.. 48-51. Tereza a Pruncului Isus. 3. 3. (.Am înţeles că. dacă Biserica are un trup. Ms. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei. 1378 Sf. LG 40. autob. CĂ IUBIREA ESTE TOTUL. 1 In 1.) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382. Biserica. membrii ei se sfinţesc. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii. cel mai necesar. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. 1385 CL 17.

AG 4. pentru a se împlini planul lui Dumnezeu. acolo este Biserica catolică”1387. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. De aceea. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei. Mt 28. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. „Unde este Cristos Isus. este darul Domnului însuşi. acest popor. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos.. 19. de aceea. 1391 Cf. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. 1392 LG 13. Ef 1. 2. 8. învingând păcatul. catolică în ziua Rusaliilor 1390. Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu.829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. în unitatea Duhului său1392. în acest sens fundamental. Smyrn. păstrându-şi unitatea şi unicitatea. (. ei îşi ridică ochii spre Maria”1386: în ea. Sf. III. trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. 22-23. . credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie. Biserica era.. 1389 AG 6. 1390 Cf.) Acest caracter de universalitate. 1388 Cf. Biserica este deja cea preasfântă. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. Ignaţiu din Antiohia.

sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. una şi unică”1395. 1400 LG 23. Rom. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. „Căci cu această Biserică.) sunt chemaţi toţi oamenii. adesea mici. Vatican I: DS 3057. care. 1. după făgăduinţele Mântuitorului. 3. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie.832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor. 1399 EN 62. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. prin predicarea Evangheliei lui Cristos.) În aceste comunităţi. Opusc.. pentru originea ei deosebită. care este dieceza (sau eparhia). cu ea se află în relaţie. 1396 Sf. can. CIC. în diferite feluri. 368-369. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398. adunate în jurul Păstorilor lor. una. Haer. 3. CD 11.. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale.. care. 833 Prin Biserica particulară. „Într-adevăr. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26.) În ele. pentru că. adică credincioşii de pretutindeni”1397. universală prin vocaţie şi misiune. (. (.. Maxim Mărturisitorul. Cf. 1398 Sf. 1397 Sf. luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”1399. Bogata varietate de discipline ecleziastice. sfântă. prin puterea sa.. sărace. catolică şi apostolică”1393. Ci. izolate. prin convergenţa lor în unitate”1400. 1393 1394 . de rituri liturgice. de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. sociale şi umane. Ignaţiu din Antiohia. Irineu. 1. Biserica. 1395 LG 23. 2: reluat de Conc. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. adună Biserica. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396. mai degrabă.. este prezent Cristos.

poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. . fiind botezaţi. şi Legea. „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. cu Biserica catolică”1404. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. 29). credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. UR 13-18. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. şi părinţii. descoperă. LG 14. Cristos” (Rom 9. dar nu «cu inima»”1402. cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. NA 4. 1975. deşi imperfectă. cât şi ceilalţi care cred în Cristos.catolici. 1403 LG 15. deşi încorporat în Biserică. discursul din 14 dec. 1404 UR 3. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. 4-5). Spre deosebire de celelalte religii necreştine. după trup. dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru. 838 „Cu aceia care. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. Cu Bisericile ortodoxe. Totuşi. nu perseverează în dragoste. şi închinarea. 1407 Cf. legătura sa cu poporul evreu 1407. şi din el s-a născut. şi făgăduinţele. şi legămintele. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. dacă se ia în considerare viitorul. precum şi absolut toţi oamenii. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. scrutându-şi propriul mister. Biserica. această comuniune este atât de profundă. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. 1406 LG 16. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. cf. nu se mântuieşte acela care. rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». având Duhul lui Cristos. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. a sacramentelor. 1408 LR. poartă numele de creştini. 840 Pe de altă parte. 1405 Paul al VI-lea.

Augustin. pe musulmani. 96. cf. Serm. în primul rând. carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. s-au expus la disperarea absolută1412. la sfârşitul timpurilor. Ea este „lumea reconciliată”1413. pe Dumnezeu. a cărui providenţă. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. NA 1. declarând că ţin credinţa lui Abraham. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. au. 1409 LG 16.. de asemenea. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. care. printre ei. NA 2. 1412 LG 16. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. oamenii. milostiv. 1413 Sf. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. 844 Însă în comportamentul lor religios. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului. sau.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411. Astfel. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. suflare şi orice lucru şi (.Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. EN 53. amăgiţi de cel rău. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus. trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. 1410 . iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. NA 3. 7. 1411 LG 16. cf. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. un singur scop ultim.. mort şi înviat. „încă în umbre şi chipuri”. au o singură origine. 9. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. în primul rând.

îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418. El însuşi. Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 1416 LG 14. sub impulsul harului. DS 3866-3872. 6. Ambrozie. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. Virg. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. fără vina lor. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. 118. 1417 LG 16. este prezent pentru noi în Trupul său. cf. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. Evr 11. necunoscând.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. 1418 Cf. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. ca pe o poartă. Evanghelia. aceia care. prin Botez. pe căi de El cunoscute. 1419 AG 7. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus. Prin urmare. în acelaşi timp. care este Biserica. nu s-ar putea mântui aceia care. fără vina lor. Într-adevăr. fără vina lor. deja 1 Pt 3. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. 20-21. este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi. pot dobândi mântuirea veşnică1417. care singură salvează din potop1415. . îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. Cf. Cristos. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. în care oamenii intră. 18. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii.

. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit. se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea. 1424 RM 21. Mântuirea se află în adevăr. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”1424. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». RM 23. În acest fel. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. sub influenţa Duhului lui Cristos.849 Porunca misionară. Aceasta „continuă şi. învăţaţi toate neamurile. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. Biserica. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. şi al Fiului. până la sfârşitul lumii” (Mt 28. dar Biserica. Biserica trebuie să fie misionară.. 852 Căile misiunii. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. Apol. 1422 Ioan Paul al II-lea. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. şi iată.” (2 Cor 5. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt. din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425. 1423 Cf. 1425 AG 5. mergând. 50. şi al Sfântului Duh. 850 Originea şi scopul misiunii. Biserica. 1426 Tertulian. 853 Dar în peregrinarea sa. 851 Motivul misiunii. Eu sunt cu voi în toate zilele. prin natura sa. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. RM 11. 4). al ascultării. misionară. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. 14)1423 Într-adevăr. botezându-le în numele Tatălui. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. . „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426. în decursul istoriei. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. AA 6. AG 2. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. fiindu-i încredinţat acest adevăr. 19-20). Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii.

6. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale1435. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. el va cunoaşte şi eşecuri. 1439 UR 4. Întradevăr.Evanghelia”1427. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. RM 52-54. 1434 AG 15. şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. 1427 1428 . şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. 15. şi astfel. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431. tot astfel. 1431 LG 8. în acei fii ai săi care. grupuri şi popoare. 2. Într-adevăr. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. 1437 AG 6. 1433 Cf. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană. Mai mult. 1432 GS 40. cf. 1429 LG 8. RM 50. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. 1430 AG 1. 854 Prin însăşi misiunea sa. 1438 Cf. ce-i este proprie. Cf. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440. am putea spune. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. sub toate aspectele. RM 42-47. „Cât despre oameni. Aşadar efortul misionar cere răbdare. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. RM 12-20. 1435 Cf. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430. îi înglobează în plinătatea catolică”1437. RM 55. El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. ea constituie. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. deşi îi aparţin prin Botez. 1436 Cf. 1440 Cf. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436. RM 48-49.

lui Dumnezeu”1441. În ei. prin sfinţii tăi Apostoli. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. 1 Cor 9. 1444 Cf. 2 Tim 1. 7-8. o păzeşti neîncetat cu grijă. 1447 AG 5. ci. Păstor veşnic. In 13. ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). 13-14. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. 20) 1443. 1445 Cf. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. etc. deoarece este întemeiată pe apostoli. 15. Mt 28. De atunci. Gal 1. nu părăseşti turma. o fac pentru a consolida. AG 9. 21)1449. IV. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. 13-14). pe mine mă primeşte”. 20. 17. 1449 Cf. în unire cu succesorul lui Petru. 1443 Cf. 14. 1. Ap 21. 1448 LR. 18. „asistaţi de preoţi. Prefaţa apostolilor I. învăţătura 1445. 1. 1446 Cf. ─ până la întoarcerea lui Cristos. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. tezaurul. 8. 16-20. Fapte 1. 42. Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. AG 9. Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. Fapte 2. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi. ea continuă să fie învăţată. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. ─ ea păstrează şi transmite. „spre slava lui Dumnezeu. 1441 1442 . şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră.

1454 LG 20. tot astfel. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. pe Cristos îl ascultă.) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. 1453 LG 20. cine îi ascultă. dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia. Apostolatul Cf. Sf. cf. 5. apostolii (. 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru. 42. 19. 1). primul între apostoli. 1452 Cf. 30). poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3. de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica.. 6). Biserica învaţă că „episcopii. In 15. Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454. în virtutea instituirii divine. tot astfel. 44. 1455 LG 20. Clement Romanul. 1450 1451 . 20). 20. „slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. Cor. urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor. Cf. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis.40)1450. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei. „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. De aceea. Lc 10. De aceea. 16. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică. 4). Mt 28. iar cine îi dispreţuieşte. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi. Episcopii. 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. ca pe un testament. principiul întregii ei vieţi.. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. în orice timp. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451.

PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. Deşi cuprinde AA 2. atât al celor hirotoniţi. dobândită mai ales din Euharistie. este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. întrucât rămâne. la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. 14). însufleţit de un singur Duh. „Mireasa Mielului” (Ap 21. 1461 Cf. toţi oamenii răscumpăraţi de El. Atunci. toţi membrii Bisericii. Cristos. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. în vederea unei unice speranţe1461. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. 5. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460. 6. Ef 1. apostolatul ia formele cele mai diferite. prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. de exigenţele timpurilor. 10-11). 1458 AA 3. Cf. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. 9). 865 Biserica este una. AA 4. 864 „Deoarece Cristos. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. sfântă. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. In 15. se naşte dintr-un singur botez. cât şi al laicilor. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. Întreaga Biserică este apostolică. sunt părtaşi la această trimitere. 1456 1457 . depinde de unirea lor vitală cu Cristos1457. cel trimis de Tatăl. în identitatea ei profundă şi ultimă. 1459 Cf. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. În funcţie de vocaţii. „este sufletul întregului apostolat”1458. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. 3-5. Ap 19.863 Întreaga Biserică este apostolică. 1460 Cf. catolică şi apostolică. Mirele ei. Dar întotdeauna iubirea. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. e evident că rodnicia apostolatului. până la deplina ei manifestare eshatologică. Ef 4. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. formează un unic corp. 4. „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. deşi în moduri diferite. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. mărturiseşte o singură credinţă. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21.

Mt 16. Credincioşii: ierarhie. misiunea pe îndeplinească în lume”1465.păcătoşi. sunt constituiţi aceea. laici. ea este deja cea preasfântă. e trimisă la toate popoarele. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. sunt chemaţi să exercite. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei. este indestructibilă1463.. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli. poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. PARAGRAFUL 4. §1. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. prezenţi în urmaşii lor. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464. 204. în Maria. 1464 LG 8. cf. catolică şi apostolică.) subzistă în Biserica catolică. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos.. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. de preoţească. 1465 CIC. 14). (. profetică şi regească condiţiei proprii. sfântă. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. 18. se adresează tuturor oamenilor. egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. încorporaţi lui Cristos prin botez. există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. Papa şi colegiul episcopilor. cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. 870 „Biserica unică a lui Cristos. care. LG 31. Cf. can. 1462 1463 . îmbrăţişează toate timpurile.

îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467. LG 32. Acest lucru presupune slujitori ai harului. Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. AA 2. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. Însă laicii. CIC. 1466 1467 . nu ca membru al comunităţii. i-a dat autoritate şi misiune. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. dar misiunea este unică.. nu din autoritate proprie. În sfârşit. can. can.la zidirea Trupului lui Cristos. cf. I. orientare şi finalitate: Cristos Domnul. există „credincioşi care aparţin atât uneia. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466. 1468 CIC.. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. care tind spre binele întregului Trup. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi. nici un individ şi nici o comunitate. 14-15) Nimeni. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. cei care le exercită. prin profesiunea sfaturilor evanghelice.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. 208. Într-adevăr. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific.) să ajungă la mântuire1469. 1469 LG 18. 17). 207. profetică şi regească a lui Cristos. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite. (. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. înzestraţi cu putere sfântă. §2. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu.. El a instituit-o. el trebuie să fie dăruit şi oferit.. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos. sunt în slujba fraţilor lor. Această slujire.

Aleşi împreună. în Cf. încă de la începutul slujirii sale.. 878 În sfârşit. 1).. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune. din instituirea Domnului.”. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi. total dependenţi de Cristos. Mt 4. AG 5. 1472 Cf. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. instituindu-i pe cei Doisprezece.. preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. 22)1473.876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. urmaşul Sfântului Petru. „Eu te dezleg. pentru a fi. care dă misiune şi autoritate. „Precum. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470.. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. 1 Cor 9. Papa 880 Cristos. 19. „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil. 21. 877 De asemenea. 19. ales dintre ei”1474. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui. 1473 Cf. purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. în misiunea comună. Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. Într-adevăr. De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală. In 17. ci lui Cristos.”. De aceea. martor personal. 1470 1471 . cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală. Într-adevăr. exercitată în numele lui Cristos. 21-23. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. Colegiul episcopal şi capul lui. 43. după chipul lui Cristos. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. 7). ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1. sub cârmuirea episcopului lor. 1474 LG 19. In 1. Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. în fruntea căruia l-a pus pe Petru.

urmaşul lui Petru. 885 „Acest colegiu. cf. exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. 1484 LG 22. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484. 336. 18-19. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici. şi episcopii. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. 1481 LG 22. 1485 LG 23. Pontiful roman. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. §1. can. iar întrucât este adunat sub un singur cap. 1480 LG 22. de asemenea. 337. piatra pe care şi-a zidit Biserica. „Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483. Mt 16. CIC. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479. „fiecare episcop (. 1483 LG 22. 1479 LG 23. „Într-adevăr. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. 15-17. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480. 1478 LG 22. In 21. 886 „Episcopii sunt.. Ca atare. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. 9. can. cf. CIC.. urmaşii apostolilor”1475. I-a încredinţat cheile ei1476.acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. cf. Cf. căruia i-a dat numele de Petru. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru. Ca atare. are în Biserică puterea deplină. CD 2. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. supremă şi universală. întrucât este compus din mulţi. fiecare în parte. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. 1475 1476 . 882 Papa. 881 Domnul a făcut numai din Simon. 1482 CIC. acest colegiu este.) îşi exercită conducerea LG 22. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482. 1477 Cf. 330. care i-a fost dată lui Petru. can.

Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. Dar ca membru al colegiului episcopal. pe care o exercită. Mc 16. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice. DV 10. în primul rând. Gal 2. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494. 1493 Cf.) la binele întregului Trup mistic. care aduc la Cristos noi ucenici. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. la cei prigoniţi pentru credinţă.. Prin „simţul supranatural al credinţei”. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23. ca pe o parte a Bisericii universale. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli. 1488 LG 23. împreună cu preoţii. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. care este Adevărul. 1492 PO 4. Ei sunt „crainicii credinţei. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489. 1491 LG 23. 1494 LG 25.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată”1486. 1489 Cf. Cf. după porunca Domnului1493. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. 34. 887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni1490. LG 12. colaboratorii lor. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. 1486 1487 . 1495 Cf. 10. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. El. CD 3. 15.. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. Canonul Apostolilor. „În mod similar. contribuind astfel (. asistat de preoţi şi de diaconi. 1490 Cf. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul.

la viaţa veşnică”1502. LG 25. DV 10. colaboratorii săi. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei1498. într-un mod deosebit. 1501 LG 26. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. LG 25. cf. 1502 LG 26. atunci când. „pentru a ajunge. în materie de credinţă şi moravuri. fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. 1498 Cf. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496. 1496 1497 . în mod deosebit în Euharistie. pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. atunci când. împreună cu turma încredinţată. 1499 Cf. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5. se află totuşi în prelungirea ei. (. care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. LG 25. Episcopului Romei. ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. Păstorul întregii Biserici. Când. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. 1500 LG 25.) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. §2. §1. 3). La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii”1500 care. Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri... capul Colegiului episcopilor. în virtutea funcţiei sale. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu”1497 şi ca învăţătură a lui Cristos. Vatican I: DS 3074. Pentru a împlini această slujire. prin Magisteriul ei suprem. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor.

iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. exemplu. Cf. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. 1508 LG 31. 1.) Credincioşii. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. 26-27. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită.. 1506 LG 27. 1507 Sf.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. încorporaţi lui Cristos prin botez. şi anume credincioşii care. îndemnuri. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră”1503. trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor. 1503 1504 . pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. Conştient de slăbiciunile sale. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. profetică şi regească a lui Cristos. 8. Vocaţia laicilor LG 27. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. ci. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. Smyrn. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. prin sfaturi. (.. II. Ignaţiu de Antiohia. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. la rândul lor. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească. Lc 22. şi preoţimea ca pe apostoli. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505. Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. dimpotrivă. 1505 LG 27. o întăreşte şi o apără.

LG 33. sub călăuzirea capului unic. În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea.. 1512 LG 34.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul. şi laicii. Pius al XII-lea. în care sunt puternic implicaţi. viaţa conjugală şi de familie. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. Ei sunt Biserica1510. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901. toate lucrările. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. munca zilnică. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. cf. ba chiar şi încercările vieţii. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. Biserica este principiul vital al societăţii. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. Astfel. 900 Fiind. 1511 Cf. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. individual sau grupaţi în asociaţii. destinderea trupului şi a sufletului. în virtutea botezului şi a mirului. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. ei. sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii. dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. De aceea. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. care. LG 10. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. „Laicii. CL 9. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. în celebrarea Euharistiei. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. de cele mai multe ori. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. şi a episcopilor în comuniune cu el. 5). 1509 1510 .. nu numai că aparţin Bisericii. Cuvântare 20 febr. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori. Într-adevăr. mai ales.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu. dacă sunt suportate cu răbdare. LG 31. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2. Papa. ca şi toţi credincioşii. (. să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. prin ei.

să prezideze rugăciunile liturgice. 903 Laicii. 4. ad 3. CIC. nici acoliţi. 774. 1522 Cf. cf. 229. dacă au calităţile cerute. can. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii.) nu numai prin ierarhie. 1521 Cf. 1518 LG 35. 823. 1516 LG 35. §3. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”. 907 „În funcţie de ştiinţa. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (. (. CIC.. AG 15. §4. 780. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. can. CIC.. pot suplini unele funcţii ale acestora. 1520 Cf.) ci şi prin laici. conform dispoziţiilor dreptului”1515. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie. S. can. Toma Aq. Th. competenţa şi prestigiul de care se bucură.. can. la mijloacele de comunicare socială1522. pe care i-a constituit. §1. 1519 AA 6. 230.902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. la predarea ştiinţelor sacre1521. 1515 CIC. 1517 Sf. 1513 1514 . fie necredincioşilor. 71.. can.. §1. din lipsă de slujitori. can.) fie celor credincioşi1519. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte. de asemenea.) îşi împlineşte misiunea profetică (.. 230. Cf. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517. chiar dacă nu sunt nici lectori. 835. ca martori. 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. CIC. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare.. 776. „adică prin vestirea lui Cristos. (. şi laicii. 3... ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC.

Cf.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi. 443. conform dreptului. vor favoriza practicarea virtuţilor. 118. 1532 Can. 1527 LG 36. Ambrozie. 212. §2. 1528 EN 73. can. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. 1533 Can 517. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. 1534 Can. can. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. 8-9. 1525 LG 36. §4. De exemplu. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti. astfel. 1526 Sf. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi. 30: PL 15. în loc să stânjenească. „laicii pot colabora. în Sinoadele diecezane1531. §§1. 2. 1531 Can. §1. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. 492. în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. 1403A. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. 129. exercitând slujiri foarte variate. 1523 1524 . 911 În Biserică. „pentru ca. pentru creşterea şi viaţa acesteia. 463. în Consiliile pastorale1532. 536. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. Fil 2. prin CIC. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. §2. este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. 14. 536. la exercitarea puterii de conducere”1529. Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. 511. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. 1529 CIC. Psal. 909 „Pe lângă aceasta. 1530 Can. §3. rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. Acţionând astfel.

sărăcia şi ascultarea. 1538 LG 44. 1541 Cf. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. 1421. Să se străduiască să le armonizeze între ele. LG 42-43. în virtutea darurilor primite. 1535 1536 . CIC. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. 913 „Astfel. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. sub acţiunea Duhului Sfânt.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. LG 36. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. Sfaturi evanghelice. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. nici chiar în sfera celor vremelnice. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. 7)”1537. can. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape. 573. deoarece nici o activitate umană. creştinii îşi propun. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. în multiplicitatea lor. viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. în acelaşi timp. 1539 Cf. III. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei. orice laic. 1537 LG 33. §2. este martor şi. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. PC 5. În viaţa consacrată. 1540 Cf. PC 1. Can.

Este o chemare specială de a găsi în pustiu. pentru că El îi este totul. în însăşi lupta spirituală. PC 1. în tăcerea singurătăţii. slava Celui răstignit. 1545 CIC. prin practicarea sfaturilor evanghelice. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. sihaştrii. aprobată de Biserică. 34-36. mulţi dintre aceştia. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. au existat bărbaţi şi femei care. 1546 Cf. au luat hotărârea. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. care este intimitatea personală cu Cristos. can. 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. 603. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice. Ascunsă de ochii oamenilor. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu. a trupului şi a spiritului. CIC. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544.Un copac mare. în rugăciune asiduă şi pocăinţă. 1544 Cf. fiecare în felul său. §1. 605. „într-o retragere mai strictă din lume. 1542 1543 . au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543. Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. sub inspiraţia Duhului Sfânt. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. can. o viaţă consacrată lui Dumnezeu. 1 Cor 7. fecioare creştine. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. 918 „Încă de la începuturile Bisericii.

semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos.(Mt 19. şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. can. 602. OCV. sunt cununate mistic cu Cristos. 12). prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. 607. 604. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549. Fiul lui Dumnezeu. 1554 Cf. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum). 1555 Cf. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. prin viaţa frăţească dusă în comun. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. În felul acesta. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. 927 Toţi călugării. pocăinţă. 2. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. 591. UR 15. CIC. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. can. fie că sunt sau nu exempţi1555. CIC. „fecioara este constituită persoană consacrată. Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat. ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune. 1553 Cf. 1547 1548 . în limbajul timpului nostru. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. 1. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. §1. Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. CIC. Praenotanda. 604. 1551 Cf. 573. 1550 OCV. §2. totodată. 1552 Cf. sub feluritele ei forme. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. 1549 CIC. Praenotanda. 1556 Cf. can. §1. însăşi iubirea lui Dumnezeu. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. CD 33-35. can. can. CIC. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550. can.

Const. mai ales din interior. trecând prin Ordinele medievale. 710. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. trăind în lume. §§1. 1563 CIC. urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. ducând o viaţă frăţească în comun. ai căror membri. unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment”1561. can. AG 18. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”. can. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562. 1562 CIC.Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. can. în care credincioşii. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. 1561 PC 11. fără voturi călugăreşti. Provida Mater. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 1560 Pius XII. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. 2. „în lume şi din lume”. §2. 1557 1558 . 1559 CIC. după constituţiunile lor1563. tind. Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. 40. 731. Ioan Paul al II-lea. conform propriului mod de viaţă. ap. şi până la Congregaţiile moderne”1558. la sfinţirea lumii”1559. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. 713. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. RM 69.

1566 LG 44. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor. sau chiar tainică. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. cât şi din cealaltă categorie. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. can. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. drept misiune de a-şi trăi consacrarea. cf. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. (. 2. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia..Bisericii. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci. după modul propriu institutului lor”1564. aşa cum e în starea călugărească. atât dintr-una. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor.) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici. în sfârşit. 933 Fie că această mărturie e publică. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. sau mai discretă. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. RM 69. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară. Într-adevăr. în primul rând. ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. 932 Biserica fiind sacramentul. can. I-a CIC.. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt.. 783. Îi face părtaşi la misiunea sa. credincioşi. 207. există în Biserică (. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică. în inima lui Cristos. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu. pentru propriii contemporani. care. 1567 CIC.. 1564 1565 . Există.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti. „Dar. LG 31. dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565. §§1. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. De la El. PE SCURT 934 „Din instituire divină.

939 Ajutaţi de preoţi. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572. 1570 LG 23. sunt urmaşii apostolilor. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. de a celebra cultul divin.încredinţat cheile ei. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. 942 Mulţumită misiunii lor profetice. 1568 1569 . 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. familiale. Episcopul Bisericii Romei. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. LG 36. mai ales Euharistia. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. can. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. este „capul colegiului episcopilor. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. de putere supremă. 331. 937 Papa „se bucură. în starea de viaţă consacrată. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. §4. deplină. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. urmaşul Sfântului Petru. 1571 AA 2. colaboratorii lor. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca. de curăţie şi de ascultare. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. 938 Episcopii. 1572 GS 43. „fiecare în parte. 1573 Cf. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. CIC. constituiţi de Duhul Sfânt. din orânduire divină. Ei sunt. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. şi de diaconi. ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. CD 2. însufleţiţi de spirit creştin.

Toma Aq.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică. 10.sancta”. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei. Sf.) Astfel. 10.. 24. . I. Dar membrul cel mai important este Cristos. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica.. 7.. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea. 1574 1575 Niceta. comuniune.. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”. (. primită de la apostoli. bunul unora este împărtăşit celorlalţi. în comuniunea frăţească. şi „împărtăşire. 42): Comuniunea în credinţă. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . 10. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. Acest articol este. într-un fel. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. Symb. ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor. (.PARAGRAFUL 5. pentru că e Capul. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii.. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii. Symb. toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576. între persoanele sfinte – sancti”. dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica. bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. 1576 CR 1. 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup.

Lc 16. intimă şi vitală”1577.. toate vor fi supuse lui. iar alţii sunt în glorie. (. 1-3. 1581 Cf. moartea fiind nimicită. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie”1579. Căci sacramentele. 24. 32). căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. şi mai ales botezul. LG 12. (.. se află în purificare. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. În comuniunea Bisericii. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor. II. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1. 953 Comuniunea iubirii. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12. Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii1578. „fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. toate mădularele se bucură împreună cu el. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. 10. 27. dacă un mădular e în cinste. 1579 CR 1. trecuţi din această viaţă.) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă. în vreme ce alţii. toate mădularele suferă împreună cu el.950 Comuniunea sacramentelor. 10. 26-27). sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. Orice păcat vatămă această comuniune. 10. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. 1582 LG 49. 7). . „Dacă un mădular suferă. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi. vii sau morţi. Or. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. 951 Comuniunea charismelor. 24.. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. deşi în grade şi în feluri diferite.. 1580 Cf. 7). 5)1581.

LG 49.. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu. Tereza a Pruncului Isus. (. ci. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. 1586 Sf. tot astfel. cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie.. dimpotrivă. 1589 Sf. Policarp. vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586. . Într-adevăr. 1585 LG 49. către fraţii săi. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. toţi care sunt ai lui Cristos. şi pe drept cuvânt. Lib. Căci. 1588 LG 50. pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului. Dominic.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl.. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos. ci.. mai mult. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi.. pe patul morţii. Verba.) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi. (. Jordan de Saxonia. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos. încă din primele timpuri ale creştinismului. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi. după credinţa statornică a Bisericii.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. având Duhul lui. 1587 Sf. ca de la Izvorul şi Capul său. 956 Mijlocirea sfinţilor. de la care. Mart. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor». „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos. (. 93. (2 1583 1584 LG 49. cf. 957 Comuniunea cu sfinţii. Biserica celor aflaţi pe cale. este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584.. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587. Cristos Isus.dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă. 17.

în primul rând. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. 1592 LG 3. aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi. mai presus de toate. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează. . Maria ─ Maica lui Cristos. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593. a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. PARAGRAFUL 6. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. LG 51. toţi împreună formând o singură Biserică. care „a murit pentru toţi”. Euharistia. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. 45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592.Mac 12. a celor care sunt peregrini pe pământ. 1593 SPF 30. „cele sfinte” (sancta) şi. 959 În unica familie a lui Dumnezeu. 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră.

se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii.. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598.. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. 6.. în sfârşit.. Augustin. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui. nu fără un plan divin. 1596 LG 57. (. consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. Cuvântare. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. . Paul al VI-lea. „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui”1596.. Maica Bisericii”1595. 965 După Înălţarea Fiului său. unde. 966 „În sfârşit. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce. .) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului. citându-l pe Sf. 1599 LG 59.. pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor.. şi în Ridicarea ei la cer... prin cuvintele: „Femeie. 1597 LG 58. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53. I. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599. Virg. 26-27)1597. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt. iată-l pe fiul tău” (In 19. Fecioara preacurată. la capătul vieţii sale pământeşti.) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos]. care sunt mădularele acestui Cap»”1594. 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea. 1598 LG 69. a stat neclintită. 21 noiembrie 1964.. „Într-adevăr. Fecioara Maria (.963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului. „Maria ─ Maica lui Cristos.

. 1606 LG 60. (.. De aceea. întru adormire lumea nu ai părăsit. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală.. de către Papa Pius al XII-lea. ridicată la cer. fiind Maica Vieţii. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. Sprijinitoare. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600. 1604 LG 61. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August). (typos) Bisericii1603. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903. ci. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui. atât 1600 LG 59. şi constituie chiar „prefigurarea. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea”1606. . Prin aceasta. Însă. mutatu-te-ai la viaţă. până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. în 1950.. se întemeiază pe mijlocirea lui. de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. după cum la Preoţia lui Cristos participă. Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. speranţă şi iubire aprinsă.. 1603 LG 63. „Într-adevăr.. Răscumpărătorul. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare. Într-adevăr. credinţă. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604. la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei. Mijlocitoare”1605. Ajutătoare. prototipul”. Născătoare de Dumnezeu. 1602 LG 53. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare. continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. cf. 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului.) decurge din belşugul meritelor lui Cristos. ci îi arată puterea. 1605 LG 62. la orice îndemn al Duhului Sfânt.gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei. 1601 Liturgia bizantină. în moduri diferite. prin mijlocirea ei multiformă. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos.. Proclamarea.) De aceea.

cât şi poporul credincios. pe pământ. 1607 1608 LG 62. la capătul drumului ei. 1612 LG 69. MC 56. şi ce va fi în Patrie. tot astfel. 1611 Cf. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică.. SC 103.. aici. sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile. după cum în ceruri. până când va veni Ziua Domnului1613. Din cele mai vechi timpuri. ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607. 1609 LG 66. străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. la fel.) deşi este cu totul aparte. 1613 LG 68. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu». aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus. . II. (. (. „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609. despre originea. misiunea şi destinul ei. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. III. unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”.. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608. MC 42. este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină. cum ar fi Sfântul Rozariu.. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi. 1610 Cf. glorificată deja cu trupul şi sufletul.preoţii. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. în „peregrinarea credinţei”. el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană.) Acest cult. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1.

prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente.) I. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. 975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. înviat pentru 1614 SPF 15. Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei.PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. noua Evă. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. 22-23. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt. 15-16). îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614. pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre. Maica Bisericii. vor fi iertate. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi.) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. vor fi ţinute” (In 20. . după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti. 974 Preasfânta Fecioară Maria. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor. iar cui i le veţi ţine. Cui îi veţi ierta păcatele. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească. mai ales prin Euharistie. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic.

trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte. CR 1. aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619. pe care le primise de la Isus Cristos. 1615 Cf. ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. Rom 4. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă. 1618 Sf. după ce a înviat. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie.: DS 1672. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. 39. nici din păcatul strămoşesc. sufletul. (.îndreptăţirea noastră1615. În această Biserică.. 1616 . cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. Pentru cei care au căzut după Botez. 1617 CR 1. Grigore Naz. 25. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. 18).. Puterea cheilor 981 Cristos. Dimpotrivă. 1619 Cc. 11. 4). 3. 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617. şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. care era mort prin păcat. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. încât nu ne mai rămâne nimic de şters. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt.) Totuşi. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. 47). II. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5. Trid. Or. 11. îşi recapătă viaţa. 17. 4. care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616..

8. . Ioan Chrysostom. 34. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. în mod obişnuit.pentru a trăi cu Cristos. care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. 3. în sacramentul Pocăinţei. 11. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. al cărui har ne-a mântuit1620. 21-22. Cristos. Sf. 213. 982 Nu există nici o greşeală. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. Sac. oricât de rău şi de vinovat ar fi. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră”1621. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. 1620 1621 1624 1625 Sf.) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622. (. „Nu există nimeni.. nici arhanghelilor. Poenit. 1623 Sf. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor. Mt 18. 11. Serm. n-ar exista nici o nădejde. Serm. Augustin. 1. 5. Sf. 1622 Cf. 986 Din voinţa lui Cristos. care a murit pentru toţi oamenii. CR 1. Augustin. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt. Într-adevăr. oricât de gravă.. 5. pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. Ambrozie. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. 214.

vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. In 39. 6. 14. 11. 989 Credem cu tărie. 5. 11)1628. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. 10-11. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. 40. Res. că. ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. 6. 11) vor redobândi viaţă. 1 Cor 6. 1 Tes 4. 1630 Tertullian.. 3. 1629 Cf. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. Gen 6. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. 1. Fiul şi Duhul Sfânt. după moartea lor. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629. care locuieşte în voi (Rom 8. prin Duhul său. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8.987 „În iertarea păcatelor. tot astfel. 1. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi1627. 2 Cor 4. 14. Fil 3. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. şi tot astfel sperăm. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. 14. Cf. Is 40. illam credentes. . şi în acţiunea lui creatoare. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. Ca şi a lui. Ps 56. a trupului”. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. 1628 Cf.

6. 14)1631. 24-25. In 5. care „nu este Dumnezeul celor morţi. nici Cristos nu a înviat.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. pârga celor adormiţi (1 Cor 15. semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. Dan 12. In 6. Mai bine să pieri de mâna oamenilor. Cf. 7. 1635 Cf. având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. 39). 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. 9). pentru că nu cunoaşteţi Scripturile. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. 1636 Cf. redând viaţa unor morţi 1636. 29. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. 11-17. 27). În încercările lor. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. 1637 Cf. zadarnică este vestirea noastră. 25). El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. 40. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11. zadarnică şi credinţa voastră. care murim pentru legile lui (2 Mac 7. 21-42. 1634 Cf.. In 11. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. Mc 5. Lc 7. 20). (. care va fi totuşi de alt ordin. I. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. 19-22.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. Isus o învaţă cu tărie. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. 24. 1-13. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său1635. 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. In 2.. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. vestind prin aceasta propria sa înviere. 1633 Cf. 12-14. Fapte 23. 6. 1631 1632 . 54. trup şi suflet. Iar dacă n-a înviat Cristos. In 11. ci al celor vii” (Mc 12.

când semeni. 32. în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. trupul omului cade pradă putrezirii. iar cei care au făcut cele rele.ucis1638. 21). credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640. ci un grăunte gol. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. va spune cineva. Vom învia ca El. dar nu s-a întors la o viaţă pământească. prin El.. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte. separarea sufletului de trup. spre învierea vieţii. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24. rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat. 41). „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10. La fel. 34. de obicei. 33. Cf.) cei morţi vor învia în nestricăciune. 1638 1639 Cf. 39). 996 Încă de la început.) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. în atotputernicia sa. 1640 Cf. 88. 1 Cor 15.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. Lateran IV: DS 801. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus. 1643 Cc. Dan 12. (. nu semeni trupul ce va veni. în „trup spiritual” (1 Cor 15. în El. 1642 Cf. 1641 Sf. 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune. Dumnezeu. (. 44): Dar. (. Augustin. 52-53).. Fapte 17. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte. 2. 29)1642. 2. 42. 5. Mc 10. . „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643. cu El. spre învierea osândei” (In 5. 4.. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3. ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi.. 12-13. Se acceptă. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1. Psal.. va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre.. 22) 1639. 35-37.

întrun anume fel. 1004 În aşteptarea acelei zile. . credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646. alcătuită din două lucruri. 4). care sunt în Cristos. 1001 Când? În mod definitiv. LG 48. (. 1646 Cf. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. căutaţi cele de sus. Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. 24. ci Euharistie. 39-40. 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez. Când vom învia în ziua de apoi. 44. după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu. întru Cristos Isus” (Ef 2. încă de pe pământ. „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. dar şi faţă de trupul altuia. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. 11. mulţumită Duhului Sfânt. „în ziua de apoi” (In 6. Irineu. este adevărat şi că. de aici. Fil 3.. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. ne va învia şi pe noi prin puterea sa.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea. 6). viaţa creştină este. tot astfel. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. 13. unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu. trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi. Haer. noi aparţinem deja Trupului lui Cristos. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. 16). 4-5. se va coborî din cer şi cei morţi. o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. Iar Dumnezeu. Într-adevăr. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. nu este accesibil decât în credinţă. 4.). care l-a înviat pe Domnul. nu mai este pâine obişnuită. trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. unul pământesc şi celălalt ceresc. 20. 54. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. 3). 18.. 1). suntem deja înviaţi cu Cristos. de vreme ce au sămânţa învierii1644.) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. 3.

SPF 28. este. 2. Gen 2. „plata păcatului” (Rom 6. 8).trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (. 1 Cor 15. 1649 Cf. 7). 13-15. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului. 23). 10-11. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii.) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6.. care va trebui să fie învins1655. (. ea este o participare la moartea Domnului. 1647 1648 Cf. pentru a putea participa şi la învierea lui1650. Fil 3.. Rom 6. îmbătrânim şi. Deşi omul avea natură muritoare. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare. 26. (. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. în decursul căruia ne schimbăm. ca la toate fiinţele vii de pe pământ. 1651 Cf. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652. 19. Înţ. care e moartea. 13. 17. Înţ 1. 1653 Cf. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. „Moartea trupească.. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. 12. Rom 5. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale.. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. dar pentru credinţă ea este. DS 1511. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. care a dat-o (Qoh 12. 3. În această „plecare” (Fil 1. 1654 GS 18. de fapt. trebuie să murim împreună cu Cristos. II. 1655 Cf. 6.. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei. Gen 2. 19-20). moartea trupească este naturală. iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. GS 18. . 17. Într-un sens. „ultimul duşman” al omului. 23)1649. Dumnezeu îl destina să nu moară.. astfel. 23-24. Vieţile noastre sunt măsurate de timp. 3. 3-9. sufletul e despărţit de trup. 1650 Cf. Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5. 1. după cum era. 23.) Nu sunteţi ai voştri.) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ. 1652 Cf.

1661 Sf. 1. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656. Vida. 1659 Cf. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez. Verba. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. 46. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1. . care a înviat pentru noi. 13-14. Cf. Dar. voi fi cu adevărat om1658.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. (. 1011 În moarte. Ignaţiu de Antiohia. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. Isus. 7-8. Vreau să-l văd pe Dumnezeu. El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. 2. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. 1658 Sf. 7.. îl doresc pe El. Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos. a îndurat şi El moartea. Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. Rom. când voi ajunge acolo. 1660 Sf. Ignaţiu de Antiohia. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. 1662 Sf. (. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657.. Tereza a Pruncului Isus. 6. Tereza a lui Isus. Evr 5. Nu mor. 19-21. ci intru în viaţă1662. 23). creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. Rom. Rom 5. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. proprie condiţiei umane.1009 Moartea e transformată de Cristos. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2. moartea creştină are un sens pozitiv. Îl caut pe El.) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. care a murit pentru noi. Naşterea mea se apropie. De aceea. 1663 Cf. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. 33-34. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. 11). „Pentru mine. pentru a trăi o viaţă nouă. 21). Lc 23. 1-2... 1 Tes 4. Mc 14. şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl.

1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată.Viaţa credincioşilor tăi. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. . Dacă ai avea conştiinţa curată. 1666 Imitaţia lui Cristos. Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. Prefaţa pentru răposaţi I. cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă. Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat. dar în înviere. se schimbă dar nu se pierde şi. reunindu-l cu sufletul nostru. Credem în Dumnezeu. s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. 27). care este Creatorul trupului. nu te-ai teme prea mult de moarte. nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. 1. LG 48. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. Doamne!” . Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. 1. Res. 2. 1668 Tertullian. 1016 Prin moarte. de care nici un om nu poate să scape. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. 23. căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului. Francisc din Assisi. mântuieşte-ne. 8. vom învia cu toţii în ziua de apoi. Doamne. împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. Dacă azi nu eşti gata. Nu există „reincarnare” după moarte. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. sufletul este despărţit de trup. Doamne. 1667 Sf. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. Cant. pentru sora noastră Moartea trupească.Litania tuturor sfinţilor). credem în învierea trupului. 1664 1665 LR.

merinde de drum. Născătoarea de Dumnezeu. un „trup spiritual” (1 Cor 15. cu îngerii şi sfinţii. El a învins moartea. Fiul Dumnezeului celui viu. în numele Duhului Sfânt. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. cu Fecioara Maria. Când vei pleca din această viaţă. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. omul trebuie să îndure „moartea trupească. Tatăl atotputernicul. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic.. învie un trup nepieritor1670. să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria. în numele lui Isus Cristos. 1019 Isus.. care a fost revărsat peste tine.) Întoarce-te la Creatorul tău. 42. care te-a plămădit din pulberea pământului. 1671 GS 18. Totuşi. (. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund. cu toţi îngerii şi sfinţii.. 1 Cor 15. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. din această lume. în numele lui Dumnezeu. Prin moarte.1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum”1669. suflet creştin. se seamănă în mormânt un trup pieritor. . cu sfântul Iosif. Tatăl său. care te-a creat. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. care a murit pentru tine pe cruce. Fiul lui Dumnezeu.. (. Cf. într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu.) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854. 44).

Ap 22. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681.. mai ales. Benedict XII: DS 1002. 64. 1681 Sf. în momentul morţii. 26. 4. definim că. sufletele tuturor sfinţilor (. I. 12. II. Mt 16. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. 43. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. Fil 1. Evr 9. Cf.) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. 1682 Cf. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea.) sau. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673. 22. 8. imediat după moartea fiecăruia. fie trecând printro purificare1678.. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. OEx. 1676 Cf. 2). 1675 Cf. Lyon: DS 857-858. 12. în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire.contempla în vecii vecilor1672. 23. Ioan al XXII-lea: DS 990. fie intrând imediat în fericirea cerului1679. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. Trid. Cc. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu. (. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3. precum şi alte texte din Noul Testament1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos. Cc... Commendatio animae. Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. 1 Cor 13. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. Cc. . 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. 1678 Cf. 1674 Cf. 2 Cor 5. Lc 16. 9-10. Dichos. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică. 1677 Cf. nu mai era nimic de purificat. 27. Ioan al Crucii. Noul Testament vorbeşte despre judecată. Florenţa: DS 1304-1306. 1679 Cf. Lc 23.: DS 1820. 2 Tim 1. dacă a existat sau există ceva de purificat.. 23. în funcţie de faptele şi credinţa lui. 1680 Cf.

1 Tes 4. 17. cu Fecioara Maria. casa Tatălui. 1686 Sf. ibi vita. . mai bine zis. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu. cf. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. acolo e viaţa. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. 10. această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. Ap 2.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. LG 49. ideo ubi Christus. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă. 121.. 1028 Din cauza transcendenţei sale. Luc. Ambrozie. starea de fericire supremă şi definitivă. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. In 14. au fost. dar îşi păstrează sau. 17. în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos. Cei aleşi trăiesc „în El”. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. 1685 Cf. 1024 Această viaţă desăvârşită. sunt şi vor fi în cer. Fil 1. cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”. Cf. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui. 23. 1026 Prin moartea şi învierea sa. 9). lumină. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. vinul Împărăţiei. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui.. (. îşi găsesc adevărata identitate. ospăţ de nuntă. Ierusalimul ceresc. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. pace.purificare. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. 3. acolo e Împărăţia”1686. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos.

1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu.alături de Cristos. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. 4. Biserica recomandă şi pomana. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691. 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. după cum afirmă Cel care este Adevărul. Domnul Dumnezeul tău. îndeosebi Jertfa euharistică1693. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22. Tradiţia Bisericii.. 1 Cor 3. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690. 45). 10. Grigore cel Mare. spunând că. Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. III. de bucuriile nemuririi dobândite1687. Cf. 1580. în veacul viitor1692. Dial. Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei. 1. . 5)1688. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. purificaţi. să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. (. nici în veacul viitor (Mt 12. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. 1690 Cf. nu i se va ierta nici în veacul acesta. Ep. Mt 25. 21. 1 Pt 1. 1693 Cf. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. iar altele. Încă din primele timpuri. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. 1692 Sf. 31). 7. dar imperfect purificaţi. DS 1820. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator. 1689 Cf. 1029 În gloria cerului... despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. pentru ca. DS 1304. 15. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. 39.) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. 23. Ciprian. 56. 1691 De ex. DS 856.

Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. Mt 5. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui.purificaţi de jertfa tatălui lor1694. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. Mt 10. Iob 1. 411. Mt 25. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. 5. Sf. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. în focul cel veşnic!” (Mt 25. 1696 Cf. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. 50. în iad. 409. 22. . IV. 41. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui. Mc 9. imediat după moarte. 1575. 5. Hom. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară. 15). SPF 12. 858. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş. care sunt fraţii săi1696. „focul veşnic”599. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697. 1002. iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3. unde suferă chinurile infernului. şi unde îşi pot pierde şi sufletul. (. DS 76. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. 1698 Cf. 801. 28.. Ioan Chrysostom. şi trupul1698. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. 13.) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13.. in 1 Cor. 29. 1697 Cf. blestemaţilor. 1351. Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf. 31-46. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine. 43-48. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”. 1699 Cf. 42.

9): Te rugăm aşadar. care este Adevărul. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti. Cf.. 1567. Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa. 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701. In 12. 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul. pentru ca. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3. să veghem cu statornicie. . Doamne. şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. în viaţa veşnică” (Mt 25. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703.). şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic. 46). să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. iar cei ce au făcut răul. 15). 31.. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. 28-29). Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. va precede Judecata de pe urmă. spre învierea osândei” (In 5. 1702 LR. iar caprele la stânga. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor. 1039 În faţa lui Cristos. în întunericul cel mai din afară. şi toţi îngerii împreună cu El (. iar drepţii. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit. Rânduieşte în pace zilele noastre. după sfatul Domnului. trebuie. În 1700 1701 LG 48. V. porunca de a merge în focul veşnic. ca nişte servitori răi şi leneşi. DS 397. să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. 49.care merg pe ea. şi să nu auzim. aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. 32. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă.. Canonul Roman 88.. În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor. 1703 Cf. „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. (.

Capul lor. 2). nu aveţi nimic la mine”1704.) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. 1707 Cf. Universul. 4. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. ziua mântuirii” (2 Cor 6. 8. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. VI. va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706.. Augustin. numai El îi hotărăşte venirea. 13)1707. Serm. Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. glorificaţi în trup şi suflet. şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. Eu. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. 1. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. După judecata universală. 10). Prin Fiul său Isus Cristos. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor. (. am făcut din ei comisionarii voştri. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. de aceea. Va fi realizarea 1704 Sf. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Cf. 3).ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. 6. atunci când. 1705 . împreună cu neamul omenesc. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei. este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. Ap 21. 4. domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. Cânt. 13) a reîntoarcerii Domnului. El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. 1043 Această misterioasă reînnoire. 18.. care va transforma omenirea şi lumea. 1706 LG 48. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor.

1. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. nici ţipăt şi nici durere. 21. 1713 GS 39. răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. 1046 Cât despre Cosmos. 1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul. 5. Ap 21. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. şi cele de pe pământ” (Ef 1. ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. care 1708 1709 Cf. „pentru ca lumea însăşi. Ierusalimul ceresc. trece. 1044 În acest „univers nou”1708. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. de amorul propriu. refăcută în starea de la început. (. Cf. 1711 Cf. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească. nu va mai fi nici plânset. fără nici o piedică. 2). 9). de pace şi de comuniune reciprocă. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21. 4)1709. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. Desigur.. şi cele din ceruri. Şi nu numai ea.. 10). 1712 Sfântul Irineu. care avem pârga Duhului. chipul lumii acesteia. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. în slujba celor drepţi”. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor.. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. 1045 Pentru om. 1. 19-23). 5.) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. 1049 „Totuşi. să fie. Ea nu va mai fi rănită de păcat. Haer. ci şi noi. . participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. 27. 1710 LG 1. „Mireasa Mielului” (Ap 21.definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap.. 27. Ap 21. Cristos. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21. va fi izvor nesecat de fericire. Viziunea beatifică.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (. deformat de păcat. 32. de prihană1711. 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat.

pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt. 3. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (. 1714 1715 . însă purificate de orice prihană.. revarsă asupra tuturor.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. 18.. Catech. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. 29. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu. fără excepţie. Aşadar. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. oamenii. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer. 2. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. ill. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. în fericirea veşnică. cf. GS 39. LG 2. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. totuşi. 1718 SPF 29. 1717 SPF 28. dar imperfect purificaţi. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. le vom regăsi apoi iarăşi. unde. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele. 1716 Sf. darurile cereşti. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717. Ciril din Ierusalim. şi noi. Datorită milostivirii sale. într-o judecată particulară făcută de Cristos. în diferite grade. GS 39.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre.

numită şi „iad”. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. 1060 La sfârşitul timpurilor. Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. fidelitatea. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. glorificaţi în trup şi în suflet. cf. 1062 În ebraică. şi însuşi Universul material va fi transformat. se termină cu cuvântul ebraic Amen. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”. „AMIN” 1061 Crezul. 28). ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi1721. Ap 22. DS 859. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi. Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. fiabilitatea. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2. 21. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. în viaţa veşnică. 26). Atunci. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. DS 1549. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. . 1721 Cf.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. 1056 Urmând exemplul lui Cristos. Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. literalmente 1719 1720 DCG 69. Această rădăcină exprimă soliditatea. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”.

poruncilor lui Dumnezeu. în unire cu Duhul Sfânt. 5. Tată atotputernic. pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. In 5. 19. Ţie. 13. 20): Prin Cristos. toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3. 14). 16). „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. uneori sub formă reduplicată1723. înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. Mt 6. cu Cristos şi în Cristos. Augustin. 58. 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. 2. . A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. 1724 Sf. AMIN. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. 16. Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi. Serm. câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu. 1722 1723 Cf. Dumnezeule. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale.„Dumnezeul Amin-ului”. 11. făgăduinţelor. toate sunt în El «Da». Cf. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin”1722.

Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. al IV-lea. 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”. suferindă de vreme îndelungată. § 1116). § 1115). prin intermediul vieţii sacramentale. Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. suflet şi trup. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. 25-34). care îl mântuieşte pe omul întreg. Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. 4 . revelat şi realizat în istorie în forma unui plan. de la începutul sec. Ef 3. De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. . Această femeie.Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. o „orânduire înţeleaptă”. Mc 5. Acesta este misterul lui Cristos1725. 1725 Cf. dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu.

după chipul Domnului său. lucrarea răscumpărării noastre. 1729 Cf. 25. a nimicit moartea noastră şi. 27. 14-17. 2. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. ne-a redobândit viaţa». Rom 15. In 17. liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. în acelaşi timp. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. 4. Biserica este slujitoare.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. al Învierii şi al Înălţării glorioase. pe bună dreptate. liturgia. În tradiţia creştină. prin care. Cristos. prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. 23. 16. În celebrarea liturgică. SC 2. «murind. Rom 15. unicul „Liturg” 1732. 1732 Cf. Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. Într-adevăr. „slujire din partea/în favoarea poporului”. Evr 8. Fil 2. 2 Cor 9. cu ea şi prin ea. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. continuă în Biserica sa. 6. 1731 Cf. Fil 2. Fapte 13. Prin 1726 1727 SC 5. De aceea. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. Lc 1. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. 1728 Cf. 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. 1730 Cf. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. participând la preoţia lui (cult). mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. 12. . mister prin care. 30. Prin liturgie. „se actualizează opera răscumpărării noastre”. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului. 2. înviind.

liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. 1736 Cf. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”. 16-17.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. 4) în Fiul lui preaiubit. orice celebrare liturgică. 1738 Ioan Paul II. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. este acţiune sacră prin excelenţă. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. 1737 SC 10. activă şi rodnică” a tuturor1734. a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733. căci în sacramente. SC 11. Ef 3. 1733 1734 SC 7. „în toată vremea. Prin liturgie. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. 1735 SC 9. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală. de credinţă şi de convertire. omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2. care este Biserica. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta.urmare. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. CT 23. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. în Duhul” (Ef 6. Ea implică o participare „conştientă. . 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. 18. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. şi mai ales în Euharistie.

Prezentul Catehism. de la „sacramente” la „mistere”. O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. care vrea să fie în slujba întregii Biserici. trecând de la vizibil la invizibil. . iar apoi. de la semnificant la semnificat. în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739. SC 3-4. va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi).1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua). 1739 Cf.

acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. El ne-a ales în 1740 Cf. e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). Biserica a apărut în lume 1740. în care Cristos îşi manifestă. 26). Tatăl. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu.SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. SC 6. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. prin revărsarea Duhului Sfânt. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. În acest timp al Bisericii. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I. În felul acesta. LG 2. De aceea. „până când va veni” (1 Cor 11. propriu acestui timp nou. . întru Cristos. care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. Acţionează prin sacramente. Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale.

în iubire. eu-logia). 1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire.Cristos mai înainte de întemeierea lumii. 21). 1080 De la început. Pe de o parte. a fost inaugurată istoria mântuirii. după bunul plac al voinţei sale. 15) prin adoraţie. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. spre lauda gloriei harului său. cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt. care s-a deschis pentru binecuvântare. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul). amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. bărbatul şi femeia. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc. din care este ţesută liturgia poporului ales. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. care mergea spre moarte. Prezenţa lui Dumnezeu în templu. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. Legea. începând cu Abraham. alegerea lui David. autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. Profeţii şi Psalmii. Aplicat omului. prin care pământul este „blestemat”. Dar. dăruirea Pământului făgăduinţei. 1082 În liturgia Bisericii. laudă şi aducere de mulţumire. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. în Cuvântul său. mort şi înviat pentru noi. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. în ciuda păcatului omului. 36). Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. mai ales. binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. pentru a o îndrepta spre viaţă. Biserica. întrupat. binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l .

prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt. şi astfel. prin moartea şi învierea sa.. 6). Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. survenit în istoria noastră. asupra ei înseşi. prin Moartea sa. „şezând de-a dreapta Tatălui”. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor. dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată. 12). Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni)... pe care o vesteau. SC 6. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. şi El i-a trimis pe apostolii săi. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. mai ales. este îngropat. 1. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui. 9. 1741 1742 Cf. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl. 27.. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat. pentru ca. Evr 7. 17. . predicând Evanghelia la toată făptura. Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. dimpotrivă. prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului. Este un eveniment real. 1.. In 13. nu numai ca. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. plini de Duhul Sfânt. El a nimicit moartea şi. 1084 Din momentul în care. În timpul vieţii sale pământeşti. II. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. Misterul pascal al lui Cristos. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal.. înghiţite de trecut. care este Biserica. apoi trec. 10. nu poate rămâne numai în trecut. Când i-a sosit Ceasul1741. în liturgia Bisericii. fiindcă. la fel. .

la liturgia cerească. prin pregustare. mai ales. Cristos însuşi este cel care botează. cf. care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. . El e prezent în sacramente prin puterea sa. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. 1089 „În această operă atât de mare. este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude. El. In 20. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. noi participăm. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot. care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745. cât. le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. E prezent în cuvântul său. dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor. Viaţa noastră. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa. SC 7. comunicarea lucrării sale de mântuire ─. împreună cu întreaga oştire cerească. atât în persoana preotului. e prezent în liturgia pământească. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. aşa încât.. Mireasa lui preaiubită.. LG 50. este ea însăşi sacramentală. în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi. transmisă prin sacramentul Preoţiei. îi cântăm Domnului imnul de slavă... până când se va arăta El însuşi. 20)”1744. nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18.. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt.1087 Astfel. 1746 SC 8. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. 21-23. mai ales în acţiunile liturgice. atunci când cineva botează. sub speciile euharistice. 1745 SC 7. El. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. În sfârşit. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului. III. care s-a oferit odinioară pe Cruce». . spre care ne îndreptăm ca nişte călători. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. . Cristos cel înviat..

deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. se ia vălul de pe aceste figuri1750. însuşindu-şi-le. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. 13-49. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. ─ rugăciunea Psalmilor. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez1751. Exilul şi Întoarcerea). 1 Pt 3. face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. care sunt sacramentele Noului Legământ. la fel. 1751 Cf. Împărăţia şi Templul. Lc 24. 1750 Cf. iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. 1749 Cf. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. 14-16. elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. DV 14-16. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii.1091 În liturgie. . Prin ea. 2 Cor 3. Exodul şi Paştele. ─ mai presus de toate. Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. Ea e numită „tipologică”. cuvintele şi simbolurile primului legământ. Cf. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ1747”. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749. se realizează o adevărată cooperare. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. Astfel. 1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. în sfârşit. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. 21. Duh al comuniunii.

mai ales a slujitorilor ei. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. Biserica. fiecare acţiune liturgică. să fie un „popor gata să-l primească”. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. în răspunsul la acest Cuvânt. la evrei. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. orientat spre viitor. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu. în structura sa proprie. rasiale. . 1097 În liturgia Noului Legământ. 1-6. la creştini. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării. Pentru evrei şi pentru creştini. mana din pustiu prefigura Euharistia. mai ales în timpul Adventului. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile. Liturgia Cuvântului. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. în recurgerea la milostivirea divină. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. culturale şi sociale. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. Ea depăşeşte afinităţile umane. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. pe care ea are rolul să le aducă ulterior.lui Cristos1752. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. 1 Cor 10. îşi află originea în rugăciunea iudaică. 1095 De aceea. dintre care Tatăl nostru. Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea. 32). sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. este o întâlnire între Cristos şi Biserică.

Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă.. în primul rând. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (. ca asentiment şi angajare. în celelalte sacramente.) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii. în mod analog. care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. (. Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. Cuvântul şi Icoana Tatălui. comuniune în credinţă. în funcţie de deschiderea inimilor lor.. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14.. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754.. . SC 24 1755 PO 4. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Duhul Sfânt. 26. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare. 1103 Anamneza. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu.1099 În liturgie. Mai ales în Euharistie şi. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos. Adunarea liturgică este.. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. Prin cuvintele. 1756 DV 2. În liturgia Cuvântului. o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. din ea se cântă psalmii. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia).) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756.

. 1-17.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit. care actualizează unicul mister. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. 1760 Cf. F. În aşteptare şi în speranţă. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. în mod inseparabil. le face prezente.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. . In 15. „arvuna” moştenirii lor1758. 1 In 1. de aceea. o. 1759 Cf. 1106 Alături de Anamneză. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine... Gal 5. (. 13. Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. Ioan din Damasc. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt. celebrările sunt acelea care se repetă. El.. 14. 3-7. ci le şi actualizează. Trimis de Tatăl. Rodul Duhului în liturgie este. Cf. în acelaşi fel în care. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând. 2 Cor 1. Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat. care-şi aduce rodul în mlădiţe1759. Ef 1. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. rămâne de-a pururi în Biserică şi. 4. comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760. primindu-le. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. 22. care ascultă Epicleza Bisericii. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf. încă de pe acum. 22. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. Duhul de comuniune. iar vinul (. nu repetat.

Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. pentru că. care este Biserica. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său.misterul lui Cristos. e. la liturgia cerească. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii. ca într-o pregustare. „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13. pentru a ne dărui Duhul înfierii. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. prin acţiunile ei liturgice. într-un fel. pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală. Biserica peregrină ia parte de pe acum. pentru că Trupul său. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii .

II. 6. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. Serm. Euharistia. 8. 2. Confirmarea sau Mirul. 13). mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. 1762 . Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. Lc 5. cel pururi viu şi dătător de viaţă. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul.) şi gândul unanim al Părinţilor”. Ele anticipau puterea misterului său pascal. 19. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui. Ungerea bolnavilor. care este Biserica. 17. 46.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. DS 860. Pocăinţa. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El. Cf. prin intermediul slujitorilor Bisericii sale. Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”.. aşa cum a 1761 Cf. Leon cel Mare. 1765 Cf. 1310.. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. 1764 Sf. împărtăşeşte acum în sacramente. 1763 DS 1600-1601. 1601. I. 1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea. tradiţiile apostolice (. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. Preoţia şi Căsătoria1762. 74. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ. SC 6. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua.

Sf. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. cf. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. 1773 Cc. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul. Astfel. sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770. să discearnă că. 1769 LG 11. Mystici Corporis. 52. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. S. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. 64. Astfel. 18-20. pe lângă har. „ca o unică persoană mistică”1768. sacramente instituite de Domnul. pe de altă parte. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor. Sf. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi. Mt 13. misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire. 17. prin ei. Toma Aq. este de neşters1773. 1770 LG 11. Mt 28. Lc 24. 2 ad 3. există şapte care sunt. Cf. „pecetluiţi cu caracterul preoţesc. Tridentin: DS 1609. 3. în sacramente. de-a lungul veacurilor. 1121 Trei sacramente . 1771 LG 10. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. 47. 1 Cor 4. prin ei. Ea garantează că. 1. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. pe care o realizează Duhul Sfânt. anumiţi credincioşi. Biserica a ajuns. de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. Unul în trei Persoane.Botezul. «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. Civ. Şi sunt „pentru Biserică”. izvorul şi temeiul sacramentelor. Mirul şi Preoţia . Th. Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică.conferă. 1768 Pius XII. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. un caracter sacramental. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. 21-23. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. în sensul propriu al cuvântului. mai ales în Euharistie. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată. printre celebrările liturgice. 1772 Cf. Augustin. 1766 1767 . Enc. 22.. In 20. sunt „sacramentele care fac Biserica”1767.

. 1125 De aceea. care e invitat să adere la ea. Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4. 1776 Ep. DV 8. deci misiunea sacramentală. Legea rugăciunii e legea credinţei. prin cuvintele şi elementele rituale. pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă.III. o şi nutresc. 19). de aceea. 47). să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. în calitate de semne. lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi. UR 2 şi 15. SC 59. „Faceţi ucenici din toate neamurile. IV. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. Misiunea de a boteza. . lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. (. ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. Biserica crede aşa cum se roagă. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. o întăresc şi o exprimă. Nu numai că presupun credinţa. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii. 1126 Pe de altă parte. 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. vechiul adagiu: Lex orandi. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. 217. De aici. al V-lea]). ele au şi un rol instructiv. şi al Fiului.. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777.) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor. e inclusă în misiunea de a evangheliza. sunt numite sacramente ale credinţei”1775. după Prosper de Aquitania1776 [sec. 1778 Cf. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. ci. botezându-i în numele Tatălui. Când Biserica celebrează sacramentele. 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. 1777 Cf.

Trid.: DS 1608. V. săvârşită o dată pentru totdeauna. 1779 1780 . 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”). 1783 Cf. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16.. 15-16). Cf.. 68.: DS 1604. îşi exprimă credinţa în puterea Duhului. 8 1782 Cf. 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. 26. Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. 3. Mântuitorul. După cum focul transformă în sine tot ce atinge.) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. 4. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte. 28). Cc. care. S. Trid.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. Încă din perioada apostolică. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. în epicleza fiecărui sacrament. 1781 Sf. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779.. Th. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii. ci de puterea lui Dumnezeu”1781.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă. Totuşi. adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos. ea participă deja la viaţa veşnică. Toma Aq. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale. Cc. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează. Trid. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte. În sacramentele lui Cristos. conformându-i Fiului lui Dumnezeu. 15. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc.: DS 1605 şi 1606. 2 Pt 1. Cc. 22. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică.

Vom vedea ceea ce. 13). pe de altă parte. pentru Biserică. 1134 Rodul vieţii sacramentale e. Va fi vorba aşadar. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. . Isus Cristos” (Tit 2. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784. CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi). 60. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. în acest capitol. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. Doamne Isuse!»” (Ap 22. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus.. el constituie. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. Th. sacramentele întăresc şi exprimă credinţa. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos. acest rod este. este comun celebrării celor şapte sacramente. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. şi anume harul. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte. în fiecare credincios. în diversitatea tradiţiilor liturgice. Pe de o parte. 17.. PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului. în acelaşi timp. şi anume pătimirea lui Cristos. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute. de celebrarea sacramentelor Bisericii. personal şi eclezial.Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. 3. „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. Atunci. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. 3. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi.) Vino.

1). participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790. 2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. Ap 4─5. 14. 10. 1)1785. 29. Ioan Chrysostom. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791). şezând” (Ap 4. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. acelaşi „care aduce şi care se aduce. citit în liturgia Bisericii. „înjunghiat. Ez 1. 2-3. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare. 1789 Cf. Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva. 1-8. Ap 7. 1787 Cf. mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. In 1. 10-14. 14-15. 1. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe). Evr 4. stând în picioare” (Ap 5. In 4. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. 6. 19-21. În sfârşit. Is 6..pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. Ap 21. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787. care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. Cf. 1790 Cf.. Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. Apoi Mielul. 26-28. 1788 Liturghia Sf. 1791 Cf. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). etc. Anafora. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. .

din toate neamurile şi seminţiile. 1795 SC 27. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. 4-5. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. neam sfânt. 1139 La această liturgie veşnică. la o slujire deosebită a comunităţii. Mireasa Mielului1793). Ap 12. ele aparţin întregului Trup al Bisericii. conform naturii proprii a fiecăreia. popoarele şi limbile” (Ap 7. celebrează. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. pentru poporul creştin. 1798 Cf. popor răscumpărat” (1 Pt 2.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. 34. care. Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate. preoţie regească. şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. LG 10. De aceea. dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. să fie educată la toţi convingerea că. Ap 21. îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. Cf. 9). 1792 1793 . adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. Cf. PO 2. a comunităţii. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. 1799 SC 14. „seminţie aleasă. conştientă şi activă la celebrările liturgice. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. unicul Preot. 1794 SC 26. a îndatoririlor şi a participării efective”1794. Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu. 4). 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. pentru a oferi jertfe spirituale”1796. „o mulţime mare. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. în şi prin Biserică. în sfârşit. care este «sacramentul unităţii». De aceea. 1797 Cf. ci sunt celebrări ale Bisericii. 9)1798. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. pe care n-o putea număra nimeni. 1796 LG 10. 9. 9-11). de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. Trupul lui Cristos unit cu Capul său. „ori de câte ori ceremoniile. după diversitatea stărilor. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. în măsura în care e posibil. 1 Pt 2.

1802 SC 28. „În celebrările liturgice. îndeplinindu-şi oficiul propriu. prin acţiuni. aceea a preoţilor şi a diaconilor. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. lectorii. este ilustrată. în comuniune cu el. Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj. prin gesturi. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. în prezidarea Euharistiei.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. în celebrarea sacramentelor. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. cât şi credincioşii. . SC 29. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. fiecare potrivit funcţiei sale. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. În viaţa umană. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. II. comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. 1146 Semne din lumea oamenilor. 1144 Astfel. slujirea episcopului şi. Ca fiinţă socială. PO 2 şi 15. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf. există şi alte slujiri deosebite. în primul rând. atât preoţii. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. fiecare.

7-20. Paştele. În predica sa. 22-25. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. Lumina şi noaptea. ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. Cf. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. Înţ 13. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ. 31. 22. 17. impunerea mâinilor. ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. 19-20. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. 8. 1805 Cf. 1152 Semne sacramentale. 1. 1806 Cf. Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. adesea în chip impresionant. De la Rusalii. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. Sacramentele Bisericii nu anulează. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. Lc 9. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. mai ales. 6. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. 33-35. Cf. 1150 Semne ale Legământului. 1803 1804 . care îi sfinţeşte pe oameni. ci semne ale Legământului. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. 1151 Semne asumate de Cristos. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. ale noii creaţii în Isus Cristos. simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. Rom 1. Liturgia Bisericii presupune. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. 1148 În calitate de creaturi. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. In 9. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane. La fel.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. 10. Mc 7. apa şi pământul. Lc 8. jertfele şi. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. Mai mult. Fapte 14. vântul şi focul. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805.

care continuă proclamarea Cuvântului. locul vestirii (amvon/pupitru). acompaniate adesea de instrumente muzicale. Col 3. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură. 1. 1807 1808 SC 112.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. omilia preotului. în Cristos şi în Duhul Sfânt. în acelaşi timp. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi. 16-17. venerarea sa (procesiune. Sf. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. psalmi de meditaţie. mai ales pentru faptul că. răspunsurile adunării (aclamaţii. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. Augustin. prin acţiuni şi cuvinte. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. . tămâie. Ps 72. 1809 Cf. unit cu cuvintele. acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. litanii. Cf. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. Desigur. lumină). Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. răspunsul de credinţă al poporului său. El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit. Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. prin sacramente. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. mărturisire de credinţă).

. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii. SC 112. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. după normele Bisericii. îl reprezintă. însă îmi făceau bine1812. Însă acum. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată. care ne-au fost transmise neschimbate. 1814 SC 118. cuvinte. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă. Cât am plâns ascultând imnurile. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. Icoana liturgică. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. mai mult. Dumnezeu. ba. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”.ale Bisericii. muzică. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. 16. „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea. 1816 Sf. Imag. SC 119. pe Cristos. picurând adevărul în inima mea. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. 6. De aceea. cântările. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. 1812 Sf. 14.1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810.. 1815 SC 121. Cf. în devoţiuni. 1158 Armonia semnelor (cânt. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât.) Cu faţa descoperită. Ioan din Damasc. noi contemplăm slava Domnului1816. participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. 1. care nu are nici trup. Conf. nici chip. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . 9. în principal. 1813 Cf. de preferinţă. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt. (. Augustin. din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815. care celebrează1813. să fie luate. .

27. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. mai ales. fără îndoială. În fiecare săptămână. transfigurat. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. precum şi îngerii. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. opera mântuitoare a Mirelui său divin. Dumnezeu şi Mântuitor. Rom 8. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. în sfârşit. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. creat „după chipul lui Dumnezeu”. şi nu în aparenţă. 1819 Cc. în ziua pe care a numit-o duminică. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. Niceea II: DS 600. în case şi pe străzi. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. pe obiectele şi veşmintele sacre. . pe 1817 1818 Cc. III. 1). „după asemănarea lui”1818. a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819. 29. Imag. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea.evanghelic. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim. pe pereţi şi pe tablouri. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. o semnificaţie reciprocă1817. 2. Contemplarea sfintelor icoane. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. în anumite zile din cursul anului. acest lucru ne este şi nouă de folos. executate fie în mozaic. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. fie în alt mod adecvat. de fapt. Niceea II (în 787): COD 111. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. 1 In 3. Ele îl simbolizează. face parte din armonia semnelor celebrării. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. Ioan din Damasc. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei. 1. în celebrarea sacramentală. 1820 Sf. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. pe Cristos care este preamărit în ei.

marele Cristos. împlinit deja o dată pentru totdeauna. Pasch. mare. începând cu Paştele. 1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. Pe lângă aceasta. prin marea solemnitate a Paştelui. Ps 95. pentru ca. 1-2. (. în tot decursul timpului. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice.care. inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. în care omul este chemat să intre. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825. „ziua cea neînserată”1826. 1164 Încă de la legea mozaică. se statorniceşte o zi de lumină. Evr 3. De aceea. după „odihna” din ziua marelui Sabat.. Ziua Învierii lui Cristos este. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri. Mt 6. memorial al primei zile a creaţiei. „Cina Domnului” este centrul ei. într-un fel. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. ca să-i mulţumească pentru ele. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire.7 ─ 4. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824. 1823 Cf. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. 1824 Sf. 7. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. 1825 SC 106.11. În timpul Bisericii. .. o dată pe an. „prima zi a săptămânii”. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. veşnică.) Celebrând astfel misterele Răscumpărării. nemuritor şi nesfârşit. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. Cf. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. pentru noi. cei ce credem în El. Hipolit. 11. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. actualizându-le. şi „a opta zi” în care Cristos. situat între Paştele lui Cristos. 1826 Liturgia bizantină. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”. astfel. în acelaşi timp. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos.

o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”. Lc 4. ziua Învierii. „anul de îndurare al Domnului”1831.) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. ca din izvorul său de lumină. (. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt.) mântuirea lumii. Oficiul siriac din Antiohia. după cum. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului. fest. El este. Pasch. vol.. de o parte şi de alta a acestui izvor. 1832 Ep. 1169 De aceea. prin care Cristos a zdrobit moartea.. ziua creştinilor este ziua noastră. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie. In 21..credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. Cristoase. pur şi simplu. când credincioşii se adună pentru ca. 6. Sf. 30. 12. 1831 Cf. . Binecuvântată este duminica. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru.. 329. să-şi amintească de Patima. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului. care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. „ca pregustare”.. astăzi a apărut Soarele dreptăţii. Lc 24. însă. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832. anul este transfigurat prin liturgie. Misterul Răscumpărării. 1830 Fanqith. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament). Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. până când toate îi vor fi supuse. Din aproape în aproape. (. 193 b. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. 1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. în Orient. ale cărui raze aduc mîntuirea1828.) reînnoirea neamului omenesc. fiindcă în ea a început zidirea. (. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii. într-adevăr. Partea de vară. p.. 19. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. Paştele nu este. 1827 1828 Cf. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului. „Solemnitatea solemnităţilor”. Ieronim. 1829 SC 106. sfârşitul istoriei este anticipat.

Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. pe care îl celebrăm în Euharistie. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. ca într-o icoană preacurată. SC 108 şi 111. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. Ef 6. Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal. îndeosebi în adunarea duminicală. impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. în ciclul anual. în care credincioşii 1833 1834 SC 103. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─. 1835 Cf. 1837 SC 98. „Oficiul divin” 1835. pentru meritele lor. ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834. în Maria. cf. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. SC 104. 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. 1173 Când. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. SC IV. Crăciun. care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. Născătoarea de Dumnezeu. şi. ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. 17. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. de la numele Papei Grigore al XIII-lea. 18). Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. 1836 SC 8. .

călugării şi călugăriţele. IV Unde se celebrează? SC 84. 1843 SC 90. 96. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. sau chiar singuri”1842. 1841 Cf. fie adunaţi între ei. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839. la anumite Ore. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament. care vorbeşte Mirelui ei. nu exclude. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. 1838 1839 . ba chiar este rugăciunea pe care Cristos.(preoţi. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală. împreună cu Trupul său. SC 86. 1842 SC 100. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. fie împreună cu preoţii. mai ales a Psalmilor”1843. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. 1840 Cf. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. mai ales Vesperele. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. 1178 Liturgia Orelor. PO 5. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. SC 83. SC 98. să fie celebrate în biserică în comun. ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. Mai mult. Lectio divina. În ea. exprimând simbolismul momentului zilei. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841. revelează mai profund sensul misterului celebrat. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. o înalţă către Tatăl”1838. toţi credincioşii. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii.

„noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6. 16). 1846 Cf. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848. în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu. cf. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. Evr 13. SC 7. 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată1844. Mântuitorul nostru. IGMR 259. PO 5. Cf. 10. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. El este şi Masa Domnului. În această „casă a lui Dumnezeu”. 1181 „Casa de rugăciune. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. În anumite liturgii orientale. 1850 SC 128. DH 4. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. cu cea mai mare cinstire”1849. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. din care curg sacramentele misterului pascal. Cf. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. 1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. 4-5). 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847. 1844 1845 . Nobleţea. SC 122-127. Pe altar. Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. de asemenea. care este centrul bisericii.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. altarul este. 1849 MF. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. 1847 63. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. cele mai importante sunt „pietrele vii”. în care se adună credincioşii. 1848 Cf.

Cap al Trupului. Biserica văzută simbolizează casa părintească. fiecare potrivit funcţiei sale. Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. întreaga Adunare este „liturg”. împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. din acest motiv. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. 1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. cu apostolii. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. De asemenea. apă. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. Cap şi Trup. foc). 1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. IGMR 272. aceste 1851 1852 IGMR 271. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg. Şi. spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. larg deschisă şi primitoare. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. în timpul liturgiei Cuvântului. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852. la viaţa umană (spălare. biserica are o semnificaţie eshatologică. . Pentru a intra în casa lui Dumnezeu. 4). frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care. 1188 Într-o celebrare liturgică. ungere.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită). 1186 În sfârşit. trebuie să trecem un prag.

Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. în zile anumite ale anului liturgic. prin cântări şi binecuvântări. SC 102. aceste rituri umane. participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. care îi răspunde. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. pe El îl adorăm. este ziua principală a celebrării Euharistiei. Marele nostru Preot. „Ziua Domnului”. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. 1193 Duminica. întregul mister al lui Cristos. în ciclul anual. prin rugăciunea psalmilor. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. şi de angajarea de credinţă. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. 1195 Comemorându-i pe sfinţi. apoi pe apostoli. ziua familiei creştine. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. care este vestit. ale îngerilor şi sfinţilor. 1194 Biserica „desfăşoară. în primul rând. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. fiindcă ea este ziua Învierii. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. 1853 1854 SC 106.elemente cosmice. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. .

Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. Bisericile lui Dumnezeu. pietre vii din care este zidită Biserica. oferă jertfa lui Cristos. în înţelegerea teologică a 1855 Cf. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. 14). 1198 În condiţia sa pământească. „locul unde sălăşluieşte slava lui”. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. fidele credinţei apostolice. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. în orice loc. Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. celebrează acelaşi mister pascal. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. . locuri sfinte. prin harul lui Dumnezeu. 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. Misterul celebrat în liturgie este unul singur. 1199 În aceste biserici. imagini ale Cetăţii sfinte. însă formele celebrării sale sunt variate. în organizarea comuniunii frăţeşti. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. EN 63-64. în simbolismul liturgic. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude. îşi înalţă rugăciunea. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1.

ci recuperate şi desăvârşite prin el1859. Cristos. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. Vicesimus quintus annus 16. Scris. ap. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. SC 4. 26). CT 53. este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. cu şi prin propria lor cultură umană. armean. „Fidel tradiţiei. astfel încât ele să nu fie suprimate. SC 21. celebrat şi trăit în toate culturile. Astfel. siriac. mai ales în aceea a sacramentelor. 1859 Cf. 1205 „În liturgie. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. Cf. asumată şi transfigurată de Cristos. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. dar şi Riturile unor Biserici locale. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. pe care ea are dreptul. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. dacă e nevoie. purificându-le. LG 23. de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. şi uneori chiar datoria. el trebuie vestit. 1860 Ioan Paul al II-lea. 1861 Ibid. 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. 1858 Cf. 1856 1857 . UR 4. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. maronit şi caldeean. alexandrin sau copt. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. şi părţi ce pot fi schimbate. există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. Cf. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. SC 37-40. a cărei Păstrătoare este Biserica.

Pe de altă parte. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos. fără a se supune acesteia.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica. diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte. 1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli. . comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică.

65. această ordine nu este singura posibilă.. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863. S. Toma Aq. în sfârşit. dăruită oamenilor prin harul lui Cristos.. Pocăinţa. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea). Const. Toma Aq. 3. În acest organism. comportă o anumită analogie cu originea. S. Astfel. Th. Euharistia. 1211 Urmând această analogie. Într-adevăr. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. 1862 1863 . ap. Euharistia ocupă un loc unic. OICA Praenotanda 1-2. Th. Ungerea bolnavilor. Cf. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. 1. cf. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). Desigur. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere. Preoţia şi Căsătoria. Sf. Mirul. Sf. CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. În aceasta. Divinae consortium naturae. 3. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. 1864 Paul VI. „Participarea la natura divină. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. 3.SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. 65.

32). care luminează pe tot omul” (In 1. ungere. ce deschide calea spre celelalte sacramente. este har. creştinul. 849. 15). baie a renaşterii. CIC can. Este dar. CCEO. Iustin. CR 2. Florenţa: DS 1314. poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). „după ce a fost luminat” (Evr 10. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. 12. 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5. ungere. Cc. luminare. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. pentru că spală. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. luminare. Cf. botez. 12. 61.ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. 1. 3-4.) Îl numim dar. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866.. Or. a scufunda”. fiindcă este lumină strălucitoare. 204. de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. can. „lumina cea adevărată. 1216 „Această baie este numită iluminare. 5). pentru că păcatul este îngropat în apă. 1865 1866 . Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda. har. 1868 Sf. 1867 Cf. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. 3-4. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. pecete. Grigore de Nazianz. pecete şi tot ce poate fi mai scump. fiindcă acoperă ocara noastră. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. Prin botez. Apol.. Rom 6. devenim mădulare ale lui Cristos. Gal 6. 5). I. (. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. 17. haină. „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos. 675. § 1. 5. a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. § 1. 40. 2. Col 2. 9). fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi. 1869 Sf. baie. pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). haină de nestricăciune.

făptura ta. 1218 De la începutul lumii. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. de trecerea Mării Roşii. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule. eliberată din robia faraonului. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873. prin însăşi revărsarea potopului. . prin ea. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. mai ales. Întradevăr. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872. Prin acest simbolism. Dumnezeule. 1874 Ibid. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. 1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. la binecuvântarea apei de Botez. ai arătat chipul renaşterii spirituale. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos.II. 1873 Ibid. „puţine suflete. imagine a vieţii 1870 1871 LR. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. pentru ca mulţimea. 1222 În sfârşit. Gen 1-2. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. De aceea. 1872 Ibid. 1219 În Arca lui Noe. această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. Cf. adică opt. Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. 20): Dumnezeule. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. ca să dezvălui harul Botezului1870. Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. putea să prefigureze misterul Crucii. apa mării este un simbol al morţii.

dacă nu din Crucea lui Cristos. 34). 6. 15. sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. Întradevăr. 38). iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. 38)1877. rânduit pentru păcătoşi. 19-20)1876. 6-8. 16-17). 2. 8. din moartea lui Cristos. de unde vine Botezul. Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. 1878 Cf. Vezi unde ai fost botezat. 1 In 5. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. Întradevăr. 7). Sângele şi apa. 48. Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. 1879 Sf. ca preludiu al noii creaţii. 12-13. 50. În El ai fost răscumpărat.veşnice. Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. Fapte 2. şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. în El ai fost mântuit1879. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan1875. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. 1877 Cf. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. Sacr. şi al Fiului. 10. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său. Lc 12. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 15). El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. 16. 13. botezându-i în numele Tatălui. Cf. 15-16. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. 1880 Cf. . 41. sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. temători de Dumnezeu. Mc 16. păgâni1880. Mt 3. 5). Ambrozie.

care să provoace convertirea. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. pentru ca. în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. Întradevăr. 3-4)1881. el şi toţi ai săi” (Fapte 16. prin Botez. În primele secole ale Bisericii. 80. Ev. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte. întru moartea lui am fost botezaţi. 1883 Cf.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. 31-33). credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. tu şi casa ta”. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. 12. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. . îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. 1 Cor 6. primirea Evangheliei. 27). este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. 11. et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. tot astfel. Col 2. revărsarea Duhului Sfânt. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. 13. profesiunea de credinţă. Botezul. Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. Cf. Io. 12. accesul la Comuniunea euharistică. 1227 După Sfântul Apostol Paul. Botezul este o baie care curăţă. cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. Prin Duhul Sfânt. sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. III. 3.

Acesta este spaţiul specific al catehismului. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. astăzi. 2°. Pe lângă aceasta. Conciliul a îngăduit ca. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. 1886 Cf. 868.celebrare a acestui sacrament. SC 37-40. în toate riturile latine şi orientale. 851. 1235 Semnul Crucii. În riturile orientale. CIC. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. 1233 Aşadar. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. can. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. Mirul şi Euharistia1886. SC 64. cf. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat. AG 14. Într-adevăr. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa. 865. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul. credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. 1887 Cf. 1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. împărţit în mai multe etape”1884. printr-o participare atentă. iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. „catehumenatul adulţilor. Numai urmărind. can. la începutul celebrării. 851. Prin însăşi natura sa. SC 65. pentru Biserica latină. care nu poate fi separată de Botez. CIC. Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. culme a iniţierii lor creştine1887. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”. 866. 1884 1885 . Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972).

1888 1889 Cf. Lumânarea. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. 27): a înviat împreună cu Cristos. profet şi rege1889. pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. Însă. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu. şi al Fiului. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. . 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─. şi al Fiului. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. Rom 6. În liturgiile orientale. El a devenit creştin. puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă.. încorporat lui Cristos. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3. 1240 În Biserica latină. ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. şi al Sfântului Duh”. 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. în numele Tatălui. În modul cel mai semnificativ. În liturgia romană. el poate mărturisi credinţa Bisericii. căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888. Cf. La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. OBP 62. Astfel pregătit. prin Fiul lui. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc. 1242 În liturgia Bisericilor orientale. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N. Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana.. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca. aprinsă de la lumânarea pascală. fie în noaptea de Paşti). îl cufundă în apă şi îl ridică. încă din antichitate. N. asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe). ulei parfumat sfinţit de episcop. eu te botez în numele Tatălui. adică „uns” cu Duhul Sfânt. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. şi al Sfântului Duh”. care este uns preot. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. 17. catehumenul fiind întors spre Răsărit. 5).

este capabilă să primească botezul”1891. exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat.. 1244 Prima împărtăşanie euharistică. răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. pentru rugăciunea Tatăl Nostru.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. prin rituri sacre celebrate în mod succesiv.. . 15. IV. La Botezul nounăscuţilor. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important. 864. Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină.semnifică luminarea neofitului de către Cristos. Mir şi Euharistie.) în misterul mântuirii. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut. în trăirea Evangheliei şi. chiar şi pruncilor. Învăţătorul lor. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte. Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. Trupul şi Sângele lui Cristos. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. (. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. să fie introduşi în viaţa de credinţă. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru. 679. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul.. can. îmbrăcat în haina de nuntă. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi. Biserica latină.. 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului. 1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5. Devenit fiu al lui Dumnezeu. CCEO. 14)1890. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii. şi numai ea. can. CIC. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (. Fil 2. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. 14). În Cristos.

când „familii” întregi au primit Botezul1899. 1. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere1897. 16. Este atestată explicit din secolul al II-lea. ci un început chemat să se dezvolte. § 3. la care toţi oamenii sunt chemaţi. CIC. 1894 LG 14. 681. 1900 Cf. 1 Cor 1. CIC. cf. aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. 33. AG 14. încă de la începutul propovăduirii apostolice. 1896 Cf. 1901 Cf. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. cf. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. LG 11. 686. 41. DS 1514. Fapte 16. Mc 16. este probabil că. can.Poporului lui Dumnezeu”1892. Totuşi. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. GS 48. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. 1895 Cf. CIC. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. CCEO. 1892 1893 . 788. 18. OICA 19 şi 98. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. au fost botezaţi şi copiii1900. Pastoralis actio. 1898 Cf. Col 1. 1899 Cf. CDF. 16. 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. cu iubire şi grijă”1894. 1897 Cf. de speranţă şi de iubire”1893. 15. can. Instr. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. can. 867. 206. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu1896. 12-14. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. 868. 8. can. Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901.

1908 Cf. 20. din care curge întreaga viaţă creştină. credinţa trebuie să crească după Botez. LG 14. şi diaconul1904. pe drumul său în viaţa creştină1902. Mc 16. CIC. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf. 1 Tim 2.1254 La toţi cei botezaţi. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. 872-874. 1907 Cf. 16. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. iar în Biserica latină. copil sau adult. 1904 Cf. DS 1618. 4. In 3. având intenţia cerută. în afară de Botez. Mt 28. 1905 Cf. can. 5. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. 1909 Cf. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială1903. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire1907. De asemenea. AG 5. cf. VI. ajutorul părinţilor este important. V. în fiecare an. CCEO. orice persoană. În caz de necesitate. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. 1906 Cf. 861 § 1. poate boteza. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. SC 67. can. 16. Cf. Mc 16. De aceea. can. 1902 1903 . are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. chiar nebotezată. 677 § 1. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi. în noaptea de Paşti. CIC. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile1908. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. de aceea. copii sau adulţi. rolul naşului sau al naşei. De aceea. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament1909. care trebuie să fie credincioşi statornici. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez.

1 Tim 2. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. şi anume divină. In 3. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. Fapte 2.sacramentul Botezului. 5. cf. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. dorinţa explicită de a-l primi. 38. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. Întradevăr. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez. . Cf. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. LG 16. AG 7. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. fără să fi primit Botezul. 1910 1911 GS 22. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 14). aşa cum o face în funeraliile pentru ei. unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea. Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. VII. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. fără a fi sacrament. 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. 4. sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. şi iubirea lui Isus faţă de copii. Acest Botez al sângelui. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. poate fi mântuit. Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. 1912 Cf. marea milostivire a lui Dumnezeu. ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. Orice om care.

Cc. 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor. să nădăjduiască în El şi să-l iubească. nici urmările păcatului. 1 Cor 6. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2. „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 12. Gal 4. 17). în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. nici păcatul lui Adam.. metaforic. ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. Trid. templu al Duhului Sfânt1917. precum şi o înclinaţie spre păcat. concupiscenţa nu poate dăuna celor care. prin darurile Duhului Sfânt.Pentru iertarea păcatelor. ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. Mai mult. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. 17). întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. harul îndreptăţirii. pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau. 5-7.. 4). 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele.. 1917 Cf. 19. Astfel. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos. 1916 Cf 1 Cor 6. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. 15. 27. . moartea ori fragilităţile inerente vieţii. nici păcatul personal. neconsimţind la ea. dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. DS 1316. 1915 Cf. 1913 1914 Cf. 5)1914. boala. Într-adevăr. prin virtuţile teologale. ca suferinţele. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră. DS 1515. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt.

AG 7. chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală]. . LG 17. cei care cred 1918 1919 Cf. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. 19). Prin Botez. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. 1920 Cf. 2. 5). Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. 15. can. 1924 Cf. 25) Botezul încorporează în Biserică. 208-223.Încorporaţi în Biserică. „Atunci (. 12-15. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele. 21. 1921 Cf. CCEO. preoţie împărătească. 1922 Cf. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. culturi. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. 2 Cor 5. 675. 12-13.. Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos. la misiunea lui profetică şi regească. ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi1918. Cf. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6.) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4. ei participă la preoţia lui Cristos. 1 Cor 16. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922. care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. In 13. sunt „seminţie aleasă. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12.. Ef 5. LG 37. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13. neam sfânt. 13). popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. 9). CIC. 1269 Devenit membru al Bisericii. 23. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. can. 1 Tes 5. 15-16. el este chemat să se supună celorlalţi1919. al Noului Legământ. 1923 LG 11. De acum.

) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. de aceea. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. O pecete spirituală de neşters. 5..în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. UR 22. Oferit o dată pentru totdeauna. Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit. 2 Cor 1. 1929 Cf. poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice”1925.. Ef 1.. LG 10. DS 1609-1619. 1928 Cf. 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez. 1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. 1930 Cf. . Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933. cu credinţa Botezului său. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire1928. Canonul Roman 97. 1934 LR. Botezul nu poate fi repetat. Dem. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4. 1933 Sf. Rom 8.. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat. 29. „Într-adevăr. sunt încorporaţi lui Cristos şi. 1932 Cf. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine1929. (. PE SCURT 1925 1926 UR 3. 1931 Sf. 98. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. cu Biserica catolică. Augustin. deşi imperfectă. 30)1932. 1927 Cf. LG 11. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii. 13-14. Irineu. Ep. 3. 21-22. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926.

Potrivit voinţei Domnului. botezându-i în numele Tatălui. copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. Datorită caracterului pe care îl imprimă. caracterul. LG 16. şi al Sfântului Duh. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. sub impulsul harului. Botezul este administrat copiilor. a Fiului şi a Duhului Sfânt. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. . şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. care este începutul vieţii noi. el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. naşterea la viaţa cea nouă. Botezul nu poate fi repetat1935. DS 1609 şi 1624. catehumenii şi toţi oamenii care. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. faceţi ucenici din toate neamurile. chiar dacă nu au primit Botezul1936. în care Botezul ne introduce. 19-20). templu al Duhului Sfânt. care nu presupune merite omeneşti. 1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. Euharistia.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul. mădular al lui Cristos. Trupul lui Cristos. deşi nu cunosc Biserica. şi al Fiului. care constituie întărirea acesteia. 1276 ”Mergând deci. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. rostind invocarea Preasfintei Treimi. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. adică a Tatălui. 1281 Cei care mor pentru credinţă. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. cel botezat este încorporat în Biserică. sunt mântuiţi. Mirul. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. Tocmai prin aceasta. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters.

1940 Cf. a căror unitate trebuie păstrată. Ioel 3. I. Is 11. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină. şi al Sfântului Duh”. Lc 4. credinţa. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”. 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. 1939 Cf. OCf Praenotanda 2. 16-22. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia. Mt 3. 34). 1. prin cuvânt şi faptă. Zămislit de la Duhul Sfânt. 1284 La nevoie. 1941 Cf. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. 33-34. In 1. 1937 1938 . şi al Fiului. Într-adevăr. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. 2. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937.încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. 13-17. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică. Fiul lui Dumnezeu1941. LG 11. 1-2. 1942 Cf. 25-27. prin aceasta. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. în vederea misiunii sale mântuitoare1940. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui. Is 61. întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. OCf Praenotanda 1. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942. orice persoană poate boteza. Mesia. Ez 36.

16. 7-15. Evr 6. sau mir. prin impunerea mâinilor. harul Rusaliilor”1949. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. 1288 „De atunci. 2. 17-18. care completează iniţierea creştină. Plini de Duhul Sfânt. iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. 1947 Cf. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. în chip mult mai strălucitor. făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. respectiv. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit. 1289 Foarte curând. printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi. 37-39. darul Duhului Sfînt1946. de asemeni. Const. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). formând cu acesta. 7. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. În Occident. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. 1-4. toate roade ale Duhului Sfânt. În Occident. 22 şi. 5-6. 38). despre impunerea mîinilor1948. Divinae consortium naturae.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt1943. atât în Orient. Fapte 1. 38. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. în Scrisoarea către Evrei. Confirmaţiunea constituie. 11). Fapte 2. In 3. care înseamnă „crismă”. Cf. o unică celebrare împreună cu Botezul. 12. într-un fel. în Biserică. cât şi în Occident. Fapte 8. care extind diecezele. 1946 Cf. 1949 Paul VI. ap. 5-8. 19. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. la rândul lor. darul Duhului Sfânt. 8. 1945 Cf. 15-17. 1944 . Orientul a păstrat unite cele două sacramente. In 20. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. Fapte 2. după expresia Sfântului Ciprian. creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. şi apoi. Această ungere ilustrează numele de „creştin”. care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi. pentru a împlini voinţa lui Cristos. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. De aceea. 1948 Cf. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. Fapte 2. Lc 12. Printre alte motive. De aceea. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. şi întărirea harului baptismal. ungerea cu crismă. un „sacrament dublu”. în ziua de Rusalii 1944. în general. care perpetuează.

Dacă Botezul este conferit unui adult. 1950 1951 Cf. 14 etc. În simbolismul biblic şi antic. de care El este plin. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său. Prima ungere. Trad. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. Is 1. 1952 Cf. la Mir şi la Preoţie. 2 Cor 2. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. ap. prin urmare. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955. CCEO. Hippolit. de sănătate şi de forţă. 104. Prima ungere cu sfânta crismă.consacrat de un episcop1950. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. aceea pe care o dă preotul. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. 34. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. 1295 Prin această ungere. Cf. 696. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. este semn de vindecare. 1. Dt 11. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. Lc 10. II. Sf. creştinii. . 5. este semnul unei consacrări. 15. 15. cel miruit primeşte „însemnul”. adică cei unşi. 21. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. Ps 23. 1953 Cf. 1954 Cf. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. 695. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire. 1. cann. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. 1955 Cf. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică. şi. este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. preoţească şi regească a lui Cristos. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. pecetea Duhului Sfânt. 6. Prin Mir.

consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. 1958 Cf. eventual. mir regesc. Ez 9. 42. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. mir al bucuriei. 22)1962. 18. face parte din ea. 1962 Cf. 8. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. SC 71. 1963 Cf.. 10. Când un adult primeşte Botezul.Pecetea este simbolul persoanei1956. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. în Joia Sfântă. ca în ritul roman. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. 27. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt. mir preoţesc. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. 6. care precede celebrarea Mirului. 1956 1957 .) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l. punerea pentru totdeauna în slujba lui. 1961 Cf. 1964 Cf. 9. Cânt 8. darul spiritual. 30. 2-3. Ier 32. pecetea neştearsă. semnul autorităţii ei1957.. In 6. Cf. 1960 Cf. dar care. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. în timpul Liturghiei crismale. 1 Rg 21. într-un fel. 4. 4-6. 1959 Cf. (. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. Dt 32. fericirea nepieritoare. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. făcându-l. 13. Gen 41. haina mântuirii. este consacrarea sfintei crisme. Episcopul este acela care. Ap 7. ea legalizează un act juridic1959 sau un document. Is 29. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf. Gen 38. secret1960. veşmântul luminii. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. 34. Ef 1. 11. precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. 4.

ochii. nasul. III. care încheie ritualul sacramentului. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. Paul VI. semnifică darul Duhului Sfânt. Divinae consortium naturae. Tată» (Rom 8. Hippolit. Sf. Const. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. 1967 Cf. CIC. fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Mângâietorul. care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. Ap. 1301 Semnul păcii. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. eliberându-i de sub jugul păcatului. 21. ca adevăraţi martori ai lui Cristos. şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. . 1303 Prin aceasta. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. Duhul sfatului şi al tăriei. buzele. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. Doamne. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte.Euharistie1965. ap. Trad. după o rugăciune de epicleză. 866. Prin Cristos. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. can. ─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă. spatele. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. gest care. În ritul latin. În Bisericile orientale. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. 1968 Cf. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. prin care spunem «Abba. urechile. LG 11. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt. 1299 În ritul roman. încă din vremea apostolilor. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. pieptul. 15). Domnul nostru”. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. mâinile şi picioarele. ungerea cu mir se face.

fără Mir şi Euharistie. 3. Th. şi păstrează ceea ce ai primit. S. . Într-adevăr. ad 2. 3. 5. care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. 890. Sf. IV. în pericol de moarte. 1969 1970 Cf.. 1973 Cf. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. Duhul fricii sfinte. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. Mirul se dă o singură dată. copiii trebuie să fie miruiţi. Duhul sfatului şi al tăriei. Sf. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată. Deoarece Botezul. 1975 CIC. ca o misiune (quasi ex officio)”1973. Toma Aq. cann. DS 1319. 883. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. § 1. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. 42. „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975. Mirul şi Euharistia formează o unitate. DS 1609. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. chiar în copilărie. can. ca să-i fie martor1972. 72. 1972 Cf. 891. CIC. fiindcă. 1976 Cf. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. can. LG 11. îmbrăcându-l cu puterea de sus. dobândită prin Botez. a cărui împlinire este. Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. 889. Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970. sacramentul Botezului este. 1974 Cf. 7. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său. 1304 Ca şi Botezul. Ambrozie. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. valid şi eficient. 12. Totuşi. Myst. 1971 Cf. CIC. desigur. „caracterul”1971. Lc 24. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor. Astfel. 48-49.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală.

§ 1. candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. Cf. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii. CIC. 14. S. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. De aceea. 893. 2. De aceea. atât la Biserica universală. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. 3. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. nici nu le măsori după numărul anilor”. care nu are sacramentul Confirmării valid. V. Toma Aq.. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981. ad 2. 8. 1979 Cf. 1982 Cf. OCf Praenotanda 3. ca şi pentru Botez. 1980 Cf. cu acţiunea lui. § 2. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. can. .omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. mulţi copii. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. OCf praenotanda 5. Th. Fapte 1. 72. cât şi la comunitatea parohială. can. cu darurile şi chemările lui. în una şi aceeaşi celebrare. 1311 Pentru Mir. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. CIC. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. 1977 1978 Sf. 6. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. 883. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. 1981 LG 26.

Episcopii sunt urmaşii apostolilor. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. Atunci. ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. 882. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. oricât de mici ar fi. pentru motive grave. Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. de aceea. CIC. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte. can. CIC. episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. § 2. 14-17). 884. oficiantul Confirmării este de drept episcopul1983. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. acest sacrament este administrat imediat după Botez. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. can. . cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. pentru însăşi semnificaţia sacramentului. 1983 1984 Cf. 883. CIC. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. can. § 3. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters. Într-adevăr. 1317 Mirul. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. să-l confere el însuşi. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. Chiar dacă.1313 În ritul latin. 1985 Cf. pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. În Biserica latină. este urmat de participarea la Euharistie. se cuvine. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. 1318 În Orient. ca şi Botezul.

Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. legătura ei cu Botezul este exprimată.1319 Un candidat la Mir. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. în noaptea în care era vândut. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. legătură a carităţii. la însăşi Jertfa Domnului. trebuie să mărturisească credinţa. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. care a atins vârsta raţiunii. împreună cu întreaga comunitate. Biserica. ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. „pecetea darului Duhului Sfânt”. printre altele. în ritul bizantin. . 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. şi pe alte părţi ale corpului). Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite. să fie în stare de har. 1323 „La Cina cea de Taină. semn al unităţii. în ritul roman. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”. prin intermediul Euharistiei. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine. I. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină.

1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. Este numită: Euharistie. Mc 8. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. 1993 Cf. 1326 În sfârşit. pentru că acest rit. Mt 14. 1992 Cf. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. Irineu. 1 Cor 15. în Cristos. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. prin care Biserica este ea însăşi. 19. 4. 1327 Pe scurt. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. prin celebrarea euharistică. 24) şi eulogein (Mt 26. 9. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. confirmă modul nostru de a gândi”1991. Eucharisticum mysterium 6. 36. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale. . 1329 Cina Domnului1992. propriu cinei ebraice. 1991 Sf. răscumpărarea şi sfinţirea. II. 18. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. iar Euharistia. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. Frângerea Pâinii. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. la rându-i. Tatălui”1989. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. 19. instr. 22) reamintesc binecuvântările ebraice. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. Paştele nostru”1988. 1 Cor 11. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului1994. prin El. 1 Cor 11. 15. PO 5. Dumnezeu sfinţeşte lumea. 6. Cristos însuşi. Cuvintele euharistein (Lc 22. 20. 1994 Cf. 28. Ap 19.1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine”1987. 5. 19. „Toate sacramentele. 1990 Cf. 1989 CRit. Mc 14. 26. Haer.

pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. 17-34. viatic . 5. 15)2000. 24. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. Mt 26. se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. Didahé. 20. 13. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. 2004 Const. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. 10. jertfa curată2002 şi sfântă. 20. 16-17. Ps 116. 11. pâinea îngerilor.. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. 1997 Cf. cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine.. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. pentru că este sacramentul sacramentelor. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. 2001 Cf. . jertfa spirituală2001. Fapte 2. 1 Cor 10. medicamentul nemuririi2005. Mal 1. 2000 Cf. 1 Cor. 1332 Sfânta Misă. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. Sfânta Jertfă a Liturghiei. pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. 1 Pt 2. 2005 Sf. „jertfa de laudă” (Evr. intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. pâinea cerească. 11. Ap. 17. Adunare euharistică (synaxis). Cf. Eph. Cristos. 26. Ignaţiu din Antiohia. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. Sfânta Jertfă. 42. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. 1 Cor 11. 7. 1995 1996 Cf. Lc 24. 9. expresie vizibilă a Bisericii1999. 11. 12. 2003 Cf. 46. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. 5. 1999 Cf. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor. 1 Cor 10.Cinei cea de Taină1995. 2002 Cf. 16-17. 6. 8. 13. 1998 Cf. 13. 13-35. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie1997. 1331 Împărtăşanie. 2.

în semn de recunoştinţă faţă de Creator. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt. „rod al muncii oamenilor”. 11.. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică. pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. 2009 Cf. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu2008. în amintirea lui. 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. 32-39. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. 13-15. 1334 În Vechiul Legământ.III. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt. când Domnul a binecuvântat. Semnul apei preschimbate în vin la Cana2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus.” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos. Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. In 2. . 2011 Cf. 25. rege şi preot. care. până la întoarcerea lui în slavă. prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009. 2008 Cf. În sfârşit. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei. aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. Biserica vede în gestul lui Melchisedec. 2010 Cf. 2006 2007 Cf. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. Ps 104.. Biserica face în continuare.. la Ofertoriu. daruri ale Creatorului. 15.” „A luat potirul cu vin. 13-21. Dt 8. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14.. 3. Mt 14. unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. Cf. Credincioasă poruncii Domnului. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. Astfel. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie». Mc 14. LR Canonul roman 95: Supra quae.

2015 Cf. zicând: „Acesta este Trupul meu.. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. şi apostolii împreună cu El. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi. zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele.. 1 Cor 11. luând pâinea. 17-29. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii. 23-26.) Iar ei. Cc. în care trebuia să se jertfească Paştele.1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici. (. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. In 6. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum.. care se dă pentru voi. 2013 . a frânt-o şi le-a dat lor.) Şi. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6. ducându-se. mai înainte de pătimirea mea. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei. Tridentin: DS 1740. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa. în Sângele meu. 12-25. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan. (. Mc 14. s-a aşezat la masă. 2014 Cf. 1-17. iubindu-i pe ai săi. ca să mâncăm”. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament”2013. care se varsă pentru voi” (Lc 22. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. faceţi aceasta în amintirea mea”. Isus a 2012 Cf. Şi când a venit ceasul. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor. Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. la rândul său.. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal. Mt 26. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său.) au pregătit Paştele. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”. zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. mulţumind. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul. (. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6.. coborâtă din cer2014. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. pe când erau la cină. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca.. In 13. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor. după cină. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. până la sfârşit i-a iubit. Asemenea şi potirul. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii2012. 7-20)2015.

trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. De atunci şi până în zilele noastre. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl. adică în ziua de duminică. al morţii. 42. 1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea. frângând pâinea prin case. . când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei. (. 46). 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut. a memorialului lui Cristos. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc.. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie. al vieţii. ziua învierii lui Isus (Fapte 20. Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire. „în prima zi a săptămânii”. prin apostoli şi urmaşii lor. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11.. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii. Într-adevăr. 7). 1344 Astfel. pe la 155. „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. Iată ce scrie el. din celebrare în celebrare.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi. mai ales. pentru a-i 2016 AG 1. luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. Ea are în vedere celebrarea liturgică. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice. IV.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. 26). care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. Noul Paşte.

Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. 1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum.) şi pentru ceilalţi. omilia şi rugăciunea universală. Ea se desfăşoară în două momente mari. „a luat pâinea. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. După terminarea rugăciunilor.. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor. SC 56. Sf. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. liturgia Cuvântului. care formează o unitate originară: ─ adunarea.. 2020 Cf. într-adevăr. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. Lc 24.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. ia cuvântul cel care prezidează. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. ─ liturgia euharistică. După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. DV 21. şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. a frânt-o şi le-a dat-o”2020. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns. Iustin. cu prezentarea pâinii şi a vinului. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. După terminarea lecturii. Apol. şezând la masă cu ei. cu lecturile. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu. 1. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase. Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. ne dăm unii altora o sărutare. a binecuvântat-o. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. 13-35. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. cât şi a Trupului Domnului2019. atât cât îngăduie timpul. oriunde ar fi. 2019 Cf. El le-a explicat Scripturile. 2017 2018 . apoi.

1 Tes 2. adică scrisorile lor şi Evangheliile. cf. 1351 De la început. în numele lui Cristos. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare. Mal 1. în jertfa euharistică. protagonistul Euharistiei. mulţumiri pentru toţi oamenii. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. uneori în procesiune. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. Haer. se inspiră din exemplul lui Cristos. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. 1. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. 2 Cor 8. 4. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. ia cuvântul după lecturi. înainte de toate. sau preotul. 9. Sf. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. 13. mijlociri. 4. Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. El este marele preot al Noului Legământ. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. 2022 . iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve. fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat. creştinii aduc. Obiceiul colectei2023. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. 11. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. Irineu. El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. 18. 2023 Cf. şi „amintirile apostolilor”. 1 Cor 16. Toţi iau parte activă la celebrare. să aduceţi cereri. adică Vechiul Testament. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. În fruntea ei este Cristos însuşi. În jertfa sa. cei care aduc ofrandele. şi la punerea lui în practică. rugăciuni. Cuvântul lui Dumnezeu2021. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. 1-2). episcopul. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. mereu actual. Reprezentându-l pe El. 2024 Cf.

51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. prin Cristos. din cer şi de pe pământ. „euharistizate”. preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. Trupul şi Sângele lui Cristos. 6. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire. Cf. . dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. Trupul şi Sângele lui. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). 66.noi: cu alte cuvinte. memorial. îngerii şi toţi sfinţii. 1355 În împărtăşanie. prezenţă 2025 2026 Sf. Episcopul diecezei. 1354 în anamneza care urmează. Biserica aduce mulţumiri Tatălui. Apol. 1. 1-2. LR. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6.”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. Canonul roman 90. pentru creaţie. răscumpărare şi sfinţire. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. în Duhul Sfânt. pentru toate lucrările lui. V. Iustin. ca să devină. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. în rugăciunile de mijlocire. 1353 la epicleză. Cu rugăciunea euharistică. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă. sub chipul pâinii şi vinului. 2027 Sf. care ne împacă cu El. conform expresiei vechi. şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. 1. a celor vii şi a celor morţi. Iustin. în relatarea instituirii. 1352 Anafora. Biserica reaminteşte patima. prin puterea lui. 67. ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. Apol.

cu lauda şi mijlocirea sa. 24-25). actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice. „aducere de mulţumire”. în primul rând. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. În jertfa euharistică. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui.1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor. În toate . Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. răscumpărare şi sfinţire. pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. Prin Cristos. în numele întregii creaţii. astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. care este Trupul lui. Făcând aceasta. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. în liturgia Bisericii. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. Euharistie înseamnă. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. pâinea şi vinul. cântă slava lui Dumnezeu. devenite. ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său.

23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. 2030 LG 3. În celebrarea liturgică a acestor evenimente. Paştele nostru. Cu toate acestea. ori de câte ori se celebrează Paştele. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos. ea reaminteşte Paştele lui Cristos. se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. Tridentin: DS 1740. după cuvintele instituirii. o rugăciune numită anamneză sau memorial. Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce. murind ca mijlocitor pe altarul Crucii. În Euharistie. 23). Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. a fost jertfit. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. Evr 7.rugăciunile euharistice găsim. 28). 19-20). care se dă pentru voi”. Când Biserica celebrează Euharistia. ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. Euharistia este şi o jertfă. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor. 27). pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii. care se varsă pentru voi” (Lc 22. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. la Cina cea de Taină. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu.] Dumnezeul şi Domnul nostru. prezente şi actuale. 1366 Euharistia este deci o jertfă. şi acesta devine prezent. 24. în care Cristos. 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. Cf. ele devin. [Cristos. El a vrut să lase Bisericii. . mireasa sa preaiubită. s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. întrun anume fel. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. 25-27. 3. şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu. 2028 2029 Cf. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. 2031 Cc. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. Ex 13.

ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. Biserica. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. pentru ea şi cu ea. unicul Mijlocitor. Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. care. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. 1. şi ea însăşi e oferită în întregime. prin El. Sf. 8. munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. participă la ofranda Capului său. pentru toţi slujitorii. chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. 2032 2033 Cc. Ignaţiu de Antiohia. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. 2034 PO 2. rugăciunea. în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. Tridentin: DS 1743. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. Viaţa credincioşilor. Comunitatea mijloceşte. Împreună cu El. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. de asemenea. Smyrn. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii. În catacombe. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. până când va veni însuşi Domnul2034. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce. .1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. fiind Trupul lui Cristos. Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. În Euharistie. suferinţa. cu El şi în El. jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. lauda.

cei mulţi. luând chip de rob. „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin”2035. în ceea ce oferă. este ca la picioarele Crucii. myst. în cei robiţi (Mt 25. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa. unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos. ca să dobândim. 31-46). Catech. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. binecunoscut credincioşilor. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi. Sf. Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului. în sacramentele al căror autor este. în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră.În Euharistie. chiar dacă au fost păcătoşi. care. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. 6. în cei bolnavi. 5.. 10. pentru ei şi pentru noi. suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12. 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim.. 5). 2038 Civ. (. (. crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. în rugăciunea Bisericii sale. 9. 11. Monica. Biserica. 27. adică adunarea şi societatea sfinţilor.. ea se oferă pe sine2038. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036. 9. 10. către Sf. Augustin şi fratele lui: Conf. (. 2035 2036 . [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime.) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre. 34). înainte de moarte. 2039 Cf. împreună cu Maria. LG 48.) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi. care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. Apoi. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. în cei săraci. şi mai ales cel care a înviat. bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său. cel care a murit. „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18.. 20).. Tridentin: DS 1743. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. în care se arată că..

a existat în Biserică întotdeauna convingerea. ci însuşi Cristos. 2045 Myst. . 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică. 52. prin binecuvântare. Toma Aq. ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». rosteşte cuvintele. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii. (. S. Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg”2042. Sf. Trid.) Cuvântul lui Cristos. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu. 1.. această preschimbare. deoarece. se face prezent în întregime”2043. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. prin ea. Dumnezeu şi om. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. Preotul. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista. că. care a fost răstignit pentru noi. 2042 Cc. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041. prin consacrarea pâinii şi a vinului.celebrantului. 6. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045. Iud. Astfel.: DS 1651. 3. chip al lui Cristos. se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. pentru că este substanţială şi pentru că. „Această prezenţă o numim «reală». spune El. „Acesta este Trupul meu”. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. Cristos. declarând: „Deoarece Cristos.. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat. 3. 9. 50. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos. 2044 Prod. th. Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”2040. se schimbă însăşi natura. 73. nu cu titlu exclusiv. Acest cuvânt transformă cele oferite2044. Răscumpărătorul nostru. 2043 MF 39. ci prin excelenţă.. în mod real şi substanţial.

Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. 20. 1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. până la dăruirea propriei vieţi. . Să 2046 2047 DS 1642. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă.numit-o. Cc. păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală. printre altele. 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice. 1378 Cultul Euharistiei. transsubstanţiere”2046. nu numai în timpul Liturghiei. purtându-le în procesiune”2048. „Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei. Trid. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. ci şi în afara celebrării ei. Întradevăr.: DS 1641. 1). 2049 Cf. Gal 2. în mod just şi adecvat. plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. Cf. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. De aceea. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. 2048 MF 56.

spune Sfântul Ambrozie2052. 5. plecând genunchii înaintea ta. 3. cf. Dumnezeu ascuns. reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. „Te ador. Sf. care se dă pentru voi».nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050. Ciril de Alexandria. MF 1. . Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. pentru că El. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». 1. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. Isuse. S. Toma Aq. th. 22. comentând textul din Sfântul Luca. Dominicae cenae.. 22.. în această Taină nouă nepătruns. «ci numai prin credinţă. care s-a oferit pentru noi. Adoro te devote. 19. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». nu minte»”2051. VI.. ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi. „Ce este deci altarul lui Cristos. Luc. Scris. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. 2052 Sacr. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. spune Sfântul Toma. Paul VI. Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta. De aceea. citându-l pe Sf. 1383 Altarul. atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. 19: «Acesta este Trupul meu.. recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. care este Adevărul. şi aceasta. Fiule-ntrupat. 3. dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”. prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. latens Deitas. cred tot ce ai spus Tu. şi. 7. 75.

nici sărutare îţi voi da ca Iuda. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. Cf. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul. Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. 4. pentru ca noi toţi. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. . Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău. „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. credincioşii 2053 2054 Sacr. strig ţie: Pomeneşte-mă. et sanabi-tur anima mea („Doamne. 8. Fiule al lui Dumnezeu. 53).[lui Cristos]. Mt 8. 7. părtaş mă primeşte. Dumnezeule Atotputernic. sed tantum dic verbo. să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. Doamne. în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. non sum dignus ut intres sub tectum meum. credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului2054: Domine. 27-29). Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. ci ca tâlharul mărturisindu-mă. pe altarul tău ceresc. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. De pildă.

can. 2058 OE 15. 2057 SC 55. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie. prin care credincioşii. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf. îmbrăcăminte) va exprima respectul. 919. Într-adevăr. la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an. 917. sau şi mai des. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii.vor respecta postul prescris în Biserica lor2055. 2059 Cf. chiar în fiecare zi. 920. primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. în timpul pascal2059. dacă au dispoziţia cuvenită. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. CIC. pe cât posibil. Din motive pastorale. CIC. Cf. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”2060. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe. bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. can. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. Atitudinea corporală (gesturi. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl. după împărtăşirea preotului. can. 56). CIC. în duminici şi sărbători. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. . Totuşi. 2060 IGLR 240. solemnitatea.

Trid. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. Ca unul care păcătuieşte mereu.. 28. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061. De aceea. 28. Trupul lui Cristos. ne rugăm cu umilinţă ca. păstrează. tot astfel. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească. în viaţa zilnică. trebuie să am mereu un remediu2063. se varsă pentru iertarea păcatelor. Dacă vestim moartea Domnului. 2063 Sf. vol.. Fab. trebuie să-l primesc mereu. PO 5. 2061 2062 Fanqith. Oficiul siriac din Antiohia. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. în acelaşi timp. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”.: DS 1638. invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. 1. Cc. . în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi. 1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. ori de câte ori se varsă. pâinea peregrinării noastre. Propriu. până în clipa morţii. când ni se va da ca viatic. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. Fulgenţiu de Ruspe. primind harul Duhului Sfânt. 4. Ambrozie. să putem şi noi. 2064 Cf. 26). (. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. tinde să slăbească. vestim moartea Domnului” (1 Cor 11. „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”2062. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. pe care îl primim în împărtăşanie. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. Dându-ni-se. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. Euharistia întăreşte iubirea care. Sacr. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele.) Primind darul iubirii. 237 a-b.mine va trăi prin mine” (In 6. 2065 Sf. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065. Dacă Sângele lui. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei. vestim iertarea păcatelor. 16-19. iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064.

de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. 2070 Ev. cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. 40. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos. Împărtăşania reînnoieşte. Augustin. Hom. 2068 Cf. oare. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. semn al unităţii! O. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”. nu este. in 1 Cor 27. În acest fel. SC 47. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. Cf. 13. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. Mt 25. 13. 26. 1 Cor 12. cei mulţi. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. 6. întăreşte. care s-au dat pentru noi. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. pe care-l binecuvântăm.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. Io. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. Răspundeţi „Amin!” („Da. Ioan Chrysostom. 1617. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. înfăptuită deja prin Botez. 2069 Sf. . 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos. 272. adânceşte această încorporare în Biserică. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. Serm. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. Sf. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. sacrament al pietăţii! O. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. 4. legătură a carităţii!”)2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. un trup suntem şi noi. oare. În faţa măreţiei acestui mister. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. voi primiţi Taina voastră.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale.

în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. § 4. în puterea succesiunii apostolice. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. deşi despărţite. care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. UR 22. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune. CIC. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. Cf.211. Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. aceste comunităţi bisericeşti. mai ales. mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. ce împiedică participarea comună la masa Domnului. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). „O anumită comunicare în cele sfinte”. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071. slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. 2075 Cf. „este nu numai posibilă. despărţite de Biserica catolică. cu permisiunea ordinariului locului. Pocăinţa. . 2076 LR. 2071 2072 UR 15. „Aceste Biserici. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. atunci când există împrejurări favorabile. UR 15. Din acest motiv. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El. celebrează Euharistia cu mare dragoste. Totuşi. 1401 Când apare o nevoie urgentă. VII. can. Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. CIC. 2074 UR 22. au Preoţia şi Euharistia. ci chiar de dorit. 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. . şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. 844. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. §3 2073 UR 22. 844. 1399 Bisericile orientale. can. şi deci în Euharistie. au sacramente adevărate şi.

„se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine.. 20). 13. prin Cristos. 13. Ignaţiu de Antiohia. Lc 22. (. 51. văzându-te pe tine. în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. 116: rugăciunea pentru răposaţi. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. . Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. 1403 La Cina cea de Taină.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare. 25. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. 22). ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16. Totuşi. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. 2083 Sf. 1. Rugăciunea euharistică III. 54. Didahé 10. 29)2077.. a cerurilor noi şi a pământului nou. Doamne Isuse!” (Ap 22. În rugăciune. 18. atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi. Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. De aceea. Dumnezeul nostru. 2082 LG 3. decât Euharistia. (. ori de câte ori se celebrează acest mister. 2. 4). această prezenţă este ascunsă.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. 2 Pt 3. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare. 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. Domnul nostru”2080. Într-adevăr. Eph. căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf. aşa precum eşti. 56). antidot împotriva morţii. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci. Mc 14. Cf... 2080 LR. cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”. care s-a coborât din cer. care este leac de nemurire. nou. 6.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. Tit 2. 2081 Cf. în mijlocul nostru. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. în care va locui dreptatea2081. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)2079. 20. „Vino.

1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. care este Biserica. 1414 În calitate de jertfă.” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos.: DS 1640. este acela care. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte. acţionând prin slujirea preoţilor. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică. moartea şi învierea lui Cristos.. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. . nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa. Cristos însuşi. Mare Preot veşnic al Noului Legământ. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. este ofranda Jertfei euharistice. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale. oferă Jertfa euharistică. real şi substanţial.pentru totdeauna pe Cruce Tatălui.) Acesta este potirul Sângelui meu. 1651. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. 1410 Însuşi Cristos. (. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. Trupul şi Sângele său. de asemenea. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. Şi tot Cristos. Cc. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului. şi a vinului şi participarea la Domnului. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului. viu şi glorios. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. Euharistia este oferită... Trid. Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. prin această jertfă. este prezent în mod adevărat. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său..

3). noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4. ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. Or.Pocăinţei. bolii şi morţii. Acum. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. Domnul nostru”2085. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. 1). cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul. Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5. Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. 7). omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. 2085 MF. îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. Trupul mistic al lui Cristos. ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. . primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. supusă suferinţei. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an.

LG 11. este un element esenţial al acestui sacrament. prin dragostea. cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos. Este numit sacramentul Pocăinţei. a vrut ca Biserica sa să continue. pe care au rănit-o prin păcat şi care. Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor. pentru că. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. Este numit sacramentul Iertării. în acelaşi timp. spovedirea păcatelor în faţa preotului. 18. 2090 OP. de care ne-am îndepărtat prin păcat. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). 15. I. Formula dezlegării. sunt reconciliaţi cu Biserica. . drumul de întoarcere la Tatăl2089. acest sacrament este şi o „mărturisire”. Este numit sacramentul Reconcilierii. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. 1-12. Cf. Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. Mc 2. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii. pentru că mărturisirea. prin puterea Duhului Sfânt. Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. prin dezlegarea sacramentală a preotului. colaborează la convertirea lor”2087. Întro semnificaţie adâncă. exemplul şi rugăciunea ei. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi. tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor.1421 Domnul nostru Isus Cristos. Lc 15. 20). deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. 2089 Cf. Mc 1. 2088 Cf.

Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea.Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. În propovăduirea Bisericii. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. darul Duhului Sfânt. Cf. „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. 2091 2092 . Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. DS 1545. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. 1426 Convertirea la Cristos. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. DS 1515. II. pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. aşa cum Biserica însăşi. 4). 27). mireasa lui Cristos. se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez2093. Pe de altă parte. sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. 4). Cu toate acestea. dar aţi fost sfinţiţi. 8). Fapte 2. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. 24). deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. 27). III. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. LG 40. 15). ajutaţi de harul lui Cristos2091. noua naştere a Botezului. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine. 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. 38. nici înclinaţia spre păcat. 2093 Cf. 11). Tocmai de aceea.

care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. 5.purificare. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”2094. 12. „sacul şi cenuşa”. 16). 2097 Cf. pocăinţa interioară. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. 12-13: Is 1. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. 12. . împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. ci convertirea inimii. 16-18. 5. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi. tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. Cc. 21). In 21. Cf. care ne-a iubit cel dintâi2096. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. Ioel 2. o convertire la Dumnezeu din toată inima. 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. dimpotrivă. 2100 Cf. 61) şi. o ruptură cu păcatul. 44. 2. Convertirea este. Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. 41. In 6. 1 In 4. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. în primul rând. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. Ez 36. Trid. 15-17. C. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. faptele exterioare. 26-27. după învierea Domnului. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22. 16-17. IV. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa.: DS 1676-1678. 32. 19). atrasă şi pusă în mişcare de har2095.R. Mt 6. şi ne vom întoarce” (Lam 5. În acelaşi timp. 2096 Cf. 2098 Ep. o aversiune faţă de rău. o lucrare a harului lui Dumnezeu. 1705. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. 4. înainte de toate. Fără ea. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. 10. o întoarcere. pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”). 2099 Cf. 2101 Cf. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. Doamne. 1-6. 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. postul şi mortificările.

ei citează. 1-18. prin grija faţă de săraci. Is 1. 1433 După Paşti. Clement Romanul. Zah 12. 8). Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. 8. 2105 Cf. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. Cf. rugăciunea. 4. ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. In 15. Cor. care exprimă convertirea în raport cu sine. 2104 Cf. acceptarea suferinţelor. 2107 Cf. 7. 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. . Iac 5. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. 2106 Cf. 24. DV 27-48. 26. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. căci. inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. Am 5. 17. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. pomana2106. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. 2108 Cf. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. Mt 6. V. în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. Sf. vărsat pentru mântuirea noastră. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. prin îndreptarea frăţească. asupra a trei forme: postul. 23.măreţiei iubirii lui Dumnezeu. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. 8-9). revizuirea vieţii. Fapte 2. Tob 12. Lc 9. grija pentru mântuirea aproapelui2107. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului2108. direcţia spirituală. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. 20. In 19. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. 10. 37. lacrimile de căinţă. examenul de conştiinţă. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. 36-38. mai ales. Ioan Paul II. 2109 Cf.

Dumnezeu. inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. Haina frumoasă. CCEO. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre.: DS 1638. Cf. convertirea aduce cu sine. 1249-1253. înainte de toate. SC 109-110. CIC. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. primirea generoasă din partea tatălui. can. pline de bucurie. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”. LG 11. liturgiile penitenţiale. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. prejudiciază comuniunea cu Biserica. Numai inima lui Cristos. ruperea comuniunii cu El. VI. 2112 Cf. 1249-1253.26. care este Biserica. Trid. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. can. o ofensă adusă lui Dumnezeu. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale. împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). drumul de întoarcere. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. pelerinajele în semn de pocăinţă. can. bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. De aceea. 880-883. părăsirea casei părinteşti. CCEO. în acelaşi timp. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. În acelaşi timp. can. CIC. 880-883. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. demne. SC 109-110. 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea. curate. pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. . a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. reflecţia asupra bunurilor pierdute. Cf.

10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. Cf. 20). a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. 16-20)2117. şi Dumnezeu îl va primi în a sa. 7. 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. 2117 LG 22. 5. . ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. viaţa şi acţiunea ei. Lc 7. In 20. 19). El dă această putere oamenilor2114 ca s-o exercite în numele său. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. Mc 2. se aşază El însuşi la masa lor. 18). 2113 2114 Cf. 48). 2116 Cf. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. 28. 2115 Cf. 9. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16. Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2.1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. mai mult. Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. 18. în rugăciunea. 21-23. Lc 15. prin el. care i-a fost dată lui Petru. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. Lc 19.

forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. Cf. idolatrie. după Botez. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. Astfel. mărturisirea şi îndestularea. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. pe de altă parte. omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă. În secolul al VII-lea. prin episcop şi preoţii lui.: DS 1542. Biserica. Trid. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. se observă aceeaşi structură fundamentală. înainte de a primi reconcilierea. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. o singură dată în viaţă. Paen. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. misionarii irlandezi. pentru cei care. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. Începând de atunci. Cc. iar în unele regiuni. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa. În primele secole. între penitent şi preot. 4. acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. . înainte de toate.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar. adesea timp de mulţi ani. au căzut în păcat grav. Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. 2. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. În linii mari. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu. 1447 În decursul veacurilor.

Iar eu te dezleg de păcatele tale. Cf. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave. Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. prin dezlegarea sacramentală.: DS 1678. la spovada sacramentală. să-şi dăruiască iertarea şi pacea. prin puterea încredinţată Bisericii. Trid.R. Trid. sub acţiunea harului. VII. căinţa. 2119 2120 . dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. Cu toate acestea. 5. Părintele îndurărilor. 1705. prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu. Căinţa 1451 Între actele penitentului. îndată ce este posibil. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. un impuls al Duhului Sfânt.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. Trid. Cc. 21. umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. în purtare. 2122 Cf. mărturisirea. Cc. Cc. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). 2. pe buze.: DS 1677. 1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. în numele Tatălui. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi.: DS 1673. O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare. căinţa ocupă primul loc.: DS 1676. 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. Cc. Trid. 2121 Cf. care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu.

Trid. 1 Cor 12─13. ei le pun pe toate. fără îndoială. Cf.: DS 1680. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte. Eccl. CIC. 1457 Conform poruncii Bisericii. învăţăturile apostolilor2123.: DS 1680. Cc. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126. penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. chiar dacă simte o mare căinţă. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128. CCEO. Cf. cel puţin o dată pe an. 11. can. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. Cc. 2124 . Trid. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului2124.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. 916. 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. 2129 Cf. în faţa îndurării divine spre a fi iertate. Rom 12─15. 28. 2127 CIC. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. DS 1683. Ieronim. 1708. Ef 4─6. Ex 20. Gal 5.: DS 1647. 17. 10. 2126 Sf. prin aceasta. 1661. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. 711. Mt 5. 989. can. Prin spovadă. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. păcatele grave de care este conştient”2127. 2128 Cf. 2125 Cc. Trid. Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada). cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic2129. omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. can.

să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos. darul îndurării Tatălui. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. Rom 3. păcatele noastre2135. pentru a-şi îndrepta greşelile.Împărtăşanie2130. Cc. Aşadar. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa. can. CIC.: DS 1680. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. 1458 Fără a fi strict necesară. pe cât posibil. 2134 Cf. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu. Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. 988. Trid. în slujirea aproapelui.: DS 1712. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. Augustin. singurul care a ispăşit. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu. 36. Dar mai mult. Ev. 2133 Sf. fiindcă îţi acuzi faptele rele. atunci încep faptele tale bune.. să progresăm în viaţa Spiritului. în acest sacrament. Cf. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. Lc 6. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. 1 In 2. Trid. can. Într-adevăr. să înapoiem lucrurile furate. o dată pentru totdeauna. 2132 Cf. Io. te uneşti cu Dumnezeu. să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. Simpla dreptate cere acest lucru. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală.. Ea poate consta în rugăciune. Dezlegarea ridică păcatul.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. 13. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. 914. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Dumnezeu îşi acuză păcatele. Cc. într-o ofrandă. Trebuie să corespundă. mai ales. să compensăm rănile pricinuite). § 2. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. . „să ispăşească” păcatele proprii. 25. (. CIC. jertfe şi. omule. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. păcătosul e lucrarea ta. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. 2135Cf. Primind mai des. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. în renunţări de bunăvoie. 1-2. 12. în fapte de milostenie. Ridicat din păcat.

1354-1357. În caz de pericol de moarte. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. 967-969. 1331. Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării2138. exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). ci toată „slava” noastră este în Cristos (. 2139 Cf. Trid. episcopii. 2140 Cf. 1420. Cc. Episcopul. 972. 18. care din El îşi sorb puterea. 844.. § 3-4. este deci. Cc. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care. 1434. Trid. can. can. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. fie de la Papa. conform dreptului bisericesc2140. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. can. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. 17)2136. şi preoţii. In 20. dar şi cu Biserica. urmaşii lor. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3. prin noi înşine. orice preot. CCEO.. 2138 Cf. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi. şi al Sfântului Duh”. 8). încă din cele mai vechi timpuri. nu suntem în stare de nimic. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare. CIC. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. omul nu are cu ce să se laude. colaboratorii episcopilor. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei2141. 1431. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. 976. 725. CIC. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu. pe drept cuvânt. 13). CCEO. 722. 23. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare.: DS 1691. 2 Cor 5.) întru care aducem îndestulare. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. CCEO. CIC. episcopii şi preoţii sunt aceia care au. considerat. can. 2142 Cf. 2141 Cf. Astfel. Întradevăr. can.: DS 1690. în virtutea sacramentului Preoţiei. VIII.înviat. şi al Fiului. . can. nu poate fi acordată decât de Papa. continuă să exercite această slujire. Preoţii. potrivit dreptului bisericesc. colaboratorii lui. LG 26. capul văzut al Bisericii locale.

„el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei. sub pedepse foarte aspre. se numeşte „sigiliul sacramental”. a Tatălui. a Bunului Samaritean.: DS 1674. 2145 CIC. 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor. care oblojeşte rănile. CCEO. PO 13. 2143 2144 Cf. CR 2. experienţa realităţilor omeneşti. 735. încredinţându-l îndurării Domnului. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă. 32). Acest secret. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce. PO 13. 1456.61. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. § 1. . să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. 18. să iubească adevărul. respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. can. CCEO. can. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. CIC. Cf. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. care caută oaia pierdută. . can. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. 5. 18. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. 5. Într-adevăr. 986. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. care nu admite excepţii. 1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. Pe scurt. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos. a dreptului judecător. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. can. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui2145. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. IX.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. 2146 CR 2. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. Trid. 2147 Cc. 1388.

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

încă de la origine. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. Biserica se roagă: Doamne. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. pentru a sluji la cortul tău. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt. 24-25. plini de înţelepciune. Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt... (. ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău. în Ritul latin.) încă din Vechiul Legământ. 1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune. Astfel. însărcinaţi cu toţii să te slujească. Num 11. 7-9. dar ai ales şi alţi oameni. Cf. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. prevestind parcă sacramentele viitoare. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească. Biserica spune: Dumnezeule. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218. Mal 2. Astfel. 2217 Cf. Tu ai început să dai chip Bisericii tale. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire. aşa cum altădată. 5. în Vechiul Legământ. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf. 7. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă2217. preoţii şi diaconii ─.. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască.) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica). prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ.. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi. (. Evr 5. 1-4.oameni în cele către Dumnezeu. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. (. 1542 La hirotonirea preoţilor. 10...) de-a lungul Vechiului Legământ. Evr. 2218 Cf. 27. . 1. Părinte preasfânt. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor... 3.

14). la misiunea lui Cristos. 6. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. La fel. Întreaga comunitate a credincioşilor este. . 18). sacerdotală. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. 1 Pt 2. care. ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. prin sacramentele Botezului şi Mirului. nepătat” (Evr 7. 9-10.. „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. astfel. În persoana lui Cristos-Capul. ea este transmisă printr-un sacrament propriu.) preoţie sfântă”2221. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică. diferă totuşi una de alta în esenţă. 5. 2222 LG 10. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. 20). viaţă după Duh ─. de speranţă şi de iubire. Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. Melchisedec. ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223. 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. 5). 2221 LG 10. şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222. Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. sacramentul Preoţiei. „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. Ap. „sfânt. Toma Aq. fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr. „printr-o singură jertfă”. Preot.. 4. Marele Preot şi Unicul Mijlocitor. Hebr. şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. 5. împlinită o dată pentru totdeauna. Din acest motiv. 26). 2219 2220 Sf. Cristos este singurul preot adevărat. 6)2220. adică prin jertfa unică a Crucii sale. a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. fiecare potrivit vocaţiei proprii. 2223 LG 10.. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos. nevinovat.. singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. 10. şi totuşi. În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă. Profet şi Rege. cu toate că „şi una. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. Cf.. „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10. 9.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. 7.

În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”. chiar a păcatului. enc. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. 28. Magn. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. SC 33. 1. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. LG 21.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. 2229 LG 24. 2227 Cf. a spiritului de dominare. Învăţător al Adevărului. 1551 Această preoţie este ministerială. 22. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. cf. . a greşelilor. 1. Toma Aq. Exercitarea 2224 2225 f. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. Cristos Isus. Mediator Dei. 2226 Sf. CD 11. 6. LG 10. 3. Th. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225. 2228 Trall. în virtutea sacramentului Preoţiei. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. în calitate de Cap al Trupului său. episcopul este typos tou Patros. 6. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. „Această misiune. 4.. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228. Păstor al turmei sale. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul. Pius XII. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru. S. este o adevărată slujire”2229. PO 2. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. 3. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi.

Sf. mai ales. Sac. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. SC 33. 15-17.. lui Dumnezeu Tatăl. se roagă şi se jertfeşte şi. cu Cristos şi în Cristos”). 1 Pt 5. în unire cu Duhul Sfânt. 2. ca pe chipul Tatălui. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. nu şi pe diaconi. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. şi pe preoţi. exprimată în liturgie. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. LG 10. din iubire. cap şi membre. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. III. în diferite ordine. pe episcopi. cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos. E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. Trupul lui Cristos. cf. De aceea. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. Diaconi” 2234. Mc. 10. Întreaga Biserică. Învăţătura catolică. 2233 Cf. In 21. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. ci şi ai Bisericii. de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. care. . . Capul ei. 4. Preoţi. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. de aceea. 2234 LG 28. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor2230. ea poate reprezenta Biserica. Întregul Trup. termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi. în utilizarea actuală. 3. Ioan Chrysostom. Totuşi. ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf. atunci când oferă Jertfa euharistică2233. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. 2232 Cf. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. 43-45. doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”.. ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi.

Trall. este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei. ţin locul lui Cristos Învăţător. 1560 Orice episcop. prin impunerea mâinilor. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt. care a coborât asupra lor. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. 2242 Cf. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei. o dată cu funcţia de a sfinţi. „Aşadar episcopii. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. 1558 „Consacrarea episcopală. culmea (summa) slujirii sacre”2238. 2240 CD 2.. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei. LG 20. 1.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. după mărturia Tradiţiei. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri.. 2241 LG 22. . Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor. le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. ca vicar al lui Cristos.) Într-adevăr... printre altele. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini. (. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. 2237 LG 21. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. Ignaţiu de Antiohia. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. 3. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă. pe primul loc se află misiunea acelora care. în mod eminent şi vizibil. Pontifi şi Păstori”2240.) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru. (. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune. 2238 LG 21. astfel încât episcopii. în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242. LG 22. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. 2239 LG 21.

enc. Darul spiritual. . 7. LG 23. pentru ca aceştia. dar. după chipul lui Cristos. prin ei. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. 2249 LG 28. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. 2248 Cf. cf. SC 41. constituiţi în Ordinul preoţesc. 2245 LG 28. 24. la rândul lor. pe urmaşii lor. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos. prin care preoţii. preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. 9. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. Marele Preot veşnic2248. De aceea. CD 4. 2247 PO 2. 11-28. 38. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. în acelaşi timp. AG 5. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. 1563 „Funcţia preoţilor. 2246 PO 2. ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. 1564 „Preoţii. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. 37. poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. şi astfel.particulară ce i-a fost încredinţată. pe care l-au primit la hirotonire. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. aceştia. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. episcopii. îi pregăteşte. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit. Cf. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. 6. 1-10. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. Evr. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. Fidei donum. preoţia ministerială. 36. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. LG 26. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. împreună cu confraţii în episcopat. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. în virtutea sacramentului Preoţiei. 5. sunt însemnaţi cu un caracter special. în virtutea ungerii Duhului Sfânt.

2251 . acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui. CD 15. 2252 LG 28. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. OT 20. îi datorează iubire şi ascultare. sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. într-un fel. distribuită. preoţii alcătuiesc. fiii. 2255 PO 8. semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. o dată pentru totdeauna. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi. preoţii impun. o unică preoţime. împreună cu Episcopul lor. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos. Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. cea a lui Cristos care se oferă. 1568 „Preoţii. prezent pe Episcop. 2254 LG 28. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. după episcop. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. 2253 Cf. Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. în care. mâinile. ci pentru slujire»”2256. Pentru hirotonirea la diaconat. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”2254. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”2252. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. fraţii şi prietenii săi şi că ei. care au primit impunerea mâinilor. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. la rândul lor. «până la marginile pământului»” 2250. în timpul ritualului hirotonirii. 2256 LG 29. în jertfa Liturghiei. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. PO 2. cf. la rândul lor. ajutoare şi instrumente ale acestuia. «nu pentru preoţie. desigur.mântuire de dimensiune universală. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. numai episcopul impune mâinile.

Sacramentum Ordinis: DS 3858. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. LG 41. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. 1574 Ca în toate sacramentele. a preoţilor sau a diaconilor. duminica şi în catedrală. Trad. LG 29. Îndatoririle diaconilor sunt. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. ap. prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. AA 16. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. Lc 22. Diaconatul permanent. Ep. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. 2260 Cf. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. să proclame Evanghelia şi să predice. ap. Const. Ea va avea loc. fie în viaţa liturgică şi pastorală. Într-adevăr. Mc 10. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. să o distribuie. de preferinţă. 2. Policarp. 2259 Cf. adică slujitorul tuturor2259. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262. 8. . Hipolit. 2261 LG 29. Sf. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. § 4. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”2261. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. mai ales a Euharistiei. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260. între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. Cf. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. 27. Sf. 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire. 5. Pius XII. 2262 AG 16. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze. AG 16. SC 35. 45. fie în opere sociale şi caritative. IV. 2263 Cf.

punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului. Lc 6. can. ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. El nu îşi părăseşte turma. a inelului. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. can. Înălţat de-a dreapta Tatălui. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. can. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. ca urmaşi ai Apostolilor. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. 2269 Cf. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. CCEO. 14-19. altora să fie păstori2265. 747. ci. o păzeşte neîncetat cu grijă. omilia episcopului. Astfel. Ef 4. 2267 LG 21. a mitrei şi a crucii. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271. Mc 3. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt. „ofranda poporului sfânt”. 1024. întrebările puse candidatului. 2270 CIC. episcopii. VI. 2271 Cf. „sămânţa apostolică”2268. El continuă să acţioneze prin episcopi2266. punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. iar 2264 2265 Cf. adică sunt pe linia succesiunii apostolice. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”2270. CIC. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. V. mireasa lui Cristos. Cf. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. au misiunea de a transmite „darul spiritual”2267.harului sacramental. 12-16. 744. LG 21. al fidelităţii lui faţă de Biserică. 11. care face rodnică slujirea lor. 2266 Cf. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. . prin Apostoli. LR. ungerea cu sfânta crismă. DS 794 şi 802. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. 2268 LG 20. riturile de început. 1012.

el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277. cu excepţia diaconilor permanenţi. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. îmbrăţişat cu bucurie. 2276 Cf. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf. 3. 32. 4. 1580 În Bisericile orientale. ca şi în Occident. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. Ca orice har. De aceea. Inter insigniores. Cor. Evr 5. Decl. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. 1 Tim 3. colegiul celor Doisprezece. 6. Tit 1. 12. În Orient. Într-adevăr. Sf. PO 16. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. 1 Cor 7. MD 26-27. 5-9. VII. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. 44. 2274 Cf.). 42. . CDF. 1-13. ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. Această practică este de multă vreme considerată legitimă.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. 2275 Cf. până la a doua venire a lui Cristos. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. 2 Tim 1. 2278 Cf. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. face prezent şi actualizează. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. PO 16. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. De altfel. Colegiul episcopilor. 2277 Cf. Clement romanul. Este chemat de Dumnezeu 2275. 4. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”2276.

: DS 1767. . într-adevăr. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului. Cc. Cf. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului. 28. 15. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. Învăţătorul şi Păstorul. Constanţa: DS 1154. 1584 De vreme ce. Conc. Cc. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. un har de tărie („Duhul tău. 2283 Ev. din motive întemeiate. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281. 29. 5°. deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. dându-i rodnicie. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci. 5. Prin hirotonire. Trid. nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282.: DS 1612. can. nici conferit temporar2279. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea.. Cap al Bisericii. Cc. Trid. constă în a configura lui Cristos Preotul. în tripla lui funcţie de preot.. 1336. va fi pus laolaltă cu diavolul. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. 2281 Cf. LG 21. Trid. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. (. în definitiv. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. 1586 Pentru episcop. specific acestui sacrament. este. în primul rând. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. 3°. 1338. PO 2. 290-293. printr-un har special al Duhului Sfânt. § 2. Io. 2282 Cf.) Puterea spirituală a sacramentului este. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. CIC. ea nu se întinează2283. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat. profet şi rege.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. desigur. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor. § 1. nici dacă trece prin fiinţe întinate.: DS 1774.

sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. pe care Tu lai ales pentru episcopat. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. Fiul tău. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. 2286 Euhologion. să aibă. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. Episcopul. a cuvântului şi a iubirii. care cunoşti inimile. Trad. să devii 2284 2285 Cf. pentru tine. Sfântul Grigore din Nazianz. 2287 LG 29. să împartă îndatoririle. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici. pe când era tânăr preot. pentru a corespunde. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău. astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. . ap. Astfel. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. să fie modelul turmei sale.2285 1587 Darul spiritual.. Doamne. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. dă-i acestui slujitor al tău. trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. prin Isus Cristos. Fiul tău Unul-născut. 1588 Diaconilor. prin întreaga lor viaţă. în virtutea spiritului preoţiei supreme. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286.nevoiaşi2284.. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. Hipolit. spune. după voinţa ta. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. ca să poţi învăţa. slujindu-te zi şi noapte. trebuie să fii tu însuţi învăţat. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. 3. printre altele: Umple-l. impunând mâinile. oferindu-ţi plăcută mireasmă. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă. fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte. să păstorească turma ta sfântă şi. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti. CD 13 şi 16. în ziua celei de-a doua veniri. Sf.

să te apropii de Dumnezeu. 71. ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. Prin Botez. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său..lumină. preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. plămădeşte din nou făptura. Ibid. [Aşadar.. 2291 Nodet. cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”.ca să luminezi. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1.. nu de spaimă. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3. 2290 Ibid. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. 74. Jean-Marie Vianney 100. 5). reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. să fii sfinţit. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii. să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288. „dacă doreşte cineva episcopat. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei. se înalţă împreună cu îngerii.. slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. 6) Şi. ridică pe altarul din ceruri jertfele. Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. 73.. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi. 1593 De la începuturi. . Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. lucrul cel mai însemnat. 1). cine este preotul? Este] apărătorul adevărului. Ştiu ai cui slujitori suntem. 2. este părtaş la preoţia lui Cristos. la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. ca să sfinţeşti. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului. dar şi puterea lui2289. am muri. ci de iubire. Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291.

Ignaţiu de Antiohia. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. Episcopii. sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor. nu putem vorbi de Biserică2292. ei formează preoţimea (presbyterium). preoţi şi diaconi. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. a conducerii pastorale şi a carităţii. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. 1599 În Biserica latină. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. 1. ei nu primesc preoţia ministerială. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti.exercitată în trei trepte: episcopi. care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. 2292 Sf. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. 3. îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. urmaşul lui Petru. prin care se cer de la Dumnezeu. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului. adunaţi în jurul Episcopului lor. preoţi şi diaconi. . harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. pentru candidatul la preoţie. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. a cultului divin. Trall. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor. 1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii.

rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. 5. § 1. I. 9). Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. structuri sociale şi atitudini spirituale. can. prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. 2295 Cf. despre originea şi despre scopul ei. printre cei botezaţi. GS 47. la demnitatea de sacrament”2293. 1055. 19. § 1. . 1. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. 7. în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. precum şi spre naşterea şi educarea copiilor. 2296 GS 48. Cf. De la un capăt la altul. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. 31-32. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. a fost ridicat de Cristos Domnul. despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei2296”.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. 39). Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. § 2. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. în diferite culturi. 2293 2294 CIC. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. 2297 Cf. Ef. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. Gen. 26-27.

această dezordine. Fiind ruptură cu Dumnezeu. de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. Iar această iubire. însă pare a avea un caracter universal. pe care Dumnezeu o binecuvântează. care este El însuşi Iubire2300. 27. de indivizi. Este bună. 31. 1 In 4. care l-a creat pe om din iubire. 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. de spiritul de dominare. Cf. ci din păcat. de infidelitate. cea mai apropiată de el. 2303 Gen. de epoci. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului. Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. 6). 1607 Potrivit credinţei. Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. Femeia. în jurul său şi în sine însuşi. Ps 121. . în care este ajutorul nostru” 2302. „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. 28). e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu. foarte bună în ochii Creatorului2301. „carne din carnea lui”. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. 2. 2.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. ei nu mai sunt doi. 18-25. 2300 Cf. ci un singur trup” (Mt 19. pe care noi o constatăm cu durere. Gen 1. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. l-a şi chemat la iubire. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. 1604 Dumnezeu. 2302 Cf. 2301 Cf. în funcţie de culturi. Gen 1. Dintotdeauna. egala lui. 16. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. § 1. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. 8. nici din natura relaţiilor dintre ei.

28. 3. În Cântarea Cântărilor. 2309 Cf. Cf. aşa cum spune Domnul. a egoismului. în nesfârşita sa bunătate. Mt 19. . spre dăruirea de sine. 3. Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. Mal 2. Os. pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. chiar dacă. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. iubire „tare ca moartea”. Gen 1. 2306 Cf. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor. Dt 24. 8. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. Fără acest ajutor. 23. 3. 12. 2311 Cf. 2304 2305 Cf. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. atracţia lor reciprocă. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. 21. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. Gen. 22. Gen 3. spre ajutorul reciproc. 2307 Cf. Ier 2─3. 13-17. Gen 2. 16b. 2308 Cf. 2310 Cf. 3. Ez 16. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. nu li l-a refuzat niciodată2309. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. 31. Gen 3. 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. Ca să vindece rănile păcatului. chiar dacă este grav tulburată. Totuşi. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. Gen. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. munca „în sudoarea frunţii” (Gen. 1─3. 62. „durerile naşterii” (Gen. Suferinţele ce decurg din păcat. 6-7).reciproce2304. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. 16). profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. 1. pe care Dumnezeu. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. După cădere. Is 54. 16-19. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. darul Creatorului2305. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. 2312 Cf. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti.

dată de Moise. 2319 Cf. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5.Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi. s-a unit. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă2316. 1613 La începutul vieţii sale publice. omul să nu despartă” (Mt 19. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. 7. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. era o cedare în faţa învârtoşării inimii2315. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. ca să o sfinţească” (Ef 5. izvor al oricărei vieţi creştine. mai grea decât Legea lui Moise. Mt 19. iubiţi-le pe femeile voastre. întrupându-se şi dându-şi viaţa. într-un fel. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. Mt 11. Israel. 2315 Cf. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. 19. 9). . 10. Mt 19. pregătise noul şi veşnicul Legământ. prin care Fiul lui Dumnezeu. Mt 9. In 2. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. 1614 În predica sa. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. 2318 Cf. tulburată de păcat. 25-26). 2316 Cf. Cf. luându-şi fiecare crucea 2318. soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. 2317 Cf. 11. 1-11. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317. Mc 8. ca bărbatul să-şi lase femeia. renunţând la ei înşişi. 29-30. GS 22. 34. 8. Numai urmându-l pe Cristos. 6). legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit.

Ef 5. 12). un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos. 6. 2323 Cf. Ap 14. 3-12. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324. la rândul ei. 2325 Cf. 2328 Cf. 1 Cor 7. 32. 26. § 2. 2327 Cf. DS 1800. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. Lc 14. 26-27. Euharistia. ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine2325. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. can. un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. 2320 2321 Cf. sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor. 28-31. (. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică.Biserică. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături.. PC 12. semn eficient. LG 42. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. să înţeleagă (Mt 19. Mt 19. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine. Căsătoria creştină devine. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. CIC. Cf. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi. 4. ca să se îngrijească de cele ale Domnului. Încă de la începuturile Bisericii. Deja Botezul. 31. Cine poate înţelege. OT 10. 2324 Cf. . care precedă ospăţul de nuntă. 2322 Cf. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327. 1055. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. 25. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. familiale ori sociale2322. Mc 10. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui.) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine. 2326 Cf. 1 Cor 7.. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. Mc 12. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. Mt 25.

ca slujitori ai harului lui Cristos. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ. El este pecetea legământului lor. îndeosebi asupra miresei. unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa. În liturgiile orientale.. Mireasa lui preaiubită.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. 1 Cor 10. demnă şi rodnică”2333. III. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei. 2331 Cf.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. pentru ca. . prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica. 10. Cf. SC 61. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. Sf. 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi. II. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care. izvorul mereu oferit al iubirii lor. 2332 Cf. 1. cf. care se face prezentă în Jertfa euharistică. Ef 5.. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc. 1623 În Biserica latină. 32. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei. Virg. ca semn al legământului matrimonial. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor. care. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. În epicleza acestui sacrament. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. 17. 2334 Cf. 2333 FC 67. FC 16. LG 6. Ioan Chrysostom. după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334. îi încununează pe mire şi pe mireasă. în cadrul Sfintei Liturgii. în mod normal. şi primind Euharistia.

chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. 1057. 1071. CIC. botezaţi. 2340 CIC. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. care îi leagă pe soţi între ei. 2342 Cf. . can. CIC. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. eu te iau de soţ”2337. 8. 1057. 2337 OcM 1145. 2343 Cf. can. GS 48. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. 2339 Cf. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ2340. Dacă această libertate lipseşte. cf. CIC. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC.: DS 1813-1816. can. Gen 2. 1103. contractanţii sunt liberi să se căsătorească. 2338 Cf. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. § 1. 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. 1095-1107. În acest caz. Ef 5. 1631 De aceea. 2341 Cf. Dacă lipseşte consimţământul. can. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. căsătoria este invalidă. Trid. 1057. De aceea. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească. § 1. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. liber de violenţă sau teamă gravă din exterior2339. can. 24. § 2. CIC. § 1. 31. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. CIC.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. can. Acest consimţământ. Cc. can. nu există Căsătorie. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. 1108. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. Mc 10.

dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. § 3. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. GS 49. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. chiar în sânul familiei. obligaţia de a avea martori). Divergenţele cu privire la credinţă. Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. între soţi şi faţă de copii. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. can. care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp.în liturgia publică a Bisericii. ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. ─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. formaţi întru curăţie. 1063. . CIC. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. pentru ca. în primul rând. ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. în privinţa demnităţii. Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. creează drepturi şi datorii în Biserică. funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde. însăşi concepţia despre căsătorie.

practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. soţii sunt întăriţi şi. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. Iubirea conjugală sinceră. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. o dispensă expresă de la acest impediment2347. can. can. CIC. 2349 Cf. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. can. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă. 14). pentru liceitate. 1086. o căsătorie mixtă are nevoie. 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. este cerută. pentru validitatea căsătoriei. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. CIC. 2348 Cf. Această permisiune. 1 Cor 7. în special. În cazul disparităţii de cult. presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă. mai mult. IV. datorită dialogului ecumenic. sau această dispensă. prin natura ei. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină. 1125. can. CIC. Cf. 16. . de asemenea. 2350 CIC. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. într-un fel. comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. 1124. Ea trebuie să-i ajute. în căsătoria creştină. este veşnică şi exclusivă. 1636 În multe locuri. 1134. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. în legătură cu educaţia copiilor. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350.

ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală. GS 48. El rămâne împreună cu ei. să fie „supuşi unul altuia. Gal 6. § 2. 2358 Cf. 2354 Cf. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. Mc 10. acum.de Dumnezeu însuşi2351. să se ierte reciproc. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353. le dă puterea să-l urmeze. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. 2. chiar şi în faţa societăţii. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. o instituţie stabilă. binecuvântarea o pecetluieşte. luânduşi crucea. El le dăruieşte. Cf. 2355 LG 11. 2353 GS 48. 1642 Cristos este izvorul acestui har. îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (. can. 2357 GS 48. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355. tot astfel.. . Jertfa euharistică o întăreşte.) Ce cuplu 2351 2352 Cf. 1141. să poarte fiecare povara celuilalt2358. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. § 2. Din legământul lor „se naşte. LG 41. 2356 LG 11. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială. este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. CIC. încă de pe pământ. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. Această legătură.. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354. să se ridice din nou după căderile lor. 9. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. § 1. Prin acest har. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. delicată şi rodnică. întru frica lui Cristos” (Ef 5. din orânduire divină”2352.

1645 „Demnitatea personală egală. nici în trup. 2. Acolo unde trupul este unul singur. . de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. dincolo de unirea într-un singur trup. de o singură dorinţă. cf. unul este şi spiritul2359. nu mai sunt doi. dimpotrivă. § 2. 6)2361. 24. năzuinţa spiritului şi a voinţei. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului. ea are în vedere o unitate profund personală. FC 19. cea care. FC 13. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. însă cu o semnificaţie nouă. Gen 2. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. FC 13.este acela a doi creştini. sunt cu adevărat doi într-un singur trup. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel. nici în spirit. 2364 Cf. unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. prin însăşi natura sa. V. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. uniţi de o singură nădejde. Ux. ci un singur trup” (Mt 19. 9. 2362 FC 19. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. care nu numai că le purifică şi le consolidează. forţa sentimentului şi a afectivităţii. de o singură rânduială. 2363 GS 49. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. Cu alte cuvinte. Această comuniune umană este întărită. purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. 2361 Cf. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun.

indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund. atâta timp cât persistă această situaţie. în multe ţări. 1650 În zilele noastre. care rămâne indisolubilă2367. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. . ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. Iar femeia. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. adesea în condiţii foarte grele. o fidelitate inviolabilă. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. Din acelaşi motiv. Biserica susţine. a lui Cristos faţă de Biserica sa. FC 83. soluţia cea mai bună ar fi. Din sacrament. împăcarea. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. FC 20. cu harul lui Dumnezeu. can. Cf. de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. „Această unire intimă. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor. În asemenea cazuri. săvârşeşte adulter”: Mc 10. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. 1151-1155. CIC. În această situaţie dificilă. 11-12). pe cât posibil. dau această mărturie. că soţii sunt părtaşi la această iubire. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. prin însăşi natura sa. § 1. dăruire reciprocă dintre două persoane. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor. că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. De aceea. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. De aceea. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. din punct de vedere civil. 2367 Cf. Soţii care. 1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. Iubirea cere să fie definitivă. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. Prin sacramentul Căsătoriei. o nouă unire. dacă prima căsătorie era validă.

la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. prin ei. FC 28. În acest sens. GE 3. zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1. i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. să stăruie în rugăciune. 2372 Cf. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. spirituale şi supranaturale. § 2. Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. 2370 GS 50 § 1. să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. 2368 2369 FC 84. pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică. trăirea autentică a dragostei conjugale. 4). care izvorăşte din ea. tind. zi de zi. Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. GS 48. Dumnezeu. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. harul lui Dumnezeu2368. 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2. . 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. 28). 2371 Cf. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. să asiste la Jertfa Liturghiei. care. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. Prin urmare. întrajutorării şi sacrificiului. misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. să-şi educe copiii în credinţa creştină. fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. pentru a implora astfel.

prin rugăciune şi mulţumire. 2375 LG 11. Cf. mereu repetată. iubirea frăţească. 1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. 1656 În zilele noastre. Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378. 28)”2379. deveniseră credincioşi2373. „pentru copiii lor. iertarea generoasă. Atunci când se converteau. în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. FC 21. şi ale marii familii. după o veche expresie. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. 2377 LG 10. prin mărturia unei vieţi sfinte. Cf. a copiilor. prin cuvânt şi exemplu. 2373 2374 . doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. „prin primirea sacramentelor. § 1. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. părinţii sunt. de multe ori din cauza stării de sărăcie. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. 2379 FC 85. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. a mamei. familiile credincioase sunt de primă importanţă. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. care este Biserica. În sânul familiei. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Fapte 16. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. „împreună cu toată casa lor”. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. „Bisericile familiale”. Fapte 18. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. l4. Multe dintre ele rămân fără familie umană. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. cf. 31 şi 11. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. De aceea. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. Ecclesia domestica2375. 2378 GS 52. 2376 LG 11. Printre ei. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. 8. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. a tuturor membrilor familiei. Încă de la începuturile sale.VI. în special. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar.

a martorilor şi a adunării credincioşilor. Cc. 1055. Trid. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. GS 50. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. § 1. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. iubiţi-le pe femeile voastre. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor.PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. cât timp e încă în viaţă soţul legitim... după cum şi Cristos a iubit Biserica. contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos.) Taina aceasta mare este. CIC. can. Prin natura sa. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. Ei nu sunt separaţi de Biserică. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. § 1. . în cadrul unei celebrări liturgice. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. copilul2382. dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică. el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii).: DS 1799. 1660 Legămîntul matrimonial. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. 25. § 1. 32). 1664 Unitatea. 2382 Cf. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381. GS 48. Cf. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor. (. 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică. refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. Între cei botezaţi. fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică.

. Rom 12. 1 Pt 3. stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). SC 79. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. 2386 Cf. ele pot şi să răspundă necesităţilor. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. sunt obţinute efecte. Gen 12. De aceea. 2. Prin ele. Cf. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. can. 867. Ele comportă întotdeauna o rugăciune.. prin care. cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. datorită unei asemănări cu sacramentele. semnul Crucii. mai ales. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. a anumitor stări de viaţă. CIC. sunt semnificate şi. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. spirituale.umane şi a carităţii creştine. 1166. 28. can. Acestea sunt semne sacre. precum şi a lucrurilor folositoare omului. cf. can. prin puterea de mijlocire a Bisericii. 9. 2385 Cf. CCEO. 14. CIC. adesea însoţită de un anumit semn. Lc 6. 1168. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. ca impunerea mâinii.

binecuvântarea uleiurilor sfinte. 16. se vorbeşte despre exorcism. 2390 Cf.). Şi astfel. acoliţi. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. 18. 25s. SC 61. 7. 13. 6. ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. a clopotelor etc. 15. a unor obiecte sau locuri). 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. a vaselor şi veşmintelor sfinte. a mesei. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1. iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390. Sub o formă simplă. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. Ben 16. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. semnul sfânt al Crucii lui Cristos. 3). nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. Mc 3. în numele lui Isus Cristos. preoţi sau diaconi)2387. de obicei. În Cristos. 17. Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. De aceea. consacrarea fecioarelor. 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate.(episcopi. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii. Morţii şi Învierii lui Cristos. cateheţi etc. Isus l-a practicat2389. 2389 Cf Mc 1. .

numit „exorcismul mare”. Trid. inteligenţa şi sentimentul. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. Niceea II: DS 601. Foarte diferit este cazul maladiilor. CIC. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. înainte de a celebra exorcismul. 1172. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. Cc. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. Aşadar este important să se stabilească. pelerinajele. medaliile2392 etc. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. pe Cristos şi pe Maria. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. Cc. SC 13. şi aceasta. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. procesiunile. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. Cf. comuniunea şi instituţia. că este vorba de o prezenţă a celui rău. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. persoana şi comunitatea. credinţa şi patria. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor. spiritul şi trupul. 603. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. mai ales psihice. pentru că ea. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. 2393 Cf. răspunde la marile întrebări ale existenţei. Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. şi nu de o boală2391. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin. dansurile religioase. Astfel. Această 2391 2392 Cf. rozariul. cum ar fi venerarea relicvelor. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară.: DS 1822. Exorcismul solemn. 2394 Cf. vizitarea sanctuarelor. împreună cu înţelepciunea creştină. . CT 54. can. care. dacă e cazul. prin natura sa. Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică.cadrul celebrării Botezului. calea Crucii. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393.

PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică.înţelepciune este un umanism creştin. binecuvântările ocupă un loc însemnat. în acelaşi timp. EN 48. ca fiu al lui Dumnezeu. Pentru popor. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395. cele ale iniţierii creştine. şi. . 1678 Între sacramentalii. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei. înrădăcinată în diferitele culturi. 1679 Pe lângă liturgie. viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. instaurează o frăţie fundamentală. ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. în primul rând. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. Cf. Ele comportă.

binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. întru speranţă. . Cf. la capătul vieţii sale sacramentale. 2398 Cf. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. 42-44. SC 81-82. Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. nici sacramentaliu. 1683 Ca Mamă. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti. II. Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. Ea oferă Tatălui. în Cristos. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. 1 Cor 15.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin. Cu toate acestea. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament. SC 81. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”. prin moarte. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. ea este o celebrare liturgică a Bisericii2398. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. şi anume acela care. desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. 2399 Cf. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. în care se află singura noastră speranţă. 8). Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. I.

18. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. OEx 57. şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat. Atunci când celebrarea are loc în biserică. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine2402.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării. Un salut de credinţă deschide celebrarea. comunitatea credincioşilor. biserica. 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. 2403 Cf. în Duhul Sfânt. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei2403. Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. cultura şi pietatea populară. în special familia defunctului. . trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. 1689 Jertfa euharistică. de altfel. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404.ei. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă2400). Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui. OEx 41. Această desfăşurare este. învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. Omilia. în special. 2402 Cf. 2404 OEx 10. Prin Euharistia celebrată astfel. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii. obiceiurile locale. al cărui mădular viu este şi acela. împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. OEx 1. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. 1 Tes 4. jertfa morţii şi învierii lui Cristos. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector .

nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1. prin răscumpărare şi sfinţire. două suluri: Legea cea nouă. reprezentaţi prin mai-marii lor.. Sf. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate. .. Domnul cerului şi al pământului. 1). Ceea ce credinţa mărturiseşte. Legea cea nouă. care primesc de la Cristos. căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. Serm. sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. 4). După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai.) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. mai mult. care nu mai este scrisă pe table de piatră. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. recunoaşte-ţi demnitatea. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. Leon cel Mare.Prin acest salut final. Uranus. spre care stau cu faţa. primesc de la Cristos. Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. 1 In 3. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. Apostolii. 21. nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. Cristos în slavă. Într-adevăr. Fiul lui Dumnezeu. Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor. (. 2-3. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf. Sep. 12. cu picioarele pe zeul păgân al cerului. § 2074). Nu vom fi niciodată despărţiţi. 27). mergându-i în întâmpinare. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. se află aşezat pe tronul ceresc. 1691 „Creştinule. chiar când murim. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale). Simeon din Tesalonic. acum. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos.

. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. 23). 47). 15-20. 22) printr-o iubire arătată în fapte. îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. 2409 Cf. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. cealaltă a morţii. In 8. ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. 6. Cf. 2415 Cf. creştinii sunt „morţi pentru păcat. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. fiind părtaşi. In 13. 5. care îi fac capabili de ea. creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. 13) 2416. 6. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. Gal 5. dar între ele este o mare deosebire”2417. 2416 Cf. devenind viaţa lor. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui. 11). Col 2. 2417 Didahé 1. 9). 5) şi urmându-i exemplele2412. conformându-şi gândurile. 12. una a vieţii. 2413 Cf. o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. 5. 1). 8) prin „toată bunătatea. dreptatea şi adevărul” (Ef 5. 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418. . In 15. 2). 19. Vindecând rănile păcatului. CT 29. ca nişte fii iubiţi. „Există două căi. 2411 Cf. 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. şi să umble întru iubire” (Ef 5. 2412 Cf.rugăciune.14. astfel. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. 25. Dt 30. Gal 4. Mt 6. 2418 Cf. 29. la viaţa celui Înviat2410. 2414 Cf. 1. 2410 Cf. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. 1 Cor 6. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. „care vede în ascuns”2408. 1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. La fel. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu. ca să devină „desăvârşiţi. 11). 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. 12-16. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El2411. Rom 6. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6.

Domnul nostru. 5. şi. condiţie a purtării drepte. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. ─ o cateheză a dublei porunci a dragostei. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419. Pentru mine. el n-ar putea suporta acest adevăr. călăuzeşte. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. să-l lăudaţi. 6). a trăi este Cristos (Fil 1. căci. aşa cum mădularele sunt ale capului lor. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. pentru slujirea şi slava Tatălui. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. ─ o cateheză eclezială. . 21). Ioan Eudes. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. căci viaţa creştină poate să crească. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. oaspete blând şi prieten care inspiră. omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. Trupul lui. Inima lui. care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. ─ o cateheză a Fericirilor. tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. ─ o cateheză a virtuţilor umane. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. Maestrul interior al vieţii după Cristos. ─ o cateheză a harului. Voi sunteţi ai lui. aşa cum capul este al mădularelor sale.─ o cateheză a Duhului Sfânt. dezvoltată în Decalog. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. Cord. El este al vostru. ca să-l slujiţi. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. adevărul şi viaţa” (In 14. 1. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. Privindu-l în credinţă. fără să se recunoască păcătos. care este „calea. fără oferirea iertării. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. a speranţei şi a iubirii.

(. 4. Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. Astfel. ei înaintează în virtute (articolul 7). Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea). ocolesc păcatul şi. Întru Cristos. Prin actele sale deliberate (articolul 4). ei ajung la desăvârşirea iubirii. ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea). binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. Cu ajutorul harului. Lc 15. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. se încredinţează. a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf. 15)2422. îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). GS 22. 2421 . desfigurat în om de cel dintâi păcat. îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421.1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi).. CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1). asemenea fiului risipitor2420. 2 Cor 4. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. 2422 Cf. 11-31. chipul divin. sau nu. E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). dacă l-au comis. În Cristos.) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia.. persoana umană se conformează.

§ 1. Maturizată în har. la sfinţenie. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. fie individuală. Prin raţiune. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. GS 15. viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. Încă de la zămislirea ei. apare ca o luptă. fie colectivă. GS 22. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. 2425 GS 24. capitolul al doilea). El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. § 2. 1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424. 2427 GS 17. o luptă dramatică între bine şi rău. Această adopţiune filială îl transformă. întreaga viaţă a oamenilor. 1708 Prin pătimirea sa. . 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. este menită fericirii veşnice. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. 2428 GS 16.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. omul este înzestrat cu libertate. În unire cu Mântuitorul său. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425. e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. 1706 Prin raţiune. omul a abuzat de libertatea sa”2429. § 2. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. între lumină şi întuneric2430. GS 14. El păstrează dorinţa binelui. 2426 Cf. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. De aceea. 2430 GS 13. § 3. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”2428. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. Prin voinţa sa. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. 2429 GS 13. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei.

îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. . cu inteligenţă şi voinţă. căci a lor este Împărăţia cerurilor. Viaţa morală. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. Această lege răsună în conştiinţa lui. căci ei vor moşteni pământul. căci ei se vor sătura.) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. începând de la Abraham. § 2. în gloria cerului. 2431 2432 GS 22. căci ei vor afla milă. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. 2433 GS 17. Fericiţi cei cu inima curată. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432. Fericiţi cei ce plâng. PE SCURT 1710 ”Cristos (. § 1. Fericiţi cei milostivi. crescută şi maturizată în har. Ea le duce la desăvârşire. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. Fericiţi cei blânzi. GS 15. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. căci ei vor fi mângâiaţi.veşnică.. Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. e menită să se împlinească în gloria cerului. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. 2434 GS 16.

căci a lor este Împărăţia cerurilor. căutându-te. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Numai Dumnezeu satură2437. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. din pricina mea. Toma Aq. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. 29. 10. III. Mor.Fericiţi făcătorii de pace. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. II. eccl. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. Augustin. Sf. minţind. caut viaţa fericită. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui. Această chemare se adresează fiecăruia personal. căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. vederea lui 2435 2436 Sf. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Symb. Augustin. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. iar sufletul meu trăieşte din tine2436. 1. cum se face că te caut. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. Mt 4. dar şi întregii Biserici. Doamne? De vreme ce. 17. Această dorinţă este de obârşie divină.. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. (Mt 5. Aşadar. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. 2438 Cf. noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă. . 2437 Sf. Dumnezeul meu. 1. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. 4. 3. Conf. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine.

2442 Cf. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. nici în slava omenească sau în putere. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr. Aşadar. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem. Ei măsoară fericirea după avere. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Cf. 21. să-l slujim şi să-l iubim. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. ea este cea căreia mulţimea. 4. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei..) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. Desigur. 12. întreaga masă de oameni.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444. 2444 Sf. 3. a fost numită supranaturală.. nici în vreo lucrare omenească. 5. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. 4) şi la Viaţa veşnică2442. ci numai în Dumnezeu. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. Irineu. unul dintre idolii zilei este bogăţia. căci Tatăl e de necuprins. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. oricât de folositoare ar fi. (. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate.. dar în iubirea sa. Haer. De aceea. vom iubi şi vom lăuda. tehnica şi arta. vom vedea şi vom iubi. omul intră în slava lui Cristos2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. 2. 18. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. iar altul este faima. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. 2441 Sf. Augustin. în măreţia şi slava sa negrăită. 1 In 3. să ajungem în Paradis. şi după avere măsoară şi onorabilitatea. intrarea în bucuria Domnului2440. (. In 17. „Fericiţi cei curaţi cu inima. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare.. 23. Mt 25. Prin ea. .) Faima. 8)2439. îi aduce un omagiu instinctiv. 1 Cor 13. 30. Şi ce alt sfârşit avem. 20..Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. Rom 8. (. Civ. şi astfel.. nici în vreo făptură. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. ca ştiinţa. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa. 2443 Cf. 22. 1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti.

despre sfinţenie. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. Mix. a început să fie considerată ca un bine în sine. ca şi harul care duce la ea. aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. viaţa veşnică. susţinuţi de harul Duhului Sfânt. cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. un obiect de adevărată veneraţie2445. participarea la firea dumnezeiască. încetul cu încetul. şi ea. ea este supranaturală. 1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. un bine suprem. vederea lui Dumnezeu. . Cf. 14). 1724 Decalogul. prin faptele de zi cu zi. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. începând de la Abraham. odihna în Dumnezeu. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. 1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti. 3-23. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. parabola semănătorului: Mt 13.reputaţie de presă). astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman. PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. 5. conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. 1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. înfierea. ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas.

violenţă. de a acţiona sau a nu acţiona. La fel face şi profetul Natan cu regele David.şi. Cf. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii. ataşându-se de El. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. Înaintarea în virtute. Prin liberul arbitru. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. 4. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. 3. La fel. . Irineu. Gen 4. 1733 Cu cât facem mai mult binele. 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel. 2449 Cf. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. 2447 2448 GS 17. Rom 6. 17. de la sine. în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. obiceiuri. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. teamă. de a săvârşi astfel. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. fiecare dispune de sine. de a face ceva sau altceva. afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. prin aceasta. fapte deliberate. I. cu atât devenim mai liberi. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. 10. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. 7-15. şi pe Cain2450. de exemplu. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. neatenţie. Sf. Haer. creat liber şi stăpân pe faptele sale2448. 4. fericirea noastră. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. asemănător lui Dumnezeu. 2450 . 2 Sam 12. 13). 2451 Cf. de merit sau de pierdere a meritului.

nici ca mijloc de acţiune. subiect al libertăţii. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. În El. A păcătuit în mod liber. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. 17). istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. . are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni. în special. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. II. a devenit rob al păcatului. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. Istoria omenirii. ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. Este fals a pretinde că „omul. de exemplu. DH 7. trebuie să poată fi prevăzut. 32). „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. 2454 CDF. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. Îndepărtându-se de legea morală. noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. în domeniul moral şi religios2452. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. DH 2. De fapt. Prin Crucea sa glorioasă. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. după cum învaţă apostolul.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. s-a înşelat singur. Toţi datorează fiecăruia acest respect. 1740 Ameninţări pentru libertate. 1). Cf. Fiecare persoană umană. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. 1741 Eliberare ăi mântuire. Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. încă de la începuturile sale. omul a greşit. acolo este libertatea” (2 Cor 3. De altfel. Libertatis conscientia 13. „unde este Duhul. având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. instr. cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453. îşi este suficient sieşi. de exemplu. creată după chipul lui Dumnezeu. se face rob sieşi. condiţiile de ordin economic şi social. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. Această primă alienare a dat naştere la multe altele.

1). 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare. în special. 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. tot ce ne stă împotrivă. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. GS 17. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. înlătură. ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. de la sine. 21). § 1. violenţă. Dimpotrivă. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. în special în rugăciune. cu bunătate. 1742 Libertate şi har. Cf. 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane. Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. fapte libere. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului. Binele suprem. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. Prin lucrarea harului. ca. . 14). Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice.„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. să te putem sluji cu toată libertatea2455. după cum dă mărturie experienţa creştină. în domeniul religios şi moral. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă.

De exemplu. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii.1749 Libertatea face din om un subiect moral. Ele sunt bune sau rele. intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. ─ de scopul urmărit sau de intenţie. . I. Mt 6. 2-4. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. atestată de conştiinţă. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. ale moralităţii actelor umane. ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). ea priveşte capătul acţiunii. Când se comportă în mod liber. intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. în sine. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. 2457 Cf. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. Dimpotrivă. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. Scopul nu scuză mijloacele. sunt calificabile din punct de vedere moral. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. Obiectul. dar poate fi inspirat. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. în mod deliberat. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. 1752 Faţă de obiect. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. ─ de împrejurările acţiunii. sau elementele constitutive. El este materia actului uman. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. 1753 O intenţie bună (de exemplu. Astfel. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. Actele umane. în acelaşi timp.

cuantumul unui furt). 1761 Există comportamente concrete. independent de împrejurări şi intenţii. 5). 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. inclusiv urmările lor. PE SCURT 1757 Obiectul. a scopului şi a împrejurărilor. Dec. intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). nici dreaptă o acţiune rea în sine. sunt elementele secundare ale unui act moral. ele nu pot face nici bună. . praec. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău.. sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. Toma Aq. a scopului şi a împrejurărilor. 6. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi. Există acte care. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. Nu 2458 Sf.) care constituie cadrul lor. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. II. Scopul nu scuză mijloacele. sau împrejurările (mediu. Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. prin sine şi în sine. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. Un scop rău alterează acţiunea. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei.1754 Împrejurările. adică un rău moral. a căror alegere este întotdeauna greşită. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─. adică un rău moral. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. a căror alegere este întotdeauna greşită. presiune socială. omuciderea şi adulterul.

Sf. 4. I. Toma Aq. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. S. 8.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. Sf. Augustin. dacă iubirea este rea. şi bune. 2461 Cf. II. 26. Trin. 14. Civ. 2462 Sf. „Pasiunile sunt rele. ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. Nu este iubit decât binele 2461. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. pasiunile nu sunt nici bune. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. 7. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. dacă iubirea este bună”2462. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. 4. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. 21. 3. Teama de rău cauzează ura. 1-2. Mc 7. Th. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf.. Augustin. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău. 1765 Pasiunile sunt numeroase. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman. nici rele. . Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”2460.

În Cristos. S. Toma Aq. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. Th. 2463 2464 Sf. nu există nici bine. 1-2. tristeţea şi mânia. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. Prin emoţiile sale. dorinţa şi frica. 24. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. . Cf. Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. nici rău moral. 1769 În viaţa creştină. aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. ca mişcări ale sensibilităţii. 3). 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. Th. S.. sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină. omul presimte binele şi bănuieşte răul. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. 1. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor. 1773 În pasiuni. 24. bucuria. Sf. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă.. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. temerile şi tristeţile ei. ci şi de apetitul său sensibil. 1-2.voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. Toma Aq. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. ci şi de „inima” sa. există în ele bine sau rău moral. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura. 1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. 3. 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă.

scrisoare către ducele de Norfolk 5. (.. .) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. care semnifică răspundere şi datorie. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii. 32. examinare sau 2465 2466 GS 16. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru. 2468 Newman. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei.) Ea este mesagera Aceluia care. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul. în lumea naturală ca şi în cea a harului. 1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas. încuviinţându-le pe cele care sunt bune. la momentul potrivit. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. Prin judecata conştiinţei sale. dar care îl depăşeşte. Rom 2. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. ne învaţă şi ne conduce. Ea confirmă autoritatea adevărului. unde omul se află singur cu Dumnezeu.. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile. În tot ceea ce spune şi face. I. ne vorbeşte prin văl. (.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei. conştiinţa morală2466 îi porunceşte. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468. să împlinească binele şi să evite răul. care ne dă porunci.. teamă şi speranţă. Când ascultă de conştiinţa morală. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. Cf.. Rom 1. Ea judecă şi alegerile concrete. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. răsună la momentul potrivit în urechea inimii. (.. 2467 Cf. 14-16..

întreab-o. Augustin. Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate. 8. Dacă omul comite răul. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. dacă ne osândeşte inima noastră. (. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. DH 3. înlăuntrul vostru şi. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale.. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. Adevărul despre binele moral. Ep. 9. fiindcă. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. în tot ceea ce faceţi. mai ales în domeniul religios”2470. Încă din primii ani.) Întoarceţi-vă.. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. în acelaşi timp. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi. Io. II. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. în concluzie. fraţilor. priviţi-l pe Martor.introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. Dovedind greşeala comisă. declarat în legea raţiunii. Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. a răutăţii alegerii sale personale. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. pentru a lua personal decizii morale. Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. pe Dumnezeu2469. 19-20). Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis). . 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite.

Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. 15. o judecată greşită. 31. 12)... Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului.morală. faceţi-le şi voi lor” (Mt 7. se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14. . sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui. 12)2472. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. IV. O educaţie prudentă învaţă virtutea. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. 1788 În acest scop. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare.) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt. DH 14. Tob 4. care se îndepărtează de acestea. Cf. fie. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. ea apără sau vindecă de teamă. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. s-ar osândi singur... Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor. dimpotrivă.) faci ceva de care fratele tău se poticneşte. 1785 În formarea conştiinţei. 21). Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. de egoism şi de orgoliu. Lc 6. (. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf. „Bine este să nu (. 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii. III. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale.

lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. dimpotrivă. 1 Tim 3. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. În acest caz. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. 3. o lipsă. 2476 GS 16. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. exemplul rău dat de alţii. 21. unde omul se află singur cu Dumnezeu. Fapte 24. 2473 GS 16. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. Cf. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. 9. 2474 . 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. răul comis de persoană nu i se poate imputa. 2 Tim 1. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. 1793 Dacă. o dezordine. 1 Pt 3. 16. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral. 1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476. robia pasiunilor. pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. 2475 GS 16. ignoranţa este invincibilă.

Beat. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. 1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. . Grigore de Nyssa. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. I. câte sunt drepte. 1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. Ele dobândesc uşurinţă. care ne orânduiesc faptele. ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. fie. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. câte sunt vrednice de iubit. o judecată eronată. dimpotrivă. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. 8). 1. ci şi să dea ce are mai bun din sine. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. Aşa se formează conştiinţa morală. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. câte sunt de cinste. 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477. câte sunt cu nume bun. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. orice virtute şi orice laudă. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă. dispoziţii stabile.1799 Pusă în faţa unei alegeri morale. care se îndepărtează de ele. în acord cu raţiunea şi cu legea divină. câte curate.

7). Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. Faţă de oameni. 7). „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. „De iubeşte cineva dreptatea. . Sub alte nume. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. evocat adesea în Sfânta Scriptură. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. 2-2. nici cu făţărnicia sau cu disimularea. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti. ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. pentru rugăciuni” (1 Pt 4. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. „Stăpânilor.dobândite în mod uman. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. tăria şi cumpătarea. „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. 15). 15). Omul drept. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. „Fiţi cumpătaţi şi treji. dreptatea şi tăria” (Înţ 8. chiar şi teama de moarte. 47. indicându-le norma şi măsura. Este numită auriga virtutum. Th. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama. „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi. De aceea. Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. dreptatea. Acestea sunt: prudenţa. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. cardo). 2. 1). Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte.

37. Trebuie să „trăim în cumpătare. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. 12). Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). dar îndrăzniţi. 1. prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. 14).(Ps 118. 4. 30). dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. Sf. Mor. . să coopereze cu Duhul Sfânt. 1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. care veghează pentru a discerne toate. ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. „În lume veţi avea necazuri. 2481 Cf. nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. 2)2479. Augustin. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. 27-31. de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. 46. Omul virtuos este fericit să le practice. sunt purificate şi înălţate de harul divin. Ele au drept 2479 2480 Cf. dobândite prin educaţie. 33). 25. II. Cu ajutorul lui Dumnezeu. 2 Pt 1. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18. eccl. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). trebuie să recurgă la sacramente. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. 1811 Pentru omul rănit de păcat. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile. Eu am biruit lumea” (In 16. care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481.

6). Credinţa 1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat. Prin credinţă. 2485 LG 42. credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită. însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. 1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei 2484. ci să o şi profeseze. DV 5. Speranţa 1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. DH 14. dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor. 2484 Cf. şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem. Trid. 1813 Virtuţile teologale întemeiază. 13. punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre.: DS 1545. căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10. 1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască. cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu. 1 Cor 13. speranţa şi iubirea2482. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. în mod liber. . căci El este însuşi Adevărul. lui Dumnezeu”2483. 32-33). să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii. De aceea. 2482 2483 Cf. 23). 17). Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. care este în ceruri” (Mt 10. care este în ceruri. „omul se încredinţează total. în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”2485. Cc. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2. credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său. Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5.origine. şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu. cf. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. 26): lipsită de speranţă şi de iubire. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1. Există trei virtuţi teologale: credinţa.

în Isaac. 5). Cf. care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om. . 1818 Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire. pentru ca. cu harul lui Dumnezeu. Mt 7. Elanul speranţei ne fereşte de egoism şi ne călăuzeşte