CATEHISMUL BISERICII CATOLICE

PARTEA ÎNTÂI Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti 1993

Concordat cum originali 2 februarie 1993 + Ioan ROBU Arhiepiscop Mitropolit

Imaginea de pe copertă este desenată după o piatră de mormânt creştină din catacombele Domitillei, datată de la sfârşitul secolului al III-lea. Această imagine bucolică de origine păgână este folosită de creştini pentru a simboliza odihna şi fericirea pe care sufletul celui răposat le găseşte în viaţa veşnică. Imaginea sugerează şi câteva aspecte ce caracterizează acest Catehism: Cristos Bunul Păstor care îşi călăuzeşte şi îşi ocroteşte credincioşii (oiţa) cu autoritatea sa (toiagul), îi atrage cu simfonia melodioasă a adevărului (naiul) şi îi aduce la odihnă în umbra „pomului vieţii”, Crucea sa răscumpărătoare care deschide paradisul.

„Libreria Editrice Vaticana omnia sibi vindicat iura. Sine eiusdem licentia scripto data nemini liceat hunc Catechismum denuo imprimere aut in aliam linguam vertere”. © Text tipic latin ─ Copyright 1992 ─ Libreria Editrice Vaticana, Città del Vaticano. © 1993, Arhiepiscopia Romano-Catolică de Bucureşti ─ LIBRERIA EDITRICE VATICANA, pentru exploatarea în România a traducerii în limba română.

Lista siglelor
AA Apostolicam actuositatem AG Ad gentes Ben De benedictionibus CA Centesimus annus CCEO Corpus Canonum Ecclesiarum Orientalium CD Christus Dominus CDF Congregatio de Doctrina Fidei CIC Codex Iuris Canonici CL Christifideles laici COD Conciliorum oecumenicorum decreta CRCatechismus Romanus CT Catechesi tradendae DCG Directorium Catecheticum Generale DeV Dominum et Vivificantem DH Dignitatis humanae DM Dives in misericordia DS Denzinger-Schönmetzer, Enchiridion Symbolorum, definitionum et declarationum de rebus fidei et morum DV Dei Verbum EN Evangelii nuntiandi FC Familiaris consortio GE Gravissimum educationis GS Gaudium et spes HV Humanae vitae IGLH Institutio generalis Liturgiae Horarum IGMR Institutio generalis Missalis Romani IM Inter mirifica LE Laborem exercens LG Lumen gentium LH Liturgia Horarum LR Liturghierul Roman MC Marialis cultus MD Mulieris dignitatem MF Mysterium fidei MMMater et magistra NA Nostra aetate OBA Ordo baptismi adultorum OBP Ordo baptismi parvulorum OCf Ordo confirmationis OcMOrdo celebrandi matrimonium OCVOrdo consecrationis virginum OE Orientalium Ecclesiarum OEx Ordo exsequiarum Of. lect. Oficiul lecturilor OICA Ordo initiationis christianae adultorum OP Ordo poenitentiae OT Optatam totius PC Perfectae caritatis PO Presbyterorum ordinis PP Populorum progressio PT Pacem in terris RH Redemptor hominis RM Redemptoris Mater RP Reconciliatio et Poenitentia SC Sacrosanctum Concilium SPF Sollemnis Professio Fidei SRSSollicitudo rei socialis UR Unitatis redintegratio

Titlurile operelor scriitorilor bisericeşti se găsesc în indicele de citate. Acesta se află la sfârşitul volumului IV al prezentei ediţii.

Abrevieri biblice
Abd Ag Am Ap Bar Cânt Col 1 Cor 2 Cor 1 Cron 2 Cron Dan Dt Ef Esd Evr Ex Ez Fil Fm Gal Gen Hab Iac Idt Ier In 1 In 2 In 3 In Ios Is Abdia Ageu Amos Apocalips Baruh Cântarea Cântărilor Coloseni 1 Corinteni 2 Corinteni 1 Cronici 2 Cronici Daniel Deuteronom Efeseni Esdra Evrei Exod Ezechiel Filipeni Filemon Galateni Geneza Habacuc Iacob Iudita Ieremia Ioan 1 Ioan 2 Ioan 3 Ioan Iosua Isaia Înţ Cartea Înţelepciunii Jud Judecători Lam Plângeri Lc Luca Lev Levitic 1 Mac 1 Macabei 2 Mac 2 Macabei Mal Malahia Mc Marcu Mih Mihea Mt Matei Na Naum Neh Nehemia Num Numeri Os Osea Prov Proverbe (Pilde) Ps Psalmi 1 Pt 1 Petru 2 Pt 2 Petru Qoh Qohelet (Eclesiast) Rom Romani 1 Sam 1 Samuel 2 Sam 2 Samuel Sir Înţelepciunea lui Isus (Eclesiastic) Sof Sofonia (Zefania) 1 Tes 1 Tesaloniceni 2 Tes 2 Tesaloniceni 1 Tim 1 Timotei 2 Tim 2 Timotei Tob Tobia Zah Zaharia

Sirah

Constituţia Apostolică Fidei depositum
pentru publicarea Catehismului Bisericii Catolice redactat în urma Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican IOAN PAUL, EPISCOP Slujitor al Slujitorilor lui Dumnezeu spre amintire perpetuă

Introducere PĂSTRAREA TEZAURULUI CREDINŢEI este misiunea pe care Domnul a încredinţat-o Bisericii sale şi pe care ea o împlineşte în toate timpurile. Al doilea Conciliu ecumenic din Vatican, deschis acum treizeci de ani de predecesorul meu, Ioan al XXIII-lea, de fericită amintire, avea drept intenţie şi dorinţă să pună în lumină misiunea apostolică şi pastorală a Bisericii şi să-i determine pe toţi oamenii, prin strălucirea adevărului Evangheliei, să caute şi să primească iubirea lui Cristos, care întrece orice cunoaştere (cf. Ef 3, 19). Acestui Conciliu, Papa Ioan al XXIII-lea îi trasase ca sarcină principală să păstreze mai bine şi să explice mai bine tezaurul preţios al învăţăturii creştine, pentru a-l face mai accesibil creştinilor şi tuturor oamenilor de bunăvoinţă. Pentru aceasta, Conciliul nu trebuia, în primul rând, să condamne erorile epocii, ci, înainte de toate, să caute să arate cu seninătate puterea şi frumuseţea învăţăturii de credinţă. „Luminile acestui Conciliu” spunea el – „vor fi pentru Biserică (...) izvor de bogăţie spirituală. Sorbind din el noi puteri, ea va privi fără teamă spre viitor. (...) Trebuie să întreprindem cu bucurie, fără teamă, lucrarea pe care o cere epoca noastră, urmând calea pe care Biserica merge de aproape douăzeci de veacuri”1. Cu ajutorul lui Dumnezeu, Părinţii conciliari au putut elabora, de-a lungul a patru ani de lucru, un ansamblu considerabil de expuneri doctrinale şi de directive pastorale,
Ioan al XXIII-lea, Cuvântarea de deschidere a Conciliului ecumenic al II-lea dinVatican, 11 octombrie 1962: AAS 54 (1962) p. 788.
1

oferite întregii Biserici. Păstori şi credincioşi găsesc în ele orientări pentru această «reînnoire în gândire, în activitate, în moravuri, în forţă morală, în bucurie şi speranţă, care a fost însuşi scopul Conciliului”2. De la încheierea lui, Conciliul n-a încetat să inspire viaţa Bisericii. În 1985 puteam declara: „Pentru mine - care am avut harul special de a participa şi de a colabora activ la desfăşurarea lui - Vatican II a fost întotdeauna, şi este în mod deosebit în aceşti ani ai pontificatului meu, punctul constant de referinţă pentru întreaga mea acţiune pastorală, în efortul conştient de a-i traduce directivele printr-o aplicare concretă şi fidelă, la nivelul fiecărei Biserici şi al Bisericii întregi. Trebuie să revenim neîncetat la acest izvor3. În acest spirit am convocat, în 25 ianuarie 1985, o adunare extraordinară a Sinodului episcopilor, cu ocazia celei de-a douăzecea aniversări a încheierii Conciliului. Scopul acestei adunări era de a celebra harurile şi roadele spirituale ale Conciliului al II-lea din Vatican, de a-i aprofunda învăţătura pentru a adera mai bine la ea şi de a-i promova cunoaşterea şi aplicarea. În această împrejurare, Părinţii sinodali au emis dorinţa „să se redacteze un catehism sau compendiu al întregii învăţături catolice atât asupra credinţei, cât şi asupra moralei, care să fie ca un text de referinţă pentru catehismele sau compendiile compuse în diferitele ţări. Prezentarea învăţăturii trebuie să fie biblică şi liturgică, expunând o învăţătură sigură şi, în acelaşi timp, adaptată vieţii actuale a creştinilor” 4. Încă de la încheierea Sinodului, mi-am însuşit această dorinţă, socotind că „răspunde în întregime unei nevoi adevărate a Bisericii universale şi a Bisericilor locale”5. Cum să nu aducem din toată inima mulţumiri Domnului, în această zi în care putem oferi Bisericii întregi, sub numele de Catehismul Bisericii Catolice, acest text de referinţă pentru o cateheză reînnoită la izvoarele vii ale credinţei? După reînnoirea liturgiei şi noua codificare a Dreptului Canonic al Bisericii latine şi a canoanelor Bisericilor orientale catolice, acest Catehism va avea o contribuţie foarte importantă la lucrarea de reînnoire a întregii vieţi bisericeşti, voită şi pusă în aplicare de Conciliul al II-lea din Vatican. Itinerarul şi spiritul pregătirii textului
Paul al VI-lea, Cuvântare de încheiere a Conciliului ecumenic al II-lea din Vatican, 8 decembrie 1965: AAS 58 (1966) p. 7-8. 3 Ioan Paul al II-lea, Alocuţiunea din 25 ianuarie 1985: L'Osservatore Romano, 27 ianuarie 1985. 4 Raport final al Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, II, B, a, nr. 4: Enchiridion Vaticanum, vol. 9, p. 1758, nr. 1797. 5 Discurs de încheiere a Sinodului extraordinar, 7 decembrie 1985, nr. 6: AAS 78 (1986) p. 435.
2

Catehismul Bisericii Catolice este rodul unei colaborări foarte largi; s-a maturizat în şase ani de muncă intensă, într-un spirit atent de deschidere şi cu râvnă aprinsă. În 1986 am încredinţat unei comisii de doisprezece cardinali şi episcopi, prezidată de Cardinalul Joseph Ratzinger, sarcina de a pregăti un proiect pentru catehismul cerut de Părinţii sinodali. Un comitet de redactare, format din şapte episcopi diecezani experţi în teologie şi cateheză, a asistat comisia în lucrări. Comisia, însărcinată să dea directive şi să vegheze la desfăşurarea lucrărilor, a urmărit cu atenţie toate etapele redactării celor nouă versiuni succesive. La rândul său, comitetul de redactare şi-a asumat responsabilitatea de a scrie textul, de a introduce modificările cerute de comisie şi de a examina observaţiile a numeroşi teologi, exegeţi, cateheţi şi, mai ales, ale episcopilor din lumea întreagă pentru a ameliora textul. Comitetul a fost un spaţiu de schimburi rodnice şi profitabile pentru a asigura unitatea şi omogenitatea textului. Proiectul a făcut obiectul unei vaste consultări a tuturor episcopilor catolici, a Conferinţelor episcopale sau Sinoadelor, a institutelor de teologie şi cateheză. În ansamblul său, proiectul s-a bucurat de o primire extrem de favorabilă din partea episcopatului. Suntem îndreptăţiţi să spunem că acest Catehism este rodul unei colaborări a întregului episcopat al Bisericii catolice, care a primit cu generozitate invitaţia mea de a-şi asuma partea de responsabilitate într-o iniţiativă care priveşte atât de direct viaţa Bisericii. Acest răspuns îmi trezeşte un profund sentiment de bucurie, căci armonia atâtor glasuri exprimă realmente ceea ce se poate numi „simfonia” credinţei. Realizarea acestui Catehism reflectă astfel natura colegială a Episcopatului; ea atestă catolicitatea Bisericii. Repartizarea materialului Un catehism trebuie să prezinte în mod fidel şi organic învăţătura Sfintei Scripturi, a Tradiţiei vii în Biserică şi a Magisteriului autentic, precum şi moştenirea spirituală a Părinţilor, a sfinţilor şi sfintelor Bisericii, pentru a permite o mai bună cunoaştere a misterului creştin şi a înteţi flacăra credinţei în poporul lui Dumnezeu. Trebuie să ţină seama de explicitările doctrinei, pe care Duhul Sfânt le-a sugerat Bisericii în decursul timpurilor. Trebuie şi să contribuie la aşezarea în lumina credinţei a situaţiilor noi şi a problemelor care nu se puneau în trecut. Catehismul va cuprinde aşadar lucruri noi şi vechi (cf. Mt 13, 52), credinţa fiind întotdeauna aceeaşi şi izvor de lumini mereu noi. Pentru a răspunde la această dublă cerinţă, Catehismul Bisericii Catolice reia ordinea

„veche”, tradiţională, şi urmată deja de Catehismul Sfântului Pius al V-lea, articulând conţinutul în patru părţi: Crezul; Liturgia sacră, având în prim-plan sacramentele; modul creştin de a acţiona, expus pornind de la porunci; în sfârşit, rugăciunea creştină. Dar, în acelaşi timp, conţinutul este adesea exprimat într-un fel „nou”, pentru a răspunde la întrebările epocii noastre. Cele patru părţi sunt legate una de alta: misterul creştin este obiectul credinţei (partea I); este celebrat şi comunicat în acţiunile liturgice (partea a II-a); este prezent pentru a-i lumina şi a-i susţine pe fiii lui Dumnezeu în acţiunea lor (partea a III-a); constituie fundamentul rugăciunii, a cărei expresie privilegiată este „Tatăl nostru”, şi este obiectul cererii, laudei şi mijlocirii noastre (partea a IV-a). Liturgia este ea însăşi rugăciune: mărturisirea credinţei îşi află locul cuvenit în celebrarea cultului. Harul, rod al sacramentelor, este condiţia de neînlocuit a acţiunii creştine, după cum participarea la liturgia Bisericii pretinde credinţa. Dacă credinţa nu se desfăşoară în fapte, rămâne moartă (cf. Iac 2, 14-26) şi nu poate aduce roade de viaţă veşnică. Citind Catehismul Bisericii Catolice, putem sesiza admirabila unitate a misterului lui Dumnezeu, a planului lui de mântuire, precum şi locul central al lui Isus Cristos, Fiul unul-născut al lui Dumnezeu trimis de Tatăl, făcut om în sânul Preasfintei Fecioare Maria, prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a fi Mântuitorul nostru. Mort şi înviat, El e mereu prezent în Biserica sa, mai ales în sacramente; El este izvorul credinţei, modelul trăirii creştine şi învăţătorul rugăciunii noastre. Valoarea doctrinală a textului Catehismul Bisericii Catolice, pe care l-am aprobat la 25 iunie şi a cărui publicare o poruncesc astăzi în virtutea autorităţii apostolice, este o expunere a credinţei Bisericii şi a învăţăturii catolice, atestate sau luminate de Sfânta Scriptură, de Tradiţia apostolică şi de Magisteriul bisericesc. Îl recunosc drept instrument valabil şi autorizat în slujba comuniunii ecleziale şi drept normă sigură pentru învăţarea credinţei. Fie ca el să slujească reînnoirea la care Duhul Sfânt cheamă fără încetare Biserica lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos aflat în peregrinare spre lumina cea neînserată a Împărăţiei! Aprobarea şi promulgarea Catehismului Bisericii Catolice constituie un serviciu pe care urmaşul lui Petru vrea să-l aducă Sfintei Biserici catolice, tuturor Bisericilor particulare aflate în pace şi în comuniune cu Scaunul apostolic al Romei: acela de a sprijini şi întări credinţa tuturor ucenicilor Domnului Isus (cf. Lc 22, 32), precum şi de a întări legăturile unităţii în aceeaşi credinţă apostolică.

Cer aşadar păstorilor Bisericii şi credincioşilor să primească acest Catehism în spirit de comuniune şi să-l folosească asiduu în împlinirea misiunii lor de a vesti credinţa şi de a chema la viaţa evanghelică. Acest Catehism le este dat spre a sluji drept text de referinţă, sigur şi autentic, pentru învăţarea doctrinei catolice şi în mod cu totul deosebit pentru alcătuirea catehismelor locale. Este, de asemenea, oferit tuturor credincioşilor care doresc să cunoască mai bine bogăţiile nesecate ale mântuirii (cf. In 8, 32). El vrea să ofere un sprijin eforturilor ecumenice însufleţite de dorinţa sfântă de unitate a tuturor creştinilor, arătând cu exactitate conţinutul şi coerenţa armonioasă a credinţei catolice. În sfârşit, Catehismul Bisericii Catolice este oferit oricărui om care ne cere socoteală de speranţa ce este în noi (cf. 1 Pt 3, 15) şi care ar vrea să cunoască ce crede Biserica catolică. Acest Catehism nu este destinat a înlocui catehismele locale, care au primit cuvenita aprobare a autorităţilor bisericeşti, a episcopilor diecezani şi a Conferinţelor episcopale, mai ales când au primit aprobarea Scaunului Apostolic. El este destinat să încurajeze şi să ajute la redactarea unor noi catehisme locale, care să ţină seama de diferite situaţii şi culturi, dar care să păstreze cu grijă unitatea credinţei şi fidelitatea faţă de învăţătura catolică. Încheiere La capătul acestui document ce prezintă Catehismul Bisericii Catolice, o rog pe Preasfânta Fecioară Maria, Mama Cuvântului Întrupat şi Mama Bisericii, să sprijine prin mijlocirea ei puternică lucrarea catehetică a Bisericii întregi, la toate nivelele, în aceste timpuri în care Biserica este chemată la un nou efort de evanghelizare. Fie ca lumina adevăratei credinţe să elibereze omenirea de neştiinţă şi de sclavia păcatului, pentru a o călăuzi la singura libertate vrednică de acest nume (cf. In 8, 32): aceea a vieţii în Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt, aici, pe pământ, şi în Împărăţia cerurilor, în plinătatea fericirii vederii lui Dumnezeu faţă către faţă (cf. 1 Cor 13, 12; 2 Cor 5, 6-8)! Dat la 11 octombrie 1992, a treizecea aniversare a deschiderii Conciliului Ecumenic al II-lea dinVatican, în al 14-lea an al pontificatului meu. Papa Ioan Paul al II-lea

Prolog
„TATĂ, (...) aceasta este viaţa veşnică: să te cunoască pe tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Isus Cristos, pe care l-ai trimis” (In 17,3). „Dumnezeu, Mântuitorul nostru, (...) vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2, 3-4). „Nu s-a dat sub cer un alt nume oamenilor, prin care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4, 12), decât numele lui ISUS.

I. Viaţa omului să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu 1 Dumnezeu, infinit de Perfect şi Fericit în Sine însuşi, într-un plan de pură bunătate, l-a creat în mod liber pe om ca să-l facă părtaş la viaţa sa fericită. De aceea, în orice timp şi în orice loc, El se apropie de om. Îl cheamă, îl ajută să-l caute, să-l cunoască şi să-l iubească din toate puterile. Îi cheamă pe toţi oamenii, pe care păcatul i-a risipit, în unitatea familiei sale, Biserica. Pentru aceasta, la plinirea timpurilor, El l-a trimis pe Fiul său ca Răscumpărător şi Mântuitor. În El şi prin El îi cheamă pe oameni să devină, în Duhul Sfânt, fiii săi adoptivi şi deci moştenitorii vieţii sale fericite. 2 Pentru ca această chemare să răsune pe tot pământul, Cristos i-a trimis pe apostolii pe care-i alesese, dându-le încredinţarea să vestească Evanghelia: „Mergeţi şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Duhului Sfânt, şi învăţându-i să păzească tot ce v-am poruncit. Iar eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul lumii” (Mt 28, 19-20). În temeiul acestei misiuni, apostolii „au mers să propovăduiască pretutindeni, iar Domnul lucra cu ei şi întărea Cuvântul prin semnele care-l însoţeau” (Mc 16, 20). 3 Cei care, cu ajutorul lui Dumnezeu, au primit chemarea lui Cristos şi au răspuns în mod liber la ea au fost, la rândul lor, împinşi de iubirea lui Cristos să ducă pretutindeni în lume Vestea cea Bună. Această comoară primită de la apostoli a fost păstrată cu fidelitate de urmaşii lor. Toţi creştinii sunt chemaţi să o transmită din generaţie în generaţie, vestind credinţa, trăind-o în împărtăşire frăţească şi celebrând-o în liturgie şi rugăciune6. II. A transmite credinţa ─ cateheza
6

Cf. Fapte 2, 42.

4 Foarte de timpuriu s-a numit cateheză ansamblul eforturilor întreprinse în Biserică pentru a face ucenici, pentru a-i ajuta pe oameni să creadă că Isus este Fiul lui Dumnezeu, ca prin credinţă să aibă viaţă în numele lui, pentru a-i educa şi a-i instrui în această viaţă şi a construi astfel Trupul lui Cristos7. 5 „Cateheza este o educare a credinţei copiilor, tinerilor şi adulţilor, care cuprinde în mod deosebit o învăţătură a doctrinei creştine, dată, în general, în mod organic şi sistematic, cu scopul de a-i iniţia la plinătatea vieţii creştine”8. 6 Fără a se confunda cu ele, cateheza se articulează pe un anumit număr de elemente ale misiunii pastorale a Bisericii, care au un aspect catehetic, care pregătesc cateheza sau care decurg din ea: prima vestire a Evangheliei sau propovăduirea misionară pentru a trezi credinţa; căutarea temeiurilor de a crede; experienţa de viaţă creştină; celebrarea sacramentelor; integrarea în comunitatea bisericească; mărturia apostolică şi misionară9. 7 „Cateheza este intim legată de toată viaţa Bisericii. Nu numai extinderea geografică şi sporirea numerică, ci şi, mai mult, creşterea interioară a Bisericii, corespunderea ei la planul lui Dumnezeu depind în mod esenţial de ea”10. 8 Perioadele de reînnoire a Bisericii sunt şi timpuri forte ale catehezei. Astfel, în marea epocă a Părinţilor Bisericii, vedem episcopi sfinţi consacrându-i o parte însemnată a slujirii lor: sfântul Ciril din Ierusalim şi sfântul Ioan Gură de Aur, sfântul Ambrozie şi sfântul Augustin şi mulţi alţi Părinţi, ale căror lucrări catehetice continuă să fie modele. 9 Slujirea catehetică dobândeşte puteri mereu noi din Concilii. Din acest punct de vedere trebuie subliniat exemplul Conciliului Tridentin: el a dat catehezei un loc de frunte în constituţiile şi decretele sale; se află la originea Catehismului Roman, care-i poartă numele şi constituie o lucrare de prim rang ca rezumat al învăţăturii creştine; a suscitat în Biserică o remarcabilă organizare a catehezei; datorită unor sfinţi episcopi şi teologi, ca Petru Canisius, Carol Borromeu, Turibiu de Mogrovejo sau Robert Bellarmin, a dus la publicarea a numeroase catehisme. 10 Nu e de mirare aşadar că în mişcarea ce a urmat Conciliului al II-lea din Vatican (considerat de Papa Paul al VI-lea drept marele catehism al timpurilor moderne), cateheza Bisericii a atras din nou atenţia. „Directoriul general al catehezei” din 1971, sesiunile Sinodului episcopilor, consacrate evanghelizării (1974) şi catehezei (1977), Îndemnurile apostolice care le corespund - Evangelii nuntiandi (1975) şi Catechesi tradendae (1979) - constituie o mărturie. Sesiunea extraordinară a Sinodului episcopilor din 1985 a cerut „să fie redactat un catehism sau compendiu al întregii învăţături
7 8

Cf. CT 1; 2. CT 18. 9 Cf. CT 18. 10 CT 13.

catolice, atât în materie de credinţă, cât şi de morală”11. Sfântul Părinte Ioan Paul al II-lea şi-a însuşit această dorinţă a Sinodului episcopilor, recunoscând că ea „corespunde cu totul unei reale nevoi a Bisericii universale şi a Bisericilor particulare”12. A făcut tot ce era cu putinţă pentru realizarea acestui deziderat al Părinţilor sinodali.

III. Scopul şi destinatarii acestui Catehism 11 Acest Catehism are drept scop să prezinte o expunere organică şi sintetică a conţinutului esenţial şi fundamental al învăţăturii catolice, privind atât credinţa, cât şi morala, în lumina Conciliului al II-lea din Vatican şi a ansamblului Tradiţiei Bisericii. Izvoarele lui principale sunt Sfânta Scriptură, Sfinţii Părinţi, liturgia şi Magisteriul Bisericii. E destinat să slujească „drept punct de referinţă pentru catehismele sau compendiile care sunt compuse în diferitele ţări”13. 12 Acest Catehism este destinat, în primul rând, celor răspunzători de cateheză: întâi de toate, episcopilor, ca învăţători ai credinţei şi păstori ai Bisericii. Le este oferit ca instrument în împlinirea misiunii lor de a învăţa poporul lui Dumnezeu. Prin episcopi, el se adresează autorilor de catehisme, preoţilor şi cateheţilor. De asemenea, lectura lui va fi folositoare pentru toţi ceilalţi credincioşi creştini. IV. Structura Catehismului 13 Planul acestui Catehism se inspiră din marea tradiţie a catehismelor, care articulează cateheza în jurul a patru „stâlpi”: mărturisirea de credinţă baptismală (Simbolul), sacramentele credinţei, viaţa de credinţă (Poruncile), rugăciunea credinciosului (Tatăl nostru). Partea întâi: Mărturisirea de credinţă 14 Cei care prin credinţă şi botez îi aparţin lui Cristos trebuie să-şi mărturisească credinţa baptismală în faţa oamenilor14. Pentru aceasta, Catehismul expune mai întâi în ce constă Revelaţia, prin care Dumnezeu se adresează şi se dăruieşte omului, şi credinţa, prin care omul îi răspunde lui Dumnezeu (secţiunea întâi). Simbolul credinţei rezumă darurile pe care Dumnezeu le face omului, ca Autor a tot binele, ca Răscumpărător, ca Sfinţitor, şi le
11 12

Raport final II, B, a 4. Cuvântare din 7 decembrie 1985. 13 Sinodul episcopilor 1985, Raport final II, B, a 4. 14 Cf. Mt 10, 32; Rom 10, 9.

articulează în jurul celor „trei capitole” ale Botezului nostru ─ credinţa într-un singur Dumnezeu: Tatăl atotputernic, Creatorul; şi Isus Cristos, Fiul său, Domnul şi Mântuitorul nostru; şi Duhul Sfânt, în Sfânta Biserică (secţiunea a doua). Partea a doua: Sacramentele credinţei 15 A doua parte a Catehismului expune în ce fel mântuirea lui Dumnezeu, înfăptuită o dată pentru totdeauna prin Cristos Isus şi prin Duhul Sfânt, este făcută prezentă în acţiunile sacre ale liturgiei Bisericii (secţiunea întâi), în special în cele şapte sacramente (secţiunea a doua). Partea a treia: Viaţa de credinţă 16 Partea a treia a Catehismului prezintă scopul ultim al omului creat după chipul lui Dumnezeu: fericirea şi căile pentru a ajunge la ea: prin acţiune dreaptă şi liberă, cu ajutorul legii şi al harului lui Dumnezeu (secţiunea întâi); prin acţiune ce realizează dubla poruncă a iubirii, desfăşurată în cele zece porunci ale lui Dumnezeu (secţiunea a doua). Partea a patra: Rugăciunea în viaţa de credinţă 17 Ultima parte a Catehismului tratează despre sensul şi importanţa rugăciunii în viaţa credincioşilor (secţiunea întâi). Ea se încheie cu un scurt comentariu al celor şapte cereri din Rugăciunea domnească (secţiunea a doua). Într-adevăr, în ele găsim ansamblul bunurilor pe care trebuie să le sperăm şi pe care Tatăl nostru din ceruri vrea să ni le dăruiască. V. Indicaţii practice pentru folosirea acestui Catehism 18 Acest Catehism este conceput ca o expunere organică a întregii credinţe catolice. Trebuie deci citit ca o unitate. Numeroase trimiteri pe marginea textului (cifre trimiţând la alte paragrafe ce tratează acelaşi subiect) şi indicele tematic la sfârşitul volumului permit privirea fiecărei teme în legătura ei cu ansamblul credinţei. 19 Adesea textele din Sfânta Scriptură nu sunt citate literal, ci numai cu indicarea trimiterii (cu „cf.”) în notă. Pentru o înţelegere aprofundată a unor astfel de pasaje, trebuie să fie consultate textele înseşi. Aceste referinţe biblice reprezintă un instrument

de lucru pentru cateheză. 20 Folosirea caracterelor mici pentru anumite pasaje arată că e vorba de observaţii de tip istoric ori apologetic sau de expuneri de doctrină complementare. 21 Citatele, cu caractere mici, surse patristice, liturgice, magisteriale sau hagiografice sunt destinate să îmbogăţească expunerea de doctrină. Adesea aceste texte au fost alese pentru o utilizare catehetică directă. 22 La sfârşitul fiecărei unităţi tematice, o serie de texte scurte rezumă în formule concise esenţialul învăţăturii. Aceste „PE SCURT” au drept scop să dea sugestii catehezei locale pentru formule sintetice şi uşor de memorat. VI. Adaptările necesare 23 Accentul acestui Catehism e pus pe expunerea de doctrină. Într-adevăr, el vrea să ajute la aprofundarea cunoaşterii credinţei. Prin însuşi acest fapt, este orientat spre maturizarea credinţei, spre înrădăcinarea ei în viaţă şi spre iradierea ei în mărturie 15. 24 Prin însăşi finalitatea sa, acest Catehism nu-şi propune să realizeze adaptările expunerii şi ale metodelor catehetice, care sunt pretinse de diferenţele de cultură, de vârstă, de maturitate spirituală, de situaţie socială şi eclezială a acelora cărora le este adresată cateheza. Aceste adaptări indispensabile revin unor catehisme diferenţiate şi, în special, celor care îi instruiesc pe credincioşi: Cel care îi învaţă pe alţii trebuie „să se facă tuturor toate” (1 Cor 9, 22) spre a-i câştiga pe toţi pentru Isus Cristos. (...) Mai ales, să nu-şi închipuie că-i este încredinţat un singur fel de suflete şi că deci poate să-i instruiască şi să-i formeze cu una şi aceeaşi metodă pe toţi credincioşii la adevărata evlavie! Să ştie bine că unii sunt în Isus Cristos ca nişte prunci nou-născuţi, alţii ca nişte adolescenţi, alţii, în sfârşit, ca nişte oameni în toată firea. (...) Cei care sunt chemaţi la slujirea predicării trebuie, atunci când transmit învăţătura misterelor credinţei şi a normelor de moravuri, să-şi măsoare cuvintele după spiritul şi înţelegerea ascultătorilor lor16. Mai presus de toate - Iubirea 25 Pentru a încheia această prezentare, se cuvine să amintim următorul principiu pastoral enunţat de Catehismul Roman:
15 16

Cf. CT 20-22; 25. CR, Prefaţă 11.

Tot conţinutul doctrinei şi predării trebuie să fie orientat spre iubirea care nu se va sfârşi niciodată. Fie că expui ce e de crezut, de sperat sau de făcut, trebuie, în primul rând, să pui întotdeauna în lumină iubirea Mântuitorului, pentru ca fiecare să înţeleagă că nici un act de virtute perfect creştin nu are altă origine decât Iubirea şi nu are altă ţintă decât Iubirea17.

17

CR, Prefaţă 10.

SECŢIUNEA ÎNTÎI „Cred” – „Credem”

Când ne mărturisim credinţa, începem prin a spune: „Cred” sau „Credem”. Înainte de a expune credinţa Bisericii aşa cum e mărturisită în Crez, celebrată în liturgie, trăită în practicarea Poruncilor şi în rugăciune, să ne întrebăm aşadar ce înseamnă „a crede”. Credinţa este răspunsul omului dat lui Dumnezeu, care se i se revelează şi i se dăruieşte, aducând în acelaşi timp un belşug de lumină omului aflat în căutarea sensului ultim al vieţii sale. De aceea, tratăm întâi despre această căutare a omului (capitolul întâi), apoi despre Revelaţia divină, prin care Dumnezeu vine în întâmpinarea omului (capitolul al doilea), şi, în sfârşit, despre răspunsul credinţei (capitolul al treilea).

CAPITOLUL ÎNTÂI Omul este „capabil” de Dumnezeu

I. Năzuinţa spre Dumnezeu 27 Năzuinţa spre Dumnezeu este înscrisă în inima omului, căci omul este creat de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu; Dumnezeu nu încetează să-l atragă pe om spre sine şi numai în Dumnezeu va găsi omul adevărul şi fericirea pe care nu încetează să le caute: Temeiul cel mai profund al demnităţii umane rezidă în chemarea omului la comuniune cu Dumnezeu. Încă de la naşterea sa, omul este invitat la dialog cu Dumnezeu. Căci el nu există decât pentru că, fiind creat de Dumnezeu din iubire, este susţinut neîncetat de El, din iubire; nici nu trăieşte pe deplin după adevăr, dacă nu recunoaşte în mod liber această iubire şi nu se încredinţează Creatorului său18. 28De-a lungul istoriei lor şi până astăzi, oamenii şi-au exprimat în multe feluri căutarea de Dumnezeu prin credinţe şi comportări religioase (rugăciuni, jertfe, culte, meditaţii etc.). În ciuda ambiguităţilor pe care le pot cuprinde, aceste forme de expresie
18 GS 19, §1.

Dacă omul poate să-l uite sau să-l respingă pe Dumnezeu. Căci în El trăim. chemat să-l cunoască şi să-l iubească pe Dumnezeu. curentele de gândire ostile religiei şi. Gen 3. înveşmântat în firea-i muritoare. şi preavrednic de laudă: mare este puterea ta şi înţelepciunea ta e nemăsurată. ne mişcăm şi suntem (Fapte 17. 21 Cf. Mare eşti Tu. §1. 24 Sf. pretinde să te laude. Iona 1. exemplul rău dat de credincioşi. 3). Ele sunt numite şi „dovezile existenţei lui Dumnezeu”. se ascunde de faţa lui Dumnezeu22 şi fuge dinaintea chemării Lui23. voinţă dreaptă. GS 19-21. încât omul poate fi numit o fiinţă religioasă: Dumnezeu a pus să locuiască pe toată faţa pământului întregul neam omenesc. care. mărturia celorlalţi. Astfel de atitudini pot avea origini foarte diferite20: revolta împotriva răului din lume. ignorată şi chiar respinsă în mod explicit de om. în schimb. grijile lumii şi preocuparea pentru avuţii21. care. omul care îl caută pe Dumnezeu descoperă anumite „căi” pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu. Căile pentru a ajunge la cunoaşterea lui Dumnezeu 31Creat după chipul lui Dumnezeu. 29Dar această „relaţie intimă şi vitală. omul. „inimă curată” şi. Tu însuţi îl îndemni la aceasta. Dumnezeu. 1. Conf. 30„Să se bucure inimile celor care-l caută pe Domnul” (Ps 105. 19 GS 19. deşi El nu este departe de nici unul dintre noi. 1. . de teamă. 1. II. 20 Cf. în sfârşit. poartă în sine mărturia păcatului său şi mărturia că Tu le stai împotrivă celor mândri.sunt atât de universale. vrea să te laude. 8-10. încercând să-l poată cumva atinge şi afla. Dar această căutare pretinde de la om întreg efortul inteligenţei. 3. Mt 13. 2628). Cu toate acestea. ignoranţa sau indiferenţa religioasă. făcându-l să-şi afle desfătarea în lauda ta. ieşit dintr-unul singur. de asemenea. 22. ca să trăiască şi să găsească fericirea. aşezând vremurile mai dinainte rânduite şi hotarele locuirii lor. 22 Cf. care să-l îndrume în căutarea lui Dumnezeu. Augustin. iar omul. părticică a zidirii tale. tocmai el. nu încetează să-i cheme pe toţi oamenii să-l caute. care îl uneşte pe om cu Dumnezeu” 19 poate fi uitată. 23 Cf. căci pentru tine ne-ai creat şi neliniştită e inima noastră până ce nu-şi află odihna în tine24. Doamne. ca ei să-l caute pe Dumnezeu. părticică a zidirii tale. atitudinea omului păcătos.

III. Sfântul Paul afirmă despre păgâni: „Ceea ce se poate cunoaşte despre Dumnezeu le este cunoscut. Th. 17. întreabă frumuseţea aerului. Aceste frumuseţi supuse schimbării. 15. 3. Aceste „căi” pentru a se apropia de Dumnezeu au drept punct de plecare creaţia: lumea materială şi persoana umană. înţelegându-se din făpturi: veşnica lui putere şi dumnezeirea lui” (Rom 1. dovezile existenţei lui Dumnezeu îl pot dispune pentru credinţă şi îl pot ajuta să vadă că credinţa nu se opune raţiunii omeneşti. fiindcă Dumnezeu le-a arătat. care nu e supus schimbării26?» 33Omul: cu deschiderea spre adevăr şi spre frumuseţe. 28 Sf. (. 241. Toate îţi răspund: «Iată. cu simţul binelui moral. cf. 17. 2. Totuşi. Cunoaşterea lui Dumnezeu în concepţia Bisericii 25 Cf. care îngăduie să se ajungă la adevărate certitudini. şi Sfântul Augustin spune: „Întreabă frumuseţea pământului. Prin toate acestea. Dar pentru ca omul să poată intra în intimitatea Lui. Fapte 14. 34Lumea şi omul atestă că nu-şi au în sine nici principiul primordial şi nici scopul ultim. Astfel. 27-28. ci participă la Fiinţa în sine. 1-910.) întreabă-le pe toate. suntem frumoase». Dumnezeu a voit să i se reveleze şi să-i dea harul de a putea primi această revelaţie în credinţă. întreabă frumuseţea cerului. sufletul omului nu îşi poate avea originea decât în Dumnezeu. Frumuseţea lor aduce mărturie (confessio). 1. §1. se întreabă asupra existenţei lui Dumnezeu. 26 Serm.nu în sensul dovezilor pe care le caută ştiinţele naturale. care nu se poate reduce la materie”27. de la ordinea şi frumuseţea lumii. cine altul le-a făcut decât Cel Frumos (Pulcher). cu aspiraţia spre infinit şi spre fericire. 2. de la contingenţă.. Dumnezeu poate fi cunoscut ca originea şi scopul Universului. S. Toma Aq. întreabă frumuseţea mării. care se dilată şi se răspândeşte. ci în sensul de „argumente convergente şi convingătoare”. Înţ 13. 19-20)25. el percepe semne ale sufletului său spiritual. Căci cele nevăzute ale lui se văd de la facerea lumii. cu libertatea şi cu glasul conştiinţei lui. pe aceste „căi” felurite. 14 §2. 32 Lumea: pornind de la mişcare şi de la devenire. „Sămânţă a veşniciei pe care o poartă în sine. fără origine şi fără sfârşit.. omul poate ajunge la cunoaşterea existenţei unei realităţi care este cauza primă şi scopul ultim a toate «şi pe care toţi îl numesc Dumnezeu”28. 27 GS 18. . 35Omul e înzestrat cu facultăţi care îl fac capabil să cunoască existenţa unui Dumnezeu personal..

3026. de asemenea. simplu vorbind. cel puţin. Sf. 31 Pius XII. omul are nevoie să fie luminat de revelaţia lui Dumnezeu. Enc. de nesiguranţa unor lucruri ce ar vrea să nu fie adevărate31. DV 6. e realmente capabilă. Omul are această capacitate pentru că este creat „după chipul lui Dumnezeu”30. Toma Aq. Fără această capacitate. 32 Ibid. poate fi cunoscut cu certitudine din lucrurile create.. . ci şi pentru „adevărurile religioase şi morale. Vatican I: DS 3005. cf. În dobândirea unor astfel de adevăruri. să ajungă la o cunoaştere adevărată şi sigură a unui Dumnezeu personal. precum şi la cunoaşterea unei legi naturale puse de Creator în sufletele noastre. cu necredincioşii şi cu ateii. care nu sunt în sine de nepătruns pentru raţiunea umană. 1. în condiţiile istorice în care se află. nu numai pentru ceea ce îi depăşeşte capacitatea de înţelegere. cu filosofia şi cu ştiinţele şi. oamenii se conving uşor de falsitatea sau. Această convingere este punctul de plecare al dialogului său cu celelalte religii. chiar şi în condiţia actuală a neamului omenesc. Humani Generis: DS 3875. cu uşurinţă. Cum să vorbim despre Dumnezeu? 39Susţinând capacitatea raţiunii umane de a-l cunoaşte pe Dumnezeu. De aceea. Gen 1. omul întâmpină multe dificultăţi în a-l cunoaşte pe Dumnezeu numai cu lumina raţiunii: Deşi raţiunea umană. precum şi din partea înclinaţiilor rele născute din păcatul strămoşesc. Cc. IV. 27. pretind dăruire şi renunţare. în această materie. 37Totuşi. 29 Cc. DV 6. omul nu ar putea primi Revelaţia lui Dumnezeu. prin lumina naturală a raţiunii umane”29. Th. 1.36„Sfânta Maică Biserică ţine şi învaţă că Dumnezeu. începutul şi sfârşitul a toate. pentru ca ele să poată fi cunoscute de toţi. 30 Cf. cf. cu certitudine deplină şi fără amestec de eroare”32. 1. există totuşi multe obstacole ce o împiedică să-şi folosească eficient şi rodnic puterea naturală. atunci când trebuie să se traducă în faptă şi să informeze viaţa. Vatican I: DS 3004. S. Biserica îşi exprimă încrederea în posibilitatea de a vorbi despre Dumnezeu tuturor oamenilor şi cu toţi oamenii.: DS 3876. prin puterile şi cu lumina ei naturală. spiritul omenesc întâmpină dificultăţi din partea simţurilor şi a imaginaţiei. căci adevărurile referitoare la Dumnezeu şi la relaţiile dintre oameni şi Dumnezeu depăşesc în mod absolut ordinea lucrurilor sensibile şi. 38De aceea. care ocroteşte şi cârmuieşte lumea prin providenţa lui.

în mod deosebit omul. pentru a nu-l confunda pe „Dumnezeul cel negrăit. limitat este şi limbajul nostru referitor la Dumnezeu. creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Trebuie deci să ne purificăm neîncetat limbajul de tot ce are el limitat. Multiplele perfecţiuni ale creaturilor (adevărul. putem vorbi despre Dumnezeu pornind de la perfecţiunile creaturilor sale. . Gent. De aceea. Cuvintele omeneşti rămân întotdeauna mai prejos de misterul lui Dumnezeu.40Deoarece cunoaşterea noastră de Dumnezeu este limitată. 10. 47Biserica învaţă că Dumnezeul unic şi adevărat. desigur. PE SCURT 44Omul este prin natură şi prin vocaţie o fiinţă religioasă. S. oricâte asemănări am afla. imperfect. poate 33 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur. fără a-l putea totuşi exprima în infinita lui simplitate. deosebirile sunt mult mai mari”34 şi că „nu putem sesiza despre Dumnezeu ceea ce El este. nevăzut. antropomorfizant. ci numai ceea ce nu este şi cum se situează celelalte fiinţe în raport cu El”35. Creatorul şi Domnul nostru. nu va mai exista mâhnire şi încercare. Nu putem vorbi despre Dumnezeu decât pornind de la creaturi şi după modul nostru omenesc limitat de a cunoaşte şi de a gândi. omul poate ajunge la certitudinea existenţei lui Dumnezeu. omul nu trăieşte o viaţă pe deplin umană decât dacă îşi trăieşte în mod liber relaţia cu Dumnezeu. trebuie să ne amintim că „între Creator şi creatură. Augustin. 34 Cc. Toma Aq. frumuseţea lor) reflectă deci perfecţiunea infinită a lui Dumnezeu. 45Omul e făcut să trăiască în comuniune cu Dumnezeu. neajuns”33 cu reprezentările noastre omeneşti. bunătatea. în chip omenesc. 46Ascultând mesajul creaturilor şi glasul conştiinţei sale. Anafora. „căci din măreţia şi frumuseţea făpturilor. mergând spre Dumnezeu. Conf. cauza şi scopul a toate. când va fi plină de tine. 5). în care îşi găseşte fericirea: „Când voi fi întreg în tine. prin analogie. Lateran IV: DS 806. 39. necuprins cu mintea. 30. 35 Sf. poate fi contemplat Creatorul lor” (Înţ 13. 36 Sf. 41Toate creaturile poartă o anumită asemănare cu Dumnezeu. limbajul nostru se exprimă. dar îl atinge realmente pe Dumnezeu însuşi. 1. 42Dumnezeu transcende orice făptură. 43Vorbind astfel despre Dumnezeu. viaţa mea va fi împlinită”36. 28. Venind de la Dumnezeu. Într-adevăr.

cel infinit în desăvârşire. chiar dacă limbajul nostru limitat nu-i epuizează misterul. . 37 Cf. 48Putem vorbi despre Dumnezeu realmente pornind de la multiplele perfecţiuni ale creaturilor. Iată de ce credincioşii se ştiu împinşi fără de răgaz de iubirea lui Cristos să ducă lumina Dumnezeului celui viu celor care îl ignoră sau îl refuză. 38 GS 36. asemănări cu Dumnezeu. Cc Vatican I: DS 3026. 49„Creatura fără Creator dispare”38.fi cunoscut cu certitudine prin lucrările sale datorită luminii naturale a raţiunii omeneşti37.

Dumnezeu revelează «planul bunăvoinţei sale» 51 „I-a plăcut lui Dumnezeu. O face revelându-şi misterul. în favoarea tuturor oamenilor. Domnul nostru Isus Cristos. la care omul nu se poate ridica prin propriile-i forţe. să se dezvăluie şi să facă cunoscut misterul voinţei sale: prin Cristos. Dumnezeu vrea să-i facă pe 39 40 Cc. 4-5. 41 Cf. Printr-o hotărâre total liberă. în Cristos. Dar există un alt ordin de cunoaştere. El îşi revelează pe deplin planul trimiţându-l pe Fiul său preaiubit. în Fiul său unic41. şi anume acela al Revelaţiei divine39. ARTICOLUL 1 Revelaţia lui Dumnezeu I. 16). . Ef 1. DV 2. Revelându-se pe sine. şi pe Duhul Sfânt. oamenii pot ajunge la Tatăl în Duhul Sfânt şi se fac părtaşi la firea dumnezeiască”40. făcut din veşnicie. Dumnezeu se revelează şi se dăruieşte omului.CAPITOLUL AL DOILEA Dumnezeu în întâmpinarea omului 50 Prin raţiunea naturală. pentru a face din ei fii adoptivi. omul îl poate cunoaşte pe Dumnezeu cu certitudine pornind de la lucrările lui. Vatican I: DS 3015. vrea să-şi împărtăşească propria viaţă divină oamenilor creaţi de El în mod liber. 52 Dumnezeu. Cuvântul făcut trup. care „locuieşte în lumina cea neapropiată” (1 Tim 6. în bunătatea şi înţelepciunea sa. planul său binevoitor.

Sfântul Irineu de Lyon vorbeşte în repetate rânduri despre această pedagogie divină prin imaginea obişnuirii reciproce între Dumnezeu şi om: „Cuvântul lui Dumnezeu a locuit în om şi s-a făcut Fiul omului pentru a-l obişnui pe om să-l atingă pe Dumnezeu şi pentru a-l obişnui pe Dumnezeu să locuiască în om după buna plăcere a Tatălui”43. o mărturie permanentă despre sine. de ex. făgăduindu-le răscumpărarea. 45 DV 3. 3. în primul rând.oameni în stare să-i răspundă. prin neascultare. să-l cunoască şi să-l iubească. . Tu nu l-ai lăsat sub stăpânirea morţii. îl pregăteşte în etape să primească Revelaţia supranaturală pe care o face despre sine însuşi şi care culminează în Persoana şi misiunea Cuvântului Întrupat. s-a descoperit pe sine însuşi încă de la început protopărinţilor noştri” 44. i-a ridicat din nou în speranţa mântuirii şi a purtat neîntrerupt de grijă neamului omenesc. 20. 3. (. în lumea creată. Rugăciunea euharistică IV. Haer.. 17. Isus Cristos. mult peste tot ceea ce ar fi ei în stare prin propriile puteri. să mântuiască omenirea trecând prin fiecare din părţile ei. 46 LR. I-a chemat la o comuniune intimă cu El. II. înveşmântându-i în splendoare de har şi de dreptate. 118. 21. Pe lângă aceasta.) Tu ai oferit de multe ori oamenilor legământul tău46. Dumnezeu se face cunoscut 54 „Dumnezeu. Etapele Revelaţiei De la începutul începutului. voind să deschidă calea mântuirii de sus. care creează şi ţine totul prin Cuvântul său. Şi după ce omul. Dumnezeu caută. El comportă o „pedagogie divină” specială: Dumnezeu se comunică treptat omului. 44 DV 3. „după căderea lor. 2. Haer. ca să dea viaţă veşnică tuturor acelora care caută mântuirea. cf. Într-adevăr. Legământul cu 42 43 DV 2. 3. oferă oamenilor. 4. 1. 55 Această Revelaţie n-a fost întreruptă de păcatul primilor noştri părinţi. Dumnezeu. fiind statornici în a face binele”45. Legământul cu Noe 56 După ce unitatea neamului omenesc a fost fărâmiţată prin păcat.. a pierdut prietenia ta. 53 Planul divin al Revelaţiei se realizează „prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele şi care se luminează reciproc”42.

Lc 21. 53 Cf. Gal 3. în acelaşi timp cosmică. (LXX) 32. Dumnezeu îl alege pe Abraham 59 Pentru a aduna omenirea risipită. regele-preot Melchisedec55. care. 8.5. 60 Poporul născut din Abraham avea să fie depozitarul făgăduinţei făcute patriarhilor. cum sunt „dreptul Abel”. solidară în nelegiuire 51. Cf. Dt 4. Rom 11. 3. Evr 7. 51 Cf. prefigurarea lui Cristos56. 57 Această ordine. într-o zi. Dar. adică faţă de oamenii grupaţi „după ţările lor. . din cauza păcatului53. 28. aşezată de Providenţă sub paza îngerilor50. Biblia venerează câteva figuri mari din aceste „neamuri”. 58 Cf. 20-31. Gen 14. din neamul lui şi din casa lui” (Gen 12. adică „părintele unei mulţimi de neamuri” (Gen 17. 14). 57 Cf. 24. 52 Cf. Rom 1. 58 Legământul cu Noe este în vigoare cât ţine timpul neamurilor54. Gen 10.Noe după potop47 exprimă principiul economiei divine faţă de „neamuri”. 5)48. 18-25. sau drepţii „Noe. 5): „în tine se vor binecuvânta toate neamurile pământului” (Gen 12. fiecare după limba sa. chemat să pregătească adunarea. Astfel. chemându-l „afară din ţara lui. 55 Cf. este destinată să limiteze orgoliul unei omeniri decăzute. poporul ales58. a tuturor fiilor lui Dumnezeu în 47 48 Cf. Gen 9. 3 LXX)57. 26-27. politeismul şi idolatria poporului şi a conducătorului ameninţă neîncetat cu o pervertire păgână această economie provizorie. pentru a-l face Abraham. 8. 49 Cf. 9. ar vrea să-şi construiască prin ea însăşi unitatea în felul turnului Babel52. 54 Cf. Înţ 10. 4-6. Dumnezeu îl alege pe Abram. socială şi religioasă a pluralităţii neamurilor49. 18. 56 Cf. şi după seminţiile lor” (Gen 10. până la proclamarea universală a Evangheliei. 1). Daniel şi Iob” (Ez 14. Fapte 17. aşteptând ca Cristos „să-i adune laolaltă pe toţi fiii lui Dumnezeu care erau risipiţi” (In 11. 19. Scriptura exprimă la ce înălţime de sfinţenie pot ajunge cei care trăiesc conform legământului cu Noe. 50 Cf. 52). Gen 11.

5-6. Ana. ca Sara. poporul „fraţilor mai mari” în credinţa lui Abraham. Cf. 59 60 Cf. Dumnezeu îşi formează poporul în speranţa mântuirii. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 11. 61 Patriarhii şi profeţii şi alte personaje ale Vechiului Testament au fost şi vor fi întotdeauna veneraţi ca sfinţi în toate tradiţiile liturgice ale Bisericii. 64 Cf. Dumnezeu l-a format pe Israel ca pe poporul său. 24. Sof 2. Lc 1. Cristos. III. 61 Cf. cel care „poartă numele Domnului” (Dt 28. Miriam. Ez 36. 63 Israel este Poporul preoţesc al lui Dumnezeu62. 67 Cf. Rahela. În El Tatăl spune totul şi nu va mai exista alt cuvânt decât acesta. Profeţii vestesc o răscumpărare radicală a Poporului lui Dumnezeu. 66 Cf. Fiul lui Dumnezeu făcut om. el va fi rădăcina pe care se vor grefa păgânii deveniţi credincioşi60. unicul Dumnezeu viu şi adevărat. în aşteptarea unui Legământ nou şi veşnic.unitatea Bisericii59. destinat tuturor oamenilor64 şi care va fi înscris în inimi65. 38. Dumnezeu îşi formează un popor: Israel 62 După patriarhi. Este poporul celor „cărora Dumnezeu le-a vorbit mai întâi”63. 52. desăvârşit şi definitiv al Tatălui. . Femeile sfinte. şi să-l aştepte pe Mântuitorul făgăduit61. prin Moise. 68 Cf. izbăvindu-l din robia egipteană. Iudita şi Estera au păstrat vie speranţa mântuirii lui Israel. 31-34. Cristos Isus ─ „Mijlocitorul şi Plinătatea întregii Revelaţii70” Dumnezeu a spus totul în Cuvântul său 65 „După ce. 53. 16. Is 49. Debora. 17-18. 10). este Cuvântul unic. DV 3. în aceste timpuri din urmă ne-a vorbit nouă prin Fiul său” (Evr 1. odinioară. Evr 10. 10. In 11. A încheiat cu el Legământul de la Sinai şi i-a dat. Ier 31. 64 Prin profeţi. 70 DV 2. pentru ca acesta să-l recunoască şi să-l slujească pe El. Mai ales cei săraci şi smeriţi ai Domnului68 vor fi purtătorii acestei speranţe. Dumnezeu a grăit părinţilor noştri prin prooroci. 16. Ex 19. 2-4. Tată prevăzător şi judecător drept. Is 2. 62 Cf. legea sa. în multe rânduri şi în multe chipuri. purificarea de toate infidelităţile66. Figura cea mai pură este Maria69. 69 Cf. 1-2). 63 LR. Rebeca. 65 Cf. o mântuire care va cuprinde toate neamurile67. Rom 11. 6. 3.

DV 4. 1-2: „De vreme ce ni l-a dat pe Fiul. ea nu a fost încă pe deplin explicitată. El ne-a spus totul deodată în acest singur Cuvânt. Nu va mai fi altă Revelaţie 66 „Economia creştină a mântuirii. Călăuzit de Magisteriul Bisericii. credinţei creştine îi va rămâne să-i descopere treptat întreaga adâncime de-a lungul veacurilor. dar l-ar jigni pe Dumnezeu. Credinţa creştină nu poate accepta „revelaţii” care pretind să depăşească sau să corecteze Revelaţia a cărei împlinire este Cristos. ci de a-i ajuta pe oameni să o trăiască mai viu într-o anumită perioadă a istoriei. Iată de ce acela care ar vrea acum să-l întrebe. chiar dacă Revelaţia s-a încheiat. dăruindu-ne acest Tot ─ pe Fiul său. Este cazul anumitor religii necreştine. dintre care unele au fost recunoscute de autoritatea Bisericii. simţul credincioşilor ştie să discearnă şi să primească ceea ce în aceste revelaţii constituie o chemare autentică a lui Cristos sau a sfinţilor lui adresată Bisericii. care este Cuvântul său. 22. Totuşi. fiind legământ nou şi definitiv.) căci ceea ce spunea fragmentar profeţilor a spus în întregime în Fiul său. Ele nu fac parte însă din tezaurul credinţei. . neîndreptându-şi ochii numai spre Cristos fără a căuta altceva sau ceva nou”71. El aduce astfel un răspuns definitiv şi supraabundent la întrebările pe care omul şi le pune asupra sensului şi scopului vieţii sale. exprimă acest lucru în mod luminos comentând Evr 1. 69 Dumnezeu s-a revelat omului comunicându-i treptat misterul său prin 71 72 Carm. după atâţia alţii. Rolul lor nu este de a „îmbunătăţi” sau de a „completa” Revelaţia definitivă a lui Cristos. precum şi al anumitor secte recente care se bazează pe astfel de „revelaţii”.Sfântul Ioan al Crucii. sau ar dori o vedenie sau o revelaţie. Dumnezeu s-a revelat şi s-a dăruit omului.. nu numai că ar face o nebunie.. 67 Pe parcursul istoriei au existat revelaţii aşa-zise „private”. 2. (. nu va trece niciodată şi nu mai este de aşteptat nici o nouă revelaţie publică înainte de arătarea în glorie a Domnului nostru Isus Cristos”72. PE SCURT 68 Din iubire. Dumnezeu nu mai are alt cuvânt să ne dea.

Acesta va dura cât va dăinui lumea. 73 Dumnezeu s-a revelat pe deplin. ARTICOLUL 2 Transmiterea Revelaţiei divine 74 Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. 16. Acesta este Cuvântul definitiv al Tatălui. Din aceştia şi-a format poporul. Cf.fapte şi cuvinte. 6. Tradiţia apostolică 73 74 Cf. le-a făgăduit mântuirea73 şi le-a oferit legământul său. după cădere. 4). trimiţându-l pe propriul său Fiu. Le-a vorbit şi. . In 14. 75 Cf. adică a lui Cristos Isus75. Revelaţia să ajungă până la marginile lumii: Ceea ce Dumnezeu a revelat pentru mântuirea tuturor neamurilor a hotărât în marea sa bunătate să se păstreze neatins în veci şi să se transmită tuturor generaţiilor76. Deci Cristos trebuie să fie vestit tuturor popoarelor şi tuturor oamenilor. Gen 9. aşa încât nu va mai exista altă Revelaţie după El. 15. L-a pregătit prin profeţi să primească mântuirea destinată întregii omeniri. şi astfel. 71 Dumnezeu a încheiat cu Noe un legământ veşnic între El şi toate fiinţele vii . 76 DV 7. căruia i-a revelat legea sa prin Moise. El s-a manifestat în persoană primilor noştri părinţi. în care şi-a statornicit Legământul pentru totdeauna. I. 70 Dincolo de mărturia pe care Dumnezeu o dă despre sine în lucrurile create. 74 72 Dumnezeu l-a ales pe Abraham şi a încheiat un legământ cu el şi cu urmaşii lui. Gen 3.

în care îşi găseşte împlinirea întreaga Revelaţie a Dumnezeului Preaînalt. comunicarea de sine făcută de Tatăl prin Cuvântul său în Duhul Sfânt rămâne prezentă şi lucrătoare în Biserică: „Dumnezeu. este numită Tradiţie. 76 Transmiterea Evangheliei. în învăţătura. ale cărei bogăţii se revarsă în practica şi în viaţa Bisericii care crede şi se roagă”82.. ca pe izvorul oricărui adevăr mântuitor şi al oricărei discipline morale.75 „Cristos Domnul. conform poruncii Domnului.. împărtăşindu-le darurile divine. care. prin exemplul dat şi prin instituţii. prin care glasul viu al Evangheliei răsună în Biserică şi. Propovăduirea apostolică. „propovăduirea apostolică. DV 7. din trăirea lor în apropierea lui şi din faptele lui. 82 DV 8. care a vorbit odinioară. iar Duhul Sfânt. s-a făcut în două feluri: Oral „de apostoli. continuată în succesiunea apostolică 77 „Pentru ca Evanghelia să se păstreze de-a pururi întreagă şi vie în Biserică. 81 DV 8. deşi e strâns legată de ea. „Afirmaţiile Sfinţilor Părinţi atestă prezenţa dătătoare de viaţă a acestei Tradiţii. tot sub inspiraţia Duhului Sfânt. întrucât e distinctă de Sfânta Scriptură. în viaţa şi în cultul său. în lume. Prin ea. îi călăuzeşte pe credincioşi la tot 77 78 DV 7.. Într-adevăr. 78 Această transmitere vie. precum şi ceea ce învăţaseră sub inspiraţia Duhului Sfânt”. vorbeşte fără întrerupere cu Mireasa Fiului său iubit. . 80 DV 8. „Biserica. au transmis ceea ce primiseră din gura lui Cristos. 79 DV 7. perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. tot ceea ce crede”81. ce este exprimată în mod deosebit în cărţile inspirate. săvârşită în Duhul Sfânt.. trebuia să se păstreze printr-o succesiune neîntreruptă până la sfârşitul veacurilor”80. a dat poruncă Apostolilor să predice tuturor. au consemnat în scris vestea mîntuirii”78. În scris „de apostoli şi oameni din preajma apostolilor. Evanghelia făgăduită odinioară prin profeţi şi pe care a împlinit-o El însuşi şi a vestit-o cu gura sa”77. prin ea. apostolii i-au lăsat ca urmaşi pe episcopi. încredinţându-le «propria misiune de a învăţa»79”. care. 79 Astfel. . prin propovăduirea lor orală.

prima generaţie de creştini nu avea încă un Nou Testament scris. două moduri distincte de transmitere 81 „Sfânta Scriptură este cuvântul lui Dumnezeu întrucât este scrisă sub inspiraţia Duhului dumnezeiesc”. Căci amândouă. curgând din acelaşi izvor divin.. 82 Biserica deci. într-un fel. şi însuşi Noul Testament atestă procesul Tradiţiei vii. 85 DV 9. disciplinare. căreia îi e încredinţată transmiterea şi interpretarea Revelaţiei. o unitate şi tind spre acelaşi scop”84. În 83 84 DV 8. Tradiţie apostolică şi tradiţii bisericeşti 83 Tradiţia despre care vorbim aici vine de la apostoli şi transmite ceea ce ei au primit din învăţătura şi exemplul lui Isus şi ceea ce au învăţat prin Duhul Sfânt. să-l explice şi să-l răspândească prin propovăduire”.. 80 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură sunt strâns legate şi comunică între ele. . până la sfârşitul lumii” (Mt 28. Şi una.adevărul şi face să locuiască în ei cu îmbelşugare cuvântul lui Cristos”83.. „Sfânta Tradiţie transmite integral urmaşilor apostolilor cuvântul lui Dumnezeu încredinţat apostolilor de Cristos Domnul şi de Duhul Sfânt. liturgice sau devoţionale născute în decursul timpului în Bisericile locale. cât şi Tradiţia trebuie primite şi venerate cu egală iubire şi consideraţie”85. „nu-şi dobândeşte certitudinea cu privire la toate lucrurile revelate numai din Sfânta Scriptură. De aceea. în care marea Tradiţie capătă expresii adaptate diferitelor locuri şi timpuri. călăuziţi de lumina Duhului adevărului. atât Scriptura. Raportul între Tradiţie şi Sfânta Scriptură Un izvor comun. Trebuie să distingem de aceasta „tradiţiile” teologice. Într-adevăr. II. . pentru ca aceşti urmaşi.. să-l păstreze cu fidelitate. devin. 20). Ele constituie forme particulare. şi cealaltă fac prezent şi rodnic în Biserică misterul lui Cristos. DV 9. care a făgăduit că va rămâne cu ai săi „în toate zilele.

episcopul Romei. DV 10. modificate sau părăsite. amintindu-şi de cuvântul lui Cristos către apostolii săi: „Cine vă ascultă pe voi. întregul popor sfânt. a cărui autoritate se exercită în numele lui Isus Cristos”88. primesc cu docilitate învăţăturile şi îndrumările pe care Păstorii lor le dau sub diferite forme. LG 20.lumina Tradiţiei apostolice. cuprins în Sfânta Tradiţie şi în Sfânta Scriptură. adică episcopilor aflaţi în comuniune cu urmaşul lui Petru. Magisteriul Bisericii 85 „Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu scris sau transmis a fost încredinţată numai Magisteriului viu al Bisericii. 16) 90. a fost încredinţat de apostoli întregii Biserici. ci îl slujeşte. . 87 Credincioşii. 12-14. în păstrarea. 86 „Acest Magisteriu nu e însă deasupra Cuvântului lui Dumnezeu. deoarece. III. stăruie de-a pururi în învăţătura apostolilor şi în comuniune. învăţând numai ceea ce a fost transmis. unit cu Păstorii săi. prin porunca dumnezeiască şi cu asistenţa Duhului Sfânt. 88 DV 10. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. pe mine mă ascultă” (Lc 10. „Aderând la el. astfel încât. îl ascultă cu pietate. trăirea şi mărturisirea credinţei transmise. 90 Cf. 1 Tim 6. 89 DV 10. 20. îl păstrează cu sfinţenie şi îl expune cu fidelitate şi ia din acest unic tezaur al credinţei tot ceea ce propune ca adevăr de credinţă revelat de Dumnezeu”89. Dogmele credinţei 88 Magisteriul Bisericii îşi angajează pe deplin autoritatea primită de la Cristos atunci 86 87 Cf. 2 Tim 1. Interpretarea tezaurului credinţei Tezaurul credinţei încredinţat întregii Biserici 84 „Tezaurul sfânt”86 al credinţei (depositum fidei). se creează o deosebită unitate între episcopi şi credincioşi”87. sub călăuzirea Magisteriului Bisericii. aceste „tradiţii” pot fi păstrate.

. Cf. 89 Există o legătură organică între viaţa noastră spirituală şi dogme. dacă viaţa noastră este dreaptă. adică atunci când propune. 96 LG 12. Dogmele sunt făclii pe calea credinţei noastre. (. 1 In 2. 13. sub îndrumarea Magisteriului sacru. 95 Cf.) aderă neclintit la «credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna». înţelegerea realităţilor şi a cuvintelor din tezaurul credinţei poate creşte în viaţa Bisericii: ─ „prin meditarea şi studierea lor de către credincioşi. Simţul supranatural al credinţei 91 Toţi credincioşii participă la înţelegerea şi transmiterea adevărului revelat. adevăruri conţinute în Revelaţia divină sau adevăruri aflate într-o legătură necesară cu acestea.) nu se poate înşela în credinţă şi manifestă această prerogativă prin simţul supranatural de credinţă al întregului popor atunci când «de la episcopi şi până la ultimul credincios laic» îşi exprimă consensul universal în materie de credinţă şi moravuri”96. mintea şi inima ne vor fi deschise pentru a primi lumina dogmelor credinţei91. 31-32. Poporul lui Dumnezeu. LG 25.. în 91 Cf. insuflat şi susţinut de Duhul adevărului. Creşterea în înţelegerea credinţei 94 Datorită asistenţei Duhului Sfânt. 90 Legăturile reciproce şi coerenţa dintre dogme se află în ansamblul Revelaţiei misterului lui Cristos92. 98 DV 8. şi. 93 UR 11. 20. 97 LG 12. Ei au primit ungerea Duhului Sfânt.. In 16. Cc.când defineşte dogme. sub o formă care îl obligă pe poporul creştin la o adeziune irevocabilă de credinţă.. o luminează şi îi dau siguranţă. 94 Cf.95 92 „Totalitatea credincioşilor (. „Există o ordine sau «ierarhie» a adevărurilor învăţăturii catolice. care îl păstrează în inimă” 98. o pătrunde mai adânc prin judecată dreaptă şi o aplică mai pe deplin în viaţă”97. 92 . 27. care îi învaţă totul94 şi îi călăuzeşte la tot adevărul. reciproc. Vatican I:DS 3016: nexus mysteriorum. 93 „Prin acest simţ al credinţei. In 8. în funcţie de legătura lor cu fundamentul credinţei creştine”93.

aceştia au transmis prin propovăduirea lor şi în scris. 104 DV 10. viaţa şi în cultul său perpetuează şi transmite tuturor generaţiilor tot ceea ce este ea însăşi. PE SCURT 96 Ceea ce Cristos a încredinţat apostolilor. fiecare în felul său. 24. Ez 1. în care Biserica peregrină îl contemplă. a lui Cristos. Grigore cel Mare. o dată cu succesiunea episcopală. 8. „cercetarea teologică este cea care aprofundează cunoaşterea adevărului revelat”99. Papei şi episcopilor aflaţi în comuniune cu el. DV 8. UR 4.cuvintele dumnezeieşti şi cel care le citeşte cresc laolaltă”101. 105 DV 8. poporul lui Dumnezeu în întregime nu încetează să primească darul Revelaţiei divine. sub inspiraţia Duhului Sfânt. 102 DV 8.mod deosebit. au primit o charismă sigură a adevărului”102. 97 „Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură constituie un unic tezaur sacru al Cuvântului lui Dumnezeu104. cf. până la a doua venire. încât nu pot exista separat şi toate împreună. 100 . 98 „Biserica. tot ceea ce crede”105. 99 Datorită simţului supranatural al credinţei. să-l pătrundă tot mai adânc şi să-l trăiască tot mai deplin. sunt atât de strâns legate şi asociate. 100 Misiunea de a interpreta în mod autentic Cuvântul lui Dumnezeu a fost încredinţată numai Magisteriului Bisericii. contribuie în mod eficace la mântuirea sufletelor. ca într-o oglindă. izvorul tuturor bogăţiilor sale”. ─ „prin propovăduirea acelora care. sub acţiunea aceluiaşi Duh Sfânt”103. 44 §2. în învăţătura. Hom. ─ „prin pătrunderea adâncă pe care credincioşii o dobândesc din experienţa spirituală”100. 7. 101 Sf. 95 „Este aşadar evident că Sfânta Tradiţie. 99 GS 62 §7. Sfânta Scriptură şi Magisteriul Bisericii. „divina eloquia cum legente crescunt . 103 DV 10 §3. pe Dumnezeu. în slavă. din hotărârea preaînţeleaptă a lui Dumnezeu. DV 23. tuturor generaţiilor.

le vorbeşte în cuvinte omeneşti: „Într-adevăr. 103. Biserica îşi găseşte fără încetare hrana şi puterea110. căci în ea nu primeşte numai un cuvânt omenesc. Augustin. 102 Prin toate cuvintele Sfintei Scripturi. 13. Cristos ─ Cuvântul unic al Sfintei Scripturi 101 În condescendenţa bunătăţii sale. DV 21. în Cărţile Sfinte. 111 Cf. Dumnezeu. s-a făcut asemenea oamenilor”106. Ea înfăţişează neîncetat credincioşilor Pâinea Vieţii. luând trupul slăbiciunii omeneşti. DV 24. Biserica a venerat întotdeauna dumnezeiasca Scriptură. 104 În Sfânta Scriptură. II. după cum venerează şi Trupul Domnului. în care se exprimă pe sine în întregime107: Amintiţi-vă că este unul şi acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu de-a lungul întregii Scripturi. 108 Sf. 1. precum odinioară Cuvântul Tatălui Veşnic. s-au făcut asemenea vorbirii omeneşti. El care. Tatăl care este în ceruri iese cu multă iubire în întâmpinarea fiilor săi şi vorbeşte cu ei”112. Evr 1. Inspiraţia şi adevărul Sfintei Scripturi 106 107 DV 13. Cf. unul şi acelaşi Cuvânt ce răsună în gura tuturor scriitorilor sacri. „Într-adevăr. . cuvintele lui Dumnezeu. 1-3. exprimate în limbi omeneşti. nu are nevoie de silabe. 112 DV 21. 4. ci ceea ce este în realitate: Cuvântul lui Dumnezeu111. 109 Cf. Psal.ARTICOLUL 3 Sfânta Scriptură I. 103 De aceea. fiind la început Dumnezeu la Dumnezeu. pentru că nu e supus timpului108. 1 Tes 2. 110 Cf. pentru a li se revela oamenilor. luată de pe masa Cuvântului lui Dumnezeu şi a Trupului lui Cristos109. Dumnezeu nu spune decât un singur Cuvânt. Cuvântul său unic.

Hom. 11. „Sfânta Maică Biserica. 108 Totuşi. trebuie să fim deci atenţi la ceea ce au voit într-adevăr să afirme autorii omeneşti şi la ceea ce Dumnezeu a binevoit să ne descopere prin cuvintele lor117. Bernard. sau profetice. sau poetice. 117 Cf. Pentru a interpreta bine Scriptura. cu fidelitate şi fără eroare adevărul pe care Dumnezeu. DV 11. consideră sfinte şi canonice în totalitate cărţile Vechiului şi Noului Testament cu toate părţile lor. Cristos. Dumnezeu vorbeşte omului în felul oamenilor. DV 12 §1. . Cuvântul veşnic al Dumnezeului celui viu. trebuie ţinut seama de condiţiile timpului şi culturii lor. 110 Pentru a descoperi intenţia autorilor sacri. pe baza credinţei primite de la apostoli. miss. 45). Duhul Sfânt. îl au ca autor pe Dumnezeu şi au fost încredinţate ca atare Bisericii”113. 106 Dumnezeu i-a inspirat pe autorii omeneşti ai cărţilor sacre. Dumnezeu a ales oameni şi s-a slujit de ei. l-a voit consemnat în Scrierile sacre”115. interpret al Scripturii 109 În Sfânta Scriptură. să „ne deschidă mintea la înţelegerea Scripturilor” (Lc 24.105 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi. trebuie. sau 113 114 DV 11. fiind alcătuite sub inspiraţia Duhului Sfânt. ci a Cuvântului întrupat şi viu”116. aceştia să scrie ca adevăraţi autori tot ceea ce voia El şi numai aceea”114. credinţa creştină nu este o „religie a Cărţii”. „Căci adevărul este prezentat şi exprimat în mod diferit în textele care sunt în diferite sensuri istorice. „Întrucât tot ce afirmă autorii inspiraţi sau hagiografii trebuie considerat ca afirmat de Duhul Sfânt. de modurile de a simţi. 115 DV 11. trebuie declarat despre cărţile Scripturii că ele transmit cu certitudine. „nu a unui cuvânt scris şi mut. 4. de „genurile literare” folosite în epocă. 116 Sf. lăsându-le uzul capacităţilor şi puterilor proprii. Creştinismul este religia „Cuvântului” lui Dumnezeu. pentru că. „Ceea ce a fost revelat de Dumnezeu şi este cuprins şi expus în Sfânta Scriptură a fost consemnat sub inspiraţia Duhului Sfânt”. acţionând El însuşi în ei şi prin ei. 107 Cărţile inspirate învaţă adevărul. de a vorbi şi de a povesti curente în acel timp. pentru ca. pentru mântuirea noastră. III. prin Duhul Sfânt. Ca ele să nu rămână literă moartă. „Pentru redactarea cărţilor sfinte.

in Lev. . După o expresie a Sfinţilor Părinţi. Hom. trebuie dată o mare atenţie „conţinutului şi unităţii întregii Scripturi”.de alt gen de expresie”118. după simţul spiritual pe care Duhul îl dăruieşte Bisericii”124). Psal. DV 12 §3. 120 Cf. nu mai puţin important decât precedentul şi fără de care Scriptura rămâne literă moartă: „Sfânta Scriptură trebuie să fie citită şi interpretată întru acelaşi Duh în care a fost scrisă”119. căci Scriptura nu era limpede. 113 2. În al doilea rând.. 123 Sf. acesta din urmă fiind subîmpărţit în sens alegoric. Biserica poartă în Tradiţia sa amintirea vie a Cuvântului lui Dumnezeu şi Duhul Sfânt îi dă interpretarea spirituală a Scripturii („. se pot distinge două sensuri ale Scripturii: sensul literal şi sensul spiritual. 124 Origene. Toma Aq. 44-46. Această inimă era închisă înainte de Pătimire. 114 3. Conciliul al II-lea din Vatican indică trei criterii pentru o interpretare a Scripturii conformă Duhului care a inspirat-o120: 112 1. 125 Cf. Prin „analogia credinţei” înţelegem coeziunea adevărurilor de credinţă între ele şi în proiectul total al Revelaţiei. 111 Dar cum Sfânta Scriptură este inspirată.. Lc 24.. Sensurile Scripturii 115 După o veche tradiţie. Sfânta Scriptură se citeşte mult mai mult în inima Bisericii decât în mijloacele materiale ale exprimării sale. Căci. Într-adevăr. moral şi anagogic. 11. Dar Scriptura a fost deschisă după Pătimire. 25-27. E necesară atenţia la „analogia credinţei”125. 122 Cf. 121 Cf. În primul rând. datorită unităţii planului lui Dumnezeu căruia Isus Cristos îi este centru şi inimă. deschisă de la Paştele său121. 118 119 DV 12 §2. Scriptura trebuie citită în „Tradiţia vie a Bisericii întregi”. pentru ca aceia care de atunci înainte au început să o înţeleagă să privească şi să discearnă în ce fel trebuie să fie interpretate profeţiile123. Ps 22. 6. DV 12 §3. Scriptura este una. 5. Rom 12. oricât de diferite ar fi cărţile care o alcătuiesc. 21. Inima122 lui Cristos desemnează Sfânta Scriptură care ne face cunoscută Inima lui Cristos. 5. există un alt principiu al interpretării corecte. 15.

al Botezului127. ci şi realităţile şi evenimentele despre care vorbeşte ea pot fi semne. Evr 3─4. 128 Cf. 1.Concordanţa profundă a celor patru sensuri asigură întreaga bogăţie citirii vii a Scripturii în Biserică: 116 Sensul literal. Omnes sensus (sc. astfel. ─ „Nu aş crede în Evanghelie dacă nu m-ar îndemna autoritatea Bisericii catolice”131. pregătitor. S. nisi me catholicae Ecclesiae commoveret auctoritas. nu numai textul Scripturii. 119 „Este sarcina exegeţilor să lucreze după aceste reguli pentru înţelegerea şi expunerea mai profundă a sensului Sfintei Scripturi. 130 DV 12. Ap 21. ─ „Toate sensurile Sfintei Scripturi se bazează pe sensul literal”126. Realităţile şi evenimentele pot fi văzute şi în semnificaţia lor eternă. 3. Datorită unităţii planului lui Dumnezeu. Moralis quid agas. quo tendas anagogia. 6. Sensul alegoric. 129 Cf. prin aceasta. 1 Cor 10. printr-un studiu. 1. 3. să se maturizeze judecata Bisericii. Sensul moral. Putem dobândi o înţelegere mai profundă a evenimentelor recunoscând semnificaţia lor în Cristos. Th. Cf. pentru ca. 2. Evenimentele relatate în Scriptură trebuie să ne ducă la un mod corect de a acţiona.1 ─ 22. Căci tot ceea ce se leagă de modul de a interpreta Scriptura se află supus în ultimă instanţă judecăţii Bisericii. trecerea Mării Roşii este un semn al biruinţei lui Cristos şi. Astfel. Sacrae Scripturae) fundentur super litteralem. care împlineşte dumnezeiasca poruncă şi slujire de a păstra şi interpreta Cuvântul lui Dumnezeu”130: Ego vero Evangelio non crederem. alegoria ─ ce trebuie să crezi. 1. ad 1. Toma Aq. 11)128. anagogé) spre Patria noastră. anagogia ─ spre ce trebuie să tinzi”. 10.5. quid credas allegoria. 117 Sensul spiritual. călăuzindu-ne (în greceşte. într-un fel. 2. Ele au fost scrise „pentru învăţătura noastră” (1 Cor 10. Biserica pe pământ este semn al Ierusalimului ceresc129. 126 127 Sf. . Augustin. 131 Sf. „Sensul literal te învaţă faptele. Fund. 5.. sensul moral ─ ce trebuie să faci.11. Este sensul semnificat de cuvintele Scripturii şi descoperit de exegeza care urmează regulile interpretării corecte. 118 Un distih medieval rezumă bine semnificaţia celor patru sensuri: Litera gesta docet. Sensul anagogic.

către Filemon. dacă se socotesc Ier şi Pl împreună) şi 27 pentru Noul Testament133: Geneză. DV 8. către coloseni. 1 şi 2 Samuel. Iudita. Sofonia. Osea. Luca şi Ioan. Iona. Judecători. Ieremia. către filipeni. Scrisoarea lui Iacob. Cântarea Cântărilor. o înţelepciune mântuitoare despre viaţa omului şi minunate comori de rugăciune. Lista lor integrală este numită „Canonul” Scripturilor. „Deşi conţin şi lucruri imperfecte şi condiţionate istoric”. Estera. Isaia. Scrisoarea lui Iuda şi Apocalipsul alcătuiesc Noul Testament. Scrisoarea către evrei. în sfârşit. Habacuc. în ele se află ascunsă taina mântuirii noastre”135. 122 Într-adevăr. către galateni. Esdra şi Nehemia. 1 şi 2 Cronici. Proverbele. Canonul Scripturilor 120 Biserica a putut discerne ce scrieri trebuie să fie numărate printre Cărţile Sfinte datorită Tradiţiei apostolice132. Faptele Apostolilor. Ecleziasticul. Naum. căci Vechiul Legământ nu a fost niciodată revocat. Vechiul Testament 121 Vechiul Testament este o parte de neeliminat a Sfintei Scripturi. DS 179. Levitic. 134 Cf. Scrisorile Sfântului Paul către romani. Abdia. Plângerile. 1501-1504. Iob. DV 14. Rut. către efeseni. . Noul Testament 132 133 Cf. către Tit. Numeri. Cărţile lui sunt divin inspirate şi-şi păstrează o valoare permanentă 134. Ecleziastul. Răscumpărătorul Universului”. „economia Vechiului Testament avea ca scop principal să pregătească venirea lui Cristos. Cf. Ageu. 1 şi 2 Regi. 1 şi 2 către tesaloniceni. Zaharia. Marcu. 1 şi 2 către Timotei. Amos. 135 DV 15. Înţelepciunea. Malahia alcătuiesc Vechiul Testament. Evangheliile după Matei.IV. Ea cuprinde pentru Vechiul Testament 46 de scrieri (45. Ezechiel. 1 şi 2 către corinteni. Miheea. Baruh. 123 Creştinii venerează Vechiul Testament ca pe cuvântul adevărat al lui Dumnezeu. cele trei Scrisori ale lui Ioan. 1334-1336. §3. 1 şi 2 a lui Petru. Iosua. Daniel. 1 şi 2 Macabei. cărţile Vechiului Testament dau mărturie despre întreaga pedagogie divină a iubirii mântuitoare a lui Dumnezeu: „În ele sunt adunate învăţături înalte despre Dumnezeu. Tobia. Ioel. Psalmii. Biserica a respins întotdeauna hotărât ideea de a lăsa la o parte Vechiul Testament sub pretext că Noul Testament l-ar fi făcut nefolositor (marcionismul). Exod. Deuteronom.

fie deja în scris. Rich. Cristos. integrându-le pe altele într-o sinteză sau expunându-le în funcţie de situaţia Bisericilor. transmit fidel ceea ce Isus. Tradiţia orală. 136 137 DV 17. instruiţi de evenimentele glorioase din viaţa lui Cristos şi luminaţi de Duhul Sfânt. La meditaţie. despre care dau mărturie veneraţia pe care i-o acordă liturgia şi atracţia neasemuită pe care a exercitat-o din toate timpurile asupra sfinţilor: Nu există nici o învăţătură mai bună. 2. Obiectul lor central este Isus Cristos. păstrând forma unei vestiri. însă mereu astfel încât să ne comunice lucruri adevărate şi autentice despre Isus”139. „a căror istoricitate o susţine fără şovăire. 126 În constituirea Evangheliilor se pot distinge trei etape: 1. 139 DV 19. 138 DV 18. care este puterea lui Dumnezeu pentru mântuirea oricărui om care crede. se înfăţişează şi îşi arată în mod eminent forţa în scrierile Noului Testament”136. Vedeţi şi păstraţi ceea ce Domnul şi Învăţătorul nostru. . cu acea înţelegere mai deplină de care ei înşişi. DV 20. pătimirea şi glorificarea lui. apostolii au transmis ascultătorilor lor ceea ce Isus a spus şi a făptuit. Mântuitorul nostru”138. trăind printre oameni. „După Înălţarea Domnului. aveau parte”. în sfârşit. a învăţat în cuvinte şi a împlinit în fapte140. Ms. Aceste scrieri ne dezvăluie adevărul definitiv al Revelaţiei divine. Evangheliile scrise. 141 Sf. A 83v. Fiul lui Dumnezeu. în ea găsesc tot ce e necesar sărmanului meu suflet. 127 Evanghelia cvadriformă ocupă în Biserică un loc unic. 3. 125 Evangheliile sunt inima întregii Scripturi. mai de preţ şi mai minunată decât textul Evangheliei. Biserica crede cu tărie că cele patru Evanghelii. „deoarece constituie principala mărturie despre viaţa şi învăţătura Cuvântului Întrupat. a făptuit şi a învăţat realmente pentru mântuirea lor veşnică. 140 Sf. Viaţa şi învăţătura lui Isus. mă opresc mai presus de toate la Evanghelie. până în ziua în care a fost înălţat la cer”. autob.124 „Cuvântul lui Dumnezeu. Cezaria cea tânără. precum şi începuturile Bisericii lui sub lucrarea Duhului Sfînt137. Tereza a Pruncului Isus. Descopăr mereu noi lumini. „Autorii sacri au scris cele patru Evanghelii alegând anumite lucruri din mulţimea acelora care erau transmise fie oral. Fiul lui Dumnezeu întrupat. învăţăturile. Cf. faptele. sensuri ascunse şi tainice141.

iar cel Vechi este dezvăluit în cel Nou: Novum in Vetere latet et in Novo Vetus patet145. iar pentru fiii Bisericii . 1. a pus în lumină unitatea planului divin în cele două Testamente. Cateheza creştină primară va recurge la el necontenit144. 2. V. reafirmată de Mântuitorul însuşi143.Unitatea dintre Vechiul şi Noul Testament 128 Biserica. hrană a sufletului. izvor curat şi nesecat al vieţii spirituale”146. în cadrul căreia omilia liturgică trebuie să aibă un loc privilegiat. şi Noul Testament se cere citit la lumina celui Vechi. chemarea patriarhilor şi Exodul din Egipt. Astfel. 145 Sf. adică propovăduirea pastorală. De asemenea. 11. primeşte din cuvântul Scripturii o hrană sănătoasă şi o putere sfîntă”148. 6. După o spusă veche.tăria credinţei. 146 DV 21. 148 DV 24. 147 DV 22. Noul Testament este ascuns în cel Vechi. cu ajutorul tipologiei. 130 Tipologia exprimă dinamismul spre împlinirea planului divin când „Dumnezeu va fi totul în toate” (1 Cor 15. cateheza şi toată formaţia creştină. cf. Sfânta Scriptură în viaţa Bisericii 131 „În Cuvântul lui Dumnezeu se află atâta putere şi tărie încât el constituie pentru Biserică sprijin şi forţă. Dar ea nu trebuie să ne facă să uităm că el îşi păstrează valoarea proprie de Revelaţie. Cf. 142 143 Cf. 21. 132 „Studiul Sfintelor Scripturi trebuie să fie sufletul teologiei. Augustin. De altfel. Această lectură tipologică arată conţinutul inepuizabil al Vechiului Testament. nu-şi pierd valoarea proprie în planul lui Dumnezeu prin faptul că sunt în acelaşi timp etape intermediare. de exemplu. Hept. Aceasta discerne în lucrările lui Dumnezeu din Vechiul Legământ prefigurări a ceea ce Dumnezeu a înfăptuit la plinirea timpurilor în persoana Fiului său întrupat. 1 Cor 5. 144 Cf. „Creştinii trebuie să aibă acces larg la Sfânta Scriptură”147. Mc 12. 28). . 73. 1 Pt 3. 10. 29-31. 1 Cor 10. şi slujirea cuvântului. Evr 10. DV 16. 1-11. iar apoi în mod continuu în Tradiţia ei. încă din timpurile apostolice142. 6-8. 129 Creştinii citesc aşadar Vechiul Testament în lumina lui Cristos mort şi înviat.

) ca. „Ceea ce vine de la Duhul nu este înţeles pe deplin decât prin acţiunea Duhului”153. prin citirea deasă a dumnezeieştilor Scripturi. 138 Biserica primeşte şi venerează ca inspirate cele 46 de cărţi ale Vechiului Testament şi cele 27 de cărţi ale Noului Testament. sunt într-adevăr Cuvântul lui Dumnezeu”151. ambele se luminează reciproc. 139 Cele patru Evanghelii ocupă un loc central. la ce vrea Dumnezeu să reveleze prin autorii sacri pentru mântuirea noastră. et ille unus liber Christus est. 136 Dumnezeu este Autorul Sfintei Scripturi în sensul că El îi inspiră pe autorii ei omeneşti. Vechiul Testament îl pregăteşte pe cel Nou. Noe 2. 152 Cf. Într-adevăr. pentru că centrul lor este Cristos Isus. căci toată dumnezeiasca Scriptură vorbeşte despre Cristos şi toată dumnezeiasca Scriptură se împlineşte în Cristos”150. şi această singură carte este Cristos.. et omnis Scriptura divina in Christo impletur. în primul rând. 141 „Biserica a venerat întotdeauna dumnezeieştile Scripturi după cum a DV 25. 151 DV 24. quia omnis Scriptura divina de Christo loquitur. 153 Origene. Hugues de Saint-Victor. 5. 4. 149 150 . Ieronim)”149. in Ex. în timp ce acesta îl împlineşte pe cel Vechi. 137 Interpretarea Scripturilor inspirate trebuie să fie atentă. 8). DV 11.133 Biserica „ îi îndeamnă foarte stăruitor pe toţi creştinii (. «necunoaşterea Scripturilor înseamnă necunoaşterea lui Cristos» (Sf. 8. 140 Unitatea celor două Testamente decurge din unitatea planului lui Dumnezeu şi a Revelaţiei sale. PE SCURT 134 Omnis Scriptura divina unus liber est. 135 „Sfintele Scripturi cuprind Cuvântul lui Dumnezeu şi. Hom. pentru că sunt inspirate. El acţionează în ei şi prin ei. ─ „Toată dumnezeiasca Scriptură este o singură carte. ambele sunt adevărat Cuvânt al lui Dumnezeu. Dă astfel certitudinea că scrierile lor învaţă fără eroare adevărul mântuitor152. să-şi însuşească «înalta cunoaştere a lui Isus Cristos» (Fil 3..

. „Lumină pentru paşii mei e Cuvântul tău. Is 50.venerat şi însuşi Trupul Domnului”154: ambele hrănesc şi guvernează întreaga viaţă creştină. 4. 105)155. 154 155 DV 21. făclie pentru cărările mele” (Ps 119. Cf.

ARTICOLUL 1 Cred I. Fecioara Maria este realizarea ei cea mai desăvârşită. 16. „ascultarea credinţei”158. 5. dat lui Dumnezeu care revelează.CAPITOLUL AL TREILEA Răspunsul omului dat lui Dumnezeu 142 Prin Revelaţia sa. pentru că adevărul lui este garantat de Dumnezeu. Abraham este modelul acestei ascultări pe care ni-l propune Sfânta Scriptură. . Abraham ─ „părintele tuturor celor care cred” 156 DV 2. omul îşi dă asentimentul lui Dumnezeu care se revelează 157. 143 Prin credinţă. Răspunsul adecvat dat acestei chemări este credinţa. omul îşi supune în întregime lui Dumnezeu mintea şi voinţa. Sfânta Scriptură numeşte acest răspuns al omului. Ascultarea credinţei 144 A asculta în credinţă înseamnă a te supune în mod liber cuvântului ascultat. 157 Cf. se adresează oamenilor ca unor prieteni şi intră în relaţie cu ei pentru a-i chema şi a-i primi la împărtăşire cu El”156. Cu toată fiinţa. Rom 1. „Dumnezeu cel nevăzut. Adevărul însuşi. 158 Cf. DV 5. 26. în belşugul iubirii sale.

fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. 163 Cf. „Abraham a avut credinţă în Dumnezeu şi i-a fost socotit ca dreptate” (Rom 4. . 14. Gen 15. 8)159. 146 Abraham realizează astfel definiţia credinţei dată de Scrisoarea către evrei: „Credinţa e chezăşia bunurilor nădăjduite. 11. Isus. Gen 18. 2). „începătorul şi împlinitorul credinţei noastre” (Evr 11. Maria ─ „Fericită cea care a crezut” 148 Fecioara Maria realizează în modul cel mai desăvârşit ascultarea credinţei. 1-4. Totuşi. 38). 37)164 şi dându-şi consimţământul: „Iată slujitoarea Domnului. 159 Cf. când Isus. „Dumnezeu rânduise pentru noi ceva mai bun”: harul de a crede în Fiul său. Lc 1. 12. 147 Vechiul Testament este bogat în mărturii ale acestei credinţe. Biserica venerează în Maria realizarea cea mai pură a credinţei. insistă în mod deosebit asupra credinţei lui Abraham: „Prin credinţă. în marele elogiu al credinţei strămoşilor.145 Scrisoarea către evrei. Prin credinţă. 2. 1). Abraham l-a oferit pe unicul său fiu ca jertfă161. în sfârşit. 35. 161 Cf. Gen 15. 5. crezând că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. 165 Cf. a murit pe cruce. De aceea. În credinţă. Evr 11. Scrisoarea către evrei proclamă elogiul credinţei exemplare a celor vechi. Pentru această credinţă. 166 Cf. Fiul său. Lc 2. 18)163. 20). Gen 12. toate generaţiile o vor proclama fericită165. 40. Gen 23. 45). 17. 48. Datorită acestei „credinţe puternice” (Rom 4. Prin credinţă. credinţa nu i-a şovăit. Abraham a devenit „părintele tuturor celor care aveau să creadă” (Rom 4. 6. „care le-a dobândit bună mărturie” (Evr 11. Maria a primit vestirea şi făgăduinţa aduse de îngerul Gabriel. Elisabeta a salutat-o: „Fericită cea care a crezut că i se vor împlini cele spuse ei de la Domnul” (Lc 1. 164 Cf. 162 Cf. 160 Cf. Prin credinţă a trăit ca străin şi peregrin în Pământul făgăduinţei 160. 149 În toată viaţa ei şi până la ultima încercare166. 39). Sarei i-a fost dat să-l zămislească pe fiul făgăduinţei. Maria n-a încetat să creadă „în împlinirea” cuvântului lui Dumnezeu. dovada celor care nu se văd” (Evr 11. Abraham a ascultat de chemarea de a pleca spre o ţară pe care urma s-o primească moştenire şi a plecat neştiind încotro merge” (Evr 11. 3) 162. 4.

III.. Tatăl. El l-a făcut cunoscut” (In 1. Cred în Duhul Sfânt 152 Omul nu poate să creadă în Isus Cristos fără a se împărtăşi din Duhul lui. Ca adeziune personală faţă de Dumnezeu şi asentiment faţă de adevărul pe care El l-a revelat. El este singurul care-l cunoaşte şi-l poate revela169. Ar fi zadarnic şi fals să-ţi pui o astfel de credinţă într-o făptură167. „Fiul lui preaiubit”. decât sub acţiunea Duhului Sfânt” (1 Cor 12.II. a crede în Dumnezeu înseamnă în mod inseparabil a crede în Acela pe care El l-a trimis. 5. Căci „nimeni nu poate spune: «Isus este Domn». (. Duhul Sfânt e acela care revelează oamenilor cine este Isus. E vrednic şi drept să te încrezi total în Dumnezeu şi să crezi în mod absolut ceea ce spune El. Mc 9. Ier 17. o adeziune personală a omului faţă de Dumnezeu. Fiul unul-născut. 169 Cf.. Putem crede în Isus Cristos pentru că El însuşi este Dumnezeu. „Duhul cercetează totul. Pentru că „l-a văzut pe Tatăl” (In 6. 27. Ps 40. Cred în Isus Cristos. ea este. „Ştiu în cine mi-am pus credinţa” (2 Tim 1. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. Fiul lui Dumnezeu 151 Pentru creştin. credeţi şi în mine” (In 14. asentimentul liber faţă de tot adevărul pe care l-a revelat Dumnezeu. Caracteristicile credinţei 167 Cf. 1). 10-11). chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. 146. 7. 3-4. care este în sânul Tatălui. 5-6. 168 Cf.) Nimeni nu cunoaşte cele ale lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu îl cunoaşte în întregime pe Dumnezeu. 11). Cuvântul făcut trup: „Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată. Mt 11. . Dumnezeu ne-a spus să-l ascultăm168. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa într-un singur Dumnezeu. în care îşi află toată bucuria (Mc 1. Domnul însuşi le spune ucenicilor săi: „Credeţi în Dumnezeu. Fiul şi Duhul Sfânt. credinţa creştină se deosebeşte de credinţa într-o persoană omenească. 46). Noi credem în Duhul Sfânt pentru că este Dumnezeu. 12) Cred într-unul Dumnezeu 150 Credinţa este. în primul rând. 3). în acelaşi timp şi în mod inseparabil. 18).

Toma Aq. 9. mintea şi voinţa omului conlucrează cu harul dumnezeiesc: Credere est actus intellectus assentientis veritati divinae ex imperio voluntatis a Deo motae per gratiam („A crede este un act al intelectului care aderă la adevărul dumnezeiesc. care revelează şi care nu poate nici să se înşele. Aşadar. „Pentru a-i oferi lui Dumnezeu această credinţă. 172 Cc. S. Dumnezeu a voit ca ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt să fie însoţite de dovezile exterioare ale Revelaţiei 170 Cf. „Totuşi. 173 Sf. . 171 DV 5. 2-2. Credinţa şi înţelegerea 156 Motivul de a crede nu este faptul că adevărurile revelate apar ca adevărate şi inteligibile pentru lumina raţiunii noastre naturale. care să-i mişte inima şi să i-o îndrepte spre Dumnezeu. Th. Nu este contrar nici libertăţii. Deja în relaţiile umane nu e contrar demnităţii noastre să credem ceea ce ne spun alţii despre ei înşişi şi despre intenţiile lor şi să ne încredem în făgăduinţele lor (cum se întâmplă. să-i deschidă ochii minţii şi să-i facă «pe toţi să îmbrăţişeze şi să creadă cu bucurie adevărul»”171. care este în ceruri” (Mt 16. Mt 11. Cc. Nu e mai puţin adevărat că a crede este un act autentic uman. 155 În credinţă. Vatican I: DS 3008. nici minţii omului să se încreadă în Dumnezeu şi să adere la adevărurile revelate de El. Noi credem „datorită autorităţii lui Dumnezeu însuşi. pentru ca omagiul credinţei noastre să fie conform raţiunii. Credinţa este un dar al lui Dumnezeu. Vatican I: DS 3010. care-i iese în întâmpinare şi-l ajută. 17)170. atunci când un bărbat şi o femeie se căsătoresc). Gal 1. la porunca voinţei puse în mişcare de Dumnezeu prin har”)173. 2. ci de la Tatăl său. o virtute supranaturală revărsată de El. de exemplu. e cu atât mai puţin contrar demnităţii noastre să „oferim prin credinţă supunerea deplină a minţii şi voinţei noastre lui Dumnezeu care revelează”k172 şi să intrăm astfel în comuniune intimă cu El. omul are nevoie de harul lui. Credinţa este un act uman 154 Credinţa nu e posibilă decât prin harul şi ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt. 15. 25. pentru a intra astfel în comuniune reciprocă. precum şi de ajutoarele interioare ale Duhului Sfânt.Credinţa este un har 153 Când Sfântul Petru dă mărturie că Isus este Cristos. cf. nici să ne înşele”. Fiul Dumnezeului celui viu. Isus îi afirmă că această revelaţie nu i-a venit „de la trup şi sânge.

care. pentru că realităţile profane şi realităţile de credinţă provin de la acelaşi Dumnezeu. 18) spre o înţelegere vie a conţinuturilor Revelaţiei. adică a ansamblului planului lui Dumnezeu şi al misterelor credinţei. 157 Credinţa este sigură. Prosl. DS 3009. 2-2. dar „certitudinea pe care o dă lumina divină este mai mare decât aceea pe care o dă lumina raţiunii naturale”177. 9. „cred pentru a înţelege şi înţeleg pentru a crede mai bine”. mai sigură decât orice cunoaştere umană. după expresia Sfântului Augustin181. 4. Astfel. Astfel. care nu poate minţi. „Zece mii de dificultăţi nu alcătuiesc o singură îndoială”178. pentru că se întemeiază pe însuşi Cuvântul lui Dumnezeu. nu va fi niciodată în opoziţie adevărată cu credinţa. Anselm. Harul credinţei deschide „ochii inimii” (Ef 1. chiar dacă nu-şi dă seama. cu smerenie şi statornicie. al legăturii lor între ele şi cu Cristos. o credinţă mai mare. §2. Desigur. „pentru ca înţelegerea Revelaţiei să se adâncească mereu mai mult. 175 Cf. 174 Ibid. 7. rodnicia şi stabilitatea ei „sunt semne sigure ale Revelaţiei. centrul misterului revelat. 159 Credinţă şi ştiinţă. „Deşi credinţa este deasupra raţiunii. adaptate la intelectul tuturor”. 3. sunt „motive de credibilitate”. Th. Duhul Sfânt desăvârşeşte necontenit credinţa prin darurile sale”180. 5. tainele realităţii. 171. cel care se străduieşte să cerceteze. adevărurile revelate pot părea obscure raţiunii şi experienţei omului. Mai mult. 179 Sf. Mc 16. 20. S. susţinând toate lucrurile. nu poate exista niciodată un dezacord real între ele. cercetarea metodică în toate disciplinele. 158 „Credinţa încearcă să înţeleagă”179: este inerentă credinţei dorinţa credinciosului de a-l cunoaşte mai bine pe Acela în care şi-a pus credinţa şi de a înţelege mai bine ceea ce a revelat El. o cunoaştere mai pătrunzătoare va determina. este călăuzit de mâna lui Dumnezeu. nici adevărul nu poate contrazice vreodată adevărul”182. acela. profeţiile. 180 DV 5.. Evr 2. Apol. 178 Newman. 176 Cc. Dumnezeu nu s-ar putea nega pe sine însuşi. . răspândirea şi sfinţenia Bisericii. De vreme ce acelaşi Dumnezeu care revelează misterele şi comunică credinţa a făcut să coboare în mintea omului lumina raţiunii. dacă este efectuată în mod cu adevărat ştiinţific şi conform normelor morale. „De aceea. Toma Aq. minunile lui Cristos şi ale sfinţilor175.. ob. 43. Vatican I: DS 3017 183 GS 36. 182 Cc. 181 Serm. la rândul ei.sale”174. le face să fie ceea ce sunt”183. tot mai înflăcărată de iubire. Vatican I: DS 3008-3010 177 Sf. prooem. Or. care arată că asentimentul credinţei nu este „nicidecum o mişcare oarbă a spiritului”176.

190 Cf. trebuie să o hrănim cu Cuvântul lui Dumnezeu.) Acest lucru s-a manifestat în cel mai înalt grad în Cristos Isus” 185.: DS 1532. Lc 17. cf. îi atrage pe oameni la sine”186. 13). Rom 15.. 6) şi nu putem ajunge să împărtăşim condiţia de fii ai lui. nimeni niciodată nu poate fi îndreptăţit fără ea şi nimeni. sfântul Paul îl avertizează pe Timotei: „Luptă-te lupta cea bună. Împărăţia lui (. pe oameni să-l slujească în spirit şi adevăr. „Dumnezeu îi cheamă. 18-19). 748. Statornicia în credinţă 162 Credinţa este un dar gratuit. CIC. ridicat pe Cruce. 32. deci să fie purtată de speranţă191 şi să fie înrădăcinată în credinţa Bisericii. §2. lepădându-l. având credinţă şi cuget bun. dar nu a constrâns nicidecum. 6. Vatican I: DS 3012. 14-26. Cc. dacă nu va fi «stăruit în ea până la sfârşit» (Mt 10. „Pentru că «fără credinţă (. Putem pierde acest dar nepreţuit. In 3.) nu-i putem fi plăcuţi lui Dumnezeu» (Evr 11. actul de credinţă are un caracter voluntar”184. 13. dar nu-i constrânge.. trebuie să-l implorăm pe Domnul să o sporească 189. ea trebuie să „lucreze prin iubire” (Gal 5. 187 Cf.Libertatea credinţei 160 Pentru a fi uman. 5. 188 Cc.) creşte prin iubirea cu care Cristos. „A dat mărturie despre adevăr. can. pe care Dumnezeu îl face omului.. Iac 2. 24. şi de aceea această chemare îi obligă în conştiinţă.. 22. nimeni nu trebuie să fie constrâns să îmbrăţişeze credinţa împotriva voinţei proprii. 6)190. Cristos a chemat la credinţă şi la convertire. desigur. 16. nu va dobândi viaţa veşnică”188. 40 etc. . Mc 16. 186 DH 11. Pentru a trăi. Într-adevăr. 24. 189 Cf. prin însăşi natura sa. Trid. pe care unii. a creşte şi a persevera până la sfârşit în credinţă. Într-adevăr. 22. prin urmare. 36. Mc 9. 184 DH 10. „răspunsul credinţei dat de om lui Dumnezeu trebuie să fie voluntar. au rătăcit în credinţă” (1 Tim 1. (. 191 Cf. Necesitatea credinţei 161 Credinţa în Isus Cristos şi în Acela care l-a trimis pentru mântuirea noastră este necesară pentru a dobândi această mântuire187... dar nu a voit să-l impună cu forţa celor care-l respingeau. 185 DH 11. cf.

luminoasă datorită Celui în care crede. (. care e începătorul şi desăvârşitorul credinţei” (Evr 12. care a crezut „sperând împotriva oricărei speranţe” (Rom 4. în „peregrinarea credinţei”193. şi îl cunoaştem pe Dumnezeu „ca într-o oglindă.) în chip nedesăvârşit” (1 Cor 13. Toma Aq. Ele pot clătina credinţa şi pot deveni pentru ea o piatră de încercare... „aşa cum este” (1 In 3. Dar credinţa nu este un act izolat. 7). Ea poate fi pusă la încercare. Îl vom vedea atunci pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. în ghicitură. luând parte la pătimirea Fiului său şi la noaptea mormântului lui. 36. Vasile. scopul peregrinării noastre pe pământ. 12). ARTICOLUL 2 Noi credem 166 Credinţa este un act personal: răspunsul liber al omului la iniţiativa lui Dumnezeu care se revelează. a înaintat până în „noaptea credinţei”194.Credinţa ─ începutul vieţii veşnice 163 Credinţa ne face să pregustăm bucuria şi lumina viziunii beatifice. Th. 164 Totuşi. cf. Spir. nu în vedere limpede” (2 Cor 5. cu ochii aţintiţi la Isus. 194 Ioan Paul al II-lea. Sf. 2). . 2-2. Lumea în care trăim pare adesea foarte departe de certitudinile pe care ni le dă credinţa. Nimeni nu poate să creadă singur. 18). experienţa răului şi a suferinţei. ca un chip în oglindă. 1. Deci credinţa este deja începutul vieţii veşnice: De vreme ce încă de acum contemplăm binecuvântările credinţei. Nimeni nu şi-a dăruit singur 192 Sf. acum „umblăm în credinţă. 1-2). după cum nimeni nu poate să trăiască singur. 193 LG 58. RM 18. 15. Credinţa. care.. S. Fecioara Maria. 12). este trăită deseori în obscuritate. să lepădăm tot ce ne îngreunează şi păcatul ce ne împresoară şi să alergăm cu stăruinţă în întrecerea ce ne stă înainte. şi atâţia alţi martori ai credinţei: „Înconjuraţi fiind de atâta nor de martori. 165 Atunci trebuie să ne îndreptăm spre martorii credinţei: Abraham. e ca şi cum am fi dobândit deja lucrurile minunate de care credinţa ne asigură că ne vom bucura odată192. 4. a nedreptăţii şi a morţii par a contrazice Vestea cea Bună.

mărturisită de episcopii adunaţi în Conciliu sau. ea este mama noastră: „Noi credem în Biserică: o credem ca pe mama noii noastre naşteri. În Rituale Romanum. Limbajul credinţei 170 Noi nu credem în formule. 2. ca o verigă în marele lanţ al celor credincioşi. şi astfel. Totuşi. 169 Mântuirea vine numai de la Dumnezeu. ci la realitatea enunţată”199. cel care administrează botezul îl întreabă pe catehumen: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi răspunsul e: „Credinţa”. în originalul grecesc. Mama noastră. mărturisită personal de fiecare credincios. pentru că primim viaţa de credinţă prin Biserică.. 196 Crezul niceno-constantinopolitan.credinţa. pe toată faţa pământului. Iubirea noastră faţă de Isus şi faţă de oameni ne împinge să vorbim şi altora despre credinţa noastră. I. Toma Aq. 2-2. te mărturiseşte Sfânta Biserică”. pretutindeni. Acestea ne îngăduie să exprimăm şi să transmitem credinţa. Credinciosul a primit credinţa de la alţii şi trebuie să o transmită altora. la credinţa Bisericii tale” 168 În primul rând. poartă. „Eu cred”: este. Biserica este şi educatoarea credinţei noastre. În primul rând. Doamne. după cum nimeni nu şi-a dăruit singur viaţa. Dar. „Actul (de credinţă al) credinciosului nu se opreşte la enunţ. astfel. să o 195 Simbolul Apostolilor. Prin Biserică primim credinţa şi viaţa cea nouă în Cristos. 197 OBA. . prin credinţa mea. de aceste realităţi ne apropiem cu ajutorul formulărilor credinţei. Spir. 2 199 Sf. mai ales la botez. Biserica este cea care. ci în realităţile pe care ele le exprimă şi pe care credinţa ne îngăduie să le „atingem”. Eu nu pot crede fără a fi susţinut de credinţa celorlalţi şi. ad 2. „Noi credem”. „Priveşte. de adunarea liturgică a celor credincioşi. prin botez. care-i răspunde lui Dumnezeu prin credinţa ei şi care ne învaţă să spunem: „Eu cred”. II. „Noi credem”196: este credinţa Bisericii. 167 „Eu cred”195: este credinţa Bisericii. cântăm în Te Deum) şi cu ea şi în ea suntem atraşi şi aduşi să mărturisim şi noi: „Eu cred”. Fiind mama noastră. hrăneşte şi susţine credinţa mea. de asemenea. 198 Faustus de Riez. contribui la susţinerea credinţei celorlalţi. Fiecare credincios este. nu credem în Biserică ca şi cum ar fi autoarea mântuirii noastre”198. îl mărturiseşte pe Domnul („Pe tine. 1. Biserica. Biserica este cea care crede. mai general. Th. „Noi credem”. S. „Ce-ţi dă credinţa?” „Viaţa veşnică”197. 1.

ca dintr-o singură gură”201.. afirmă: 173 „Într-adevăr. 1. Şi nici Bisericile care sunt în Germania nu au altă credinţă sau altă Tradiţie. 1. transmisă printr-un singur botez. într-un suflet şi într-o inimă.. popoare şi neamuri. nici cele care se află în centrul lumii. 203 Ibid. Maica noastră. pentru a ne introduce în înţelegerea şi viaţa de credinţă. ne învaţă limbajul credinţei. prin atâtea limbi. chiar dacă limbile sunt felurite în lume. 3.. „stâlpul şi reazemul adevărului” (1 Tim 3. O singură credinţă 172 De veacuri. ca o comoară de mare preţ închisă într-un vas scump. Ibid. Ea este cea care păstrează amintirea cuvintelor lui Cristos. Ef 4. PE SCURT 176 Credinţa este o adeziune personală a omului întreg faţă de Dumnezeu care se 200 Cf. . înrădăcinată în convingerea că toţi oamenii nu au decât un singur Dumnezeu şi Tată200. crede în ea în acelaşi fel. o păstrăm cu grijă. să o asimilăm şi să o trăim tot mai mult. primită de la un singur Domn. Sfântul Irineu de Lyon. pe care am primit-o de la Biserică. 4-6. Aşa cum o mamă îi învaţă pe copiii ei să vorbească şi prin însuşi acest fapt să înţeleagă şi să comunice. 10. 174 „Într-adevăr.” 202 „Aşadar mesajul Bisericii este veridic şi trainic. primindu-şi de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa. III. nici cele din Orient.celebrăm în comunitate..) păstrează cu grijă [această propovăduire şi credinţă] şi. 175 „Această credinţă. 20. 5. nici cele care sunt la celţi. le învaţă şi le transmite într-un glas. martor al acestei credinţe. deşi răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului. 171 Biserica. 24. culturi. 204 Ibid. păstrează cu fidelitate „credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna” (Iuda 3). nici cele care sunt la iberi. conţinutul Tradiţiei este unul şi acelaşi. Biserica nu încetează a-şi mărturisi credinţa unică. 201 Haer. din Libia. căci fără încetare. pentru că ea arată lumii întregi o singură cale de mântuire”203. Biserica.. şi le propovăduieşte. 1-2. 15). sub lucrarea Duhului lui Dumnezeu. din Egipt. ea transmite din generaţie în generaţie mărturisirea de credinţă a apostolilor.. întinereşte ea însăşi şi întinereşte şi vasul în care se află”204. 202. ca şi cum ar locui într-o singură casă. 1. Biserica. (.

181 «A crede» este un act eclezial. care ne va face fericiţi în viaţa viitoare”207. Pentru a crede. 207 Sf. scris sau transmis. 177 «A crede» are deci o dublă referinţă: la persoană şi la adevăr. Unit. 180 «A crede» este un act uman. care corespunde demnităţii persoanei umane. Ciprian. 178Nu trebuie să credem în nimeni altcineva decât în Dumnezeu ─ Tatăl. . dacă nu are Biserica drept mamă”205. Comp. 184 «Credinţa este o pregustare a cunoaşterii. Ea comportă adeziunea minţii şi voinţei la Revelarea de sine pe care Dumnezeu a făcut-o prin fapte şi cuvinte. 2. „Nimeni nu-l poate avea pe Dumnezeu drept Tată. Credinţa Bisericii precede. conştient şi liber. naşte. 182 «Noi credem tot ce este cuprins în cuvântul lui Dumnezeu. 206 SPF 20. Biserica este mama tuturor celor care cred. Toma Aq. 179 Credinţa este un dar supranatural al lui Dumnezeu. poartă şi hrăneşte credinţa noastră. 16). cel care nu va crede va fi osândit” (Mc 16. Eccl.. 1. şi pe care Biserica ni-l propune spre crezare ca fiind revelat în chip dumnezeiesc”206. la adevăr prin încredere în persoana care îl atestă. 205 Sf. omul are nevoie de ajutoarele lăuntrice ale Duhului Sfânt. Domnul însuşi afirmă acest lucru: „Cel care va crede şi va fi botezat se va mântui.revelează. Fiul şi Duhul Sfânt. 183 Credinţa este necesară pentru mântuire.

oamenii. Domnul nostru. S-a întrupat de la Duhul Sfânt. al tuturor văzutelor şi nevăzutelor. şi s-a suit la cer. Lumină din Lumină. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat.Crezul Simbolul Apostolilor Cred în Dumnezeu. S-a răstignit pentru noi sub Ponţiu Pilat. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. Sfânta Biserică catolică. Fiul său unic. de unde are să vie să-i judece pe vii şi pe morţi. a murit şi s-a îngropat. Creatorul cerului şi al pământului. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. s-a răstignit. iar nu creat. Amin. născut. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. împărtăşirea sfinţilor. Creatorul cerului şi al pământului. Care pentru noi. Tatăl atotputernicul. Şi în Isus Cristos. s-a suit la ceruri. a treia zi a înviat din morţi. Fiul lui Dumnezeu unul-născut. Dumnezeu din Dumnezeu. după Scripturi. din Maria Fecioara şi s-a făcut om. s-a născut din Maria Fecioara. Tatăl atotputernicul. de o fiinţă cu Tatăl. Tatăl atotputernicul. A înviat a treia zi. Cred în Duhul Sfânt. a pătimit şi s-a îngropat. Crezul niceno-constantinopolitan Cred într-unul Dumnezeu. a pătimit sub Ponţiu Pilat. Cred într-unul Domn Isus Cristos. s-a coborât în Iad. prin care toate s-au făcut. care s-a zămislit de la Duhul Sfânt. învierea morţilor şi viaţa veşnică. şade de-a dreapta Tatălui şi iarăşi va veni cu mărire să-i judece pe cei vii şi pe cei . iertarea păcatelor.

1 Cor 15. 3-5. candidaţilor la botez: Simbolul credinţei n-a fost alcătuit după părerile oamenilor. care de la Tatăl şi de la Fiul purcede. Cred într-una. Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va veni. în special. catolică şi apostolică Biserică. pentru a da o 208 Cf. Comuniunea în credinţă are nevoie de un limbaj comun al credinţei. destinate. sfântă. Cred în Duhul Sfânt. Dar de foarte timpuriu Biserica a voit şi să adune esenţialul credinţei sale în rezumate organice şi articulate. normativ pentru toţi şi unindu-i în aceeaşi mărturisire a credinţei. 9. a cărui împărăţie nu va avea sfârşit. Rom 10. ci din toată Scriptura a fost adunat ceea ce este mai important.morţi. Mărturisesc un botez spre iertarea păcatelor. 186 Încă de la origine. . Amin. etc. SECŢIUNEA A DOUA Mărturisirea de credinţă creştină Simbolurile credinţei 185 Cine spune „Cred” spune „Ader la ceea ce noi credem”. Domnul şi de viaţă dătătorul. care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit şi a grăit prin prooroci. Biserica apostolică şi-a exprimat şi şi-a transmis credinţa în formule scurte. normative pentru toţi208.

apoi. . despre a doua Persoană dumnezeiască şi despre misterul Răscumpărării oamenilor. 192 De-a lungul secolelor au fost numeroase mărturisiri sau simboluri ale credinţei. le numim articole. Acestea sunt „cele trei capitole ale peceţii noastre (baptismale)”211. 189 Prima „mărturisire de credinţă” se face la botez. 1. după cum sămânţa de muştar închide într-un grăunte foarte mic o mulţime de ramuri. Symb. 100. Şi. există şi obiceiul de a număra douăsprezece articole ale Crezului. tot astfel. După o comparaţie deseori folosită de Părinţi. 1. 190 Simbolul este deci împărţit în trei părţi: „întâi este vorba despre prima Persoană dumnezeiască şi despre lucrarea minunată a creaţiei. 187 Aceste sinteze ale credinţei sunt numite „mărturisiri de credinţă”. 212 CR 1. adevărurile de credinţă mărturisite la botez sunt articulate pe baza referirii lor la cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. „Simbolul credinţei” este. 191 „Aceste trei părţi sunt distincte. 12. în sfârşit. Irineu. o culegere. Symbolon desemnează. 3 211 Sf. 209 Sf. izvor şi principiu al sfinţirii noastre”210. După o tradiţie veche. Dem.. 5. 8. apoi. acest compendiu al credinţei închide în câteva cuvinte toată cunoaşterea adevăratei pietăţi cuprinse în Vechiul şi Noul Testament209. 188 Cuvântul grecesc symbolon desemna jumătatea unui obiect rupt în două (de pildă. Într-adevăr. 4. o pecete). 213 Cf. 210 CR 1. Sunt numite „Crez” după ceea ce este în mod normal primul cuvânt: „Cred”. despre a treia Persoană dumnezeiască. în această mărturisire de credinţă. care era prezentat drept semn de recunoaştere. şi al Sfântului Duh” (Mt 28.. Simbolul credinţei este culegerea principalelor adevăruri de credinţă. 19). simbolizând prin numărul apostolilor ansamblul credinţei apostolice213. Pentru că botezul este dat „în numele Tatălui. o colecţie sau un sumar. ill. atestată deja de Sfântul Ambroziu. De aceea. pentru că ele rezumă credinţa pe care o mărturisesc creştinii. Părţile rupte erau alăturate pentru a verifica identitatea purtătorului. slujeşte ca punct de referinţă primar şi fundamental al catehezei. s-a dat pe drept cuvânt numele de articole adevărurilor pe care trebuie să le credem în chip deosebit şi în mod distinct”212. tot astfel. după cum în mădularele noastre există anumite articulaţii care le deosebesc şi le separă. Simbolul credinţei este deci un semn de recunoaştere şi de comuniune între credincioşi. Catech. simbolul baptismal. în primul rând. Ciril de Ierusalim. deşi legate între ele. Sunt numite şi „Simboluri ale credinţei”. şi al Fiului.singură învăţătură completă de credinţă.

unde şi-a avut scaunul Petru. 195 Simbolul numit de la Niceea-Constantinopol îşi datorează marea autoritate faptului că este rodul primelor două Concilii ecumenice (325 şi 381). Lyon218. 221 Sf. două ocupă un loc cu totul deosebit în viaţa Bisericii: 194 Simbolul apostolilor. să primim simbolul credinţei noastre dătătoare de viaţă. DS 1-64 215 Cf. când toată viaţa noastră a fost încredinţată „îndreptarului de învăţătură” (Rom 6. „cel mai vechi catehism roman”. Marea lui autoritate vine din acest fapt: „El este simbolul pe care îl păstrează Biserica romană. Dintre toate simbolurile credinţei. şi unde acesta a adus expresia credinţei comune”221. 193 Nici unul dintre simbolurile din diferitele etape ale vieţii Bisericii nu poate fi considerat depăşit şi inutil. mărturisirile de credinţă ale unor Concilii (Toledo216. Simbolul Quicumque. . numit al Sfântului Atanasie215. primul dintre apostoli. a intra în comuniune şi cu Biserica întreagă. 218 DS 851-861. e meditaţia inimii noastre şi paza 214 Cf. Ambroziu. A rosti cu credinţă Crezul înseamnă a intra în comuniune cu Dumnezeu Tatăl. Este vechiul simbol baptismal al Bisericii Romei. care deseori e mai explicit şi mai detaliat. Totuşi. numit astfel pentru că este considerat pe drept cuvânt ca rezumatul fidel al credinţei apostolilor. care constituie. de pildă. Fiul şi Duhul Sfânt. 196 Expunerea noastră de credinţă va urma Simbolul apostolilor. 216 DS 525-541. Fides Damasi220 sau Sollemnis Professio Fidei – „Crezul Poporului lui Dumnezeu” a lui Paul al VI-lea (1968). DS 71-72. ca să spunem aşa. Toate ne ajută să trăim şi să aprofundăm astăzi credinţa dintotdeauna prin diferitele formulări în care a fost rezumată. DS 75-76. care ne transmite credinţa şi în sânul căreia credem: Acest Simbol este pecete spirituală. 7. Symb. ea va fi completată cu referiri continue la Simbolul niceno-constantinopolitan. Lateran217. 17). 217 DS 800-802. 197 Ca în ziua botezului. 219 DS 1862-1870. El rămâne comun până astăzi tuturor marilor Biserici din Orient şi Occident.ca răspuns la nevoile diferitelor epoci: simbolurile diferitelor Biserici apostolice şi vechi214. Trento219) sau ale unor papi. 220 Cf.

ei statornică. 222 Sf. Ambroziu. e. Symb. comoara sufletului nostru222. 1 . fără îndoială.

2. 223 CR 1. iar dacă vorbeşte şi despre om şi lume. 6). o face în raport cu Dumnezeu. Întreg Simbolul vorbeşte despre Dumnezeu. Crezul începe cu Dumnezeu Tatăl. .CAPITOLUL ÎNTÎI Cred în Dumnezeu Tatăl 198 Mărturisirea noastră de credinţă începe cu Dumnezeu. căci Dumnezeu este „Cel dintâi şi Cel de pe urmă” (Is 44. pentru că Tatăl este prima Persoană dumnezeiască a Preasfintei Treimi. Cred în Dumnezeu 199 „Cred în Dumnezeu”: această primă afirmaţie a mărturisirii de credinţă este şi cea fundamentală. pentru că creaţia este începutul şi fundamentul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu. după cum şi poruncile o explicitează pe cea dintâi. Începutul şi Sfârşitul a toate. „Credincioşii îşi mărturisesc mai întâi credinţa în Dumnezeu”223. ARTICOLUL 1 Cred în Dumnezeu Tatăl Atotputernicul. aşa cum s-a revelat treptat oamenilor. 2. Creatorul cerului şi al pământului PARAGRAFUL 1. Celelalte articole ne fac să-l cunoaştem mai bine pe Dumnezeu. Articolele din Crez depind toate de primul. Simbolul nostru începe cu crearea cerului şi a pământului.

alesul său. 45). 226 Cf. Lateran IV: DS 800. 224 Ibid. Fiul şi Duhul Sfânt: trei Persoane. 227 Cf. A crede în Duhul Sfânt.. Mărturisirea unicităţii lui Dumnezeu. Acest lucru nu este contrar credinţei în Dumnezeul unic. din tot sufletul. toate marginile pământului. Mc 12. Numele exprimă esenţa. Tatăl. Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn. din tot cugetul şi din toate puterile”226. „Cred într-unul Dumnezeu” 200 Cu aceste cuvinte începe Simbolul de la Niceea-Constantinopol. făcându-i cunoscut numele său. 225 Cf. Dumnezeu îl cheamă pe Israel şi toate neamurile să se întoarcă spre El. Dumnezeu este unic: există un singur Dumnezeu: „Credinţa creştină mărturiseşte că există un singur Dumnezeu. 201 Lui Israel. prin substanţă şi prin esenţă”224. din tot sufletul tău şi din toate puterile tale” (Dt 6. A mărturisi că „Isus este Domnul” este specificul credinţei creştine. 202 Isus însuşi confirmă că Dumnezeu este „unicul Domn” şi că trebuie să-l iubim „din toată inima. II. Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta. absolut simplă228. 22-24)225. prin natură. spunând: numai în Dumnezeu sunt dreptatea şi tăria” (Is 45. căci Eu sunt Dumnezeu şi nu este altul. atotputernic şi negrăit. pe mine se va jura orice limbă. dar o singură Esenţă. Prin profeţi. În faţa mea se va pleca tot genunchiul. 10-11. „Domnul şi de viaţă dătătorul”. Dumnezeu are un nume. Mc 12. A-şi dezvălui numele înseamnă a se face cunoscut celorlalţi. Dumnezeu s-a revelat ca Dumnezeul Unic: „Ascultă. 35-37. Fil 2. Israel. 29-30. care îşi are rădăcina în Revelaţia divină a Vechiului Legământ. Dumnezeu îşi revelează numele 203 Dumnezeu s-a revelat poporului său. .. o singură Substanţă sau Natură. nu introduce nici o diviziune în Dumnezeul unic: Noi credem cu tărie şi afirmăm deschis că există un singur Dumnezeu adevărat. El lasă în acelaşi timp să se înţeleagă că El însuşi este „Domnul”227. voi. Cel Unic: „Întoarceţi-vă la mine şi veţi fi mântuiţi. nemărginit şi neschimbător. El nu este o forţă anonimă. de nepătruns. veşnic.I. 228 Cc. este inseparabilă de aceea a existenţei lui Dumnezeu şi în aceeaşi măsură fundamentală. identitatea persoanei şi sensul vieţii ei.

Dumnezeu spune cine este El şi cu ce nume trebuie să fie chemat. Ex 3. El vine pentru a-i elibera pe urmaşii lor din robie. Cel care i-a chemat şi i-a călăuzit pe patriarhi în peregrinările lor. 13-15). care îşi revelează numele ca „Eu Sunt”. în pragul Exodului şi al Legământului de la Sinai. infinit mai presus de tot ce putem înţelege sau spune: El este „Dumnezeul ascuns” (Is 45. exprimă cum nu se poate mai bine ceea ce este Dumnezeu. a se dărui pe sine. care este dintotdeauna şi pentru totdeauna valabilă pentru trecut („Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi”. care-şi aduce aminte de ei şi de făgăduinţele sale. 12). 204 Dumnezeu s-a revelat progresiv şi sub diferite nume poporului său. capabil de a fi cunoscut mai intim şi de a fi chemat personal. 229 Cf. refuzul unui nume şi. dincolo de spaţiu şi de timp. Dumnezeu îşi revelează în acelaşi timp fidelitatea. tocmai de aceea. . aşa cum Dumnezeu este mister. Acest nume divin este misterios. un nume revelat şi. „Eu Sunt Cel care Sunt” Moise i-a spus lui Dumnezeu: „Iată. într-un fel. sau „Eu Sunt Cine Sunt”. 207 Revelându-şi numele. Dumnezeu îi spune lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul părinţilor tăi . însă revelaţia fundamentală pentru Vechiul şi Noul Legământ s-a arătat a fi revelarea numelui divin făcută lui Moise în teofania rugului aprins. Şi a spus: „Aşa să le spui fiilor lui Israel: «Eu Sunt» m-a trimis la voi. poate şi vrea acest lucru şi care-şi va pune atotputernicia în acţiune pentru acest plan. ca şi pentru viitor („Voi fi cu tine”. „Eu Sunt Cel care Este”. ce le voi spune?” Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu Sunt Cel care Sunt”. făcându-se accesibil. 18. Jud 13. Este. El este Dumnezeul care. Acesta e numele meu pentru totdeauna şi aşa voi fi pomenit din neam în neam” (Ex 3.Dumnezeul lui Abraham. Dumnezeu. se revelează ca Dumnezeul care este întotdeauna de faţă. 6). numele lui e inefabil229 şi El este Dumnezeul care se apropie de oameni. 6). Dar dacă-mi spun: ‚Care este numele lui?’. eu mă duc la fiii lui Israel şi le spun: «Dumnezeul părinţilor voştri m-a trimis la voi». într-un fel. Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob” (Ex 3.înseamnă. 15). sau „Eu Sunt Cel care Sunt”. Dumnezeul cel viu 205 Dumnezeu îl cheamă pe Moise din mijlocul unui tufiş care arde fără să se mistuie. Este Dumnezeul fidel şi compătimitor. Ex 3. Dumnezeu este Dumnezeul părinţilor. în acelaşi timp. 206 Revelându-şi numele misterios de YHWH.

căci Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi cunoaşte totul” (1 In 3. 5-6. Apostolul Ioan va spune. „îşi păstrează îndurarea peste mii” (Ex 34. de asemenea: „În faţa lui ne vom împăca inima. Ex 3. 5-6). Dumnezeu ascultă mijlocirea lui Moise şi acceptă să meargă în mijlocul unui popor necredincios. omul îşi descoperă micimea. În citirea Sfintei Scripturi. YHWH. în ciuda infidelităţii omului păcătos şi a pedepsei pe care acesta o merită. 231 Cf. care. 211 Numele divin „Eu Sunt” sau „El Este” exprimă fidelitatea lui Dumnezeu. manifestându-şi astfel iubirea232. şi nu om. Stăpânul” (Adonai.) căci Eu sunt Dumnezeu. El îl poate ierta pe omul care se descoperă păcătos în faţa lui: „Nu-mi voi dezlănţui iuţimea mâniei mele. Dumnezeu iubitor şi milostiv. 209 Din respect pentru sfinţenia lui. În faţa semnelor dumnezeieşti pe care le săvârşeşte Isus. 5). 4). atunci veţi şti că «Eu sunt»” (In 8. 28). 7). Dumnezeu revelează că El este „bogat în milostivire” (Ef 2. 18-19). În faţa Slavei Dumnezeului de trei ori Sfânt. Sub acest titlu va fi aclamată dumnezeirea lui Isus: „Isus este Domn”. Ex 32. 232 Cf. Lui Moise.. 230 Cf. Doamne!” (Lc 5. Domnul trece prin faţa lui Moise şi proclamă: „YHWH. 9). numele revelat este înlocuit de titlul divin „Domnul. Petru exclamă: „Îndepărtează-te de mine. Moise îşi scoate sandalele şi îşi acoperă faţa230 înaintea Sfinţeniei divine. poporul lui Israel nu pronunţă numele lui Dumnezeu. 19-20).prezent alături de poporul său pentru a-l mântui. Eu sunt Cel Sfânt în mijlocul tău” (Os 11. 9. „Dumnezeu iubitor şi milostiv” 210 După ce Israel a păcătuit îndepărtându-se de Dumnezeu pentru a se închina viţelului de aur231.. (. încet la mânie. mergând până la a-l dărui pe propriul său Fiu. În faţa rugului aprins. 208 În faţa prezenţei atrăgătoare şi misterioase a lui Dumnezeu. Isaia exclamă: „Vai mie. 233 Cf. Ex 33. Dumnezeu îi răspunde: „Voi face să treacă prin faţa ta toată bunătatea [frumuseţea] mea şi voi rosti înaintea ta numele YHWH” (Ex 33. pentru că Dumnezeu e sfânt. . Moise îl mărturiseşte atunci pe Domnul ca pe un Dumnezeu care iartă233. sunt pierdut! Căci sunt om cu buze necurate” (Is 6. care cere să-i vadă slava. bogat în îndurare şi fidelitate” (Ex 34. chiar dacă ne-ar osândi inima noastră. Ex 34. 12-17. Dându-şi viaţa pentru a ne izbăvi de păcat. căci sunt om păcătos. 8) Dar. Isus va revela că El însuşi poartă numele divin: „Când îl veţi înălţa pe Fiul omului. în greceşte Kyrios).

În acest sens au înţeles numele divin deja traducerea Septuagintei şi. harul. De aceea. 2)235... din toată inima. „Cel care Este”. dintotdeauna şi pentru totdeauna. Doamne. după cum ne învaţă apostolul Ioan (1 In 4. de aceea. El este „Iubire”.Numai Dumnezeu ESTE 212 De-a lungul veacurilor. dar şi faptul că e vrednic de încredere. 5). Ps 85. 28). şi toate ca un veşmânt se învechesc. şi astfel. Is 44. 17). „Îţi mulţumesc. Dumnezeu. pentru iubirea ta şi adevărul tău” (Ps 138. fără origine şi fără sfârşit. nici umbră de mutare” (Iac 1. El singur este însăşi Fiinţa sa şi El este de la sine tot ceea ce El este. ne putem încredinţa cu totul adevărului şi fidelităţii cuvântului său. iubirea. statornic. nu există alţi dumnezei în afară de El234. 213 Revelarea numelui inefabil „Eu Sunt Cel care Sunt” conţine deci adevărul că numai Dumnezeu ESTE. 8). El este Adevărul. Aceşti doi termeni exprimă sintetic bogăţiile numelui divin. 11. în urma ei. El este „Cel Care Este”. În toate lucrările sale. III. căci „Dumnezeu este Lumină şi întuneric nu este în El” (1 In 1. este Adevăr şi Iubire 214 Dumnezeu. Dumnezeu este Adevăr 215 „Temeiul cuvântului tău este adevăr. Începutul păcatului şi 234 Cf. „Da. credinţa lui Israel a putut dezvolta şi aprofunda bogăţiile conţinute în revelarea numelui divin. 27-28). Dumnezeu este unic. adevărat. cuvintele lui nu pot înşela. 235 Cf. 160). 6). veşnice toate judecăţile dreptăţii tale” (Ps 119. . rămâne pururi fidel lui însuşi şi făgăduinţelor sale. dar Tu rămâi. făgăduinţele lui Dumnezeu se împlinesc întotdeauna 236. fidel. Doamne Dumnezeule. s-a revelat lui Israel drept Cel care este „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. (. Dt 7. 6. În vreme ce toate făpturile au primit de la El tot ce sunt şi tot ce au.) dar Tu acelaşi eşti şi anii tăi nu se sfârşesc” (Ps 102. „În El nu este schimbare. El transcende lumea şi istoria. „Cel care Este”. bunătatea. Dumnezeu îşi arată bunăvoinţa. El a făcut cerul şi pământul: „Ele vor pieri. Dumnezeu este Adevărul însuşi. Tradiţia Bisericii: Dumnezeu este plinătatea Fiinţei şi a toată perfecţiunea. 236 Cf. în toate. Tu eşti Dumnezeu şi cuvintele tale sunt adevăr” (2 Sam 7.

8. 16). 247 Cf. Dumnezeu îşi iubeşte poporul mai mult decât îşi iubeşte un mire mireasa245. Ps 115. 37. 219 Iubirea lui Dumnezeu pentru Israel este comparată cu iubirea unui tată pentru fiul său (Os 11. 3. In 17. 242 Cf. Dumnezeu îşi revelează secretul cel mai intim247: El însuşi este în veci relaţie de iubire: Tată. 14-15. 37): „ştim că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat înţelegere ca să-l cunoaştem pe Cel adevărat” (1 In 5. 240 Cf. Is 49. Ez 16. pe Fiul său unic şi pe Duhul iubirii. 221 Sfântul Ioan va merge mai departe. 1-7. care l-a făcut pe om să se îndoiască de cuvântul lui Dumnezeu.căderii omului a fost o minciună a Ispititorului. Trimiţându-l. „Cu iubire veşnică te-am iubit. 1-9. încât l-a dat pe Fiul său unul-născut” (In 3. 10). Dt 4. 244 Cf. e singurul care poate da cunoaşterea adevărată a oricărui lucru creat. 6). 245 Cf. . care singur a creat cerul şi pământul238. 217 Dumnezeu este adevărat şi când se revelează: „învăţătură de adevăr este în gura lui” (Mal 2. Dumnezeu este Iubire 218 În decursul istoriei sale. 239 Cf. care guvernează întreaga ordine a creaţiei şi a cârmuirii lumii237. în relaţie cu El 239. afirmând: „Dumnezeu este iubire” (1 In 4. Os 2. 1 Cor 2. 16): Fiinţa însăşi a lui Dumnezeu este Iubire. 220 Iubirea lui Dumnezeu e „veşnică” (Is 54. o va face „ca să dea mărturie Adevărului” (In 18. 4-5. 10. 238 Cf. datorită profeţilor săi. Când îl va trimite pe Fiul său în lume. 216 Adevărul lui Dumnezeu este înţelepciunea lui. 241 Cf. 20)240. Înţ 13. la plinirea timpurilor. această iubire va fi biruitoare chiar şi asupra celor mai grave infidelităţi246. 1). 15. 7-16. Israel a putut descoperi că singurul motiv pentru care Dumnezeu i se revelase şi îl alesese dintre toate popoarele ca să fie al lui era iubirea lui gratuită241. 17-21. de aceea. Is 62. va merge până la darul cel mai de preţ: „Aşa a iubit Dumnezeu lumea. Is 43. Această iubire este mai puternică decât iubirea unei mame pentru copiii ei244. 8. de bunăvoinţa şi de fidelitatea lui. dar iubirea mea nu se va depărta de la tine” (Is 54. ţi-am păstrat bunăvoinţa mea” (Ier 31. 3). 7. 9-12. Os 11. Fiu şi Duh Sfânt. Dumnezeu. 243 Cf. şi ne-a destinat să fim părtaşi 237 Cf. 246 Cf. Şi. Israel a înţeles că tot din iubire Dumnezeu n-a încetat să-l izbăvească242 şi să-i ierte infidelitatea şi păcatele243. Înţ 7. 8): „căci munţii pot să se mute din loc şi dealurile să se clatine. 15. Ef 3.

251 Poes. ia-mi tot ce mă îndepărtează de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. 250 Sf. Răbdarea dobândeşte totul. Implicaţiile credinţei în Dumnezeul Unic 222 Faptul de a crede în Dumnezeu.la ea.. Cel Unic. 224 Înseamnă a trăi în aducere de mulţumire: dacă Dumnezeu este Cel Unic. 19. / Dumnezeu singur e de ajuns251. 30. De aceea. . dictum. Nicolae de Flüe. 249 Cf. dă-mi tot ce mă apropie de tine! Domnul meu şi Dumnezeul meu. IV. 29) „Fiinţa supremă trebuie în mod necesar să fie unică. şi a-l iubi din toată fiinţa are consecinţe imense pentru întreaga noastră viaţă: 223 Înseamnă a cunoaşte măreţia lui Dumnezeu: „Mare este Dumnezeu şi nu-l putem pricepe” (Iob 36. / Cel care îl are pe Dumnezeu Nu duce lipsă de nimic. Dumnezeu trebuie să fie „primul slujit”248. Toate trec / Dumnezeu nu se schimbă. Ioana d’Arc.” (Dt 6. 26). Rugăciune. 16. Mc 12. 226 Înseamnă a te folosi bine de lucrurile create: credinţa în Dumnezeul Unic ne face să ne folosim de tot ceea ce nu este El în măsura în care aceasta ne apropie de El şi să ne dezlipim în măsura în care ne îndepărtează de El249: Domnul meu şi Dumnezeul meu. 7) „Cum îi voi răsplăti Domnului pentru tot binele pe care mi l-a făcut?” (Ps 116. 12) 225 Înseamnă a cunoaşte unitatea şi adevărata demnitate a tuturor oamenilor: toţi sunt făcuţi „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Gen 1. 24. dezlipeşte-mă de mine însumi şi dăruieşte-mă cu totul ţie!250 227 Înseamnă a-ţi pune încrederea în Dumnezeu în orice împrejurare. Mt 5. 23-24. 4. PE SCURT 228 „Ascultă.. O rugăciune a Sfintei Tereza a lui Isus exprimă minunat acest lucru: „Nimic să nu te tulbure / nimic să nu te înspăimânte. adică fără 248 Sf. tot ce suntem şi tot ce avem vine de la El: „Ce ai ce să nu fi primit?” (1 Cor 4. chiar şi în restrişte. 29-30.. 26). Israele: Domnul Dumnezeul nostru este unicul Domn.

) Dacă Dumnezeu nu este unic. în 552: DS 415. El nu este Dumnezeu”252.egal. căci nu există decât un singur Dumnezeu. 256 DCG 43. Fiu şi Duh Sfânt. Este învăţătura fundamentală şi esenţială în „ierarhia adevărurilor de credinţă”256. 257 DCG 47. şi al Sfântului Duh” 232 Creştinii sunt botezaţi „în numele Tatălui. împacă şi uneşte cu sine pe oamenii care se îndepărtează de păcat”257. Marc. 231 Dumnezeul credinţei noastre s-a revelat ca Cel care este. Tată. Este misterul lui Dumnezeu în sine însuşi. (. lumina care le luminează. şi al Fiului. 229 Credinţa în Dumnezeu ne face să ne îndreptăm spre El singur ca spre originea noastră primă şi scopul nostru ultim şi să nu-i preferăm şi să nu-i substituim nimic. 230 Dumnezeu. 6). se revelează.. „Întreaga istorie a mântuirii nu este altceva decât istoria căii şi mijloacelor prin care Dumnezeul cel adevărat şi unic. Symb. 19). 16. Însăşi Fiinţa sa este Adevăr şi Iubire. 6. revelându-se. . rămâne mister inefabil: „Dacă l-ai înţelege. 234 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. s-a făcut cunoscut ca „bogat în îndurare şi în fidelitate” (Ex 34. ei răspund „Cred” la întreita întrebare care le cere să-şi mărturisească credinţa în Tatăl. în Fiul şi în Duhul: Fides omnium christianorum in Trinitate consistit ─ „Credinţa tuturor creştinilor se întemeiază pe Treime”254. 52. Tatăl I. Serm. El este deci izvorul tuturor celorlalte mistere ale credinţei. PARAGRAFUL 2. şi al Fiului. n-ar mai fi Dumnezeu”253. 3. 252 Tertullian. 254 Sf. Cezar de Arles. 1. 253 Sf. 255 Cf. şi al Sfântului Duh ─ şi nu în mai multe nume255. Augustin. Mărturisirea de credinţă a Papei Vigilius. şi al Fiului.. Tatăl atotputernic şi Fiul său unul-născut şi Duhul Sfânt: Preasfânta Treime. 233 Creştinii sunt botezaţi într-un singur nume ─ al Tatălui. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. „În numele Tatălui. Înainte de aceasta.

reciproc. 6. Dumnezeu este şi mai mult Tată. în sfârşit. misterul Fiinţei lui intime luminează înţelegerea tuturor lucrărilor lui. Ps 68. în principal. 260 Cf. . Această 258 SPF 16. prin care El se revelează şi îşi comunică viaţa. Dt 32. 6. reciproc. care nu pot fi cunoscute dacă nu sunt revelate de sus”258. Dar intimitatea Fiinţei sale ca Treime Sfântă constituie un mister inaccesibil raţiunii lăsate în puterile ei şi chiar credinţei lui Israel înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu şi de trimiterea Duhului Sfânt. iar prin al doilea. Theologia este cea care luminează toată Oikonomia. Revelarea lui Dumnezeu ca Treime Tatăl revelat de Fiul 238 Invocarea lui Dumnezeu ca „Tată” este cunoscută în multe religii. 239 Desemnându-l pe Dumnezeu cu numele de „Tată”. care se află sub ocrotirea lui iubitoare261. Divinitatea este adesea considerată ca „tată al zeilor şi al oamenilor”. 259 Cf. În Israel. analogic. toate lucrările lui. şi. prin misiunile divine ale Fiului şi Duhului Sfânt. Prin Oikonomia ne este revelată Theologia. între persoanele umane. în ce fel. Desigur. 237 Treimea este un mister de credinţă în sensul strict. 22). 14. unul dintre „misterele ascunse în Dumnezeu. Dumnezeu Tatăl îşi realizează „planul binevoitor” de creare. al orfanului şi al văduvei. Lucrările lui Dumnezeu revelează cine este El în sine însuşi. cu atât mai bine îi înţelegem acţiunea. 261 Cf. Persoana se arată în acţiunea ei şi. două aspecte: că Dumnezeu este originea primă a toate şi autoritatea transcendentă şi că este totodată bunătate şi grijă iubitoare pentru toţi copiii săi. de răscumpărare şi de sfinţire (III). Dumnezeu a lăsat urme ale Fiinţei sale trinitare în lucrarea creaţiei şi în Revelaţia sa de-a lungul Vechiului Testament. La fel se întâmplă.235 În acest paragraf se va expune pe scurt în ce fel este revelat misterul Preafericitei Treimi (I). Dumnezeu este numit Tată drept Creator al lumii259. El este numit şi Tată al regelui lui Israel260. „fiul său întâiul-născut” (Ex 4. 236 Părinţii Bisericii fac deosebirea între Theologia şi Oikonomia. Este în mod cu totul deosebit „Tatăl săracilor”. datorită Legământului şi darului Legii făcut lui Israel. limbajul credinţei indică. cu cât cunoaştem mai bine o persoană. desemnând prin primul termen misterul vieţii intime a lui Dumnezeu-Treime. 2 Sam 7. în ce fel a formulat Biserica învăţătura de credinţă asupra acestui mister (II) şi. II. Mal 2. 10. şi.

drept „strălucirea slavei şi chipul fiinţei sale” (Evr 1. 2. deşi este originea şi măsura lor264: nimeni nu este tată aşa cum este Dumnezeu. Ps 27. în anul 325. primii reprezentanţi ai lui Dumnezeu pentru om. 10. Isus vesteşte trimiterea unui „alt Apărător” (Paraclet). apostolii îl mărturisesc pe Isus drept „Cuvântul care la început era la Dumnezeu şi care este Dumnezeu” (In 1. El este din veşnicie Tată în relaţie cu Fiul său unul-născut. 242 După ei. Gen 1. urmând tradiţia apostolică. 13. 15. Lumină din Lumină. adică un singur Dumnezeu cu El. Ef 3. Se cuvine atunci să reamintim că Dumnezeu transcende deosebirea omenească dintre sexe.Constantinopol. de o fiinţă (lit. 27). 264 Cf. care sunt. Ps 131. Limbajul credinţei se inspiră astfel din experienţa umană a părinţilor. 268 Cf. 13). 241 De aceea. 265 DS 150. Cel de-al doilea Conciliu ecumenic întrunit la Constantinopol în 381 a păstrat această expresie din formularea Crezului de la Niceea şi l-a mărturisit pe „Fiul lui Dumnezeu unul-născut. Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat. 3). nu creat. . pentru a-i învăţa totul269 şi a-i călăuzi „la tot adevărul” (In 16. care indică mai mult imanenţa lui Dumnezeu. de aceeaşi substanţă) cu Tatăl”265. 2. într-un fel. la rândul lui. Is 49. nici pe Fiul nu-l cunoaşte nimeni. după ce „a grăit prin Profeţi”267. Duhul Sfânt. 266 Cf. El va rămâne alături de ucenici şi în ei268. Tatăl şi Fiul revelaţi de Duhul Sfânt 243 Înainte de Paştele său. care. în afară de Tatăl. şi maternitatea263 omenească. Dar această experienţă spune şi că părinţii omeneşti sunt supuşi greşelii şi pot desfigura chipul paternităţii şi al maternităţii. 15). In 14. 262 Cf. născut. El transcende şi paternitatea. la primul Conciliu ecumenic de la Niceea. 263 Cf. In 14. în afară de Fiul şi cel căruia a voit Fiul să-i descopere” (Mt 11. Is 66. 1). nici femeie. drept „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. nu este Fiu decât în relaţie cu Tatăl: „Nimeni nul cunoaşte pe Fiul. intimitatea între Dumnezeu şi făptura sa. 17. Duhul Sfânt este astfel revelat ca o altă Persoană divină în raport cu Isus şi cu Tatăl. este Dumnezeu. Biserica a afirmat că Fiul este „consubstanţial ─ de o fiinţă” cu Tatăl.dragoste părintească a lui Dumnezeu poate fi exprimată şi prin imaginea maternităţii 262. 26. 269 Cf. Lucrând încă de la creaţie266. care din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii. 240 Isus a dezvăluit că Dumnezeu este „Tată” într-un sens cu totul deosebit: El nu este Tată doar în calitate de Creator. El nu este nici bărbat. 14. 267 Simbolul de la Niceea .

246 Tradiţia latină a Crezului mărturiseşte că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl şi de la Fiul [Filioque]”. născându-l. ci Duhul Tatălui şi al Fiului în acelaşi timp”274.) Cu toate acestea. Crezul Bisericii. 272 DS 150.. Sfântul Papă Leon îl mărturisise deja în mod dogmatic încă din 447277. Toledo XI (în 675): DS 527. urmând o veche tradiţie latină şi alexandrină. 16. 247 Afirmarea lui Filioque nu figura în simbolul mărturisit în 381 la Constantinopol. în 451. Conciliul de la Florenţa. explicitează: „Duhul Sfânt îşi trage esenţa şi fiinţa subzistentă deopotrivă de la Tatăl şi de la Fiul şi El purcede din veşnicie atât de la unul. mărturiseşte: „Care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”275... Trimiterea Persoanei Duhului Sfânt după glorificarea lui Isus271 revelează misterul Sfintei Treimi în toată plinătatea. In 14. 277 Cf. chiar înainte ca Roma să fi cunoscut şi să fi primit. unul şi egal cu Tatăl şi cu Fiul. In 7. cu excepţia paternităţii sale. 276 DS 1300-1301. 26. un punct de divergenţă cu Bisericile ortodoxe. la Conciliul din Calcedon.. şi această purcedere a Duhului Sfânt şi de la Fiul El o deţine din veşnicie de la Tatăl său. după ce s-a întors la Tatăl270. 15. Toledo VI (în 638): DS 490. până astăzi. . care l-a născut din veşnicie”276. 270 Cf. care de la Tatăl purcede”272. Duhul Sfânt este trimis apostolilor şi Bisericii atât de Tatăl în numele Fiului. Însă. Originea veşnică a Duhului Sfânt nu este totuşi fără legătură cu aceea a Fiului: „Duhul Sfânt. Folosirea acestei formule în Crez a intrat treptat în liturgia latină (între secolele al VIII-lea şi al XI-lea). 26. Introducerea lui Filioque în Simbolul de la Niceea-Constantinopol de către liturgia latină constituie totuşi. şi pentru că tot ce este al Tatălui Tatăl însuşi l-a dăruit Fiului său unic.244 Originea veşnică a Duhului Sfânt se dezvăluie prin misiunea lui în timp. cea de-a Treia Persoană a Sfintei Treimi. 271 Cf. 245 Credinţa apostolică despre Duhul Sfânt a fost mărturisită de cel de-al doilea Conciliu ecumenic ţinut în anul 381 la Constantinopol: „Credem în Duhul Sfânt. Biserica îl recunoaşte pe Tatăl ca „izvorul şi originea a toată dumnezeirea” 273. din 1439. Simbolul din 381. Prin aceasta. este Dumnezeu. 274 Cc. DS 284. 273 Cc. exprimat de Conciliul de la Constantinopol. cât şi de Fiul în persoană. 39. de aceeaşi substanţă şi de aceeaşi natură. 275 DS 150. 14. Domnul şi de viaţă Dătătorul. (. cât şi de la celălalt ca de la un singur Principiu şi printr-o singură spiraţie. nu spunem că El este numai Duhul Tatălui.

dar. El îşi găseşte expresia în norma de credinţă baptismală. este originea primară a Duhului Sfânt. aşa cum dovedeşte salutul reluat în liturgia euharistică: „Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi toţi” (2 Cor 13. 281 Cc. atât pentru a-şi aprofunda propria înţelegere a credinţei. în primul rând. Lyon II (în 1274): DS 850. 279 Cc. 250 În cursul primelor secole. 280 DS 1331. Asemenea formulări se întâlnesc deja în scrierile apostolice. nu afectează identitatea credinţei în realitatea aceluiaşi mister mărturisit. ajutate de cercetarea teologică a Părinţilor Bisericii şi susţinute de simţul de credinţă al poporului creştin. AG 2. formulată în predica. 278 Cf. comuniunea consubstanţială între Tatăl şi Fiul. în cateheza şi rugăciunea Bisericii. 282 Cf. îndeosebi prin Botez. 1 Cor 12. totodată. 4-6. 4-6. Biserica a căutat să-şi formuleze mai explicit credinţa trinitară. Ef 4. Biserica a trebuit să dezvolte o terminologie proprie cu ajutorul unor noţiuni de origine filosofică: „substanţă”. caracterul de origine primară a Tatălui în raport cu Duhul Sfânt. Mărturisind că Duhul Sfânt „purcede de la Tatăl” (In 15. . căci ordinea veşnică a Persoanelor divine în comuniunea lor consubstanţială implică faptul că Tatăl. ca Tată al Fiului unul-născut. spunând că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul (Filioque). Această legitimă complementaritate. Florenţa (în 1439): DS 1302. Ea spune acest lucru „în mod legitim şi logic”279. III. cât şi pentru a o apăra de erorile care o deformau. dacă nu este înăsprită. El este împreună cu Acesta „Principiul unic de la care purcede Duhul Sfânt”281. Aceasta a fost opera Conciliilor din vechime. Sfânta Treime în învăţătura de credinţă Formarea dogmei trinitare 249 Adevărul revelat despre Sfânta Treime s-a aflat încă de la origini la rădăcina credinţei vii a Bisericii. în primul rând. ea afirmă că acesta purcede de la Tatăl prin Fiul278. 13)282. Tradiţia occidentală exprimă. 251 Pentru formularea dogmei Sfintei Treimi.248 Tradiţia orientală exprimă. ca „început fără de început” 280. 26).

Toledo XI: DS 530. Duhul Sfânt purcede”289. pe Fiul şi pe Duhul Sfânt în distincţia reală dintre ei. Se deosebesc între ei prin relaţiile ce ţin de origine: „Tatăl dă naştere. 288 Cc. pur şi simplu. „relaţie” etc. „Tată”. termenul „persoană” sau „ipostază” pentru a-i desemna pe Tatăl. ci a dat un sens nou. „Duh Sfânt” nu sunt. cu totul deosebit. Lateran IV (în 1215): DS 804. Tatăl este 283 SPF 2. Fiul este tot ceea ce este Tatăl. 284 Cc. „Fiecare dintre cele trei persoane este această realitate. Fiul este născut. Duhul Sfânt este tot ceea ce este Tatăl şi Fiul. Toledo XI (în 675): DS 530. „Dumnezeu este unic.„persoană” sau „ipostază”. Persoanele divine nu îşi împart dumnezeirea unică. distincţia reală a Persoanelor divine între ele rezidă exclusiv în relaţiile care le referă unele la altele: „În numele relative ale Persoanelor. „natură”) pentru a desemna fiinţa divină în unitatea sa. dar nu solitar”287. . ci fiecare dintre ele este în întregime Dumnezeu: „Tatăl este tot ceea ce este Fiul. adică un singur Dumnezeu în privinţa naturii”285. Constantinopol II (în 553): DS 421. Deoarece nu divizează unitatea divină. Unitatea divină este Trinitară. Noi nu mărturisim trei dumnezei. acestor termeni chemaţi să semnifice de acum încolo şi un mister inefabil. nici Fiul”288. Lateran IV: DS 804. adică substanţa. „Fiu”. nume ce desemnează modalităţi ale Fiinţei divine. esenţa sau natura divină”286. căci ele sunt realmente deosebite între ele: „Fiul nu este Tatăl. „ce depăşeşte infinit tot ce putem concepe cu mintea omenească”283. 252 Biserica foloseşte termenul „substanţă” (redat adesea prin „esenţă” sau prin „fiinţă”. 255 Persoanele divine sunt în totală relaţie unele faţă de altele. termenul „relaţie” pentru a desemna faptul că distincţia dintre Persoanele divine rezidă în raportarea lor reciprocă. ci un singur Dumnezeu în trei Persoane: „Treimea cea de o fiinţă”284. 254 Persoanele divine sunt realmente deosebite între ele. 285 Cc. Tatăl nu este Fiul şi Duhul Sfânt nu este nici Tatăl. 289 Cc. Prin aceasta. 286 Cc. ea nu a subordonat credinţa unei înţelepciuni omeneşti. Dogma Sfintei Treimi 253 Treimea este Una. 287 Fides Damasi: DS 71.

cu care vreau să mor. „totul este una [în ei] acolo unde nu e opoziţia de relaţie”291. numit şi „Teologul”. Lux beata Trinitas et principalis Unitas! (O.. Fiu şi Duh Sfânt. Ef 1. Fiul este în întregime în Tatăl. credem totuşi într-o singură natură sau substanţă”290. Una în Trei şi cuprinzându-le pe cele Trei în mod distinct. Dumnezeu vrea să împărtăşească slava vieţii sale preafericite. Tatăl este în întregime în Fiul. 9. De bunăvoie. Duhul Sfânt şi la unul. Datorită acestei unităţi. (. Acesta este „planul bunăvoinţei sale”295. În curând. e Dumnezeu întreg.. şi la celălalt. Duhul Sfânt în întregime în Tatăl. în întregime în Duhul Sfânt.. Imn la Vespere.) Dumnezeu . 292 Ibid. Dumnezeire fără deosebire de substanţă sau de natură.raportat la Fiul. viaţă fără de moarte.: DS 1331. Vă dăruiesc o unică Dumnezeire şi Putere. 40.) Abia am început să meditez la Unitate şi iată-mă cufundat în splendoarea Treimii. considerat în sine. în întregime în Duhul Sfânt. Vi-l dăruiesc drept însoţitor şi ocrotitor al întregii voastre vieţi. Într-adevăr. le încredinţează catehumenilor de la Constantinopol acest rezumat al credinţei trinitare: Înainte de orice. Fiul la Tatăl. Treime.cele Trei Persoane Laolaltă. Florenţa (în 1442): DS 1330. 294 LH. „dinainte rânduindu-ne spre înfiere în Isus Cristos” (Ef 1. 4-5).. Unitate primordială!”)294 Dumnezeu este fericire veşnică.. 293 Or.. păstraţi-mi acest preţios tezaur pentru care trăiesc şi mă lupt. Astăzi vi-l încredinţez vouă. Dumnezeu este Iubire: Tată. fără grad superior ce înalţă sau grad inferior ce coboară. Fiecare. lumină fără asfinţit. 291 Cc. . (. Toledo XI: DS 528. când vorbim despre aceste trei Persoane având în vedere raporturile lor. prin el vă voi cufunda în apă şi iarăşi vă voi scoate. 256 Sfântul Grigore din Nazianz. în întregime în Fiul”292. Lumină preafericită! O. adică „făcuţi asemenea chipului 290 Cc. infinita connaturalitate. Operaţiunile divine şi misiunile trinitare 257 O.) Din trei infinituri. pe care El l-a hotărât mai înainte de întemeierea lumii în Fiul său preaiubit. Abia am început să meditez la Treime şi iată că unitatea mă îndestulează…293 IV. 41. 295 Cf. în Fiul şi în Duhul Sfânt. care mă ajută să îndur orice suferinţă şi să dispreţuiesc orice plăcere: adică mărturisirea de credinţă în Tatăl. (.

299 Cf. Proprietăţile Persoanelor divine se manifestă îndeosebi în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. prin care sunt toate. Cc. 302 Cf. mărturiseşte: „unul este Dumnezeu Tatăl de la care sunt toate. 297 Cf. 260 Scopul ultim al întregii economii divine este intrarea tuturor creaturilor în unitatea desăvârşită a Preafericitei Treimi303. ci fiecare minut să mă ducă 296 Cf. El se manifestă în lucrarea creaţiei. 258 Întreaga economie divină este lucrarea comună a celor trei Persoane divine. fiecare Persoană divină înfăptuieşte lucrarea comună potrivit specificului său personal. neclintită şi liniştită. 9-10). Cel care îl preamăreşte pe Tatăl face acest lucru prin Fiul în Duhul Sfânt. Cu toate acestea. „Tatăl. întreaga viaţă creştină înseamnă comuniune cu fiecare dintre Persoanele divine. Acest plan este un „har dăruit nouă mai înainte de începutul veacurilor” (2 Tim 1. 259 Operă comună şi personală totodată. Florenţa (în 1442): DS 1331. fără a le separa câtuşi de puţin. ci un singur principiu” 298. nici să nu mă scoată din Tine. cel care îl urmează pe Cristos face aceasta pentru că îl atrage Tatăl301 şi îl însufleţeşte Duhul Sfânt302. 14. 301 Cf. o. nimic să nu-mi poată tulbura pacea. Constantinopol II (în 553): DS 421. Biserica. izvorât în chip nemijlocit din iubirea trinitară. Constantinopol II: DS 421. 303 Cf. 44. Statornicie. continuate în misiunea Bisericii296. 298 Cc. cât şi natura lor unică.Fiului său” (Rom 8. 300 Cc. Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt trei principii ale creaţiei. AG 2─9. 1 Cor 8. Astfel. unul este Isus Cristos. 21-23 .spune Domnul – „va păzi cuvântul meu. referindu-se la Noul Testament299. 6. 23): Dumnezeul meu. Căci. De asemenea. iar Tatăl meu îl va iubi şi vom veni la el şi ne vom face sălaş la el” (In 14. Treime adorată. în misiunea Fiului şi în aceea a Duhului Sfânt. unul este Duhul Sfânt în care sunt toate”300. Rom 8. după cum are una şi aceeaşi natură. 29) prin „Duhul înfierii” (Rom 8. Treimea are una şi aceeaşi lucrare297.” . Domnul. ca şi cum sufletul meu ar fi deja în veşnicie. 15). întreaga economie divină ne face să cunoaştem atât proprietatea Persoanelor divine. în întreaga istorie a mântuirii de după căderea în păcat. Însă chiar de pe acum suntem chemaţi să fim locuiţi de Preasfânta Treime: „Dacă mă iubeşte cineva. In 17. In 6. ajută-mă să mă uit întru totul pe mine însămi ca să mă statornicesc în Tine.

aici. 266 Fides autem catholica haec est. 15. cu Tatăl. 264 „Duhul Sfânt purcede de la Tatăl ca izvor primar. mereu în adoraţie. 265 Prin harul Botezului „în numele Tatălui. fără a diviza substanţa: căci alta este persoana Tatălui. adică în El şi cu El este acelaşi Dumnezeu unic. PE SCURT 261 Misterul Preasfintei Treimi este misterul central al credinţei şi al vieţii creştine. 47. 262 Întruparea Fiului lui Dumnezeu revelează că Dumnezeu este Tatăl veşnic şi că Fiul este consubstanţial. revelându-se ca Tată. şi al Fiului. ut unum Deum in Trinitate et Trinitatem in unitate veneremur. . a Fiului şi a Sfântului Duh. pe pământ. In 14. întru totul dăruită lucrării tale creatoare304. în lumina veşnică307. („Credinţa catolică aceasta este: să cinstim un singur Dumnezeu în Treime şi Treimea în Unitate. de o fiinţă. Augustin. aequalis gloria.mai departe în profunzimea misterului tău! Umple-mi sufletul de pace. Numai Dumnezeu ne poate dărui cunoaşterea lui. revelează că El este. 306 Sf.)308 304 Rugăciunea Fericitei Elisabeta a Sfintei Treimi. însă una este divinitatea Tatălui. noi suntem chemaţi să fim părtaşi la viaţa Preafericitei Treimi. neque confundentes personas. 263 Misiunea Duhului Sfânt. alta cea a Sfântului Duh. şi al Sfântului Duh”. 26. neque substantiam separantes: alia enim est Persona Patris. egală slava lor. 308 Symbolum «Quicumque». Fiu şi Duh Sfânt. alta cea a Fiului. să fiu mereu prezentă cu totul. Fă din el cerul tău. alia Filii. în întunericul credinţei şi dincolo de moarte. la fel de veşnică măreţia lor”. coaeterna maiestas. 26). Trin. „Împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit”. purcede de la Tatăl şi de la Fiul în comuniune”306. iar prin darul veşnic pe care Tatăl îl face Fiului. 307 Cf. 305 Cf. fără a confunda persoanele. 26. trimis de Tatăl în numele Fiului305 şi trimis de Fiul „de la Tatăl” (In 15. împreună cu ei. alia Spiritus Sancti. Să nu te las niciodată singur. mereu de veghe în credinţa mea. SPF 9. acelaşi Dumnezeu unic. sed Patris et Filii et Spiritus Sancti est una divinitas. sălaşul tău iubit şi sălaşul odihnei tale.

Prov 21. Mt 6. le săvârşeşte” (Ps 115. Noi credem că ea este universală. Is 1. fiecare Persoană manifestă ceea ce îi este propriu în Treime. 9)311. Lc 1. 24 e. atunci când „ea se arată în slăbiciune” (2 Cor 12. Dar în unica operaţiune divină. pe toate le cârmuieşte şi pe toate le poate face. Gen 1. 1. „Toate câte le vrea.267 Inseparabile în ceea ce sunt. care le-a creat pe toate309. 17b. mai ales în misiunile divine ale Întrupării Fiului şi dăruirii Duhului Sfânt. tainică. „Cel Puternic. 3. 23) 309 Cf. căci Tu pe toate le poţi face” (Înţ 11. iubitoare. 311 Cf. singurul amintit în Simbol este Atotputernicia lui Dumnezeu: mărturisirea ei are o mare însemnătate pentru viaţa noastră. El este numit „Cel Puternic al lui Iacob” (Gen 49. 312 Cf. Cel Viteaz” (Ps 24.). 6). 1. Aşadar pentru El nimic nu e cu neputinţă312 şi dispune după voia sa de propria-i lucrare313. Ier 32. Est 4. 21) „Tu te înduri de toţi. 8-10). . numai credinţa putând să o discearnă. 314 Cf. 5. 24. 18. 3) 269 Sfintele Scripturi mărturisesc de nenumărate ori puterea universală a lui Dumnezeu. 313 Cf. 9. PARAGRAFUL 3. 2. Tob 13. 37. 1 Cor 1. 17. Atotputernicul 268 Dintre toate atributele divine. In 1. a cărui ordine El a stabilit-o şi care îi rămâne întru totul supus şi gata să îl asculte. fiindcă Dumnezeu. El este Stăpânul istoriei: El cârmuieşte inimile şi evenimentele după bunul său plac 314: „Căci Tu pururea ai putere nemărginită şi tăriei braţului tău cine îi va sta împotrivă?” (Înţ 11. Ier 27. Persoanele divine sunt inseparabile şi în ceea ce fac. căci Dumnezeu este Tatăl nostru310. „Domnul oştirilor”. fiindcă El le-a făcut. El este Stăpânul Universului. Dumnezeu este Atotputernic „în cer şi pe pământ” (Ps 135.a. 310 Cf.

de vreme ce El îşi arată în cel mai înalt grad puterea. lucrurile cele mai însemnate. Într-adevăr. Misterul aparentei neputinţe a lui Dumnezeu 272 Credinţa în Dumnezeu. Raţiunea noastră cucerită de ideea Atotputerniciei divine va accepta cu uşurinţă şi fără nici o ezitare tot ceea ce [Crezul] ne va propune spre credinţă. 2 Cor 12. 13. Această credinţă se laudă în slăbiciunile sale pentru a atrage asupra sa puterea lui Cristos317. 25. S. 317 Cf. 32.. 24-25). cea care a crezut că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Lc 1. ad 1. decât convingerea adânc întipărită în sufletele noastre că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă. 2 Cor 6. 318 CR 1. 9. Or. prin Învierea şi Înălţarea lui Cristos. în sfârşit. prin înfierea pe care ne-o dăruieşte („«Eu vă voi fi vouă Tată. Tatăl Atotputernic. Astfel. prin nesfârşita sa îndurare. iar voi îmi veţi fi mie fii şi fiice». 13. 274 „Nimic nu este mai potrivit pentru a ne întări credinţa şi speranţa. 315 316 . Modelul suprem al acestei credinţe este Fecioara Maria. Mt 6. Toma Aq. 49). voinţa şi inteligenţa. 18). 37) şi care a putut să-l preamărească pe Domnul: „Lucruri mari mi-a făcut Cel Atotputernic şi sfânt e Numele lui” (Lc 1. 5. care depăşesc legile fireşti ale naturii”318. cei ce credem” (Ef 1. Dumnezeu Tatăl şi-a revelat Atotputernicia în chipul cel mai tainic. iertând de bunăvoie păcatele. 273 Numai credinţa poate adera la căile tainice ale Atotputerniciei lui Dumnezeu. 19-22). cele mai greu de înţeles. Cristos cel răstignit este „puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu. Calitatea sa de părinte şi puterea sa se luminează una pe cealaltă. Sf. prin care a biruit răul. prin înjosirea de bunăvoie şi prin Învierea Fiului său. puterea şi esenţa. Căci Tatăl „a desăvârşit tăria puterii sale” şi a arătat „cât de covârşitoare este măreţia puterii sale pentru noi. 1. Căci nebunia lui Dumnezeu este mai înţeleaptă decât oamenii şi slăbiciunea lui Dumnezeu este mai puternică decât oamenii” (1 Cor 1. înţelepciunea şi dreptatea sunt unul şi acelaşi lucru. Dumnezeu poate părea uneori absent şi incapabil să împiedice răul. ca şi cele mai înalte.270 Dumnezeu e Tatăl Atotputernic. 271 Atotputernicia divină nu este nicidecum arbitrară: „În Dumnezeu. 2. Cf.Th. poate fi pusă la încercare de experienţa răului şi a suferinţei. zice Domnul Atotputernic”. Fil 4. astfel că nimic nu poate exista în puterea divină care să nu poată exista în dreapta voinţă a lui Dumnezeu ori în înţeleapta sa judecată”316. El îşi arată Atotputernicia paternă prin felul în care se îngrijeşte de nevoile noastre315.

Lc 1. 1). 1): Dumnezeu 319 320 LR. 280 Creaţia constituie fundamentul „tuturor planurilor de mântuire ale lui Dumnezeu”. care culminează în Cristos. 277 Dumnezeu îşi manifestă Atotputernicia întorcându-ne de la păcatele noastre şi reaşezându-ne în prietenia sa. iertând şi milostivindu-te…”319 278 Dacă nu am crede că iubirea lui Dumnezeu este Atotputernică. din care Isus Cristos. 14. Vorbim deci. drept „Creatorul cerului şi al pământului”. Mt 19. Biserica îşi înalţă adesea rugăciunea către „Dumnezeul Atotputernic şi Veşnic” (omnipotens sempiterne Deus). Cu aceste cuvinte solemne începe Sfânta Scriptură. misterul lui Cristos este lumina definitivă asupra misterului creaţiei. „la început. a venit să ne ridice. Simbolul credinţei le reia. 26). qui omnipotentiam tuam parcendo maxime et miserando manifestas ─ „Dumnezeule. în primul rând. iar în cele din urmă. Creatorul 279 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul” (Gen 1. crezând cu tărie că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Gen 18. . oare am putea crede că Tatăl ne-a creat. 2). mărturisindu-l pe Dumnezeu. Fiul ne-a răscumpărat. el dezvăluie scopul pentru care.PE SCURT 275 Noi mărturisim împreună cu dreptul Iob: „Ştiu că eşti Atotputernic: nu este nici un gând care să nu ajungă pentru tine faptă” (Iob 42. de căderea în păcat. Dumnezeu a creat cerul şi pământul” (Gen 1. Colecta din duminica a 26-a. În sens invers. Tatăl Atotputernic. prin har: „Deus. 276 Fidelă mărturiei Scripturii. DCG 51. care ne dai dovada supremă a puterii tale. 37. Duhul Sfânt ne-a sfinţit? PARAGRAFUL 4. apoi de creaţia sa. de Creator. „începutul istoriei mântuirii”320. Fiul lui Dumnezeu. „al tuturor celor văzute şi nevăzute”.

Sf. numită Dumnezeu. pregătirea catehumenilor pentru Botez urmează acelaşi drum322. Cf. 284 Marele interes acordat acestor cercetări este puternic stimulat de o întrebare de alt ordin. de a descoperi care este sensul unei asemenea origini: dacă ea este guvernată de întâmplare. mai degrabă. ci. apariţia omului. inteligentă şi bună. Augustin.) fiindcă Înţelepciunea. credinţa creştină s-a confruntat cu răspunsuri diferite de propriu-i răspuns la întrebarea despre origini. 283 Problema originilor lumii şi ale omului a constituit obiectul a numeroase cercetări ştiinţifice. 3. Ele sunt hotărâtoare pentru sensul şi orientarea vieţii şi acţiunii noastre.. în religiile şi culturile vechi se 321 322 Cf. de ce există răul? De unde vine? Cine este răspunzător? Există eliberare de el? 285 Încă de la începuturile sale. (. Astfel. Aceste descoperiri ne îndeamnă să admirăm cu atât mai mult măreţia Creatorului. 17-21). care au îmbogăţit extraordinar cunoştinţele noastre despre vârsta şi dimensiunile Universului. După mărturia celor vechi. lecturile din Vigilia Pascală ─ celebrarea noii creaţii în Cristos ─ încep cu povestirea creaţiei. în liturgia bizantină.. 281 De aceea. ca să ştiu întocmirea lumii şi lucrarea stihiilor. 5. Catech. Nu e vorba numai de a şti când şi cum s-a născut lumea din punct de vedere material. de o necesitate anonimă sau de o Fiinţă transcendentă. Cateheza despre creaţie 282 Cateheza despre creaţie are o importanţă capitală. lucrătoarea tuturor. aceasta constituie întotdeauna prima lectură la Vecernia marilor sărbători ale Domnului. care depăşeşte domeniul specific ştiinţelor naturale. Iar dacă lumea îşi are originea în înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. . m-a învăţat” (Înţ 7. de un destin orb. 46. evoluţia formelor vii. Aceştia pot spune împreună cu Solomon: „El mi-a dat cunoaşterea adevărată despre cele ce sunt. Ea se referă la înseşi fundamentele vieţii omeneşti şi creştine: căci explicitează răspunsurile credinţei creştine la întrebările elementare pe care oamenii din toate timpurile şi le-au pus: „De unde venim?” „Încotro mergem?” „Care este începutul nostru?” „Care este sfârşitul nostru?” „De unde vin şi spre ce se îndreaptă toate câte există?” Cele două întrebări ─ cea despre început şi cea despre sfârşit ─ sunt inseparabile.avea în vedere încă de la început gloria noii creaţii în Cristos321. să-i aducem mulţumire pentru toate lucrările sale şi pentru inteligenţa şi înţelepciunea pe care le dăruieşte savanţilor şi cercetătorilor. I. Rom 8. 18-23. Pereg. nici când a apărut omul. Etheria.

De asemenea. El. care l-a scos pe Israel din Egipt şi care. credinţa vine să întărească şi să lumineze raţiunea în dreapta înţelegere a acestui adevăr: „Prin credinţă înţelegem că veacurile s-au întemeiat prin cuvântul lui Dumnezeu. Ier 33. potrivit unora dintre aceste concepţii. maniheism). 124. 24-29. încât s-au făcut din nimic cele ce se văd” (Evr 11. 134. l-a zidit şi l-a creat325. 19-26. 326 Cf. că lumea este Dumnezeu. se revelează ca Acela căruia îi aparţin toate popoarele pământului şi pământul întreg. Această căutare este proprie omului. 323 324 . Dincolo de cunoaşterea naturală. 1. ci văd în ea simplul joc al unei materii care ar fi existat întotdeauna (materialismul). 287 Adevărul despre creaţie este atât de important pentru toată viaţa omului. că devenirea lumii este devenirea lui Dumnezeu (panteismul). revelarea creaţiei este inseparabilă de revelarea şi de înfăptuirea Legământului dintre Dumnezeul Unic şi Poporul său. De aceea. care ia ales pe patriarhi. Is 43. după ce a creato. 286 Inteligenţa umană are. în iubirea sa. datorită luminii raţiunii umane323. 3). 325 Cf. care. pe care orice om o poate avea despre Creator324. în sfârşit. rodul unei decăderi. Cf. alţii admit că lumea a fost creată de Dumnezeu. 3). alegându-l pe Israel. Lumina şi Întunericul ─ aflate într-o permanentă luptă (dualism. a voit să reveleze Poporului său tot ceea ce este spre mântuirea lui să ştie în această privinţă. DS 3026. adevărul despre creaţie este exprimat cu tărie crescândă Cf. Creaţia este revelată ca fiind primul pas spre acest Legământ. capacitatea de a găsi un răspuns la întrebarea despre origini.întâlnesc numeroase mituri privitoare la origini. existenţa lui Dumnezeu Creatorul poate fi cunoscută cu certitudine din lucrările sale. chiar dacă această cunoaştere este adesea întunecată şi deformată de eroare. lumea (cel puţin lumea materială) ar fi rea. Unii filosofi au spus că totul este Dumnezeu. Într-adevăr. Fapte 17. alţii au spus că lumea este o emanaţie necesară a lui Dumnezeu. alţii au afirmat existenţa a două principii veşnice ─ Binele şi Răul. Dumnezeu i-a revelat treptat lui Israel misterul creaţiei. desigur. 5. Acela care singur „a făcut cerul şi pământul” (Ps 115. prima şi universala mărturie despre iubirea atotputernică a lui Dumnezeu326. Rom 1. ar fi lăsat-o în voia ei (deismul). dar în felul unui ceasornicar. 19-20. Gen 15. 8. alţii nu acceptă nici o origine transcendentă a lumii. Toate aceste tentative dovedesc permanenţa şi universalitatea întrebării despre origini. încât Dumnezeu. ieşind din acest izvor şi întorcându-se la el. 288 Astfel. şi deci trebuie să fie renegată ori depăşită (gnoza). 15.

24. 30. despre chemarea omului.. El a făcut totul prin 327 Cf. 6.. El este Dumnezeu. 16-17). (. despre ordinea şi bunătatea ei. 331 Liturgia bizantină. Fiul său preaiubit. Creaţia ─ lucrare a Sfintei Treimi 290 „La început a creat Dumnezeu cerul şi pământul”: trei lucruri sunt afirmate în aceste prime cuvinte ale Scripturii: Dumnezeul veşnic a pus un început la tot ceea ce există în afară de El. El este mai înainte de toate şi toate dăinuie prin El” (Col 1... „Izvorul a tot binele”331. despre originea şi sfârşitul ei în Dumnezeu. Tropar la Vecernia Rusaliilor. (. Prov 8. Gen 1. revelată în Noul Legământ.) toate prin El şi pentru El au fost create.) El este Tatăl. aceste cuvinte rămân sursa principală pentru cateheza misterelor despre „început”: creaţie.. El este Autorul. Numai El este creator (verbul „a crea” ─ în ebraică bara' ─ îl are mereu ca subiect pe Dumnezeu). Noul Testament revelează că Dumnezeu a creat totul prin Cuvântul Veşnic. Din punct de vedere literar. în sfârşit. primele trei capitole din Geneză ocupă un loc unic. una şi nedespărţită cu aceea a Tatălui. 22-31. Creator Spiritus). în limbajul lor solemn. 2-3. 292 Sugerată în Vechiul Testament332. „Duhul Creator” (Veni.) Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut” (In 1. în unitatea Sfintei Scripturi şi în Tradiţia vie a Bisericii. Tot ce există (exprimat prin formula „cerul şi pământul”) depinde de Cel care îi dă fiinţă. acţiunea creatoare a Fiului şi a Duhului. El este Cârmuitorul.în mesajul profeşilor327. Cf. Citite la lumina lui Cristos. El este Creatorul.. „toate au fost create în ceruri şi pe pământ. în meditaţia înţelepciunii329 Poporului ales. 289 Între toate referirile la creaţie ale Sfintei Scripturi. 1-3). este limpede afirmată prin norma de credinţă a Bisericii: „Este un singur Dumnezeu: (. făgăduinţa mântuirii. despre drama păcatului şi speranţa mântuirii. 328 329 . 332 Cf. 330 Simbolul de la Niceea ─ Constantinopol. 291 „La început era Cuvântul (. adevărurile despre creaţie.) şi Cuvântul era Dumnezeu.. cădere. Cf.. În El. Ps 104. Is 44. Credinţa Bisericii afirmă totodată acţiunea creatoare a Duhului Sfânt: El este „de viaţă Dătătorul330”. II. aceste texte pot avea diverse surse. Autorii inspiraţi le-au plasat la începutul Scripturii. Ps 33. 104. în rugăciunea psalmilor328 şi a liturgiei. astfel că ele exprimă.

4. care sunt ca şi „mâinile sale”. Irineu. Conciliul Vatican I explică: În bunătatea şi prin tăria sa atotputernică. prol. 4. 7. III. încă de la începutul veacurilor. toate făpturile ─ spirituale şi materiale338. ci pentru a o arăta şi a o comunica” 336. 2. 1. Toma Aq. să fie în cele din urmă «totul în toţi» (1 Cor 15.Sine însuşi. Căci Dumnezeu nu are alt motiv de a crea decât iubirea şi bunătatea sa: Aperta manu clave amoris creaturae prodierunt ─ „Cheia iubirii a fost aceea care i-a deschis mâna pentru a da la iveală făpturile” 337. adică prin Cuvântul său şi prin Înţelepciunea sa333. „Creatorul a toate. 30. 340 AG 2. Sf. 336 Sent. realizând în acelaşi timp gloria sa şi fericirea noastră”340. Ibid. 338 DS 3002. 20. manifestare şi împărtăşire pentru care a fost creată lumea. „prin Fiul şi Duhul Sfânt”. cu atât mai mult arătarea Tatălui prin Cuvânt aduce viaţa celor care îl văd pe Dumnezeu”339. „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 293 Este un adevăr fundamental pe care Scriptura şi Tradiţia nu încetează să-l înveţe şi să-l celebreze: „Lumea a fost creată spre slava lui Dumnezeu” 335. ci pentru a o manifesta prin bunurile oferite creaturilor sale. 2. nici pentru a-şi dobândi perfecţiunea. Irineu. 339 Sf. spre lauda gloriei harului său” (Ef 1. 2. prin cea mai liberă hotărâre. Vatican I: DS 3025. 9. non propter gloriam augendam. iar viaţa omului este vederea lui Dumnezeu. 5-6): „Căci slava lui Dumnezeu este omul viu. 28). 333 334 . 20. Să facă din noi „fii adoptivi prin Isus Cristos: acesta a fost planul bunăvoinţei sale. Haer.. 335 Cc. 294 Slava lui Dumnezeu este să se înfăptuiască manifestarea şi împărtăşirea bunătăţii sale. 1. Creaţia este lucrarea comună a Sfintei334 Treimi. 2. dacă revelarea lui Dumnezeu prin creaţie a adus deja viaţa tuturor făpturilor care trăiesc pe pământ. Dumnezeu a creat totul ─ explică sfântul Bonaventura. nu pentru a-şi spori fericirea. sed propter gloriam manifestandam et propter gloriam suam communicandam ─ nu pentru a-şi spori slava.. singurul Dumnezeu adevărat a creat din nimic. 337 Sf. 2. Haer. Scopul ultim al creaţiei este ca Dumnezeu. 1. Sent.

Misterul creaţiei Dumnezeu creează din înţelepciune şi din iubire 295 Noi credem că Dumnezeu a creat lumea potrivit înţelepciunii sale 341. Cc. Autol. Cc Vatican I: DS 3023-3024. Creaţia nu este nici o emanaţie necesară a substanţei divine343. Dumnezeu nu are nevoie de nimic existent dinainte şi de nici un ajutor342.IV. Astfel. 4. 298 Deoarece Dumnezeu poate crea din nimic. Ea nu este rodul unei necesităţi oarecare. . de înţelepciunea şi de bunătatea sa: „Căci Tu ai zidit totul şi prin voinţa ta erau şi au fost create” (Ap 4. al unui destin orb sau al hazardului... duh şi viaţă. 3025. 9). care a voit să-şi facă făpturile părtaşe de fiinţa. şi tot astfel a creat şi neamul omenesc (2 Mac 7. mama celor şapte fii îi încurajează la martiriu: Nu ştiu cum v-aţi zămislit în pântecele meu. dacă i se dă un material. zidind în ei o inimă curată346. Doamne! Pe toate cu înţelepciune le-ai făcut” (Ps 104. pentru a crea. Teofil din Antiohia. El poate. 346 Cf. 297 Credinţa în creaţia „din nimic” este atestată în Scriptură ca un adevăr plin de făgăduinţă şi de speranţă. Dumnezeu creează „din nimic” 296 Noi credem că. 28). (. 2. Dumnezeu creează în mod liber. de vreme ce acum nu vă cruţaţi pentru legile lui. de asemenea. Cf. care a plăsmuit naşterea omului şi le-a dat tuturor să se nască. 12. ca să cunoşti că din nimic le-a făcut Dumnezeu. 344 DS 800. 343 Cf. Dar puterea lui Dumnezeu se arată tocmai prin faptul că porneşte de la neant ca să facă tot ce vrea345. Ps 51. 345 Sf. „Cât de minunate sunt lucrările tale. vă va da iarăşi. 341 342 Cf. în milostivirea lui. Vatican I: DS 3022. fiule. „din nimic”344: Ce ar fi fost neobişnuit dacă Dumnezeu ar fi făcut lumea dintr-o materie preexistentă? Şi un meşter omenesc. 9.) Te implor. „Bun este Domnul cu toţi şi îndurările lui peste toate făpturile” (Ps 145. nu eu v-am dăruit duh şi viaţă şi nu eu am orânduit mădularele voastre. Credem că ea îşi are originea în voinţa liberă a lui Dumnezeu. 11). 22-23. Ci Creatorul lumii. priveşte la cer şi la pământ şi vezi toate câte sunt în ele. să dăruiască celor păcătoşi viaţa sufletului. prin lucrarea Duhului Sfânt. face din el orice doreşte. Înţ 9. 24).

de asemenea. Dumnezeu păstrează şi cârmuieşte creaţia 301 Creând-o. 21. prin Cuvântul său. 352 Cf. 10. 1333. lumea este destinată. inclusiv a lumii materiale352. Gen 1. chip al lui Dumnezeu349. 15). adresată omului. este prezent în străfundul fiinţei făpturilor sale: „În El trăim. să dea lumina credinţei celor care nu-l cunosc348. 31). DS 286. 26. 3. Gen 1. 4. 17).. El nu îi dă numai 347 348 Cf. 3. Dumnezeu transcende creaţia şi îi este prezent 300 Dumnezeu este infinit mai mare decât toate lucrările sale353: „Mai înaltă decât cerurile e slava lui” (Ps 8. 354 Conf. de vreme ce se împărtăşeşte din lumina Inteligenţei divine. 6. Dumnezeu creează o lume bine întocmită şi bună 299 De vreme ce Dumnezeu creează cu înţelepciune. „care îi învie pe cei morţi şi cheamă la fiinţă cele ce încă nu sunt” (Rom 4. nu fără un mare efort şi în spirit de umilinţă şi respect faţă de Creator şi de lucrarea sa351. 2 Cor 4. viaţa trupului. ca o moştenire hărăzită şi încredinţată lui. 20). a putut face să strălucească lumina din întuneric347. 18. 3002. ne mişcăm şi suntem” (Fapte 17. Însă El fiind Creatorul. El este superior summo meo et interior intimo meo ─ „mai înalt decât cea mai mare înălţime a fiinţei mele şi mai adânc decât ce e mai intim în mine”354. . 350 Cf. 11. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. Dumnezeu nu-şi lasă făptura la voia întâmplării. Cf. 800. El. „măreţia lui nu are măsură” (Ps 145.] foarte bine”) Gen 1. 349 Cf. Ps 19. 28). creaţia se împărtăşeşte din această bunătate („şi a văzut Dumnezeu că este bine [. 2-5. 3. Căci creaţia este voită de Dumnezeu ca un dar făcut omului. 2). 6. El poate. desigur. 353 Cf. creaţia sa este bine întocmită: „Tu pe toate le-ai rânduit cu măsură. Biserica a fost de multe ori nevoită să apere bunătatea creaţiei. Inteligenţa noastră. Iob 42.şi celor morţi. el însuşi chemat la o relaţie personală cu Dumnezeu. 455-463. 12. 28. Izvorâtă din bunătatea divină. Şi de vreme ce. prin Înviere. Sir 43. Creată în şi prin Cuvântul veşnic. poate înţelege ceea ce ne spune Dumnezeu prin creaţie 350. cauza primă a toate câte sunt. 351 Cf. cu număr şi cu chibzuială” (Înţ 11.. Aşa cum spune Sfântul Augustin. 3). suveran şi liber.

nu l-ai fi plăsmuit. Recunoaşterea acestei dependenţe totale faţă de Creator este izvor de înţelepciune şi de libertate. Dumnezeu îşi realizează planul: Providenţa 302 Creaţia îşi are bunătatea şi perfecţiunea sa. dar ea nu a ieşit cu totul împlinită din mâinile Creatorului. Ps 22. ci o şi păstrează în fiecare clipă în fiinţă. 13). 21). chiar şi cele ce vor rezulta din acţiunea liberă a făpturilor355. Stăpâne. 3). Cărţile sfinte afirmă cu tărie suveranitatea absolută a lui Dumnezeu în desfăşurarea evenimentelor: „Dumnezeul nostru toate câte i-au plăcut le-a săvârşit în cer şi pe pământ” (Ps 115. 1).fiinţă şi existenţă. de nu ai fi voit Tu? Şi cum ar dăinui. Acesta nu este „un mod primitiv de a vorbi”. 32. . 304 Deseori Duhul Sfânt. Dt 32. ci o modalitate profundă de a reaminti întâietatea lui Dumnezeu şi Stăpânirea lui absolută asupra istoriei şi a lumii356 şi de a ne educa încrederea în El. „ajungând cu tărie de la o margine la alta a lumii şi pe toate le întocmeşte cu blândeţe” (Înţ 8. pentru care a rânduit-o Dumnezeu. 7). iubitorule al vieţii (Înţ 11. Vatican I: DS 3003. îi atribuie lui Dumnezeu unele acţiuni fără să menţioneze cauze secunde. dar numai planul lui Dumnezeu se împlineşte” (Prov 19. 103. autorul principal al Sfintei Scripturi. de n-ar fi fost chemat de tine la fiinţă? Dar Tu le cruţi pe toate. 24-26). 45. ea se îngrijeşte de toate. iar despre Cristos s-a spus: „El deschide şi nimeni nu va închide. „Multe gânduri sunt în inima omului. 303 Mărturia Scripturii este unanimă: solicitudinea Providenţei este concretă şi imediată. neatinsă încă. Numim Providenţă hotărârile prin care Dumnezeu îşi călăuzeşte creaţia spre această perfecţiune: Dumnezeu apără şi călăuzeşte cu providenţa sa tot ce a creat. a. de la lucrurile cele mai mărunte şi neînsemnate până la cele mai mari evenimente ale lumii şi ale istoriei. V. căci dacă ai fi urât un lucru. Căci „toate sunt goale şi descoperite înaintea ochilor săi” (Evr 4. Rugăciunea Psalmilor este marea şcoală a acestei încrederi357. 35. Cf. Ea a fost creată într-o stare de înaintare (in statu viae) spre o perfecţiune ultimă. Sir 11. 39. şi cum ar fi rămas ceva. 5-7. e. 5-15. Is 10. îi dă facultatea de a acţiona şi o călăuzeşte spre scopul ei. El închide şi nimeni nu va deschide” (Ap 3. 138. 14. 357 Cf. de bucurie şi de încredere: Tu iubeşti toate cele ce sunt şi nimic nu dispreţuieşti din cele ce ai făcut. 355 356 Cc. căci toate ale tale sunt.

pentru a-i desăvârşi armonia spre binele lor şi al semenilor. 13)362. Gen 1. Fil 4. Dumnezeu le acordă oamenilor capacitatea de a fi cauze inteligente şi libere pentru a întregi lucrarea creaţiei. Cf. Scoasă din neant de puterea. 13. Acesta nu este un semn de neputinţă. ci şi demnitatea de a acţiona ele însele. încredinţându-le responsabilitatea de „a supune” pământul şi de a-l stăpâni359. Col 1. ori ce vom bea?» (. 307 Dumnezeu le acordă oamenilor chiar şi puterea de a participa în mod liber la Providenţa sa. înţelepciunea şi bunătatea lui Dumnezeu. Astfel. 1 Tes 3. prin rugăciunile. 29-31. Căci Dumnezeu nu dăruieşte făpturilor sale doar existenţa. 363 GS 36. 6. In 15. 364 Cf. spunând: «Ce vom mânca. care se îngrijeşte de cele mai mici trebuinţe ale copiilor săi: „Deci nu duceţi grijă. 1 Cor 12. ei devin întru totul „împreună lucrători” cu Dumnezeu (1 Cor 3. Colaboratori adesea fără să ştie ai voinţei divine. El este cauza primă care lucrează în şi prin cauzele secunde: „Căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în noi şi voirea şi făptuirea. după bunăvoinţa sa” (Fil 2. 9. Mt 10. 31-33)358. 26-28. 24. 5. ca şi prin suferinţele lor360. 362 Cf. căci „creatura fără Creator dispare”363. ci arată măreţia şi bunătatea Dumnezeului Atotputernic.305 Isus ne cere o abandonare filială faţă de Providenţa Tatălui ceresc. 360 Cf. Dar pentru înfăptuirea acestui plan. . Providenţa şi scandalul răului 358 359 Cf. 11. Mt 19. Departe de a scădea demnitatea făpturii. 2) şi cu Împărăţia sa361. şi cu atât mai puţin îşi poate atinge scopul ultim fără ajutorul harului364. de a fi cauză şi principiu unele pentru altele şi de a conlucra în felul acesta la împlinirea planului său. 26. Providenţa şi cauzele secunde 306 Dumnezeu este Stăpânul suprem al planului său. 308 Este un adevăr nedespărţit de credinţa în Dumnezeu Creatorul: Dumnezeu acţionează în toată acţiunea creaturilor sale.) Ştie doar Tatăl vostru ceresc că aveţi nevoie de acestea. Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6. oamenii pot intra cu bună ştiinţă în planul divin prin acţiunile. În acest caz.. El se foloseşte şi de colaborarea creaturilor. 3. ea este neputincioasă dacă este despărţită de izvorul ei. 361 Cf. acest adevăr o înalţă. Col 4..

Răspunsul la această întrebare îl constituie ansamblul credinţei creştine: bunătatea creaţiei. 25. Aşadar alături de binele fizic există şi răul fizic. încât să nu poată exista în ea nici un rău? Cu puterea lui nesfârşită. tot dinainte. dispariţia altora. De fapt. răul pe care voi l-aţi plănuit să mi-l faceţi. 1. Dumnezeu nu este în nici un fel ─ nici direct. această devenire cuprinde. S. 1. (. prin Întruparea răscumpărătoare a Fiului său. în Providenţa sa atotputernică. planul lui Dumnezeu l-a întors în bine. fie el şi moral. nu ar fi îngăduit vreodată ca un rău oarecare să existe în lucrările sale. Creatorul lumii orânduite şi bune. 79. Th. Augustin. iubirea răbdătoare a lui Dumnezeu. 3. şi pe cel mai puţin perfect. un răspuns la problema răului. ele se pot şi sustrage. respectând libertatea creaturilor sale. alături de apariţia unor fiinţe. 310 De ce nu a creat Dumnezeu o lume atât de desăvârşită. Tatăl Atotputernic. pe atât de plină de mister. Toma Aq. drama păcatului. În planul lui Dumnezeu. Sf. ştie să scoată din el binele: Căci Dumnezeu cel Atotputernic. incomensurabil mai grav decât răul fizic. 1. pe atât de inevitabilă. răul moral a intrat în lume. S. Enchir. Totuşi. Lib. Gent. 1. 311 Îngerii şi oamenii. au păcătuit. la care făpturile libere sunt îndemnate dinainte să consimtă. 368 Sf. ci Dumnezeu. trebuie să înainteze spre ţelul lor suprem printr-o alegere liberă şi o iubire de preferinţă. Dumnezeu ar fi putut oricând crea ceva mai bun365. Sf. cu timpul. 1. Deci ei pot să se abată din drum. nici indirect ─ cauza răului moral367. putem descoperi că Dumnezeu. ca să păstreze viaţa 365 366 Cf. 367 Cf.. provocat de creaturile sale: „Nu voi” ─ le spune Iosif fraţilor săi ─ „m-aţi trimis aici. atâta vreme cât creaţia nu şi-a atins perfecţiunea366. poate scoate un bine din consecinţele unui rău. prin chemarea la o viaţă fericită. printr-un mister teribil. pe cât de dureroasă.) fiind cu desăvârşire bun. S. atunci de ce există răul? Nici un răspuns pripit nu va satisface această întrebare pe cât de insistentă.. dar de la care. dintr-un punct de vedere. Dumnezeu a voit în mod liber să creeze o lume „în mers” către desăvârşirea ei finală. prin adunarea Bisericii. şi distrugeri. se îngrijeşte de toate făpturile sale. Sf. 312 Astfel. 3. Sf.309 Dacă Dumnezeu. 1. Îl permite totuşi. prin puterea Sacramentelor. 71. Th. Toma Aq. dacă nu ar fi destul de puternic şi de bun pentru a face ca din răul însuşi să izvorască binele368. Nu există trăsătură a mesajului creştin care să nu fie. Toma Aq. alături de lucrul cel mai desăvârşit. 11. în chip misterios. făpturi inteligente şi libere. 2... şi. prin darul Duhului Sfânt. . alături de zidiri ale firii. 6. Cf. care vine în întâmpinarea omului prin legămintele sale. în înţelepciunea şi bunătatea sa fără margini. Augustin.. Astfel.

Dumnezeu face totul numai cu acest scop”371. tot ceea ce voieşte El. 313 „Toate lucrează spre binele celor care îl iubesc pe Dumnezeu” (Rom 8. care îşi află împlinirea în noua creaţie în Cristos. cea dintâi vestire a „planului bunăvoinţei sale”. Rom 5. când va lua sfârşit cunoaşterea noastră parţială. Cf. pentru care a creat cerul şi pământul. 371 Dial. 50.unui popor numeros” (Gen 45. 32. este totuşi tot ce poate fi mai bun pentru noi”372. chiar dacă prin drame ale răului şi ale păcatului. 374 Cf.. 20)369. Însă căile Providenţei sale ne rămân adesea necunoscute. Sfânta Ecaterina de Siena le spune «celor care se scandalizează şi se revoltă pentru ceea ce li se întâmplă: „Toate pornesc din iubire. 373 Rev. Sfântul Thomas Morus. Dumnezeu. rău determinat de păcatele tuturor oamenilor. îşi mângâie fiica: „Nimic nu se poate întâmpla care să nu fie voit de Dumnezeu. că trebuie să rămân cu tărie în credinţă şi cu nu mai puţină tărie să cred că totul va fi bine. 369 370 Cf. 372 Scris. şi vei vedea că tot lucrul va fi bine” (Thou shalt see thyself that all MANNER of thing shall be well373). când îl vom vedea pe Dumnezeu „faţă către faţă” (1 Cor 13. Din cel mai mare rău moral ce s-a săvârşit vreodată ─ respingerea şi uciderea Fiului lui Dumnezeu ─. . cu puţin înainte de martiriul său. Gen 2. Dumnezeu îşi va fi călăuzit făptura la odihna Sabatului374 definitiv. PE SCURT 315 În crearea lumii şi a omului. Dumnezeu a aşezat prima şi universala mărturie a iubirii sale atotputernice şi a înţelepciunii sale. Totuşi. 8. 138. cu prisosul harului său370. 12-18 Vulg. Iar Lady Julian de Norwich: „Am învăţat aşadar.. Mărturia sfinţilor confirmă neîncetat acest adevăr: Astfel. 4. 12). a scos binele cel mai mare: preamărirea lui Cristos şi răscumpărarea noastră. ne vor fi pe deplin cunoscute căile pe care. Or. oricât de rău ne-ar părea nouă. 20. 2. Tob 2. 314 Noi credem cu tărie că Dumnezeu este Stăpânul lumii şi al istoriei. prin aceasta răul nu se transformă într-un bine. Numai la capăt. prin harul lui Dumnezeu. toate sunt rânduite spre mântuirea omului. 28).

fără nici un ajutor. de bunătatea şi de frumuseţea sa: aceasta este slava pentru care Dumnezeu le-a creat. 320 Dumnezeu. Dumnezeu le dă oamenilor ocazia să colaboreze liber la planurile sale. 318 Nici o făptură nu are puterea infinită necesară pentru „a crea” în sensul propriu al cuvântului. 26-34. Cf. şi prin Duhul său Creator şi dătător de viaţă. 317 Dumnezeu singur a creat Universul. iar Sfântul apostol Petru continuă: „Aruncaţi asupra lui toată grija voastră. 3). care a creat Universul. 323 Providenţa lucrează şi prin acţiunea făpturilor. 321 Providenţa constă în dispoziţiile prin care Dumnezeu călăuzeşte cu înţelepciune şi iubire toate făpturile la scopul lor ultim. direct. Credinţa ne dă certitudinea că Dumnezeu nu ar îngădui răul dacă nu ar face ca din răul însuşi să se nască binele. Isus Cristos. 377 Cf. DS 3624. pe căi pe care noi nu le vom cunoaşte întru totul decât în viaţa veşnică. Cerul şi pământul 375 376 Cf. 23. Ps 55. căci El se îngrijeşte de voi” (1 Pt 5. 319 Dumnezeu a creat lumea ca să-şi arate şi să-şi împărtăşească slava. Tatălui. PARAGRAFUL 5. 322 Cristos ne îndeamnă la abandonarea filială în mâinile Providenţei Tatălui nostru ceresc376. Făpturile sale să aibă parte de adevărul. mort şi înviat pentru a birui răul. în primul rând. este deopotrivă adevăr de credinţă faptul că Tatăl.316 Deşi lucrarea creaţiei este atribuită. Mt 6. îl păstrează în existenţă prin Cuvântul său. 324 Faptul că Dumnezeu permite răul fizic şi răul moral este un mister pe care El îl luminează prin Fiul său. Fiul şi Duhul Sfânt sunt principiul unic şi indivizibil al creaţiei. adică de a produce şi de a da fiinţă la ceea ce nu exista nicicum (a chema la existenţă „din nimic”375). „Fiul care le ţine pe toate cu cuvântul puterii sale” (Evr 1. . în mod liber. 7)377.

Psal. Întrebi cum se numeşte această natură? Spirit. În sfârşit. îngerii sunt slujitori şi mesageri 378 379 Cf. nu natura. DS 3002. ex eo quod agit. 16. care uneşte şi totodată desparte cerul şi pământul: „Pământul” este lumea oamenilor378. 2. pe care Sfânta Scriptură le numeşte în mod obişnuit îngeri. spiritus est. Ps 115. Mărturia Scripturii este la fel de clară ca şi caracterul unanim al Tradiţiei. quaeris officium. una după alta. cf. 103. dar şi „locul” propriu al lui Dumnezeu: „Tatăl nostru cel din ceruri” (Mt 5. de asemenea. Ps 115. 327 Profesiunea de credinţă a celui de-al patrulea Conciliu din Lateran afirmă că Dumnezeu „încă de la începutul timpurilor” a creat toate făpturile.325 Simbolul apostolilor mărturiseşte că Dumnezeu este „Creatorul cerului şi al pământului”. iar Simbolul de la Niceea-Constantinopol explicitează: „. 382 S. netrupeşti. 1. „Cerul” .poate desemna tăria379.. spiritus est. fiind alcătuită din suflet şi trup381. şi apoi făptura umană care ţine de amândouă. spirituale şi trupeşti. Quaeris nomen huius naturae. 16. este un adevăr de credinţă. după ceea ce face ─ înger”382. adică îngerii şi lumea pământească. 381 DS 800. SPF 8. 15. non naturae. cuvântul „cer” arată „locul” făpturilor spirituale ─ îngerii ─ care îl înconjoară pe Dumnezeu. legătura. Cu toată fiinţa lor. ─ „«Înger» desemnează rolul. văzutelor tuturor şi nevăzutelor”. 326 În Sfânta Scriptură.sau „cerurile” . 380 Cf. expresia „cer şi pământ” înseamnă: tot ce există. angelus. 16)380 şi deci „cerul” ca glorie eshatologică. Întrebi despre rolul ei? Înger. Îngerii Existenţa îngerilor ─ un adevăr de credinţă 328 Existenţa fiinţelor spirituale. Cf. Ps 19. Cine sunt ei? 329 Sfântul Augustin spune despre ei: Angelus officii nomen est.. angelus est: ex eo quod est. I. creaţia în întregime. . după ceea ce este ─ spirit. în interiorul creaţiei. Ea sugerează. Augustin.

1 Rg 19. 387 Cf. 14) 332 Ei sunt prezenţi încă de la creaţie386 şi de-a lungul întregii istorii a mântuirii. 11-24. vestesc naşterile393 şi vocaţiile394. Gen 3. 20-23. Lc 1. Cristos „împreună cu toţi îngerii săi” 331 Cristos este centrul lumii îngereşti. cele văzute şi cele nevăzute. vestind de departe sau de aproape această mântuire şi slujind împlinirea planului mântuitor al lui Dumnezeu: ei închid paradisul pământesc387. „Pentru că în El toate au fost create. Cf.ai lui Dumnezeu. Sunt şi mai mult ai săi fiindcă i-a făcut mesageri ai planului său de mântuire. . 9-12. ei sunt „înfăptuitorii cuvântului lui. Lc 20.17. 395 Cf. ei au inteligenţă şi voinţă: sunt făpturi personale 383 şi nemuritoare384. Ex 23. 24. toate prin El şi pentru El au fost create” (Col 1. Fapte 7. 385 Cf. opresc mâna lui Abraham390. tronurile şi domniile. 16). Este mărturie strălucirea slavei lor385. îi asistă pe profeţi395. Când „îl aduce în lume pe Cel întâi născut. trimise ca să slujească. cei ce ascultă glasul poruncilor lui” (Ps 103. viaţa Cuvântului întrupat este înconjurată de adoraţia şi de slujirea îngerilor. Dan 10. Gen 21. 393 Cf. unde îngerii sunt numiţi „fii ai lui Dumnezeu”. 10). 36. 330 Ca făpturi pur spirituale. Gen 19. Pentru că „văd pururea faţa Tatălui. În sfârşit. o salvează pe Agar şi pe copilul ei389. naşterea Înainte-mergătorului şi a lui Isus însuşi este vestită de Îngerul Gabriel396. ca să nu amintim decât câteva exemple. 20). Jud 6. 5. Cântarea lor de laudă la naşterea 383 384 Cf. Is 6. îl ocrotesc pe Lot388. 396 Cf. 392 Cf. 31) Sunt ai lui fiindcă au fost creaţi prin El şi pentru El. 7. 6. şi cele din cer. prin mijlocirea lor este transmisă legea391. Pius XII: DS 3891. 333 De la Întrupare la Înălţare. Gen 22. Îngerii sunt ai săi: „Când va veni Fiul Omului în slava sa şi toţi îngerii împreună cu El…” (Mt 25. 53. 389 Cf. 386 Cf.. 391 Cf. Jud 13. 394 Cf. „Nu sunt toţi oare duhuri slujitoare. Dumnezeu spune: «Să i se închine lui toţi îngerii lui Dumnezeu»” (Evr 1. căpeteniile şi puterile. 388 Cf. 11. Întrec în desăvârşire toate făpturile văzute. 390 Cf. şi cele de pe pământ.. ei călăuzesc Poporul lui Dumnezeu392. care este în ceruri” (Mt 18. 11. pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?” (Evr 1. 6). Iob 38.

Lc 16. Iob 33. 3-8. Mt 18. 401 Cf. 12. 407 LR: „Sfânt. 23-24. 400 Cf. în credinţă. 10. 411 Cf. 24. Biserica se uneşte cu îngerii pentru a-l adora pe Dumnezeul cel de trei ori sfânt407. 1. întreaga viaţă a Bisericii se bucură de ajutorul tainic şi puternic al îngerilor406.. 412 Sf. Mt 1. Tob 12. Tot îngerii sunt cei care „evanghelizează” (Lc 2.” 408 Cf. II. Sfântul Rafael. 399 Cf. 12. Încă de pe pământ. 41. Eun. ca pe Israel odinioară401. Mt 13. 402 Cf. 10. 26-29. 53. 404 Cf. deşi ei l-ar fi putut elibera din mâinile duşmanilor400. uniţi în Dumnezeu. Mt 4. îl mângâie în agonie399. 12. Lumea văzută Cf. 23-25. Lc 22. 19. 43. pe care o vestesc404. Fapte 1. 410 Cf. în slujba judecăţii sale405. 405 Cf. 12. 14) Ei ocrotesc copilăria lui Isus397. „ (Lc 2. 91. 409 Cf. în Supplices te rogamus – „Te rugăm cu umilinţă” din Canonul Roman sau In Paradisum deducant te angeli – „Îngerii să te conducă în Paradis” din liturgia pentru răposaţi sau în „Imnul heruvic” din liturgia bizantină) şi celebrează în mod deosebit comemorarea anumitor îngeri (Sfântul Mihail. 8.lui Cristos a răsunat fără încetare în lauda Bisericii: „Mărire în cer lui Dumnezeu. 335 În liturgia sa. viaţa creştină participă. Ei vor fi de faţă la întoarcerea lui Cristos. Mt 26. 11. Ps 34. viaţa omului este înconjurată de ocrotirea410 şi de mijlocirea lor411. 406 Cf. 397 398 . Lc 2. Mc 1.. 31. „Fiecare credincios are alături un înger ca apărător şi păstor care să-l îndrume la viaţă”412. 20. 13. Sfântul Gabriel. la comunitatea preafericită a îngerilor şi a oamenilor. 2 Mac 10.. 5-7. Lc 12. ea invocă sprijinul lor (astfel. Fapte 5. 8. 3. 2.. Mc 16. 8. 8-14. îngerii păzitori). 6-11. 8-9. 336 Din copilărie408 până în ceasul morţii409. 10-11. îl slujesc în pustiu398. Cf. Îngerii în viaţa Bisericii 334 Tot astfel. 29-30. 18-20. 22. 10-13. 10). Vasile. 11. aducând Vestea cea Bună a Întrupării 402 şi a Învierii lui Cristos403. 27. 403 Cf. Zah 1.

chiar şi de vrăbii. 4. 339 Fiecare creatură îşi are bunătatea şi desăvârşirea proprie. se spune: „şi a văzut Dumnezeu că era bine”. Augustin. 416 GS 36. voite în fiinţa lor proprie.337 Dumnezeu însuşi a creat lumea văzută. întreaga natură. vulturul şi vrabia: priveliştea nenumăratelor lor diferenţe şi inegalităţi arată că nici o creatură nu îşi este suficientă sieşi. cu adevărul şi cu bunătatea lor proprie. fiecare în felul ei. LG 36. 340 Interdependenţa creaturilor este voită de Dumnezeu. cu propria organizare şi cu propriile legi” 416. Ea trebuie să inspire respectul şi supunerea inteligenţei şi a voinţei omului. Pentru fiecare dintre lucrările din cele „şase zile”. care fac posibilă „recunoaşterea naturii intime a creaţiei. 1-2. Ele trezesc admiraţia oamenilor de ştiinţă. textul sacru învaţă adevăruri revelate de Dumnezeu pentru mântuirea noastră413. toate fiinţele existente. §2. Gen. ca o înlănţuire de şase zile de „muncă” divină care se încheie cu „odihna” din ziua a şaptea (Gen 1. . Ele nu există decât în dependenţă unele faţă de altele. Diferitele creaturi. care merge de la mai puţin desăvârşit spre mai desăvârşit. Scriptura prezintă lucrarea Creatorului în mod simbolic. Cu toate acestea. Sf. Soarele şi Luna. 1. 415 Cf. cedrul şi floarea. 4). pentru a se completa reciproc. De aceea. Frumuseţea creaţiei oglindeşte infinita frumuseţe a Creatorului. toate lucrurile sunt înzestrate cu consistenţa. În legătură cu creaţia. o rază din înţelepciunea şi bunătatea fără margini a lui Dumnezeu. omul trebuie să respecte bunătatea proprie fiecărei creaturi. 342 Ierarhia creaturilor este exprimată prin ordinea celor „şase zile”. 417 Ps 145. reflectă. Isus spune: 413 414 DV 11. Omul le descoperă treptat ca legi ale naturii. a valorii şi a menirii ei. în toată bogăţia. diversitatea şi ordinea ei. Lumea a început în momentul când a fost scoasă din neant de cuvântul lui Dumnezeu. care ar arăta dispreţul faţă de Creator şi ar determina consecinţe nefaste pentru oameni şi pentru mediul înconjurător. Man. unele în slujba altora. Dumnezeu iubeşte toate creaturile417 şi se îngrijeşte de fiecare. întreaga istorie omenească îşi au rădăcinile în acest eveniment primordial: este însăşi geneza prin care lumea a fost întemeiată şi a început timpul415. 9. care este lauda lui Dumnezeu”414: 338 Nu există nimic care să nu-şi datoreze existenţa Dumnezeului creator. pentru a evita folosirea dezordonată a lucrurilor. 341 Frumuseţea Universului: Ordinea şi armonia lumii create rezultă din diversitatea fiinţelor şi din relaţiile care există între ele. „Din însăşi condiţia lor de creatură. 2.

Preaînalte. pe care omul credincios se va putea sprijini cu încredere şi care vor fi pentru el semnul şi zălogul fidelităţii de neclintit a legământului lui Dumnezeu 421. „au fost făcute cerul şi pământul”. la rândul său. sau: „Cu cât e mai presus omul de oaie!” (Mt 12.. 33.. de chipul tău. 3-4. Textul sacru spune că „Dumnezeu şi-a încheiat în ziua a şaptea lucrarea pe care o făcuse”. 6-7). prin care ne dăruieşti lumina zilei. Relatarea inspirată exprimă acest lucru făcând net distincţia între crearea omului şi cea a celorlalte făpturi418. care dă naştere la felurite roade. Lăudat fii.. . Evr 4. Aceste cuvinte inspirate sunt bogate în învăţături mântuitoare. Doamne. 345 Sabatul ─ încheierea lucrării celor „şase zile”. Lăudat fii. 344 Există o solidaritate între toate creaturile prin faptul că ele au acelaşi Creator şi toate sunt orânduite spre slava sa: Lăudat fii. de preţioasă şi de curată . 19-26. 1-3). Ier 31. în toate făpturile tale şi. Doamne. 26. în fratele Soare. Doamne. Francisc din Assisi.. mai ales. şi că în ziua a şaptea „Dumnezeu s-a odihnit de toată lucrarea sa”. 420 Cf. aduceţi-i mulţumire şi slujiţi-l cu smerenie mare419. Sf. 421 Cf. scânteind cu uriaşa-i strălucire. 35-37. cea atât de folositoare şi atât de simplă. Lăudaţi-l şi binecuvântaţi-l pe Domnul. a sfinţit şi a binecuvântat această zi (Gen 2. pentru Pământul frate şi tată care ne poartă şi ne hrăneşte. va trebui să rămână fidel acestui fundament şi să respecte legile pe care Creatorul le-a înscris în el. 346 Dumnezeu a aşezat în creaţie un fundament şi nişte legi ce rămân neschimbate420.. la flori de toate culorile şi la ierburi .. 12) 343 Omul constituie culmea creaţiei.„Voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Lc 12. pentru Apa soră. ne dă asemuire. 347 Creaţia s-a înfăptuit în vederea Sabatului şi deci a cultului şi a adoraţiei aduse lui 418 419 Cf. Cant. şi astfel. Gen 1. frumos e. Omul.

354 Respectarea legilor înscrise în creaţie şi a raporturilor ce derivă din natura lucrurilor este un principiu de înţelepciune şi un fundament al moralei. ad 3. spune regula Sfântului Benedict. S. Însă pentru noi. 353 Dumnezeu a voit diversitatea creaturilor sale şi bunătatea lor proprie. Cf. PE SCURT 350 Îngerii sunt creaturi spirituale care îl preamăresc fără încetare pe Dumnezeu şi care slujesc planurile lui de mântuire faţă de celelalte creaturi: „Ad omnia bona nostra cooperantur angeli” ─ „Îngerii conlucrează la tot binele nostru”424. este rânduit pentru slava lui Dumnezeu. care o ajută în peregrinarea ei pe pământ şi care ocrotesc fiecare fiinţă omenească. 349 Ziua a opta. 114. care o întrece în strălucire pe cea dintâi423. Prima creaţie îşi află sensul şi apogeul în noua creaţie în Cristos. mai măreaţă. Omul 422 423 Cf. o zi nouă s-a ridicat: ziua Învierii lui Cristos. Th. . a răscumpărării. 424 Sf. El a rânduit toate creaturile materiale spre binele neamului omenesc.Dumnezeu. Ziua a şaptea încheie prima creaţie. LR. A păzi poruncile înseamnă a te conforma înţelepciunii şi voinţei lui Dumnezeu. exprimate în lucrarea sa de creaţie. Gen 1. În felul acesta. şi prin el întreaga creaţie. 352 Biserica îi cinsteşte pe îngeri. 14. 3. lucrarea creaţiei culminează în lucrarea. Cea de-a opta zi începe noua creaţie. PARAGRAFUL 6. 348 Sabatul se află în centrul legii lui Israel. interdependenţa şi ordinea lor. Operi Dei nihil praeponatur ─ „Nimic să nu puneţi înaintea cultului lui Dumnezeu”. Cultul este înscris în ordinea creaţiei422. 24: Rugăciunea după prima lectură. Toma Aq. arătând astfel dreapta ierarhie a preocupărilor omeneşti. Vigilia pascală. 351 Îngerii îl înconjoară pe Cristos. Ei îl slujesc îndeosebi în împlinirea misiunii sale mântuitoare în folosul oamenilor. Stăpânul lor. Omul. 1.

Dial. 27). doar el este chemat să împărtăşească. 13. GS 24. pentru care există cerul şi pământul şi marea şi întreaga zidire şi a cărui mântuire Dumnezeu a socotit-o atât de însemnată. ci cineva. Căci Dumnezeu nu a pregetat să facă totul ca să-l ridice pe om până la El şi să-l aşeze la 425 426 GS 12. el este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi”426. 3. numai omul este „capabil să-l cunoască şi să-l iubească pe Creatorul său”425. după chipul lui Dumnezeu l-a creat. 358 Dumnezeu a creat totul pentru om428. din iubire i-ai dăruit o fiinţă capabilă să guste Binele tău veănic427. viaţa lui Dumnezeu. pentru el. să se stăpânească. Dumnezeu l-a statornicit în prietenia sa (IV). I. bărbat şi femeie i-a creat” (Gen 1. 428 GS 12. individul uman are demnitate de persoană: el nu este numai ceva. mai de preţ în ochii lui Dumnezeu decât creaţia întreagă: omul. Ecaterina din Siena. 1. 1. Cu această menire a fost creat şi aceasta este raţiunea fundamentală a demnităţii sale: Ce motiv te-a îndemnat să-l aşezi pe om într-o demnitate atât de mare? Iubirea nepreţuită prin care ai privit creatura ta în tine însuşi şi ai îndrăgito. mare şi minunat chip viu. să intre în comuniune cu alte persoane şi este chemat. nu l-a cruţat nici pe Fiul său unul-născut. 427 Sf. însă omul a fost creat ca să-l slujească şi să-l iubească pe Dumnezeu şi ca să-i ofere întreaga creaţie: Care este fiinţa ce va veni la viaţă înconjurată de atâta preţuire? Este omul. prin cunoaştere şi iubire. la a-i oferi un răspuns de credinţă şi de iubire pe care nimeni altul nu-l poate da în locul său. „După chipul lui Dumnezeu” 356 Dintre toate creaturile văzute. 357 Fiind după chipul lui Dumnezeu. 24. 4. căci din iubire ai creat-o. la un legământ cu Creatorul său. Omul deţine un loc unic în creaţie: el este „după chipul lui Dumnezeu” (I). să se dăruiască în mod liber. încât. prin har. 3. E capabil să se cunoască. în natura sa. 3. .355 „Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său. el este creat „bărbat şi femeie” (III). 39. el reuneşte lumea spirituală şi lumea materială (II).

360 Datorită originii comune. atunci când îl modela. a fost creat ca o fiinţă omenească ce a primit viaţa. (. NA 1. Primul Adam. 117. Tob 8. Sf. in Gen 2. în unitatea de mijloace pentru atingerea acestui scop. al doilea Adam: primul are început. ne asigură că toţi oamenii sunt cu adevărat fraţi. prin dreptul natural. Primul a fost creat de celălalt. 431 Sf. 26)432: Minunată viziune prin care contemplăm neamul omenesc în unitatea originii sale în Dumnezeu. 359 „De fapt. (. spune el. 361 «Această lege a solidarităţii umane şi a iubirii»434.. alcătuită în acelaşi fel la toţi. numai în misterul Cuvântului întrupat se luminează cu adevărat misterul omului”430: Sfântul Paul ne învaţă că la originea neamului omenesc se află doi oameni: Adam şi Cristos. Al doilea Adam şi-a pus propriul chip în primul Adam. Cf.. Căci Dumnezeu „a creat dintr-unul singur tot neamul omenesc” (Fapte 17.. a culturilor şi a popoarelor.. Căci al doilea este. creată după chipul lui Dumnezeu. Petru Chrysolog. al doilea nu are sfârşit. Enc. 1. 432 Cf. dintr-un trup material şi un suflet spiritual. se pot folosi pentru întreţinerea şi dezvoltarea vieţii. 6. Summi pontificatus.) în unitatea răscumpărării înfăptuite de Cristos pentru toţi433. Primul Adam. de ale cărui bunuri toţi oamenii. 433 Pius XII. fără a exclude bogata varietate a persoanelor.. ca să nu se piardă ceea ce crease după chipul său.dreapta sa429.. în unitatea scopului supranatural: Dumnezeu însuşi.. 429 430 Cf. Ioan Chrysostom. celălalt Adam este o fiinţă spirituală care dăruieşte viaţa. 1. Relatarea biblică exprimă această realitate într-un limbaj simbolic. spre care toţi trebuie să tindă. primul.. . este o fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. de la care a primit sufletul ce îi dă viaţa. „Unitate de trup şi suflet” 362 Persoana umană. II. GS 22. Serm. de fapt. neamul omenesc formează o unitate.) în unitatea naturii sale. Şi de aceea a luat asupra sa natura şi numele lui. Serm. aşa cum El însuşi a spus: „Eu sunt Cel dintâi şi Cel din urmă”431. în unitatea ţelului său nemijlocit şi a misiunii sale în lume. în unitatea de locuire: pământul. 434 Ibid.

El semnifică însă şi tot ceea ce este mai intim în om437 şi de mai mare valoare438. nu îi este îngăduit omului să dispreţuiască viaţa trupului. prin care este în mod deosebit chip al lui Dumnezeu: „suflet” înseamnă principiul spiritual din om. de asemenea. îşi ating culmea şi îşi înalţă glasul pentru a-l lăuda în libertate pe Creator. 366 Biserica învaţă că fiecare suflet spiritual este nemijlocit creat de Dumnezeu 442 ─ nu este „produs” de părinţi. Fapte 2. Ca atare. Cc Lateran V (în 1513): DS 1440.afirmând că „Dumnezeu l-a plăsmuit pe om luând ţărână din pământ şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie” (Gen 2. In 12. deoarece este creat de Dumnezeu şi trebuie să învie în ziua de apoi440. prin el. spiritul şi materia nu sunt două naturi unite. 363 Cuvântul suflet desemnează adesea în Sfânta Scriptură viaţa umană435 sau persoana umană 436 în întregime. 30. Mt 26. Sfântul Paul se roagă pentru ca „fiinţa voastră întreagă. Pius XII. 25-26. ci. 19-20. 44-45. încât sufletul trebuie să fie considerat „forma” trupului441. . că este nemuritor 443: el nu piere o dată cu despărţirea de trup prin moarte. Biserica învaţă că această distincţie nu 435 436 Cf. ne învaţă. 15. 364 Trupul omului este părtaş la demnitatea de „chip al lui Dumnezeu”: este trup omenesc tocmai pentru că este însufleţit de sufletul spiritual. este obligat să-şi considere bun şi vrednic de cinste trupul. 443 Cf. 365 Unitatea sufletului şi a trupului este atât de profundă. 1 Cor 6. 442 Cf. 7). 439 Cf. sintetizează în sine elementele lumii materiale. 13. prin însăşi condiţia sa trupească. dimpotrivă. 437 Cf. 1950: DS 3896. 41. ci unitatea lor formează o unică natură. 367 Uneori se întâmplă să se facă distincţie între suflet şi spirit. în om. 438 Cf. 38. SPF 8. Viena (în 1312): DS 902. Mt 10. 23). spiritul şi sufletul şi trupul să se păstreze fără prihană pentru Venirea Domnului” (1 Tes 5. omul. Mt 16. Cf. Astfel. Enc. 1. ci se va uni din nou cu trupul la învierea de apoi. In 15. 27. 441 Cf. 440 GS 14. Humani generis. Cc. astfel încât acestea. 28. adică trupul alcătuit din materie este un trup omenesc şi viu numai graţie sufletului spiritual. 2 Mac 6. Aşadar omul în totalitatea lui este voit de Dumnezeu. persoana umană în întregimea ei este menită să devină ─ prin Trupul lui Cristos ─ Templul Duhului Sfânt439: Unitate de trup şi suflet.

ce le vine în chip nemijlocit de la Dumnezeu. iar sufletul său este capabil de a fi înălţat în mod gratuit la comuniunea cu Dumnezeu446. iar pe de altă parte. 33). 15. Enc. 1-4. 13. III. Dt. „Spirit” înseamnă că omul este rânduit încă de la crearea sa spre scopul său supranatural445. 7. Vatican I: DS 3005. 5. „A fi bărbat” sau „ a fi femeie” este o realitate bună şi voită de Dumnezeu: bărbatul şi femeia au o demnitate nepieritoare. adică voiţi de Dumnezeu: într-o perfectă egalitate ca persoane umane. 1950: DS 3891. 26. „după chipul lui Dumnezeu”.introduce o dualitate în suflet444. Os 11. Is 49. asupra inimii. unde persoana se decide sau nu pentru Dumnezeu447. în fiinţa lor de bărbat şi. nici femeie. 23). 444 445 Cf. trezeşte din partea acestuia un strigăt de admiraţie. Pius XII. Creatorul lor448. Ier 3. 370 Dumnezeu nu este nicidecum după chipul omului. Dumnezeu este spirit pur. Ez 36. de asemenea. El nu este nici bărbat. 447 Cf. În „faptul de a fi bărbat” şi în „faptul de a fi femeie”. respectiv. Ps 131. Însă „perfecţiunile” bărbatului şi ale femeii reflectă ceva din infinita perfecţiune a lui Dumnezeu: ale unei mame449 şi ale unui tată şi soţ450. 18). Lc 8. 29. „Bărbat şi femeie i-a creat” Egalitate şi deosebire voite de Dumnezeu 369 Bărbatul şi femeia sunt creaţi. Rom 5. bărbatul şi femeia sunt voiţi de Dumnezeu unul pentru celălalt. 5. o exclamaţie de iubire şi de comuniune: „Aceasta este os din oasele mele şi carne din carnea mea” (Gen 2. 4-19. de femeie. 449 Cf. cf. 19-20). 448 Cf. ei reflectă înţelepciunea şi bunătatea Creatorului. 21. 14-16. 450 Cf. Is 29. „Nu este bine ca bărbatul să fie singur. Să-i facem un ajutor pe măsura lui” (Gen 2. Mt 6. Cc. „Unul pentru celălalt” ─ „o unitate în doi” 371 Creaţi împreună. 66. Bărbatul şi femeia sunt. 368 Tradiţia spirituală a Bisericii insistă. pe de o parte. 13. 6. Cuvântul lui Dumnezeu ne dă de înţeles acest lucru în diferite pasaje ale textului sacru. 22. Nici unul dintre animale nu poate fi acest vis-à-vis al bărbatului (Gen 2. pe care Dumnezeu o „plăsmuieşte” din coasta bărbatului şi pe care i-o aduce bărbatului. Femeia. GS 22. Humani generis. în care nu există loc pentru diferenţele de sex. 5. Gen 2. 446 Cf. în sensul biblic de „adânc al fiinţei” (Ier 31. cu o identică demnitate. 3. . 2-3. Cc. Constantinopol IV (în 870): DS 657.

28) ca „administratori” ai lui Dumnezeu. Omul în Paradis 374 Cel dintâi om nu numai că a fost creat bun. Acest har al sfinţeniei originare însemna o participare la viaţa divină453. Omul era fără pată şi bine întocmit în toată fiinţa sa. fiindcă ei sunt în acelaşi timp egali ca persoane („os din oasele mele. 373 În planul lui Dumnezeu. omul nici nu ar fi murit454. 1 In 2. 16. Adam şi Eva. cu aceeaşi natură omenească. 24). Gen 2. în care fiecare poate fi „ajutor” pentru celălalt. 454 Cf. nici nu ar fi suferit455. să poată transmite viaţa umană: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Gen 1. i-a creat pentru o comuniune de persoane. bărbatul şi femeia au vocaţia de a „supune” pământul (Gen 1.. ca soţi şi părinţi. Tridentin: DS 1511. 456 Cf. armonia dintre cel dintâi cuplu şi întreaga creaţie constituia starea numită „dreptate originară”. 376 Strălucirea acestui har potenţa toate dimensiunile vieţii omului. în omul însuşi. . 19. Gen 2.. 375 Interpretând în mod autentic simbolismul limbajului biblic în lumina Noului Testament şi a Tradiţiei. Gen 3. Cc.Bărbatul descoperă femeia ca pe un alt „eu”. Această stăpânire nu înseamnă o putere arbitrară şi distructivă. 24). Transmiţând urmaşilor lor viaţa umană. 16. Atâta timp cât ar fi rămas în intimitatea divină. bărbatul şi femeia. Armonia interioară a persoanei umane. responsabilitatea lor faţă de lumea pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o. 457 Cf. fiind liber de întreita poftă 457 care îl face rob plăcerilor 451 452 Cf. După chipul Creatorului „care iubeşte toate cele ce sunt” (Înţ 11. 453 LG 2. De aici. 3. ca stăpânire de sine. 1. Biserica învaţă că primii noştri părinţi. înainte de toate. încât vor fi întrecute numai de slava noii creaţii în Cristos. bărbatul şi femeia sunt chemaţi să participe la Providenţă faţă de celelalte făpturi. IV. 455 Cf. armonia dintre bărbat şi femeie456. GS 50. „) şi complementari ca bărbat şi femeie. 17. 372 Bărbatul şi femeia sunt făcuţi „unul pentru celălalt”: nu pentru că Dumnezeu i-ar fi făcut doar „pe jumătate” şi „incompleţi”. în sfârşit. dar a fost statornicit într-o asemenea prietenie cu Creatorul său şi într-o asemenea armonie cu el însuşi şi cu creaţia din jurul său. Dumnezeu îi uneşte astfel încât. 28). 377 „Stăpânirea” lumii pe care Dumnezeu i-o dăruise omului încă de la început se înfăptuia. cooperează în chip unic la opera Creatorului451. 25. formând „un singur trup” (Gen 2. au fost constituiţi într-o stare „de sfinţenie şi dreptate originară”452. În căsătorie.

. «bărbat şi femeie i-a creat» (Gen 1. 461 Cf.. 15) ─. 384 Revelaţia ne face cunoscută starea de sfinţenie şi de dreptate originară a bărbatului şi a femeii înainte de păcat: din prietenia lor cu Dumnezeu decurgea fericirea vieţii lor în Paradis. slujind numai ţie. 381 Omul este predestinat să reproducă chipul Fiului lui Dumnezeu făcut om ─ „chipul Dumnezeului nevăzut” (Col 1. Tu l-ai zidit pe om după chipul tău şi i-ai încredinţat lui grija lumii întregi. Rugăciunea euharistică IV. 8. 379 Această armonie a dreptăţii originare. Gen 2. PARAGRAFUL 7. iar însoţirea lor constituie prima formă a comuniunii dintre persoane”463. PE SCURT 380 „Părinte sfânt. Cf. Creatorul său. 382 Omul este „unitate de trup şi suflet”462. Ef 1. 17-19. El trăieşte acolo „pentru a cultiva pământul şi a-l păzi” (Gen 2. 3-6. avea să fie în întregime pierdută prin păcatul primilor noştri părinţi. 27).. prevăzută pentru om prin planul lui Dumnezeu. ci colaborarea bărbatului şi a femeii cu Dumnezeu la desăvârşirea creaţiei văzute. lăcomiei după bunurile pământeşti şi afirmării de sine împotriva imperativelor raţiunii. Căderea 458 459 Cf.simţurilor. 460 LR. 15): munca nu înseamnă un chin459. 118. 29. 463 GS 12. să stăpânească peste toate celelalte făpturi”460. pentru ca. 462 GS 14. Gen 3. 378 Semnul familiarităţii cu Dumnezeu este faptul că Dumnezeu îl aşază în grădină458. Învăţătura de credinţă afirmă că sufletul spiritual şi nemuritor este creat în mod nemijlocit de Dumnezeu. 383 „Dumnezeu nu l-a creat pe om lăsându-l singur: încă de la începuturi. 4. Rom 8. astfel încât Cristos să fie Întâiulnăscut între mulţi fraţi şi surori461. 1.

466 Cf. dar nu găseam răspunsul”. Deşi Poporul lui 464 465 Conf. 11. 7. o eroare. în mod deosebit a păcatului originar. Fără cunoaşterea pe care această Revelaţie ne-o oferă despre Dumnezeu. iar căutarea sa dureroasă nu va găsi ieşire decât în convertirea la Dumnezeul cel viu. 21-22. ca o slăbiciune psihologică. Rom 5. 1 In 3. I. Cf. In 16. nimeni nu este ocolit de experienţa suferinţei. 11. a prisosit harul Realitatea păcatului 386 Păcatul este prezent în istoria omului: ar fi zadarnic să încercăm a-l ignora sau a da acestei sumbre realităţi alte nume. se clarifică numai la lumina Revelaţiei divine. 7) se limpezeşte doar la lumina „misterului pietăţii” (1 Tim 3. căci în afara acestei relaţii răul păcatului nu poate fi demascat în adevărata sa identitate de refuz şi împotrivire faţă de Dumnezeu. De unde vine răul? Quaerebam unde malum et non erat exitus ─ „Căutam să aflu de unde vine răul. 16). 20. Totuşi. Revelaţia iubirii divine în Cristos a manifestat în acelaşi timp înmulţirea răului şi prisosirea harului465.385 Dumnezeu este nesfârşit de bun şi toate lucrările lui sunt bune. se clarifică şi realitatea păcatului. Pentru a încerca să înţelegem ce este păcatul. spune Sfântul Augustin464. Păcatul strămoşesc ─ un adevăr esenţial de credinţă 388 O dată cu evoluţia Revelaţiei. Lc 11. trebuie să recunoaştem mai întâi legătura profundă a omului cu Dumnezeu. . Căci „misterul fărădelegii” (2 Tes 2. Acolo unde s-a înmulţit păcatul. 7. nu putem recunoaşte cu claritate păcatul şi suntem tentaţi să-l explicăm doar ca un defect de creştere. a relelor prezente în natură ─ care apar în legătură cu limitele proprii creaturilor ─ şi mai ales de problema răului moral. E necesar deci să privim problema originii răului cu ochii credinţei aţintiţi asupra Celui care este unicul Biruitor al răului466. Numai prin cunoaşterea planului lui Dumnezeu în privinţa omului înţelegem că păcatul înseamnă o abuzare de libertatea pe care Dumnezeu o dăruieşte persoanelor create ca să-l poată iubi pe El şi să se iubească între ele. 387 Realitatea păcatului. consecinţa necesară a unei structuri sociale inadecvate etc. deşi el continuă să apese asupra vieţii omului şi asupra istoriei. 8.

. Paul al VI-lea. ostilă lui Dumnezeu471. 12-21. Duhul Sfânt Paracletul. care se descoperă doar la lumina Morţii şi Învierii lui Isus Cristos467. din invidie. Diabolus enim et alii daemones a Deo quidem natura creati sunt boni. Revelaţia ne dă certitudinea de credinţă că întreaga istorie umană este marcată de greşeala originară liber comisă de primii noştri părinţi470. Biserica. trebuie să-l cunoaştem pe Cristos ca izvor al harului. 8). mântuirea este oferită tuturor oamenilor. 1. însă ea ilustrează un eveniment primordial. In 8. Pentru a citi istorisirea căderii 390 Istorisirea căderii (Gen 3) foloseşte un limbaj metaforic. GS 13. Pius al XII-lea: DS 3897. 4. trimis de Cristos cel înviat. Această „cădere” constă în faptul că. 16. Înţ 2. 392 Scriptura vorbeşte despre un păcat al acestor îngeri475. a venit „să vădească lumea de păcat” (In 16. numit Satana sau Diavolul473. creat de Dumnezeu. ştie că nu se poate ataca revelaţia păcatului strămoşesc fără a atenta la Misterul lui Cristos. datorită lui Cristos. 2 Pt 2. Rom 5. revelându-l pe Cel care îi este Răscumpărătorul. 389 Doctrina păcatului originar este ─ să spunem ─ „reversul” Veştii Bune că Isus este Mântuitorul tuturor oamenilor. 1-5. care. Cuvântare din 11 iulie 1966. dar ei singuri s-au făcut răi”474. 473 Cf. 475 Cf. că toţi au nevoie de mântuire şi că. Tridentin: DS 1513.Dumnezeu din Vechiul Testament a abordat suferinţa condiţiei umane în lumina istoriei căderii relatate în Geneză. având gândul lui Cristos 468. aceste spirite create l-au refuzat în chip radical şi 467 468 Cf. prin alegere liberă. Ca să-l recunoaştem pe Adam ca izvor al păcatului. Cf. Biserica învaţă că la început el a fost un înger bun. 474 Cc. Gen 3. Căderea îngerilor 391 În spatele opţiunii de neascultare a primilor noştri părinţi se află o voce înşelătoare. Cc. Ap 12. 470 Cf. II. el nu putea ajunge la semnificaţia ultimă a acestei istorii. sed ipsi per se facti sunt mali ─ „Diavolul şi ceilalţi demoni au fost creaţi de Dumnezeu din fire buni. un fapt care a avut loc la începutul istoriei omului469. 472 Cf. 9. 1 Cor 2. 469 Cf. Scriptura şi Tradiţia Bisericii văd în această fiinţă un înger decăzut. 471 Cf. Lateran IV (în 1215): DS 800. îi aruncă în moarte472. 24. 44.

1-11.irevocabil pe Dumnezeu şi Împărăţia lui. indirect. 2. cea mai gravă în urmări a fost ademenirea mincinoasă care l-a determinat pe om să nu se supună lui Dumnezeu. El nu e decât o creatură. „căci în ziua în care vei mânca din el. Omul depinde de Creator. Chiar dacă Satana acţionează în lume din ură împotriva lui Dumnezeu şi a Împărăţiei lui în Isus Cristos. 17). F. 44) şi care a căutat chiar să-l întoarcă pe Isus de la misiunea primită de la Tatăl477. omul nu poate trăi această prietenie decât sub forma supunerii de bunăvoie faţă de Dumnezeu. 8). Făptură spirituală. puternică prin faptul că este spirit pur. 44). 28).o. trebuie să o recunoască în mod liber şi să o respecte cu încredere. 5). aşa cum nici pentru oameni nu există căinţă după moarte”476. „Pomul cunoaşterii binelui şi răului” (Gen 2. . în calitate de creatură. „tatăl minciunii” (In 8. 17) evocă în chip simbolic graniţa de netrecut pe care omul. vei muri” (Gen 2. „Pentru aceasta s-a arătat Fiul lui Dumnezeu. Un reflex al acestei răzvrătiri îl întâlnim în cuvintele ispititorului către primii noştri părinţi: „Veţi fi ca Dumnezeu” (Gen 3. 395 Puterea Satanei nu este totuşi infinită. Dintre aceste lucrări. „După cădere. el este supus legilor creaţiei şi normelor morale ce reglementează folosirea libertăţii. Mt 4. această acţiune este îngăduită de Providenţă. 394 Scriptura atestă influenţa nefastă a celui pe care Isus îl numeşte „ucigaş de oameni de la început” (In 8. însă „noi ştim că Dumnezeu pe toate le lucrează spre binele celor care îl iubesc” (Rom 8. Diavolul este „cel care de la început păcătuieşte” (1 In 3. Acest lucru îl exprimă interdicţia pentru om de a mânca din pomul cunoaşterii binelui şi răului. 4. III. 393 Faptul că păcatul lor nu poate fi iertat se datorează caracterului irevocabil al opţiunii îngerilor. 8). Păcatul strămoşesc Punerea la încercare a libertăţii 396 Dumnezeu l-a creat pe om după chipul său şi l-a statornicit în prietenia sa. Faptul că Dumnezeu îngăduie acţiunea diavolului este un mare mister. Cel dintâi păcat al omului 476 477 Sfântul Ioan din Damasc. ca să strice lucrările diavolului” (1 In 3. iar acţiunea sa provoacă serioase pagube ─ de natură spirituală şi. nu există căinţă pentru ei. care cârmuieşte istoria omului şi a lumii cu putere şi blândeţe. şi de natură fizică ─ pentru orice om şi pentru societate. Cf. totuşi o creatură: nu poate împiedica edificarea Împărăţiei lui Dumnezeu. şi nu unei carenţe a nesfârşitei îndurări divine.

Creat într-o stare de sfinţenie. 18-32. Rom 5. Gen 3. apoi. Rom 5. 17-19. orice păcat va fi o nesupunere faţă de Dumnezeu şi o lipsă de încredere în bunătatea lui. datorată dreptăţii de la început. o adevărată „invazie” a păcatului inundă lumea: fratricidul lui Cain asupra lui Abel491. Maxim Mărturisitorul. 492 Cf. 1-11. Gen 3. Rom 3. . 399 Scriptura arată consecinţele dramatice ale acestei prime neascultări. 487 Cf. 400 Armonia în care erau. 482 Cf. 490 Cf. nu s-a supus poruncii lui Dumnezeu. Gen 6. aceea a unui Dumnezeu gelos de prerogativele sale484. Armonia cu creaţia este ruptă: creaţia vizibilă a devenit pentru om străină şi ostilă488. 19). 481 Sf. 5. unirea dintre bărbat şi femeie este supusă tensiunilor486. despre care şi-au creat o imagine falsă. 3-15. corupţia generală ca urmare a păcatului492. făptura e supusă „deşertăciunii” (Rom 8. 486 Cf. 11-13. Gen 3. 20). 401 După acest prim păcat. Ca urmare. 485 Cf. Gen 2. omul era destinat să fie pe deplin „îndumnezeit” de Dumnezeu în glorie. 9-10. 17. 5. este distrusă. 489 Cf. relaţiile lor vor fi marcate de poftă şi tendinţa de dominare487. păcatul se manifestă adesea. Gen 3. mai ales. Adam şi Eva pierd de îndată harul sfinţeniei originare482. 7. Gen 3. 484 Cf. Gen 3. Gen 3. abuzând de libertatea proprie. 491 Cf. 5. 16. dar „fără Dumnezeu şi punându-se pe sine înaintea lui Dumnezeu. ca infidelitate faţă de Dumnezeul 478 479 Cf. În sfârşit. consecinţa vestită în mod explicit pentru ipoteza neascultării se va înfăptui 489: omul „se va întoarce în ţărâna din care a fost luat” (Gen 3. 12. Moartea îşi face intrarea în istoria omenirii490. Cf. 483 Cf. omul s-a preferat pe sine lui Dumnezeu şi prin aceasta l-a dispreţuit pe Dumnezeu: s-a ales pe sine împotriva lui Dumnezeu. Rom 1. el a voit „să fie ca Dumnezeu”480. Din cauza omului. ispitit de diavol. 488 Cf. În aceasta a constat cel dintâi păcat al omului479. Gen 3. 12. stăpânirea facultăţilor spirituale ale sufletului asupra trupului este nimicită485. în istoria lui Israel. Gen 4. a lăsat să se stingă în inima sa încrederea faţă de Creatorul său478 şi. 398 Prin acest păcat. 19. nu conform cu Dumnezeu”481.397 Omul. 480 Cf. Sedus de diavol.. Ambig. împotriva exigenţelor condiţiei sale de creatură şi deci împotriva propriului bine. Le e teamă de acest Dumnezeu483. 23.

Într-adevăr. Sfântul Paul afirmă acest lucru: „Prin neascultarea unui singur om. printre creştini. moartea a trecut la toţi oamenii. Cc. prin dreptatea adusă de unul (Cristos) a venit pentru toţi oamenii îndreptăţirea care dă viaţă” (Rom 5. întreaga armonie cu sine. Ap 2─3. 403 Pe urmele Sfântului Paul. transmiterea păcatului originar este un mister pe care nu-l putem înţelege pe deplin. tot astfel. Ştim însă prin Revelaţie că Adam primise sfinţenia şi dreptatea de la început nu numai pentru el. Consecinţele păcatului lui Adam pentru omenire 402 Toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. ci 493 494 Cf. Prin această „unitate a neamului omenesc”. GS 13. Mal. s-au făcut păcătoşi cei mulţi (adică toţi oamenii)” (Rom 5. descoperă că este înclinat spre rău şi cufundat în multe feluri de rele ce nu pot proveni de la Creatorul său.. omul a frânt şi ordinea cuvenită în relaţie cu scopul său ultim şi.legământului şi ca încălcare a Legii lui Moise. Cc. apostolul îi opune universalitatea mântuirii în Cristos: „Precum prin greşeala unuia a venit pedeapsa pentru toţi oamenii. Tridentin: DS 1514. 4. Toma Aq. şi după Răscumpărarea adusă de Cristos. păcatul se manifestă în multiple feluri493. 12) Universalităţii păcatului şi a morţii. dacă îşi cercetează lăuntrul inimii. 1. Tridentin: DS 1512. „După cum printr-un om a intrat păcatul în lume şi. 1. 496 Cf. 19). 495 Cf. 404 Cum a devenit păcatul lui Adam păcatul tuturor urmaşilor săi? Întregul neam omenesc este în Adam sicut unum corpus unius hominis ─ „ca un singur trup al unui singur om”497. Biserica dăruieşte Botezul pentru iertarea păcatelor chiar şi copiilor care nu au săvârşit nici un păcat personal496. în acelaşi timp. moartea. omul. cu semenii şi cu toată creaţia494. 1 Cor 1─6. aşa cum toţi sunt implicaţi în dreptatea lui Cristos. . 497 Sf. Biserica a învăţat întotdeauna că nemărginita mizerie ce îi apasă pe oameni şi înclinaţia lor spre rău şi spre moarte nu pot fi înţelese în afara legăturii lor cu păcatul lui Adam şi cu faptul că acesta ne-a transmis un păcat de care toţi ne naştem atinşi şi care înseamnă „moartea sufletului”495. care este bun. 18). Refuzând deseori să-l recunoască pe Dumnezeu ca pe principiul său. Totuşi.” (Rom 5. prin păcat. În virtutea acestei certitudini de credinţă... pentru că toţi au păcătuit în el. Scriptura şi Tradiţia Bisericii reamintesc necontenit prezenţa şi universalitatea păcatului în istoria omului: Ceea ce ni se dezvăluie prin Revelaţia divină este confirmat de propria noastră experienţă. toţi oamenii sunt implicaţi în păcatul lui Adam. tot astfel.

. 405 Deşi propriu fiecăruia499. în opoziţie cu Reforma protestantă. E un păcat ce se va transmite prin propagare la toată omenirea. DS 371-372. suferinţei şi stăpânirii morţii şi înclinată spre păcat (această înclinaţie spre rău se numeşte „concupiscenţă”). fără ajutorul necesar al harului lui Dumnezeu.. 14. Păcatul originar atrage „sclavia sub puterea celui care stăpânea imperiul morţii. şi în secolul al XVI-lea. Tridentin: DS 1511. supusă ignoranţei. însă natura umană nu este total alterată: este rănită în propriile-i forţe naturale. Tridentin: DS 1513. dăruind viaţa harului lui Cristos. Botezul. 501 Cf. DS 1510-1516. 502 Cc. păcatul strămoşesc este numit „păcat” în mod analogic: este un păcat „contractat”. cf. Primii reformatori protestanţi învăţau. adică prin transmiterea unei naturi umane private de sfinţenia şi de dreptatea de la început. nu „săvârşit”.pentru întreaga natură umană: cedând în faţa ispititorului. însă acest păcat afectează natura umană. 406 Învăţătura Bisericii despre transmiterea păcatului originar s-a precizat mai ales în secolul al V-lea. O luptă grea.. Tridentin: DS 1511-1512. Cc. Prin păcatul primilor părinţi. Adam şi Eva săvârşesc un păcat personal. dimpotrivă. 500 Cf. el reducea astfel influenţa greşelii lui Adam la aceea a unui exemplu rău. care ar fi de neînvins. ei identificau păcatul moştenit de fiecare om cu înclinaţia spre rău (concupiscenţa). în mod deosebit sub impulsul reflecţiei Sfântului Augustin împotriva pelagianismului. A ignora faptul că omul are o natură 498 499 Cf. Pelagius susţinea că omul e în stare să ducă o viaţă moralmente bună prin puterea naturală a voinţei sale libere. pe care ei o vor transmite întro condiţie decăzută498. şterge păcatul strămoşesc şi îl întoarce pe om spre Dumnezeu. diavolul a câştigat o anumită putere asupra omului. chiar dacă acesta din urmă rămâne liber. 407 Învăţătura despre păcatul originar ─ unită cu aceea a Răscumpărării prin Cristos ─ oferă o imagine desluşită asupra situaţiei omului şi a acţiunii sale în lume. Cc. Evr 2. că omul e total pervertit şi libertatea lui e anulată prin păcatul originar. nu un act. însă consecinţele acestui păcat asupra naturii slăbite şi înclinate spre rău persistă în om şi îl provoacă la luptă spirituală. adică sub puterea diavolului”502. Biserica s-a pronunţat asupra sensului datului revelat privind păcatul strămoşesc îndeosebi la cel de-al doilea Conciliu de la Orange din 529500 şi la Conciliul Tridentin din 1546501. Cf. păcatul originar nu are în nici unul dintre descendenţii lui Adam un caracter de greşeală personală. E privarea de sfinţenia şi de dreptatea de la început. o stare. De aceea.

507 Cf. 511 Cf. Prin această expresie este semnificată şi influenţa negativă exercitată asupra indivizilor de situaţiile comunitare şi de structurile sociale care sunt rodul păcatelor oamenilor504. 15. aceasta a început de la origini şi va dura. 510 Cf. 505 Cf. prin „ascultarea lui până la moartea pe Cruce” (Fil 2. Ea a fost cea care a beneficiat prima şi într-un mod unic de biruinţa asupra păcatului repurtată de Cristos: ea a fost ferită de orice prihană a păcatului strămoăesc511 şi. Acest pasaj din Geneză a fost numit „Protoevanghelie”. 19-20. „Nu l-ai lăsat în puterea morţii” 410 După căderea sa. De altfel. Dimpotrivă. al politicii. Dumnezeu îl cheamă507 şi îi vesteşte în chip misterios că răul va fi biruit şi omul va fi ridicat din cădere508. 9. care „zace toată sub puterea celui rău” (1 In 5. repară cu prisosinţă neascultarea lui Adam510. care. IV. 1 Cor 15. 45. „noua Evă”. 8. omul trebuie să se lupte necontenit pentru a adera la bine şi nu-şi poate dobândi unitatea lăuntrică decât cu mari eforturi. 2. 21-22. Gen 3. 409 Această situaţie dramatică a lumii. 19)505. 1 Pt 5. ce poate fi definită prin expresia Sfântului Ioan: „păcatul lumii” (In 1. face din viaţa omului o luptă: Întreaga istorie a oamenilor e străbătută de o bătălie aprigă împotriva puterilor întunericului. 509 Cf. până în ziua de apoi. înclinată spre rău. Prins în această înfruntare. după cum spune Domnul. Gen 3. .rănită. Pius IX: DS 2803. 506 GS 37. dă loc unor grave erori în domeniul educaţiei. omul nu a fost părăsit de Dumnezeu. a unei lupte între şarpe şi Femeie şi a biruinţei finale a unui urmaş al ei. cu ajutorul harului lui Dumnezeu506. CA 25. printr-un har special al lui 503 504 Cf. Rom 5. 408 Consecinţele păcatului strămoşesc şi ale tuturor păcatelor personale ale oamenilor conferă lumii în ansamblul ei o condiţie păcătoasă. 29). 8). numeroşi Părinţi şi învăţători ai Bisericii o recunosc în femeia vestită în „protoevanghelie” pe mama lui Cristos. 508 Cf. RP 16. Cf. 411 Tradiţia creştină vede în acest pasaj o vestire a „noului Adam” 509. al acţiunii sociale503 şi al moravurilor. Maria. pentru că e prima vestire a lui Mesia Răscumpărătorul.

care ai avut parte de un atât de mare Răscumpărător!»”514 PE SCURT 413 „Dumnezeu nu a creat moartea şi nu se bucură de pieirea celor vii. în toată viaţa sa pământească nu a săvârşit nici un fel de păcat512. e supusă ignoranţei. natura umană are puterile slăbite. Dumnezeu permite. 415 „Constituit de Dumnezeu într-o stare de sfinţenie. Cc. 418 Ca urmare a păcatului originar. Iar Sfântul Toma de Aquino: „Nimic nu se împotriveşte ca natura umană să fi fost destinată unui scop mai înalt după păcat. suferinţei şi dominaţiei morţii şi e înclinată spre păcat (înclinaţie care se numeşte „concupiscenţă”). §1. 417 Adam şi Eva au transmis urmaşilor lor firea omenească rănită de primul lor păcat. 24). ridicându-se împotriva lui Dumnezeu şi dorind să-şi atingă scopul în afara lui Dumnezeu”515. Ei încearcă să-l asocieze pe om la revolta lor împotriva lui Dumnezeu.. Adam. şi cuvintele Sfântului Paul: «Acolo unde s-a înmulţit păcatul. 20). Tridentin: DS 1573. 1. 73. omul. ca prim om. 13. ci pentru toţi oamenii. De unde. şi cântarea Exultet: «O. Serm. de la începutul istoriei a abuzat de libertatea sa. a prisosit harul» (Rom 5. sedus de Cel viclean. că păcatul Cf.Dumnezeu. împreună cu Conciliul Tridentin. 416 Prin păcatul său. 513 . 515 GS 13. 514 Cf.) Prin invidia diavolului a intrat moartea în lume” (Înţ 1. 4. 3. a pierdut sfinţenia şi dreptatea originară pe care le primise de la Dumnezeu nu numai pentru sine. ad 3. 2. într-adevăr. Opţiunea lor împotriva lui Dumnezeu este definitivă. Sf. deci lipsită de sfinţenia şi dreptatea originară. S. th.. fericită vină. 419 512 „Aşadar noi credem. Această lipsă se numeşte „păcat strămoşesc (originar)”. Toma Aq. 3. (. 412 Dar de ce Dumnezeu nu l-a împiedicat pe primul om să păcătuiască? Sfântul Leon cel Mare răspunde: „Harul negrăit al lui Cristos ne-a dat lucruri mai bune decât acelea pe care ni le-a luat invidia diavolului”513.. ca relele să fie săvârşite pentru a scoate din aceasta un bine mai mare. 414 Satana sau diavolul şi ceilalţi demoni sunt îngeri căzuţi pentru că au refuzat în mod liber să-l slujească pe Dumnezeu şi planul lui.

421 „Conform credinţei creştinilor. ea a căzut.strămoşesc e transmis împreună cu firea omenească. 20). 420 Victoria repurtată de Cristos asupra păcatului ne-a dăruit bunuri mai mari decât cele pe care ni le-a luat păcatul: „Acolo unde s-a înmulţit păcatul. a prisosit harul” (Rom 5. de aceea. în robia păcatului. a răpus puterea Celui viclean şi a eliberat-o…”517 516 517 SPF 16. GS 2. ce-i drept. această lume a fost creată şi este păstrată de dragostea Creatorului. prin Cruce şi Înviere. . dar Cristos. este «propriu fiecăruia»”516. §2. ci prin propagare». şi. «nu prin imitare.

16). 83. 6. Cf. născut din femeie. la Betleem. Sf. 55. mort răstignit la Ierusalim. 3. Mt 16. 520 Cf. că El „a ieşit de la Dumnezeu” (In 13. (.) Şi din plinătatea lui noi toţi am luat. 68. Leon cel Mare. ca să-i răscumpere pe cei care erau sub lege. Lc 1. 1. 51. „Vestirea bogăţiilor de nepătruns ale lui Cristos” (Ef 3. 3). născut sub lege. 4-5).. 62. este Fiul veşnic al lui Dumnezeu făcut om. în primul rând. Pe stânca acestei credinţe mărturisite de Sfântul Petru. Lc 1. 16). slava unuia-născut din Tatăl.. în timpul regelui Irod cel Mare şi a împăratului Caesar Augustus. 14. deoarece „Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi şi noi am văzut slava lui. Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său. „s-a coborât din cer” (In 3. . ca să dobândim înfierea” (Gal 4. 3. 424 Însufleţiţi de harul Duhului Sfânt şi atraşi de Tatăl. 2). Fiul lui Dumnezeu” (Mc 1. 33). 423 Credem şi mărturisim că Isus din Nazaret. născut evreu dintr-o fiică a lui Israel. Serm. şi har peste har” (In 1. credem şi mărturisim despre Isus: „Tu eşti Cristos. 11). Fiul lui Dumnezeu unul-născut” Vestea cea bună: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său 422 „Dar când a venit plinirea timpului. 4. A făcut-o dincolo de orice aşteptare: L-a trimis pe „Fiul său preaiubit” (Mc 1. în timpul procuratorului Ponţiu Pilat şi sub domnia împăratului Tiberius. „a venit în trup” (1 In 4. El a ţinut făgăduinţele făcute lui Abraham şi urmaşilor lui519. Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16.CAPITOLUL AL DOILEA „Cred în Isus Cristos. Iată „Vestea cea Bună despre Isus Cristos. vestirea lui Isus Cristos. 518 519 Cf. 1): Dumnezeu a cercetat poporul său518. 13. 2. Cristos a zidit Biserica sa520. 8) 425 Transmiterea credinţei creştine este. plin de har şi de adevăr. 18. de meserie tâmplar.

oricare altul o face în măsura în care este purtătorul lui de cuvânt. la învierea cea din morţi” (Fil 3.) pentru a-l câştiga pe Cristos şi a fi aflat în El”..) care a pătimit şi a murit pentru noi şi care acum. ce am văzut cu ochii noştri. Înseamnă a căuta să înţelegi semnificaţia gesturilor şi cuvintelor lui Cristos.. „să fie gata să piardă totul (. trăieşte împreună cu noi pentru totdeauna. 20). . ci a Aceluia care m-a trimis»” (In 7.) Orice catehet ar trebui să-şi poată aplica lui însuşi tainicul cuvânt al lui Isus: «Învăţătura mea nu este a mea. Scopul catehezei: „A pune în comuniune cu Isus Cristos: El singur poate călăuzi la iubirea Tatălui în Duhul şi ne poate face părtaşi la viaţa Sfintei Treimi”522. De la început. 1-4).) A catehiza (. în împărtăşire cu suferinţele lui. înviat. şi „a-l cunoaşte pe El....pentru a călăuzi la credinţa în El. spre a ajunge. 523 Ibid. şi puterea învierii lui şi. 427 „În cateheză este învăţat Cristos. 16)523. şi mâinile noastre au atins despre Cuvântul Vieţii ─ şi Viaţa s-a arătat şi noi am văzut-o şi dăm mărturie şi vă vestim viaţa cea veşnică. să se facă asemenea lui în moarte. de e cu putinţă. Ibid.. aceea a lui Isus din Nazaret. Fiul unul-născut al Tatălui. Şi îi cheamă pe oamenii din toate timpurile să intre în bucuria comuniunii cu Cristos: Ceea ce am auzit. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul său Isus Cristos. ceea ce am văzut şi am auzit vă vestim şi vouă...) înseamnă a descoperi în Persoana lui Cristos tot planul veşnic al lui Dumnezeu. (. primii ucenici au fost cuprinşi de dorinţa arzătoare de a-l vesti pe Cristos: „Noi nu puteam să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4.. şi numai Cristos învaţă. ce am privit. lăsându-l pe Cristos să înveţe prin gura lui. Cuvânt întrupat şi Fiul lui Dumnezeu ─ tot restul se referă la El. de a „evangheliza” şi de a-i călăuzi pe alţii la „Da”-ul credinţei în Isus Cristos. Acestea vi le scriem pentru ca bucuria noastră să fie deplină (1 In 1. a semnelor săvârşite de El”521. ce era la Tatăl şi ni s-a arătat ─. 6.. 8-11). (. 429 Din această cunoaştere iubitoare a lui Cristos izvorăşte dorinţa de a-l vesti. Dar în acelaşi 521 522 CT 5. 428 Cel care este chemat să-i „înveţe pe alţii despre Cristos” trebuie mai întâi să caute acel câştig nepreţuit care este „înălţimea cunoaşterii lui Cristos”. pentru ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. În centrul catehezei: Cristos 426 „În centrul catehezei găsim esenţialmente o Persoană. (.

Isus 430 Isus înseamnă în ebraică „Dumnezeu mântuieşte”. Dumnezeu recapitulează astfel toată istoria mântuirii oamenilor. şi misiunea lui524. 528 Cf. 12. ale Paştelui (articolele 4 şi 5) şi. 7). 529 Cf. 21. „va mântui poporul său de păcatele lui” (Mt 1. 432 Numele de Isus înseamnă că numele lui Dumnezeu însuşi este prezent în persoana Fiului528 său făcut om pentru răscumpărarea universală şi definitivă din păcate. Fapte 5. De aceea. Ps 79. Domnul nostru” I. . Domnul (articolul 2). Fiul său veşnic făcut om. Îl mântuieşte şi de păcatul său. Este numele divin care singur aduce mântuirea529. Israel. devenind tot mai conştient de universalitatea păcatului. Ps 51. 3 In 7. Cf. Simbolul mărturiseşte apoi principalele mistere ale vieţii lui Cristos: ale Întrupării lui (articolul 3). El este cel care. In 3. 527 Cf. ARTICOLUL 2 „Şi în Isus Cristos. urmând ordinea Simbolului credinţei. care exprimă în acelaşi timp şi identitatea. Deoarece păcatul este întotdeauna o jignire adusă lui Dumnezeu525. 526 Cf. La Bunavestire. îngerul Gabriel îi dă ca nume propriu numele de Isus. În Isus. în Isus. şi de acum înainte poate fi invocat de 524 525 Cf. 41.timp se face simţită nevoia de a cunoaşte mereu mai bine această credinţă. 18. Pentru că „numai Dumnezeu poate ierta păcatele” (Mc 2. 31. Fiul său unic. 9. Fapte 2. nu va mai putea să caute mântuirea decât în invocarea numelui lui Dumnezeu Răscumpărătorul527. vor fi prezentate mai întâi principalele titluri ale lui Isus: Cristos. Lc 1. 21). 431 În istoria mântuirii. Ps 51. numai El îl poate dezlega526. Dumnezeu nu s-a mulţumit să-l mântuiască pe Israel din „casa robiei” (Dt 5. 6) scoţându-l din Egipt. 6. ale preamăririi lui (articolele 6 şi 7). Fiul lui Dumnezeu. În acest scop. în sfârşit.

Evr 9. 7. 10. Ex 29. 9-10). păcătosul”. 19). . 5. 534 Cf. miluieşte-mă pe mine. prin excelenţă. Lev 16. 20. Mulţi creştini (ca Ioana d’Arc) mor cu numele lui Isus pe buze. Toate rugăciunile liturgice se termină prin formula „prin Isus Cristos. 22. 2. Fapte 16. 15-16. Num 7. Lev 8. astfel încât „nu este un alt nume dat oamenilor sub cer prin care să putem fi mântuiţi” (Fapte 4. Domnul nostru”. Fapte 9. el vrea să spună că. Mc 16.Ps 2. 2. 1 Sam 9. s-a unit cu toţi oamenii530. 12. „Dumnezeu era cel care. Duhurile rele se tem de numele lui 535 şi în numele lui ucenicii lui Isus fac minuni536. 16. cazul lui Mesia. „Bucură-te. 89. Când Sfântul Paul spune despre Isus că „Dumnezeu l-a rânduit să fie propişiatoriu prin propriul său sânge” (Rom 3. 25). Isus”. prin Întrupare. 26-27. 532 Cf. 12-13 1 Rg 1. 1. 1. 7. pe care Dumnezeu îl va trimite pentru a instaura definitiv Împărăţia sa540. 7. 434 Învierea lui Isus preamăreşte numele lui Dumnezeu Mântuitorul534 pentru că. Fapte 4. spune: „Doamne Isuse Cristoase. Era cazul regilor537. al preoţilor538 şi. Iac 2. Fiul lui Dumnezeu. în Cristos. 533 Cf. 16-18. 12)531. 538 Cf. 16). acesta le dă (In 15. 39. In 12. numele lui Isus este cel care manifestă din plin puterea supremă a „numelui mai presus de orice nume” (Fil 2. al profeţilor539. de acum înainte. Lev 16. 14. 435 Numele lui Isus este în inima rugăciunii creştine. În Israel erau unşi în numele lui Dumnezeu cei care îi erau consacraţi pentru o misiune ce venea de la El. 1 Rg 19. Evr 9. în umanitatea lui. 16. 28. 535 Cf. când stropea propişiatoriul din Sfânta Sfintelor cu sângele jertfei532. împăca lumea cu sine” (2 Cor 5. 19. Rugăciunea inimii obişnuită la orientali. Marie” culminează în „binecuvântat este rodul trupului tău. II. 13-16. 17. numită „rugăciunea lui Isus”. Ex 25. Propişiatoriul era locul prezenţei lui Dumnezeu533.toţi. 433 Numele lui Dumnezeu Mântuitorul era invocat o singură dată pe an de către marele preot pentru ispăşirea păcatelor lui Israel. pentru că tot ce îi cer Tatălui în numele lui. Trebuia să fie. care înseamnă „uns”. Sir 50. 539 Cf. Rom 10. 16. 536 Cf. Cf. rareori. pentru că. El nu devine numele propriu al lui Isus decât pentru că El îndeplineşte desăvârşit misiunea divină pe care o semnifică acest cuvânt. 6-13. Trebuia 530 531 Cf. 540 Cf. Cristos 436 Cristos vine din traducerea grecească a termenului ebraic „Mesia”. 537 Cf.

25-26. zămislit ca „sfânt” (Lc 1. 12. 23. pentru că în numele lui Cristos este subînţeles Cel care l-a uns. Isus a împlinit speranţa mesianică a lui Israel în tripla sa funcţie de preot. „spre a se arăta lui Israel” (In 1. 38). un Mântuitor care este Cristos Domnul” (Lc 2. 550 Cf. Dan 7. 8. pentru că acesta era înţeles de o parte dintre contemporanii săi într-o concepţie prea omenească548. 16)544. Mt 2. 69. profet şi rege. In 6. 546 Cf. vestind apropiata pătimire a Fiului Omului550. 14. 13. Iosif a fost chemat de Dumnezeu „să o ia la sine pe Maria.ca Mesia să fie uns de Duhul Domnului541. Lc 4. Rom 1. 543 Cf. Zah 4. 1. In 6. care purta „ceea ce a fost zămislit în ea de Duhul Sfânt” (Mt 1. 21. 551 Cf. 13)551. 549 Cf. 30. Fapte 3. „care se numeşte Cristos”. 22. 15. 15. Isus a acceptat titlul de Mesia la care avea dreptul547. 16-23. 27. ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca 541 542 Cf. în acelaşi timp ca rege şi ca preot542. 18. 35) în sânul feciorelnic al Mariei. pentru ca Isus. 440 Isus a primit mărturisirea de credinţă a lui Petru. care îl recunoştea ca Mesia. 9. 27. 2 Tim 2. care este ungerea” 545. Is 61. în oraşul lui David. 439 Mulţi iudei şi chiar unii păgâni care le împărtăşeau speranţa au recunoscut în Isus trăsăturile fundamentale ale „Fiului lui David” mesianic. 548 Cf. este ceea ce indică însuşi numele lui. să se nască din soţia lui Iosif în descendenţa mesianică a lui David (Mt 1. Cel care a fost uns este Fiul. Mt 22. 36). 9. 31) ca Mesia. 14). Irineu. 547 Cf. 437 Îngerul a vestit păstorilor naşterea lui Isus ca pe aceea a lui Mesia făgăduit lui Israel: „Vi s-a născut astăzi. 544 Cf. Mt 16. 3. 20). El a dezvăluit astfel conţinutul autentic al regalităţii sale mesianice în acelaşi timp în identitatea transcendentă a Fiului Omului „care a coborât din cer” (In 3. 13. 62. 16-21. soţia sa”. şi a fost uns în Duhul. 3. In 4. precum şi în misiunea sa mântuitoare ca Slujitor care suferă: „Fiul Omului nu a venit să fie slujit. 15. 2. Is 11. esenţialmente politică549. dar şi ca profet543. 6. 24. Ap 22. Lc 24. 438 Consacrarea mesianică a lui Isus arată misiunea lui divină. . 2. Cf. 3. 545 Sf. Haer. In 6. Cel care a fost uns şi însăşi ungerea cu care a fost uns: Cel care a uns este Tatăl. dar nu fără rezerve. făgăduit de Dumnezeu lui Israel546. „De altfel. 11). 11. 21. 20. 41-46. 16. Consacrarea lui mesianică veşnică s-a revelat în timpul vieţii lui pământeşti la botezul dat de Ioan când „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. Faptele şi cuvintele lui îl vor face cunoscut ca „sfântul lui Dumnezeu” (Mc 1. De la început El este „cel pe care Tatăl l-a consacrat şi l-a trimis în lume” (In 10.

15-16). Iob 1. 54. 562 Cf. Mt 16. 19-22. 18. 6. 10-12. 20). Isus a răspuns: „Bine Cf. 1. 36). Fiul Dumnezeului celui viu” (Mt 16.răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 17). „Numaidecât a început să-l predice pe Isus în sinagogi. Os 11. vorbind despre convertirea lui pe drumul Damascului. Lc 23. 19. Cei care l-au numit astfel pe Isus ca Mesia lui Israel559 poate că nu au vrut să spună mai mult560. Is 53. el înseamnă o înfiere ce stabileşte între Dumnezeu şi creatura sa relaţii de o intimitate deosebită. Paul. 558 Cf. va spune: „Cel care m-a pus deoparte din pântecele mamei mele şi m-a chemat prin harul său a găsit cu cale să descopere în mine pe Fiul său ca să-l vestesc între neamuri” (Gal 1. 28)552. este pentru că acesta l-a lăsat să se înţeleagă limpede. III. 10. la întrebarea acuzatorilor săi: „Deci tu eşti Fiul lui Dumnezeu?”. titlul de Fiu al lui Dumnezeu este dat îngerilor554. 563 Cf. In 19. 555 Cf. poporului ales555. pentru că Isus răspunde solemn: „Nu trupul şi sângele ţi-au descoperit aceasta. după sensul literal al textului -. Numai după Înviere regalitatea lui mesianică va putea fi proclamată de Petru în faţa Poporului lui Dumnezeu: „Să ştie cu siguranţă toată casa lui Israel că Dumnezeu l-a făcut Domn şi Cristos pe acest Isus pe care voi l-aţi răstignit” (Fapte 2. 2 Sam 7. 47. Fiul lui Dumnezeu unul-născut 441 În Vechiul Testament. Sir 36. Înţ 18. Ex 4. 1. Dt 14. În paralel. 16). 559 Cf. fiilor lui Israel556 şi regilor lor557. 552 553 . nu înseamnă neapărat că El ar fi mai mult decât un om. 556 Cf. 39-43. 13. 11. Lc 23. 560 Cf. 442 Nu e acelaşi lucru cu Petru când mărturiseşte că Isus este „Cristos. Ps 82. 14. 6. 554 Cf. Dt (LXX) 32. 22. Cf. De aceea. 1 Cron 17. mărturisită mai întâi de Petru ca temelie a Bisericii563. Os 2.aceasta. 31. 1. Mt 27. Ps 2. 8. ci Tatăl meu. care este în ceruri” (Mt 16. 561 Cf. 7. Ier 3. 557 Cf. In 20. Când RegeleMesia făgăduit este numit „fiu al lui Dumnezeu”558 . 443 Dacă Petru a putut recunoaşte caracterul transcendent al filiaţiei divine a lui Isus-Mesia. În faţa Sinedriului. adevăratul sens al regalităţii lui s-a manifestat numai de la înălţimea Crucii553. În aceste cazuri. spunând că El este Fiul lui Dumnezeu” (Fapte 9. Acesta va fi de la început561 centrul credinţei apostolice562. 1 Tes 1. 13.

564 565 . 568 Cf. după Duhul sfinţeniei. De atunci. 4)571. plin de har şi de adevăr” (In 1. 21. este redat prin Kyrios („Domn”). 36. In 10. care este deosebit de „slujitorii” pe care Dumnezeu i-a trimis înainte poporului său566. Domnul devine numele cel mai obişnuit pentru a desemna însăşi divinitatea Dumnezeului lui Israel. 566 Cf. Eu sunt” (Lc 22. 17). recunoscut astfel şi El ca Dumnezeu573. 567 Cf. El a deosebit propria sa filiaţie de cea a ucenicilor săi.şi aceasta este noutatea . Domnul 446 În traducerea grecească a cărţilor Vechiului Testament. 8.spuneţi. Mt 21. Deja cu mult înainte. Mt 26. se desemnase pe sine ca „Fiul” care îl cunoaşte pe Tatăl565. numele inefabil sub care Dumnezeu s-a revelat lui Moise572. prin Învierea sa din morţi” (Rom 1. 17. 21. superior chiar şi îngerilor567. acest om era Fiul lui Dumnezeu” (Mc 15. 48. Apostolii vor putea să mărturisească: „Noi am văzut mărirea lui. 9). 17. Doar în misterul pascal credinciosul poate să dea titlului de „Fiu al lui Dumnezeu” semnificaţia definitivă. 37-38. Mt 24. Mt 3. Fapte 13. despre glasul Tatălui care Îl desemnează ca „Fiul său preaiubit” 569. Mc 14. 61. dar . filiaţia divină apare în puterea umanităţii sale glorificate: El a fost „statornicit Fiu al lui Dumnezeu cu putere. 570 Cf. IV. 5. nespunând niciodată „Tatăl nostru”568 decât pentru a le porunci: „Voi să vă rugaţi astfel: «Tatăl nostru…»” (Mt 6. Noul Testament foloseşte în acest sens forte titlul de „Domnul” pentru Tatăl. 445 După Înviere. 572 Cf. 571 Cf. Această mărturisire creştină apare deja în exclamaţia centurionului în faţa lui Isus răstignit pe Cruce: „Cu adevărat. Mt 5. 27. 18). 573 Cf. 36. El cere credinţa în numele „Fiului unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. 13. Cf Mt 11. 70)564. 447 Isus însuşi îşi atribuie în mod voalat acest titlu atunci când discută cu fariseii Cf. 16) şi îşi afirmă prin acest titlu preexistenţa veşnică570. 64. 444 Evangheliile vorbesc în două momente solemne. 34-36. 14). Isus se numeşte pe sine „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu” (In 3. 33. Lc 11. 7. 569 Cf. Botezul şi Schimbarea la faţă a lui Cristos. şi a subliniat această distincţie: „Tatăl Meu şi Tatăl vostru” (In 20. 6. 39). 14. 1 Cor 2.şi pentru Isus. YHWH. 8. Ex 3. mărirea Celui Unul-născut din Tatăl.

Mt 8. gesturile de dominare asupra naturii. încă de la început578. a demonilor. Evr 1. ş. „Amin. Sub inspiraţia Duhului Sfânt. Doamne!”) (1 Cor 16. Fapte 2. 451 Rugăciunea creştină este marcată de titlul „Domnul”. 1 Cor 12. afirmarea domniei lui Isus asupra lumii şi asupra istoriei581 înseamnă şi recunoaşterea faptului că omul nu trebuie să-şi supună libertatea personală. Fil 2. 448 Foarte des în Evanghelii. §2. 14. cf. unii oameni se adresează lui Isus numindu-l „Doamne”. Cf. cf. vino. 41-46. nici unei puteri pământeşti. „Biserica crede (. el exprimă recunoaşterea misterului divin al lui Isus577. devine adoraţie: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!” (In 20. 580 Cf.despre sensul Psalmului 110574. 5. Doamne Isuse!” (Ap 22. În întâlnirea cu Isus înviat. 575 . şi Fapte 2. 13. 45. Mc 12. sau despre strigătul plin de încredere şi speranţă: Maran atha! („Domnul vine!”) sau Marana tha! („Vino. Ap 5. 17. 34-36. 576 Cf. Rom 10.) că în Domnul şi Învăţătorul său se află cheia. 579 Cf. Lc 1.. 578 Cf. 6) şi că Tatăl a arătat această suveranitate a lui Isus înviindu-l din morţi şi înălţându-l în slava sa580. 15. 2. 9-11. cinstea şi mărirea datorate lui Dumnezeu Tatăl i se cuvin şi lui Isus579. fie despre încheierea rugăciunii: „prin Isus Cristos. 20) PE SCURT 452 Numele lui Isus înseamnă „Dumnezeu care mântuieşte”. 13. 582 Cf. primele mărturisiri de credinţă ale Bisericii afirmă. 450 De la începutul istoriei creştine. In 13.a. Ap 11. 22). 13. Mt 22. 22. De-a lungul vieţii sale publice. Rom 9. dar şi în mod explicit. adresându-se apostolilor săi575. 577 Cf. 43. 9. Tit 2. centrul şi scopul întregii istorii umane”583. 581 Cf.d. 34-36. fie că este vorba despre invitaţia la rugăciune: „Domnul să fie cu voi”.m. 15. în mod absolut. 11. 7) 449 Atribuindu-i lui Isus titlul divin de Domn. Domnul nostru”. 3. 28) Capătă atunci o conotaţie de iubire şi de afecţiune. Acest titlu aduce mărturie despre respectul şi încrederea celor care se apropie de Isus aşteptând de la El ajutor şi vindecare576. §2. că puterea. pentru că El este „din fire Dumnezeu” (Fil 2. a bolilor. 13. a morţii şi a păcatului demonstrează suveranitatea sa divină. Copilul născut 574 Cf. care va rămâne caracteristică tradiţiei creştine: „Este Domnul!” (In 21. 583 GS 10.. 30. Fapte 5. ci numai lui Dumnezeu Tatăl şi Domnului Isus Cristos: Cezarul nu este „Domnul”582. 29. 2.

454 Numele „Fiul lui Dumnezeu” arată relaţia unică şi veşnică a lui Isus Cristos cu Dumnezeu. 584 585 . 37.din Fecioara Maria este numit „Isus” „pentru că El va izbăvi poporul său de păcatele lui” (Mt 1. A-l mărturisi sau a-l invoca pe Isus ca Domn înseamnă a crede în divinitatea lui. 1 In 2. 18. 16. 455 Numele „Domnul” arată suveranitatea divină. 14. „speranţa lui Israel” (Fapte 28. 19). 1. 20). 453 Numele „Cristos” înseamnă „Cel uns”. 23. Pentru a fi creştin trebuie să crezi că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu586. ARTICOLUL 3 „Isus Cristos s-a zămislit de la Duhul Sfânt şi s-a născut din Maria Fecioara” Cf. Tatăl său: El este Fiul unul-născut al Tatălui584 şi El însuşi e Dumnezeu585. Cf. 586 Cf. 12). In 1. „Nimeni nu poate spune: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. In 1. Isus este Cristos pentru că „Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. Fapte 8. 3). 18. 3. El era „cel care trebuie să vină” (Lc 7. „Mesia”. 21): „Nu este sub cer alt nume dat oamenilor în care trebuie să fim mântuiţi” (Fapte 4. 38).

„Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât l-a dat pe Fiul său unul-născut. De ce Cuvântul s-a făcut trup? 456 Împreună cu Crezul niceno-constantinopolitan. 4-5. Dt 6. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om I. fiindcă omenirea se găsea într-o stare atât de jalnică şi de nefericită?587 458 Cuvântul s-a făcut trup pentru ca noi să cunoaştem astfel dragostea lui Dumnezeu: „În aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu pentru noi: Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său unul-născut în lume pentru ca noi să avem viaţă prin El” (1 In 4. 10).. 457 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne mântui împăcându-ne cu Dumnezeu: „Dumnezeu ne-a iubit şi ne-a trimis pe Fiul său ca jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. Cf. un eliberator. robi. porunceşte: „Ascultaţi-l” (Mc 9. să fie ridicată.. căzută. Pierduserăm stăpânirea binelui. 9). să fie înviată. Închişi în întuneric.PARAGRAFUL 1. oamenii. 29) „Eu sunt calea. 6). 15. firea noastră cerea să fie vindecată. „Acesta s-a arătat ca să spele păcatele” (1 In 3. ci să aibă viaţă veşnică” (In 3. de fapt.. modelul Fericirilor şi norma 587 588 Sfântul Grigore de Nyssa. catech. 459 Cuvântul s-a făcut trup pentru a fi modelul nostru de sfinţenie: „Luaţi jugul meu asupra voastră şi învăţaţi de la mine. . „Tatăl l-a trimis pe Fiul său ca Mântuitor al lumii” (1 In 4. un ajutor. El este. moartă. pe muntele Schimbării la Faţă.” (Mt 11. adevărul şi viaţa. pierduţi fiind. 16). 7)588. 14). 5): Bolnavă. Or. şi pentru a noastră mântuire s-a coborât din ceruri. răspundem mărturisind: „Pentru noi. trebuia să o primim înapoi. trebuia să ni se aducă lumina. aşteptam un Mântuitor. prinşi. Aceste motive erau oare lipsite de însemnătate? Nu meritau ele să-l mişte pe Dumnezeu pentru a-l face să coboare până la firea noastră omenească spre a o cerceta. nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine” (In 14. s-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Maria Fecioara şi s-a făcut om”. Iar Tatăl. pentru ca oricine crede în El să nu piară.

3.. 12).. 589 590 Cf. suae divinitatis volens nos esse participes. Ardere de tot şi jertfă pentru păcat nu ţi-au plăcut. 19. Opusc. 4): „Acesta este motivul pentru care Cuvântul s-a făcut om. Atanasie. 16). Toma Aq. Sf. s-a smerit pe sine făcându-se ascultător până la moarte. 463 Credinţa în Întruparea reală a Fiului lui Dumnezeu este semnul distinctiv al credinţei creştine: „După aceasta recunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: Duhul care mărturiseşte venirea lui Cristos în trup vine de la Dumnezeu” (1 In 4.. Cristos zice: Jertfă şi prinos nu ai voit. 2). Aceasta este convingerea plină de bucurie a Bisericii. . 57 in festo Corp. cântare la Vesperele I ale duminicii. 34. 1. 1. vrând să ne facă părtaşi la dumnezeirea sa. făcut om. dar mi-ai întocmit un trup. 14). deşi din fire Dumnezeu. Unigenitus Dei Filius. 5-7. Inc. şi încă moartea pe Cruce! (Fil 2. LH. am zis: „Iată. făcându-se asemenea oamenilor. şi-a luat firea noastră. de la începutul ei. şi Fiul lui Dumnezeu.Legii noi: „Iubiţi-vă unii pe alţii aşa cum v-am iubit Eu” (In 15. intrând în comuniune cu Cuvântul şi primind astfel înfierea divină.) să fac voia ta” (Evr 10. naturam nostram assumpsit. Chr. Atunci. să devină fiul lui Dumnezeu”590. Mc 8. în toate arătându-se ca un om. „Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om pentru a ne face pe noi Dumnezeu”591. 460 Cuvântul s-a făcut trup pentru a ne face „părtaşi ai firii dumnezeieşti” (2 Pt 1. 591 Sf. Într-un imn redat de Sfântul Paul. Biserica numeşte „întrupare” faptul că Fiul lui Dumnezeu şi-a asumat o natură omenească pentru a împlini în ea mântuirea noastră. intrând în lume. ut homines deos faceret factus homo ─ „Fiul unul-născut al lui Dumnezeu. atunci când cântă „marele mister al pietăţii”: „El a fost arătat în trup” (1 Tim 3. 3. Această iubire înseamnă oferirea efectivă de sine pe urmele lui589. II. 54. Biserica preamăreşte taina Întrupării: Să aveţi în voi aceleaşi simţiri care erau în Cristos Isus: El. 593 Cf. să-i facă pe oameni dumnezei”592. Haer. Întruparea 461 Reluând expresia Sfântului Ioan („Cuvântul s-a făcut trup”. Irineu. 592 Sf. nu a socotit ca pe o pradă egalitatea sa cu Dumnezeu. pentru ca El.. citând Ps 40. 5-8)593 462 Scrisoarea către evrei vorbeşte despre acelaşi mister: De aceea. In 1. vin (. 7-9 LXX). ci sa nimicit pe sine luând fire de rob. Fiu al omului: pentru ca omul.

şi nu prin adopţiune. credinţa creştină a insistat pe adevărata întrupare a Fiului lui Dumnezeu „venit în trup”594. care şi-a asumat-o şi şi-a însuşit-o din clipa zămislirii sale. El s-a făcut cu adevărat om rămânând cu adevărat Dumnezeu. de aceea. despre care se spune. într-un Conciliu reunit la Antiohia. cu care s-a unit în mod substanţial Cuvântul lui Dumnezeu. Conciliul de la Efes a proclamat în 431 că Maria a devenit cu adevărat Născătoare de Dumnezeu prin zămislirea omenească a Fiului lui Dumnezeu în sânul său: „Născătoare de Dumnezeu. În 325.«de aceeaşi substanţă») cu Tatăl” şi l-a condamnat pe Arius. din Calcedon. unindu-şi în Persoana sa un trup animat de un suflet raţional. Dar încă din secolul al treilea. iar nu creat. nu pentru că natura Cuvântului sau dumnezeirea lui şi-ar fi avut originea din ea. împotriva lui Paul din Samosata. Dumnezeu adevărat şi om adevărat 464 Evenimentul unic şi cu totul singular al Întrupării Fiului lui Dumnezeu nu înseamnă că Isus Cristos este în parte Dumnezeu şi în parte om. Biserica a trebuit să apere acest adevăr de credinţă şi să-l clarifice de-a lungul primelor secole în faţa ereziilor care îl falsificau. că Isus Cristos este Fiul lui Dumnezeu prin natură. Biserica a trebuit să afirme. Sfântul Ciril din Alexandria şi al treilea Conciliu ecumenic întrunit la Efes în 431 au mărturisit: „Cuvântul. şi nici rezultatul unui amestec confuz între divin şi uman. 467 Monofiziţii afirmau că natura umană încetase să existe ca atare în Cristos. al patrulea Conciliu ecumenic. De aceea. 2 In 7. ci pentru că din ea s-a născut trupul preasfânt. 598 DS 251. DS 130. a mărturisit în 451: 594 595 Cf. Confruntat cu această erezie. 465 Primele erezii au negat mai puţin divinitatea lui Cristos cât umanitatea sa adevărată (docetismul gnostic). Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat. s-a făcut om”597. În opoziţie cu ea. . de o fiinţă (homousios . care afirma că „Fiul lui Dumnezeu a ieşit din neant”595 şi „dintr-o altă substanţă decât Tatăl”596. 1 In 4. primul Conciliu ecumenic de la Niceea a mărturisit în Crezul său că Fiul lui Dumnezeu este „născut.III. Încă din timpurile apostolice. fiind asumată de Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. că s-a născut după trup”598. 596 DS 126. înzestrat cu suflet raţional. 597 DS 250. 466 Erezia nestoriană vedea în Cristos o persoană umană unită cu Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. Umanitatea lui Isus Cristos nu are alt subiect decât Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. 2-3.

deja Cc. El însuşi desăvârşit în dumnezeirea sa şi desăvârşit în omenirea sa. 604 LH. Totul în omenirea lui Cristos trebuie să fie deci atribuit Persoanei sale divine ca unui subiect propriu601. învăţăm într-un cuget că trebuie să fie mărturisit un singur şi acelaşi Fiu. 603 DS 432. 599 600 DS 301-302. nu numai minunile. Domnul nostru Isus Cristos. cel ce eşti fără de moarte şi ai primit. ci. Domnul slavei şi Unul din Sfânta Treime”603. 15). Dumnezeu adevărat şi om adevărat (alcătuit) dintr-un suflet raţional şi dintr-un trup. 2-3. Născătoarea de Dumnezeu. Serm 21. ci şi suferinţele602 şi chiar moartea: „Cel care a fost răstignit în trup.Urmându-i pe Sfinţii Părinţi. 468 După Conciliul din Calcedon. Fiule şi Cuvânt al lui Dumnezeu. Fiul unul-născut. 602 Cf. unul din Treime” 600. antifonă de la Oficiul lecturilor din ziua de Crăciun. Domnul. în afară de păcat” (Evr 4. 469 Biserica mărturiseşte astfel că Isus este în mod inseparabil Dumnezeu adevărat şi om adevărat. s-a născut din Fecioara Maria. Domnul nostru: „Id quod fuit remansit et quod non fuit assumpsit ─ A rămas ceea ce era. mai degrabă. Iar liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur proclamă şi cântă: „Unule-născut. . pentru noi şi pentru mântuirea noastră. Unul şi acelaşi Cristos. a mărturisit: „Nu este decât o singură ipostază (sau persoană). fără împărţire. şi aceasta fără să înceteze a fi Dumnezeu. fără despărţire. Sf. de la Constantinopol. fratele nostru. unii au făcut din natura omenească a lui Cristos un fel de subiect personal. Domnul nostru Isus Cristos. Leon cel Mare. şi-a asumat ceea ce nu era” cântă liturgia romană604. neschimbat întrupându-te şi răstignindu-te. însuşirile fiecăreia sunt apărate şi unite într-o singură Persoană şi într-o singură ipostază599. care este Domnul nostru Isus Cristos. după omenire. Efes: DS 255. „asemenea nouă în toate. Împotriva acestora. Este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu care s-a făcut om. născut din Tatăl înainte de veci după dumnezeire şi în aceste vremuri din urmă. este Dumnezeu adevărat. din 553. pe care noi trebuie să-l recunoaştem în două firi. 601 Cf. cf. pentru mântuirea noastră. fără schimbare. DS 424. a te întrupa din Sfânta Născătoare de Dumnezeu şi pururea Fecioara Maria. al cincilea Conciliu ecumenic. fără amestecare. Deosebirea dintre firi nu este în nici un fel nimicită de unirea lor. DS 424. de o fiinţă cu Tatăl întru dumnezeire şi de o fiinţă cu noi întru omenire.

Fiul lui Dumnezeu comunică deci firii sale omeneşti propriul său mod de a exista personal în Treime. Biserica a mărturisit că Fiul veşnic şi-a asumat şi un suflet omenesc raţional609. pe care Fiul lui Dumnezeu şi l-a asumat. 34 etc. 608 GS 22. El a devenit într-adevăr unul dintre noi. 9-10. este înzestrat cu o adevărată cunoaştere umană. Cristos exprimă omeneşte comportamentele divine ale Treimii607: Fiul lui Dumnezeu a muncit cu mâini de om. Biserica a ajuns de-a lungul secolelor să mărturisească deplina realitate a sufletului omenesc al lui Cristos. De aceea. §2. 609 Cf. 607 Cf. DS 149. Tot ce El este şi face în ea ţine de „Unul din Treime”. 606 . In 14. Născut din Fecioara Maria. mântuieştene pe noi!”605 IV. şi a trupului lui omenesc. aceasta nu putea fi nelimitată de la sine: se desfăşura în condiţiile istorice ale existenţei lui în spaţiu şi timp. 52) şi chiar să fie nevoit să se informeze asupra a ceea ce. Aceasta corespundea realităţii coborârii lui voluntare 605 Troparul O monogenes GS 22. afară de păcat608. 8. Împotriva acestei erori. în sufletul şi în trupul său. în condiţia umană. 38. asemenea nouă în toate. Mc 6. şi nu nimicită”606. Dar în paralel a trebuit să amintească de fiecare dată că natura omenească a lui Cristos aparţine ca proprie Persoanei divine a Fiului lui Dumnezeu care şi-a asumat-o. a iubit cu o inimă de om. cu operaţiile lui de inteligenţă şi voinţă. §2.Cristoase Dumnezeule. făcându-se om. 27. preamărit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Cum este om Fiul lui Dumnezeu? 470 Deoarece în unirea tainică a Întrupării „firea omenească a fost asumată. In 11. 472 Acest suflet omenesc. Ca atare. Astfel. a gândit cu o inteligenţă de om. 610 Cf. Sufletul şi cunoaşterea omenească a lui Cristos 471 Apolinariu din Laodiceea afirma că în Cristos Cuvântul i-a înlocuit sufletul sau spiritul. a acţionat cu o voinţă de om. Unul fiind din Sfânta Treime. în vârstă şi în har” (Lc 2. nu se poate învăţa decât din experienţă610. cu moartea pe moarte ai călcat. Fiul lui Dumnezeu a putut să accepte „să crească în înţelepciune.

trupul lui Cristos era delimitat621. Sf. 613 Cf. este subordonată acestei voinţe atotputernice”620. dub. 61. 66. Cf. cazul cunoaşterii intime şi imediate pe care Fiul lui Dumnezeu o are despre Tatăl său613. cunoaşterea umană a lui Cristos se bucura pe deplin de ştiinţa planurilor veşnice pe care El venise să le descopere615. 7). In 2. . 36. Lateran (în 649): DS 504. împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. Fiul arăta şi în cunoaşterea sa omenească pătrunderea divină pe care o avea despre gândurile tainice ale inimilor oamenilor614. 18. Maxim Mărturisitorul. 614 Cf. Qu. 33-34. 620 DS 556. 618 Cc. 25. Mc 14. 619 Cf. etc. In 1. 31. pentru mântuirea noastră619. Grigore cel Mare. ci cooperante. Voinţa omenească a lui Cristos „urmează voinţa sa divină fără să-i reziste sau să i se opună sau. 9. 31. 8. 10. etc. Fapte 1. Biserica a mărturisit la al şaselea Conciliu ecumenic618 că Cristos are două voinţe şi două operaţii naturale. Adevăratul trup al lui Cristos 476 Deoarece Cuvântul s-a făcut trup asumându-şi o adevărată fire omenească. 32. în primul rând. 473 Dar. divine şi umane. astfel încât Cuvântul făcut trup a voit omeneşte în ascultare faţă de Tatăl tot ce El a hotărât dumnezeieşte. în acelaşi timp. Mc 2. Voinţa omenească a lui Cristos 475 În mod paralel. 27. 8. 26-30. nu opuse. DS 556-559. Este. Ep. 10. Sf. 18-20. 39. Mc 8. această cunoaştere cu adevărat omenească a Fiului lui Dumnezeu exprima viaţa divină a Persoanei lui611. 621 . Cc. 617 Cf. 55.la „firea de rob” (Fil 2. Mc 13. 6. DS 475. Constantinopol III (în 681). chipul omenesc al lui Isus poate fi „zugrăvit” 611 612 Cf. De aceea. 14. 615 Cf. „Firea omenească a Fiului lui Dumnezeu. nu prin ea însăşi. mai bine zis. cunoştea şi manifesta în ea tot ceea ce i se cade lui Dumnezeu”612. 474 Din unirea cu Înţelepciunea divină în Persoana Cuvântului întrupat. Mt 11. Ce recunoaşte că nu ştie în acest domeniu616 declară în altă parte că nu are misiunea de a revela617. 7. 616 Cf. ci prin unirea sa cu Cuvântul.

fiind Dumnezeu adevărat şi om adevărat. Fiul unul-născut al Tatălui. este unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni. 482 Cristos. şi-a asumat natura omenească. .) praecipuus consideratur index et symbolus. are o inteligenţă şi o voinţă omenească. Niceea II: DS 601. de aceea. Cuvântul veşnic. „Dumnezeu. perfect armonizate şi supuse inteligenţei şi voinţei sale divine. Prefaţa de Crăciun II. care nu se confundă. 480 Isus Cristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat în unitatea Persoanei sale divine. Niceea II (în 787). LR. dar sunt unite în Persoana unică a Fiului lui Dumnezeu. 622 623 Cc. 625 Pius XII. cea divină şi cea umană. Acesta şi-a însuşit trăsăturile trupului său omenesc într-atât încât. De aceea. s-a arătat în chip văzut în firea noastră” 623. La al şaptelea Conciliu ecumenic622. străpunsă de păcatele noastre şi pentru mântuirea noastră (Cf. Întradevăr. agoniei şi patimii sale pe toţi şi pe fiecare şi s-a dat pentru fiecare dintre noi: „Fiul lui Dumnezeu m-a iubit şi s-a dat pe sine însuşi pentru mine” (Gal 2. cf.. DS 3812. particularităţile individuale ale trupului lui Cristos exprimă Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu. pot fi venerate.(Gal 3. 481 Isus Cristos are două naturi. 1). care este din fire nevăzut. PE SCURT 479 La vremea stabilită de Dumnezeu. deci Cuvântul şi Chipul substanţial al Tatălui. Haurietis aquas: DS 3924. In 19. illius amoris. Enc. Preasfânta Inimă a lui Isus.. deoarece credinciosul care îi venerează imaginea „venerează în ea persoana care este zugrăvită”624. Biserica a recunoscut întotdeauna că. Ne-a iubit pe toţi cu o inimă omenească. al nemărginitei iubiri cu care Răscumpărătorul divin îl iubeşte neîncetat pe Tatăl veşnic şi pe toţi oamenii”625. 477 În acelaşi timp.. Inima Cuvântului întrupat 478Isus ne-a cunoscut în timpul vieţii. 20). zugrăvite pe o imagine sfântă.. 34. 624 Cc. s-a întrupat: fără să piardă natura dumnezeiască. în trupul lui Isus. Biserica a recunoscut ca legitim să fie reprezentat pe imagini sfinte. quod divinus Redemptor aeternum Patrem hominesque universos continenter adamat ─ „este considerată semnul şi simbolul eminent.

34). Lc 1. este dat prin puterea Duhului: „Duhul Sfânt se va coborî peste tine” (Lc 1.pe care le are în comun cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt. este „Cristos”. 8-20. 1-12. făcând-o să-l zămislească pe Fiul veşnic al Tatălui într-o fire omenească luată dintr-a ei.” 484 Buna-Vestire făcută Mariei inaugurează „plinirea timpului” (Gal 4. 485 Misiunea Duhului Sfânt este mereu legată de cea a Fiului şi orânduită în vederea ei626. 35). 483 Întruparea este deci misterul unirii admirabile dintre firea dumnezeiască şi firea omenească în unica Persoană a Cuvântului. 14-15. Mt 1. 20. chiar dacă manifestarea sa nu are loc decât progresiv: păstorilor 628. magilor629. . El. PARAGRAFUL 2. 629 Cf. In 16. Răspunsul divin la întrebarea ei: „Cum va fi aceasta de vreme ce eu nu cunosc bărbat?” (Lc 1.. 4). adică Cel uns de Duhul Sfânt 627. 628 Cf. 9). „Domnul de viaţă dătător”. încă de la începutul existenţei sale omeneşti.. 486 Fiul unul-născut al Tatălui fiind zămislit ca om în sânul Fecioarei Maria. Maria este chemată să-l zămislească pe Acela în care va locui „în trup plinătatea dumnezeirii” (Col 2. Duhul Sfânt e trimis să sfinţească sânul Fecioarei Maria şi să-i dea rodnicie în chip dumnezeiesc. 626 627 Cf. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. 35. Cf. adică împlinirea făgăduinţelor şi a pregătirilor. „S-a zămislit de la Duhul Sfânt. Mt 2. Lc 2. s-a născut din Maria Fecioara” I.

1-2. tot o femeie să contribuie la dăruirea vieţii633. 1 Sam 1. din veşnicie Dumnezeu a ales să fie Mama Fiului său o fiică a lui Israel. la rându-i. Gen 18. după îndelunga aşteptare a făgăduinţei. In 2. Evr 10. 633 LG 56. II. 21. La început este Eva: în ciuda neascultării ei. s-a născut din Maria Fecioara” 487 Ceea ce credinţa catolică afirmă despre Maria se întemeiază pe ceea ce ea afirmă despre Cristos. Cu ea. fiica Sionului prin excelenţă. 5. Toată viaţa lui Isus Cristos va manifesta deci „cum Dumnezeu l-a uns cu Duh Sfânt şi cu putere” (Fapte 10. Împotriva oricărei aşteptări omeneşti..lui Ioan Botezătorul630. Gen 3. 61. Sara zămisleşte un fiu. 638 Cf. Iudita şi Estera şi multe alte femei. . 489 De-a lungul Vechiului Legământ. Cf. „o fecioară logodită cu un bărbat numit Iosif. mama lui Samuel638. 4). pentru a-i „întocmi un trup”632. „.. astfel încât. 11. Dumnezeu alege ceea ce era considerat neputincios şi slab637 pentru a-şi arăta fidelitatea faţă de făgăduinţă: Ana. 632 Cf. 31-34. Debora. cf. care nădăjduiesc de la El cu încredere mântuirea şi o primesc. Ruth. Maria „se află în fruntea celor smeriţi şi săraci ai Domnului. 634 Cf. Gen 3. se 630 631 Cf. De aceea. 635 Cf. după cum o femeie a contribuit la venirea morţii. dar. 15. În virtutea acestei făgăduinţe. o tânără evreică din Nazaretul Galileei. 27. 38). ucenicilor631. 1 Cor 1. din casa lui David. primeşte făgăduinţa unei descendenţe care-l va învinge pe cel Viclean634 şi pe aceea de a fi mamă a tuturor celor vii635. în ciuda vârstei sale înaintate636. 636 Cf. Predestinarea Mariei 488 „Dumnezeu l-a trimis pe Fiul său” (Gal 4. 10-14. El a voit libera cooperare a unei făpturi. In 1. dar ceea ce învaţă ea despre Maria luminează. 26-27): Părintele îndurărilor a voit ca Întruparea să fie precedată de consimţământul celei predestinate să fie mamă. conţinutul credinţei în Cristos. misiunea Mariei a fost pregătită de aceea a femeilor sfinte. iar numele fecioarei era Maria” (Lc 1. 637 Cf. 20.

492 Această „strălucire a unei sfinţenii unice”. proclamată de Papa Pius al IX-lea în 1854: „Preafericita Fecioară Maria. 491 De-a lungul secolelor. 643 LG 53. în iubire”644.împlinesc timpurile şi se instaurează noua economie”639. „A ales-o în El înainte de întemeierea lumii. 641 DS 2803. Ef 1. îi vine în întregime de la Cristos: ea a fost „răscumpărată în mod eminent în vederea meritelor Fiului ei”643. Îngerul Gabriel. încă din primul moment al zămislirii ei. Mai mult decât pe oricare altă persoană creată. fiind plăsmuită de Duhul Sfânt ca o făptură nouă”645. Biserica a înţeles că Maria. prin 639 640 LG 55. 28). „cea plină de har” de la Dumnezeu (Lc 1. 28). trebuia să fie întru totul purtată de harul lui Dumnezeu. LG 56. Maria „a fost înzestrată de Dumnezeu cu daruri vrednice de o asemenea menire” 640. „Fie mie după cuvântul tău…” 494 La vestea că-l va naşte pe „Fiul Celui Preaînalt” fără să cunoască bărbat. Neprihănita Zămislire 490 Pentru a fi Mama Mântuitorului. o salută ca „plină de har” (Lc 1. Într-adevăr. cu care este „împodobită din primul moment al zămislirii sale”642. 644 Cf. Prin harul lui Dumnezeu. Acest lucru îl mărturiseşte dogma Neprihănitei Zămisliri. . printr-un har şi un privilegiu unic al lui Dumnezeu Atotputernicul. pentru a-şi putea da consimţământul liber al credinţei la vestirea chemării ei. 4. Maria a rămas curată de orice păcat personal în toată viaţa sa. Tatăl „a binecuvântat-o cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. întru Cristos” (Ef 1. 3). fusese răscumpărată încă de la zămislirea ei. a fost ferită de orice prihană a păcatului originar”641. 645 LG 56. 493 Părinţii tradiţiei orientale o numesc pe Maica lui Dumnezeu „cea Preasfântă” (Panaghia) şi o celebrează ca „neatinsă de vreo prihană a păcatului. în vederea meritelor lui Isus Cristos. Mântuitorul neamului omenesc. 642 LG 56. pentru a fi sfântă şi neprihănită în faţa lui. în momentul BuneiVestiri.

ceea ce a legat fecioara Eva prin necredinţă a dezlegat Fecioara Maria prin credinţă” şi. 1. ea a devenit cauză de mântuire pentru sine şi pentru întreg neamul omenesc”. Sfântul Ignaţiu de Antiohia (începutul secolului al II-lea) 646 Ibid. convinsă că „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă”: „Iată slujitoarea Domnului. Maternitatea divină a Mariei 495 Numită în Evanghelii „Mama lui Isus” (In 2. Mt 13. Într-adevăr. prin harul Dumnezeului atotputernic”646: După cum spune Sfântul Irineu. Lateran (în 649): DS 503. De aceea. DS 251. făcând o comparaţie cu Eva. fără a fi împiedicată de vreun păcat. 28-37). 19. a doua Persoană a Sfintei Treimi. Astfel. îmbrăţişând din toată inima. DS 10-64.) persoanei şi lucrării Fiului său. prin Maria – viaţa”647.„puterea Duhului Sfânt” (Lc 1. 5).. Părinţii văd în zămislirea feciorelnică semnul că cel care a venit într-o umanitate ca a noastră este într-adevăr Fiul lui Dumnezeu: Astfel. 37-38). 647 . o numesc pe Maria „mama celor vii” şi afirmă foarte des: „Prin Eva . la îndemnul Duhului. cel pe care Maria l-a zămislit ca om de la Duhul Sfânt şi care a devenit într-adevăr Fiul ei după trup nu este altul decât Fiul veşnic al Tatălui.moartea. încă înainte de naşterea Fiului ei. fie mie după cuvântul tău” (Lc 1. LG 56. „prin ascultare. 25) 648. Maria a răspuns prin „ascultarea credinţei” (Rom 1. 649 Cf. în dependenţă de Cristos şi împreună cu El. ca „Maica Domnului meu” (Lc 1. Maria este aclamată. s-a oferit total pe sine (. multor Părinţi din vechime le place să afirme că „nodul neascultării Evei a fost desfăcut prin ascultarea Mariei. voinţa mântuitoare a lui Dumnezeu. 43). 651 Cc.. 648 Cf. Biserica mărturiseşte că Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu (Theotókos)649. 55. 650 Cf. dându-şi consimţământul la cuvântul lui Dumnezeu. punându-se în slujba misterului Răscumpărării. „de la Duhul Sfânt” 651. afirmând şi aspectul trupesc al acestui eveniment: Isus a fost zămislit fără sămânţă. „Maria devine Mama lui Isus şi. Biserica a mărturisit că Isus a fost zămislit numai prin puterea Duhului Sfânt în sânul Fecioarei Maria. Fecioria Mariei 496 Încă de la primele formulări ale credinţei650.

8. S-a putut chiar pune întrebarea dacă nu e vorba aici despre legende sau despre construcţii teologice fără pretenţie istorică. 655 Cf. naşterea lui Cristos „nu a micşorat. Biserica vede în aceasta împlinirea făgăduinţei divine făcute prin profetul Isaia: „Iată.. ci a consfinţit integritatea 652 653 Cf. 19. 99. 660 Cf. care este cu adevărat din neamul lui David după trup652. 657 Cf. evrei sau păgâni657: ea nu era motivată de mitologia păgână sau de vreo adaptare la ideile timpului. 18-25. Lc 1. sub Ponţiu Pilat. Mt 1. Sfântul Ignaţiu de Antiohia dă mărturie deja despre această legătură: „principele lumii acesteia n-a cunoscut fecioria şi naşterea Mariei. Sf. 23. 20). 3. . Rom 1. Sensul acestui eveniment nu este accesibil decât credinţei. 32. Cels. ca şi moartea Domnului: trei mistere răsunătoare care au fost împlinite în tăcerea lui Dumnezeu” (Eph. In 1. în trupul său. 497 Relatările evanghelice655 consideră zămislirea feciorelnică o lucrare divină ce depăşeşte orice înţelegere şi orice posibilităţi omeneşti656: „Ceea ce s-a zămislit în ea vine de la Duhul Sfânt”. batjocuri sau neînţelegeri din partea necredincioşilor. ş.. care îl vede „în legătura ce uneşte misterele între ele”658. DS 291.) El. 498 Tăcerea Evangheliei după Marcu şi a Scrisorilor din Noul Testament despre zămislirea feciorelnică a Mariei a fost uneori motiv de tulburare. de la Întruparea până la Paştele lui. după cum cu adevărat a şi înviat”654. 294. Dial.a. 1)659. Cf. Iustin. 656 139. 13. La acestea trebuie să dăm următorul răspuns: credinţa în zămislirea feciorelnică a lui Isus a întâmpinat o vie împotrivire. 1. Cf. 69. 661 Cf. Fecioara va zămisli şi va naşte un fiu” (Is 7. logodnica lui (Mt 1. DS 427. Într-adevăr. în ansamblul misterelor lui Cristos. 659 Cf 1 Cor 2. 1880. îi spune Îngerul lui Iosif despre Maria. 34.afirmă: „Sunteţi încredinţaţi cu tărie despre Domnul nostru. 14). cu adevărat născut dintr-o Fecioară. 7.. Lc 1. 571. a fost cu adevărat pironit pe cruce pentru noi.) Cu adevărat a suferit. Origene. 503. după traducerea greacă din Mt 1. Fiul lui Dumnezeu după voinţa şi puterea lui Dumnezeu653.. (. (. 442. 654 Smirn 1-2. 658 DS 3016. Maria – „pururea Fecioară” 499 Aprofundarea credinţei în maternitatea virginală a făcut Biserica să mărturisească fecioria reală şi perpetuă a Mariei660 chiar la naşterea Fiului lui Dumnezeu făcut om661. 26-38.

2. LG 52. Maternitatea feciorelnică a Mariei în planul lui Dumnezeu 502 Privirea credinţei poate descoperi. Cf. 31-35. în legătură cu ansamblul Revelaţiei. „ucenică a lui Cristos”665. 6. 1 Cor 9. 665 Cf. 47). 26-27. 501 Isus este Fiul unic al Mariei. 29). Isus nu are alt Tată decât pe Dumnezeu669.. Gal 1. motivele tainice pentru care Dumnezeu. la naşterea şi creşterea cărora ea conlucrează cu iubire de mamă”668. 16.feciorelnică” a Mamei sale662. Liturgia Bisericii o celebrează pe Maria ca Aeiparthénos – „pururea Fecioară”663. (. cât şi primirea acestei misiuni de către Maria pentru toţi oamenii: 503 Fecioria Mariei manifestă iniţiativa absolută a lui Dumnezeu în Întrupare. 666 Gn 13. etc. Mt 27. 500 La aceasta se obiectează uneori că Scriptura vorbeşte despre fraţii şi surorile lui Isus664. Biserica a înţeles întotdeauna că aceste texte nu desemnau alţi copii ai Fecioarei Maria: într-adevăr. . 670 Cc. dar în mod propriu Fiu al lui Dumnezeu prin amândouă firile sale”670. 664 Cf. 5. Dar maternitatea spirituală a Mariei667 se extinde la toţi oamenii pe care El a venit să-i mântuiască: „Ea l-a născut pe Fiul pe care Dumnezeu l-a rânduit «primul născut dintr-o mulţime de fraţi» (Rom 8. 669 Cf. în planul său de mântuire. 8. 504 Isus este zămislit de la Sfântul Duh în sânul Fecioarei Maria pentru că El este noul Adam671 care inaugurează noua creaţie: „Primul om ieşit din pământ este pământesc. 1). 1 Cor 15. după o expresie cunoscută în Vechiul Testament666. 56. Iacob şi Iosif. în mod firesc fiu al mamei sale prin umanitatea sa. 3. 48-49. 17. căci Dumnezeu „îi dă Duhul fără măsură” 662 663 LG 57. Este vorba despre rude apropiate ale lui Isus. 671 Cf. 29. In 19. plină de Duhul Sfânt. Friuli (în 796): DS 619. Ap 12. 19. Mc 3.. 667 Cf. care este desemnată în mod semnificativ ca „cealaltă Marie” (Mt 28. 668 LG 63. Aceste motive privesc atât persoana şi misiunea răscumpărătoare a lui Cristos.) în mod firesc Fiu al Tatălui prin dumnezeirea sa. 15. Firea omenească a lui Cristos este. 55) sunt fiii unei Marii. Lc. a voit ca Fiul său să se nască dintr-o Fecioară. 45. „fraţii lui Isus” (Mt 13. „Firea omenească pe care a luat-o nu l-a îndepărtat niciodată de Tatăl. însă cel de-al doilea om vine din cer” (1 Cor 15. 14. adică dintre credincioşi. încă de la zămislirea sa.

LG 63. pentru că este mama Fiului veşnic al lui Dumnezeu făcut om. 34) 673 Participarea la viaţa divină „nu vine din sânge. Sensul de „logodnă” al chemării omului în relaţie cu Dumnezeu674 este perfect împlinit în maternitatea feciorelnică a Mariei. 16). Dumnezeu a ales-o pe Fecioara Maria să fie Mama Fiului său. 9. Noul Adam. Biserica devine şi ea Mamă: prin predicare şi Botez.(In 3. Cf. 1 Cor 7. 506 Maria este fecioară pentru că virginitatea ei este semnul credinţei ei. 3. 680 SC 103. ea este cu totul ferită de pata păcatului strămoşesc şi a rămas neatinsă de orice păcat personal de-a lungul întregii sale vieţi. 2. 507 Maria este în acelaşi timp Fecioară şi Mamă. fiindcă ea este în întregime dată omului de Duhul Sfânt. 18. Credinţa sa îi dă harul să devină Maica Mântuitorului: Beatior est Maria percipiendo fidem Christi quam concipiendo carnem Christi ─ „Mai fericită e Maria pentru că a primit credinţa lui Cristos decât pentru că a zămislit trupul lui Cristos”677. 672 673 Cf. 34). Iar „din plinătatea lui”. a fiilor adoptivi. în Duhul Sfânt. Primirea acestei vieţi este feciorelnică. Col 1. 678 Cf. „Plină de har”. 505 Isus. care este el însuşi Dumnezeu. ci de la Dumnezeu” (In 1. Augustin. 509 Maria este într-adevăr „Maica lui Dumnezeu”. 674 Cf. „Prin primirea cu credinţă a Cuvântului lui Dumnezeu. inaugurează prin zămislirea sa feciorelnică noua naştere. 679 LG 64. 677 Sf. şi al dăruirii ei neîmpărţite faţă de voinţa lui Dumnezeu676. 13). Ea este şi Fecioara care păzeşte neatinsă şi curată credinţa faţă de Mirele ei”679. îi naşte la o viaţă nouă şi nepieritoare pe fiii zămisliţi de la Duhul Sfânt şi născuţi din Dumnezeu. 34-35. . 2 Cor 11. PE SCURT 508 Dintre urmaşii Evei. 675 LG 63. „pe care nici o îndoială nu o tulbură”675. „noi toţi am primit har peste har” (In 1. pentru că ea este figura şi cea mai desăvârşită realizare a Bisericii678. nici din voinţă trupească. 676 Cf. Virg. ea este „rodul cel mai ales al răscumpărării”680: chiar din prima clipă a zămislirii sale. prin credinţă: „Cum se va face aceasta?” (Lc 1. In 3. Capul omenirii răscumpărate 672. nici din voinţă bărbătească.

fecioară în naşterea lui. Prin ascultarea sa. înălţare). înmormântare. I. ea a devenit noua Evă. „Tot ce a făcut şi a învăţat Isus. Fiul lui Dumnezeu.. 30. ea este „slujitoarea Domnului” (Lc 1. Serm.) a fost înălţat la cer” (Fapte 1. fecioară când l-a hrănit la sânul său.. răstignire. şi.510 Maria „a rămas fecioară în zămislirea Fiului său. pentru a schiţa apoi principalele mistere ale vieţii ascunse (II) şi publice (III) a lui Isus. . 513 Cateheza. 1. PARAGRAFUL 3. Toma Aq. Nu se spune aproape nimic despre viaţa sa la Nazaret şi chiar o mare parte a vieţii sale publice nu este relatată684. Ceea ce s-a scris în Evanghelii a fost scris „pentru ca voi să credeţi că Isus este Cristos. 1-2) trebuie să fie privit în lumina misterelor Crăciunului şi Paştelui. moarte. pururea fecioară”681: cu toată fiinţa sa.. Toată viaţa lui Cristos este mister 514 Multe lucruri care interesează curiozitatea omenească cu privire la Isus nu figurează în Evanghelii. 186. crezând. 30. 684 Cf. va dezvolta toată bogăţia misterelor lui Isus. decât despre misterele Întrupării (zămislirea şi naşterea) şi despre Paşte (patimă. S. Th. să 681 682 Sf. Augustin. coborâre în iad. însă articolele de credinţă privind Întruparea şi Paştele lui Isus luminează toată viaţa pământească a lui Cristos. 511 Fecioara Maria a „cooperat la mântuirea oamenilor prin credinţa şi ascultarea sa liberă”682. Aici este destul să indicăm câteva elemente comune tuturor misterelor vieţii lui Cristos (I). după împrejurări. fecioară când l-a purtat. El nu spune nimic explicit despre misterele vieţii ascunse şi ale vieţii publice a lui Isus. 3. 1. Misterele vieţii lui Cristos 512 Simbolul credinţei nu vorbeşte. înviere. Ea a rostit acel „da” „în numele întregii firi omeneşti”683. 38). Mama celor vii. LG 56. cu privire la viaţa lui Cristos. 683 Sf. de la început şi până în ziua în care (. In 20.

25. 693 Cf. 9). în vindecările şi exorcismele sale. Prin gesturile. dar acest mister acţionează în toată viaţa lui Cristos. 691 Cf. în cuvântul său. Evr 10. In 20. După ce au cunoscut în credinţă cine este Isus. cele mai mici trăsături ale misterelor sale manifestă „iubirea lui Dumnezeu pentru noi” (1 In 4. 689 Cf. Col 1. 2 Cor 8. 1 Pt 1. 685 686 Cf. Firea sa omenească apare astfel ca „sacramentul”. Isus poate spune: „Cine mă vede pe mine îl vede pe Tatăl” (In 14. 7. 690 Cf Ef 1. prin care „a luat asupră-şi slăbiciunile noastre şi cu suferinţele noastre s-a împovărat” (Mt 8. care îi purifică pe cei ce îl ascultă693. 517 Toată viaţa lui Cristos este mister de Răscumpărare. 5-7. înainte de toate. 7. felul său de a fi şi de a vorbi. 9). prin care. a fost revelat că „în El locuieşte în trup toată plinătatea dumnezeirii” (Col 2. Pentru că Domnul nostru s-a făcut om spre a împlini voinţa Tatălui 689. cuvintele sale. 24. 18-19. 31). In 15. Lc 2. 692 Cf. . In 21. 515 Evangheliile sunt scrise de oameni care au fost printre primii ce au crezut685 şi care vor să împărtăşească şi altora credinţa. 4. tăcerile şi suferinţele. încă de la Întruparea sa. 35). De la scutecele naşterii lui686 şi până la oţetul pătimirii687 şi la giulgiul Învierii688. 9. care prin supunerea sa692 repară nesupunerea noastră. 687 Cf. 9). Răscumpărarea ne vine. iar Tatăl: „Acesta este Fiul meu preaiubit. 694 Cf. 7. prin care ne face drepţi695. 51. 695 Cf Rom 4. minunile. Is 53. 48. adică semnul şi instrumentul dumnezeirii sale şi al mântuirii pe care o aduce El: ceea ce era vizibil în viaţa sa pământească duce la misterul invizibil al filiaţiunii sale divine şi al misiunii sale răscumpărătoare.aveţi viaţă în numele lui” (In 20. 1. făcându-se sărac. Trăsăturile comune ale misterelor lui Isus 516 Toată viaţa lui Cristos este o Revelare a Tatălui: cuvintele şi faptele sale. totul în viaţa lui Isus este semn al misterului său. Lc 2. 13-14. 688 Cf. în Învierea sa. au putut vedea şi arăta şi altora urmele misterului lui în toată viaţa lui pământească. în viaţa sa ascunsă. Mt 27. prin sângele Crucii690. 17)694. pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. Mc 1. Cf. 3. ne îmbogăţeşte prin sărăcia sa691.

5. 15. 3) şi la Învierea sa „pentru îndreptăţirea noastră” (Rom 4... 22. El ne face să putem trăi şi noi în El. El cheamă la rugăciune702. 1). prin rugăciunea sa. prin sărăcia sa. ci pentru noi. 699 Cf. 25). astfel încât tot ce am pierdut în Adam. care ne cheamă să-i devenim ucenici şi să-l urmăm: prin înjosirea sa. 704 GS 22. Tocmai de aceea. 4. Cu tot ce a trăit şi a suferit pentru noi o dată pentru totdeauna. 24). El este „omul desăvârşit”700. de la întruparea sa „pentru noi. 3. iar El să trăiască în noi. 521 Tot ce a trăit Cristos. ne cheamă să acceptăm de bunăvoie sărăcia şi prigoana703. 1. El rămâne de-a pururi „în faţa lui Dumnezeu pentru noi” (Evr 9. Fil 2. 3. §2. 2. Haer. El a recapitulat în sine îndelungata istorie a oamenilor şi ne-a dobândit pe scurt mântuirea. a spus şi a suferit Isus avea drept scop să-l reaşeze în vocaţia lui dintâi pe omul căzut: Atunci când s-a întrupat şi s-a făcut om. Tot ce a făcut. 1. Comuniunea noastră cu misterele lui Isus 519 Întreaga bogăţie a lui Cristos „este destinată fiecărui om şi constituie un bun al fiecăruia”698. 18. 698 RH 11. redând astfel tuturor oamenilor comuniunea cu Dumnezeu697. Cf.) Căci Fiul lui Dumnezeu vrea să pună în noi şi în 696 697 Sf. 25). adică faptul de a fi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. 701 Cf In 13. Rom 15. . 703 Cf. „fiind pururi viu ca să mijlocească pentru noi” (Evr 7. Irineu. El ne face să luăm parte ca membre ale trupului său la ceea ce a trăit El în carnea sa pentru noi şi ca model al nostru: Trebuie să continuăm şi să împlinim în noi stările şi misterele lui Isus şi să-l rugăm adesea să le împlinească şi să le desăvârşească în noi şi în toată Biserica sa. 702 Cf.518 Toată viaţa lui Cristos este mister de Recapitulare. ne-a dat un exemplu de imitat701. Suntem chemaţi să fim una cu El. Şi chiar şi acum este „mijlocitorul nostru la Tatăl” (1 In 2. 18. 11-12. Fiul lui Dumnezeu s-a unit într-un fel cu fiecare om” 704. Isus se arată ca modelul nostru699. 5. 700 GS 38. Cristos nu şi-a trăit viaţa pentru sine însuşi. Ibid. (. şi pentru a noastră mântuire” până la moartea sa „pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. oamenii. „Prin întruparea sa. Mt 5. Cristos a trecut prin toate vârstele vieţii. 7. 520 În toată viaţa sa. Lc 11. să recuperăm în Cristos Isus696.

Misterele copilăriei şi ale vieţii ascunse a lui Isus Pregătirile 522 Venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ este un eveniment atât de imens. 30). 26. 1. Biserica actualizează această aşteptare a lui Mesia: punându-se în comuniune cu îndelunga pregătire a primei veniri a Mântuitorului. Misterul Crăciunului 705 706 Sf Ioan Eudes. II. 709 Cf. 17. 711 Cf. îi dă mărturie prin predicarea sa. 13. . salută venirea lui Cristos încă din sânul mamei sale711 şi îşi află bucuria în a fi „prietenul Mirelui” (In 3. 24.toată Biserica sa o participare şi ca o extindere şi continuare a misterelor sale. care ridică păcatul lumii” (In 1. 15) ─ pe toate le face convergente spre Cristos. îl vesteşte prin gura profeţilor care se succed în Israel. în inima păgânilor. figuri şi simboluri din „Primul Legământ” (Evr 9. 17-29. Biserica se uneşte cu dorinţa lui: „Trebuie ca El să crească. 710 Cf. pe de altă parte. credincioşii îşi reînnoiesc dorinţa arzătoare după cea de a doua Venire713. 29). trezeşte. Cf. 524 Sărbătorind în fiecare an liturgia Adventului. o aşteptare nelămurită a acestei veniri. Mt 11. Şi pe această cale vrea să le împlinească în noi705. „Prooroc al Celui Preaînalt” (Lc 1. Rituri şi sacrificii. 708 Cf. trimis pentru a-i pregăti calea707. în cele din urmă. 3. Lc 4. Fapte 13. Regn. Mc 6. pe care îl numeşte „Mielul lui Dumnezeu. 29). 17). prin botezul său de pocăinţă. 76). Mt 3. Lc 7. 22. 707 Cf. 713 Ap 22. Mergând înaintea lui Isus „cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. Fapte 1. prin harurile pe care vrea să ni le împărtăşească şi prin efectele pe care vrea să le aibă în noi prin aceste mistere. 523 Sfântul Ioan Botezătorul este Înaintemergătorul706 direct al Domnului. şi. prin martiriul său712. Prin celebrarea naşterii şi martiriului Înainte-mergătorului. 16. Lc 16. iar eu să mă micşorez” (In 3. el inaugurează Evanghelia710. 712 Cf. el e cel mai mare dintre toţi profeţii708 şi ultimul dintre ei709. încât Dumnezeu a vrut să-l pregătească timp de secole.

este semnul intrării sale în rândul urmaşilor lui Abraham. 721 Cf. semnul supunerii sale faţă de Lege721 şi al împuternicirii sale pentru cultul lui Israel. Tocmai în această sărăcie se manifestă gloria cerească715. 717 Cf. Lc 2. în a opta zi după naşterea sa720. admirabile commercium! Creator generis humani. iar magii cu steaua călătoresc: căci pentru noi s-a născut Prunc tânăr. ba. schimb minunat! Ziditorul neamului omenesc a luat trup însufleţit. Lc 2. 718 Cf. 11-13). să te faci mic. 716 Condacul lui Roman Melodul. Misterul Crăciunului se împlineşte în noi când Cristos „ia chip” în noi (Gal 4. trebuie să te smereşti718. 7). 4. într-o familie săracă714. „pentru a deveni copil al lui Dumnezeu” (In 1. 719 LH. 21. 720 Cf. mai mult: trebuie „să te naşti de sus” (In 3. Mt 23. în poporul Legământului. 528 Epifania este manifestarea lui Isus ca Mesia al lui Israel. „să fii născut din Dumnezeu” (In 1. 8-20. fără lucrare omenească făcându-se om. 6-7. animatum corpus sumens. Biserica nu încetează să cânte slava acestei nopţi: Fecioara astăzi pe cel mai presus de fiinţă îl naşte şi pământul peşteră Celui Neapropiat aduce. 3-4. Acest semn prefigurează „tăierea împrejur a lui Cristos” ─ Botezul (Col 2. Lc 2. 13). Îngerii şi păstorii îl preamăresc. 19). nişte simpli păstori sunt primii martori ai evenimentului. Cf. 12).525 Isus s-a născut în umilinţa unui staul. binevoind să se nască dintr-o Fecioară. la care va participa în tot timpul vieţii. 12. ne-a dăruit nouă dumnezeirea sa”719. Gal 4. Fiul lui Dumnezeu şi Cf. de Virgine nasci dignatus est. Antifona de la Vesperele octavei Crăciunului. et procedens homo sine semine. Crăciunul este misterul acestui „schimb minunat”: O. largitus est nobis suam deitatem ─ „O. Dumnezeu cel mai înainte de veci!716 526 „Să te faci copil” în faţa lui Dumnezeu este condiţia pentru a intra în Împărăţie717. 714 715 . Mt 18. Misterele copilăriei lui Isus 527 Tăierea împrejur a lui Isus. pentru aceasta.

731 Cf. 13-18. care va da mântuirea pe care Dumnezeu a „pregătit-o înaintea tuturor popoarelor”. Mt 2. 16. Vigilia Pascală 26: rugăciunea de după cea de a treia lectură. 17. 15. 732 Cf. Lc 2. 529 Prezentarea lui Isus la Templu729 îl arată ca pe Întâiul născut care aparţine Domnului730. Num 24. 734 Cf. Împreună cu Botezul lui Isus în Iordan şi nunta din Cana 722. Osea 11. pe care ai săi o împărtăşesc cu El 732. In 15. 727 Sf. Venirea magilor la Ierusalim „pentru a se închina regelui iudeilor” (Mt 2. In 4. pe Acela care va fi împăratul neamurilor724. 530 Fuga în Egipt şi uciderea pruncilor nevinovaţi731 arată împotrivirea întunericului faţă de lumină: „La ai săi a venit şi ai săi nu l-au primit” (In 1. 23. 20. 17-19.Mântuitorul lumii. Serm. 726 Cf. 733 Cf. „lumina neamurilor” şi „slava lui Israel”. Ex 13. 730 Cf. 22. care este proorocită Mariei. În Simeon şi Ana. Ap 22. Mt 2. dar şi „semn de împotrivire”. Num 24. vesteşte cealaltă jertfă. 1). Leon cel Mare. 729 Cf. 4-6. Întoarcerea sa din Egipt733 evocă Exodul734 şi îl arată pe Isus ca pe eliberatorul definitiv. reprezentanţi ai religiilor păgâne din regiunile învecinate. Mt 2. a Crucii. Venirea lor înseamnă că păgânii nu pot să-l descopere pe Isus şi să-l adore ca pe Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii decât îndreptându-se spre iudei725 şi primind de la ei făgăduinţa lor mesianică. desăvârşită şi unică. Toată viaţa lui Cristos va fi sub semnul persecuţiei. 728 LR. Cf. Isus este recunoscut ca Mesia cel atât de mult aşteptat. 12-13. Sabia durerii. la lumina mesianică a stelei lui David723. Antifona la Magnificat de la Vesperele II ale Epifaniei. 22-39. Misterele vieţii ascunse a lui Isus 531 În cea mai mare parte a vieţii sale. ea celebrează adorarea lui Isus de către „magii” veniţi din Răsărit (Mt 2. Evanghelia vede pârga neamurilor care primesc Vestea cea Bună a mântuirii prin Întrupare. 2) arată că ei îl caută în Israel. 725 Cf. Epifania manifestă că „plinătatea păgânilor intră în familia patriarhilor”727 şi dobândeşte demnitatea izraelită728. 1. întreaga aşteptare a lui Israel vine în întâmpinarea Mântuitorului său (aşa numeşte tradiţia bizantină acest eveniment). 724 Cf. Isus a împărtăşit condiţia imensei majorităţi a 722 Cf. 723 . LH. 11). În aceşti „magi”. aşa cum este ea cuprinsă în Vechiul Testament726.

533 Viaţa ascunsă de la Nazaret îi permite fiecărui om să fie în comuniune cu Isus pe căile cele mai obişnuite ale vieţii de toate zilele: Nazaretul este şcoala unde începe să fie înţeleasă viaţa lui Isus: şcoala Evangheliei. Nazaret..) Mai întâi. caracterul ei sacru şi inviolabil.. Lc 2. această admirabilă şi indispensabilă atmosferă a spiritului! (.. Cuvântarea din 5 ian. de s-ar renaşte în noi preţuirea tăcerii. Isus lasă să se întrevadă aici misterul consacrării sale totale unei misiuni care decurge din filiaţia sa divină: „Nu ştiaţi voi că întru cele ale Tatălui meu se cade să fiu?” Maria şi Iosif „nu au înţeles” acest cuvânt. a trudei omeneşti! (. 19. 1964 la Nazaret. viaţă religioasă iudaică supusă Legii lui Dumnezeu735. pe fratele lor dumnezeiesc737. O. O. cămin al „Fiului Lemnarului”. în cotidianul vieţii sale ascunse. inaugura încă de pe atunci lucrarea de refacere a ceea ce fusese nimicit de neascultarea lui Adam736.. 534 Regăsirea lui Isus în Templu738 e singurul eveniment care întrerupe tăcerea Evangheliilor asupra anilor de viaţă ascunsă a lui Isus.. comuniunea ei de iubire. Misterele vieţii publice a lui Isus Botezul lui Isus 735 736 Cf. 737 Paul al VI-lea. dar mântuitoare. Cf. 51-52).. 532 Supunerea lui Isus faţă de mama sa şi de tatăl său după lege împlineşte în mod desăvârşit cea de a patra poruncă. Rom 5. dar l-au primit în credinţă. în sfârşit... frumuseţea ei austeră şi simplă. 41-52. III. viaţă de muncă manuală.) O lecţie de viaţă de familie. (. în vârstă şi în har înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor” (Lc 2. Gal 4. iar Maria „păstra cu grijă toate acestea în inima sa”.. . (. de-a lungul tuturor anilor în care Isus a rămas cufundat în tăcerea unei vieţi obişnuite. viaţă în sânul comunităţii. aspră. 738 Cf. Supunerea de fiecare zi faţă de Iosif şi Maria vesteşte şi anticipează supunerea din Joia Mare: „Nu voia mea. Nazaretul să ne reamintească ce înseamnă familia. 42) Ascultarea lui Cristos.oamenilor: o viaţă de toate zilele fără măreţie aparentă. Ea este imaginea în timp a ascultării filiale faţă de Tatăl său ceresc.) Şi. mai ales aici am vrea să înţelegem şi să celebrăm legea. 4. o lecţie de tăcere.” (Lc 22.. Din toată această perioadă ne este revelat că Isus era „supus” părinţilor săi şi că „creştea în înţelepciune.) O lecţie de muncă. vrem săi salutăm aici pe toţi cei care muncesc în lumea întreagă şi să le arătăm pe marele lor model.

farisei şi saducei742 şi desfrânate743 vin să fie botezaţi de el. Is 42. ca să fim înălţaţi cu El. Or. 32. iar apele sunt sfinţite prin coborârea în ele a lui Isus şi a Duhului. 743 Cf. 749 Sf. Lc 12. Mt 26. El se lasă să fie socotit printre cei păcătoşi744. acceptarea şi inaugurarea misiunii sale de Slujitor care suferă. 747 Cf. 537 Prin Botez. Is 11. La Botezul său „s-au deschis cerurile” (Mt 3. 2. ca să fim preamăriţi întru El749. Lc 3. Grigore de Nazianz. Aceasta este manifestarea („Epifania”) lui Isus ca Mesia al lui Israel şi Fiu al lui Dumnezeu. să se renască din apă şi din Duh pentru a deveni. de acum. 12. care. 7. O mulţime de păcătoşi. 29): de pe acum anticipează „botezul” morţii sale sângeroase745.535 Începutul739 vieţii publice a lui Isus este Botezul său de către Ioan în Iordan 740. prin Botez. Isus insistă: şi primeşte Botezul. 536 Botezul lui Isus este. Fapte 1. să coborâm cu El. întru Fiul. 22. 746 Cf. Is 53. Lc 3. adică se supune pe de-a-ntregul voinţei Tatălui său: El consimte din iubire la acest botez al morţii pentru iertarea păcatelor noastre746. iar glasul din cer proclamă: „Acesta este Fiul meu preaiubit” (Mt 3. fiu preaiubit al Tatălui şi „a umbla întru înnoirea vieţii” (Rom 6. Duhul. 13-17). 744 Cf. 3). pe care Isus îl posedă pe deplin încă de la zămislirea sa. Vine. să coboare în apă cu Isus pentru a se ridica din nou cu El. 10-14. Tot ce s-a petrecut în Cristos ne învaţă că. Mt 3. . este de pe acum „Mielul lui Dumnezeu. Acestei acceptări îi răspunde glasul Tatălui. să urcăm împreună cu El. 741 Cf. 40. 39. vameşi şi ostaşi741. 50. preludiu al noii creaţii. 22. „Atunci se arată Isus”. Botezătorul şovăie. Duhul Sfânt zboară asupra noastră din înaltul cerului şi că. înfiaţi de glasul 739 740 Lc 3. Cf. din partea sa. El va fi izvorul Duhului Sfânt pentru întreaga omenire. vine „să se odihnească” asupra lui (In 1. Ioan proclama „un botez de pocăinţă pentru iertarea păcatelor” (Lc 3. îşi anticipează moartea şi învierea. care îşi pune toată bucuria în Fiul său747. Mc 10. Duhul Sfânt în chip de porumbel coboară asupra lui Isus. 16) pe care le închisese păcatul lui Adam. Mt 21. El trebuie să intre în acest mister al înjosirii umile şi al căinţei. creştinul este asimilat în mod sacramental lui Isus. Atunci. 32-33)748. 742 Cf. 23. 9. 1. care ridică păcatul lumii” (In 1. să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. 745 Cf. 15). 4): Să ne înmormântăm cu Cristos prin Botez ca să înviem împreună cu El. după cufundarea în apă. 38. 748 Cf.

Cristos l-a învins pe ispititor pentru noi: „căci noi nu avem un Mare Preot care să nu poată suferi împreună cu noi în slăbiciunile noastre. Cristos se revelează ca Slujitorul lui Dumnezeu ascultător întru toate de voinţa divină. Isus respinge aceste atacuri. căci El a fost ispitit în toate asemenea nouă. „Împărăţia lui Dumnezeu este aproape” 541 „După ce Ioan a fost aruncat în închisoare. Cristos a pus început Împărăţiei cerurilor pe pământ”754. Victoria lui Isus asupra ispititorului în pustiu anticipează biruinţa Patimilor. 21-23. trăieşte printre fiarele sălbatice. 15). Mat. Mc 1. 752 Cf. care rămâne credincios acolo unde cel dintâi a căzut în ispită. devenim fii ai lui Dumnezeu750. În fiecare an. 754 LG 3.Tatălui. 12-13. iar diavolul se îndepărtează de El. 753 Cf. 13). La încheierea acestui timp. Isus este biruitor asupra diavolului: El a legat pe „cel puternic” pentru a-i lua înapoi prada (Mc 3. „Spre a împlini voinţa Tatălui. ascultarea supremă a iubirii sale filiale faţă de Tatăl. Ispitirea lui Isus 538 Evangheliile vorbesc despre un timp de singurătate petrecut de Isus în pustiu. 10. Isus împlineşte în mod desăvârşit chemarea lui Israel: spre deosebire de cei care l-au mâniat pe Dumnezeu timp de patruzeci de ani în pustiu 752. Biserica se uneşte cu misterul lui Isus în pustiu prin cele patruzeci de zile ale Postului Mare. Cf. 15). Isus a mers în Galileea proclamând Vestea cea Bună a lui Dumnezeu şi spunând: «S-a împlinit timpul şi Împărăţia lui Dumnezeu este aproape: convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie»” (Mc 1. ce recapitulează ispitirile lui Adam în paradis şi ale lui Israel în pustiu. „pentru a se întoarce la timpul stabilit” (Lc 4. 540 Ispitirea lui Isus arată modul în care Fiul lui Dumnezeu este Mesia. Satana îl ispiteşte de trei ori. 2. 750 751 Sf. Isus este noul Adam. iar îngerii îi slujesc751. 27). căutând să-i pună la încercare atitudinea filială faţă de Dumnezeu. De aceea. Isus rămâne acolo patruzeci de zile fără să mănânce. spre deosebire de modul pe care i-l propune Satana şi de acela pe care doresc să i-l atribuie oamenii753. Ilarie. afară de păcat” (Evr 4. Ps 95. Prin aceasta. Mt 16. 539 Evangheliştii arată sensul mântuitor al acestui misterios eveniment. . Or. îndată după ce a primit Botezul de la Ioan: „Împins de Duhul” în pustiu.

19. 542 Cristos este în centrul acestei adunări a oamenilor în „familia lui Dumnezeu”. El va realiza venirea Împărăţiei. 766 Cf. Mt 10. El îi cheamă în jurul său prin cuvânt. 28. Mc 23. prin trimiterea ucenicilor. 758 Cf. prin „semnele” sale. 22. cuvântul Domnului se aseamănă unei seminţe semănate într-un câmp: cei care îl ascultă cu credinţă şi fac parte din mica turmă a lui Cristos au primit însăşi Împărăţia lui Dumnezeu. El îi numeşte fericiţi. trebuie să primeşti cuvântul lui Isus: Într-adevăr.voinţa Tatălui este „să-i înalţe pe oameni la participarea la viaţa dumnezeiască”755. Pentru a ajunge la ea. Mai mult. 765 Cf. prin puterea proprie. 6-7. când voi fi ridicat de la pământ. Mt 11. pe păcătoşi: „Nu am venit să-i chem pe cei 755 756 LG 2. Isus Cristos. Vestită. 764 Cf. care arată Împărăţia lui Dumnezeu. mai ales prin marele mister al Paştelui său: moartea pe Cruce şi Învierea sa. fiilor lui Israel758. ce „constituie pe pământ sămânţa şi începutul Împărăţiei” lui Dumnezeu756. 544 Împărăţia aparţine celor săraci şi celor mici. 763 Cf. Această adunare este Biserica. 7. 5-7. 760 LG 5. In 4. 11. „Iar Eu. 32). 759 Cf. încolţeşte şi creşte până la vremea secerişului760. căci „a lor este Împărăţia cerurilor” (Mt 5. Isus este trimis „să ducă Vestea cea Bună săracilor” (Lc 4. El face aceasta adunându-i pe toţi oamenii în jurul Fiului său. Lc 9. 19. în Împărăţie. setea764 şi lipsurile765. îi voi atrage pe toţi la Mine” (In 12. De la iesle şi până la Cruce. Cf. apoi sămânţa. Isus împărtăşeşte viaţa celor săraci: cunoaşte foamea763. LG 5. 761 Cf. 757 Cf. 18. El se identifică cu săracii de toate felurile şi face din iubirea activă faţă de ei o condiţie pentru intrarea în Împărăţia sa766. 25. Mt 8. 58. 26. 18) 761. „celor mici” a binevoit Tatăl să le descopere ceea ce rămâne ascuns pentru cei înţelepţi şi iscusiţi762. 31-46. 28. adică celor care au primit-o cu o inimă smerită. această Împărăţie mesianică este destinată să-i primească pe oamenii din toate neamurile759. LG 3. . Mt 21. 762 Cf. La această unire cu Cristos sunt chemaţi toţi oamenii757. în primul rând. Mt 25. Vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu 543 Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Împărăţie. 545 Isus îi cheamă la masă. 3).

18-23. Atunci minunile întăresc credinţa în Cel care săvârşeşte lucrările Tatălui său: ele dau mărturie că El este Fiul lui Dumnezeu780. dar le arată prin cuvânt şi prin faptă nemărginita îndurare a Tatălui faţă de ei768. 546 Isus cheamă la intrarea în Împărăţie slujindu-se de parabole. 1-14. Dar ele pot fi şi „prilej de poticnire” (Mt 11. 1 Tim 1. 25-34. 778 Cf. 33-34. Mt 25. Cu toate 767 768 Cf. El cheamă la ospăţul Împărăţiei770. 7). 38. nemăsurata „bucurie din cer pentru un singur păcătos care se converteşte” (Lc 15. . Pentru cei care rămân „afară” (Mc 4. 10. „spre iertarea păcatelor” (Mt 26. 775 Cf. Mc 4. 779 Mc 5. Mt 13. Lc 15. etc. 771 Cf. fapte de putere şi semne” (Fapte 2. Mt 13.drepţi. trebuie să dai tot 771. pentru a „cunoaşte tainele Împărăţiei cerurilor” (Mt 13. In 10. 6). 31-38. 15. Lc 7. 773 Cf. adică să devii ucenic al lui Cristos. 548 Semnele împlinite de Isus dau mărturie că Tatăl este Cel ce l-a trimis 777. 770 Cf. 22). Trebuie să intri în Împărăţie. 10-15. Parabolele sunt pentru om ca nişte oglinzi: primeşte el. cuvintele nu sunt de ajuns. 11). Mt 22. 769 Cf. 25. 28-32. 52. trăsătură tipică a învăţăturii sale769. oare. El îi cheamă la convertire. In 10. Cf. Celor care i se adresează cu credinţă. care arată că Împărăţia este prezentă în El. 772 Cf. Dovada supremă a acestei iubiri va fi jertfirea propriei sale vieţi. trebuie fapte772. 11-32. 11). 777 Cf. ci pe cei păcătoşi” (Mc 2. Prin ele. dar cere şi o alegere radicală: pentru a dobândi Împărăţia. 17)767. 44-45. 776 Cf. fără de care nu se poate intra în Împărăţie. In 5. 14-30. Ele cheamă la credinţă în El778. 780 Cf. Mt 21. Semnele Împărăţiei cerurilor 547 Isus îşi însoţeşte cuvintele prin numeroase „minuni. cuvântul ca un pământ pietros sau ca un pământ bun?773 Şi ce face cu talanţii primiţi?774 Isus şi prezenţa Împărăţiei în această lume se află tainic în miezul parabolelor. 36. totul rămâne enigmatic775. Mt 13. 3-9. 28). 10. le dăruieşte ceea ce-i cer779. Ele atestă că Isus este Mesia cel prevestit776. Ele nu sunt menite a satisface curiozitatea şi dorinţele după ceva magic. 774 Cf.

22). Mt 11.minunile sale atât de evidente. 789 Imnul Vexilla Regis. Mc 3. Isus i-a încredinţat o misiune unică. 552 În colegiul celor Doisprezece. înseamnă că a sosit pentru voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Mt 12. Fiul Dumnezeului celui Viu”. ba chiar este acuzat că lucrează prin diavoli (Cf. In 11. In 18. de nedreptate783. 34. 784 Cf. 790 Cf. Lc 8. 5-15. 36. In 6. El îi face părtaşi la autoritatea sa şi îi trimite „să vestească Împărăţia lui Dumnezeu şi să vindece” (Lc 9. 47-48. 28). Mt 12. 1 Cor 15. 549 Eliberându-i pe unii oameni de relele pământeşti. Împărăţia lui Dumnezeu va fi definitiv stabilită prin Crucea lui Cristos: Regnavit a ligno Deus ─ „Dumnezeu a domnit de pe Lemn”789. 34-36. Datorită unei revelaţii venind de la Tatăl. Mc 3. Lc 24. Isus a săvârşit semne mesianice. 13-19. Ele anticipează marea victorie a lui Isus asupra „principelui lumii acesteia” (In 12. In 8. Exorcismele lui Isus îi eliberează pe unii oameni de sub puterea diavolilor788. 550 Venirea Împărăţiei lui Dumnezeu este înfrângerea Împărăţiei Satanei787: „Dacă prin Duhul lui Dumnezeu îi alung pe diavoli. Mc 3. aceea a păcatului786. 5. ca să fie cu El şi să participe la misiunea sa790. 5. El nu a venit pentru a înlătura toate relele de pe acest pământ785. Simon Petru ocupă primul loc791. 26. 788 Cf. Cf. 31). 26-39. 16. 13-14. aşa cum Tatăl a orânduit-o pentru Mine. 2. 791 Cf. 2). Lc 19. de foame782. căci El conduce Biserica prin ei: Eu orânduiesc pentru voi o Împărăţie. Petru mărturisise: „Tu eşti Cristos. 783 Cf. 785 Cf. 786 Cf. 9. 8. 29-30). Isus a ales doisprezece bărbaţi. totuşi. ca să mâncaţi şi să beţi la masă în Împărăţia Mea şi să şedeţi pe scaune ca să judecaţi cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Lc 22. 787 Cf. Isus este respins de unii781. Ei rămân pentru totdeauna asociaţi la Împărăţia lui Cristos. „Cheile Împărăţiei” 551 Chiar de la începutul vieţii sale publice. Lc 12. . Domnul îi declarase atunci: „Tu eşti Petru 781 782 Cf. care îi împiedică în chemarea lor de fii ai lui Dumnezeu şi care este cauza tuturor aservirilor omeneşti. ci pentru a-i elibera pe oameni de robia cea mai grea. de boală şi de moarte784.

Is 42. Petru refuză această înştiinţare794. Mt 17. (. 23.şi pe această piatră voi zidi Biserica mea şi porţile Iadului nu o vor birui” (Mt 16.. Isus. singurul căruia i-a încredinţat în mod explicit cheile Împărăţiei. 798 Cf. Iacob şi Ioan. 15-17). îi asigură Bisericii sale clădite pe Petru victoria asupra puterilor morţii. în faţa a trei martori aleşi de El: Petru. Un nor îi acoperă şi un glas din cer rosteşte: „Acesta este Fiul meu. Moise şi Ilie se arată. Patima lui Isus este într-adevăr voinţa lui Dumnezeu: Fiul lucrează ca Slujitor al lui Dumnezeu798. Lc 9. Cf. 45. 35). O anticipare a Împărăţiei: Schimbarea la Faţă 554 Începând din ziua în care Petru a mărturisit că Isus este Cristos. Mt 17. pentru „a intra în gloria sa” (Lc 24. Cristos. 1-8 par. 18. 797 Cf. El va avea misiunea de a feri această credinţă de orice slăbiciune şi de a-i întări în ea pe fraţii săi792. a confirmat această misiune după Învierea sa: „Paşte oile mele” (In 21. „vorbindu-i despre plecarea sa. 32. „Bunul Păstor” (In 10. 16-18. 27. 26). Mt 18. pe care l-am ales: pe El să-l ascultaţi” (Lc 9. 796 Cf. „Piatra cea vie” (1 Pt 2. Lc 24. pe un munte înalt. În contextul acesta se situează episodul misterios al Schimbării la Faţă a lui Isus796. 21). Fiul Dumnezeului celui Viu. . va rămâne stânca de neclintit a Bisericii. trebuie să treacă prin Cruce la Ierusalim. Petru. 795 Cf. de a rosti judecăţi în materie de doctrină şi de a lua hotărâri cu caracter disciplinar în Biserică. Faţa şi veşmintele lui Isus străfulgeră de lumină. iar ceilalţi nici măcar nu o înţeleg795. 22-23.. 19). pentru credinţa mărturisită de el. Învăţătorul „a început să le arate ucenicilor săi că El trebuia să meargă la Ierusalim şi acolo să sufere.) să fie dat morţii şi a treia zi să învie” (Mt 16. 2 Pt 1. care este Biserica. 11). Isus a încredinţat această autoritate Bisericii prin slujirea apostolilor793 şi îndeosebi a lui Petru. 1. „Puterea cheilor” desemnează autoritatea de a conduce casa lui Dumnezeu. confirmând astfel mărturisirea lui Petru. pe care urma să o săvârşească la Ierusalim” (Lc 9. Mt 16. Puterea de a „lega” şi de a „dezlega” indică autoritatea de a ierta păcatele.. Moise şi Ilie contemplaseră Gloria lui Dumnezeu pe munte. Isus îşi arată gloria divină. 4). Legea şi Profeţii vestiseră suferinţele lui Mesia797. El arată şi că. Norul arată prezenţa Sfântului 792 793 Cf. 18). 555 Timp de o clipă. 31). 794 Cf. 553 Isus i-a încredinţat lui Petru o autoritate specifică: „ţie îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor: orice vei lega pe pământ va fi legat în ceruri şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat în ceruri” (Mt 16. Lc 22.

El îşi vestise Patima şi Învierea805. Pâinea. 37a. Îndreptându-se spre Ierusalim. Toma Aq. ca să sufere de foame. th. Fiul în om. au văzut mărirea ta: ca. atunci când te vor vedea răstignit. pe cât puteau cuprinde. Condacul Schimbării la Faţă. „care va transfigura trupul smereniei noastre. 31-32. participăm la Învierea Domnului prin Duhul Sfânt. răstignit pe pământ. Lc 9. Schimbarea la Faţă ne dă o pregustare a venirii lui Cristos în glorie. Prin Botezul lui Isus. Duhul în norul luminos”799: Schimbatu-te-ai la faţă pe munte. ca să fii dispreţuit. Serm. 78. In 31. declaratum fuit mysterium primae regenerationis ─ „s-a arătat misterul primei renaşteri”: Botezul nostru. Dar ea ne aminteşte şi că „trebuie să trecem prin multe strâmtorări ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu” (Fapte 14. S.. Filius in homine. Mt 23. 801 Sf. 804 Cf.Duh: Tota Trinitas apparuit: Pater in voce. th. Mc 8. ad. S. 4. 33). Cristoase Dumnezeule. Liturgia bizantină. 805 Cf. 10. 803 Sf. 33. 51)804. 32-34. 6. Încă de acum. 31-33. Isus şi-a întărit faţa ca să meargă la Ierusalim” (Lc 9. 802 Cf. 558 Isus aminteşte de martiriul profeţilor care fuseseră ucişi în Ierusalim806. Cu toate 799 800 Cf. 21). Calea coboară ca să trudească pe cale. 556 În pragul vieţii sale publice: Botezul. 4. Viaţa coboară ca să fie ucisă. Sf. făcându-l asemenea trupului măririi sale” (Fil 3. ad 2. 1. Schimbarea la Faţă este sacramentum secundae regenerationis ─ „sacramentul celei de-a doua renaşteri”: învierea noastră801. El arăta că se suie la Ierusalim pregătit să moară acolo. 806 Cf. În trei rânduri. 22): Aceasta Petru n-o înţelesese când dorea să trăiască lângă Cristos pe munte802. El spune: „Nu se cuvine ca un prooroc să piară afară din Ierusalim” (Lc 13. 2. Dar acum îşi spune: „Coboară ca să trudeşti pe pământ. şi ucenicii tăi. 9. Şi-a pregătit aceasta Petre pentru după moarte. Toma Aq. 45. 3. ca să slujeşti pe pământ. Augustin. Prin această hotărâre. . în pragul Paştelui: Schimbarea la Faţă.. Spiritus in nube clara ─ „Toată Treimea s-a arătat: Tatăl în glas. iar tu te împotriveşti suferinţei?803 Urcarea lui Isus la Ierusalim 557 „Şi când i s-au împlinit zilele suirii sale. să înţeleagă că Patima ta era de bunăvoie şi să vestească lumii că Tu eşti cu adevărat raza Tatălui800. 45. Izvorul coboară ca să înseteze. care lucrează în Sacramentele Trupului lui Cristos. 3.

nici prin viclenie. „Dă mântuire”). aşa cum găina îşi strânge puii sub aripi. Prin celebrarea ei. 810 Cf. rugăciunea. sunt pruncii810 şi „săracii lui Dumnezeu”. 7-10) intră în Oraşul său „călare pe mânzul asinei” (Zah 9. 41-42) Intrarea mesianică a lui Isus în Ierusalim 559 Cum îl va întâmpina Ierusalimul pe Mesia? Isus. în Duminica Floriilor. 812 CT 9. 1-11. Isus plânge asupra lui şi îşi exprimă încă o dată dorinţa inimii: „O. nici prin violenţă.acestea. Învierea sa sunt înfăptuirea cuvântului său şi împlinirea Revelaţiei”812. Ps 8. In 18. De aceea.este reluat de Biserică în cântarea Sanctus ─ „Sfânt” a liturgiei euharistice. Strigătul lor .„Bine este cuvântat cel ce vine în Numele Domnului” (Ps 118. supuşii Împărăţiei sale. 562 Ucenicii lui Cristos trebuie să i se conformeze lui. iubirea sa pentru om. prefigurarea Bisericii sale. 32)808. Lc 19. care se ferise întotdeauna de încercările poporului de a-l face rege807. Este aclamat ca fiul lui David. 809 Cf. în acea zi. până ce Cristos va lua 807 808 Cf. Când Ierusalimul se iveşte în zare. . Cf. ca introducere la memorialul Paştelui Domnului. 560 Intrarea lui Isus în Ierusalim arată venirea Împărăţiei pe care Regele-Mesia o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. 9): El nu o cucereşte pe Fiica Sionului. In 6. îşi alege momentul şi îşi pregăteşte intrarea mesianică în oraşul lui „David. au rămas ascunse ochilor tăi!” (Lc 19. Mt 21. liturgia Bisericii deschide Săptămâna Mare şi Sfântă. El stăruie să cheme Ierusalimul să se strângă în jurul lui: „De câte ori am vrut să-i adun pe fiii tăi. şi voi n-aţi vrut” (Mt 23. PE SCURT 561 „Toată viaţa lui Cristos a fost o continuă învăţătură: tăcerile sale. Căci „Regele măririi” (Ps 24. 26) . 811 Cf. Mt 21. care îl aclamă aşa cum îngerii îl vestiseră păstorilor811. cel ce aduce mântuirea (Osana înseamnă „Mântuieşte”. acceptarea sacrificiului total pe Cruce pentru răscumpărarea lumii. 37. 14. 15. 3. preferinţa sa pentru cei mici şi săraci. dacă ai fi înţeles şi tu în ziua aceasta cele spre pacea ta! Dar acum. minunile şi gesturile sale. ci prin umilinţa care dă mărturie despre Adevăr809. tatăl său” (Lc 1. 2. 15-16. 38. 37b).

îmbrăcăm chipul lui. 3. întâmpinat în oraş de copii şi de cei smeriţi cu inima. 813 814 Cf. Cheile ei sunt încredinţate lui Petru. decât îngenunchind în faţa ieslei din Betleem şi adorându-l ascuns într-un prunc plăpând. 27)816. în faptele şi în prezenţa lui Cristos”815. Leon cel Mare. suntem cuprinşi în misterele vieţii lui. „Ea străluceşte înaintea ochilor oamenilor în cuvântul. o va împlini prin Paştele Morţii şi Învierii sale. precum şi prin munca sa umilă în timpul lungilor ani de la Nazaret. nu se poate ajunge la Dumnezeu aici. ARTICOLUL 4 „Isus Cristos a pătimit sub Ponţiu Pilat. 563 Păstor sau Mag. 569 Isus a urcat de bunăvoie la Ierusalim. Isus este „Slujitorul” cu totul consacrat operei de răscumpărare care se va împlini prin „botezul” pătimirii sale. până când vom domni împreună cu El”814. Isus ne dă exemplul sfinţeniei în viaţa cotidiană de familie şi de muncă. 817 Cf. Evr 12. Biserica este sămânţa şi începutul acestei Împărăţii. LG 7. 564 Prin supunerea sa faţă de Maria şi Iosif. Capul Bisericii. care îl biruie pe Satana prin totala sa adeziune la planul de mântuire voit de Tatăl.chip în ei813. 567 Împărăţia cerurilor a fost inaugurată pe pământ de către Cristos. 565 Încă de la începutul vieţii sale publice. morţi şi înviaţi împreună cu El. Sf. la Botezul său. . Cristos. 19. Serm. pe care Regele-Mesia. Gal 4. manifestă ceea ce Trupul său conţine şi iradiază în Sfintele Taine: „speranţa Gloriei” (Col 1. pe pământ. 815 LG 5. 566 Ispitirea din pustiu îl arată pe Isus Mesia smerit. 568 Schimbarea la Faţă a lui Cristos are drept scop să-i întărească pe apostoli în credinţă în vederea Patimilor: urcarea pe „muntele înalt” pregăteşte urcarea pe Calvar. 816 Cf. deşi ştia că acolo va muri de moarte violentă din cauza împotrivirii păcătoşilor817. 570 Intrarea lui Isus în Ierusalim manifestă venirea Împărăţiei. 51. „De aceea. 3.

14-23. 821 Cf. 14-17. unii dintre farisei şi dintre partizanii lui Irod. 6. 31). familiaritatea cu vameşii şi păcătoşii publici824). 24. să-l biciuiască şi să-l răstignească” (Mt 20. care l-au „dat pe mâna păgânilor ca să-l batjocorească. de arhierei şi de cărturari” (Mc 8. interpretarea originală a preceptelor de puritate ale Legii 823. s-au înţeles ca să-l piardă 819. Mc 7. Mc 2. Mc 2. 7. istorică. a murit şi s-a îngropat» 571 Misterul pascal al Crucii şi Învierii lui Cristos se află în centrul Veştii bune. 26-27. 1-6. cât şi după Paştele său: „Nu trebuia oare ca Cristos să pătimească acestea ca să intre în slava sa?” (Lc 24. Mt 12. 44-45) Pătimirile lui Isus şi-au luat forma concretă. Biserica trebuie s-o vestească lumii. DV 19. Cf. 822 Cf. Planul de mântuire al lui Dumnezeu s-a împlinit „o dată pentru totdeauna” (Evr 9. Mc 3. 19). PARAGRAFUL 1. Isus a părut unor rău intenţionaţi suspect de a fi posedat Cf. 823 Cf. 26) prin moartea răscumpărătoare a Fiului său Isus Cristos. Isus şi Israel 574 Încă de la începuturile slujirii publice a lui Isus.s-a răstignit. 824 Cf. urmându-i pe ei. din faptul că El a fost „respins de bătrâni. 820 Cf. 818 819 . Prin unele fapte ale sale (alungare de demoni820. iertarea păcatelor821. transmise cu fidelitate de Evanghelii818 şi luminate de alte izvoare istorice. 572 Biserica rămâne credincioasă „interpretării tuturor Scripturilor” făcute de Isus însuşi atât înainte. împreună cu unii preoţi şi cărturari. vindecări în ziua sabatului822. 573 Credinţa poate deci să încerce să scruteze împrejurările morţii lui Isus. Mc 3. pe care apostolii şi. pentru a înţelege mai bine sensul Răscumpărării.

18. Isus pare că acţionează împotriva instituţiilor esenţiale ale Poporului ales: ─ supunerea faţă de Lege în totalitatea preceptelor ei scrise şi. 19. Mc 2. In 8. Mt 6. 10. 31. 31. In 1. 20. 2-18. . ─ credinţa în Dumnezeul unic. 14. Lc 20. post şi rugăciune)834 şi obiceiul de a se adresa lui Dumnezeu ca Tată. pentru farisei. 38. Lc 7. 5. 48. 10. 22. In 7. 835 Cf. în care a prezentat în lumina harului Noului Legământ Legea dată de Dumnezeu pe Sinai la Întâiul Legământ: „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau Profeţii: nu am venit să stric. 832 Cf. mai mult decât pentru oamenii de rând din Poporul lui Dumnezeu830. Isus şi Legea 577 Isus a făcut un avertisment solemn la începutul Cuvântării de pe Munte. 829 Cf. Isus îi laudă pe unii dintre ei. In 8. In 5. 10. relaţiile lui cu fariseii nu au fost doar polemice. 9. 59. 13. 7. Isus confirmă învăţături împărtăşite de această elită religioasă a Poporului lui Dumnezeu: învierea morţilor833. 18. Cu siguranţă. 19. la a cărui slavă nu poate fi părtaş nici un om. Cf. 576 În ochii multora din Israel. ca pe cărturarul din Mc 12. 833 Cf. formele de pietate (pomană. 1. 33. 828 Cf. 18. 20. 10. ─ caracterul central al Templului de la Ierusalim ca locul sfânt în care Dumnezeu sălăşluieşte în mod privilegiat. 12. 2. 22. 7. 830 Cf. până ce nu se 825 826 Cf. 831 Cf. caracterul central al poruncii iubirii faţă de Dumnezeu şi de aproapele835. 575 Multe dintre faptele şi cuvintele lui Isus au fost deci un „semn de împotrivire” (Lc 2. Mc 12. Mt 22. In 7. I. ci să împlinesc. Căci adevăr zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul.de diavol825. 12. Farisei sunt şi cei care îl avertizează în legătură cu pericolul care îl pîndeşte831. nici o iotă şi nici o linioară din Lege nu vor trece. şi mănâncă în mai multe rânduri la farisei 832. 34. Lc 13. 23-34. crime religioase pe care Legea le pedepsea cu moartea prin lapidare828. 52. 36. în interpretarea tradiţiei orale. 34) pentru autorităţile religioase de la Ierusalim. Este acuzat de blasfemie826 şi de profeţie mincinoasă827. 7. Mc 3. cele pe care Evanghelia Sfântului Ioan le numeşte adesea „iudeii”829. 28-34. 39. 48-49. 834 Cf. 19. 827 Cf.

In 7. după propriile sale cuvinte. trebuia să împlinească Legea realizând-o în totalitatea ei până în cele mai neînsemnate precepte. 3-7. Mt 22. Mc 2. 10. 22-23. 844 Cf. iar nu cum 836 Cf. căci nu se mulţumea să-şi propună interpretarea printre cele ale acestora. 3. 38-41. 3). la fiecare sărbătoare anuală a Ispăşirii. ci „El îi învăţa ca unul care are putere. iar cel ce va face şi va învăţa. s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile” (Iac 2. în acelaşi timp. 15. 842 Cf. care. Deci cel ce va strica una dintre aceste porunci foarte mici şii va învăţa astfel pe oameni. 578 Isus. Cf. 19. Isus împlineşte Legea până la a lua asupra sa „blestemul Legii” (Gal 3. 4. 840 Cf. fiii lui Israel cer iertare lui Dumnezeu pentru încălcarea Legii. 10. 11. dar va greşi într-o singură poruncă. 579 Fariseii ţineau la principiul integralităţii respectării Legii nu numai în litera. 39-54. ci „în adâncul inimii” (Ier 31. Is 53. 843 Cf. Gal 3. De aceea. nu au putut niciodată să împlinească Legea în totalitatea ei fără a-i încălca nici cel mai mic precept 837. 839 Cf. Scoţându-l în evidenţă pentru Israel. 6). 10). 6-9. 581 Isus a apărut în ochii iudeilor şi a conducătorilor lor spirituali ca un „rabbi” 843. Acest zel. Evreii. În Isus. Lc 6. Dar. acesta mare se va chema în Împărăţia cerurilor” (Mt 5. 33) Slujitorului. 841 Cf. Evr 9. ei i-au condus pe mulţi evrei din vremea lui Isus la un zel religios excesiv839. Legea constituie un întreg şi. după propria lor mărturisire. 580 Împlinirea desăvârşită a Legii nu putea să fie decât lucrarea dumnezeiescului Legislator născut sub Lege în persoana Fiului842.vor face toate. 17-19). care va fi îndeplinirea desăvârşită a Legii prin singurul Drept în locul tuturor păcătoşilor841. aşa cum reaminteşte Sfântul Iacob. 5. 23-27. deci cel mai mare în Împărăţia cerurilor. 9. 15). 13) la care sunt expuşi cei ce nu „stăruie întru toate în cele scrise în cartea Legii” (Gal 3. 28. foarte mic se va chema în Împărăţia cerurilor. 15. Mt 12. 23-24. 34-36. ci şi în spiritul ei. căci „moartea lui Cristos a fost suferită pentru răscumpărarea greşelilor de sub Întâiul Legământ” (Evr 9. Mesia lui Israel. 3. 46. 12. In 7. dacă nu voia să se transforme întro cazuistică „ipocrită”840. a devenit „legământul poporului” (Is 42. nu putea decât să pregătească Poporul pentru acea intervenţie extraordinară a lui Dumnezeu. 2. Mt 15. In 11. 838 Cf. 10)838. Isus nu putea să nu-i contrarieze pe învăţătorii Legii. Şi El este singurul care a putut să facă acest lucru în mod desăvârşit836. Fapte 13. Gal 4. Legea nu mai apare săpată pe table de piatră. Lc 11. „cine va păzi toată Legea. „propovăduind Legea cu fidelitate” (Is 42. El a discutat adesea în cadrul interpretării rabinice aLegii844. In 8. 5. Rom 10. 837 . 2. Într-adevăr.

24. 582 Mergând mai departe. 3-4. . El se hotărăşte să rămână în Templu pentru a le reaminti părinţilor săi că se cuvine ca El să fie în cele ale Tatălui său 852. Aici a urcat El în fiecare an. 5. 853 Cf. că odihna sabatului nu este tulburată de slujirea lui Dumnezeu849 sau a aproapelui850. Căci dinăuntru. Lc 13. 14. Acest lucru este valabil. 22-23. 13-14. 849 Cf. atât de importantă în viaţa cotidiană a iudeilor. Lc 2. 15-16. ies cugetele cele rele” (Mc 7. 14. II. declara astfel pure toate alimentele. 851 Cf. 852 Cf. 8. şi este indignat de faptul că 845 846 Cf. în special. Cf. 46-49. Isus şi Templul 583 Isus. 28-29). însăşi slujirea sa publică a fost ritmată de pelerinajele la Ierusalim cu ocazia marilor sărbători iudaice854. În El este acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu care a răsunat pe Sinai ca să-i dea lui Moise Legea scrisă şi care se face auzit din nou pe Muntele fericirilor845. 41. Templul este pentru El lăcaşul Tatălui său. 37. 9. 584 Isus a urcat la Templu ca în locul privilegiat al întâlnirii cu Dumnezeu. care nu acceptau interpretarea sa despre Lege. o casă de rugăciune. ci o împlineşte. aceea îl spurcă. 1. din inima omului. „Ceea ce iese din om. dând în chip dumnezeiesc interpretarea ei ultimă: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult. Mt 12. Cu aceeaşi putere dumnezeiască El neagă unele „datini omeneşti” (Mc 7. 33-34). deşi garantată de semnele dumnezeieşti care o însoţeau847.) Eu însă vă spun” (Mt 5. In 5. dezvăluind sensul ei „pedagogic”846 printr-o interpretare dumnezeiască: „Nimic din ceea ce intră în om din afară nu poate să-l spurce”. 850 Cf. Acesta nu strică Legea. 848 Cf. In 7. 10. 854 Cf. Num 28. cel puţin de Paşte. în timpul vieţii sale ascunse853. 7. La vârsta de doisprezece ani. Mt 5. 37-38. Mc 2. adesea cu argumente rabinice 848. 14. Lc 2. asemenea profeţilor dinaintea lui. Isus a fost înfruntat de unii învăţători ai Legii. 36. Gal 3. 22-39. care „desfiinţează Cuvântul lui Dumnezeu” (Mc 7. 10. Isus împlineşte Legea privind puritatea alimentelor. 5. 1. slujire pe care o împlinesc vindecările sale. cu privire la problema sabatului: Isus reaminteşte. 18-21). 12. Dând cu autoritate dumnezeiască interpretarea definitivă a Legii. (. 25-27. 1. 10. 847 Cf.. In 2. 2. 22-24. a mărturisit cel mai adânc respect pentru Templul de la Ierusalim.îi învăţau cărturarii” (Mt 7. El a fost prezentat aici de către Iosif şi Maria la patruzeci de zile după naştere851. 13).. 25. Lc 2. 8) ale fariseilor.

Mai mult. 57-58. 20. care va începe chiar cu Paştele său858. lucrare dumnezeiască prin 855 856 Cf. 860 Cf. 859 Cf. Lc 17. Isus a vrut să plătească darea pentru Templu asociindu-şi-l pe Petru863. 13. 11. 865 Cf. 585 În preajma pătimirii sale. III. El s-a identificat cu Templul. Mc 14. După Învierea lui. 35. Mt 24. Lc 13. Isus a vestit totuşi ruina acestui splendid edificiu din care nu va rămâne piatră peste piatră857. 21. 868 Cf. prezentându-se drept lăcaşul definitiv al lui Dumnezeu printre oameni865. Mt 27. 20. nici la Ierusalim nu-l veţi adora pe Tatăl” (In 4. 18. etc. Este vorba despre vestirea unui semn al timpului din urmă. Mt 16. In 4. adevărata piatră de încercare a fost rolul lui în răscumpărarea păcatelor. 6. 866 Cf. Dacă îi goneşte pe negustori din Templu. 22. 1-2. 10)” (In 2. o face din iubire plină de gelozie pentru Tatăl său: „Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie. 1. In 2. 5. 21)867. Mt 27. Cf. 863 Cf. 23. 3. Mt 24. Ap 21. Mt 12. Mt 8. 864 Cf. 3. Mt 17.incinta exterioară a devenit un loc de negoţ855. apostolii au păstrat un respect religios pentru Templu856. 21. 867 Cf. 21. 51. 858 Cf. 46. 24-27. 16-17). In 18. 862 Cf. De aceea. pe care tocmai îl aşezase drept temelie Bisericii sale viitoare864. unde şi-a împărtăşit esenţialul învăţăturii sale862. 39-40. care va face cunoscută intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii: „Va veni ceasul când nici pe acest munte. Lc 2. Mt 21. uciderea lui în trup866 vesteşte distrugerea Templului. 4. 34. Dar această profeţie a fost raportată deformat de către martori mincinoşi la interogatoriul de la marele preot859 şi i-a fost repetată ca insultă pe când era ţintuit pe Cruce860. 586 Departe de a fi fost ostil Templului861. Şi şi-au adus aminte ucenicii lui că este scris: «Râvna casei tale mă mistuie» (Ps 69. 18-22. pentru acestea. 861 Cf. Evr 9. In 2. In 4. 857 Cf. Isus şi credinţa lui Israel în Dumnezeul unic şi mântuitor 587 Dacă Legea şi Templul de la Ierusalim au putut fi prilej de „împotrivire” 868 din partea lui Isus faţă de autorităţile religioase ale lui Israel. Fapte 2. 14. 23-24. . 22.

) mai mult decât Solomon” (Mt 12. O astfel de cerinţă de convertire în faţa unei împliniri 869 870 Cf. In 10. 9. In 9. 1-2. Lc 5. 26. tot aşa. 879 Cf. fariseii871. 33-36. când reaminteşte cu privire la persoana sa că David l-a numit pe Mesia Domnul său880. Dar un asemenea act de credinţă trebuia să treacă printr-o tainică moarte pentru sine însuşi spre o nouă „naştere de sus” (In 3. 36-38. mai ales iertând păcatele. 9)872. Lc 20. 36. Ps 118. cei care pretind că nu au nevoie de mântuire se amăgesc pe ei înşişi în ceea ce îi priveşte874. El a mers mult mai departe. 37. 590 Numai identitatea divină a persoanei lui Isus poate justifica o exigenţă atât de absolută ca aceasta: „Cine nu este cu mine este împotriva mea” (Mt 12. păcatul fiind univer-sal873. In 8. se face egalul lui Dumnezeu878. 14. 591 Isus a cerut autorităţilor religioase de la Ierusalim să creadă în El pentru lucrările Tatălui său. Lc 15.. 30). 40-41. 41-42). 881 Cf. In 6. 6. 49. mâncând împreună cu păcătoşii876. 58). Cf. Isus a afirmat: „N-am venit să-i chem pe drepţi. 44. 588 Isus i-a scandalizat pe farisei mâncând cu vameşii şi cu păcătoşii 870 cu aceeaşi familiaritate ca şi cu ei. 17-18. 6. Eu sunt” (In 8. 33. In 7. 30. 32). 875 Cf. 13. 882 Cf. de asemenea: „Tatăl şi cu mine una suntem” (In 10.excelenţă869. Nu vor spune pe bună dreptate. 22. 11. Mt 9. El a mers până la a lăsa să se înţeleagă că. când afirmă: „Înainte să fie Abraham. om fiind. pe care El le împlineşte881. Isus ori huleşte. 34. 872 Cf. Lc 15. 18. Mc 12. căci. 37. şi. 10. „mai mult decât Templul” (Mt 12. In 17. 878 Cf. proclamând în faţa fariseilor că. 6). 874 Cf. îi accepta la ospăţul mesianic877. 1. 880 Cf. Împotriva acelora dintre ei „care se credeau drepţi şi îi priveau cu dispreţ pe ceilalţi” (Lc 18. 36. Lc 7. . 7) Iertând păcatele.. 876 Cf. ori spune adevărul şi persoana sa face prezentă şi revelează numele lui Dumnezeu879. 23-32. In 5. 877 Cf. 7) prin atracţia harului dumnezeiesc882. 871 Cf. când spune că El este „mai mult decât Iona. (. ci pe păcătoşi la pocăinţă” (Lc 5. Dar Isus a pus în dilemă autorităţile religioase ale lui Israel. 30). îngrozite: „Numai Dumnezeu poate ierta păcatele”? (Mc 2. 589 Isus a scandalizat mai cu seamă prin faptul că a identificat comportarea sa plină de milă faţă de păcătoşi cu atitudinea lui Dumnezeu însuşi faţă de aceştia875. Os 6. 873 Cf.

16-18. 891 Cf. Mt 26. 17-18. 25) „necredinţei” (Rom 11. l-au judecat ca blasfemiator. 33). Templul prefigurează misterul său. 593 Isus a venerat Templul urcând acolo cu prilejul sărbătorilor iudaice de pelerinaj şi a iubit cu o iubire geloasă acest lăcaş al lui Dumnezeu printre oameni. Fapte 3. Unii iudei. vedeau în El „un om care se face pe sine Dumnezeu” (In 10. nerecunoscându-l pe Dumnezeu făcut om891. Membrii acestuia acţionau astfel atât din „neştiinţă”885. o face pentru a pune în lumină propria sa moarte şi intrarea într-o nouă eră a istoriei mântuirii. In 1.atât de surprinzătoare a făgăduinţelor883 explică tragica neînţelegere a Sinedriului. 594 Isus a săvârşit fapte. In 8. iertarea păcatelor. care l-au arătat a fi însuşi Dumnezeul mântuitor890. 15. 20). în care Trupul său va fi Templul definitiv. Is 53. 34. Rom 11. cât şi din „împietrirea” (Mc 3. 888 Cf. Cf. 6. 886 Cf. care. Evr 9. care a socotit că Isus era vrednic de moarte ca hulitor884. Mt 5. 64-66. PARAGRAFUL 2. 890 Cf. Mt 5. 887 Cf. PE SCURT 592 Isus nu a desfiinţat Legea de pe Sinai. 46. 14. 884 . Mc 3. 889 Cf. Lc 23. 1. 885 Cf. Isus a murit răstignit I. de exemplu. ci a dus-o la împlinire 886 cu o asemenea desăvârşire887 încât îi revelează semnificaţia ultimă888 şi răscumpără încălcarea ei889. In 5. 5. 33. ca. Procesul lui Isus 883 Cf. Dacă îi vesteşte distrugerea. 17-19.

13-14. 13. proorocind: „Ne este mai de folos să moară un om pentru popor. 16-17. 16. Celor care se temeau că „toţi vor crede în Isus şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi Neamul” (In 11. 7. Lc 23. 21. 10. Cf. răspunderea nu poate fi atribuită tuturor evreilor de la Ierusalim. ceea ce îl va pune alături de Baraba cel acuzat de „răscoală” (Lc 23. 5. In 18. 900 Cf. dacă se ţine seama de faptul că a doua zi după Rusalii o „mulţime de preoţi se supuneau credinţei” (Fapte 6. 17) 892 893 Cf. Evreii nu sunt răspunzători în mod colectiv de moartea lui Isus 597 Ţinând seama de complexitatea istorică a procesului lui Isus. 895 Cf. şi. 52. Fapte 2. 22. Fariseii i-au ameninţat cu excomunicarea pe aceia care l-ar urma896. Sinedriul. şi oricare ar fi fost păcatul personal al actorilor procesului (Iuda.Diferitele atitudini ale autorităţilor iudaice faţă de Isus 595 Printre autorităţile religioase de la Ierusalim nu numai că au existat oameni ca fariseul Nicodim892 şi importantul personaj Iosif din Arimateea. Sfântul Ioan a putut să spună despre ei că „mulţi au crezut în El”. încât. pe urmele lui. 901 Cf. 19). 38-39. 36. 898 Cf. 10. După ce l-a declarat pe Isus „vrednic de moarte” (Mt 26. 66) pentru blasfemie. Pilat) pe care numai Dumnezeu îl cunoaşte. In 19. 596 Autorităţile religioase de la Ierusalim nu au fost unanime în conduita de urmat faţă de Isus895. care erau în secret ucenici ai lui Isus893. 7) şi „unii din gruparea fariseilor trecuseră la credinţă” (Fapte 15. îl predă pe Isus romanilor. în ciuda strigătelor unei mulţimi manipulate 900 şi a reproşurilor globale cuprinse în chemările la convertire de după Rusalii901. chiar în ajunul Pătimirii. Acest lucru nu este nicidecum de mirare. întrucât îşi pierduse dreptul de a condamna la moarte 897. 11. 31. 3. 19. 30. Mc 15. Lc 23. 5). 48). 1 Tes 2. 4. marele preot Caiafa le propune. încât Sfântul Iacob poate să-i spună Sfântului Paul: „Câte mii de iudei au crezut şi toţi sunt plini de râvnă pentru Lege” (Fapte 21. 20). In 9. 42). 12. 23. In 9. 15. 10. 2. 39. acuzându-l de revoltă politică898. deşi într-un mod imperfect (In 12. Marii preoţi exercită şi asupra lui Pilat ameninţări politice pentru a obţine condamnarea lui Isus la moarte899. 34. 902 Cf. decât să piară tot neamul” (In 11. 49-50). 894 Cf. exprimată în relatările evanghelice. iertând pe Cruce902. In 9. dar multă vreme au avut loc neînţelegeri în privinţa lui894. 899 Cf. Sinedriul. 897 Cf. . 896 Cf. In 7. Petru au făcut dreptate „neştiinţei” (Fapte 3. In 19. 14-15. Isus însuşi. 19-21. 10. 27-28. 50.

5. fără deosebire. . 907 CR 1. 45. 903 904 Cf.evreilor de la Ierusalim şi chiar a căpeteniilor lor. Biserica nu ezită să impute creştinilor responsabilitatea cea mai gravă în pătimirea lui Isus. asupra lui mâinile noastre ucigaşe907. nu l-ar fi răstignit niciodată” (1 Cor 2. Biserica a declarat la Conciliul al II-lea din Vatican: „Cele săvârşite în timpul Patimii nu pot fi imputate nici tuturor evreilor care trăiau atunci. 11. n-a uitat niciodată că „păcătoşii înşişi au fost autorii şi. Evr 12. NA 4. Şi trebuie să recunoaştem că. cf. 28. 18. în Magisteriul credinţei şi în mărturia sfinţilor. care reprezintă o formulă de ratificare903. „dacă l-ar fi cunoscut pe Regele slavei. Admon. 5. Şi nu diavolii. 905 CR 1. 4-5. ca şi cum acest lucru ar decurge din Sfânta Scriptură”904. nici evreilor de azi. Fapte 5. de bună seamă cei care se cufundă în dezordini şi în rău „îl răstignesc din nou în inima lor. 908 Sf. 11. Mt 25. Toţi păcătoşii au fost autorii pătimirii lui Cristos 598 Biserica. Noi.. Căci ei. Francisc din Assisi. 6. după mărturia Apostolului. 5. Iar când îl renegăm prin faptele noastre.. 906 Cf. Fapte 9. 6). Ţinând seama de faptul că păcatele noastre îl ating pe Cristos însuşi906. mărturisim că îl cunoaştem. tu l-ai răstignit împreună cu ei şi îl mai răstigneşti încă. 3.) Evreii nu trebuie să fie prezentaţi nici ca respinşi de Dumnezeu. 8). responsabilitate cu care ei i-au copleşit prea adesea numai pe evrei: Trebuie să-i socotim vinovaţi de această îngrozitoare greşeală pe cei care continuă să cadă din nou în păcatele lor. instrumentele tuturor chinurilor pe care le-a îndurat dumnezeiescul Răscumpărător”905. în acest caz. atât cât ţine de ei. desfătându-te în vicii şi păcate908. 3. nu ei l-au răstignit. într-un fel. nici ca blestemaţi. (. Cu atât mai puţin. într-un fel. 25). crima noastră este mai mare decât a evreilor. ridicăm. pornind de la strigătul poporului: „Sângele lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri!” (Mt 27. De vreme ce crimele noastre au făcut ca Domnul nostru Isus Cristos să îndure chinul Crucii. pe Fiul lui Dumnezeu prin păcatele lor şi-l fac de batjocură” (Evr 6. nu se poate extinde responsabilitatea asupra altor evrei în spaţiu şi în timp: De aceea. dimpotrivă.

32-35.. 1-2. 913 Cf. 27-28). 29. Cf. Fapte 3. 36. Dumnezeu a îngăduit faptele născute din orbirea lor 910 în vederea împlinirii planului său de mântuire911. 912 Cf. 18. 26. 916 Cf. 17-18. „A murit pentru păcatele noastre. în cetatea aceasta. 3). 28. 11-12. după Scripturi”914. Mt 20. El stabileşte deci planul său etern de „predestinare”. 13) au fost doar executanţii pasivi ai unui scenariu scris de Dumnezeu. Is 53. şi Ponţiu Pilat cu păgânii şi cu popoarele lui Israel909. Moartea răscumpărătoare a lui Cristos în planul dumnezeiesc de mântuire „Isus dat morţii după planul dinainte stabilit al lui Dumnezeu” 599 Moartea violentă a lui Isus nu a fost rodul întâmplării într-un concurs nefast de împrejurări. incluzând în el răspunsul liber al fiecărui om dat harului său: „Căci asupra sfântului tău slujitor. Ps 2. 34-36. Mt 26. aşa încât au împlinit toate câte mâna ta şi planul tău mai dinainte au rânduit să fie” (Fapte 4. toate clipele timpului sunt prezente în actualitatea lor. că „Cristos a murit pentru păcatele noastre. 13. El a dat ucenicilor de la Emmaus 917 această interpretare a Scripturilor 909 910 Cf. 25-27. Lc 24. sau adunat laolaltă. într-o mărturisire de credinţă despre care spune că a „primit-o” (1 Cor 15. 600 Pentru Dumnezeu. După Învierea sa. Isus. cu adevărat. şi Fapte 3. 22-23. pe care tu l-ai uns. 915 Cf. 52. 7-8 şi Fapte 8. .II. Fapte 3. Is 53. după Scripturi” 601 Planul dumnezeiesc de mântuire prin moartea „Slujitorului celui Drept” (Is 53. adică de eliberare a oamenilor din sclavia păcatului913. 54. aşa cum explică Sfântul Petru evreilor din Ierusalim în prima sa cuvântare de la Rusalii: „El a fost dat morţii după planul rânduit şi după ştiinţa cea dinainte a lui Dumnezeu” (Fapte 2. 11. cf. 7. 11)912 fusese dinainte vestit în Scriptură ca un mister de răscumpărare universală. 911 Cf. 917 Cf. In 8. şi Irod. Acest limbaj biblic nu vrea să spună că cei care l-au „dat morţii pe Isus” (Fapte 3. 23). Moartea răscumpărătoare a lui Isus împlineşte îndeosebi profeţia despre Slujitorul care suferă915. In 18. Isus însuşi a prezentat sensul vieţii şi al morţii sale în lumina Slujitorului care suferă 916. 14. Ea ţine de misterul planului lui Dumnezeu. Sfântul Paul declară. 914 Ibid. 19.

In 8. care n-a cunoscut păcatul. 12. iar apoi arătat. 921 Cf. 1 Cor 15. Rom 5. 922 Cf. moştenit de la părinţi. pentru voi” (1 Pentru 1. 32). 44-45. în vremurile din urmă. 605 Această iubire nu exclude pe nimeni: Isus a reamintit acest lucru în concluzia parabolei despre oaia rătăcită: „Nu e voia Tatălui vostru din ceruri să piară vreunul 918 919 Cf. 10)924. . Ps 22. 603 Isus nu a cunoscut reprobarea ca şi cum El însuşi ar fi păcătuit922. 19. Cf. „Dar Dumnezeu îşi arată dragostea faţă de noi prin aceea că. In 8. „Dumnezeu l-a făcut păcat pentru noi” 602 Sfântul Petru poate aşadar să formuleze astfel credinţa apostolică în planul dumnezeiesc de mântuire: „Voi aţi fost răscumpăraţi din traiul vostru deşert. 29. Lc 24. ca al unui miel nevinovat şi neprihănit. care precede orice merit din partea noastră: „În aceasta stă iubirea. 46. 10). ci El ne-a iubit pe noi şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 920 Cf. pentru ce m-ai părăsit?” (Mc 15. 21). Trimiţându-l pe propriul său Fiu în condiţia de sclav920. ca să fim „împăcaţi cu El prin moartea Fiului său” (Rom 5. ci l-a dat pentru noi toţi” (Rom 8. 18-20). 923 Cf. „Dumnezeu l-a făcut pentru noi păcat pe El. astfel încât a putut spune în numele nostru pe Cruce: „Dumnezeul meu. Dumnezeul meu. sunt sancţionate prin moarte919. pe când noi eram încă păcătoşi. 924 Cf. Păcatele oamenilor. Însă în iubirea răscumpărătoare care îl unea dintotdeauna cu Tatăl923. 1) Făcându-l astfel solidar cu noi. 8). Dumnezeu arată că planul său cu privire la noi este un plan de iubire binevoitoare. 56. nu în faptul că noi l-am fi iubit pe Dumnezeu. Fil 2. 34. care a fost orânduit mai înainte de întemeierea lumii. „Dumnezeu nu l-a cruţat pe însuşi Fiul său. 4. Rom 8. 7. ca urmare a păcatului strămoşesc. 3. păcătoşii. Dumnezeu are iniţiativa iubirii răscumpărătoare universale 604 Dându-l pe Fiul său pentru păcatele noastre. ca să dobândim în El dreptatea lui Dumnezeu” (2 Cor 5. condiţia unei omeniri decăzute şi sortite morţii din cauza păcatului921.şi apoi apostolilor înşişi918. Cristos a murit pentru noi” (Rom 5. cu sângele cel scump al lui Cristos. El ne-a asu-mat în despărţirea noastră de Dumnezeu datorată păcatului.

o dată pentru totdeauna” (Evr 10. nu a existat şi nu va exista nici un om pentru care Cristos să nu fi pătimit”927. oare.. 5-10). Biserica. . 31). ci voia Tatălui său. 17). 34). izbăveşte-mă de ceasul acesta? Dar pentru aceasta am venit în ceasul acesta” (In 12. Quiercy (în 853): DS 624.) să fac voia ta. 2. Lc 3. Şi întru această voinţă suntem sfinţiţi prin jertfa trupului lui Isus Cristos. 14). 14-15. 21. 15. 28). 15. 929 Cf. „Mielul care ia asupra sa păcatul lumii” 608 După ce a acceptat să-l boteze în rând cu păcătoşii929. 28). aşa fac” (In 14. căci patima sa răscumpărătoare este raţiunea de a fi a Întrupării: „Ce să spun: Tată. El spune: „Mi-e sete” (In 19. care l-a trimis” (In 6. acest ultim termen nu este restrictiv: el pune faţă în faţă omenirea întreagă cu unica persoană a Răscumpărătorului. El afirmă că a venit „să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. Fiul îmbrăţişează planul dumnezeiesc de mântuire în misiunea sa de răscumpărare: „Mâncarea mea este să fac voia Celui care m-a trimis şi să împlinesc lucrarea lui” (In 4. 927 Cc. Lc 12. 928 Cf. fiindcă Eu îmi pun viaţa” (In 10. Mt 16. fără excepţie. Ioan Botezătorul l-a văzut şi l-a arătat în Isus pe „Mielul lui Dumnezeu. „coborât din cer nu pentru a face voia sa. învaţă că Cristos a murit pentru toţi oamenii. urmându-i pe apostoli926. pe Cruce. 27). care se dăruieşte pentru a o mântui925. 1 In 2. paharul pe care mi l-a dat Tatăl?” (In 18. Rom 5. Jertfa lui Isus „pentru păcatele lumii întregi” (1 In 2. „zice intrând în lume: «Iată. Cf. Din prima clipă a Întrupării sale. 50. 30). III. Mt 3. 925 926 Cf.. Şi iarăşi. Cristos s-a oferit pe sine Tatălui pentru păcatele noastre Întreaga viaţă a lui Cristos este ofrandă adusă Tatălui 606 Fiul lui Dumnezeu. 22. „Dar ca să cunoască lumea că Eu îl iubesc pe Tatăl şi precum Tatăl mi-a poruncit. înainte de „a se fi săvârşit” (In 19. „Nu există. cel care ia asupra sa păcatul lumii” (In 1. 11).dintr-aceştia mici” (Mt 18. 2) este expresia comuniunii sale de iubire cu Tatăl: „Pentru aceasta mă iubeşte Tatăl. „Nu voi bea. vin (. 18-19. Dumnezeule». 38). 21-23. 2 Cor 5. 607 Dorinţa de a îmbrăţişa planul de iubire răscumpărătoare al Tatălui său însufleţeşte întreaga viaţă a lui Isus928.

20. 7. care vrea mântuirea oamenilor934. firea sa omenească a devenit instrumentul liber şi desăvârşit al iubirii sale dumnezeieşti. Isus îi include pe apostoli în propria sa ofrandă şi le cere s-o perpetueze938. 13). 1 Cor 5. se lasă dus la moarte (Is 53. 36. 19). Astfel. 12. ca viaţa să şi-o pună pentru prietenii săi” (In 15. 7)931 şi poartă păcatul celor mulţi932. „Acesta este Sângele meu. 15. 938 Cf. 934 Cf. Mt 26. în acelaşi timp. In 18. 3-14)933. 36. în suferinţă şi în moarte. 19)939. 45). De aici. Întreaga viaţă a lui Cristos îi exprimă misiunea: „să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mc 10. 10. 19. In 1. 611 Euharistia pe care o instituie în acest moment va fi „memorialul” (1 Cor 11. 7. căci „mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are. Mt 26. 939 Cf. Eu mă consacru pe mine însumi. El a acceptat de bunăvoie patima şi moartea din iubire faţă de Tatăl şi faţă de oamenii pe care Acesta vrea să-i mântuiască: „Nimeni numi ia viaţa. 936 Cf. 930 931 Cf. 18). Ier 11. Isus îi instituie pe apostolii săi ca preoţi ai Noului Legământ: „Pentru ei. Cc. 53. care se dă pentru voi” (Lc 22. Isus a făcut din această ultimă Cină cu apostolii memorialul jertfirii sale de bunăvoie Tatălui937 pentru mântuirea oamenilor: „Acesta este Trupul meu. Într-adevăr. al Legământului. ca şi ei să fie consacraţi întru adevăr” (In 17. La Cina cea de taină. în „noaptea în care a fost vândut” (1 Cor 11. fără glas. Evr 2. 19. 23). 5. Isus „până la sfârşit i-a iubit” (In 13. 1764. . 17-18.29)930. Tridentin: DS 1752. Is 53. şi mielul pascal. 937 Cf. 1). 933 Cf. Cf. Isus îmbrăţişează de bunăvoie iubirea răscumpărătoare a Tatălui 609 Îmbrăţişând în inima sa omenească iubirea faţă de oameni a Tatălui. 4-6. 7-9. ci Eu de la mine însumi o pun” (In 10. 4. 25) jertfei sale. 935 Cf. pe când era încă în libertate. Prin aceasta. 932 Cf. Lc 22. 1 Cor 5. Slujitorul care suferă şi care. simbol al răscumpărării lui Israel la întâiul Paşti (Ex 12. cel care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. libertatea suverană a Fiului lui Dumnezeu când merge de bunăvoie la moarte935. În ajunul pătimirii sale. In 19. El arată astfel că Isus este. Isus a anticipat oferirea de bunăvoie a vieţii sale 610 Suprema expresie a oferirii de bunăvoie a lui Isus este cina pe care a luat-o cu cei doisprezece apostoli936. 28).

39) El exprimă astfel groaza pe care moartea o inspiră firii sale omeneşti. a „Celui viu” (Ap 1. 7-8). 614 Această jertfă a lui Cristos este unică. Lc 22. Acceptând în voinţa sa umană să se facă voia Tatălui945. Isus îl acceptă apoi din mâinile Tatălui în agonia din Getsemani 941. este asumată de persoana dumnezeiască a „Începătorului vieţii” (Fapte 3. împăcându-l cu El prin „sângele care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor” (Mt 26. care este cauza morţii943. 15). In 8. 945 Cf. 943 Cf. Ex 24. de este cu putinţă. . 7. Rom 5. 29) 947. care.Agonia din Getsemani 612 Potirul Noului Legământ. 949 Cf. Mt 26. ea desăvârşeşte şi întrece toate jertfele 951. 948 Cf. 944 Cf. Isus se roagă: „Tată. Evr 5.. Evr 10. este destinată vieţii veşnice: în plus. înainte de toate. dar. 25. Este. în 940 941 Cf. făcându-se „ascultător până la moarte” (Fil 2. spre deosebire de a noastră. treacă de la mine paharul acesta. cf. mai presus de toate. Cf. pe care l-a anticipat la Cina cea de taină oferindu-se pe sine însuşi940. 19. aceasta. 10. 20. 950 Cf. 26. precum şi Jertfa Noului Legământ948. 8. 4. Mt 26. pe lemn” (1 Pt 2. 12. 952 Cf. 28)950. 15. Moartea lui Cristos este jertfa unică şi definitivă 613 Moartea lui Cristos este în acelaşi timp Jertfa Pascală care împlineşte răscumpărarea definitivă a oamenilor946 prin „Mielul ce ridică păcatul lumii” (In 1. 942 Cf. 15-16. 1 Pt 1. 1 Cor 11. In 1. 946 Cf. 1 In 4. 42.” (Mt 26. un dar al lui Dumnezeu Tatăl: Tatăl îl dă pe Fiul său pentru a ne împăca cu Sine952. Într-adevăr. Este în acelaşi timp ofrandă a Fiului lui Dumnezeu făcut om. 951 Cf. este cu desăvârşire lipsită de păcat942. 947 Cf.. 10. în trupul său. 24). 34-36. 5. Cor 4. Lev 16. 42. 1 Cor 5. 8. ca şi a noastră. care îl pune din nou pe om în comuniune cu Dumnezeu949. El acceptă moartea ca răscumpărare pentru „a purta El însuşi greşelile noastre. 18)944.

14. Prin ascultarea sa până la moarte. a celui care „îşi dă viaţa ca jertfă de ispăşire”. . Evr 9. cântând: O crux. deoarece în Persoana sa dumnezeiască întrupată „s-a unit. îşi oferă viaţa954 Tatălui său prin Duhul Sfânt955 pentru a repara neascultarea noastră. învaţă Conciliul Tridentin958. 959 Imnul Vexilla Regis. 9). 19). El ne-a meritat îndreptăţirea”. atunci toţi au murit” (2 Cor 5. Nici un om. „Dragostea lui Cristos nu ne dă răgaz la gândul că. In 10. Isus a adus reparare pentru greşelile noastre şi îndestulare Tatălui pentru păcatele noastre956. subliniind caracterul unic al jertfei lui Cristos ca „izvor de mântuire veşnică” (Evr 5. 2. Tridentin: DS 1529. 14). „unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. spes unica! ─ „Cruce. unică speranţă!”959 Participarea noastră la jertfa lui Cristos 618 Crucea este jertfa unică a lui Cristos. 956 Cf. dacă unul a murit pentru toţi. 1) conferă jertfei lui Cristos valoarea de răscumpărare şi de reparare. 13. Isus îşi desăvârşeşte jertfa 616 „Iubirea până la sfârşit” (In 13.mod liber şi din iubire953. 617 Sua sanctissima passione in ligno crucis nobis iustificationem meruit ─ „Prin Patima sa sfântă pe lemnul Crucii. El ne-a cunoscut şi ne-a iubit pe toţi în oferirea vieţii sale957. Pe Cruce. face posibilă jertfa sa răscumpărătoare pentru toţi. 958 DS 1529. prin ascultarea unuia singur se vor face drepţi cei mulţi” (Rom 5. de ispăşire şi de îndestulare. 955 Cf. nu ar fi fost în măsură să ia asupra sa păcatele tuturor oamenilor şi să se ofere ca jertfă pentru toţi. 25. 5). tot aşa. Gal 2. oricât de sfânt. 17-18. In 15. Existenţa în Cristos a Persoanei dumnezeieşti a Fiului. 953 954 Cf. îmbrăţişează toate persoanele umane. Biserica venerează Crucea. 10-12). „pentru că a purtat fărădelegile multora” „pe care îi va îndreptăţi şi fărădelegile lor le va lua asupra sa” (Is 53. 957 Cf. în acelaşi timp. Isus a săvârşit substituirea Slujitorului care suferă. Cc. care întrece şi. Ef 5. Isus pune ascultarea sa în locul neascultării noastre 615 „Precum prin neascultarea unuia singur s-au făcut păcătoşi cei mulţi. Cf. şi care îl constituie drept Capul întregii omeniri. Dar. 20. ave.

moştenită de la părinţi” (1 Pt 1. Col 1. Lc 2. căci „El ne-a iubit şi l-a trimis pe Fiul său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre” (1 In 4. 621 Isus s-a oferit în mod liber pentru mântuirea noastră. luând asupra sa fărădelegile lor” (Is 53. pentru ca ei să fie „răscumpăraţi din viaţa deşartă. nu există altă scară care duce la cer964. 18-19. 35.într-un fel. El însuşi cu orice om”960. ca să păşim pe urmele lui” (1 Pt 2. Mc 10. căci „El a pătimit pentru noi. GS 22. Isus împlineşte misiunea de ispăşire965 a Slujitorului care suferă şi care îi „îndreptăţeşte pe mulţi. 962 Cf. 3). Vita. 622 Răscumpărarea săvârşită de Cristos constă în aceasta: El „a venit să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20. 24. 19). 960 961 . El „oferă tuturor posibilitatea ca. lăsându-ne pildă. El îi cheamă pe ucenicii săi „să-şi ia Crucea şi să-l urmeze” (Mt 16. 11)966. GS 22. In 21. El vrea deci să-i asocieze jertfei sale răscumpărătoare pe aceia care îi sunt cei dintâi beneficiari962. 620 Mântuirea noastră decurge din iniţiativa de iubire a lui Dumnezeu pentru noi. 24). 19). 964 Sfânta Roza din Lima. 28). 965 Cf. 10). adică „iubindu-i pe ai săi până la sfârşit” (In 13. după Scripturi” (1 Cor 15. 39. 1). „Dumnezeu a împăcat lumea cu sine în Cristos” (2 Cor 5. 8). 18). PE SCURT 619 „Cristos a murit pentru păcatele noastre. asociată mai intim decât oricine misterului suferinţei sale răscumpărătoare963: În afară de Cruce. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. 963 Cf. „până la moartea pe Cruce” (Fil 2. Rom 5. 623 Prin ascultarea sa plină de iubire faţă de Tatăl. 2. 10. Aceasta se împlineşte în cel mai înalt grad în persoana Mamei sale. care se dă pentru voi” (Lc 22. Is 53. să fie asociaţi Misterului pascal”961. 19. 21). 966 Cf. El semnifică acest dar şi îl realizează anticipat la Cina cea de taină: „Acesta este trupul meu. 5.

starea de despărţire între suflet şi trup. 967 968 Cf. era necesar ca Persoana dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu să continue să-şi asume sufletul şi trupul despărţite prin moarte: Persoana unică nu s-a aflat împărţită în două persoane. Este aceeaşi persoană a „Celui viu” care poate să spună: „Am fost mort şi. 971 Sfântul Grigore de Nyssa. Dumnezeu a hotărât nu numai ca Fiul său „să moară pentru păcatele noastre” (1 Cor 15. 9). iată. În planul său de mântuire. după rânduiala firii. Acesta este misterul Sâmbetei Sfinte. Or. în care Cristos aşezat în mormânt967 manifestă marea odihnă sabatică a lui Dumnezeu968 după împlinirea969 mântuirii oamenilor. 3). este cu adevărat „Cel viu care a înviat” (Lc 24. 18-20. 970 Cf. In 19. Isus Cristos a fost îngropat 624 „Prin harul lui Dumnezeu. pentru că la moartea lui Cristos sufletul a fost despărţit de trup. adică să cunoască starea de moarte. căci trupul şi sufletul lui Cristos au existat cu acelaşi titlu de la început în Persoana Cuvântului. 4-9. pentru ca El însuşi să fie în Persoana sa punctul de întâlnire între moarte şi viaţă. ce instaurează pacea în Univers970. Cf. Această stare de moarte a lui Cristos este misterul mormântului şi al coborârii în iad. în vecii vecilor” (Ap 1. ci le-a unit din nou laolaltă prin Înviere. El a gustat moartea pentru fiecare om” (Evr 2. . 5-6). 969 Cf. 15). 16. 42. sunt viu. In 19. 18): Dumnezeu (Fiul) n-a împiedicat moartea să-i despartă sufletul de trup. catech. în timpul cuprins între momentul în care şi-a dat ultima suflare pe Cruce şi momentul în care a înviat. Cristos în mormânt cu trupul 625 Şederea lui Cristos în mormânt constituie legătura reală între starea de pasibilitate??? a lui Cristos înainte de Paşte şi starea actuală de slavă a Celui înviat. Col 1. 30.PARAGRAFUL 3. Evr 4. 626 Deoarece „Începătorul vieţii”. care a fost dat morţii (Fapte 3. ci şi „să guste moartea”. curmând în sine descompunerea firii pricinuită de moarte şi devenind El însuşi principiu de unire pentru părţile despărţite971.

din cauza unirii pe care trupul său a păstrat-o cu Persoana Fiului. 4. Iona 2. Os 6. Evr 2. despărţite totuşi prin moarte. aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. In 11. 46) 975 este dovada acestui lucru. 3. 3. Învierea lui Isus „a treia zi” (1 Cor 15. 1. căci „puterea dumnezeiască a apărat trupul lui Cristos de stricăciune”973. „Nu-l vei lăsa pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” 627 Moartea lui Cristos a fost moarte adevărată. 630 În timpul şederii lui Cristos în mormânt. care are ca semn originar şi plenar cufundarea în apă. 974 Cf. F. nici nu-l vei da pe Cel sfânt al tău să vadă putrezirea” (Fapte 2. Se poate spune în acelaşi timp despre Cristos „că s-a luat de pe pământ viaţa lui” (Is 53. Ps 16. Mt 12. semnifică eficient coborârea în mormânt a creştinului care moare pentru păcat împreună cu Cristos în vederea unei noi vieţi: „Am fost îngropaţi împreună cu Cristos. Toma Aq. 40. De aceea. 972 973 Sfântul Ioan din Damasc. 975 Cf.” 628 Botezul.o. 976 Cf. Persoana sa dumnezeiască a continuat să-şi asume atât sufletul.. trupul lui Cristos mort „n-a cunoscut putrezirea” (Fapte 13. 4)977. întrucât a pus capăt existenţei sale umane pământeşti. 8) şi că „Trupul meu se va odihni întru nădejde. prin slava Tatălui. 27.. au rămas fiecare cu una şi aceeaşi Persoană a Cuvântului972. El n-a devenit rămăşiţă pământească asemenea celorlalţi. „Înmormântaţi împreună cu Cristos. Dar. Sf. S. 12. 977 Cf. 9-10. Lc 24. Col 2. Căci nu vei lăsa sufletul meu în iad.şi în moarte. în moarte. 26-27)974. căci se socotea că putrezirea se arată începând cu ziua a patra976. 3. 37). 26. Cel care a murit şi a fost îngropat a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu făcut om. th. . Ef 5. deşi despărţite unul de celălalt. 978 Cf. prin botez. 39. 2. cât şi trupul. PE SCURT 629 Isus a gustat moartea pentru fiecare om978. 51. pentru ca. 9. precum a fost înviat Cristos din morţi..

Vigilia Pascală 18: Exsultet. a treia zi a înviat din morţi” 631 „Isus s-a coborât în părţile cele mai de jos ale pământului. acela este care s-a şi suit” (Ef 4. 15. 979 980 . Evr 13. 11. înainte de Înviere. care. şi-a revărsat asupra neamului omenesc lumina lină şi vieţuieşte şi domneşte în vecii vecilor. Rom 8. proclamând Vestea cea bună spiritelor care erau prizoniere981. deoarece în Paştele său el a făcut să ţâşnească viaţa din străfundurile morţii: Cristos. Amin979. Aceasta este cea dintâi semnificaţie pe care predicarea apostolilor a dat-o coborârii lui Isus în iad: Isus a cunoscut moartea ca toţi oamenii şi a coborât la ei cu sufletul său în lăcaşul morţilor. Cristos s-a coborât în iad 632 Afirmaţiile frecvente din Noul Testament. 1 Pt 3. 20). Dar El s-a coborât acolo ca Mântuitor. după care Isus „a înviat din morţi” (Fapte 3.ARTICOLUL 5 „Isus Cristos s-a coborât în iad. înălţându-se din adâncul mormântului. Cf. 9-10). Simbolul apostolilor mărturiseşte în acelaşi articol de credinţă coborârea lui Isus în iad şi Învierea lui din morţi a treia zi. LR. 20. 18-19. Cel ce s-a coborât. PARAGRAFUL 1. El a locuit în lăcaşul morţilor980. presupun că. Cor 15. 981 Cf. Fiul tău.

Isus nu s-a coborât în iad ca să-i scape pe cei osândiţi987. 40. Lc 16. „Tocmai pe aceste suflete sfinte. Cristos cel înviat „are cheile morţii şi ale iadului” (Ap 1. pentru că Regele doarme. nici ca să distrugă iadul osîndirii988. 17-32. 6. Rom 10. (. 985 Cf. să învie” (In 5. care îl aşteptau pe Eliberatorul lor în sânul lui Abraham. 10.633 Scriptura numeşte iad. 990 Cf. 19.. 9. căci toţi cei mântuiţi au fost făcuţi părtaşi la Răscumpărare. Cc. care a fost primit în „sânul lui Abraham” 985. 52-53. „l-a surpat prin moartea sa pe cel ce are stăpânirea morţii.) El îl va căuta pe Adam. Ef 4.. 1 Sam 28. 14-15). 22-26. răi sau drepţi984. Isus. Pământul s-a cutremurat şi s-a liniştit. 6. Este ultima fază a misiunii mesianice a lui Isus. 1077. 7. şeol sau Hades982 lăcaşul morţilor în care s-a coborât Isus cel mort. 987 Cf. fază condensată în timp. 989 Cf. O mare linişte. O mare linişte domneşte astăzi pe pământ. „Începătorul vieţii” (Fapte 3. Fil 2. o mare linişte şi o mare singurătate. 634 „Vestea cea bună a fost adusă deopotrivă şi morţilor. . Ap 1.. Ps 89. Ef 4. Ez 32. Toledo IV (în 625): DS 485. pentru că Dumnezeu a adormit în trup şi s-a dus să-i trezească pe cei care dormeau din veci. Ps 6. 988 Cf. 49.” (1 Pt 4. condiţia tuturor celor care au murit. Cc. adică pe diavol. Fapte 2. 10). auzindu-l. 9. fiindcă cei care se află acolo sunt privaţi de vederea lui Dumnezeu983. De acum înainte. 24. după cum arată Isus în parabola săracului Lazăr. Mt 12. Roma (în 745): DS 587. 11-13. 3. ci ca să-i elibereze pe cei drepţi care l-au precedat989. Cf. 15). a vestirii evanghelice a mântuirii. 18. în aşteptarea Răscumpărătorului. 25). aceasta este. 984 Cf. ceea ce nu înseamnă că soarta lor este identică. 18) şi „în numele lui Isus tot genunchiul se pleacă. al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor dedesubt” (Fil 2. până la desăvârşire. 88. cel 982 983 Cf. DS 1011.. 635 Deci Cristos s-a coborât în străfundurile morţii990 pentru ca „cei morţi să audă glasul Fiului lui Dumnezeu li. le-a eliberat Isus când s-a coborât în iad”986. şi i-a izbăvit pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa” (Evr 2. 986 CR 1. dar nemărginit de vastă în semnificaţia sa reală de extindere a lucrării răscumpărătoare asupra tuturor oamenilor din orice timp şi orice loc. Mt 27. Întradevăr. 6) Coborârea în iad este împlinirea.

dintâi Părinte al nostru. PARAGRAFUL 2. înviindu-l pe Isus” (Fapte 13. El vrea să-i cerceteze pe toţi aceia care sunt aşezaţi în întuneric şi în umbra morţii.. 14). şi pentru tine am devenit Fiul tău. 637 Cristos mort s-a coborât cu sufletul unit cu Persoana sa divină în lăcaşul morţilor. crezut şi trăit ca adevăr central de cea dintâi comunitate creştină. Simbolul mărturiseşte că Isus a murit cu adevărat şi că. ceea ce am primit şi eu: că Cristos a 991 992 Veche omilie pentru Sâmbăta Sfântă. PE SCURT 636 Prin expresia „Isus s-a coborât în iad”. (. I. Liturgia bizantină. care a avut manifestări constatate istoric aşa cum atestă Noul Testament. Învierea lui Isus este adevărul culminant al credinţei noastre în Cristos. copiii lor. Scoală-te tu. Evenimentul istoric şi transcendent 639 Misterul Învierii lui Cristos este un eveniment real. transmis ca adevăr fundamental de Tradiţie. A treia zi a înviat din morţi 638 „Şi noi vă binevestim făgăduinţa făcută părinţilor noştri. care dormeai. stabilit de documentele Noului Testament. . oaia cea rătăcită. înainte de toate. că pe aceasta Dumnezeu a împlinit-o pentru noi.. El. Sfântul Paul le scrie deja corintenilor către anul 56: „V-am transmis. căci nu te-am creat ca să stai aici. înlănţuit în iad. care este în acelaşi timp Dumnezeul lor şi Fiul lor. El a deschis porţile cerului celor drepţi care îl precedaseră. Se duce să-i scape de suferinţe pe Adam cel aflat în lanţuri şi pe Eva. „care are stăpânirea morţii” (Evr 2. El a învins moartea şi pe diavol. predicat ca parte esenţială a Misterului pascal împreună cu Crucea: Cristos a înviat din morţi Cu moartea pe moarte călcând Şi celor din morminte viaţă dăruindu-le992. Troparul de Paşti. prin moartea sa pentru noi. Scoală-te din morţi: Eu sunt Viaţa celor care au murit”991.) „Eu sunt Dumnezeul tău. prizonieră şi ea. 32-33).

„a văzut şi a crezut” (In 20. după Scripturi. care veneau ca să isprăvească îmbălsămarea trupului lui Isus999. 31. apoi al lui Petru996. 12. Aceasta presupune că el a constatat. Lc 24. Descoperirea lui de către ucenici a fost primul pas spre recunoaşterea faptului însuşi al Învierii. 11-18. că lipsa trupului lui Isus nu putea fi o lucrare omenească şi că Isus nu revenise. 5. la o viaţă pământească. 998 Cf. îngropat în grabă în seara Vinerii Sfinte din cauza venirii sabatului 1000. şi că s-a arătat lui Chefa. În cadrul evenimentelor Paştelui. Mormântul gol 640 „Pentru ce-l căutaţi pe Cel viu între cei morţi? Nu este aici. 42. mormântul gol este primul element întâlnit. Mc 16. intrând în mormântul gol şi descoperind „fâşiile de pânză jos” (In 20. 1 Cor 15. In 19. pur şi simplu. Lor. . 3. Mt 28. Fapte 9. 44. după Scripturi. ci a înviat” (Lc 24. 2) afirmă că. 5-7. au fost cele dintâi care l-au întâlnit pe Cel înviat 1001. întâi lui Petru. Lc 22. Mt 28. 1. după starea în care se afla mormântul gol997. 22-23. Lc 24. 11-15. Aşadar femeile au fost primele mesagere ale Învierii lui Cristos pentru apostolii înşişi (cf. Acesta nu este o dovadă directă în sine. Cf. In 20. 13. mormântul gol a constituit un semn esenţial pentru toţi. 3-18. Chemat să întărească credinţa fraţilor săi1003. Lipsa trupului lui Cristos din mormânt ar putea fi explicată şi altfel994. 8). 999 Cf. Lc 24. că a fost îngropat şi a înviat a treia zi. 3-4). 6). 1003 Cf. pe urmă celor Doisprezece1002. Lc 24. Apariţiile Celui Înviat 641 Maria Magdalena şi femeile sfinte. Petru îl vede deci pe Cel înviat înaintea acestora şi mărturia lui face comunitatea să exclame: „A înviat cu adevărat Domnul şi s-a arătat lui Simon!” (Lc 993 994 Cf. 1002 Cf. 31-32. apoi celor Doisprezece” (1 Cor 15. Apostolul vorbeşte aici despre tradiţia vie a Învierii. 995 Cf. 9-10). 1. 1000 Cf. In 11. In 20. 997 Cf. „Ucenicul pe care-l iubea Isus” (In 20. 1001 Cf. Este cazul femeilor sfinte mai întâi995. In 20. 996 Cf. 9-10. aşa cum se întâmplase cu Lazăr998. pe care o primise după convertirea sa la porţile Damascului993. Cu toate acestea. Isus li se arată după aceea. 5-6).murit pentru păcatele noastre.

„îi mustră pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor. Zguduirea provocată de pătimire a fost atât de puternică încât ucenicii (cel puţin unii dintre ei) nu au crezut imediat în vestea Învierii. 644 Chiar când sunt puşi în faţa realităţii lui Isus înviat. relatată de Matei. „unii totuşi s-au îndoit” (Mt 28. 11. Lc 24. 38. 13. trăind încă printre ei. Cf. ei rămân pietrele de temelie ale Bisericii sale. Toma avea să cunoască aceeaşi încercare a îndoielii1011. credinţa lor în Înviere s-a născut ─ sub acţiunea harului divin ─ din experienţa directă a realităţii lui Isus cel înviat. 39. Petru şi cei Doisprezece. vestite de Acesta dinainte1006. Aceşti „martori ai Învierii lui Cristos”1004 sunt. 31-32. învierea lui Cristos nu poate fi interpretată în afara ordinii fizice şi nu poate fi negată ca eveniment istoric. Credinţa celei dintâi comunităţi a credincioşilor se întemeiază pe mărturia unor oameni concreţi. n-au dat crezare femeilor sfinte care se întorceau de la mormânt şi „cuvintele lor li s-au părut o aiurare” (Lc 24. 19. 1011 Cf. În calitate de martori ai Celui înviat. 14). Departe de a ne arăta o comunitate cuprinsă de exaltare mistică. Fapte 1. 41).24. în afară de Iacob şi de toţi apostolii1005. Dimpotrivă. Lc 22. 4-8. 11)1008. 17) şi înspăimântaţi 1007. 1008 Cf. Din această cauză. De aceea. în primul rând. . cei mai mulţi. 1009 Cf. Când Isus li se arată celor Unsprezece în seara de Paşti. dar nu numai ei: Paul vorbeşte clar de peste cinci sute de persoane cărora Isus li s-a arătat în acelaşi timp. Mc 16. iar în momentul ultimei apariţii în Galileea. 1006 Cf. 34) 642 Toate câte s-au petrecut în acele zile de Paşti angajează pe fiecare dintre apostoli ─ şi în mod cu totul deosebit pe Petru ─ în construirea erei noi care a început în dimineaţa Paştelui. 1 Cor 15. încă nu credeau şi se mirau” (Lc 24. In 20. 17). 24-27. ucenicii încă se mai îndoiesc1009. In 20. „Fiindcă ei. Starea naturii omeneşti a lui Cristos înviat 1004 1005 Cf. Din fapte rezultă că credinţa ucenicilor a fost supusă încercării decisive a pătimirii şi a morţii pe Cruce a Învăţătorului lor. ipoteza după care Învierea ar fi fost un „produs” al credinţei (sau al credulităţii) apostolilor este lipsită de consistenţă. 22. Evangheliile ni-i prezintă pe ucenici abătuţi (Lc 24. de bucurie. 1010 Cf. 1007 Cf. Lc 24. cunoscuţi de creştini şi. căci nu i-au crezut pe cei ce-l văzuseră înviat” (Mc 16. 643 În faţa acestor mărturii. într-atât de imposibil li se părea acest lucru: ei cred că văd o nălucă 1010.

35-50. Într-adevăr.645 Isus cel înviat stabileşte relaţii directe cu ucenicii săi. cu adevărat fericită noapte: numai ţie ţi s-a dat să cunoşti vremea şi ceasul în care Isus Cristos a înviat din morţi” ─ sună cântarea Exsultet de Paşti. 12) decât cel ştiut de ucenici. el participă la viaţa dumnezeiască în starea de glorie. 1014 Cf. Lc 24. îi invită să-şi dea seama că nu este o fantomă1014. 26. 4. a tânărului din Naim. In 20. 16. Învierea lui Cristos este esenţialmente diferită. 40. Mt 28. La un moment dat. 39. la Înviere. Totuşi. a lui Lazăr. Cf. Trupul lui Isus este plin. 27. Lc 24. unde şi când vrea 1016. 1019 Cf. 14-15. trecerea la o altă viaţă. prin puterea lui Isus. dar se poate face prezent în ce mod doreşte. Lc 24. dar persoanele în cauză se întorceau. 15. 41-43. de vreme ce poartă încă urmele pătimirii1015. să constate că trupul înviat cu care li se înfăţişează este acelaşi care a fost martirizat şi răstignit. mai ales. In 20. 1017 Cf. 9. 1016 Cf. încât Sfântul Paul poate să spună despre Cristos că este „omul ceresc”1020. Învierea rămâne în aceeaşi măsură. căci umanitatea sa nu mai poate fi reţinută pe pământ şi nu mai aparţine decât domeniului dumnezeiesc al Tatălui1017. tocmai pentru a le trezi credinţa1019. 21. Prin aceasta. . 39. Cu atât mai puţin a fost perceptibilă simţurilor esenţa ei cea mai intimă. 7. In 21. Învierea ca eveniment transcendent 647 „Da. 21. In 20. Eveniment istoric care poate fi constatat prin semnul mormântului gol şi prin realitatea întâlnirilor apostolilor cu Cristos cel înviat. 14. precum s-a întâmplat în cazul învierilor pe care El le-a săvârşit înainte de Paşti: cea a fiicei lui Iair. dar. 16-17. Lc 24. In 20. în centrul misterului credinţei. Isus cel înviat 1012 1013 Cf. prin atingere 1012 şi mâncând împreună cu ei1013. acest trup autentic are în acelaşi timp însuşirile noi ale unui trup glorificat: nu mai este situat în spaţiu şi timp. 1 Cor 15. 1020 Cf. În trupul său înviat. Lc 24. nimeni nu a fost martor ocular al evenimentului însuşi al Învierii şi nici un evanghelist nu-l descrie. 1015 Cf. 9. Aceste fapte erau evenimente miraculoase. De aceea. de puterea Duhului Sfânt. In 20. 1018 Cf. Nimeni n-a putut să spună cum a avut loc fizic. prin ceea ce transcende şi depăşeşte istoria. El trece de la starea de moarte la o altă viaţă dincolo de timp şi spaţiu. 4. 30. Şi din acest motiv Isus cel înviat are libertatea suverană de a se arăta în ce fel voieşte: sub înfăţişarea unui grădinar1018 sau „în alt chip” (Mc 16. 27. 14. In 20. la o viaţă pământească „obişnuită”. 13-15. aveau să moară iarăşi. 20. 646 Învierea lui Cristos nu a fost o reîntoarcere la viaţa pământească. 17. 36. 19.

cf. şi astfel.. Astfel. 1021 1022 Cf. a introdus într-un mod desăvârşit umanitatea lui ─ cu trupul său ─ în Treime. Fapte 2. şi apoi să învie (în sensul activ al cuvântului1024). să moară. Învierea constituie. În altă parte. Toate adevărurile. zadarnică este propovăduirea noastră. pe care o promisese.) că Isus a murit şi a înviat” (1 Tes 4. Cf.. Isus a fost definitiv revelat ca „Fiu al lui Dumnezeu întru putere. 369. El afirmă explicit: „Eu îmi pun viaţa ca iarăşi să o iau. 4. Sensul şi valoarea mântuitoare a Învierii 651 „Dacă Cristos n-a înviat. 4. iar Învierea . (. 539. Aceasta s-a făcut prin puterea Tatălui care „l-a înviat” 1022 pe Cristos. 16. zadarnică şi credinţa voastră” (1 Cor 15. care rămâne prezentă în fiecare dintre cele două părţi ale omului. 649 Cât despre Fiul. 31). 22. 10. înainte de toate. 14).nu se arată lumii1021. a autorităţii sale dumnezeieşti. cele trei Persoane dumnezeieşti acţionează împreună şi în acelaşi timp îşi manifestă originalitatea proprie. „celor ce împreună cu El s-au suit din Galileea la Ierusalim şi care sunt acum martorii lui în faţa poporului” (Fapte 13. Grigore de Nyssa. Fiul său. prin Învierea sa. „Noi credem (. 34. Evr 7. Învierea ─ lucrare a Sfintei Treimi 648 Învierea lui Cristos este obiect de credinţă ca fiind o intervenţie transcendentă a lui Dumnezeu însuşi în creaţie şi în istorie. chiar şi cele mai inaccesibile spiritului uman. 650 Părinţii Bisericii contemplă Învierea pornind de la Persoana dumnezeiască a lui Cristos. In 14. Fil 3. Res. . îşi găsesc justificarea de vreme ce. 17-18). ci ucenicilor săi. acestea se unesc din nou. 24. 2 Cor 13. II. confirmarea a tot ce a făcut şi a învăţat Cristos. Ef 1. 19-22. Isus vesteşte că Fiul Omului va trebui să pătimească mult. care a rămas unită cu sufletul şi cu trupul său despărţite între ele prin moarte: „Prin unitatea naturii dumnezeieşti. 1. 9. Rom 6. 359. III. Sfântul Paul insistă asupra manifestării puterii lui Dumnezeu1023prin lucrarea Duhului care a dat viaţă firii omeneşti moarte a lui Isus şi a chemat-o la starea glorioasă de Domn. 9-31. Cristos a dat dovada definitivă. 10.. 1023 Cf. prin Învierea lui din morţi” (Rom 1. după Duhul sfinţeniei. 3-4). 1025 Sf.prin unirea celor două părţi despărţite”1025.. 31. 14).) Putere am să o pun şi putere am iarăşi să o iau” (In 10. 1024 Cf. ăi DS 325. El îşi înfăptuieşte propria Înviere în virtutea puterii sale dumnezeieşti. Mc 8. moartea se produce prin despărţirea compusului uman. În ea.

Ef 2. Rom 4. 1031 Cf. Lc 24. Mc 16. Expresia „după Scripturi”1028 arată că Învierea lui Cristos a împlinit aceste profeţii. deoarece această înfiere oferă o participare reală la viaţa Fiului unic.) Căci. 3. Dumnezeu a împlinit-o cu noi.. În aşteptarea acestei împliniri. tot astfel.) aşa să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom 6. 6. Este împlinirea acestuia după planul veşnic al lui Dumnezeu. Cf. 32-33)1029. Eu astăzi te-am născut»” (Fapte 13. 3-4 şi Simbolul niceno-constantinopolitan. Cristos ne izbăveşte de păcat. care s-a revelat plenar în Învierea lui. 653 Adevărul dumnezeirii lui Isus este confirmat de Învierea lui. Isus cel înviat trăieşte în inima credincioşilor săi. ne deschide accesul la o nouă viaţă. PE SCURT 1026 1027 Cf. Învierea Celui răstignit a demonstrat că El era cu adevărat „Eu sunt”. . Lc 24. 655 În sfârşit. pârga celor adormiţi. Ps 2.. (. precum toţi mor în Adam. 20-22). îndreptăţirea care ne reaşază în harul lui Dumnezeu1030. precum îi numeşte Isus însuşi pe ucenicii săi după Înviere: „Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor mei” (Mt 28.. 25. El spusese: „Când îl veţi înălţa pe Fiul Omului. Fiul lui Dumnezeu şi Dumnezeu însuşi. In 20. 26-27. 28). 1-3..) înviindu-l pe Isus. 15). 6-7.. 44-48. 1 Cor 15. 1030 Cf. 7. mai întâi. toţi vor fi înviaţi în Cristos” (1 Cor 15.. precum este scris şi în Psalmul al doilea: «Fiul meu eşti Tu. Învierea lui Cristos este strâns legată de misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu. 1 Pt 1. ci prin darul harului. Ea constă în victoria asupra morţii păcatului şi în noua participare la har 1031. 5) şi viaţa lor este atrasă de Cristos în sânul vieţii dumnezeieşti1032. iar prin Învierea sa. creştinii „gustă puterile veacului viitor” (Evr 6. precum a fost înviat Cristos din morţi. Aceasta este. 4). Col 3. 4-5. 1032 Cf. „pentru ca. 1028 Cf.652 Învierea lui Cristos este împlinirea făgăduinţelor Vechiului Testament1026 şi ale lui Isus însuşi din timpul vieţii sale pământeşti1027. Mt 28. „ca aceia care trăiesc să nu mai trăiască pentru sine. 1029 Cf. 654 Există un dublu aspect în Misterul pascal: prin moartea sa. ci pentru Acela care a murit şi a înviat pentru ei” (2 Cor 5. Ea împlineşte înfierea. Fraţi nu prin natură. Învierea lui Cristos ─ şi însuşi Cristos înviat ─ este principiu şi izvor al învierii noastre viitoare: „Cristos a înviat din morţi. În El. 7. (. pentru că oamenii devin fraţi ai lui Cristos. 17). (. atunci veţi cunoaşte că Eu sunt” (In 8. 10. Sfântul Paul a putut să le declare iudeilor: „Făgăduinţa făcută părinţilor noştri.

ARTICOLUL 6 „Isus s-a suit la cer. încă de acum prin îndreptăţirea sufletului nostru1033 şi mai târziu prin învierea trupului nostru1034. Ele îi pregătesc pe ucenici pentru întâlnirea cu Cel înviat. 11. 18). „întâiul născut dintre cei morţi” (Col 1. Rom 6. 4. şade de-a dreapta lui Dumnezeu. . 658 Cristos. este principiul propriei noastre învieri. Tatăl atotputernicul” 1033 1034 Cf. Cf. 657 Mormântul gol şi fâşiile de pânză de pe jos semnifică prin ele însele că trupul lui Cristos s-a eliberat din legăturile morţii şi stricăciunii prin puterea lui Dumnezeu.656 Credinţa în Înviere are ca obiect un eveniment atestat istoric de către ucenicii care l-au întâlnit realmente pe Cel înviat şi în acelaşi timp transcendent în mod tainic ca intrare a umanităţii lui Cristos în slava lui Dumnezeu. Rom 8.

19. al Înălţării marchează trecerea de la una la cealaltă. 2). 19. 34-35. 12. 1041 Cf. Mc 16. cf. Ultima apariţie a lui Isus se sfârşeşte prin intrarea ireversibilă a umanităţii sale în gloria dumnezeiască simbolizată de norul 1039 şi cerul1040 în care şade de acum înainte de-a dreapta lui Dumnezeu 1041. când mă voi înălţa de pe pământ. la Dumnezeul meu şi Dumnezeul vostru” (In 20. la viaţa şi la fericirea lui Dumnezeu. In 16. 8-10. Isus Cf. 28. Înălţarea pe Cruce semnifică şi vesteşte Înălţarea la cer. Lăsată pe seama puterilor sale naturale. 7. 1 Cor 9. 16. 1043 Cf. Numai Cristos a putut să-i deschidă omului acest acces. 4. Lc 24. după cum o dovedesc însuşirile noi şi supranaturale de care Trupul său se bucură de acum înainte în permanenţă1035. Dar în timpul celor patruzeci de zile în care va mânca în mod familiar cu ucenicii săi1036 şi îi va învăţa despre Împărăţie1037. Trupul lui Cristos a fost glorificat din momentul Învierii sale. Capul şi Începutul”1045. 1035 1036 . 22. Ef 4. 1045 LR. 9. ăi Ps 110. 661 Această ultimă etapă rămâne strâns unită cu cea dintâi: coborârea din ceruri realizată în Întrupare. făcând parte din Trupul lui. 19). Lc 24. în acelaşi timp istoric şi transcendent. 41. In 20. Aceasta indică o diferenţă de manifestare între slava lui Cristos cel înviat şi cea a lui Cristos preamărit de-a dreapta Tatălui. El i se va arăta lui Paul „ca unuia născut înainte de vreme” (1 Cor 15. 15. Evenimentul. 21. 56. 31. 8) într-o ultimă apariţie care îl instituie pe acesta apostol1042. 1040 Cf. „Şi nimeni nu s-a suit la cer. 13)1044. În mod cu totul excepţional şi unic. slava lui rămâne învăluită sub trăsăturile unei umanităţi obişnuite1038. Fapte 10. In 20. 660 Caracterul voalat din acest timp al gloriei Celui Înviat transpare în cuvântul lui tainic către Maria Magdalena: „Încă nu m-am suit la Tatăl meu. îl vom urma acolo unde a mers înaintea noastră El. Ex 13. Lc 24. dându-ne astfel „încredere că şi noi. 1037 Cf. s-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Mc 16. 51. omenirea nu are acces la „Casa Tatălui” (In 14. 17). 26. 1. şi Lc 9. îi voi atrage pe toţi la mine” (In 12. decât Cel care s-a coborât din cer. Numai Cel care „a ieşit de la Tatăl” poate „să se întoarcă la Tatăl”: Cristos1043. 1039 Cf. Mc 16. 14-15. Gal 1. 1.659 „Domnul Isus. Fapte 2. după ce a vorbit cu ei. 662 „Iar Eu. care este în cer” (In 3. Este începutul acesteia. 3. 33. Fiul Omului. Prefaţa Înălţării. Mergi la fraţii mei şi spune-le: mă sui la Tatăl meu şi Tatăl vostru. 32). cf. Fapte 1. 1044 Cf. Cf. 1038 Cf. Fapte 1. 1042 Cf.

o. 664 Şederea de-a dreapta Tatălui semnifică inaugurarea domniei lui Mesia. ca să se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu” (Evr 9. intrând o dată pentru totdeauna în sanctuarul cerului. 11. 14). 11). Ap 4. 666 Isus Cristos. stăpânire care nu va trece. mădularele Trupului său. Stăpânirea lui este veşnică. „căci e pururi viu ca să mijlocească pentru cei ce se apropie prin El de Dumnezeu” (Evr 7. 25). Fapte 1. 667 Isus Cristos. Capul Bisericii. Cf. 1049 Cf. slava şi împărăţia.) ci chiar în cer. Cristos şade de-a dreapta Tatălui: „Prin dreapta Tatălui înţelegem slava şi cinstea dumnezeirii în care Cel care exista ca Fiu al lui Dumnezeu mai înainte de toţi vecii ca Dumnezeu şi consubstanţial Tatălui s-a aşezat cu trupul după ce sa întrupat şi după ce trupul lui a fost preaslăvit”1047. Preotul unic al Noului şi veşnicului Legământ. El este centrul şi împlinitorul principal al liturgiei care-l cinsteşte pe Tatăl în ceruri1046. merge înaintea noastră în Împărăţia glorioasă a Tatălui.. PE SCURT 665 Înălţarea lui Cristos marchează intrarea definitivă a umanităţii lui Isus în domeniul ceresc al lui Dumnezeu. 4. apostolii au devenit martorii „Împărăţiei care nu va avea sfârşit”1048. 1050 Cf. să trăim în speranţa că într-o zi vom fi pe vecie cu El. 2. iar împărăţia lui nu va fi nimicită niciodată” (Dan 7. 1046 1047 . mijloceşte necontenit pentru noi. de unde va veni iarăşi1049. şi toate popoarele.Cristos. 1048 Simbolul niceno-constantinopolitan. Din acest moment. În cer. „n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mână de om. (. fiind Mijlocitorul care ne asigură necontenit revărsarea Duhului Sfânt. dar care până atunci îl ascunde privirilor oamenilor1050. Sfântul Ioan din Damasc. 24). împlinirea viziunii profetului Daniel despre Fiul Omului: „Şi lui i s-au dat stăpânirea. pentru ca noi. Cristos îşi exercită necontenit preoţia. 663 De acum înainte. În calitate de „mare preot al bunurilor viitoare” (Evr 9.. Col 3. F. neamurile şi limbile îi slujeau lui. 3. 6-11.

11-13.. 669 Ca Domn. 1053 Cf. şi peste cei vii” (Rom 14. 24. Ef 4. 1055 Cf. chiar dacă nedesăvârşită”1056. Cristos este şi Capul Bisericii. 22. Isus Cristos este Domn: El are toată puterea în ceruri şi pe pământ. Cf. „germenul şi începutul acestei Împărăţii pe pământ”1054. 9). 1051 1052 . ca să stăpânească şi peste cei morţi. Şi iarăşi va veni cu mărire Cristos domneşte de pe acum prin Biserică. 27-28. 1 Cor 15. El rămâne pe pământ în Biserica sa. El este „mai presus decât toată începătoria şi stăpânia şi puterea şi domnia”. 10. căci Tatăl „pe toate le-a supus sub picioarele lui” (Ef 1. 668 „Pentru aceasta a murit şi a înviat Cristos. Înălţat la cer şi preamărit. Împărăţia lui Cristos îşi manifestă de pe Cf. Cristos este Stăpânul Universului1051 şi al istoriei. la puterea şi autoritatea lui Dumnezeu însuşi. este încununată cu sfinţenie adevărată. împlinirea transcendentă. 1056 LG 48. 18)1055. 1054 LG 3. 1 Pt 4. Răscumpărarea este izvorul autorităţii pe care Cristos. în virtutea Duhului Sfânt. 670 De la Înălţare. 10). într-un anume sens. 20-22).ARTICOLUL 7 „De unde va veni să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi” I. încă de pe pământ. Căci Biserica. în firea lui omenească. „Aşadar a ajuns la noi sfârşitul veacurilor şi reînnoirea lumii a fost în mod irevocabil stabilită şi. o exercită asupra Bisericii1053. împlinindu-şi astfel desăvârşit misiunea. 7. Ef 4. planul lui Dumnezeu a intrat în etapa desăvârşitei sale împliniri. În El. este realmente anticipată pe pământ.. Înălţarea lui Cristos la cer semnifică participarea lui. „Împărăţia lui Cristos este prezentă deja tainic în Biserică”. 5. care este Trupul său 1052. istoria omului şi creaţia întreagă îşi află „recapitularea” (Ef 1. Ef 1. Noi ne aflăm deja în „ceasul de pe urmă” (1 In 2.

1064 Cf. 27)1059 prin venirea Regelui pe pământ. 1. 16. Mt 25. 1060 Cf. 26) şi de încercare din partea răului1068 care nu cruţă Biserica1069 şi inaugurează bătăliile ceasului de pe urmă1070. . a iubirii şi a păcii. 4. Mt 25. 1061 Cf. dar este şi timp marcat încă de „strâmtorare” (1 Cor 7.acum prezenţa prin semnele minunate1057 care însoţesc vestirea ei de către Biserică1058. 1071 Cf. 2 Pt 3. Din acest motiv. 1-9. 1059 Cf. 2 Tes 2. Până când toate vor fi supuse lui 1061. 1 In 2. . Venirea în slavă a lui Cristos. 1 Tim 4.. Mc 16. cum spune Domnul. Biserica peregrină. 17. 1063 Cf. 20. Fapte 1. timpul Duhului şi al mărturiei1067. 1070 Cf. Doamne Isuse!” (1 Cor 16. Domnia lui Cristos nu a ajuns totuşi la totală împlinire „cu putere şi cu slavă multă” (Lc 21. precum au vestit profeţii1066. Ef 5. 31. 33-37. Este timp de aşteptare şi de veghere1071. creştinii se roagă. Împărăţie care trebuia să aducă tuturor oamenilor. 22. 1065 Cf. care ţin de lumea aceasta. 3. 26. poartă chipul acestei lumi trecătoare şi ea însăşi trăieşte între făpturile care până acum suspină şi pătimesc durerile naşterii. 20) 672 Cristos a afirmat înainte de Înălţarea sa că nu a venit încă ceasul statornicirii în slavă a Împărăţiei mesianice aşteptate de Israel1065. 1067 Cf. 1 Cor 15. speranţa lui Israel 1057 1058 Cf. 1-13. Mc 13. 6-7. 1 Cor 11. 1069 Cf. Ap 22. 1066 Cf. 18. aşteptând dezvăluirea fiilor lui Dumnezeu”1062. „până nu vor fi un cer nou şi un pământ nou în care să locuiască dreptatea. 1068 Cf. 28.. Această Domnie este încă atacată de puterile răului1060. 1 Pt 4. 11-12. în sacramentele şi în instituţiile ei. 17. Is 11. aşteptând ca toate să-i fie supuse lui 671 Prezentă deja în Biserica sa. 8. Mc 16. Cf. pentru a grăbi întoarcerea lui Cristos1064 spunândui: „Vino. Timpul de acum este. 17-18. Fapte 1. mai cu seamă în Euharistie1063. chiar dacă ele au fost biruite deja la temelie prin Paştele lui Cristos. 7. 1062 LG 48. ordinea definitivă a dreptăţii.

1080 Cf. pe care trebuie să-l primească Cerul până la vremea reaşezării tuturor lucrurilor despre care a vorbit Dumnezeu prin gura sfinţilor săi prooroci din veacuri” (Fapte 3. 1 Tes 5. urmând „numărul deplin al păgânilor” (Rom 11. în orice moment al istoriei 1076. 2-3. 12. 19-21). Lc 21. 22. 1074 Cf. 1077 Cf. ca să vină de la faţa Domnului vremuri de uşurare şi să vi-l trimită pe Cel mai dinainte rânduit pentru voi. 25)1077. Încercarea de pe urmă a Bisericii 675 Înaintea venirii lui Cristos. 32. de recunoaşterea lui de către „întregul Israel” (Rom 11. 2. 1 Tes 5. venirea lui Cristos în slavă este iminentă1072. Cristos Isus. 20) faţă de Isus. adică aceea a unui pseudo-mesianism în care omul se preaslăveşte pe sine însuşi în locul lui Dumnezeu şi al lui Mesia venit în trup1080. Cf. 18. chiar dacă este „oprită”. 44. Lc 18. Mt 24.673 De la Înălţare. chiar dacă „nu ne este dat a şti timpurile sau ceasurile pe care Tatăl le-a păstrat în stăpânirea sa” (Fapte 1. 28). Mt 24. 7)1073. de asemenea: „Căci dacă înlăturarea lor a adus împăcarea lumii. 26. Lc 21. 676 Această impostură anticristică se conturează deja în lume ori de câte ori apare pretenţia de a împlini în istorie speranţa mesianică ce nu poate fi îndeplinită decât dincolo de ea prin judecata eshatologică: Biserica a respins această falsificare a 1072 1073 Cf. 31. 8. ce va da oamenilor o soluţie aparentă pentru problemele lor cu preţul apostaziei de la adevăr. dacă nu o înviere din morţi?” (Rom 11. ca să vă fie şterse păcatele. Sfântul Petru le spune iudeilor de la Ierusalim după Rusalii: „Convertiţi-vă aşadar şi întoarceţi-vă. Impostura religioasă supremă este aceea a lui Anticrist. 19-20. atât ea. Ap 22. 25) în „necredinţă” (Rom 11. 3-12. Mc 13. Mt 23. Persecuţia care însoţeşte peregrinarea ei pe pămînt1079 va dezvălui „misterul fărădelegii” sub forma unei imposturi religioase. 20. 15) Intrarea „numărului deplin” (Rom 11. 12) al evreilor în mântuirea mesianică. va face ca Poporul lui Dumnezeu „să ajungă la plinătatea lui Cristos” (Ef 4. In 15. 4-12. Iar Sfântul Paul spune. 1078 Cf. ce va fi primirea lor la loc. 2 Tes 2. în care „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 15. Biserica trebuie să treacă printr-o încercare finală. Rom 11. cât şi încercarea din urmă care o va preceda1075. 2 In 7. 1 In 2. . 24. 1076 Cf. 2 Tes 2. din care „o parte s-a împietrit” (Rom 11. 12. 1079 Cf. 13). 674 Venirea lui Mesia în slavă atârnă. 39). care va zdruncina credinţa multor credincioşi1078. Venirea eshatologică poate să se împlinească în orice clipă1074. 1075 Cf.

1089 Cf. 40).1082 677 Biserica nu va intra în slava Împărăţiei decât prin acest ultim Paşti. Isus va spune în ziua de apoi: „Întrucât aţi făcut unuia dintre aceşti fraţi ai mei mai mici. Ap 21. Atunci vor fi puse în lumină purtarea fiecăruia1091 şi taina inimilor1092. 42. Triumful lui Dumnezeu asupra revoltei răului va lua forma Judecăţii de apoi1087. 1094 Cf. mie mi-aţi făcut” (Mt 25. 7-12. Dan 7. Al lui este. 1-3. 10.Împărăţiei care va veni. în care ea îl va urma pe Domnul său în moartea şi Învierea lui 1083. 17. 20-21. Isus a vestit în predicarea sa Judecata din urmă. 17. 2 Pt 3. Ioel 3-4. 679 Cristos este Stăpânul vieţii veşnice. cu numele de milenarism 1081. In 5. Mal 3. . 27. mai ales sub forma politică a unui mesianism secularizat. Divini Redemptoris. Ap 19. „pervers în mod intrinsec”. Atunci va fi osândită necredinţa vinovată care a nesocotit cu totul harul oferit de Dumnezeu1093. 31. 1 Cor 4. 2 Tim 4. 1091 Cf. 22)1095. 12. DS 3839. în calitate de Răscumpărător al lumii. 7. 5. In 3. 1092 Cf. 19. 38-40. Ap 20. Mt 25. care o va face pe Mireasa lui să coboare din Cer1086. 1088 Cf. după ultima zguduire cosmică a acestei lumi trecătoare1088. 2-4. Atitudinea faţă de aproapele va dezvălui acceptarea sau respingerea harului şi a iubirii dumnezeieşti1094. Tatăl „toată judecata a dat-o Fiului” (In 5. Fapte 10. dreptul plenar de a judeca definitiv faptele şi inimile oamenilor. 16. 1093 Cf. 1084 Cf. In 3. 22. 1087 Cf. Mt 11. 1096 Cf. 1-5. ci să mântuiască 1096 şi să dăruiască viaţa care este în 1081 1082 Cf. 12. 12-13. Lc 12. 31. Ap 13. care condamnă „falsul misticism” al acestei „contrafaceri a răscumpărării celor umili”. Enc. Pius XI. Rom 2. 20-24. Mt 5. 8. 1095 Cf. 1086 Cf. Or. De aceea. 41-42. 7-10. 1-9. GS 20-21 1083 Cf. ci printr-o izbândă a lui Dumnezeu asupra dezlănţuirii ultime a răului1085. Să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi 678 După profeţi1089 şi după Ioan Botezătorul1090. Cf. Ap 20. 1090 Cf. Mc 12. 1. Fiul nu a venit ca să judece. Împărăţia nu va ajunge deci la împlinire printr-un triumf istoric al Bisericii1084 conform unui progres ascendent. El a „câştigat” acest drept prin Crucea sa. chiar sub forma ei atenuată. Mt 3. 1085 Cf. II.

vor fi crescut împreună în decursul istoriei. Cristos în slavă va dezvălui gândurile tainice ale inimilor şi va da fiecărui om după faptele lui şi după acceptarea sau respingerea harului. Cf. 48. 682 Venind la sfârşitul veacurilor să-i judece pe cei vii şi pe cei morţi. precum grâul şi neghina. 32. 1097 1098 Cf. 1099 Cf.El1097. 681 În Ziua Judecăţii. la sfârşitul lumii. 1 Cor 3. Prin respingerea harului în viaţa aceasta. In 3. 1100 Cf. Cristos va veni în slavă pentru a împlini triumful definitiv al binelui asupra răului. In 5. . 12. 26-31. dar nu-i sunt încă supuse toate lucrurile acestei lumi. 4-6. Triumful Împărăţiei lui Cristos nu va avea loc fără un ultim asalt al forţelor răului. respingând Duhul iubirii1100. PE SCURT 680 Cristos Domnul domneşte deja prin Biserică. 18. Mt 12. primeşte după faptele sale1099 şi poate chiar să se osândească pe vecie. 26. care. 12-15. 10. fiecare se judecă deja pe sine însuşi 1098. Evr 6.

pe când nu era încă recunoscută dumnezeirea Fiului. Căci cei care poartă Duhul lui Dumnezeu sunt călăuziţi la Cuvânt. 5. pe când nu se mărturisea încă dumnezeirea Tatălui. Viaţa.CAPITOLUL AL TREILEA Cred în Duhul Sfânt 683 „Nimeni nu poate să zică: «Isus este Domnul» decât în Duhul Sfânt” (1 Cor 12. dar Fiul îi înfăţişează Tatălui. El este ultima Persoană a Sfintei Treimi care s-a revelat. Cf. Or. . Grigore din Nazianz. lumina Treimii va lumina în cea mai limpede strălucire1103. 685 A crede în Duhul Sfânt înseamnă deci a mărturisi că Duhul Sfânt este una dintre 1101 1102 Sf. 26. este cel dintâi în deşteptarea credinţei noastre şi în noua viaţă. Prin Botezul nostru. nici adăugarea Duhului Sfânt ca o povară în plus. Tată!” (Gal 4. Irineu. Sfântul Grigore din Nazianz. 1103 Sf. care îşi are izvorul în Tatăl şi ne este dăruită în Fiul. Într-adevăr. trebuie ca mai întâi să te fi atins Duhul Sfânt. „Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său. adică la Fiul. nu era prudentă proclamarea pe faţă a Fiului.. El este acela care ne vine în întâmpinare şi trezeşte în noi credinţa. fără Duhul. „Teologul”. Cel Nou l-a arătat pe Fiul. Cu toate acestea. nu poţi să-l vezi pe Fiul lui Dumnezeu şi. Duhul are drept de cetăţenie printre noi şi ne dă o viziune mai clară despre sine. a făcut să se întrezărească dumnezeirea Duhului.. nimeni nu se poate apropia de Tatăl. 3). care este a-i cunoaşte pe Tatăl şi pe Isus Cristos. Dem. Acum. 6) Această cunoaştere de credinţă nu este posibilă decât în Duhul Sfânt. primul sacrament al credinţei. pe care l-a trimis1102. care strigă: Abba. ne este comunicată intim şi personal de Duhul Sfânt în Biserică: Botezul ne oferă harul unei noi naşteri în Dumnezeu Tatăl prin Fiul său în Duhul Sfânt. 684 Duhul Sfânt. Deci. prin harul său. 7. theol. Ca să fii în legătură cu Cristos. fără Fiul. şi Tatăl le dă incoruptibilitatea. In 17. ca să folosesc o expresie cam îndrăzneaţă. mai nedesluşit pe Fiul. căci cunoaşterea Tatălui este Fiul şi cunoaşterea Fiului lui Dumnezeu se face prin Duhul Sfânt1101. explică această progresie prin pedagogia „condescendenţei” divine: Vechiul Testament îl proclama limpede pe Tatăl. Numai prin înaintări şi progresări „din slavă în slavă”. 3.

explică motivul pentru care „lumea nu poate să-l primească. 11). Pe El nu-l cunoaştem decât în mişcarea în care El ne revelează Cuvântul şi ne dispune să-l primim în credinţă. Prin urmare. învierea morţilor. se va putea înfăptui în omenire prin revărsarea Duhului: Biserica. inaugurată cu Întruparea răscumpărătoare a Fiului. Dar El a fost revelat şi dat. nu vorbeşte de la sine1104. Or. pentru care Părinţii Bisericii sunt martori mereu actuali. Dar pe El nu îl auzim. „Întâiul-născut” şi Capul noii creaţii. „care împreună cu Tatăl şi cu Fiul este adorat şi preamărit» (Simbolul niceno-constantinopolitan). consubstanţială Tatălui şi Fiului. In 14. comuniune vie în credinţa apostolilor. 688 Biserica. pentru că rămâne cu ei1105. este locul în care îl cunoaştem pe Duhul Sfânt: ─ în Scripturile pe care le-a inspirat. Cuvântul său. 686 Duhul Sfânt lucrează împreună cu Tatăl şi cu Fiul de la început până la împlinirea planului mântuirii noastre.Persoanele Sfintei Treimi. care ni-l „dezvăluie” pe Cristos. pe care o transmite. Cf. In 16. ─ în Tradiţie. nimeni nu le-a cunoscut. decât Duhul lui Dumnezeu” (1 Cor 2. iertarea păcatelor. Cel care „a grăit prin prooroci” ne face auzit Cuvântul Tatălui. viaţa veşnică. ni-l face cunoscut pe Cristos. 17. 1104 1105 Cf. Duhul Adevărului. dar nu vorbeşte despre sine. s-a pus problema misterului dumnezeiesc al Duhului Sfânt în „teologia” trinitară. O astfel de estompare. prin cuvintele şi simbolurile ei. pentru că nu-l vede. în care Duhul Sfânt ne pune în comuniune cu Cristos. care îl revelează. împlinit în Cristos. ARTICOLUL 8 „Cred în Duhul Sfânt” 687 „Cele ale lui Dumnezeu. proprie dumnezeirii. ─ în Magisteriul Bisericii pe care îl asistă. . Vorba sa vie. Din acest motiv. nici nu-l cunoaşte”. împărtăşirea sfinţilor. 13. a fost recunoscut şi primit ca Persoană numai „în vremea din urmă”. Duhul său. în timp ce aceia care cred în Cristos îl cunosc. Aici nu va fi vorba deci despre Duhul Sfânt decât în „economia” divină. ─ în liturgia sacramentală. acest plan dumnezeiesc.

în care El îşi manifestă sfinţenia şi continuă lucrarea mântuirii. In 17. în sfârşit. 1108 Cf. Duhul venind din toate părţile înaintea celor care se apropie în credinţă1110. 690 Isus este Cristos. Consubstanţial Tatălui şi Fiului. Cf. la rându-i.. In 3. Spir. nici simţurile nu cunosc intermediar.. I. 3. 22. Când Tatăl îl trimite pe Cuvântul său. dar inseparabili. 1106 1107 Cf. Misiunea conjugată a Fiului şi Duhului 689 „Cel pe care Tatăl l-a trimis în inimile noastre. de o fiinţă şi nedespărţită. In 16. 6). în care El mijloceşte pentru noi. fiind Chipul văzut al Dumnezeului nevăzut. care îl preamăreşte 1109. este cu adevărat Dumnezeu. dar Duhul Sfânt este Cel care îl revelează. ─ în semnele vieţii apostolice şi misionare. credinţa Bisericii mărturiseşte şi distincţia între Persoane. . Misiunea conjugată se va desfăşura de acum înainte în fiii adoptaţi de Tatăl în Trupul Fiului său: misiunea Duhului înfierii va fi de a-i uni cu Cristos şi de a-i face să trăiască în El. Grigore de Nyssa.─ în rugăciune. nici în darul său de iubire pentru lume. Duhul Fiului său” (Gal 4. Deci nu există nici o parte care să nu fie acoperită de Duhul Sfânt. 1110 Sf. aşa cum între suprafaţa trupului şi ungerea cu ulei nici raţiunea. de lângă Tatăl. ─ în mărturia sfinţilor. 1. mărturisirea Domniei Fiului se face în Duhul Sfânt pentru cei care o primesc. să-l trimită pe Duhul la aceia care cred în El: El le comunică Mărirea sa1108. Noţiunea de ungere sugerează (. adică pe Duhul Sfânt. Cristos este acela care apare. 34. 1109 Cf. Desigur. Dar adorând Sfânta Treime. ─ în charismele şi slujirile prin care se edifică Biserica. în care Fiul şi Duhul Sfânt sunt distincţi.) că nu există nici o distanţă între Fiul şi Duhul. 39. „cel uns”. El poate. dătătoare de viaţă. Când. Cristos este preamărit1107. Într-adevăr. tot atât de directă este legătura Fiului cu Duhul. El trimite întotdeauna şi Suflarea sa: misiune conjugată. In 7. El nu poate fi despărţit de aceştia nici în Viaţa intimă a Treimii. De aceea. pentru că Duhul îi este ungere şi tot ce se întâmplă începând de la Întrupare decurge din această plinătate 1106. 14. încât acela care va intra în legătură cu Fiul în credinţă trebuie să întâlnească mai întâi uleiul prin atingere.

cel dintâi mângâietor fiind Isus 1113. „Duhul slavei” (1 Pt 4. 7. Scriptura. In 3. Duhul înfierii1115. apa Botezului semnifică realmente că naşterea noastră pentru viaţa divină ne este dăruită în Duhul 1111 1112 Cf. 1113 Cf. Duhul dumnezeiesc1112.II. „Duh” şi „Sfânt” sunt atribute divine comune celor Trei Persoane dumnezeieşti. 13. Pe de altă parte. 15. la Sfântul Paul se întâlnesc denumirile: Duhul făgăduinţei1114. 1 In 2. Isus foloseşte tocmai imaginea sensibilă a vântului pentru a-i sugera lui Nicodim noutatea transcendentă a Celui care este în persoană Suflarea lui Dumnezeu. 11). 14. 19. Cf. ea devine semnul sacramental eficient al noii naşteri: după cum gestaţia primei noastre naşteri a avut loc în apă. după invocarea Duhului Sfânt. de obicei. ad-vocatus (In 14. 13). Denumirile Duhului Sfânt 692 Când vesteşte şi promite venirea Duhului Sfânt. Rom 8. Biserica l-a primit de la Domnul şi îl mărturiseşte în Botezul noilor ei fii1111. 6. „Paraclet” este tradus. 9. iar la Sfântul Petru. Simbolurile Duhului Sfânt 694 Apa. . Mt 28. „Duhul lui Cristos” (Rom 8. denumirile şi simbolurile Duhului Sfânt Numele propriu al Duhului Sfânt 691 „Duhul Sfânt” este numele propriu al Celui pe care îl adorăm şi îl preamărim împreună cu Tatăl şi cu Fiul. 40). Termenul „Duh” traduce cuvântul ebraic Ruah. Ef 1. Numele. 14. 5-8. „Duhul Domnului” (2 Cor 3. „Duhul lui Dumnezeu” (Rom 8. tot astfel. Gal 4. 693 În afara numelui propriu. Dar unind cei doi termeni. 15. 1. aer. 1114 Cf. deoarece. 16. 1115 Cf. 26. 1 Cor 6. fără posibilitate de echivoc cu celelalte întrebuinţări ale termenilor „duh” şi „sfânt”. 14). liturgia şi limbajul teologic desemnează Persoana inefabilă a Duhului Sfânt. literalmente: „Cel care este chemat alături”. Gal 3. Isus îl numeşte „Paraclet”. 7). care e cel mai folosit în Faptele Apostolilor şi în Scrisori. 11. Domnul însuşi îl numeşte pe Duhul Sfânt „Duhul Adevărului” (In 16. vânt. 17). 26. prin „Mângâietorul”. 15. al cărui sens primar este suflare. 16. Simbolismul apei semnifică acţiunea Duhului Sfânt în Botez. 19.

Şi simbolismul ungerii cu ulei este caracteristic Duhului Sfânt. constituit pe deplin „Cristos” în umanitatea sa. Ap 21. 1124 Cf. 1-6. 36. Isus îl revarsă din belşug pe Duhul Sfânt până când „sfinţii” vor constitui. 8. 1. 20. atrage prin rugăciunea sa asupra jertfei de pe Muntele Carmel1128 focul din cer. Ex 17. Ioan Botezătorul. este semnul sacramental al Confirmării. 21. Dar. Lc 2. prin înger. 19. Fapte 2. care „va merge înaintea Domnului cu duhul şi cu puterea lui Ilie” (Lc 1. regele David1120. până la sinonimie1118. 1 Rg 18. 6. 1 In 5. care. În timp ce apa semnifică naşterea şi rodnicia Vieţii dăruite în Duhul Sfânt. Zah 14. Au existat „unşi” ai Domnului în Vechiul Legământ1119. 1 Sam 16. 4. Cf. 696 Focul. 1121 Cf. figura focului Duhului Sfânt. care a biruit moartea 1127. 11. 1123 Cf. 1. numită pe drept în Biserica orientală „Mir”. 10-14. care „s-a ridicat ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea” (Sir 48. 1. în primul rând. 1 In 2. de vreme ce „într-un singur Duh am fost botezaţi cu toţii”. El îl învie pe Isus din morţi1126. 8. 46. 4. În sfârşit. „Crismaţie”. 1127 Cf. Lc 6. 22-32. 11. Is 55. 1128 Cf. In 4. Lc 4. In 19. 1116 1117 . Fecioara Maria îl zămisleşte pe Cristos de la Duhul Sfânt. 18-19. 8. 13): deci Duhul este şi. 1120 Cf. Cristos (Mesia în ebraică) înseamnă „uns” de Duhul lui Dumnezeu. în unirea lor cu umanitatea Fiului lui Dumnezeu. 26-27. Apa vie ce izvorăşte din Cristos cel răstignit1116 şi care e în noi „Apă săltătoare spre Viaţa veşnică”1117. Rom 1. 22. îl vesteşte la naşterea lui drept Cristosul1122 şi îl zoreşte pe Simeon să vină la Templu ca să-l vadă pe Cristosul Domnului1123. 17). Dar. 13): „Cristos total”. 2 Cor 1. după expresia Sfântului Augustin. Profetul Ilie. 38-39. îl vesteşte pe Cristos ca pe acela Cf. 695 Ungerea. „omul desăvârşit” ce realizează „măsura vârstei plinătăţii lui Cristos” (Ef 4. Isus este constituit „Cristos” de Duhul Sfânt 1121. 7. 8. trebuie să ne întoarcem la cea dintâi ungere săvârşită de Duhul Sfânt: cea a lui Isus.Sfânt. focul simbolizează energia transformatoare a lucrărilor Duhului Sfânt. 1126 Cf. 17. 1118 Cf. 27. Lc 2. El îl umple pe Cristos1124 şi a sa este puterea ce iese din Cristos în faptele lui de vindecare şi de mântuire1125. Ex 30. Atunci. În iniţierea creştină. 1122 Cf. „am fost şi adăpaţi cu un singur Duh” (1 Cor 12. Dar Isus este Unsul lui Dumnezeu într-un fel unic: umanitatea pe care o asumă Fiul este în întregime „unsă de Duhul Sfânt”. 1125 Cf. 13. 1119 Cf. care transformă ceea ce atinge. în mod personal. Lc 4. 38. 34. Is 61. 1). pentru a-i percepe întreaga putere. 1 Cor 10.

1134 Cf. 2 Cor 1. 9. 4. 3-4). Într-adevăr. 34-35). 30. „şi glas s-a făcut din nor. 1139 Cf. Isus îi vindecă pe bolnavi1138 şi-i binecuvântează pe copii1139 prin impunerea mâinilor. 16. cu Solomon cu ocazia sfinţirii Templului1133. învăluind transcendenţa slavei sale: cu Moise pe Muntele Sinai1130.care „va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc” (Lc 3. 1141 Cf. 22. 1138 Cf. Deoarece arată efectul indelebil al ungerii Duhului Sfânt în sacramentul Botezului. Ex 33. 9-10. 1132 Cf. 1133 Cf. zicând: «Acesta este Fiul meu cel ales. 16). Pe muntele Schimbării la Faţă. 1129 1130 . Ioan al Crucii. Mai mult. Norul. Iacob şi Ioan. 1136 Cf. în numele lui 1140. 35. 19. Duhul Sfânt se coboară asupra ucenicilor sub formă de „limbi de foc” în dimineaţa Rusaliilor şi îi umple de El (Fapte 2. Mc 6. 10-12. 3. 27. îl revelează pe Dumnezeul viu şi mântuitor. Fapte 1. Ex 24. 1140 Cf. 1131 Cf. 1137 Cf. Aceste două simboluri sunt inseparabile în manifestările Duhului Sfânt. al Mirului şi al Preoţiei. 23. 14. 13. Acesta se coboară peste Fecioara Maria şi o „adumbreşte” ca să-l zămislească şi să-l nască pe Isus1134. acelaşi Nor „l-a luat pe Isus din faţa ochilor” ucenicilor în ziua Înălţării1135 şi îl va revela pe Fiul Omului în slavă în Ziua Venirii sale1136. 17-19. 697 Norul şi lumina. 19). Lc 21. 6. Llama. Iar aceste figuri sunt duse la împlinire de Cristos în Duhul Sfânt. 12. 18. 27) şi în El Tatăl ne pecetluieşte şi pe noi1137. Duh despre care Isus va spune: „Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie de pe acum aprins” (Lc 12. Tradiţia spirituală va reţine acest simbolism al focului ca unul dintre cele mai expresive pentru acţiunea Duhului Sfânt1129: „Nu stingeţi Duhul” (1 Tes 5. când întunecat. când luminos. 13. 698 Pecetea este un simbol înrudit cu cel al ungerii. 1 Cor 10. 8. 3. imaginea peceţii (sphragis) a fost folosită în unele tradiţii teologice pentru a exprima „caracterul” de neşters imprimat de aceste trei sacramente care nu pot fi repetate. 5. Ef 1. Încă de la teofaniile Vechiului Testament. 699 Mâna. 1 Rg 8. pe Moise şi Ilie. În sfârşit. „Dumnezeu Tatăl la pecetluit” pe Cristos (In 6. 1-2. Sf. Mc 16. Scrisoarea către evrei aşază Cf. Lc 1. de El să ascultaţi»” (Lc 9. pe Petru. Mc 10. Fapte 8. Duhul Sfânt este dăruit prin impunerea mâinilor de către apostoli 1141. Apostolii vor face la fel. El vine în norul carei umbreşte pe Isus. 15-18. Fapte 5. la Cortul Adunării1131 şi în timpul drumului prin pustiu1132. 36-38. Ex 40. 1135 Cf. 49). Cf.

Biserica a păstrat acest semn al revărsării atotputernice a Duhului Sfânt în epiclezele sale sacramentale. 46. sub chipul unui porumbel. De aceea. Lc 24. Duhul şi Cuvântul lui Dumnezeu în timpul făgăduinţelor 702 De la început şi până la „plinirea timpului” (Gal 4. III. 2. cât şi ale Noului Testament. 16 par. 14. atât ale Vechiului. dar este în acţiune. credinţa Bisericii îi înţelege aici pe toţi aceia pe care Duhul Sfânt i-a inspirat în redactarea cărţilor sfinte. 4). 700 Degetul. Mt 3. în special Psalmii)1147. când Biserica citeşte Vechiul Testament1145. 2 Cor 3. 1142 1143 Cf. 1146 Cf. şi unul. 44. Prin „prooroci”. „scrisoarea lui Cristos” dată în grija apostolilor „este scrisă cu Duhul Dumnezeului celui viu. Duhul lui Dumnezeu pregăteşte timpul lui Mesia. Profeţii (cărţile pe care noi le numim istorice şi cele profetice) şi Scrierile (mai ales sapienţiale. scrutează în el1146 ceea ce Duhul „care a grăit prin prooroci” vrea să ne spună despre Cristos. 1147 Cf.impunerea mâinilor printre „articolele fundamentale” ale învăţăturii sale1142. semn că pământul poate fi locuit din nou1143. În unele biserici. misiunea conjugată a Cuvântului şi a Duhului Tatălui rămâne ascunsă. Creator Spiritus îl invocă pe Duhul Sfânt ca pe digitus paternae dexterae ─ „degetul dreptei Tatălui”. porumbelul lăsat să zboare de către Noe se întoarce cu o ramură fragedă de măslin în cioc. Dacă Legea lui Dumnezeu a fost scrisă pe table de piatră „cu degetul lui Dumnezeu” (Ex 31. 20). ci pe tablele de carne ale inimilor” (2 Cor 3. 1145 Cf. sfânta Rezervă euharistică se păstrează într-un receptacol de metal în formă de porumbel (columbarium) atârnat deasupra altarului. Isus „scoate demonii cu degetul lui Dumnezeu” (Lc 11. 18). 1144 Cf. fără a fi încă pe deplin revelaţi. Gen 8. Cf. . Duhul Sfânt. Evr 6. Tradiţia iudaică distinge Legea (primele cinci cărţi sau Pentateuhul). Imnul Veni. Duhul se coboară şi se odihneşte în inima purificată a celor botezaţi. In 5. Simbolul porumbelului pentru a-l sugera pe Duhul Sfânt este tradiţional în iconografia creştină. Când Cristos iese din apa botezului. 8-12. 39. La sfârşitul potopului (al cărui simbolism se referă la Botez). 701 Porumbelul. nu pe table de piatră. se coboară peste El şi rămâne acolo1144. 3). şi celălalt. sunt deja făgăduiţi spre a fi aşteptaţi şi primiţi la vremea arătării lor.

13-14)1158. 73.. 1157 Cf. 1150 Sf. 104. (. Troparul utreniei de duminică pe glasul al doilea. Lc 1. 2. astfel încât şi ceea ce este vizibil să poarte forma divină”1150. 23). 10. Dumnezeu îi făgăduieşte lui Abraham un urmaş. 1153 Cf. In 11. Făgăduinţa făcută lui Abraham inaugurează economia mântuirii. 2. In 1. Ps 33. Liturgia bizantină. 704 „Cât despre om. Făgăduind cu jurământ1156. care erau risipiţi” 1155. 11. după chipul Fiului. 1152 Cf. 1151 Cf. In 3. Ez 37. Gal 3. Fil 2. 16-21. 1155 Cf. In 1. Rom 4. Lc 1. căci El este Dumnezeu de o fiinţă cu Tatăl şi cu Fiul.. 1148 1149 Cf.. (. 20-21. la capătul căreia Fiul însuşi îşi va asuma „chipul”1151 şi îl va restabili în „asemănarea” cu Tatăl. Duhul „care dă viaţa”. .. 14. întru care revărsarea Duhului Sfânt va realiza unitatea „fiilor lui Dumnezeu. 16.. Gen 18.În creaţie 703 Cuvântul lui Dumnezeu şi Suflarea lui se află la originea existenţei şi vieţii oricărei făpturi1148: Se cuvine ca Duhul Sfânt să domnească. Duhul făgăduinţei 705 Desfigurat de păcat şi de moarte. omul rămâne „după chipul lui Dumnezeu”.. 1-15. 6. Gen 22. 17-19. Irineu.) şi pe trupul modelat a desenat propria sa formă. Qoh 3. 32. Dumnezeu l-a plăsmuit cu mâinile sale [adică Fiul şi Duhul Sfânt] (. redându-i slava. Gen 12. Gen 1. În acesta vor fi binecuvântate toate neamurile pământului1153. 1154 Cf. 26-38. 1156 Cf. 3. Dem. 1158 Cf. Gal 3. lipsit de „asemănare”. 7. 14. să sfinţească şi să însufleţească creaţia.) A lui este puterea asupra vieţii. Dumnezeu făgăduieşte deja dăruirea Fiului său preaiubit1157 şi dăruirea „Duhului Sfânt al Făgăduinţei. 7. dar este „lipsit de slava lui Dumnezeu” (Rom 3. Acest urmaş va fi Cristos1154. 706 Împotriva oricărei speranţe umane. ca rod al credinţei şi al puterii Duhului Sfânt1152. 16. El păstrează creaţia în Tatăl prin Fiul1149. Rom 8. căci. 52. 12-13. 30.) care pregăteşte răscumpărarea Poporului pe care Dumnezeu şi l-a dobândit” (Ef 1. fiind Dumnezeu. 54-55.

de la patriarhi la Moise şi de la Iosua până la viziunile care inaugurează misiunea marilor profeţi. 1 Pt 2. Israel cedează ispitei de a deveni un regat ca celelalte neamuri. 1163 Cf. Totuşi. în dăruirea Legii1159. . pentru a călăuzi Poporul spre Cristos (Gal 3. Gemetele psalmilor dau mărturie. Dt 1─11. Însă Împărăţia. Aşteptarea lui Mesia şi a Duhului său 711 „Iată. îmi veţi fi Împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19.În Teofanii şi în Lege 707 Teofaniile (manifestări ale lui Dumnezeu) luminează calea făgăduinţei. una îndreptându-se spre aşteptarea lui Mesia. aparent un eşec al făgăduinţelor. după David. Era necesar ca Poporul lui Dumnezeu să sufere această purificare1163. Cf. Lc 24. semn al făgăduinţei şi al legământului. fidelitatea tainică a lui Dumnezeu care mântuieşte precum şi începutul renaşterii făgăduite. va fi lucrarea Duhului Sfânt. Lc 1. Ex 19─20. 9. În Împărăţie şi în Exil 709 Legea. precum şi cunoştinţa sporită a păcatului care derivă din ea1160 trezesc dorul după Duhul Sfânt. Dar. iar „Rămăşiţa” săracilor care se întorc din Exil este una dintre prefigurările cele mai transparente ale Bisericii. ar fi trebuit să domnească asupra inimii şi asupra instituţiilor Poporului născut din credinţa lui Abraham. 5-6)1161. Eu fac un lucru nou” (Is 43. dar întru Duhul. Rom 3. 32-33. Exilul aduce deja umbra Crucii în planul lui Dumnezeu. 1162 Cf. ele 1159 1160 Cf. 19): încep să se contureze două linii profetice. ea va aparţine celor săraci întru Duhul. 20. Tradiţia creştină a recunoscut întotdeauna că în aceste teofanii se lăsa văzut şi ascultat Cuvântul lui Dumnezeu. iar cealaltă spre vestirea unui Duh nou. în special. Litera Legii a fost dată ca un „pedagog”. 708 Această pedagogie a lui Dumnezeu apare. 1161 Cf. Ps 89. obiect al făgăduinţei făcute lui David1162. 710 Uitarea Legii şi infidelitatea faţă de Legământ duc la moarte: Exilul. este. „De veţi asculta glasul meu şi veţi păzi legământul meu. 2 Sam 7. 29─30. 24). revelat şi în acelaşi timp „umbrit” în Norul Duhului Sfânt. de fapt. 26. neputinţa ei de a-l mântui pe omul lipsit de „asemănarea” divină.

Lc 2. 25. 18-19)1168: Duhul Domnului este asupra mea. cf. El m-a trimis să duc Vestea cea Bună săracilor. 715 Textele profetice care privesc direct trimiterea Duhului Sfânt sunt oracole în care Dumnezeu vorbeşte inimii Poporului său în limbajul făgăduinţei. 32-34. 1-9. cf. Mt 3. 7). 25-28. 1169 Cf. duhul ştiinţei şi al fricii de Dumnezeu. 41). 3. căci Domnul m-a uns. Mt 12. 18-21. 1-6. îndeosebi în Is 11. apoi Is 49. El ne poate comunica propriul său Duh de viaţă. Is 6─12. 17. 31-34. 19. 1-5. Aceste cântări vestesc sensul pătimirii lui Isus şi arată astfel modul în care El îl va revărsa pe Duhul Sfânt pentru a da viaţă mulţimilor: nu din exterior. 1-14. Is 61. Ne limităm aici la cele în care apare. Ier 31. Cristos inaugurează vestirea Evangheliei. Luând asupra sa moartea noastră. şi să vestesc un an de bunăvoinţă al Domnului. Am văzut deja modul în care Isus împlineşte profeţiile care se referă la El. Lc 2. 1168 Cf. mai ales. Ez 11. duhul sfatului şi al tăriei. să-i vindec pe cei cu inima zdrobită. 1-2. 1167 Is 42. în primul rând. care aşteaptă în speranţă „mângâierea lui Israel” şi „eliberarea Ierusalimului”1165. poporul celor săraci1164. 36. 1─2: O mlădiţă va ieşi din Iesse şi un vlăstar din rădăcina lui va odrăsli şi se va odihni asupra lui Duhul Domnului: duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. în cântările Slujitorului1167. relaţia dintre Mesia şi Duhul său. ci îmbrăţişând „firea noastră de sclavi” (Fil 2. Cf. In 1.12. . Sof 2. 712 Trăsăturile chipului lui Mesia cel aşteptat încep să apară în cartea lui Emanuel1166 („când Isaia a văzut Slava” lui Cristos: In 12. ăi Ioel 3. să vestesc robilor răscumpărarea şi celor închişi eliberarea. însuşindu-şi acest pasaj din Isaia (Lc 4. 37. 714 De aceea. a căror împlinire o va proclama Sfântul Petru în dimineaţa 1164 1165 Cf. cu accentele „iubirii şi fidelităţii”1169. 410 ăi Is 52. 713 Trăsăturile lui Mesia sunt revelate. 38. 1166 Cf. 32.13─53. în sfârşit Is 50.converg în mica Rămăşiţă.

17). 5. Ioan încheie ciclul profeţilor inaugurat de Ilie 1172. ci a lui Mesia. 719 Ioan este „mai mult decât un profet” (Lc 7. Duhul Sfânt încheie „grăirea prin prooroci”.. Lc 1. IV. Duhul împlineşte astfel „căutările profeţilor” şi „dorinţa” îngerilor (1 Pt 1. în pace. El vesteşte apropiata mângâiere a lui Israel. ca să mărturisească despre Lumină” (In 1. Duhul Sfânt desăvârşeşte „dobândirea pentru Domnul a unui popor bine pregătit” (Lc 1. este în final marea lucrare a misiunii ascunse a Duhului Sfânt în vremea făgăduinţelor. în „vremurile din urmă”. Is 40. El va aduna laolaltă popoarele risipite şi dezbinate şi le va împăca.).) Iată Mielul lui Dumnezeu” (In 1.. În el. purificată şi luminată de Duhul. Ioan este „plin de Duhul Sfânt încă din sânul mamei sale” (Lc 1. 68). o dată cu Ioan Botezătorul. „el a venit spre mărturie. 41) prin lucrarea aceluiaşi Cristos pe care Fecioara Maria îl zămislise de la Duhul Sfânt. „Vizita” Mariei la Elisabeta a devenit astfel „vizita lui Dumnezeu la poporul său” (Lc 1. Duhul lui Cristos la plinirea timpului Ioan. Mt 11. scriind în ele o Lege nouă. Is 49. . 3. ceea ce El va realiza cu/şi în Cristos: să redea omului „asemănarea” divină. 13-14. 15. iar Dumnezeu va locui acolo împreună cu oamenii. Ps 22. 716 Poporul „săracilor”1171. 10-12): „Cel peste care vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste El. al celor umili şi blânzi. 26. 1172 Cf. 3.Rusaliilor1170. Duhul îi dobândeşte Domnului „un popor pregătit” (Cf. Duhul Sfânt inaugurează. el este „glasul” Mângâietorului care vine (In 1. pentru a pregăti venirea lui Cristos. Înainte-mergător. nu a oamenilor. (. 718 Ioan este „Ilie care trebuie să vină” (Mt 17. Duhul Domnului va înnoi inimile oamenilor.. Inima lor. 1-3. 34. Sof 2. 1173 Cf. va transforma creaţia cea dintâi. Botezul lui 1170 1171 Cf.. Profet şi Botezător 717 „A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan” (In 1. 17). Cf. (. 26). 61. 27. 7)1174. Conform acestor făgăduinţe. În Ioan. Fapte 2. 23)1173. acela este cel ce botează cu Duh. In 15. cei care aşteaptă dreptatea. 17-21. Şi eu am văzut şi am dat mărturie că acesta este Fiul lui Dumnezeu. care se încredinţează cu totul planurilor tainice ale Dumnezeului lor. 33. 33-36). etc. prefigurând. 10-13): focul Duhului sălăşluieşte în el şi îl face să „meargă înaintea” Domnului care vine. 1. În aceşti săraci. În Ioan Înainte-mergătorul. 720 În sfârşit. După cum va face Duhul Adevărului. este cea care se exprimă în Psalmi. 13. 1174 Cf. 6).

18-21. „Bucură-te. 15-19. Fecioria ei devine rodnicie unică prin puterea Duhului şi a credinţei1179. Duhul Sfânt realizează planul binevoitor al Tatălui. Fecioara îl zămisleşte şi îl naşte pe Fiul lui Dumnezeu cu/şi prin Duhul Sfânt. 9). La capătul acestei misiuni a Duhului. pururea Fecioara. Duhul Sfânt începe să-i pună în comuniune cu Cristos pe oameni. 26-28. Lc 2. Maria devine „Femeia”. 5. prin Maria. 725 În sfârşit. Pe bună dreptate.Ioan era pentru pocăinţă. Tatăl îşi găseşte Locuinţa unde Fiul său şi Duhul său pot locui printre oameni. 46-55. 14. Pentru prima dată în planul mântuirii şi pentru că Duhul său a pregătit-o. 723 În Maria. . Lc 1.6. cea plină de har” 721 Maria. 14.1─9. rugăciunea de mulţumire a întregului Popor al lui Dumnezeu şi deci a Bisericii. 724 În Maria. 8. Numai prin har ea a fost concepută fără păcat ca cea mai smerită dintre făpturi. Prov. cea mai vrednică de a primi Darul nespus al Atotputernicului. Rom 4. 1177 Cf. În acest sens. este capodopera misiunii Fiului şi a Duhului la plinirea timpului. Lc 1. Mt 2. ea arată Cuvântul în smerenia trupului său şi îl face cunoscut pentru cei Săraci1180 şi pentru Pârga neamurilor1181. ea înalţă spre Tatăl. Simeon şi Ana. Duhul Sfânt îl arată pe Fiul Tatălui devenit Fiul Fecioarei. Sir 24. 1182 Cf. 1175 1176 Cf. Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. cel în apă şi în Duh va fi o nouă naştere1175. „obiectele iubirii binevoitoare a lui Dumnezeu” 1182. pe care Duhul le va împlini în Cristos şi în Biserică: 722 Duhul Sfânt a pregătit-o pe Maria prin harul său. Zah 2. Gal 4. mirii din Cana şi primii ucenici. Cf. În ea încep să se arate „faptele minunate ale lui Dumnezeu”. Ea este Rugul aprins al Teofaniei definitive: plină de Duhul Sfânt. Lc 1. 1178 Cf. noua Evă. In 3. Atunci când îl poartă în sine pe Fiul veşnic. 1180 Cf. în Duhul Sfânt. 26-38. în cântarea ei1178. 11. iar cei smeriţi sunt întotdeauna cei dintâi care o primesc: păstorii. Tradiţia Bisericii a citit adesea în relaţie cu Maria cele mai frumoase texte despre Înţelepciune1176: Maria este cântată şi reprezentată în liturgie ca „Scaunul Înţelepciunii”. Îngerul Gabriel o salută ca „Fiică a Sionului”: „Bucură-te”1177. Se cuvenea să fie „plină de har” Maica Celui în care „locuieşte în trup toată Plinătatea Dumnezeirii” (Col 2. 1181 Cf. 14. magii. 1179 Cf. Sof 3.

In 7. Maica lui „Cristos total”1183. 1190 Cf. El ne va învăţa totul şi ne va aminti tot ceea ce Cristos ne-a spus şi Îi va da mărturie. în zorii „vremurilor din urmă” pe care Duhul le inaugurează în dimineaţa Rusaliilor. pentru că El este născut din Tatăl. 1187 Cf. celălalt Paraclet. 25-27. 7-15.„mama celor vii”. Întregul capitol al doilea al Simbolului credinţei trebuie citit în această lumină. 26. 10. 14. scoţând la lumină Biserica. 37-39. 729 Numai când a sosit Ceasul în care va fi preamărit. In 6. va fi dăruit de Tatăl la rugăciunea lui Isus. 26. atunci când revelează că Trupul său va fi hrană pentru viaţa lumii1184. 15. 16. de dreptate şi de judecată. 51. Cf. In 19. Cristos Isus 727 Întreaga Misiune a Fiului şi a Duhului Sfânt la plinirea timpului este conţinută în faptul că Fiul este unsul Duhului Tatălui încă de la Întruparea sa: Isus este Cristos. chiar în învăţătura sa adresată mulţimilor. 14). 1186 Cf. noi îl vom cunoaşte. Isus îl va trimite când va fi la Tatăl. Ca atare. 1185 Cf. Întreaga lucrare a lui Cristos este o misiune conjugată a Fiului şi a Duhului Sfânt. Duhul Sfânt va veni. De asemenea. Lc 11. ea este prezentă împreună cu cei Doisprezece. In 3. In 14. Mt 10. 1189 Cf. Mesia. samaritencei1186 şi celor care participă la sărbătoarea Corturilor1187. deoarece Moartea şi Învierea sa vor fi împlinirea făgăduinţei făcute Părinţilor1190: Duhul Adevărului. În ce priveşte lumea. 23-24. îl sugerează lui Nicodim1185. 62-63. 1183 1184 . El va fi cu noi pentru totdeauna şi va locui împreună cu noi. 26. 16-17. In 4. 1188 Cf. 19-20. El ne va călăuzi spre tot adevărul şi îl va preamări pe Cristos. El va fi trimis de Tatăl în numele lui Isus. „stăruind într-un cuget în rugăciune” (Fapte 1. 13. 5-8. Ucenicilor săi. Isus făgăduieşte venirea Duhului Sfânt. Aici se va menţiona numai ceea ce priveşte făgăduinţa Duhului Sfânt din partea lui Isus şi dăruirea lui de către Domnul glorificat. 17. El o va vădi în materie de păcat. 27. Totuşi. El le vorbeşte deschis despre Duhul în legătură cu rugăciunea1188 şi în legătură cu mărturia pe care va trebui să o aducă1189. 728 Isus îl revelează pe deplin pe Duhul Sfânt numai după ce El însuşi a fost glorificat prin Moartea şi Învierea sa. El îl sugerează treptat. Cf.

Sfânta Treime este pe deplin revelată. ei participă deja la comuniunea Sfintei Treimi. 33-36. vă trimit şi eu pe voi” (In 20. cel puţin. care le conţine pe toate celelalte. Lc 23. Duhul Sfânt ─ Darul lui Dumnezeu 733 „Dumnezeu este Iubire” (1 In 4. Troparul vecerniei de Rusalii. 22. „Dumnezeu a revărsat-o în inimile noastre prin Duhul Sfânt care ne-a fost dăruit” (Rom 5. nedespărţitei Treimi închinându-ne. Împărăţia vestită de Cristos este deschisă celor care cred în El: în smerenia trupului şi în credinţă. vine Ceasul lui Isus1191: Isus îşi încredinţează sufletul în mâinile Tatălui1192 în momentul în care prin moartea sa este învingător al morţii. misiunea lui Cristos şi a Duhului devine misiunea Bisericii: „Aşa cum m-a trimis pe mine Tatăl. 1195 Cf. Fapte 2. 8. V. Cristos Domnul revarsă din belşug Duhul1195. Fapte 1. 16) şi Iubirea este primul dar. 13) este cea care. astfel încât. Cf. 5). după împărtăşanie. Împărtăşirea Duhului Sfânt (2 Cor 13. „suflând” asupra ucenicilor1193. Paştele lui Cristos se împlineşte în revărsarea Duhului Sfânt. 21)1194. 8. Cf. Duhul Sfânt face lumea să intre în „vremurile din urmă”. 1191 1192 . dar încă nu desăvârşită: Văzut-am Lumina cea adevărată. 4). In 19. răniţi prin păcat. în Biserică. Începând din această zi. Începând din acest Ceas. 19. îl dăruieşte de îndată pe Duhul Sfânt. 732 În această zi. Prin venirea sa. 1. primul efect al darului Iubirii este iertarea păcatelor noastre. 1194 Cf. In 20. In 13. 47-48. 734 Pentru că noi suntem morţi sau. Mt 28. 1193 Cf. Duhul ăi Biserica în vremurile din urmă Rusaliile 731 În ziua Rusaliilor (la încheierea celor şapte săptămâni pascale). reluat în liturgiile euharistice. timpul Bisericii. 1196 Liturgia bizantină. Lc 24.730 În sfârşit. căci ea ne-a mântuit pe noi1196. 30. 1. 17. redă celor botezaţi asemănarea divină pierdută prin păcat. luat-am Spirit ceresc. aflat-am credinţa cea adevărată. care nu are sfârşit. 46. Împărăţia deja moştenită. dăruit şi comunicat ca Persoană divină: din plinătatea sa. Această Iubire. care este manifestat. „înviat din morţi prin slava Tatălui” (Rom 6.

735 Atunci, El dăruieşte „arvuna” sau „pârga” moştenirii noastre1197; însăşi viaţa Sfintei Treimi care constă în a iubi „aşa cum ne-a iubit El”1198. Această iubire (cea din 1 Cor 13) este principiul vieţii noi în Cristos, care a devenit posibilă deoarece noi „am primit puterea de la Duhul Sfânt” (Fapte 1, 8). 736 Fiii lui Dumnezeu pot aduce roade prin această putere a Duhului. Cel care ne-a altoit în Viţa cea adevărată ne va face să aducem „roadele Duhului, care sunt: iubirea, bucuria, pacea, răbdarea, bunăvoinţa, bunătatea, fidelitatea, blândeţea, înfrânarea” (Gal 5, 22-23). „În Duhul trăim”; cu cât renunţăm mai mult la noi înşine1199, cu atât mai mult „umblăm în Duhul” (Gal 5, 25): Prin comuniunea cu El, Duhul Sfânt ne face spirituali, ne readuce în Paradis, ne întoarce în Împărăţia cerurilor şi în adopţiunea filială, ne dă îndrăzneala de a-l numi pe Dumnezeu Tată şi de a participa la harul lui Cristos, de a fi numiţi fii ai luminii şi de a avea parte de slava cea veşnică1200. Duhul Sfânt şi Biserica 737 Misiunea lui Cristos şi a Duhului Sfânt se împlineşte în Biserică, Trupul lui Cristos şi Templul Duhului Sfânt. Această misiune conjugată îi asociază de acum înainte pe credincioşii lui Cristos la comuniunea lui cu Tatăl în Duhul Sfânt: Duhul îi pregăteşte pe oameni, le iese în întâmpinare cu harul său pentru a-i atrage la Cristos. El le arată pe Domnul înviat, le aminteşte cuvântul său şi le deschide mintea spre înţelegerea Morţii şi Învierii lui. El le face prezent misterul lui Cristos, în cel mai înalt grad în Euharistie, pentru a-i reconcilia, a-i pune în comuniune cu Dumnezeu, pentru a-i face să aducă „multe roade” (In 15, 5. 8. 16). 738 Astfel, misiunea Bisericii nu se adaugă la cea a lui Cristos şi a Duhului Sfânt, ci este sacramentul ei; prin toată fiinţa sa şi în toate mădularele sale, Biserica este trimisă pentru a vesti şi a da mărturie, a actualiza şi a răspândi misterul comuniunii Sfintei Treimi (acesta va fi obiectul articolului următor): Noi toţi, care am primit unul şi acelaşi duh, pe Duhul Sfânt, am fost uniţi între noi şi cu Dumnezeu. Căci deşi, luaţi în parte, suntem numeroşi şi Cristos face ca Duhul Tatălui şi al său să locuiască în fiecare dintre noi, acest Duh unic şi nedespărţit prin El însuşi îi aduce la unire pe cei care sunt diferiţi între ei (...) şi face ca toţi să apară una în El însuşi. Şi după
1197 1198

Cf. Rom 8, 23; 2 Cor 1, 21. Cf. 1 In 4, 11-12. 1199 Cf. Mt 16, 24-26. 1200 Sf. Vasile, Spir. 15, 36.

cum puterea sfintei firi omeneşti a lui Cristos face ca toţi aceştia în care ea se află să formeze un singur trup, socotesc că în acelaşi fel Duhul lui Dumnezeu, care locuieşte în toţi, unic şi nedespărţit, îi aduce pe toţi la unitatea spirituală1201. 739 Pentru că Duhul Sfânt este ungerea lui Cristos, Capul Trupului, este cel care îl revarsă în mădularele sale pentru a le hrăni, a le vindeca, a le organiza în funcţiile lor reciproce, a le da viaţă, a le trimite să dea mărturie, a le asocia la jertfa sa adusă Tatălui şi la mijlocirea sa pentru lumea întreagă. Cristos împărtăşeşte mădularelor Trupului său pe Duhul său Sfânt şi Sfinţitor prin sacramentele Bisericii (acesta va fi obiectul celei de-a doua părţi a Catehismului). 740 Aceste „lucrări minunate ale lui Dumnezeu”, oferite credincioşilor în sacramentele Bisericii, îşi aduc roadele în viaţa nouă, în Cristos, după Duh (acesta va fi obiectul celei de-a treia părţi a Catehismului). 741 „Duhul vine în ajutorul slăbiciunii noastre; într-adevăr, noi nu ştim să ne rugăm cum se cuvine, dar însuşi Duhul mijloceşte pentru noi cu suspine Negrăite” (Rom 8, 26). Duhul Sfânt, înfăptuitor al lucrărilor lui Dumnezeu, este Maestrul rugăciunii (acesta va fi obiectul celei de-a patra părţi a Catehismului). PE SCURT 742 „Dovada că voi sunteţi fii este aceea că Dumnezeu l-a trimis în inimile noastre pe Duhul Fiului său, care strigă: Abba, Tată” (Gal 4, 6). 743 De la început până la sfârşitul timpului, când Dumnezeu îl trimite pe Fiul său, El îl trimite şi pe Duhul său: misiunea lor este strâns unită şi inseparabilă. 744 La plinirea timpului, Duhul Sfânt împlineşte în Maria toate pregătirile pentru venirea lui Cristos în Poporul lui Dumnezeu. Prin lucrarea Duhului Sfânt în ea, Tatăl îl dăruieşte lumii pe Emanuel, „Dumnezeu-cu-noi” (Mt 1, 23). 745 Fiul lui Dumnezeu este consacrat Cristos (Mesia) prin ungerea Duhului Sfânt la Întrupare1202. 746 Prin Moartea şi Învierea sa, Isus e constituit Domn şi Cristos în slavă (Fapte 2, 36). Din plinătatea sa, El îl revarsă pe Duhul Sfânt asupra apostolilor şi a Bisericii. 747 Duhul Sfânt, pe care Cristos, Capul, îl revarsă în mădularele sale, construieşte, animă şi sfinţeşte Biserica. Ea este sacramentul comuniunii Sfintei
1201 1202

Sf. Ciril din Alexandria, Io. 12. Cf. Ps 2, 6-7.

Treimi şi a oamenilor.

ARTICOLUL 9 „Cred... Sfânta Biserică catolică”

748 „Cristos este lumina neamurilor; de aceea, Conciliul, întrunit în Duhul Sfânt, doreşte ca, vestind Evanghelia la toată făptura, să-i lumineze pe toţi oamenii cu lumina lui Cristos, care străluceşte pe chipul Bisericii”. Cu aceste cuvinte începe „Constituţia dogmatică despre Biserică” a Conciliului al II-lea din Vatican. Astfel, Conciliul arată că articolul de credinţă despre Biserică depinde în întregime de articolele care se referă la Cristos Isus. Biserica nu are altă lumină în afară de cea a lui Cristos; ea este, după o imagine îndrăgită de Părinţii Bisericii, comparabilă cu Luna, a cărei lumină este în întregime o reflexie a Soarelui. 749 Articolul despre Biserică depinde, de asemenea, în întregime de cel despre Duhul Sfânt, care îl precede. „Într-adevăr, după ce am arătat că Duhul Sfânt este izvorul şi dătătorul oricărei sfinţenii, mărturisim acum că El este cel care i-a dat Bisericii sfinţenia”1203. Biserica este, după expresia Sfinţilor Părinţi, locul „unde înfloreşte Duhul”1204. 750 Credinţa că Biserica este „Sfântă” şi „Catolică” şi că este „Una” şi „Apostolică” (aşa cum adaugă Simbolul niceno-constantinopolitan) este inseparabilă de credinţa în Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Simbolul apostolilor formulează Credo [...] Ecclesiam ─ „cred (...) Biserica”, şi nu în Biserică, pentru a nu-l confunda pe Dumnezeu cu lucrările sale şi pentru a atribui în mod clar bunătăţii lui Dumnezeu toate darurile pe care El le-a pus în Biserica sa1205.

1203 1204

CR 1, 10, 1. Sf. Hipolit, Trad. ap. 35. 1205 Cf. CR 1, 10, 22.

PARAGRAFUL 1. Biserica în planul lui Dumnezeu

I. Numele şi imaginile Bisericii 751 În greceşte, cuvântul care desemnează „Biserica” (de la ek-kalein – „a chema afară”) înseamnă „convocare”. El desemnează adunările poporului1206, în general cu caracter religios. Este termenul utilizat frecvent în Vechiul Testament grec pentru adunările poporului ales înaintea lui Dumnezeu, mai ales pentru adunarea de la Sinai, unde Israel a primit Legea şi a fost statornicit de Dumnezeu ca poporul său sfânt 1207. Denumindu-se ekklesia, prima comunitate a celor care cred în Cristos se recunoaşte moştenitoare a acestei adunări. În ea, Dumnezeu îşi „convoacă” Poporul de la toate marginile pământului. Termenul Kyriaké, de unde provin church, Kirche, înseamnă „cea care aparţine Domnului”. Cuvântul românesc Biserică vine din latinescul basilica. 752 În limbajul creştin, cuvântul „Biserică” indică adunarea liturgică 1208, dar şi comunitatea locală1209 sau întreaga comunitate universală a credincioşilor1210. Aceste trei semnificaţii sunt, de fapt, inseparabile. „Biserica” este Poporul pe care Dumnezeu îl adună din lumea întreagă. Ea există în comunităţi locale şi se realizează ca adunare liturgică, mai ales euharistică. Ea trăieşte din Cuvântul şi din Trupul lui Cristos şi devine astfel ea însăşi Trupul lui Cristos. Simboluri ale Bisericii 753 În Sfânta Scriptură, găsim numeroase imagini şi figuri legate între ele, prin care revelaţia vorbeşte despre misterul inepuizabil al Bisericii. Imaginile luate din Vechiul Testament sunt variaţiuni ale unei idei de fond, cea a „Poporului lui Dumnezeu”. În Noul Testament1211, toate aceste imagini îşi găsesc un nou centru prin faptul că Cristos devine „Capul” acestui popor1212, care este, de aceea, Trupul său. În jurul acestui centru s-au grupat imagini „luate fie din viaţa pastorală sau agricolă, fie din construcţii, din familie şi
1206 1207

Cf. Fapte 19, 39. Cf. Ex 19. 1208 Cf. 1 Cor 11, 18; 14, 19. 28. 34. 35. 1209 Cf. 1 Cor 1, 2; 16, 1. 1210 Cf. 1 Cor 15, 9; Gal 1, 13; Fil 3, 6. 1211 Cf. Ef 1, 22; Col 1, 18. 1212 Cf. LG 9.

nuntă”1213. 754 „Biserica, într-adevăr, este staulul a cărui poartă unică şi necesară este Cristos”1214. Ea este şi turma al cărei păstor – Dumnezeu - a prevestit că va fi El însuşi1215 şi ale cărei oi, chiar dacă au în fruntea lor păstori omeneşti, totuşi sunt necontenit călăuzite şi hrănite de Cristos însuşi, Păstorul cel Bun şi Mai-marele păstorilor1216, care şi-a dat viaţa pentru oile sale1217. 755 Biserica este ogorul lui Dumnezeu1218. Pe acest ogor creşte străvechiul măslin ale cărui rădăcini sfinte au fost patriarhii şi în care s-a petrecut şi se petrece împăcarea între iudei şi păgâni1219. Ea a fost sădită de Viticultorul ceresc ca o viţă aleasă1220. Viţa cea adevărată este Cristos, care dă viaţă şi rodnicie mlădiţelor, adică nouă, celor care rămânem în El prin Biserică şi care fără El nu putem face nimic1221. 756 Mai adesea, Biserica este numită zidirea lui Dumnezeu1222. Domnul însuşi s-a asemănat cu piatra aruncată de zidari şi care a devenit piatra unghiulară 1223. Pe această temelie, Biserica este construită de apostoli1224 şi din această temelie ea primeşte trăinicie şi coeziune. Această zidire primeşte diferite denumiri: casa lui Dumnezeu 1225, în care locuieşte familia sa, locuinţa lui Dumnezeu în Duh1226, „cortul lui Dumnezeu printre oameni” (Ap 21, 3) şi, mai ales, templul sfânt, care, reprezentat de sanctuarele de piatră, este obiectul laudei Sfinţilor Părinţi şi comparat pe bună dreptate în liturgie cu Cetatea sfântă, noul Ierusalim. Într-adevăr, în ea alcătuim pe acest pământ, ca pietre vii, un templu spiritual1227. Această Cetate sfântă, Ioan o contemplă coborând din cer de la Dumnezeu, la reînnoirea finală a lumii, „gătită ca o mireasă împodobită pentru mirele ei” (Ap 21, 1-2). 757 Biserica se mai numeşte „Ierusalimul de sus” şi „maica noastră” (Gal 4, 26) 1228;
1213 1214

LG 6. Cf. In 10, 1-10. 1215 Cf. Is 40, 11; Ez 34, 11-31. 1216 Cf. In 10, 11; 1 Pt 5, 4. 1217 Cf. In 10, 11-15. 1218 Cf.1 Cor 3, 9. 1219 Cf. Rom 11, 13-26. 1220 Cf. Mt 21, 33-43 par.; Is 5, 1-7. 1221 In 15, 1-5. 1222 Cf. 1 Cor 3, 9. 1223 Cf. Mt 21, 42 par.; Fapte 4, 11; 1 Pt 2, 7; Ps 118, 22. 1224 Cf. 1 Cor 3, 11. 1225 Cf. 1 Tim 3, 15. 1226 Cf. Ef 2, 19-22. 1227 Cf. 1 Pt 2, 5. 1228 Cf. Ap 12, 17.

ea este descrisă ca mireasa neprihănită a Mielului fără pată1229, pe care Cristos „a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească” (Ef 5, 25-26), pe care şi-a unit-o printr-un legământ indisolubil şi pe care nu încetează să o „hrănească şi să o îngrijească” (Ef 5, 29)1230 ». II. Originea, întemeierea şi misiunea Bisericii 758 Pentru a scruta misterul Bisericii, trebuie să medităm mai întâi originea ei în planul Preasfintei Treimi şi realizarea ei progresivă în istorie. Un plan născut în inima Tatălui 759 „Tatăl veşnic, în planul total liber şi tainic al înţelepciunii şi bunătăţii sale, a creat Universul, a hotărât să-i ridice pe oameni la împărtăşirea vieţii divine”, la care i-a chemat pe toţi în Fiul său: „Pe cei care cred în Cristos, Tatăl a hotărât să-i adune în Sfânta Biserică”. Această „familie a lui Dumnezeu” se constituie şi se realizează treptat de-a lungul etapelor istoriei umane, după dispoziţiile Tatălui: într-adevăr, Biserica a fost „prefigurată încă de la începutul lumii; pregătită în mod minunat în istoria poporului lui Israel şi în vechiul Legământ şi instituită în timpurile din urmă; a fost manifestată prin revărsarea Duhului Sfânt şi va fi împlinită în glorie la sfârşitul veacurilor”1231. Biserica ─ prefigurată de la începutul lumii 760 „Lumea a fost creată în vederea Bisericii”, spuneau creştinii vremurilor dintâi1232. Dumnezeu a creat lumea în vederea comuniunii cu viaţa sa divină, comuniune ce se realizează prin „convocarea” oamenilor în Cristos, iar această „convocare” este Biserica. Biserica este scopul a toate1233 şi chiar vicisitudinile dureroase, cum ar fi căderea îngerilor şi păcatul oamenilor, nu au fost îngăduite de Dumnezeu decât ca ocazie şi mijloc de a manifesta toată puterea braţului său, toată măsura iubirii pe care voia să o dăruiască lumii: După cum voinţa lui Dumnezeu este un act şi acest act se numeşte lume, tot astfel, intenţia sa este mântuirea oamenilor şi ea se numeşte Biserică1234.
1229 1230

Cf. Ap 19, 7; 21, 2. 9; 22, 17. LG 6. 1231 LG 2. 1232 Hermas, Vis. 2, 4, 1; cf. Aristide, Apol. 16, 6; Sf. Iustin, Apol. 2, 7. 1233 Cf. Sf. Epifan, Haer. 1, 1, 5. 1234 Clement din Alexandria, Paed. 1, 6.

Biserica ─ pregătită în Vechiul Legământ 761 Adunarea Poporului lui Dumnezeu începe în momentul în care păcatul distruge comuniunea oamenilor cu Dumnezeu şi cea a oamenilor între ei. Se poate spune că adunarea Bisericii este reacţia lui Dumnezeu la haosul provocat de păcat. Această reunificare se realizează în mod tainic în sânul tuturor popoarelor: „În orice neam, cel ce se teme de El şi face dreptatea este plăcut lui Dumnezeu” (Fapte 10, 35)1235. 762 Pregătirea îndepărtată a adunării Poporului lui Dumnezeu începe cu chemarea lui Abraham, căruia Dumnezeu îi făgăduieşte că va deveni părintele unui popor mare 1236. Pregătirea imediată începe cu alegerea lui Israel ca Popor al lui Dumnezeu1237. Prin alegerea sa, Israel trebuie să fie semnul adunării viitoare a tuturor neamurilor 1238. Dar deja profeţii îl acuză pe Israel că a rupt legământul şi că s-a purtat ca o prostituată1239. Ei vestesc un Legământ nou şi veşnic1240. „Acest Legământ Nou l-a încheiat Cristos”1241. Biserica ─ instituită de Cristos Isus 763 Fiul trebuie să realizeze, la plinirea timpului, planul de mântuire al Tatălui său; acesta este motivul „misiunii”1242 sale. „Domnul Isus a pus început Bisericii sale, proclamând Vestea cea Bună, adică venirea Împărăţiei lui Dumnezeu făgăduită de veacuri în Scriptură”1243. Pentru a împlini voinţa Tatălui, Cristos a inaugurat Împărăţia cerurilor pe pământ. Biserica „este Împărăţia lui Cristos prezentă deja în mister”1244. 764 „Această Împărăţie străluceşte oamenilor în cuvântul, faptele şi prezenţa lui Cristos”1245. A primi cuvântul lui Isus înseamnă „a primi însăşi Împărăţia 1246». Izvorul şi începutul Împărăţiei este „mica turmă” (Lc 12, 32) a celor pe care Isus i-a chemat în

1235 1236

Cf. LG 9; 13; 16. Cf. Gen 12, 2; 15, 5-6. 1237 Cf. Ex 19, 5-6; Dt 7, 6. 1238 Cf. Is 2, 2-5; Mih 4, 1-4. 1239 Cf. Os 1; Is 1, 2-4; Ier 2; etc. 1240 Cf. Ier 31, 31-34; Is 55, 3. 1241 LG 9. 1242 Cf. LG 3; AG 3. 1243 LG 5. 1244 LG 3. 1245 LG 5. 1246 LG 5.

jurul său şi al căror păstor este El însuşi1247. Ei sunt adevărata familie a lui Isus1248. Pe cei pe care i-a chemat astfel în jurul său, i-a învăţat un nou „mod de a acţiona”, dar şi o rugăciune proprie1249. 765 Domnul Isus şi-a înzestrat comunitatea cu o structură care va rămâne până la desăvârşirea Împărăţiei. Mai întâi i-a ales pe cei Doisprezece cu Petru ca mai-marele lor1250. Reprezentând cele douăsprezece triburi ale lui Israel1251, ei sunt pietrele de temelie ale noului Ierusalim1252. Cei Doisprezece1253 şi ceilalţi ucenici1254 participă la misiunea lui Cristos, la puterea lui, dar şi la soarta lui1255. Prin toate aceste acţiuni, Cristos îşi pregăteşte şi îşi construieşte Biserica. 766 Dar Biserica s-a născut, în primul rând, din dăruirea totală a lui Cristos pentru mântuirea noastră, anticipată în instituirea Euharistiei şi realizată pe Cruce. „Începutul şi creşterea Bisericii sunt semnificate prin sângele şi apa care ies din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit”1256. „Căci din coasta lui Cristos dormind pe Cruce s-a născut sacramentul admirabil al întregii Biserici”1257. După cum Eva a fost creată din coasta lui Adam care dormea, tot astfel, Biserica s-a născut din inima străpunsă a lui Cristos mort pe Cruce1258. Biserica ─ manifestată de Duhul Sfânt 767 „Odată împlinită lucrarea pe care Tatăl a încredinţat-o Fiului pe pământ, în ziua Rusaliilor a fost trimis Duhul Sfânt pentru a sfinţi necontenit Biserica” 1259. Atunci, „Biserica a fost arătată public în faţa mulţimii şi a început, prin propovăduire, răspândirea Evangheliei”1260. Pentru că este „convocarea” tuturor oamenilor la mântuire, Biserica este, prin natura sa, misionară, trimisă de Cristos la toate neamurile pentru a

1247 1248

Cf. Mt 10, 16; 26, 31; In 10, 1-21. Cf. Mt 12, 49. 1249 Cf. Mt 5-6. 1250 Cf. Mc 3, 14-15. 1251 Cf. Mt 19, 28; Lc 22, 30. 1252 Cf. Ap 21, 12-14. 1253 Cf. Mc 6, 7. 1254 Cf. Lc 10, 1-2. 1255 Cf. Mt 10, 25; In 15, 20. 1256 LG 3. 1257 SC 5. 1258 Cf. Sf. Ambrozie, Luc. 2, 85-89. 1259 LG 4. 1260 AG 4.

face în ele ucenici1261. 768 Pentru ca Biserica să-şi poată realiza misiunea, Duhul Sfânt „o înzestrează şi o conduce prin diferite daruri ierarhice şi charismatice”1262. „De aceea, Biserica, înzestrată cu darurile Întemeietorului său şi păstrând cu fidelitate poruncile dragostei, umilinţei şi abnegaţiei, primeşte misiunea de a vesti şi instaura la toate neamurile Împărăţia lui Cristos şi a lui Dumnezeu şi constituie pe pământ germenul şi începutul acestei Împărăţii”1263. Biserica ─ împlinită în glorie 769 „Biserica (...) nu va ajunge la împlinire decât în gloria cerească” 1264, la întoarcerea glorioasă a lui Cristos. Până în acea zi, „Biserica înaintează peregrinând printre persecuţiile lumii şi mângâierile lui Dumnezeu”1265. Aici, pe pământ, ea se ştie în exil, departe de Domnul1266, şi aspiră la venirea deplină a Împărăţiei, la „ceasul în care va fi unită în slavă cu Regele său”1267. Împlinirea Bisericii şi, prin ea, împlinirea lumii, în slavă, nu se va face fără mari încercări. Numai atunci, „toţi drepţii, începând cu Adam, de la dreptul Abel până la ultimul ales, se vor aduna la Tatăl în Biserica universală”1268. III. Misterul Bisericii 770 Biserica se află în istorie, dar în acelaşi timp o transcende. Numai „cu ochii credinţei”1269 poate fi văzută în realitatea ei vizibilă, realitate în acelaşi timp spirituală, aducătoare de viaţă divină. Biserica ─ în acelaşi timp vizibilă şi spirituală 771 „Unicul Mijlocitor, Cristos, a stabilit pe acest pământ Biserica sa sfântă, comunitate de credinţă, de speranţă şi de iubire, ca organism vizibil; El o susţine fără încetare şi, prin ea, revarsă asupra tuturor harul şi adevărul”. Biserica este în acelaşi timp:
1261 1262

Cf. Mt 28, 19-20; AG 2; 5─6. LG 4. 1263 LG 5. 1264 LG 48. 1265 Sf. Augustin, Civ. 18, 51; cf. LG 8. 1266 Cf. 2 Cor 5, 6; LG 6. 1267 LG 5. 1268 LG 2. 1269 CR 1, 10, 20.

─ „societate organizată ierarhic şi Trup Mistic al lui Cristos; ─ adunare vizibilă şi comunitate spirituală; ─ Biserica de pe pământ şi Biserica plină de bogăţii cereşti”. Aceste dimensiuni constituie împreună „o singură realitate complexă, făcută dintrun element uman şi un element divin”1270: Natura autentică a adevăratei Biserici este caracterizată prin faptul că ea este în acelaşi timp umană şi divină, văzută şi înzestrată cu realităţi nevăzute, ferventă în acţiune şi dăruită contemplaţiei, prezentă în lume, şi totuşi, străină şi călătoare, dar toate acestea în aşa fel încât ceea ce este uman în ea să fie orânduit spre ceea ce e divin şi subordonat lui, ceea ce este vizibil ─ invizibilului, acţiunea ─ contemplaţiei şi realitatea prezentă ─ cetăţii viitoare spre care tindem1271. O, smerenie! O, înălţime! Cortul din Kedar şi sanctuarul lui Dumnezeu; locuinţă pământească şi palat ceresc; casă de lut şi curte regească; trup muritor şi templu al luminii; în sfârşit, lucru de nimic pentru cei trufaşi şi mireasă a lui Cristos! Este neagră, dar frumoasă, fiica Ierusalimului, cea care, palidă de trudă şi de suferinţa unui exil îndelungat, are totuşi ca podoabă găteala cerească1272. Biserica ─ mister al unirii oamenilor cu Dumnezeu 772 În Biserică îşi împlineşte Cristos şi îşi revelează propriul mister ca scop al planului lui Dumnezeu: „să adune (să «recapituleze») totul în Cristos” (Ef 1, 10). Sfântul Paul numeşte „taină mare” (Ef 5, 32) unirea de logodnă a lui Cristos cu Biserica. Întrucât este unită cu Cristos ca şi cu un Mire1273, Biserica devine, la rândul ei, mister1274. Contemplând în ea misterul, Sfântul Paul scrie: „Cristos cel din voi, nădejdea slavei” (Col 1, 27). 773 În Biserică, această comuniune a oamenilor cu Dumnezeu prin „dragostea care nu trece niciodată” (1 Cor 13, 8) este ţelul spre care este orânduit tot ceea ce este în ea mijloc sacramental legat de această lume care trece1275. „Structura sa este cu totul
1270

LG 8.

1271 1272

SC 2. Sf. Bernard, Cant. 27, 14. 1273 Cf. Ef 5, 25-27. 1274 Cf. Ef 3, 9-11. 1275 Cf. LG 48.

rânduită spre sfinţenia mădularelor lui Cristos. Iar sfinţenia se apreciază în funcţie de «marea taină» în care Mireasa răspunde prin darul iubirii la darul Mirelui”1276. Maria merge înaintea noastră, a tuturor, „pe calea sfinţeniei”, care este misterul Bisericii, ca „Mireasa fără pată sau zbârcitură” (Ef 5, 27). De aceea, „dimensiunea mariană a Bisericii stă înaintea dimensiunii sale petrine”1277. Biserica ─ sacrament universal al mântuirii 774 Cuvântul grecesc mysterion a fost tradus în latină prin doi termeni: mysterium şi sacramentum. În interpretarea ulterioară, termenul sacramentum exprimă, mai ales, semnul vizibil al realităţii ascunse a mântuirii, indicată prin termenul mysterium. În acest sens, Cristos însuşi e misterul mântuirii: Non est enim aliud Dei mysterium, nisi Christus ─ „Nu există alt mister al lui Dumnezeu în afară de Cristos” 1278. Lucrarea mântuitoare a firii sale omeneşti sfinte şi sfinţitoare este sacramentul mântuirii, care se manifestă şi acţionează în sacramentele Bisericii (pe care Bisericile din Orient le numesc „sfintele taine”). Cele şapte sacramente sunt semnele şi instrumentele prin care Duhul Sfânt revarsă harul lui Cristos, care este Capul, în Biserica ce este Trupul său. Biserica aşadar conţine şi comunică harul nevăzut pe care îl semnifică. În acest sens analogic, ea este numită „sacrament”. 775 „Biserica este în Cristos ca un sacrament, adică semn şi instrument al unirii intime cu Dumnezeu şi al unităţii întregului neam omenesc”1279. A fi sacramentul unirii intime a oamenilor cu Dumnezeu: acesta este primul scop al Bisericii. Deoarece comuniunea între oameni se înrădăcinează în unirea cu Dumnezeu, Biserica este şi sacramentul unităţii neamului omenesc. În ea, această unitate a şi început, întrucât ea reuneşte oameni „din toate neamurile, rasele, popoarele şi limbile” (Ap 7, 9); în acelaşi timp, Biserica este „semn şi instrument” al deplinei realizări a acestei unităţi care încă trebuie să vină. 776 Ca sacrament, Biserica este instrument al lui Cristos. „Este folosită de El ca instrument al răscumpărării tuturor”1280, „sacramentul universal al mântuirii”1281, prin care Cristos „dezvăluie şi în acelaşi timp înfăptuieşte misterul iubirii lui Dumnezeu faţă

1276 1277

MD 27. Ibid. 1278 Sf. Augustin, Ep. 187, 11, 34. 1279 LG 1. 1280 LG 9. 1281 LG 48.

de om”1282. Ea „este planul vizibil al iubirii lui Dumnezeu pentru omenire”1283, care doreşte „constituirea întregului neam omenesc în unicul popor al lui Dumnezeu, adunarea lui în unicul Trup al lui Cristos, zidirea lui în unicul Templu al Duhului Sfânt”1284. PE SCURT 777 Cuvântul Ekklesía - „Biserică” - înseamnă „convocare”. El desemnează adunarea celor pe care Cuvântul lui Dumnezeu îi convoacă pentru a forma Poporul lui Dumnezeu şi care, hrăniţi cu Trupul lui Cristos, devin ei înşişi Trupul lui Cristos. 778 Biserica este în acelaşi timp cale şi scop al planului lui Dumnezeu: prefigurată în creaţie, pregătită în Vechiul Legământ, întemeiată de cuvintele şi faptele lui Isus Cristos, realizată prin Crucea lui răscumpărătoare şi prin Învierea lui, ea s-a manifestat ca mister de mântuire prin revărsarea Duhului Sfânt. Ea se va desăvârşi în slava cerului ca adunare a tuturor celor răscumpăraţi de pe pământ1285. 779 Biserica este în acelaşi timp vizibilă şi spirituală, societate ierarhică şi Trup mistic al lui Cristos. Ea este una, formată dintr-un element uman şi unul divin. Aici se află misterul său, pe care numai credinţa îl poate accepta. 780 Biserica este în această lume sacramentul mântuirii, semnul şi instrumentul comuniunii lui Dumnezeu cu oamenii.

PARAGRAFUL 2. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu, Trupul lui Cristos, Templul Duhului Sfânt

I. Biserica ─ Poporul lui Dumnezeu 781 „În orice timp şi în orice neam este plăcut lui Dumnezeu acela care se teme de
1282 1283

GS 45, 1. Paul VI, Cuvântare din 22 iunie 1973. 1284 AG 7; cf. LG 17. 1285 Cf. Ap 14, 4.

El şi săvârşeşte dreptatea. Însă i-a plăcut lui Dumnezeu să-i sfinţească şi să-i mântuiască pe oameni, nu individual şi fără vreo legătură între ei, ci a voit să facă din ei un popor care să-l cunoască în adevăr şi să-l slujească în sfinţenie. Şi-a ales aşadar un neam, din care a făcut poporul său, poporul izraelit, a încheiat cu el un legământ şi l-a educat treptat. (...) Toate acestea însă au fost o pregătire şi o prefigurare a legământului nou şi desăvârşit care avea să fie încheiat în Cristos. (...) Acesta este noul legământ în Sângele său, chemând dintre iudei şi păgâni o mulţime care să se contopească în unitate, nu după trup, ci în duh”1286. Caracteristicile Poporului lui Dumnezeu 782 Poporul lui Dumnezeu are caracteristici care îl disting net de toate grupările religioase, etnice, politice sau culturale ale istoriei: ─ El este Poporul lui Dumnezeu: Dumnezeu nu este proprietatea nici unui popor. Însă El şi-a dobândit un Popor dintre cei care odinioară nu erau un popor: „o seminţie aleasă, o preoţie regească, un popor sfânt” (1 Pt 2, 9). ─ Se devine membru al acestui Popor nu prin naşterea fizică, ci prin „naşterea de sus”, „din apă şi din Duh” (In 3, 3-5), adică prin credinţa în Cristos şi prin Botez. ─ Acest Popor îl are drept Cap pe Isus Cristos (Cel Uns, Mesia): întrucât aceeaşi ungere, Duhul Sfânt, se răspândeşte din Cap în Trup, el este „Poporul mesianic”. ─ „Condiţia acestui Popor este demnitatea libertăţii fiilor lui Dumnezeu: în inimile lor, ca într-un templu, se află Duhul Sfânt”. ─ „Legea sa este porunca nouă de a iubi aşa cum Cristos însuşi ne-a iubit” 1287. Aceasta este legea „nouă” a Duhului Sfânt1288. ─ Misiunea sa este de a fi sarea pământului şi lumina lumii1289. „El este pentru întregul neam omenesc cel mai puternic germen de unitate, speranţă şi mântuire”. ─ Destinul său, în sfârşit, este „Împărăţia lui Dumnezeu începută pe pământ de Dumnezeu însuşi şi care trebuie să se răspândească neîncetat, până când, la sfârşitul veacurilor, va fi desăvârşită de El însuşi”1290. Un popor preoţesc, profetic şi regesc 783 Isus Cristos este cel pe care Tatăl l-a uns cu Duhul Sfânt şi l-a statornicit „Preot, Profet şi Rege”. Întregul Popor al lui Dumnezeu participă la aceste trei funcţii ale lui
1286 1287

LG 9. Cf. In 13, 34. 1288 Cf. Rom 8, 2; Gal 5, 25. 1289 Cf. Mt 5, 13-16. 1290 LG 9.

Cristos şi poartă responsabilităţile misiunii şi slujirii care decurg din ele1291. 784 Cel care intră în Poporul lui Dumnezeu prin credinţă şi Botez devine părtaş la vocaţia unică a acestui Popor: vocaţia sacerdotală: „Cristos Domnul, Preot ales dintre oameni, a făcut din noul popor «o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl său». Întradevăr, cei botezaţi sunt consacraţi prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă”1292. 785 „Poporul sfânt al lui Dumnezeu participă şi la funcţia profetică a lui Cristos”. Aceasta, mai ales, prin simţul supranatural al credinţei, care este cel al Poporului întreg, laici şi ierarhie, atunci când „aderă neclintit la credinţa transmisă sfinţilor o dată pentru totdeauna”1293 şi îi aprofundează înţelegerea şi devine martor al lui Cristos în mijlocul acestei lumi. 786 Poporul lui Dumnezeu participă, în sfârşit, la funcţia regească a lui Cristos. Cristos îşi exercită regalitatea atrăgându-i la sine pe toţi oamenii prin moartea şi Învierea sa1294. Cristos, Regele şi Domnul Universului, s-a făcut slujitorul tuturor, deoarece „nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi” (Mt 20, 28). Pentru creştin, „a domni înseamnă a-L sluji” 1295, îndeosebi „în săraci şi suferinzi, în care Biserica recunoaşte chipul Întemeietorului său sărac şi suferind” 1296. Poporul lui Dumnezeu îşi împlineşte „demnitatea regească” trăind conform acestei vocaţii de a sluji împreună cu Cristos. Pe toţi cei renăscuţi în Cristos, semnul Crucii îi face regi, ungerea Duhului Sfânt îi consacră preoţi, pentru ca, exceptând îndatoririle specifice slujirii noastre, toţi creştinii, înveşmântaţi în darul spiritual şi folosindu-se de raţiunea lor, să se recunoască membri ai acestei seminţii regeşti şi părtaşi la funcţia preoţească. Într-adevăr, ce este mai regesc pentru suflet decât să-şi guverneze trupul în supunere faţă de Dumnezeu? Şi ce este mai preoţesc decât a-i închina Domnului o conştiinţă curată şi de a oferi pe altarul inimii jertfele nepătate ale evlaviei?1297 II. Biserica ─ Trupul lui Cristos Biserica este comuniune cu Isus
1291 1292

Cf. RH 18-21. LG 10. 1293 LG 12. 1294 Cf. In 12, 32. 1295 Cf. LG 36. 1296 LG 8. 1297 Sf. Leon cel Mare, Serm. 4, 1.

787 Încă de la început, Isus i-a asociat pe ucenici la viaţa sa1298; El le-a revelat misterul Împărăţiei1299; i-a făcut părtaşi la misiunea sa, la bucuria sa1300 şi la suferinţele sale1301. Isus vorbeşte despre o comuniune şi mai intimă între El şi cei care îl vor urma: „Rămâneţi în mine şi eu în voi. (...) Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (In 15, 4-5). El vesteşte o comuniune tainică şi reală între propriul său trup şi trupul nostru: „Cine mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6, 56). 788 Când prezenţa sa vizibilă le-a fost luată, Isus nu i-a lăsat orfani pe ucenicii săi1302. El le-a făgăduit că va rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor1303, le-a trimis pe Duhul său1304. Comuniunea cu Isus a devenit, într-un fel, mai intensă: „Împărtăşindu-le fraţilor săi, adunaţi din toate neamurile, pe Duhul Sfânt, i-a constituit în mod mistic ca Trup al său”1305. 789 Compararea Bisericii cu un trup aruncă o rază de lumină asupra legăturii intime dintre Biserică şi Cristos. Ea nu este numai adunată în jurul lui; ea este unificată în El, în Trupul lui. Trei aspecte ale Bisericii-Trup al lui Cristos trebuie subliniate în mod deosebit: unitatea tuturor membrilor între ei prin unirea lor cu Cristos; Cristos, Capul Trupului; Biserica, Mireasa lui Cristos. „Un singur Trup” 790 Creştinii care răspund Cuvântului lui Dumnezeu şi devin mădulare ale Trupului lui Cristos devin strâns uniţi cu Cristos: „În acest trup, viaţa lui Cristos se revarsă în toţi credincioşii, care, prin sacramente, sunt uniţi în mod tainic, dar real, cu Cristos care a pătimit şi a fost glorificat”1306. Acest lucru este în mod deosebit adevărat despre Botez, prin care noi suntem uniţi cu moartea şi Învierea lui Cristos 1307, şi despre Euharistie, prin care, „făcându-ne realmente părtaşi la Trupul Domnului, suntem ridicaţi la comuniunea cu El şi între noi”1308. 791 Unitatea trupului nu anulează diversitatea mădularelor: „În alcătuirea Trupului lui Cristos există o diversitate de membre şi funcţiuni. Unic este Duhul, care, după
1298 1299

Cf. Mc 1, 16-20; 3, 13-19. Cf. Mt 13, 10-17. 1300 Cf. Lc 10, 17-20. 1301 Cf. Lc 22, 28-30. 1302 Cf. In 14, 18. 1303 Cf. Mt 28, 20. 1304 Cf. In 20, 22; Fapte 2, 33. 1305 LG 7. 1306 LG 7. 1307 Cf. Rom 6, 4-5; 1 Cor 12, 13. 1308 LG 7.

bogăţia sa şi după necesităţile slujirilor, îşi împarte darurile diferite în folosul Bisericii”. Unitatea Trupului mistic produce şi stimulează dragostea între credincioşi: „Dacă un membru suferă, toate membrele suferă cu el; dacă un membru este cinstit, toate membrele se bucură cu el”1309. În sfârşit, unitatea Trupului mistic învinge toate dezbinările umane: „Câţi în Cristos v-aţi botezat, în Cristos v-aţi îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici grec; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Cristos Isus” (Gal 3, 27-28). „Cristos este Capul acestui Trup” 792 Cristos „este Capul Trupului care este Biserica” (Col 1, 18). El este Începutul creaţiei şi al răscumpărării. Înălţat în slava Tatălui, „El are întâietatea în toate” (Col 1, 18), în primul rând, asupra Bisericii, prin care îşi întinde domnia peste toate: 793 El ne uneşte cu Paştele său: toate mădularele trebuie să se străduiască să i se conformeze „până când Cristos va lua chip în ei” (Gal 4, 19). „De aceea, suntem cuprinşi în misterele vieţii sale, (...) ne asociem patimilor sale ─ ca trupul faţă de cap ─, suferind împreună cu El, pentru a fi preamăriţi împreună cu El”1310. 794 El are grijă de creşterea noastră1311. Pentru a ne face să ne înălţăm spre El, Capul nostru1312, Cristos rânduieşte în Trupul său, Biserica, darurile şi slujirile prin care noi ne ajutăm reciproc pe calea mântuirii. 795 Cristos şi Biserica înseamnă aşadar „Cristos întreg” (Christus totus). Biserica este una cu Cristos. Sfinţii au o conştiinţă foarte vie a acestei unităţi: Deci să ne bucurăm şi să aducem mulţumiri, pentru că am devenit nu numai creştini, ci Cristos însuşi. Înţelegeţi, fraţilor, harul pe care Dumnezeu ni l-a făcut, dăruindu-ni-l pe Cristos drept Cap? Tresăltaţi şi bucuraţi-vă, am devenit Cristos. Într-adevăr, deoarece El este Capul şi noi suntem mădularele, omul întreg înseamnă El şi noi. (...) Plinătatea lui Cristos înseamnă deci Capul şi mădularele; ce înseamnă Capul şi mădularele? Cristos şi Biserica1313. Redemptor noster unam se personam cum sancta Ecclesia, quam assumpsit, exhibuit ─ „Răscumpărătorul nostru s-a înfăţişat pe sine ca una şi aceeaşi persoană cu Biserica pe care şi-a asumat-o”1314.
1309 1310

LG 7. LG 7. 1311 Cf. Col 2, 19. 1312 Cf. Ef 4, 11-16. 1313 Sf. Augustin, Ev. In 21, 8. 1314 Sf. Grigore cel Mare, Mor. praef. 1, 6, 4.

Caput et membra. fie mădularele. Proc. de fapt. 74. 29. 1317 Cf. După cum este scris: „Vor fi amândoi un trup. In 3. 5.. Iar Domnul însuşi spune în Evanghelie: „Nu mai sunt doi. III. 1-13. Ap 22. Biserica este Mireasa lui Cristos 796 Unitatea lui Cristos şi a Bisericii. ca pe o Mireasă „logodită” cu Cristos Domnul. 29. 26). două persoane diferite. Ioana d'Arc. 17. Ef 5. ad 1. 1321 Cf.) Fie că vorbeşte Capul. pentru care s-a dăruit „spre a o sfinţi” (Ef 5. (. 15-17. 2. şi totuşi. unul singur alcătuit dintr-o mulţime. mădular al acestui Trup. Taina aceasta mare este. Ef 1. 2 Cor 11. El vorbeşte în persoana Capului (ex persona capitis) sau în persoana Trupului (ex persona corporis). Acest aspect este adesea exprimat prin imaginea mirelui şi a miresei. Toma Aq. (.. . Cap şi Trup. ci un singur trup” (Mt 19. 31-32). th. pentru a fi cu El un singur Duh 1319. ad membra nostra. Apostolul prezintă Biserica şi pe fiecare credincios. 1318 Cf. id est anima nostra. 4. 1322 Sf. 48. 4. hoc est Spiritus 1315 1316 Sf. Ea este Mireasa nepătată a Mielului nepătat1320. o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. quasi una persona mystica ─ „Capul şi mădularele sunt ca o singură persoană mistică”1315.. există. Domnul s-a numit el însuşi „Mire” (Mc 2. în calitate de Trup îşi spune „Mireasă”1322. 27. Isus Cristos şi Biserica sunt una şi nu trebuie complicate lucrurile”1316. Augustin. S. 1319 Cf. şi de care nu încetează a se îngriji ca de propriul său Trup1321: Iată-l pe Cristos întreg. Psal. pe care Cristos a iubit-o. După cum aţi văzut. Biserica ─ Templul Duhului Sfânt 797 Quod est spiritus noster. Capul şi mădularele Trupului implică şi distingerea lor într-o relaţie personală. 2. Un cuvânt al Sfintei Ioana d’Arc către judecătorii săi rezumă credinţa sfinţilor Învăţători şi exprimă bunul-simţ al credincioşilor: „După părerea mea. Tema lui Cristos-Mire al Bisericii a fost pregătită de profeţi şi vestită de Ioan Botezătorul1317. 1 Cor 6. Cristos este cel care vorbeşte. Mt 22. 1-14. 6). 25. 1320 Cf.) În calitate de Cap îşi spune „Mire”. pe care şi-a asociat-o printr-un legământ veşnic. 3. 19)1318.. ele alcătuiesc una singură în îmbrăţişarea conjugală.

prin Botezul prin care El alcătuieşte Trupul lui Cristos1329. spre binele oamenilor şi după trebuinţele lumii. ad corpus Christi. care au. care deţine întâietatea între daruri”1330. 800 Charismele trebuie să fie acceptate cu recunoştinţă din partea celui care le primeşte. prin virtuţile care-l fac pe om să acţioneze conform binelui. 1331 LG 12. 267. prin sacramentele care dau sporire şi vindecare mădularelor lui Cristos. 1328 Cf. 24. 798 Duhul Sfânt este „principiul oricărei acţiuni dătătoare de viaţă şi cu adevărat mântuitoare în fiecare dintre diferitele părţi ale Trupului”1327. este pentru mădularele noastre. Căci ele sunt o minunată bogăţie a harului 1323 1324 Sf. (. 1327 Pius XII. Duhul Sfânt este pentru mădularele lui Cristos. în întregime în Trup. Enc. Duhul Sfânt face din Biserică „Templul Dumnezeului celui viu” (2 Cor 6. AA 3.. în sfârşit. 13. şi unde este Duhul lui Dumnezeu. acolo se află Biserica şi tot harul”1326. 16. 1326 Sf. 16)1325: Bisericii i s-a încredinţat Darul lui Dumnezeu. Irineu. prin numeroasele haruri speciale (numite „charisme”) prin care îi face pe credincioşi „capabili şi dispuşi să primească diferite activităţi şi slujiri folositoare pentru reînnoirea şi creşterea Bisericii”1331. quod est Ecclesia ─ „Ceea ce spiritul nostru. 32). deoarece El se află în întregime în Cap. 3. trebuie să i se atribuie faptul că toate părţile Trupului sunt legate atât între ele. 1 Cor 12. fiind rânduite spre creşterea Bisericii. charismele sunt haruri ale Duhului Sfânt. cf. 1... Pius XII. prin „harul apostolilor. Augustin. dar şi de toţi membrii Bisericii. adică Duhul Sfânt. direct sau indirect. 16-17.. confirmarea credinţei noastre şi scara înălţării noastre spre Dumnezeu.) În ea a fost aşezată comuniunea cu Cristos. 1325 Cf. Enc. o utilitate eclezială. 21. acolo este şi Duhul lui Dumnezeu. 1329 Cf. Ef. 4. care este Biserica”1323. 1 Cor 3. (. cât şi cu Capul lor suprem.Sanctus ad membra Christi. „care are puterea de a zidi” (Fapte 20. . pentru Trupul lui Cristos. ca unui principiu ascuns. în întregime în fiecare dintre mădulare” 1324. Mystici Corporis: DS 3808. Mystici Corporis: DS 3808. Charismele 799 Extraordinare sau simple şi umile. adică sufletul nostru. 1330 LG 7. El lucrează în multe feluri la zidirea Trupului întreg în iubire1328: prin Cuvântul lui Dumnezeu. 4. Haer. „Duhului lui Cristos. Serm.) Căci unde este Biserica. arvuna incoruptibilităţii. Ef 2.

astfel încât toate charismele să coopereze. „oamenii să constituie o singură familie şi un singur Popor al lui Dumnezeu”1336. cu condiţia totuşi să fie vorba despre daruri care vin cu adevărat de la Duhul Sfânt şi care să fie exercitate într-un mod pe deplin conform cu impulsurile autentice ale aceluiaşi Duh. e întotdeauna necesară discernerea charismelor. „Aceştia au o datorie specială de a nu stinge Duhul. la „binele comun” (1 Cor 12. 1334 Cf. în diversitatea şi complementaritatea lor. există o diversitate de mădulare şi de funcţii.pentru vitalitatea apostolică şi pentru sfinţenia întregului Trup al lui Cristos. în special de cele care suferă. 1335 LG 13. LG 12. neam sfânt. 1Cor 13. PE SCURT 802 „Cristos Isus s-a dat pe sine pentru noi. CL 24. ca să ne izbăvească de toată fărădelegea şi să-şi cureţe un Popor care să-i aparţină” (Tit 2. Prin Duhul Sfânt şi prin acţiunea sa în sacramente. 7)1334. 1336 AG 1. Popor dobândit” (1 Pt 2. 9). 803 „Voi sunteţi seminţie aleasă. A făcut din ea Maica roditoare a tuturor fiilor lui Dumnezeu. Cristos mort şi înviat constituie comunitatea credincioşilor ca Trup al său. Nici o charismă nu dispensează de referirea şi supunerea faţă de Păstorii Bisericii. 1332 1333 . adevărata măsură a charismelor1332. 805 Biserica este Trupul lui Cristos. „Toţi oamenii sunt chemaţi să facă parte din Poporul lui Dumnezeu”1335. pentru ca. în El şi pentru El. adică după iubire. ci de a cerceta totul şi a păstra ce este bun” 1333. 14). 801 În acest sens. LG 30. Toate mădularele sunt legate unele de altele. 806 În unitatea acestui Trup. 807 Biserica este acest Trup al cărui Cap este Cristos: ea trăieşte din El. 808 Biserica este Mireasa lui Cristos: El a iubit-o şi s-a dat pe sine pentru ea. sunt sărace şi persecutate. în Cristos. preoţie împărătească. El trăieşte împreună cu ea şi în ea. A purificat-o prin Sângele său. 804 În Poporul lui Dumnezeu se intră prin credinţă şi prin Botez. Cf. mai ales în Euharistie.

I. pe care o mărturisim în Crez ca una. DS 2888. catolică şi apostolică şi tot El o cheamă să realizeze fiecare dintre aceste caracteristici. Cristos este cel care. a unităţii sale catolice. aminteşte Conciliul Vatican I. catolică şi apostolică”1338. a Fiului şi a Sfântului Duh»”1337. Duhul este ca sufletul Trupului Mistic. a stabilităţii sale neînvinse. „datorită sfinţeniei sale preaînalte. Biserica nu le are de la ea însăşi. principiul vieţii lui. 810 „Astfel. citându-l pe Sf. indică nişte trăsături esenţiale ale Bisericii şi ale misiunii ei. LG 8. PARAGRAFUL 3. a unicului Dumnezeu Tatăl şi Fiul în Duhul 1337 1338 LG 4. „Biserica”. . al unităţii în diversitate şi al bogăţiei darurilor şi charismelor lui. Biserica este una. sfântă. 1340 DS 3013.809 Biserica este Templul Duhului Sfânt. Ciprian. îi dă Bisericii sale harul să fie una. în Treimea persoanelor. 1341 UR 2. este ea însăşi un mare şi perpetuu motiv de credibilitate şi o dovadă incontestabilă a misiunii sale divine”1340. catolică şi apostolică 811 „Aceasta este Biserica unică a lui Cristos. Biserica este una „Misterul sacru al Unităţii Bisericii”1341 813 Biserica este una datorită izvorului său: „Supremul model şi principiul acestui mister este unitatea. 812 Numai credinţa poate recunoaşte că Biserica are aceste proprietăţi din izvorul ei divin. 1339 Cf. prin Duhul Sfânt. Biserica universală se înfăţişează ca «un Popor adunat de comuniunea Tatălui. Dar manifestările lor istorice sunt semne ce vorbesc limpede şi raţiunii umane. sfântă. Aceste patru atribute. sfântă. inseparabil legate între ele1339.

(. CIC. pretutindeni acelaşi. păcatul şi greutatea consecinţelor sale ameninţă fără încetare darul unităţii. un singur Logos al Universului şi. şi îmi place să o numesc Biserica1345. Dar unitatea Bisericii peregrine este asigurată şi prin legăturile vizibile ale comuniunii: ─ mărturisirea unei singure credinţe primite de la apostoli. În unitatea Poporului lui Dumnezeu sunt adunate diversităţile popoarelor şi culturilor. înzestrate cu tradiţii proprii”1346. can.. a încredinţat-o lui Petru pentru a o păstori. 814 De la început. care este legătura desăvârşirii” (Col 3.) Această Biserică. care a devenit mamă. 1345 Sf. Între membrii Bisericii există o diversitate de daruri. 816 „Biserica unică a lui Cristos” este aceea pe care „Mântuitorul nostru. este şi o singură fecioară. dându-i acestuia şi celorlalţi apostoli misiunea de a o răspândi şi călăuzi. cât şi din multitudinea persoanelor care le primesc. înfăptuieşte acea minunată comuniune a credincioşilor şi îi uneşte atât de intim pe toţi în Cristos. Marea bogăţie a acestei diversităţi nu se opune unităţii Bisericii. Deci faptul de a fi una ţine de însăşi esenţa Bisericii: Ce taină uimitoare! Există un singur Tată al Universului. 1344 UR 2. Totuşi. stări şi moduri de viaţă.Sfânt”1342. mai ales a sacramentelor. §3. ─ celebrarea comună a cultului divin. încât este Principiul unităţii Bisericii”1344. după învierea sa. de asemenea. 3). „în comuniunea eclezială există în mod legitim Biserici particulare. GS 78.. UR 2. care locuieşte în cei ce cred. LG 14. Biserica este una prin „sufletul” său: „Duhul Sfânt. apostolul trebuie să îndemne la a „păstra unitatea Duhului prin legătura păcii” (Ef 4. 14). 1342 1343 . Paed. funcţii. 1. 1346 LG 13. ─ succesiunea apostolică prin sacramentul Preoţiei. care păstrează buna înţelegere frăţească a familiei lui Dumnezeu1347. De aceea. Biserica este una prin Întemeietorul său: „Căci Fiul întrupat i-a împăcat pe toţi oamenii cu Dumnezeu prin Crucea sa şi a restabilit unitatea tuturor într-un singur popor şi într-un singur trup”1343. un singur Duh Sfânt. 1347 Cf. cârmuită de succesorul lui UR 2. această Biserică „una” se prezintă totuşi cu o mare diversitate ce provine atât din varietatea darurilor lui Dumnezeu. Clement din Alexandria. 815 Care sunt aceste legături ale unităţii? „Deasupra tuturor se află dragostea. 6. 205. care umple şi conduce întreaga Biserică. orânduită şi organizată în această lume ca societate. subzistă în Biserica Catolică.

există şi multiplicitate. 1352 Origene. 1350 UR 3. 1354 LG 8. ex quo omnium credentium erat cor unum et anima una ─ „Acolo unde sunt păcate. 1. ibi haereses. Ubi autem virtus. can. iar comunităţi considerabile ca număr s-au despărţit de comuniunea deplină a Bisericii catolice. iar fiii Bisericii catolice îi recunosc pe bună dreptate ca fraţi în Domnul”1353. credinţa. CIC. Poporului lui Dumnezeu”1349. poate fi dobândită toată plinătatea mijloacelor de mântuire.. apostazia şi schisma1351) nu se fac fără păcatele oamenilor: Ubi peccata sunt. 1351 Cf. pentru a constitui pe pământ Trupul unic al lui Cristos. in Ezech. erezii. sunt încorporaţi lui Cristos şi. pe care Apostolul le condamnă cu asprime. ibi singularitas.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. „în această Biserică unică şi unitară a lui Dumnezeu au apărut încă de la începuturi anumite sciziuni. Credinţa noastră este că Domnul a încredinţat numai Colegiului apostolic în frunte cu Petru toate bogăţiile Noului Legământ. 751. „şi care trăiesc credinţa în Cristos. de aceea. 1348 1349 LG 8. poartă pe drept numele de creştini. căruia trebuie să-i fie pe deplin încorporaţi toţi aceia care aparţin deja. uneori nu fără vina unor oameni de ambele părţi”1350. iar Biserica catolică îi îmbrăţişează cu respect şi iubire frăţească. Rupturile ce rănesc unitatea Trupului lui Cristos (erezia. 9. viaţa harului.. Hom. schisme. unire. ibi unio. prin care toţi credincioşii erau un trup şi un suflet”1352. dar acolo unde este virtute.Petru şi de episcopii în comuniune cu el”1348: Decretul despre Ecumenism al Conciliului al II-lea din Vatican explicitează: „Numai prin Biserica catolică a lui Cristos. în vreun fel. ibi est multitudo. ibi discussiones. . Rănile unităţii 817 De fapt. există şi unitate. „multe elemente de sfinţire şi de adevăr”1354 există în afara limitelor vizibile ale Bisericii catolice: „cuvântul scris al lui Dumnezeu. care este instrumentul general de mântuire. 818 Cei care se nasc astăzi în comunităţi apărute din asemenea rupturi. 819 În plus. conflicte. în secolele următoare s-au ivit dezbinări mai mari. ibi schismata. UR 3. nu pot fi acuzaţi de păcatul despărţirii. 1353 UR 3. (.

a întări şi a desăvârşi unitatea pe care Cristos o doreşte pentru ea. căci infidelitatea membrilor faţă de darul lui Cristos este cauza dezbinărilor. 1362 UR 8. trebuie socotite sufletul întregii mişcări ecumenice şi pot fi numite pe drept cuvânt «ecumenism spiritual»”1362. Toate aceste bunuri provin de la Cristos şi conduc la El1356 şi cheamă de la sine „unitatea catolică”1357. împreună cu rugăciunile individuale şi publice pentru unitatea creştinilor. dar Biserica trebuie întotdeauna să se roage şi să lucreze pentru a menţine. 1363 Cf. pentru ca lumea să creadă că Tu m-ai trimis” (In 17. ─ cunoaşterea frăţească reciprocă1363. 1359 Cf. ─ formarea ecumenică a credincioşilor şi. Spre unitate 820 „Cristos a dăruit de la început Bisericii sale” unitatea. 1357 LG 8. 1360 Cf. UR 10. ─ convertirea inimii „pentru a trăi mai curat după Evanghelie”1361.. 1361 Cf. LG 15. UR 6. cf. UR 1. UR 7. „Noi credem că ea dăinuie în Biserica catolică fără a se putea pierde şi sperăm că va creşte din zi în zi până la sfârşitul veacurilor”1358. De aceea. eşti în mine şi Eu în tine. Cristos dăruieşte întotdeauna Bisericii sale darul unităţii. Tată. UR 9. 1364 Cf. Duhul lui Cristos se foloseşte de aceste Biserici şi comunităţi ecleziale ca mijloace de mântuire a căror forţă vine din plinătatea harului şi adevărului pe care Cristos a încredinţat-o Bisericii catolice. şi ei să fie una în Noi. ─ rugăciunea în comun.. Ca toţi să fie una. Dorinţa de a regăsi unitatea tuturor creştinilor este un dar al lui Cristos şi o chemare a Duhului Sfânt1359. Cf. în special. UR 3. a preoţilor1364. . După cum Tu. şi nu încetează să se roage Tatălui pentru unitatea ucenicilor săi: „. alte daruri interioare ale Duhului Sfânt şi alte elemente vizibile”1355. 821 Pentru a răspunde în mod adecvat la aceasta.speranţa şi iubirea. căci „convertirea inimii şi sfinţenia vieţii. Această înnoire este forţa mişcării spre unitate1360. 21). este nevoie de: ─ o înnoire permanentă a Bisericii într-o fidelitate mai mare faţă de vocaţia sa. Isus s-a rugat El însuşi în ceasul pătimirii sale. 1358 UR 4. 1355 1356 UR 3.

este sfinţită de El. a iubit Biserica sa ca pe o mireasă şi s-a dat pe sine pentru ea ca să o sfinţească. în iubirea Tatălui faţă de noi şi în puterea Duhului Sfânt”1368. care împreună cu Tatăl şi cu Duhul este proclamat «unul Sfânt». este încununată cu sfinţenie adevărată. Fiul lui Dumnezeu. unită cu Cristos. în mod imuabil. 9. de orice condiţie şi stare. spre sfinţirea oamenilor şi preamărirea lui Dumnezeu în Cristos”1372.) este. depăşeşte puterile şi capacitatea omului”. 1366 .. 16. 1 Cor 6. la perfecţiunea sfinţeniei Tatălui”1376. 825 „Biserica.. 1377 LG 42. 826 Iubirea este sufletul sfinţeniei la care toţi sunt chemaţi: ea „guvernează toate mijloacele de sfinţire. iar membrii ei sunt numiţi „sfinţi”1371. Dar trebuie şi să existe conştiinţa faptului „că năzuinţa sfântă de a-i împăca pe toţi creştinii în unitatea Bisericii lui Cristos. spre mărirea lui Dumnezeu”1369. În membrii săi. una şi unică. încă de pe pământ. 1376 LG 11. ne punem întreaga speranţă „în rugăciunea lui Cristos pentru Biserică. sfinţenia desăvârşită trebuie încă să fie dobândită: „Întăriţi cu atâtea mijloace puternice de mântuire. 1372 SC 10. 822 Grija de a realiza unirea „priveşte întreaga Biserică. 1. credincioşi şi păstori”1367. În ea. Toate acţiunile Bisericii „se îndreaptă. ─ colaborarea între creştini în diferitele domenii ale slujirii oamenilor1366. 1367 UR 5. II. 1370 LG 12. 1375 LG 48. 1374 LG 48. „noi dobândim sfinţenia prin harul lui Dumnezeu”1374. 1371 Cf. le dă formă şi le duce la scop”1377: 1365 Cf. a unit-o cu sine ca pe trupul său şi a copleşit-o cu darul Duhului Sfânt. Biserica este sfântă 823 „Noi credem că Biserica (. chiar dacă nedesăvârşită”1375. sunt chemaţi de Domnul. UR 4. UR 12. 11. Cristos. 1368 UR 24. fiecare pe calea sa. În Biserică se află „plinătatea mijloacelor de mântuire”1373. 1373 UR 3. 1369 LG 39. Biserica este deci „Poporul sfânt al lui Dumnezeu”1370. Într-adevăr. 13. ea devine şi sfinţitoare. 1. Cf. ca spre scopul lor. sfântă. Fapte 9. toţi credincioşii. prin El şi în El.─ dialogul între teologi şi întâlnirile între creştinii diferitelor Biserici şi comunităţi1365. 824 Biserica. De aceea.

CĂ IUBIREA ESTE TOTUL. trebuie să se recunoască păcătoşi1380. nevinovat şi fără pată. De aceea. ei cad în păcatele şi dezordinile ce împiedică răspândirea sfinţeniei... dar care au mereu nevoie de sfinţire: Biserica este sfântă chiar cuprinzând în sânul ei păcătoşi. (. dacă Biserica are un trup. 8-10. „sfinţenia este izvorul tainic şi măsura infailibilă a activităţii sale apostolice şi a elanului său misionar”1385. Într-adevăr. Ms. LG 40. că dacă Iubirea s-ar stinge. autob. 1 In 1. 1381 Cf. alcătuit din diferite mădulare. cel mai nobil dintre toate nu-i lipseşte: am înţeles că Biserica are o Inimă şi că această Inimă este APRINSĂ de IUBIRE. 1384 CL 16. nu a cunoscut păcatul. Tereza a Pruncului Isus. sustrăgându-se de la această viaţă. 1378 Sf. martirii ar refuza să-şi verse sângele. sfânt.. Biserica. CĂ EA CUPRINDE TOATE TIMPURILE ŞI TOATE LOCURILE. CĂ ESTE VEŞNICĂ!1378 827 „În vreme ce Cristos.Am înţeles că. pentru că ea însăşi nu are altă viaţă decât cea a harului: trăind din viaţa ei. incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. 24-30. 1379 . „Sfinţii şi sfintele au fost întotdeauna izvor de înnoire în momentele cele mai dificile ale istoriei Bisericii”1384. inclusiv slujitorii ei. 828 Canonizându-i pe anumiţi credincioşi. adică proclamând în mod solemn că aceşti credincioşi au practicat eroic virtuţile şi au trăit în fidelitate faţă de harul lui Dumnezeu.. dându-i pe sfinţi ca modele şi mijlocitori1383. neghina păcatului se află încă amestecată cu grâul Evangheliei până la sfârşitul timpurilor1381. 1383 Cf. 1382 SPF 19. 3. Biserica suferă şi face pocăinţă pentru aceste greşeli. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de purificare. 3. Mt 13. Biserica recunoaşte puterea Duhului sfinţeniei care se află în ea şi susţine speranţa credincioşilor.) CU ALTE CUVINTE. 6. 1380 Cf. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”1379. Toţi membrii Bisericii. cel mai necesar. (. 48-51. Deci Biserica reuneşte păcătoşi la care a ajuns mântuirea lui Cristos. de care are puterea să-i vindece pe fiii săi prin sângele lui Cristos şi darul Duhului Sfânt1382. ci a venit pentru a ispăşi doar păcatele poporului. LG 8. membrii ei se sfinţesc. UR 3. cf. 1385 CL 17. B 3v. Am înţeles că numai Iubirea îi face să acţioneze pe membrii Bisericii. În toţi. apostolii n-ar mai vesti Evanghelia.) Am înţeles că IUBIREA CONŢINE TOATE VOCAŢIILE.

19. este darul Domnului însuşi. în unitatea Duhului său1392. 2. păstrându-şi unitatea şi unicitatea. „Unde este Cristos Isus. prin care Biserica catolică tinde în mod eficace şi perpetuu spre adunarea întregii omeniri cu toate bunurile ei sub conducerea lui Cristos. ei îşi ridică ochii spre Maria”1386: în ea. 831 Ea este catolică pentru că e trimisă în misiune de Cristos către toţi oamenii1391: Toţi oamenii sunt chemaţi în noul Popor al lui Dumnezeu. (. AG 4. Sf. de aceea. credincioşii se străduiesc încă să crească în sfinţenie.. Biserica este catolică într-un dublu sens: Ea este catolică deoarece în ea este prezent Cristos. 8.. catolică în ziua Rusaliilor 1390. . care la început a creat natura umană unitară şi a voit apoi să-i adune laolaltă pe fiii săi risipiţi. în acest sens fundamental. învingând păcatul. 1392 LG 13. ceea ce implică faptul că ea primeşte de la El „plinătatea mijloacelor de mântuire”1389 pe care El le-a voit: mărturisire de credinţă dreaptă şi completă. 1391 Cf. Fiecare Biserică particulară este „catolică” 1386 1387 LG 65. trebuie să se răspândească în toată lumea şi în toate veacurile. Ignaţiu din Antiohia. Ef 1. 1389 AG 6. Biserica era.) Acest caracter de universalitate. viaţă sacramentală integrală şi slujire conferită prin hirotonire în succesiunea apostolică. şi ea va fi astfel întotdeauna până în ziua Parusiei. pentru a se împlini planul lui Dumnezeu.829 „În timp ce Biserica îşi atinge în Preacurata Fecioară desăvârşirea care o face să fie fără pată şi zbârcitură. Smyrn. 1390 Cf. care împodobeşte poporul lui Dumnezeu. acolo este Biserica catolică”1387. Biserica este catolică Ce înseamnă „catolic”? 830 Cuvântul „catolic” înseamnă „universal” în două sensuri: „după totalitate” şi „după integralitate”. În ea subzistă plinătatea Trupului lui Cristos unit cu Capul său1388. III. 1388 Cf. 22-23. Mt 28. De aceea. Biserica este deja cea preasfântă. acest popor.

de patrimonii teologice şi spirituale proprii Bisericilor locale „demonstrează şi mai limpede catolicitatea Bisericii nedespărţite. 3. CD 11. adică credincioşii de pretutindeni”1397. de rituri liturgice. este necesar să se armonizeze întreaga Biserică. „Căci cu această Biserică. se înrădăcinează într-o varietate de elemente culturale. (. 1395 LG 23.) În ele.832 „Biserica lui Cristos este cu adevărat prezentă în toate comunităţile locale legitime ale credincioşilor. Maxim Mărturisitorul. toate Bisericile creştine de pretutindeni au socotit şi socotesc marea Biserică ce se află aici (la Roma) ca unica bază şi temelie. pentru originea ei deosebită. 834 Bisericile particulare sunt pe deplin catolice prin comuniunea cu una dintre ele: Biserica Romei „întâi-stătătoare în iubire”1396. încă de la coborârea la noi a Cuvântului întrupat. care. „Într-adevăr. universală prin vocaţie şi misiune. Aceste Biserici particulare sunt formate „după chipul Bisericii universale.. care este dieceza (sau eparhia). can. prin predicarea Evangheliei lui Cristos. după făgăduinţele Mântuitorului. Opusc. cu ea se află în relaţie.) În aceste comunităţi. Cine aparţine Bisericii catolice? 836 „La această unitate catolică a Poporului lui Dumnezeu (. în ele şi din ele este constituită Biserica catolică.) sunt chemaţi toţi oamenii. una şi unică”1395. porţile iadului nu au învins-o niciodată”1398. prin convergenţa lor în unitate”1400. 1. luând în fiecare parte a lumii aspecte şi forme de exprimare diferite”1399. Rom. pentru că. sunt şi ele numite în Noul Testament Biserici. sociale şi umane. adună Biserica.. 1400 LG 23. sfântă. 1393 1394 . 2: reluat de Conc.. se înţelege o comunitate de credincioşi creştini în comuniune în credinţă şi sacramente cu episcopul lor consacrat în succesiunea apostolică1394. este prezent Cristos. mai degrabă. 835 „Biserica universală nu trebuie să fie înţeleasă ca o simplă însumare sau federaţie de Biserici particulare. CIC.. 833 Prin Biserica particulară.. 3. 1. în diferite feluri. (. Ci. Cf. 1396 Sf. izolate. Haer. şi pentru ea sunt meniţi atât credincioşii LG 26. sărace. Biserica. care. adesea mici. prin puterea sa. 1398 Sf. una. 368-369. Ignaţiu din Antiohia. Irineu. se adună credincioşii şi se celebrează misterul Cinei Domnului. Vatican I: DS 3057. adunate în jurul Păstorilor lor. catolică şi apostolică”1393.. 1399 EN 62. Bogata varietate de discipline ecleziastice. 1397 Sf.

această comuniune este atât de profundă. în organismul ei vizibil ─ prin legătura mărturisirii de credinţă. Vinerea Sfântă 13: rugăciunea universală VI. 29). poporul lui Dumnezeu din 1401 1402 LG 13. şi făgăduinţele. 1405 Paul al VI-lea. . şi legămintele. credinţa iudaică este deja un răspuns la revelaţia lui Dumnezeu în Vechiul Legământ. discursul din 14 dec. 1403 LG 15. nu perseverează în dragoste. 1408 LR. căci „darurile şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără întoarcere” (Rom 11. descoperă. 1406 LG 16. cf. legătura sa cu poporul evreu 1407. dar nu «cu inima»”1402. LG 14. cu Biserica catolică”1404. având Duhul lui Cristos. Totuşi. cei care nu au primit încă Evanghelia se raportează în diferite moduri la Poporul lui Dumnezeu”1406: Raporturile Bisericii cu poporul evreu. şi Legea.catolici. Biserica. 840 Pe de altă parte. a conducerii şi comuniunii bisericeşti ─ cu Cristos. 4-5). „încât lipseşte foarte puţin ca ea să-şi atingă plenitudinea care să permită o celebrare comună a Euharistiei Domnului”1405. 1975. scrutându-şi propriul mister. a sacramentelor. Biserica şi necreştinii 839 „În sfârşit. rămânând astfel în sânul Bisericii «cu trupul». Cristos” (Rom 9. poartă numele de creştini. şi din el s-a născut. fiind botezaţi. Cu Bisericile ortodoxe. deşi imperfectă. care o conduce prin Suveranul Pontif şi prin episcopi. „Aceia care cred în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. poporul lui Dumnezeu în Noul Legământ. chemaţi la mântuire prin harul lui Dumnezeu”1401: 837 „Fac parte pe deplin din comunitatea Bisericii aceia care. cât şi ceilalţi care cred în Cristos. dacă se ia în considerare viitorul. după trup. şi părinţii. UR 13-18. şi închinarea. precum şi absolut toţi oamenii. Ale poporului evreu „sunt înfierea şi slava. Spre deosebire de celelalte religii necreştine. 838 „Cu aceia care. „căruia Dumnezeu i-a vorbit mai întâi”1408. 1404 UR 3. acceptă întreaga ei structură şi toate mijloacele de mântuire instituite în ea şi sunt uniţi. nu se mântuieşte acela care. Biserica se ştie unită din mai multe puncte de vedere” 1403. NA 4. dar nu mărturisesc întreaga credinţă sau nu păstrează unitatea comuniunii sub conducerea succesorului lui Petru. deşi încorporat în Biserică. 1407 Cf.

în primul rând. Biserica este locul unde neamul omenesc trebuie să-şi regăsească unitatea şi mântuirea. slujind mai degrabă făpturii decât Creatorului. au o singură origine. aşteptare însoţită de drama ignorării sau a necunoaşterii lui Cristos Isus. 1413 Sf. sau. 1409 LG 16. Dar pentru unii aşteptarea se referă la întoarcerea lui Mesia. care.) vrea ca toţi oamenii să fie mântuiţi”. recunoscut ca Domn şi Fiu al lui Dumnezeu. trăind şi murind fără Dumnezeu în această lume. oamenii. 845 Pentru a-i aduna din nou pe toţi fiii săi. NA 1. „încă în umbre şi chipuri”. Serm. Biserica socoteşte „tot ceea ce este bun şi adevărat” în diferitele religii „drept o pregătire la Evanghelie şi un dar al Aceluia care-l luminează pe tot omul ca să ajungă să aibă viaţă”1411. Augustin. cea a originii comune şi a scopului comun al neamului omenesc: Într-adevăr. EN 53. printre ei. îl adoră împreună cu noi pe Dumnezeul unic. au rătăcit în gândurile lor şi au schimbat adevărul lui Dumnezeu cu minciuna. oamenii arată şi limite şi erori care desfigurează în ei chipul lui Dumnezeu: Dar foarte adesea. 1411 LG 16. a Dumnezeului necunoscut dar apropiat. pe musulmani. Tatăl a voit să cheme întreaga omenire în Biserica Fiului său. declarând că ţin credinţa lui Abraham. milostiv. „deoarece El dăruieşte tuturor viaţă. NA 3. pe Dumnezeu.. 842 Legătura Bisericii cu religiile necreştine este. la sfârşitul timpurilor. căci Dumnezeu a rânduit neamul omenesc să locuiască pe toată faţa pământului.. ale cărui dovezi de bunătate şi planuri de mântuire îi îmbrăţişează pe toţi. un singur scop ultim. cf. Ea este „lumea reconciliată”1413. 843 Biserica recunoaşte în celelalte religii căutarea. a cărui providenţă. carei va judeca pe oameni în ziua de apoi”1409. 9. în primul rând. 1410 . NA 2. cf. „Planul mântuirii îi îmbrăţişează şi pe aceia care îl recunosc pe Creator şi. iar pentru ceilalţi se referă la venirea unui Mesia ale cărui trăsături rămân ascunse. 7. 844 Însă în comportamentul lor religios. toate popoarele alcătuiesc o singură comunitate. 1412 LG 16. mort şi înviat. 841 Relaţiile Bisericii cu musulmanii. suflare şi orice lucru şi (. amăgiţi de cel rău. de asemenea. până când cei aleşi se vor aduna în cetatea sfântă”1410.Vechiul Legământ şi noul popor al lui Dumnezeu tind spre ţeluri analoge: aşteptarea venirii (sau a întoarcerii) lui Mesia. s-au expus la disperarea absolută1412. 96. au. pe care păcatul i-a risipit şi rătăcit. Astfel.

să împlinească în fapte voia lui cunoscută prin glasul conştiinţei. pot dobândi mântuirea veşnică1417. deja 1 Pt 3. pe căi de El cunoscute. aceia care. 20-21. 18. afirmând în mod explicit necesitatea credinţei şi a Botezului. 1417 LG 16. 118. a confirmat în acelaşi timp necesitatea Bisericii. îl ignoră pe Cristos şi Biserica lui: Într-adevăr. Într-adevăr. nu s-ar putea mântui aceia care. 6. Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui.Ea este acea corabie ce „navighează bine în această lume cu vela Crucii Domnului umflată de suflarea Duhului Sfânt”1414 ─ pleno dominicae crucis velo Sancti Spiritus flatu in hoc bene navigat mundo. prin Botez. necunoscând. Ambrozie. care este Biserica. ea este înfăţişată prin Arca lui Noe. Cristos. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc. Misiunea ─ o exigenţă a catolicităţii Bisericii 1414 1415 Sf. 847 Această afirmaţie nu-i vizează pe cei care. „În afara Bisericii nu există mântuire” 846 Cum trebuie înţeleasă această afirmaţie deseori repetată de Părinţii Bisericii? Formulată în mod pozitiv. fără vina lor. Virg. care este singurul Mijlocitor şi Calea mântuirii. după o altă imagine dragă Părinţilor Bisericii. 848 „Chiar dacă Dumnezeu. este prezent pentru noi în Trupul său. Conciliul afirmă învăţătura de credinţă că această Biserică peregrină este necesară pentru mântuire. nu ar voi să intre în ea sau să rămână în ea1416. care singură salvează din potop1415. Evr 11. la credinţa fără de care este cu neputinţă să-i fim plăcuţi1418. Prin urmare. înseamnă că toată mântuirea vine de la Cristos-Capul prin Biserică. în care oamenii intră. 1418 Cf. sub impulsul harului. El însuşi. Evanghelia. fără vina lor. ca pe o poartă. Cf. 1419 AG 7. fără vina lor. 1416 LG 14. în acelaşi timp. DS 3866-3872. îi poate aduce pe oamenii care nu cunosc. Trupul său: Bazat pe Scriptură şi Tradiţie. bine ştiind că Biserica catolică a fost întemeiată de Dumnezeu ca necesară prin Cristos Isus. cf. dreptul ei sacru de a vesti Evanghelia”1419 tuturor oamenilor. . este totuşi datoria imprescriptibilă a Bisericii şi.

din care El a ieşit învingător prin Învierea sa” 1425. 14)1423 Într-adevăr.. Iar scopul ultim al misiunii nu este altul decât a-i face pe oameni să participe la comuniunea care există între Tatăl şi Fiul în Duhul lor de iubire1422. Mântuirea se află în adevăr.” (2 Cor 5. în decursul istoriei. 1426 Tertulian. 851 Motivul misiunii. şi al Sfântului Duh. în virtutea exigenţelor profunde ale propriei catolicităţi şi ascultând de porunca Întemeietorului ei. al ascultării. învăţaţi toate neamurile. 1424 RM 21. El este cel care călăuzeşte Biserica pe căile misiunii. fiindu-i încredinţat acest adevăr. 4). până la sfârşitul lumii” (Mt 28. Biserica face şi experienţa „distanţei dintre mesajul pe care ea îl dezvăluie şi slăbiciunea omenească a acelora cărora le este încredinţată 1420 1421 AG 1. trebuie să meargă pe acelaşi drum pe care a mers Cristos însuşi şi anume drumul sărăciei. botezându-le în numele Tatălui. se străduieşte să vestească tuturor oamenilor Evanghelia”1420: „Drept aceea. Biserica trebuie să fie misionară. şi al Fiului. În acest fel. Biserica. învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit. 850 Originea şi scopul misiunii. Apol. şi iată.849 Porunca misionară. 853 Dar în peregrinarea sa. dezvoltă misiunea lui Cristos însuşi. RM 11.. mergând. Aceasta „continuă şi. RM 23. trebuie să meargă în întâmpinarea dorinţei lor şi să li-l aducă. 1423 Cf. Porunca misionară a Domnului îşi are izvorul ultim în iubirea veşnică a Preasfintei Treimi: „Biserica peregrină este. „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi să ajungă la cunoaşterea adevărului” (1 Tim 2. al slujirii şi al jertfirii de sine până la moarte. Biserica. Tocmai pentru că crede în planul universal de mântuire. „Trimisă de Dumnezeu la popoare pentru a fi «sacrament universal de mântuire». AG 2. Cei care ascultă de îndemnul Duhului adevărului sunt deja pe calea mântuirii. după planul lui Dumnezeu Tatăl”1421. sub influenţa Duhului lui Cristos. Dumnezeu vrea mântuirea tuturor prin cunoaşterea adevărului. 1422 Ioan Paul al II-lea. fiindcă ea însăşi îşi are originea în misiunea Fiului şi în misiunea Duhului Sfânt. 1425 AG 5. care a fost trimis să aducă vestea cea bună săracilor. . prin natura sa. 50. misionară. Eu sunt cu voi în toate zilele. 852 Căile misiunii. „Duhul Sfânt este protagonistul oricărei misiuni ecleziale”1424. „sângele martirilor este sămânţa creştinilor”1426. Întotdeauna Biserica şi-a aflat obligaţia şi forţa elanului său misionar în iubirea lui Dumnezeu pentru toţi oamenii: „Căci iubirea lui Cristos ne zoreşte. 19-20). dar Biserica. AA 6.

îi înglobează în plinătatea catolică”1437. „Biserica străbate aceeaşi cale cu omenirea întreagă şi împărtăşeşte soarta pământească a lumii. 1436 Cf. pentru a împărtăşi oamenilor roadele mântuirii”1431. în acei fii ai săi care. ce-i este proprie. RM 52-54. RM 42-47. 1431 LG 8. Aşadar efortul misionar cere răbdare. „după cum Cristos a realizat opera Răscumpărării în sărăcie şi prigoană. Biserica nu ajunge la ei şi nu îi pătrunde decât treptat. sunt despărţiţi de comuniunea deplină cu ea. „dezbinările dintre creştini împiedică Biserica să realizeze deplina catolicitate. „Cât despre oameni. 1430 AG 1. şi pentru Biserică e mai greu să-şi exprime. continuă prin constituirea unor comunităţi creştine care să fie „semne ale prezenţei lui Dumnezeu în lume”1434 şi prin întemeierea unor Biserici locale1435. 15. 1432 GS 40. 856 Munca misionară implică un dialog respectuos cu cei care nu acceptă încă Evanghelia1440. 1434 AG 15. Mai mult. Întradevăr. şi Biserica este chemată să urmeze aceeaşi cale. am putea spune. Într-adevăr. 1433 Cf. şi astfel. Cf. 1437 AG 6. 1438 Cf. 2.Evanghelia”1427. 854 Prin însăşi misiunea sa. tot astfel. 855 Misiunea Bisericii cere efortul spre unitatea creştinilor1438. el va cunoaşte şi eşecuri. Credincioşii pot dobândi ei înşişi un profit din acest dialog. deşi îi aparţin prin Botez. sub toate aspectele. RM 50. plinătatea catolicităţii în realitatea însăşi a vieţii”1439. 1427 1428 . El începe prin vestirea Evangheliei la popoarele şi grupurile care încă nu cred în Cristos 1433. 1439 UR 4. cf. 1435 Cf. 6. RM 48-49. 1440 Cf. fermentul sau sufletul societăţii omeneşti chemate să se reînnoiască în Cristos şi să se transforme în familia lui Dumnezeu”1432. angajează un proces de înculturare pentru a întrupa Evanghelia în culturile popoarelor1436. 1429 LG 8. învăţând să cunoască mai bine „tot ce era har şi adevăr la neamuri printr-un fel de prezenţă tainică a GS 43. RM 12-20. RM 55. grupuri şi popoare. ea constituie. Poporul lui Dumnezeu poate extinde împărăţia lui Cristos1428 numai înaintând pe calea „pocăinţei şi a înnoirii”1429 şi „prin poarta strâmtă a Crucii”1430.

Misiunea apostolilor 858 Isus este Trimisul Tatălui. Ap 21. 18. Prefaţa apostolilor I. 21)1449. ca ea să fie călăuzită de Păstorii pe care Tu i-ai rânduit în fruntea ei ca locţiitori ai Fiului tău1448. Slujirea lor este deci continuarea propriei lui misiuni: „Cine vă primeşte pe voi. sfinţită şi călăuzită de apostoli prin urmaşii lor în misiunea pastorală: colegiul episcopilor. 42. 16-20. Mt 28. „spre slava lui Dumnezeu. 13-14. 1441 1442 . Gal 1. în unire cu succesorul lui Petru. cu ajutorul Duhului care locuieşte în ea. De atunci. ─ până la întoarcerea lui Cristos. Păstor veşnic. le spune El celor Doisprezece (Mt 10. „asistaţi de preoţi. Isus îşi continuă misiunea: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl. 1. 15. 1447 AG 5. a completa şi a înălţa adevărul şi binele pe care Dumnezeu le-a răspândit printre oameni şi popoare şi pentru a le purifica de eroare şi de rău.lui Dumnezeu”1441. 8. 1448 LR. 20) 1443. prin sfinţii tăi Apostoli. 1. Dacă ei vestesc Evanghelia celor care o ignoră. învăţătura 1445. păstorul suprem al Bisericii”1447: Tu. nu părăseşti turma. spre ruşinarea diavolului şi spre fericirea omului”1442. ea continuă să fie învăţată. AG 9. 1445 Cf. IV. 1446 Cf. 17. 1 Cor 9. aşa vă trimit şi Eu pe voi” (In 20. pe mine mă primeşte”. tezaurul. AG 9. Biserica este apostolică 857 Biserica este apostolică. 20. şi acest lucru are un sens triplu: ─ ea a fost şi rămâne zidită pe „temelia apostolilor” (Ef 2. 1444 Cf. o păzeşti neîncetat cu grijă. 13-14). etc. 1443 Cf. martori aleşi şi trimişi în misiune de Cristos însuşi1444. ei aveau să fie „trimişii” lui (este sensul cuvântului grecesc apostoloi). 1449 Cf. deoarece este întemeiată pe apostoli. Fapte 2. o fac pentru a consolida. 14. cuvintele sănătoase auzite de la apostoli1446. 7-8. Încă de la începutul slujirii sale „i-a chemat la sine pe cei pe care i-a voit şi a rânduit doisprezece ca să fie cu El şi să-i trimită să vestească” (Mc 3. ci. In 13. În ei. 2 Tim 1. Fapte 1. ─ ea păstrează şi transmite.

„slujitori ai lui Cristos şi administratori ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4. 42. 19. urmaşi ai apostolilor 861 „Pentru ca misiunea care le fusese încredinţată să se continue şi după moartea lor. 1452 Cf. 6). poruncindu-le să vegheze asupra întregii turme în care Duhul Sfânt i-a aşezat ca să păstorească Biserica lui Dumnezeu. apostolii (. Clement Romanul. deoarece Evanghelia pe care trebuie să o transmită este pentru Biserică. „Misiunea divină încredinţată de Isus apostolilor e menită să continue până la sfârşitul veacurilor. dăinuie pentru a fi transmisă şi urmaşilor acestuia. cei pe care-i trimite Isus nu pot face nimic fără El1451. în virtutea instituirii divine. 1455 LG 20. 862 „După cum misiunea pe care Domnul a încredinţat-o în mod individual lui Petru. ci primeşte totul de la Tatăl care l-a trimis.. misiunea de a desăvârşi şi de a întări lucrarea începută de ei.40)1450. 4). 44. misiune care trebuie să fie exercitată fără întrerupere de către ordinul sacru al episcopilor”. 859 Isus îi uneşte la misiunea pe care El a primit-o de la Tatăl: după cum „Fiul nu poate face nimic de la sine” (In 5. Cf. de la care primesc încredinţarea misiunii şi puterea de a o împlini. 20. 16. De aceea. Cor. Mt 28. 860 În misiunea apostolilor există un aspect ce nu se poate transmite: faptul de a fi martorii aleşi ai Învierii Domnului şi temelia Bisericii. „ambasadori ai lui Cristos” (2 Cor 5. ca pe un testament. Cristos le-a făgăduit să rămână cu ei până la sfârşitul lumii1452. primul între apostoli. Lc 10. Dar există şi un aspect permanent al misiunii lor. 1). Ei au orânduit astfel de oameni şi au dispus apoi ca după moartea lor alţi oameni încercaţi să le preia slujirea”1454. le-au urmat apostolilor ca Păstori ai Bisericii. 30). 20). Apostolii lui Cristos ştiu deci că sunt înzestraţi de Dumnezeu cu calitatea de „slujitori ai unui legământ nou” (2 Cor 3. pe Cristos îl dispreţuieşte şi pe Acela care l-a trimis pe Cristos”1455. 1453 LG 20. Apostolatul Cf. In 15. De aceea.) au avut grijă să-şi instituie urmaşi”1453. 5. principiul întregii ei vieţi. tot astfel. 1450 1451 . dăinuie misiunea apostolilor de a păstori Biserica. iar cine îi dispreţuieşte. tot astfel. în orice timp. 1454 LG 20. Biserica învaţă că „episcopii. apostolii au lăsat colaboratorilor lor imediaţi. Episcopii. „slujitori ai lui Dumnezeu” (2 Cor 6. cine îi ascultă. Sf. cf.. pe Cristos îl ascultă.

catolică şi apostolică. PE SCURT 866 Biserica este una: are un singur Domn. Se numeşte „apostolat” „orice activitate a Trupului mistic” care tinde să „extindă Împărăţia lui Cristos la tot pământul”1456. 6. venită în Persoana lui Cristos şi crescând tainic în inima celor care sunt încorporaţi lui. până la deplina ei manifestare eshatologică. în vederea unei unice speranţe1461. pentru că în ea există deja şi va fi împlinită la sfârşitul timpurilor „Împărăţia cerurilor”. e evident că rodnicia apostolatului. Atunci. apostolatul ia formele cele mai diferite. 1456 1457 . În funcţie de vocaţii. însufleţit de un singur Duh. 1458 AA 3. Ef 1. atât al celor hirotoniţi. 4. 5. vor fi adunaţi în unicul popor al lui Dumnezeu. sfântă. Mirele ei. în identitatea ei profundă şi ultimă. în comuniune de credinţă şi de viaţă cu originea ei. întrucât rămâne. având în ea Slava lui Dumnezeu” (Ap 21. şi „zidul cetăţii are douăsprezece pietre de temelie şi pe ele sunt douăsprezece nume. 864 „Deoarece Cristos. făcuţi întru El „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui Dumnezeu în iubire”1460. sunt părtaşi la această trimitere. 14). de diferitele daruri ale Duhului Sfânt. 1460 Cf. de exigenţele timpurilor. la capătul căreia vor fi depăşite toate dezbinările. Duhul sfinţeniei îi dă viaţă. 865 Biserica este una. Cristos. „Stăpânirea lui Dumnezeu”1459. Ap 19. dobândită mai ales din Euharistie. Întreaga Biserică este apostolică. cel trimis de Tatăl. se naşte dintr-un singur botez. s-a dat pentru ea spre a o sfinţi. formează un unic corp. 867 Biserica este sfântă: Dumnezeul Preasfânt este Autorul ei. „este sufletul întregului apostolat”1458. Ef 4. 3-5. In 15. „Mireasa Mielului” (Ap 21. depinde de unirea lor vitală cu Cristos1457. 1459 Cf. toţi membrii Bisericii. Dar întotdeauna iubirea. „Vocaţia creştină este prin natura ei şi chemare la apostolat”. întrucât este „trimisă” în lumea întreagă. 10-11). prin urmaşii Sfântului Petru şi ai apostolilor. AA 4. „Cetatea Sfântă coborând din cer de la Dumnezeu. toţi oamenii răscumpăraţi de El. 9).863 Întreaga Biserică este apostolică. 1461 Cf. Cf. deşi în moduri diferite. cât şi al laicilor. ale celor doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. este izvorul şi originea întregului apostolat al Bisericii”. Deşi cuprinde AA 2. mărturiseşte o singură credinţă.

egalitate în virtutea căreia toţi colaborează AG 2. Credincioşii: ierarhie. can. făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia a lui Cristos. ea este ex maculatis immaculata ─ „cea fără-de-păcat alcătuită din păcătoşi”. pe care o mărturisim în Simbolul credinţei ca una. încorporaţi lui Cristos prin botez. Cf. 14). este păstrată în mod infailibil în adevăr: Cristos o cârmuieşte prin Petru şi ceilalţi apostoli. (. LG 31.. există o adevărată egalitate în demnitate şi în acţiune. Papa şi colegiul episcopilor. Mt 16. 1465 CIC. prezenţi în urmaşii lor. 1462 1463 . poartă în sine şi administrează plinătatea mijloacelor de mântuire. sfântă. se adresează tuturor oamenilor. misiunea pe îndeplinească în lume”1465. viaţă consacrată 871 „Credincioşii sunt aceia Popor al lui Dumnezeu şi. laici. îmbrăţişează toate timpurile.. „este prin însăşi natura ei misionară”1462. 1464 LG 8. profetică şi regească condiţiei proprii. este indestructibilă1463. catolică şi apostolică. sunt chemaţi să exercite. PARAGRAFUL 4. 870 „Biserica unică a lui Cristos. cf. deşi în afara organismului ei vizibil există numeroase elemente de sfinţire şi de adevăr”1464. 18. 869 Biserica este apostolică: e zidită pe temelii trainice: „cei doisprezece apostoli ai Mielului” (Ap 21. care. în Maria. sunt constituiţi aceea. datorită faptului că sunt renăscuţi în Cristos. de preoţească. ea este deja cea preasfântă. 868 Biserica este catolică: ea vesteşte totalitatea credinţei. În sfinţi străluceşte sfinţenia ei. e trimisă la toate popoarele.) subzistă în Biserica catolică. fiecare conform care Dumnezeu a încredinţat-o Bisericii ca să o 872 „Între toţi credincioşii. cârmuită de urmaşul lui Petru şi de episcopii în comuniune cu el. §1. 204.păcătoşi.

există „credincioşi care aparţin atât uneia. ci vorbindu-i în numele lui Cristos. orientare şi finalitate: Cristos Domnul. de a sfinţi şi de a conduce în numele său şi cu puterea sa. §2. pentru a păstori şi a creşte neîncetat Poporul lui Dumnezeu. LG 32. can. făcuţi părtaşi la misiunea preoţească. 1466 1467 .. Slujirea Bisericii este conferită printr-un sacrament specific.la zidirea Trupului lui Cristos. can. Nimeni nu-şi poate conferi sieşi harul. I. a instituit în Biserica sa felurite slujiri. 208. CIC. cf.. El a instituit-o. nici un individ şi nici o comunitate. este numită de tradiţia Bisericii „sacrament”. autorizaţi şi abilitaţi din partea lui Cristos.) să ajungă la mântuire1469. sunt în slujba fraţilor lor. Însă laicii. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. cât şi celeilalte categorii [ierarhie şi laici] şi care. nu-şi poate vesti sieşi Evanghelia. în care trimişii lui Cristos fac şi dau prin darul lui Dumnezeu ceea ce nu pot face şi da de la ei înşişi. înzestraţi cu putere sfântă. 207.. Trimisul Domnului vorbeşte şi acţionează. care tind spre binele întregului Trup. îşi împlinesc în Biserică şi în lume partea lor proprie din misiunea întregului Popor al lui Dumnezeu” 1467. profetică şi regească a lui Cristos. Această slujire. Constituţia ierarhică a Bisericii De ce slujirea bisericească (ministerium)? 874 Cristos este El însuşi izvorul slujirii în Biserică. 873 Înseşi diferenţele pe care Domnul a voit să le stabilească între membrele Trupului său au în vedere unitatea şi misiunea lui. Într-adevăr. nu ca membru al comunităţii. Cristos a încredinţat apostolilor şi urmaşilor lor îndatorirea de a învăţa. De la El primesc misiunea şi facultatea („puterea sacră”) de a acţiona in persona Christi Capitis. i-a dat autoritate şi misiune. după condiţia şi funcţia proprie fiecăruia”1466. 1468 CIC. (. nu din autoritate proprie. Acest lucru presupune slujitori ai harului. Căci „în Biserică slujirile sunt diferite. 875 „Cum să creadă fără să fi auzit? Şi cum să audă fără propovăduitor? Şi cum să propovăduiască fără a fi mai întâi trimişi?” (Rom 10. „Credinţa vine din auz” (Rom 10. 1469 LG 18. Nimeni nu-şi poate da sieşi mandatul şi misiunea de a vesti Evanghelia. În sfârşit.) sunt consacraţi lui Dumnezeu şi contribuie la misiunea mântuitoare a Bisericii în modul lor propriu”1468. cei care le exercită. 14-15) Nimeni. dar misiunea este unică. ci în virtutea autorităţii lui Cristos. pentru ca toţi cei care fac parte din Poporul lui Dumnezeu (. 17). el trebuie să fie dăruit şi oferit.. AA 2.

878 În sfârşit. martor personal. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter colegial. In 17. 1470 1471 . exercitată în numele lui Cristos. cât şi în raportul între responsabilitatea pastorală a episcopului pentru Biserica lui particulară şi grija comună a colegiului episcopal pentru Biserica universală. Fiecare este chemat în mod personal: „Tu urmează-mă” (In 21. „Precum. Acest lucru se verifică atât în legăturile dintre colegiul episcopal şi capul lui. „Eu te dezleg. 21-23. 1474 LG 19.876 Intrinsec legat de natura sacramentală a ministeriului bisericesc este caracterul său de slujire. Mt 4. în fruntea căruia l-a pus pe Petru. Domnul Isus i-a instituit pe cei Doisprezece ca „seminţe ale Noului Israel şi totodată originea ierarhiei sacre” 1471. orice episcop îşi exercită slujirea în sânul colegiului episcopal în comuniune cu Episcopul Romei. care dă misiune şi autoritate.. încă de la începutul slujirii sale. ales dintre ei”1474.. Papa 880 Cristos. 43.”. urmaşul Sfântului Petru şi capul colegiului. sub cârmuirea episcopului lor. Într-adevăr.”. pentru a fi. care a luat de bunăvoie pentru noi „condiţia de rob” (Fil 2. 21. în Cf. din instituirea Domnului. ci lui Cristos. 19. slujitorii sacri (ministri) sunt într-adevăr „robi ai lui Cristos” (Rom 1. ei vor fi şi trimişi împreună şi unitatea lor frăţească va fi în slujba comuniunii frăţeşti a tuturor credincioşilor. instituindu-i pe cei Doisprezece. 879 Ministeriul sacramental în Biserică este deci o slujire în acelaşi timp colegială şi personală. Sfântul Petru şi ceilalţi apostoli au format un singur colegiu apostolic. după chipul lui Cristos. ea va fi ca un reflex şi o mărturie a comuniunii Persoanelor dumnezeieşti1472. 22)1473.. De aceea. 7). In 1. 19. 1 Cor 9. Într-adevăr. 1472 Cf. acţionând „în persoana lui” şi pentru persoane: „Eu te botez în numele Tatălui. „le-a dat forma unui colegiu sau grup stabil. total dependenţi de Cristos.. ţine de natura sacramentală a ministeriului bisericesc să aibă un caracter personal. ei se vor face de bunăvoie robi tuturor1470. 1). purtând personal răspunderea în faţa Celui care dă misiunea. Dacă slujitorii lui Cristos acţionează în comuniune. ei acţionează întotdeauna şi în mod personal. 1473 Cf. 877 De asemenea. Colegiul episcopal şi capul lui. AG 5. în misiunea comună. care li le-a încredinţat pentru ceilalţi. Aleşi împreună. preoţii îşi exercită slujirea în sânul preoţimii din dieceză. De vreme ce cuvântul şi harul ai căror slujitori sunt nu le aparţin lor. urmaşul Sfântului Petru.

„Nu poate exista Conciliu Ecumenic dacă nu este confirmat ca atare sau cel puţin acceptat de urmaşul lui Petru”1483. în virtutea funcţiei sale de Vicar al lui Cristos şi Păstor al întregii Biserici. „fiecare episcop (. Mt 16. Ea este continuată de episcopi sub primatul Papei. iar întrucât este adunat sub un singur cap. §1. exprimă varietatea şi universalitatea Poporului lui Dumnezeu. 1478 LG 22. 336. Cf. 337. 885 „Acest colegiu. 882 Papa. 330. acest colegiu este. pe care o poate exercita întotdeauna în mod liber”1480. 884 „Puterea asupra întregii Biserici de care se bucură colegiul episcopilor este exercitată în mod solemn în Conciliul Ecumenic”1482. 886 „Episcopii sunt. episcopul Romei şi urmaşul Sfântului Petru. fiecare în parte. CD 2. 15-17. supremă şi universală. cf. cf.acelaşi fel sunt uniţi între ei Pontiful roman. care i-a fost dată lui Petru. 1481 LG 22. „Într-adevăr. 883 „Colegiul sau corpul episcopal nu are autoritate decât împreună cu Pontiful roman în calitate de cap”. 1477 Cf. Pontiful roman. 1480 LG 22. Această funcţie pastorală a lui Petru şi a celorlalţi apostoli ţine de fundamentul Bisericii. „subiectul puterii supreme şi depline asupra întregii Biserici.. 1483 LG 22.) îşi exercită conducerea LG 22. are în Biserică puterea deplină. 1479 LG 23. cf. se ştie că a fost dată şi colegiului apostolilor unit cu capul său”1478. can. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1485. 18-19.. 1475 1476 . Ca atare. de asemenea. CIC. CIC. putere ce nu poate fi exercitată decât cu consimţământul Pontifului roman”1481. 881 Domnul a făcut numai din Simon. can. întrucât este compus din mulţi. „este principiul şi fundamentul perpetuu şi vizibil al unităţii atât a episcopilor cât şi a mulţimii credincioşilor”1479. I-a încredinţat cheile ei1476. urmaşul lui Petru. 1482 CIC. l-a instituit Păstor al întregii turme1477. piatra pe care şi-a zidit Biserica. căruia i-a dat numele de Petru. urmaşii apostolilor”1475. In 21. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. 9. can. 1484 LG 22. 1485 LG 23. şi episcopii. exprimă unitatea turmei lui Cristos”1484. Ca atare.

LG 12. 34. 10. Cf. Această grijă se va extinde în mod deosebit la cei săraci1489. 887 Bisericile particulare învecinate între ele şi de cultură omogenă formează provincii ecleziastice sau ansambluri mai largi numite patriarhate sau regiuni1490. „au ca primă îndatorire să vestească tuturor Evanghelia lui Dumnezeu”1492. „cârmuindu-şi bine Biserica proprie. El. Canonul Apostolilor. Conferinţele Episcopale pot avea astăzi o contribuţie multiplă şi rodnică. fiecare dintre ei e părtaş la grija pentru toate Bisericile1487. pentru ca spiritul colegial să se traducă în realizări concrete”1491. Funcţia de a învăţa 888 Episcopii. Prin „simţul supranatural al credinţei”. 1489 Cf. care este şi un Trup format din Biserici” 1488. 15. 1494 LG 25. 1486 1487 . CD 3. DV 10. Episcopii acestor ansambluri se pot întruni în sinoade sau concilii provinciale. „îmbrăcaţi cu autoritatea lui Cristos”1494. pe care o exercită. el trebuie să-l apere de devieri şi de LG 23.. care aduc la Cristos noi ucenici. în primul rând. Cristos a voit să-i confere Bisericii sale o participare la propria sa infailibilitate. 890 Misiunea Magisteriului este legată de caracterul definitiv al Legământului încheiat de Dumnezeu în Cristos cu Poporul său. după porunca Domnului1493. ca pe o parte a Bisericii universale. 1491 LG 23. 1495 Cf. 889 Pentru a păstra Biserica în puritatea credinţei transmise de apostoli. 1488 LG 23.) la binele întregului Trup mistic.pastorală asupra acelei părţi a Poporului lui Dumnezeu care i-a fost încredinţată”1486. la cei prigoniţi pentru credinţă. precum şi la misionarii care lucrează pe tot pământul. Ei sunt „crainicii credinţei. împreună cu preoţii. „În mod similar. asistat de preoţi şi de diaconi. care este Adevărul. Poporul lui Dumnezeu „aderă neclintit la credinţă” sub călăuzirea Magisteriului viu al Bisericii1495. Gal 2. Mc 16. 1490 Cf.. colaboratorii lor. 1493 Cf. adevăraţii învăţători” ai credinţei apostolice. contribuind astfel (. Dar ca membru al colegiului episcopal. 1492 PO 4.

(. în calitate de Păstor şi învăţător suprem al tuturor credincioşilor. în virtutea funcţiei sale. fără a ajunge la o definiţie infailibilă şi fără a se pronunţa „în mod definitiv”. Căci Euharistia e centrul vieţii Bisericii particulare. împreună cu turma încredinţată. pe care o oferă el însuşi sau se îngrijeşte să fie oferită de preoţi. colaboratorii săi. la viaţa veşnică”1502. Această infailibilitate are aceeaşi extindere cu însuşi tezaurul Revelaţiei divine1499. Sarcina pastorală a Magisteriului este astfel rânduită încât să poată veghea ca Poporul lui Dumnezeu să rămână în adevărul ce eliberează. 1496 1497 . Pentru a împlini această slujire. Episcopul şi preoţii sfinţesc Biserica prin rugăciunea şi munca lor. în mod deosebit în Euharistie. se află totuşi în prelungirea ei. cf. §1. în materie de credinţă şi moravuri. Episcopului Romei.slăbiciuni şi să-i garanteze posibilitatea obiectivă de a mărturisi fără eroare credinţa autentică. „nu ca şi cum aţi fi stăpâni peste cei ce sunt partea voastră. atunci când. 3). LG 25. prin Magisteriul ei suprem. LG 25. DV 10. astfel de definiţii trebuie să fie primite cu ascultarea credinţei1498. Biserica propune „un adevăr de credinţă ca revelat de Dumnezeu”1497 şi ca învăţătură a lui Cristos.. ei propun în exercitarea Magisteriului ordinar o învăţătură care duce la o mai bună înţelegere a Revelaţiei. Exercitarea acestei charisme poate îmbrăca mai multe modalităţi: 891 „De această infailibilitate se bucură Pontiful roman. Ei o sfinţesc prin exemplul lor. 1501 LG 26.. 1498 Cf. mai ales într-un Conciliu Ecumenic1496. 1500 LG 25. Cristos i-a înzestrat pe Păstori cu charisma infailibilităţii în materie de credinţă şi de moravuri. La o astfel de învăţătură credincioşii trebuie „să adere cu asentimentul religios al minţii”1500 care. prin slujirea Cuvântului şi a sacramentelor. capul Colegiului episcopilor. Când. chiar dacă se deosebeşte de ascultarea credinţei. Vatican I: DS 3074. Păstorul întregii Biserici. 892 Asistenţa divină este dăruită şi urmaşilor apostolilor când învaţă în comuniune cu urmaşul lui Petru şi. atunci când. 1499 Cf. LG 25. „pentru a ajunge. 1502 LG 26. Funcţia de a sfinţi 893 Episcopul este şi „împărţitorul harului cu care e înzestrată preoţia supremă”1501. care îi întăreşte în credinţă pe fraţii săi. §2. proclamă printr-un act definitiv o învăţătură privind credinţa sau moravurile. ci făcându-vă pildă pentru turmă” (1 Pt 5.) Infailibilitatea promisă Bisericii rezidă şi în corpul episcopal atunci când exercită magisteriul suprem împreună cu urmaşul lui Petru”. într-un mod deosebit.

Nimeni să nu facă fără episcop nimic din cele ce privesc Biserica1507. 1508 LG 31. a cărui autoritate ordinară şi nemijlocită asupra întregii Biserici nu o anulează pe a lor. 1507 Sf. în spiritul de slujire al Învăţătorului lor1504. şi anume credincioşii care. Credincioşii laici 897 „Prin laici se înţeleg aici toţi credincioşii. de care se îngrijeşte ca de nişte adevăraţi fii. II. Dar episcopii nu trebuie să fie consideraţi ca vicari ai Papei. o întăreşte şi o apără. 896 Bunul Păstor va fi modelul şi „forma” funcţiei pastorale a episcopului. Să nu refuze să asculte ce vor să-i spună supuşii săi. încredinţate lor ca vicari şi delegaţi ai lui Cristos. prin sfaturi.) Credincioşii. îşi exercită partea lor din misiunea încredinţată întregului popor creştin în Biserică şi în lume”1508. Vocaţia laicilor LG 27.. legată de consacrare (ordinaria) şi nemijlocită.. pe care trebuie totuşi să o folosească pentru a edifica.Funcţia de a conduce 894 „Episcopii conduc Bisericile locale. exemplu. 26-27. Cf. iar pe diaconi respectaţi-i ca pe legea lui Dumnezeu. constituiţi Popor al lui Dumnezeu şi făcuţi părtaşi în modul lor propriu la funcţia preoţească. îndemnuri. „episcopul poate să fie îngăduitor cu cei neştiutori şi rătăciţi. 1506 LG 27. profetică şi regească a lui Cristos. şi preoţimea ca pe apostoli. ci. la rândul lor. deşi exercitarea ei este reglementată în ultimă instanţă de autoritatea supremă a Bisericii”1505. Smyrn. dar şi prin autoritatea şi puterea lor sacră”1503. Ea trebuie să se exercite în comuniune cu întreaga Biserică şi sub conducerea Papei. Ignaţiu de Antiohia. 1503 1504 . 8. trebuie să fie ataşaţi de episcopul lor precum e Biserica de Isus Cristos şi Isus Cristos de Tatăl”1506: Urmaţi-l cu toţii pe episcop precum Cristos pe Tatăl său. încorporaţi lui Cristos prin botez. 1505 LG 27. dimpotrivă. Conştient de slăbiciunile sale. 895 „Această putere pe care ei o exercită personal în numele lui Cristos este proprie. 1. în afară de membrii ordinului sacru şi ai stării călugăreşti recunoscute de Biserică. (. Lc 22.

În comunităţile bisericeşti acţiunea lor este atât de necesară încât fără ea. în aşa fel încât ele să fie necontenit realizate în spiritul lui Cristos. Astfel. ocupându-se de cele vremelnice şi orânduindu-le după voinţa lui Dumnezeu. prin ei. toate lucrările. inventarea mijloacelor de a impregna realităţile sociale. apostolatul păstorilor nu poate avea efect deplin1511. însărcinaţi de Dumnezeu cu apostolatul.898 „Chemarea specifică laicilor este să caute împărăţia lui Dumnezeu.. Această iniţiativă este un element normal al vieţii Bisericii: Credincioşii laici se află în prima linie a vieţii Bisericii. 5). 1509 1510 . Pius al XII-lea. fiind dăruiţi lui Cristos şi unşi de Duhul Sfânt. viaţa conjugală şi de familie. (. Ei sunt Biserica1510. Participarea laicilor la funcţia preoţească a lui Cristos 901. Biserica este principiul vital al societăţii. LG 31. pentru ca mesajul divin al mântuirii să fie cunoscut şi primit de toţi oamenii şi pe tot pământul. LG 33. cf. pentru ca roadele Duhului să crească în ei tot mai bogate. sub călăuzirea capului unic. în care sunt puternic implicaţi. îi consacră lui Dumnezeu lumea însăşi”1512. dacă sunt suportate cu răbdare. dacă sunt trăite în Duhul lui Dumnezeu. 900 Fiind. De aceea. munca zilnică. şi laicii. politice şi economice cu exigenţele învăţăturii şi vieţii creştine. acţionând peste tot cu sfinţenie ca adoratori. ba chiar şi încercările vieţii. ei. nu numai că aparţin Bisericii. dar că sunt Biserica ─ comunitatea credincioşilor pe pământ. 899 Iniţiativa creştinilor laici este deosebit de necesară în descoperirea. individual sau grupaţi în asociaţii. în celebrarea Euharistiei. 1946: citat de Ioan Paul al II-lea. mai ales. destinderea trupului şi a sufletului. trebuie să aibă o conştiinţă tot mai clară. să crească şi să fie spre lauda Creatorului şi Răscumpărătorului”1509. Papa. 1511 Cf.) Ei sunt aceia care au în mod deosebit datoria să lumineze şi să orânduiască toate realităţile vremelnice. de cele mai multe ori. Într-adevăr. devin «jertfe spirituale plăcute lui Dumnezeu prin Isus Cristos» (1 Pt 2. şi a episcopilor în comuniune cu el. 1512 LG 34. laicii au obligaţia şi se bucură de dreptul de a lucra. CL 9.. sunt oferite cu adâncă evlavie Tatălui împreună cu ofranda Trupului Domnului. sunt chemaţi şi înzestraţi în mod minunat. LG 10. Cuvântare 20 febr. care. rugăciunile şi iniţiativele lor apostolice. această obligaţie este şi mai presantă atunci când numai prin ei pot oamenii să audă Evanghelia şi să-l cunoască pe Cristos. în virtutea botezului şi a mirului. „Laicii. ca şi toţi credincioşii.

nici acoliţi. can. 835. „Acolo unde nevoia Bisericii o cere. Toma Aq. înzestrându-i cu simţul credinţei şi cu harul Cuvântului”1516: A învăţa pe cineva pentru a-l aduce la credinţă este sarcina fiecărui predicator şi chiar a fiecărui credincios1517. 1515 CIC. „adică prin vestirea lui Cristos. chiar dacă nu sunt nici lectori.. pe care i-a constituit. cf. 1520 Cf. S. 229.. can. să administreze Botezul şi să distribuie Sfânta Împărtăşanie. 906 Credincioşii laici care sunt capabili şi formaţi corespunzător îşi pot da concursul şi la formaţia catehetică1520. 230. competenţa şi prestigiul de care se bucură. Th. adevăratul apostol caută ocazii de a-l vesti pe Cristos prin cuvinte.. §1. 1516 LG 35.. 71. (. can. can. 1518 LG 35.) fie celor credincioşi1519.. Participarea la funcţia profetică a lui Cristos 904 „Cristos (.. pot fi admişi în mod stabil la slujirile de lector şi de acolit1514. pot suplini unele funcţii ale acestora. CIC. 907 „În funcţie de ştiinţa. 776. prin mărturia vieţii şi prin cuvânt”.) ci şi prin laici. 4. 1522 Cf. 1513 1514 . dacă au calităţile cerute. „Această acţiune evanghelizatoare” exercitată de laici „dobândeşte un caracter specific şi o eficacitate deosebită din faptul că este îndeplinită în condiţiile obişnuite ale vieţii”1518: Un astfel de apostolat nu constă numai în mărturia vieţii. 903 Laicii. ad 3. 1519 AA 6.. şi anume pot să exercite slujirea Cuvântului. 1517 Sf. can. CIC. 3. ca martori. să prezideze rugăciunile liturgice. Cf. can. conform dispoziţiilor dreptului”1515.) îşi împlineşte misiunea profetică (. §4.902 În mod deosebit părinţii participă la misiunea de a sfinţi „când duc o viaţă conjugală conformă spiritului creştin şi asigură copiilor lor o educaţie creştină”1513. CIC. (. şi laicii. la mijloacele de comunicare socială1522.. 823. CIC. la predarea ştiinţelor sacre1521.) nu numai prin ierarhie. §3. din lipsă de slujitori. de asemenea. 230. 780. §1.. fie necredincioşilor. 774. 905 Laicii îşi împlinesc misiunea profetică şi prin evanghelizare. AG 15. 1521 Cf. ei au dreptul şi uneori chiar datoria de a-şi împărtăşi păstorilor sacri opinia asupra a ceea ce ţine de CIC.

118. 1534 Can. §2. 1523 1524 . §4. 1533 Can 517. 910 „Şi laicii se pot simţi chemaţi sau pot fi chemaţi să colaboreze cu păstorii în slujba comunităţii bisericeşti. conform dreptului. Fil 2. Psal. prin CIC. Acţionând astfel. §2. ei vor impregna cu valoare morală cultura şi lucrarea omului”1527. 463. §3. în exercitarea in solidum (împreună) a păstoririi unei parohii1533. 1525 LG 36. 911 În Biserică. să învingă în ei înşişi stăpânirea păcatului”1525: Cel care îşi supune trupul şi îşi cârmuieşte sufletul fără a se lăsa copleşit de patimi este propriul său stăpân: poate fi numit rege. 511. este liber şi independent şi nu se lasă pradă unei robii vinovate1526. 909 „Pe lângă aceasta. prin prezenţa lor în Conciliile particulare1530. după harul şi charismele cu care Domnul va binevoi să-i dăruiască”1528. la exercitarea puterii de conducere”1529. pentru creşterea şi viaţa acesteia. 1530 Can. 212. Cf. Cristos a comunicat ucenicilor săi darul libertăţii regale. 2. §§1. 30: PL 15. „laicii pot colabora. §1. „pentru ca. 1527 LG 36. astfel. 129. 1528 EN 73. în Sinoadele diecezane1531. prin colaborarea la consiliile cu probleme economice1534. 443. De exemplu. Participarea la funcţia regească a lui Cristos 908 Prin ascultarea sa până la moarte1524. 14. 1531 Can. pentru că este în stare de a-şi guverna propria fiinţă. 536. 1403A. 1526 Sf.binele Bisericii şi de a o face cunoscută celorlalţi credincioşi. laicii trebuie să-şi unească eforturile pentru a însănătoşi instituţiile şi condiţiile de viaţă din lume. vor favoriza practicarea virtuţilor. 1529 CIC. 8-9. rămânând neatinse integritatea credinţei şi a moravurilor şi respectul datorat păstorilor şi ţinând seama de folosul comun şi de demnitatea persoanelor”1523. can. can. exercitând slujiri foarte variate. 1532 Can. 492. în loc să stânjenească. în Consiliile pastorale1532. prin lepădarea de sine şi printr-o viaţă sfântă. dacă acestea conţin elemente ce i-ar îndemna la păcat. 536. Ambrozie. toate acestea vor ajunge conforme cu normele dreptăţii şi.

1537 LG 33. 1541 Cf. 1535 1536 . LG 42-43. viaţă consacrată 915 Sfaturile evanghelice. 7)”1537. orice laic. În viaţa consacrată. LG 36. nici chiar în sfera celor vremelnice. 573. 1539 Cf. deoarece nici o activitate umană. să se dăruiască lui Dumnezeu iubit mai presus de toate şi. instrument viu al misiunii Bisericii înseşi. Viaţa consacrată 914 „Starea de viaţă constituită de profesiunea sfaturilor evanghelice. care se înrădăcinează în botez şi dăruieşte total lui Dumnezeu1540. să semnifice şi să vestească în Biserică slava lumii viitoare1541. 913 „Astfel. sub acţiunea Duhului Sfânt. III. chiar dacă nu ţine de structura ierarhică a Bisericii. Can. amintindu-şi că în orice lucru pământesc trebuie să fie călăuziţi de conştiinţa creştină. este martor şi. Perfecţiunea iubirii la care sunt chemaţi toţi creştinii comportă pentru cei care-şi asumă în mod liber chemarea la viaţa consacrată obligaţia de a practica curăţia în celibat pentru Împărăţie. creştinii îşi propun. Profesiunea acestor sfaturi într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică este ceea ce caracterizează „viaţa consacrată” lui Dumnezeu1539. can. se află totuşi în legătură nezdruncinată cu viaţa şi sfinţenia ei”1538. §2. 1421. Sfaturi evanghelice. CIC. 916 Starea călugărească apare deci ca unul dintre modurile de a cunoaşte o consacrare „mai intimă”. PC 5. nu poate fi sustrasă stăpânirii lui Dumnezeu”1536. să-l urmeze pe Cristos mai îndeaproape. Să se străduiască să le armonizeze între ele. 1538 LG 44. în multiplicitatea lor. «după măsura darului lui Cristos» (Ef 4. în virtutea darurilor primite. 1540 Cf. 912 Credincioşii trebuie „să distingă corect între drepturile şi îndatoririle ce le revin ca membri ai Bisericii şi acelea care le incumbă ca membri ai societăţii umane. sunt propuse oricărui ucenic al lui Cristos. în acelaşi timp. urmărind perfecţiunea iubirii în slujba Împărăţiei.participarea la tribunalele bisericeşti1535 etc. sărăcia şi ascultarea. PC 1.

Un copac mare. o viaţă consacrată lui Dumnezeu. 918 „Încă de la începuturile Bisericii. în însăşi lupta spirituală. 921 Ei arată oricui acel aspect interior al misterului Bisericii. odrăsleşte în chip minunat şi îmbelşugat ramuri în ogorul Domnului. a trupului şi a spiritului. de a trăi în starea fecioriei „pentru Împărăţia cerurilor” 43. can. Ascunsă de ochii oamenilor. can. sub inspiraţia Duhului Sfânt. prin practicarea sfaturilor evanghelice. §1. pentru că El îi este totul. în rugăciune asiduă şi pocăinţă. cât şi spre binele întregului Trup al lui Cristos”1542. 1542 1543 . pe care Biserica le-a primit cu bucurie şi le-a aprobat cu autoritatea ei”1543. CIC. aprobată de Biserică. au crescut diferite forme de viaţă solitară sau comună şi diferite familii. 34-36. 919 Episcopii se vor strădui întotdeauna să discearnă noile daruri de viaţă consacrată încredinţate de Duhul Sfânt Bisericii sale. sihaştrii. cu multe ramuri 917 „Ca dintr-un copac care. 1545 CIC. care se dezvoltă atât spre progresul membrilor lor. au luat hotărârea. 1544 Cf. PC 1. au căutat să-l urmeze cu mai multă libertate şi să-l imite mai îndeaproape pe Cristos şi au dus. 1546 Cf. Este o chemare specială de a găsi în pustiu. 603. slava Celui răstignit. au trăit în singurătate sau au întemeiat familii călugăreşti. aprobarea a noi forme de viaţă consacrată este rezervată Scaunului apostolic1544. 605. îşi dedică viaţa spre lauda lui Dumnezeu şi mântuirea lumii”1545. în tăcerea singurătăţii. Viaţa eremitică 920 Fără a face întotdeauna profesiunea publică a celor trei sfaturi evanghelice. care este intimitatea personală cu Cristos. „într-o retragere mai strictă din lume. fiecare în felul său. viaţa pustnicului este propovăduire tăcută a Celui căruia şi-a închinat viaţa. au existat bărbaţi şi femei care. chemate de Domnul să se ataşeze exclusiv de El1546 într-o mai mare libertate a inimii. 1 Cor 7. mulţi dintre aceştia. fecioare creştine. dintr-o sămânţă dată de Dumnezeu. Fecioarele consacrate 922 Încă din timpurile apostolice.

§2. prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice. 1553 Cf. CIC. imagine eshatologică a Miresei cereşti şi a vieţii viitoare”1548. prin mărturia dată unirii dintre Cristos şi Biserică1554. can. CD 33-35. şi sunt închinate slujirii Bisericii”1547. „fecioara este constituită persoană consacrată. 1555 Cf. §1. 923 „Exprimându-şi hotărârea sfântă de a-l urma pe Cristos mai îndeaproape. 1552 Cf. să se recunoască Mireasă a Mântuitorului. CIC. OCV. can. viaţa călugărească se deosebeşte de celelalte forme de viaţă consacrată prin aspectul de cult. Praenotanda. sub feluritele ei forme. 924 „Asimilat celorlalte forme de viaţă consacrată”1549. Prin acest rit solemn (Consecratio virginum). 1556 Cf. 2. 1. 607. slujirea fraţilor şi lucrarea apostolică conform stării şi charismelor respective primite de fiecare1550. Fiul lui Dumnezeu. can. Praenotanda. CIC. totodată. 604. CIC.(Mt 19. Viaţa călugărească este chemată să semnifice. 602. 927 Toţi călugării. 1551 Cf. [fecioarele] sunt consacrate lui Dumnezeu de episcopul diecezan după ritul liturgic aprobat. can. ordinul (cinul) fecioarelor o stabileşte pe femeia care trăieşte în lume (sau pe monială) în rugăciune. 12). 604. semn transcendent al iubirii Bisericii faţă de Cristos. 1550 OCV. 1554 Cf. prin viaţa frăţească dusă în comun. însăşi iubirea lui Dumnezeu. Fecioarele consacrate pot să se asocieze pentru a-şi păstra cu mai multă fidelitate hotărârea1551. §1. Ea este un dar pe care Biserica îl primeşte de la Domnul şi pe care îl oferă ca pe o stare de viaţă stabilă credinciosului chemat de Dumnezeu la profesiunea sfaturilor. Implantarea şi răspândirea misionară a CIC. UR 15. 1549 CIC. fie că sunt sau nu exempţi1555. can. Biserica poate să-l arate pe Cristos şi. 1547 1548 . Viaţa călugărească 925 Născută în Răsărit în primele veacuri ale creştinismului1552 şi trăită în institutele canonic înfiinţate de Biserică1553. se numără printre colaboratorii episcopului diecezan în funcţia lui pastorală1556. pocăinţă. în limbajul timpului nostru. can. 573. sunt cununate mistic cu Cristos. 926 Viaţa călugărească ţine de misterul Bisericii. În felul acesta. 591.

Bisericii necesită prezenţa vieţii călugăreşti sub toate formele ei încă de la începuturile evanghelizării1557. tind. can. unde prezenţa lor lucrează „ca un ferment”1561. Societăţile de viaţă apostolică 930 Diferitelor forme de viaţă consacrată „li se adaugă şi societăţile de viaţă apostolică. membrii acestor institute participă la funcţia evanghelizatoare a Bisericii. conform propriului mod de viaţă. RM 69. după constituţiunile lor1563. „Istoria atestă marile merite ale Familiilor călugăreşti în răspândirea credinţei şi în formarea de noi Biserici: de la vechile aşezăminte monastice. acela care-i fusese deja închinat prin botez se găseşte astfel consacrat mai intim dumnezeieştii slujiri şi dedicat binelui Cf. 1557 1558 . ap. Const. 2. şi până la Congregaţiile moderne”1558. 40. Institutele seculare 928 „Institutul secular este un institut de viaţă consacrată. Printre ele există societăţi ai căror membri se angajează la urmarea sfaturilor evanghelice”. în care credincioşii. §2. §§1. 1562 CIC. 929 Printr-o „viaţă desăvârşit şi deplin consacrată sfinţirii”1560. Consacrare şi misiune: vestirea Regelui care vine 931 Dăruit lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 1560 Pius XII. trecând prin Ordinele medievale. urmăresc scopul apostolic propriu societăţii lor şi. 1561 PC 11. la sfinţirea lumii”1559. „Mărturia lor de viaţă creştină” are drept scop să „rânduiască în funcţie de Dumnezeu realităţile vremelnice şi să pătrundă lumea de puterea Evangheliei”. Provida Mater. AG 18. ai căror membri. trăind în lume. la perfecţiunea iubirii prin păstrarea constituţiunilor. Ei se angajează prin legăminte sfinte să urmeze sfaturile evanghelice şi păstrează între ei comuniunea şi fraternitatea proprii „modului de viaţă secular”1562. ducând o viaţă frăţească în comun. fără voturi călugăreşti. „în lume şi din lume”. 710. 731. tind la perfecţiunea iubirii şi se străduiesc să contribuie. can. Ioan Paul al II-lea. 1563 CIC. 713. 1559 CIC. mai ales din interior. can.

ceilalţi credincioşi sunt numiţi laici”. 1564 1565 . RM 69. §§1. Există. Îi face părtaşi la misiunea sa.) slujitori sacri care în drept sunt numiţi şi clerici. PE SCURT 934 „Din instituire divină. Într-adevăr. Prin starea de consacrare lui Dumnezeu. can. Biserica îl manifestă pe Cristos şi arată cum lucrează în ea în chip minunat Duhul Sfânt. A-l urma şi a-l imita pe Cristos „mai îndeaproape”. 935 Pentru a vesti credinţa şi a-şi instaura Împărăţia. în primul rând. dau mărturie luminoasă că „lumea nu poate fi transfigurată şi oferită lui Dumnezeu fără spiritul Fericirilor”1565. după modul propriu institutului lor”1564. în inima lui Cristos. 207.. „Dar. (. sau mai discretă.) [această stare] arată tuturor celor care cred prezenţa încă din această lume a bunurilor cereşti.. credincioşi. de vreme ce se dedică slujirii Bisericii prin însăşi consacrarea lor. s-au consacrat în mod deosebit lui Dumnezeu şi slujesc astfel misiunea Bisericii1567. care. dă o mai puternică mărturie pentru viaţa nouă şi veşnică dobândită prin răscumpărarea lui Cristos şi prevesteşte mai limpede învierea viitoare şi slava Împărăţiei cerurilor1566. 1566 LG 44. cf. ei sunt obligaţi să lucreze în mod deosebit la opera misionară. cât şi din cealaltă categorie. 936 Domnul l-a făcut pe Sfântul Petru temelia vizibilă a Bisericii sale. 783.Bisericii. 2. cei aflaţi pe această cale „mai îngustă” îşi stimulează fraţii prin exemplul lor. a manifesta „mai limpede” nimicirea lui înseamnă a se afla „mai adânc” prezent. 933 Fie că această mărturie e publică. venirea lui Cristos rămâne pentru toţi cei consacraţi izvorul şi ţinta vieţii lor: Întrucât Poporul lui Dumnezeu nu are aici cetate statornică. pentru propriii contemporani. viaţa consacrată apare în ea ca un semn deosebit al misterului Răscumpărării. sau chiar tainică. în sfârşit. atât dintr-una. ei primesc puterea de a acţiona în persoana lui. adică semnul şi instrumentul vieţii lui Dumnezeu. există în Biserică (. I-a CIC.. 932 Biserica fiind sacramentul. Cei care fac profesiunea sfaturilor evanghelice au deci. drept misiune de a-şi trăi consacrarea. De la El. prin profesiunea sfaturilor evanghelice. 1567 CIC. Cristos îi trimite pe apostolii săi şi pe urmaşii lor. LG 31.. can. aşa cum e în starea călugărească.

ei îşi desfăşoară harul botezului şi mirului în toate dimensiunile vieţii personale. prin lepădarea de sine şi prin sfinţenia vieţii1573. CIC. vicarul lui Cristos şi păstorul Bisericii întregi pe acest pământ”1568. de putere supremă. închinat în mod mai intim slujirii divine şi dedicat binelui întregii Biserici. CD 2. Ei sunt. este „capul colegiului episcopilor. can. 1573 Cf. 331. 1570 LG 23. 945 Dăruit total lui Dumnezeu iubit mai presus de toate. 943 Mulţumită misiunii lor regeşti. urmaşul Sfântului Petru. §4. 944 Viaţa consacrată lui Dumnezeu se caracterizează prin profesiunea publică a sfaturilor evanghelice de sărăcie. 939 Ajutaţi de preoţi. 1571 AA 2. episcopii au funcţia de a învăţa în mod autentic credinţa. laicii „sunt chemaţi şi să fie martori ai lui Cristos în toate împrejurările în sânul comunităţii umane”1572. familiale. de a celebra cultul divin. LG 36. din orânduire divină. constituiţi de Duhul Sfânt. şi de a-şi conduce ca adevăraţi păstori Biserica încredinţată lor. de curăţie şi de ascultare. principiul vizibil şi fundamentul unităţii în Biserica lor particulară”1570. mai ales Euharistia. să-şi exercite apostolatul în mijlocul lumii ca un ferment”1571. sunt urmaşii apostolilor. Episcopul Bisericii Romei.încredinţat cheile ei. De funcţia lor ţine şi grija pentru toate Bisericile împreună cu Papa şi sub conducerea lui. „fiecare în parte. în starea de viaţă consacrată. 942 Mulţumită misiunii lor profetice. nemijlocită şi universală în ceea ce priveşte grija pentru mântuirea veşnică a oamenilor”1569. sociale şi bisericeşti şi realizează astfel chemarea la sfinţenie adresată tuturor celor botezaţi. 1568 1569 . şi de diaconi. 1572 GS 43. deplină. colaboratorii lor. ei sunt chemaţi de Dumnezeu ca. cel care îi fusese deja destinat Lui prin Botez se află. 938 Episcopii. 941 Laicii participă la preoţia lui Cristos: tot mai uniţi cu El. 940 „Fiind propriu stării laicilor de a-şi duce viaţa în mijlocul lumii şi a treburilor lumeşti. laicii au puterea de a învinge stăpânirea păcatului în ei şi în lume. într-o stare de viaţă stabilă recunoscută de Biserică. însufleţiţi de spirit creştin. 937 Papa „se bucură.

(. Credincioşii (sancti) sunt hrăniţi cu Trupul şi Sângele lui Cristos (sancta) pentru a creşte în comuniunea. bunul unora este împărtăşit celorlalţi.. . ucenicii „stăruiau în învăţătura apostolilor.. comuniune. între persoanele sfinte – sancti”. 24. toate bunurile pe care ea le-a primit devin în mod necesar un fond comun”1576. 42): Comuniunea în credinţă. Sf. 948 Termenul „împărtăşirea sfinţilor” are aşadar două semnificaţii strâns legate: „împărtăşire cu cele sfinte . dacă nu adunarea tuturor sfinţilor?”1574 Împărtăşirea sfinţilor este chiar Biserica.. 7. în împărtăşirea Duhului Sfânt (koinonía) şi a o comunica lumii. Dar membrul cel mai important este Cristos. (. 10. sfinţilor!” („cele sfinte pentru cei sfinţi”) proclamă celebrantul în majoritatea Liturghiilor orientale la ridicarea Sfintelor Daruri înainte de distribuirea împărtăşaniei. Acest articol este. primită de la apostoli. Symb. Împărtăşirea bunurilor spirituale 949 În comunitatea primară de la Ierusalim. 947 „Deoarece toţi credincioşii formează un singur trup. în frângerea pâinii şi în rugăciuni” (Fapte 2. I. pentru că e Capul. explicitarea precedentului: „Ce este Biserica. „După cum această Biserică este cârmuită de unul şi acelaşi Duh. tezaur de viaţă care se îmbogăţeşte tocmai prin împărtăşire. într-un fel. şi „împărtăşire. 1576 CR 1. Împărtăşirea sfinţilor 946 După ce a mărturisit „Sfânta Biserică catolică”.PARAGRAFUL 5.. 10. bunul lui Cristos este comunicat tuturor mădularelor şi această comunicare se face prin sacramentele Bisericii”1575. Credinţa credincioşilor este credinţa Bisericii. Sancta sanctis! ─ „Sfintele. 1574 1575 Niceta.sancta”. Toma Aq. Simbolul apostolilor adaugă „împărtăşirea sfinţilor”.. în comuniunea frăţească. Symb. 10.) Astfel.) Trebuie aşadar să credem că există o comuniune de bunuri în Biserică.

10. toate mădularele suferă împreună cu el. . Duhul Sfânt „dăruieşte credincioşilor de toate categoriile haruri speciale” pentru edificarea Bisericii1578. Or. aşa cum este»”1582: Cu toţii însă.) Numele de împărtăşire se poate aplica fiecăruia dintre ele. Comuniunea Bisericii din cer şi de pe pământ 954 Cele trei stări ale Bisericii. suntem uniţi în aceeaşi 1577 1578 CR 1. şi mai ales botezul. „Dragostea nu caută ale sale” (1 Cor 13. toate mădularele se bucură împreună cu el. 10. „Până când Domnul va veni în mărirea sa şi toţi îngerii împreună cu El şi. 1582 LG 49. 7). iar alţii sunt în glorie. 1581 Cf. moartea fiind nimicită. toate vor fi supuse lui. în vreme ce alţii. Orice păcat vatămă această comuniune. 953 Comuniunea iubirii. Iar voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădulare unii altora” (1 Cor 12...950 Comuniunea sacramentelor. În sanctorum communio („împărtăşirea sfinţilor”). (. căci fiecare ne uneşte cu Dumnezeu. Cel mai mic act al nostru săvârşit în iubire răsună spre folosul tuturor în acea solidaritate cu toţi oamenii. „nimeni dintre noi nu trăieşte pentru sine şi nimeni nu moare pentru sine” (Rom 14.. trecuţi din această viaţă. unii dintre ucenicii lui sunt călători pe pământ. Creştinul este un administrator al bunurilor Domnului1580. 1579 CR 1. contemplând «limpede pe Dumnezeu însuşi UnulÎntreit. „Rodul tuturor sacramentelor aparţine tuturor. 1-3. sunt tot atâtea legături sacre ce îi unesc pe toţi şi îi leagă de Isus Cristos. care este poarta prin care oamenii intră în Biserică. Căci sacramentele. 32). 27. Lc 16.. LG 12. dacă un mădular e în cinste. 1580 Cf. 952 „Ei puneau totul laolaltă” (Fapte 4. 7). vii sau morţi. II. 24. 24. pentru că ea înfăptuieşte în mod cu totul deosebit această comuniune supranaturală. se află în purificare. 5)1581. intimă şi vitală”1577. „fiecăruia arătarea Duhului îi este dată spre binele comun” (1 Cor 12. (.) Dar acest nume se potriveşte cel mai bine Euharistiei. „Creştinul adevărat trebuie să considere tot ceea ce posedă ca pe un bun care îi este comun cu toţi şi trebuie să fie întotdeauna gata şi sârguincios să vină în ajutorul aproapelui lipsit şi aflat în mizerie”1579. „Dacă un mădular suferă. 26-27). În comuniunea Bisericii. ce se întemeiază pe împărtăşirea sfinţilor. 10. deşi în grade şi în feluri diferite. 951 Comuniunea charismelor. Comuniunea sfinţilor este comuniunea sacramentelor.

cei din cer întăresc întreaga Biserică în sfinţenie. încă din primele timpuri ale creştinismului. (. Lib. 93. tot astfel. vă voi fi mai de folos după moartea mea şi vă voi ajuta mai bine decât în timpul vieţii1586.. Verba. pe martiri îi iubim ca pe ucenici şi imitatori ai Domnului. pe patul morţii. formează o singură Biserică şi sunt uniţi între ei în Cristos1583. „Noi nu cinstim amintirea sfinţilor numai pentru pilda pe care ne-o dau. Îmi voi petrece cerul făcând bine pe pământ1587. către fraţii săi.. Într-adevăr. după cum comuniunea creştină între cei aflaţi încă pe cale ne apropie de Cristos. (2 1583 1584 LG 49. a venerat cu mare pietate amintirea celor răposaţi şi. Biserica celor aflaţi pe cale. de la care. 956 Mijlocirea sfinţilor. Dominic. Mart. şi pe drept cuvânt. 17. 955 „Unirea dintre cei aflaţi pe cale şi fraţii care au adormit în pacea lui Cristos nu se întrerupe în nici un fel. 1585 LG 49. Cristos Isus. „Conştientă de această comuniune a întregului Corp mistic al lui Isus Cristos.) Ei nu încetează să mijlocească pentru noi la Tatăl.) oferindu-i meritele pe care le-au dobândit pe pământ prin unicul Mijlocitor între Dumnezeu şi oameni.. ci.dragoste faţă de Dumnezeu şi faţă de aproapele şi îi cântăm Dumnezeului nostru aceeaşi cântare de slavă.. toţi care sunt ai lui Cristos. comuniunea cu sfinţii ne uneşte cu Cristos. porneşte orice har şi însăşi viaţa Poporului lui Dumnezeu”1588: Pe Cristos îl adorăm pentru că este Fiul lui Dumnezeu. ca de la Izvorul şi Capul său. LG 49. Policarp. 957 Comuniunea cu sfinţii. mai mult. „Datorită unirii lor mai intime cu Cristos. pentru ca unitatea Bisericii în Duhul Sfânt să se întărească prin exercitarea iubirii frăţeşti. 1588 LG 50. Tereza a Pruncului Isus. datorită devotamentului lor neasemuit faţă de Regele şi Stăpânul lor: de am putea să fim şi noi tovarăşi şi împreună ucenici cu ei!1589 958 Comuniunea cu cei răposaţi. . 1589 Sf. cf. după credinţa statornică a Bisericii.) Aşadar slăbiciunea noastră este mult ajutată de grija lor frăţească”1585: Nu plângeţi. pentru că «sfânt şi mântuitor este gândul de a se ruga pentru răposaţi ca să fie dezlegaţi de păcatele lor». este întărită prin comunicarea bunurilor spirituale”1584.. 1587 Sf. dimpotrivă. Căci. Jordan de Saxonia. (. ci.. 1586 Sf. (. având Duhul lui.

. 1593 SPF 30. şi credem că în această comuniune iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu şi a sfinţilor lui ne ascultă necontenit rugăciunile”1593. 1592 LG 3. în primul rând. 959 În unica familie a lui Dumnezeu. 45) a oferit şi jertfe pentru ei”1590. Maica Bisericii 1590 1591 LG 50.Mac 12. corespundem la vocaţia intimă a Bisericii”1591. a răposaţilor care îşi împlinesc purificarea şi a fericiţilor din cer. prin care „este reprezentată şi realizată unitatea credincioşilor care formează un singur trup în Cristos”1592. atâta vreme cât comunicăm între noi în dragostea reciprocă şi în lauda unică a Preasfintei Treimi. dar şi să facă eficientă mijlocirea lor în favoarea noastră. 962 „Credem în comuniunea tuturor creştinilor. PE SCURT 960 Biserica este „împărtăşire a sfinţilor”: această expresie desemnează. aşa încât ceea ce face sau suferă fiecare în şi pentru Cristos aduce rod pentru toţi. Euharistia. toţi împreună formând o singură Biserică. mai presus de toate. Rugăciunea noastră pentru ei poate nu numai să-i ajute. Maria ─ Maica lui Cristos. LG 51. 961 Acest termen desemnează şi comuniunea „persoanelor sfinte” (sancti) în Cristos. „Noi toţi care suntem fii ai lui Dumnezeu şi alcătuim o singură familie în Cristos. „cele sfinte” (sancta) şi. care „a murit pentru toţi”. PARAGRAFUL 6. a celor care sunt peregrini pe pământ.

„Într-adevăr.) Ea este şi «cu adevărat Mamă a mădularelor [lui Cristos].. unde. Virg. „Această unire a Mamei cu Fiul său în opera Răscumpărării se manifestă din clipa zămislirii feciorelnice a lui Cristos şi până la moartea lui”1596. Maica Bisericii”1595. Ea se arată în mod deosebit în ceasul pătimirii lui: Preafericita Fecioară a înaintat în peregrinarea credinţei şi a păstrat cu fidelitate unirea cu Fiul său până la picioarele Crucii. Cuvântare. . consimţind cu iubire la sacrificarea Victimei născute din ea. (. Laolaltă cu apostolii şi câteva femei. citându-l pe Sf.) e recunoscută şi cinstită ca adevărata Mamă a lui Dumnezeu şi a Răscumpărătorului.. Augustin. iată-l pe fiul tău” (In 19. şi în Ridicarea ei la cer.. 1596 LG 57. 1597 LG 58.. în sfârşit. Fecioara Maria (. I. .963 După ce am vorbit despre rolul Fecioarei Maria în misterul lui Cristos şi al Duhului. 1599 LG 59.. Fecioara preacurată. 1598 LG 69. care sunt mădularele acestui Cap»”1594.. care o umbrise încă de la Bunavestire”1599. 965 După Înălţarea Fiului său. păstrată neatinsă de orice prihană a păcatului strămoşesc. 6. a suferit adânc împreună cu Fiul ei unul-născut şi sa unit cu suflet de mamă la jertfa lui.. prin cuvintele: „Femeie. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul în 1594 1595 LG 53. 966 „În sfârşit. Maternitatea Mariei faţă de Biserică Unită total cu Fiul ei. se cuvine să considerăm acum locul ei în misterul Bisericii. „Maria ─ Maica lui Cristos. Maria „a sprijinit cu rugăciunile sale începuturile Bisericii”1598. la capătul vieţii sale pământeşti. 21 noiembrie 1964. nu fără un plan divin.. o vedem pe Maria „implorând şi ea în rugăciunile sale darul Duhului Sfânt. Paul al VI-lea... pentru că ea a cooperat prin iubire la naşterea în Biserică a credincioşilor. 26-27)1597. a fost dată ca mamă ucenicului de către Cristos Isus murind pe Cruce. 964 Rolul Mariei faţă de Biserică este inseparabil de unirea ei cu Cristos şi decurge direct din ea. a stat neclintită.

ci. 1606 LG 60. . 969 „Această maternitate a Mariei dăinuie neîncetat în economia harului. în 1950. Căci orice influenţă mântuitoare a Fericitei Fecioare (. „Într-adevăr. Sprijinitoare. Născătoare de Dumnezeu. ea ne este Mamă în ordinea harului”1604.. după cum la Preoţia lui Cristos participă.. atât 1600 LG 59. Troparul sărbătorii Adormirii Maicii Domnului (15 August). prin mijlocirea ei multiformă. prototipul”. mutatu-te-ai la viaţă. de la consimţământul dat prin credinţă la Bunavestire şi menţinut fără şovăire sub Cruce. la orice îndemn al Duhului Sfânt. până la încununarea veşnică a tuturor celor aleşi.) decurge din belşugul meritelor lui Cristos. Fericita Fecioară este invocată în Biserică sub titlurile de Apărătoare. Domnul Domnilor şi învingător asupra păcatului şi a morţii”1600.. întru adormire lumea nu ai părăsit. 1601 Liturgia bizantină. pentru a reda sufletelor viaţa supranaturală. 1605 LG 62. şi prin rugăciunile tale mântuieşti din moarte sufletele noastre1601. Răscumpărătorul. (typos) Bisericii1603. ci îi arată puterea. depinde în întregime de această mijlocire şi din ea îşi ia toată puterea”1606. Într-adevăr. în moduri diferite. . la lucrarea răscumpărătoare a Fiului ei. de către Papa Pius al XII-lea. fiind Maica Vieţii. speranţă şi iubire aprinsă. ea nu a părăsit această misiune mântuitoare.) De aceea. Proclamarea..gloria cerească şi a fost înălţată de Domnul ca Regină a Universului pentru a fi mai pe deplin asemenea Fiului ei. se întemeiază pe mijlocirea lui. ea este Mama noastră în ordinea harului 967 Prin aderarea ei totală la voinţa Tatălui. Fecioara Maria este pentru Biserică modelul credinţei şi al iubirii. 1603 LG 63. „Ea a cooperat într-un mod cu totul deosebit la opera Mântuitorului prin ascultare. Ajutătoare.. nici o făptură nu poate fi vreodată comparată cu Cuvântul Întrupat. Mijlocitoare”1605. cf. De aceea. Prin aceasta.. 1602 LG 53. 970 „Rolul de mamă al Mariei faţă de oameni nu umbreşte şi nu micşorează în nici un fel unica mijlocire a lui Cristos. Ridicarea la cer a Sfintei Fecioare este o participare deosebită la Învierea Fiului ei şi o anticipare a învierii celorlalţi creştini: Întru naştere fecioria ai păzit. a dogmei Ridicării la cer a Fericitei Fecioare Maria: DS 3903. (. şi constituie chiar „prefigurarea. credinţă. ea este „membru supraeminent şi cu totul deosebit al Bisericii”1602. 968 Dar rolul ei în raport cu Biserica şi cu omenirea întreagă merge şi mai departe. Însă. 1604 LG 61. continuă să ne obţină darurile mântuirii veşnice. ridicată la cer.

MC 56. şi unica mijlocire a Răscumpărătorului nu exclude. 1610 Cf. nu putem încheia mai bine decât întorcându-ne privirea spre Maria pentru a contempla în ea ce este Biserica în misterul ei. despre originea. (. 1607 1608 LG 62. Din cele mai vechi timpuri... 1609 LG 66. la fel. SC 103. . „în comuniunea tuturor sfinţilor”1612. pe pământ. (. 1613 LG 68. tot astfel. după cum în ceruri.) deşi este cu totul aparte. şi după cum bunătatea unică a lui Dumnezeu este realmente răspândită în diferite feluri în făpturi.) Acest cult. unde o aşteaptă „în slava Preasfintei şi Nedespărţitei Treimi”. este chipul şi pârga Bisericii care va ajunge la plinătate în veacul ce va să vină. aici. cât şi poporul credincios. 48): „Evlavia Bisericii faţă de Sfânta Fecioară face parte intrinsecă din cultul creştin”1608. în „peregrinarea credinţei”. 1612 LG 69. misiunea şi destinul ei.. Cultul Sfintei Fecioare 971 „Mă vor ferici toate neamurile” (Lc 1. Sfânta Fecioară e venerată sub titlul de «Născătoare de Dumnezeu». sub a cărei ocrotire credincioşii aleargă rugându-se în toate primejdiile şi nevoile. străluceşte ca un semn de speranţă sigură şi de mângâiere pentru Poporul peregrin al lui Dumnezeu. aceea pe care Biserica o venerează ca pe Mama Domnului său şi ca pe propria sa Mamă: Mama lui Isus.preoţii. 1611 Cf. diferă în mod esenţial de cultul de adoraţie care i se aduce Cuvântului Întrupat deopotrivă ca şi Tatălui şi Duhului Sfânt şi îl favorizează în cel mai înalt grad”1609. el îşi găseşte expresia în sărbătorile liturgice dedicate Născătoarei de Dumnezeu1610 şi în rugăciunea mariană. şi ce va fi în Patrie. glorificată deja cu trupul şi sufletul. „rezumat al întregii Evanghelii”1611. până când va veni Ziua Domnului1613. MC 42. III. la capătul drumului ei.. Sfânta Fecioară „este pe bună dreptate cinstită de Biserică printr-un cult deosebit. ci suscită în făpturi o cooperare variată ce provine de la unicul Izvor”1607. II. Maria ─ Icoana eshatologică a Bisericii 972 După ce am vorbit despre Biserică. cum ar fi Sfântul Rozariu.

975 „Credem că Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. pentru că ne uneşte cu Cristos mort pentru păcatele noastre.) (A doua parte a Catehismului va trata în mod explicit despre iertarea păcatelor prin Botez. Cristos cel înviat le-a conferit propria sa putere divină de a ierta păcatele: „Primiţi-l pe Duhul Sfânt. prin sacramentul Pocăinţei şi prin celelalte sacramente. Dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor săi. Cel ce va crede şi se va boteza va fi mântuit” (Mc 16. anticipând învierea tuturor mădularelor Trupului lui. vor fi iertate. 974 Preasfânta Fecioară Maria. Botezul este primul şi principalul sacrament al iertării păcatelor. după ce şi-a împlinit drumul vieţii pământeşti. îşi continuă în cer rolul de mamă faţă de mădularele lui Cristos”1614. E suficient deci să evocăm aici pe scurt câteva date fundamentale. înviat pentru 1614 SPF 15. ARTICOLUL 10 „Cred în iertarea păcatelor” 976 Simbolul apostolilor leagă credinţa în iertarea păcatelor de credinţa în Duhul Sfânt. Cui îi veţi ierta păcatele. unde este deja părtaşă la slava Învierii Fiului ei. Un singur Botez spre iertarea păcatelor 977 Mântuitorul a legat iertarea păcatelor de credinţă şi de Botez: „Mergeţi în lumea întreagă şi vestiţi Evanghelia la toată făptura. .PE SCURT 973 Rostind acel „Fiat” de la Bunavestire şi dându-şi consimţământul la misterul Întrupării. 15-16). Ea este Mamă pretutindeni unde El este Mântuitor şi Cap al Trupului mistic. a fost ridicată cu trupul şi cu sufletul la slava cerească. 22-23. iar cui i le veţi ţine. mai ales prin Euharistie. Maria colaborează deja la toată lucrarea pe care trebuie să o împlinească Fiul ei. noua Evă. vor fi ţinute” (In 20. dar şi de credinţa în Biserică şi în împărtăşirea sfinţilor. Maica Bisericii.) I.

) Totuşi. i-a trimis pe apostoli „să vestească în numele lui pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate neamurile” (Lc 24. care era mort prin păcat. încât nu ne mai rămâne nimic de şters. 3. 18). Dimpotrivă. 1618 Sf. pe care le primise de la Isus Cristos. aşa cum e necesar Botezul pentru cei care n-au fost încă renăscuţi1619. 25. Pentru cei care au căzut după Botez. Or.. 1617 CR 1.. ci şi împărtăşindu-le iertarea păcatelor prin Botez şi împăcându-i cu Dumnezeu şi cu Biserica datorită puterii cheilor primite de la Cristos: Biserica a primit cheile Împărăţiei cerurilor ca să se săvârşească în ea iertarea păcatelor prin sângele lui Cristos şi prin lucrarea Duhului Sfânt. nici din greşelile săvârşite din voinţă proprie. cine poate fi „destul de viteaz şi de vigilent ca să evite orice rană” a păcatului? „Deci. 4). 979 În această luptă cu înclinaţia spre rău. trebuia ca ea să fie capabilă să ierte păcatele oricărui păcătos care se căieşte.: DS 1672. 17. harul Botezului nu eliberează pe nimeni de toate slăbiciunile firii. ca „să trăim şi noi în înnoirea vieţii” (Rom 6. 47). (. 1619 Cc. 980 Omul botezat poate fi reconciliat cu Dumnezeu şi cu Biserica prin sacramentul Pocăinţei: Pe bună dreptate au numit Sfinţii Părinţi pocăinţa „un botez trudnic”1618. îşi recapătă viaţa. după ce a înviat. În această Biserică. apostolii şi urmaşii lor nu o împlinesc numai vestind oamenilor iertarea lui Dumnezeu meritată pentru noi de Cristos şi chemându-i la convertire şi la credinţă. II. care nu încetează să ne îndemne spre rău”1616. 39. sufletul. 1615 Cf. 4. Această „slujire a împăcării” (2 Cor 5. 978 „În clipa când facem prima mărturisire de credinţă primind sfântul Botez care ne purifică.. şi nu ne mai rămâne nici o pedeapsă de îndurat pentru a le ispăşi. Puterea cheilor 981 Cristos. chiar dacă ar fi păcătuit până în ultima clipă a vieţii”1617.îndreptăţirea noastră1615. Rom 4. CR 1. nici din păcatul strămoşesc. trebuia şi ca Botezul să nu fie singurul ei mijloc de a folosi aceste chei ale Împărăţiei cerurilor. 11. dacă era necesar ca Biserica să aibă puterea de a ierta păcatele. avem încă de luptat cu înclinaţiile poftei. Grigore Naz. taina Pocăinţei este necesară pentru mântuire. 11. Trid. iertarea pe care o primim este atât de totală şi de deplină. 1616 .

pe care Sfânta Biserică să nu o poată ierta. în sacramentul Pocăinţei. Să-i aducem mulţumiri lui Dumnezeu. Sf. în mod obişnuit. Sf. care a murit pentru toţi oamenii. 3. Biserica are puterea de a ierta păcatele celor botezaţi şi o exercită prin episcopi şi preoţi. 5. al cărui har ne-a mântuit1620.) Ceea ce săvârşesc preoţii pe pământ Dumnezeu întăreşte în ceruri1624. Preoţii au primit o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor. Ambrozie. Sac. 34. 1. 985 Botezul este primul şi principalul sacrament pentru iertarea păcatelor: el ne uneşte cu Cristos mort şi înviat şi ne dă pe Duhul Sfânt. vrea ca în Biserica sa porţile iertării să fie întotdeauna deschise pentru oricine se întoarce de la păcat1622. 1623 Sf. 213. Serm.. . care să nu fie dator să spere cu certitudine iertarea. Mt 18. 986 Din voinţa lui Cristos. oricât de gravă. nici arhanghelilor. 21-22. cu condiţia ca părerea sa de rău să fie sinceră”1621. (. Augustin. care i-a făcut Bisericii sale un asemenea dar!1625 PE SCURT 984 Crezul pune în legătură „iertarea păcatelor” cu mărturisirea credinţei în Duhul Sfânt. Într-adevăr. Dacă n-ar exista în Biserică iertarea păcatelor. 1622 Cf. nici o speranţă de viaţă veşnică şi de eliberare veşnică. oricât de rău şi de vinovat ar fi. „Nu există nimeni. Augustin. 983 Cateheza se va strădui să trezească şi să hrănească la credincioşi credinţa în măreţia neasemuită a darului pe care Cristos cel înviat l-a făcut Bisericii sale: misiunea şi puterea de a ierta cu adevărat păcatele prin slujirea apostolilor şi a urmaşilor lor: Domnul vrea ca ucenicii săi să aibă o putere nemăsurată: El vrea ca sărmanii săi slujitori să împlinească în numele său tot ce făcuse El când era pe pământ1623. CR 1. n-ar exista nici o nădejde. Poenit. 11. 1620 1621 1624 1625 Sf. 8. 982 Nu există nici o greşeală. 5. Serm. 214.pentru a trăi cu Cristos. Cristos.. 11. Cristos cel înviat a încredinţat apostolilor puterea de a ierta păcatele când le-a dăruit pe Duhul Sfânt. Ioan Chrysostom.

Ps 56. Fil 3. „Învierea trupului” înseamnă că după moarte nu va exista numai viaţa sufletului nemuritor. 14. care locuieşte în voi (Rom 8. 14. ci înseşi „trupurile noastre muritoare” (Rom 8. şi în acţiunea lui creatoare. 1. mântuitoare şi sfinţitoare ─ culminează în proclamarea învierii morţilor la sfârşitul timpurilor şi în viaţa veşnică. unicul Autor şi Dăruitor al mântuirii. învierea noastră va fi lucrarea Preasfintei Treimi: Dacă Duhul Celui care l-a înviat pe Cristos din morţi locuieşte în voi. prin această credinţă suntem”1630: 1626 1627 CR 1. 1629 Cf. In 39. 1628 Cf. 40. 14. Cf. 1. 989 Credem cu tărie. Cuvântul „carne” („trup”) se referă la slăbiciunea şi caracterul muritor al condiţiei umane 1629. Gen 6. 3. vrea să se slujească pentru a şterge fărădelegile noastre şi a ne dărui harul îndreptăţirii”1626. şi tot astfel sperăm. 11) vor redobândi viaţă. ARTICOLUL 11 „Cred în învierea morţilor” 988 Crezul creştin ─ mărturisire a credinţei noastre în Dumnezeu Tatăl. a trupului”. 11)1628. după cum Cristos a înviat cu adevărat din morţi şi trăieşte pentru totdeauna. 2 Cor 4. tot astfel. că. Fiul şi Duhul Sfânt. 6.987 „În iertarea păcatelor. illam credentes. Acela care l-a înviat pe Isus Cristos din morţi va învia şi trupurile voastre muritoare. 991 Credinţa în învierea morţilor a fost încă de la început un element esenţial al credinţei creştine. 990 Ceea ce în limba română s-a tradus prin „învierea morţilor” apare în textul original al Simbolului apostolilor ca „învierea cărnii. Fiducia christianorum resurrectio mortuorum. cei drepţi vor trăi pentru totdeauna cu Cristos cel înviat şi El îi va învia în ziua de apoi1627. sumus ─ „O convingere a creştinilor: învierea morţilor. după moartea lor. 6. 10-11. 1630 Tertullian. Ca şi a lui. prin Duhul său. 11. 5.. preoţii şi sacramentele sunt pure instrumente de care Domnul nostru Isus Cristos. Res. Is 40. . 1 Cor 6. 1 Tes 4.

In 5. 994 Mai mult: Isus leagă credinţa în înviere de propria sa persoană: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (In 11. 1637 Cf. zadarnică este vestirea noastră. 1634 Cf. Lc 7. 12-14. Iar dacă n-a înviat Cristos.. zadarnică şi credinţa voastră. Despre acest eveniment unic vorbeşte ca despre „semnul lui Iona” (Mt 12. 11-17.) Acum însă Cristos a înviat din morţi. In 6. 20). nici Cristos nu a înviat. 39). Mai bine să pieri de mâna oamenilor. care murim pentru legile lui (2 Mac 7. (. pentru că nu cunoaşteţi Scripturile. nici puterea lui Dumnezeu?” (Mc 12. El dă încă de acum un semn şi o chezăşie. În această dublă perspectivă va începe să se exprime credinţa în înviere. Cf. 27). trup şi suflet. 24) Credinţa în înviere se întemeiază pe credinţa în Dumnezeu. 19-22. 6. Isus o învaţă cu tărie.. martirii Macabei mărturisesc: Regele Universului ne va învia pentru o viaţă veşnică pe noi. 1635 Cf. 1-13. 40. Isus însuşi îi va învia în ziua de apoi pe cei care au crezut în El1634 şi care au mâncat Trupul său şi au băut Sângele său1635. În încercările lor. 1631 1632 . având de la Dumnezeu speranţa de a fi înviat de El (2 Mac 7. 21-42. 6. care „nu este Dumnezeul celor morţi. 54. 1636 Cf. Saduceilor care o neagă le răspunde: „Oare nu de aceea rătăciţi. Dan 12.Cum spun unii dintre voi că nu este învierea morţilor? Dacă nu este învierea morţilor. 24-25. 14)1631. redând viaţa unor morţi 1636. In 11. semnul Templului1637: El vesteşte că va învia a treia zi după ce va fi Cf. Învierea lui Cristos şi a noastră Revelarea progresivă a Învierii 992 Învierea morţilor a fost revelată în mod progresiv de Dumnezeu poporului său. 7. vestind prin aceasta propria sa înviere. 993 Fariseii1632 şi mulţi contemporani ai Domnului1633 aveau speranţa în înviere. In 11. In 2. 9). 25). Fapte 23. Speranţa în învierea corporală a morţilor s-a impus ca o consecinţă intrinsecă a credinţei într-un Dumnezeu creator al omului întreg. 24. care va fi totuşi de alt ordin. Creatorul cerului şi al pământului este şi acela care îşi păstrează cu fidelitate legământul cu Abraham şi cu urmaşii lui. 1633 Cf. pârga celor adormiţi (1 Cor 15. ci al celor vii” (Mc 12. 29. I. Mc 5.

22) 1639. Lateran IV: DS 801. în atotputernicia sa. 2.. (. 996 Încă de la început. 35-37. 1641 Sf. (. unindu-le cu sufletele noastre prin puterea Învierii lui Isus. prin El. 999 Cum? Cristos a înviat cu trupul său: „Priviţi mâinile şi picioarele mele: Eu sunt” (Lc 24. 995 A fi martor al lui Cristos înseamnă a fi „martor al Învierii sale” (Fapte 1. 1640 Cf. Dan 12.ucis1638. 88. La fel. „a fi mâncat şi băut cu El după Învierea lui din morţi” (Fapte 10. Fapte 17.. dar nu s-a întors la o viaţă pământească. Dumnezeu. 39). 1 Cor 15. 29)1642. 52-53). (.. în El. când semeni. 21). va reda în mod definitiv viaţa incoruptibilă trupurilor noastre. 2. ci un grăunte gol. 998 Cine va învia? Toţi oamenii care au murit: „Cei care au făptuit cele bune. în timp ce sufletul merge înaintea lui Dumnezeu. Vom învia ca El. Dar cum să crezi că acest trup atât de evident muritor poate învia la viaţa veşnică? Cum învie morţii? 997 Ce înseamnă „a învia”? În moarte. 12-13.) cei morţi vor învia în nestricăciune. separarea sufletului de trup. 44): Dar. nu semeni trupul ce va veni. Psal.. trupul omului cade pradă putrezirii. iar cei care au făcut cele rele. că după moarte viaţa persoanei umane continuă în mod spiritual. dar acest trup va fi transfigurat „în trup de slavă” (Fil 3.. ce semeni tu nu prinde viaţă dacă nu moare şi.. Speranţa creştină în înviere este în întregime marcată de întâlnirile cu Cristos cel înviat. „În nici un punct credinţa creştină nu întâlneşte mai multă opoziţie decât în privinţa învierii trupurilor”1641. rămânând totuşi în aşteptarea momentului în care va fi unit iarăşi cu trupul său glorificat.) Se seamănă în stricăciune şi învie în nestricăciune. 4. 1643 Cc. cum vor învia cei morţi? Cu ce trup se întorc? Om fără minte. 41). spre învierea osândei” (In 5. Augustin. spre învierea vieţii. de obicei. 1638 1639 Cf. Se acceptă. credinţa creştină în înviere a avut de înfruntat neînţelegeri şi opoziţii1640. Cf. Mc 10. . 1642 Cf. 42. în „trup spiritual” (1 Cor 15.) Trebuie ca această fiinţă stricăcioasă să se îmbrace în nestricăciune şi această fiinţă muritoare să se îmbrace în nemurire (1 Cor 15. cu El. 5. 33. 34. va spune cineva. 32. „toţi vor învia cu trupul pe care îl au acum”1643.

1646 Cf.) De vreme ce aţi înviat împreună cu Cristos. nu este accesibil decât în credinţă. 4-5. noi aparţinem deja Trupului lui Cristos. întrun anume fel. 18. de aici. ne va învia şi pe noi prin puterea sa. dar această viaţă rămâne „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3.. Iar Dumnezeu. de vreme ce au sămânţa învierii1644. trupurile noastre care se împărtăşesc din Euharistie nu mai sunt stricăcioase. vor învia cei dintâi (1 Tes 4. „atunci ne vom arăta şi noi împreună cu El în slavă” (Col 3. 24.. Nu ştiţi voi că 1644 1645 Sf. la semnul dat de glasul arhanghelului şi de trâmbiţa lui Dumnezeu. „la sfârşitul lumii”1645Căci Domnul însuşi. . după ce se cheamă asupra ei numele lui Dumnezeu. dar şi faţă de trupul altuia. 4. o participare la moartea şi învierea lui Cristos: Înmormântaţi împreună cu Cristos în Botez. „Ne-a înviat împreună cu El şi ne-a aşezat în ceruri. care sunt în Cristos. aţi şi fost înviaţi în El prin credinţa în puterea lui Dumnezeu care l-a înviat pe El din morţi. 13. 44. 1). unul pământesc şi celălalt ceresc. 1003 Uniţi cu Cristos prin Botez. „în ziua de apoi” (In 6. 3. căutaţi cele de sus. Irineu. 3). 20. suntem deja înviaţi cu Cristos. unde este Cristos şezând de-a dreapta lui Dumnezeu (Col 2. Haer. LG 48. mai ales când suferă: Trupul este pentru Domnul şi Domnul pentru trup. viaţa creştină este. Hrăniţi cu Trupul lui în Euharistie. întru Cristos Isus” (Ef 2. care l-a înviat pe Domnul. alcătuită din două lucruri.). 6). 4). 54. Fil 3. nu mai este pâine obişnuită. 1001 Când? În mod definitiv. necesitatea respectului faţă de trupul propriu. 11. ci Euharistie. Când vom învia în ziua de apoi. (. este adevărat şi că. 39-40. încă de pe pământ. se va coborî din cer şi cei morţi. mulţumită Duhului Sfânt. tot astfel. 16). Dar participarea noastră la Euharistie ne dă încă de pe acum o pregustare a transfigurării trupului nostru de către Cristos: După cum pâinea care vine din pământ. 1004 În aşteptarea acelei zile. Înviaţi împreună cu Cristos 1002 Dacă e adevărat că Cristos ne va învia în „ziua de apoi”. trupul şi sufletul celui credincios se împărtăşesc deja din demnitatea de a fi „ale lui Cristos”.1000 Acest „cum” ne depăşeşte imaginaţia şi înţelegerea. Într-adevăr. credincioşii participă deja realmente la viaţa cerească a lui Cristos cel înviat1646.

1652 Cf. Trebuie „să ieşim din acest trup şi să ne mutăm la Domnul” (2 Cor 5. (.. 1007 Moartea este capătul vieţii pământeşti. 23)1649. 1655 Cf. II. ea este o participare la moartea Domnului. după cum era. 1008 Moartea este o consecinţă a păcatului. 23-24. „plata păcatului” (Rom 6. 13. pentru a putea participa şi la învierea lui1650. 19-20). 1650 Cf. Gen 2. de care omul ar fi fost ferit dacă n-ar fi păcătuit”1654. 23). Dumnezeu îl destina să nu moară. .. 23. 1653 Cf. 3. îmbătrânim şi. moartea apare ca sfârşitul normal al vieţii. 19. 13-15. 17. iar suflarea să se întoarcă la Dumnezeu. moartea trupească este naturală. dar pentru credinţă ea este. 6. Gen 2. este. SPF 28. 3-9. Deşi omul avea natură muritoare.) înainte ca ţărâna să se întoarcă în pământ.. Înţ 1. 12. 10-11. care va trebui să fie învins1655. trebuie să murim împreună cu Cristos. 3. 8). „ultimul duşman” al omului. 1. 1647 1648 Cf. Înţ. Iar pentru cei care mor în harul lui Cristos. Acest aspect al morţii conferă o urgenţă vieţilor noastre: având în minte condiţia noastră muritoare.. Magisteriul Bisericii învaţă că moartea a intrat în lume din cauza păcatului omului1652. 1649 Cf.) Preamăriţi-l aşadar pe Dumnezeu în trupul vostru (1 Cor 6.. Vieţile noastre sunt măsurate de timp. Rom 5. ne amintim şi că nu avem decât un timp limitat pentru a ne realiza viaţa: Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale. Fil 3. DS 1511. Ca interpret autentic al afirmaţiilor Sfintei Scripturi1651 şi ale Tradiţiei.) Nu sunteţi ai voştri. 26. Într-un sens. care a dat-o (Qoh 12. Moartea a fost deci contrară planurilor lui Dumnezeu Creatorul şi a intrat în lume ca urmare a păcatului1653. ca la toate fiinţele vii de pe pământ. 7). 1651 Cf. 1654 GS 18. GS 18. El va fi unit iarăşi cu trupul său în ziua învierii morţilor1647. Moartea 1006 „Enigma condiţiei umane îşi atinge culmea în faţa morţii” 1648. astfel. în decursul căruia ne schimbăm. de fapt. 17. În această „plecare” (Fil 1. A muri în Cristos Isus 1005 Pentru a învia împreună cu Cristos. 1 Cor 15. (. „Moartea trupească. sufletul e despărţit de trup. Rom 6. 2..trupurile voastre sunt mădularele lui Cristos? (. care e moartea.

Lc 23. Verba. Fiul lui Dumnezeu. Tereza a lui Isus. moartea creştină are un sens pozitiv. 7.. Rom. Rom 5. când voi ajunge acolo. Ignaţiu de Antiohia.. Tereza a Pruncului Isus. Ascultarea lui Isus a transformat blestemul morţii în binecuvântare1657. Vida. creştinul poate simţi faţă de moarte o dorinţă asemănătoare cu a Sfântului Paul: „Doresc să mă desfac de trup şi să fiu cu Cristos” (Fil 1. voi fi cu adevărat om1658. proprie condiţiei umane. 13-14. (. Dar. 1661 Sf. 1011 În moarte. îl doresc pe El. şi dacă vom muri în harul lui Cristos. Evr 5. El a asumat-o într-un act de supunere totală şi liberă faţă de voinţa Tatălui său. în actul lui răscumpărător: Bine îmi este să mor întru (eis) Cristos Isus. 1662 Sf. Nu mor. şi îşi poate transforma propria moarte într-un act de ascultare şi de iubire faţă de Tatăl. a trăi este Cristos şi a muri este câştig” (Fil 1.1009 Moartea e transformată de Cristos. 33-34.. 21).. care a înviat pentru noi. Dumnezeu îl cheamă pe om la sine. 7-8. 6. dar ca să-l vezi trebuie să mori1661. Îl caut pe El. 1012 Viziunea creştină asupra morţii1663 este exprimată în mod privilegiat în liturgia Bisericii: 1656 1657 Cf. De aceea. Isus. Mc 14. creştinul este deja în mod sacramental „mort împreună cu Cristos”. 1658 Sf. 1. în ciuda spaimei sale în faţa ei 1656. 1 Tes 4. 1660 Sf. moartea fizică desăvârşeşte această moarte împreună cu Cristos şi încheie astfel încorporarea noastră în El. 46. 2. a îndurat şi El moartea. Cf. Rom. 11). . Vreau să-l văd pe Dumnezeu. „Vrednic de crezare e cuvântul acesta: dacă murim împreună cu El. (. care a murit pentru noi. 1659 Cf. „Pentru mine. 1663 Cf. mai bine decât să domnesc peste marginile pământului. Aceasta este noutatea esenţială a morţii creştine: prin Botez.) o apă vie şopteşte în mine şi spune: „Vino la Tatăl”1660. Naşterea mea se apropie. 23). Sensul morţii creştine 1010 Datorită lui Cristos.) Lăsaţi-mă să primesc lumina curată. 1-2. pentru a trăi o viaţă nouă. Ignaţiu de Antiohia. ci intru în viaţă1662. după exemplul lui Cristos1659: Dorul meu e răstignit. 19-21. vom şi trăi împreună cu El” (2 Tim 2.

după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti. reunindu-l cu sufletul nostru. 1014 Biserica ne încurajează să ne pregătim pentru ceasul morţii („De moarte neaşteptată. 1. se schimbă dar nu se pierde şi.Litania tuturor sfinţilor). Dacă ai avea conştiinţa curată. Cant. Doamne. Doamne. 8. pentru sora noastră Moartea trupească. Francisc din Assisi. care este Creatorul trupului. Când se va fi sfârşit „unicul drum al vieţii noastre pământeşti1665. credem în învierea trupului. . 2. Ar fi mai bine să te păzeşti de păcat decât să fugi de moarte. Prefaţa pentru răposaţi I. Vai de cei ce vor muri în păcate de moarte. mântuieşte-ne. 1668 Tertullian. nu te-ai teme prea mult de moarte. dar în înviere. Doamne!” . cum vei fi gata mâine?1666 Fii lăudat. Nu există „reincarnare” după moarte. 1016 Prin moarte. „E rânduit ca oamenii să moară o singură dată” (Evr 9. patronul morţii bune: În toate faptele şi în toate gândurile ar trebui să te porţi ca şi cum ar trebui să mori astăzi. le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri1664. nu ne vom mai întoarce la alte vieţi pământeşti. 1667 Sf. Res. sufletul este despărţit de trup. LG 48. 27). căci moartea cea de a doua nu le va face nici un rău!1667 PE SCURT 1015 „Trupul este pivotul mântuirii”1668. vom învia cu toţii în ziua de apoi. împlinirea definitivă a creării şi a răscumpărării trupului. ferice de cei pe care-i va găsi în voia ta preasfântă. credem în Cuvântul făcut trup pentru a răscumpăra trupul. Credem în Dumnezeu. 1. de care nici un om nu poate să scape. Dacă azi nu eşti gata. Marie) şi să ne încredinţăm Sfântului Iosif. După cum Cristos a înviat şi trăieşte pentru totdeauna. s-o rugăm pe Maica Domnului să mijlocească pentru noi „în ceasul morţii noastre” (Rugăciunea Bucură-te. 1664 1665 LR.Viaţa credincioşilor tăi. 23. al timpului de har şi de îndurare pe care Dumnezeu i-l oferă pentru a-şi realiza viaţa pământească după planul divin şi pentru a-şi hotărî destinul ultim. 1013 Moartea este sfârşitul peregrinării pământeşti a omului. Dumnezeu va reda viaţa incoruptibilă trupului nostru transformat. 1666 Imitaţia lui Cristos.

Tatăl atotputernicul. Fiul lui Dumnezeu. Să fie lăcaşul tău astăzi în pacea Ierusalimului ceresc. deschizând astfel tuturor oamenilor posibilitatea mântuirii. în numele Duhului Sfânt. 1671 GS 18. a îndurat de bunăvoie moartea pentru noi. în numele lui Dumnezeu. 42.. un „trup spiritual” (1 Cor 15. Tatăl său. de care ar fi fost scutit dacă nu ar fi păcătuit”1671. care a murit pentru tine pe cruce. Când vei pleca din această viaţă.. învie un trup nepieritor1670. Totuşi. cu Fecioara Maria. să se grăbească în întâmpinarea ta Fecioara Maria. 1 Cor 15. 1019 Isus. omul trebuie să îndure „moartea trupească. După ce Biserica rosteşte pentru ultima dată cuvintele de iertare şi de dezlegare ale lui Cristos asupra creştinului muribund. în numele lui Isus Cristos. (. care te-a plămădit din pulberea pământului. Prin moarte. Născătoarea de Dumnezeu. .. cu sfântul Iosif. într-o supunere totală şi liberă faţă de voinţa lui Dumnezeu. 44). cu îngerii şi sfinţii. 1018 Ca urmare a păcatului strămoşesc. din această lume. Cf. El a învins moartea. suflet creştin. merinde de drum. (.) Întoarce-te la Creatorul tău. cu toţi îngerii şi sfinţii. ARTICOLUL 12 „Cred în viaţa veşnică” 1020 Creştinul care îşi uneşte propria moarte cu aceea a lui Isus vede moartea ca o plecare spre El şi o intrare în viaţa veşnică. îl pecetluieşte pentru ultima dată cu o ungere întăritoare şi i-l dăruieşte pe Cristos în Viatic.1017 „Credem în adevărata înviere a acestui trup pe care îl avem acum”1669. care a fost revărsat peste tine.. care te-a creat. Fiul Dumnezeului celui viu.) Blând şi zâmbitor să ţi se arate chipul lui Cristos şi să-l poţi 1669 1670 DS 854. ea îi spune cu mângâietoare certitudine: Pleacă. se seamănă în mormânt un trup pieritor.

) şi ale tuturor celorlalţi credincioşi morţi după ce au primit sfântul Botez al lui Cristos şi în care. faţă în faţă1682: Cu autoritatea noastră apostolică. Cc. 2 Tim 1. 9-10. 1022 Fiecare om primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte. Dichos. Benedict XII: DS 1002. fie osândindu-se îndată pentru totdeauna1680. definim că. 64. Cerul 1023 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu şi care sunt complet purificaţi trăiesc pentru totdeauna cu Cristos. I. Fil 1. Lc 16. Lyon: DS 857-858. 1676 Cf. 2). Cc. OEx. Parabola lui Lazăr cel sărac1674 şi cuvântul lui Cristos pe cruce către tâlharul cel bun1675. nu mai era nimic de purificat.. 23. Trid. precum şi alte texte din Noul Testament1676 vorbesc despre un destin ultim al sufletului1677. 1682 Cf. pentru că îl văd „aşa cum este” (1 In 3.. 1 Cor 13. 4. Ei sunt pentru totdeauna asemănători lui Dumnezeu. . Commendatio animae. în perspectiva întâlnirii finale cu Cristos la cea de a doua venire. fie intrând imediat în fericirea cerului1679. 26..contempla în vecii vecilor1672. mai ales. Florenţa: DS 1304-1306. 1681 Sf.. după dispoziţia generală a lui Dumnezeu. Ap 22. imediat după moartea fiecăruia. 1680 Cf. Benedict al XII-lea: DS 1000-1001. fie trecând printro purificare1678. 2 Cor 5. Judecata particulară 1021 Moartea pune capăt vieţii oamenilor ca timp oferit pentru primirea sau refuzarea harului dumnezeiesc manifestat în Cristos1673. II.) sau. Mt 16. 23. 12. Cc. 1678 Cf. 1674 Cf. 27. Noul Testament vorbeşte despre judecată. (. 8.: DS 1820. 1679 Cf. dar afirmă în repetate rânduri şi răsplătirea. 1677 Cf. Ioan al XXII-lea: DS 990.. 1675 Cf. dacă a existat sau există ceva de purificat. la o judecată particulară care îi pune viaţa în relaţie cu Cristos. 22. în momentul morţii. care poate fi deosebit pentru unii şi pentru alţii. atunci când după moarte îşi vor fi încheiat această 1672 1673 RR. Ioan al Crucii. 12. Evr 9. în funcţie de faptele şi credinţa lui. 43. Cf. În seara vieţii noastre vom fi judecaţi după iubire1681. Lc 23. sufletele tuturor sfinţilor (.

vinul Împărăţiei. ideo ubi Christus.. 23. Cerul este comunitatea fericită a tuturor celor care sunt desăvârşit încorporaţi lui. Cerul este scopul ultim şi realizarea aspiraţiilor celor mai profunde ale omului. Ap 2. ospăţ de nuntă. mai bine zis. . această comuniune de viaţă şi de iubire cu Preasfânta Treime. ceea ce a pregătit Dumnezeu celor care îl iubesc” (1 Cor 2. 10. acolo e Împărăţia”1686. 1685 Cf. dar îşi păstrează sau. casa Tatălui.. Isus Cristos ne-a „deschis” cerul. 1028 Din cauza transcendenţei sale. 3. Fil 1. După patima şi moartea Domnului nostru Isus Cristos. au fost. numele propriu1685: Vita est enim esse cum Christo. (. Luc. 121. cu îngerii şi cu toţi fericiţii este numită „cer”. vei avea cinstea să fii părtaş la bucuriile mântuirii şi la lumina veşnică 1683 1684 Benedict al XII-lea: DS 1000. şi aceasta începând cu Înălţarea la ceruri a Domnului şi Mântuitorului nostru Isus Cristos. 17. ibi Regnum ─ „Într-adevăr. starea de fericire supremă şi definitivă. In 14. 1026 Prin moartea şi învierea sa. acolo e viaţa.) chiar înainte de învierea în trup şi de Judecata universală. viaţa este a fi cu Cristos: unde e Cristos. 17. primiţi în comunitatea sfinţilor îngeri. 1027 Acest mister de comuniune fericită cu Dumnezeu şi cu toţi cei care sunt în Cristos depăşeşte orice înţelegere şi orice reprezentare. Cei aleşi trăiesc „în El”. Ierusalimul ceresc. în Împărăţia cerurilor şi în Paradisul ceresc împreună cu Cristos. 9). lumină. ele au văzut şi văd esenţa divină cu o viziune intuitivă şi chiar faţă în faţă. pace. Viaţa fericiţilor constă în posedarea deplină a roadelor răscumpărării înfăptuite de Cristos. Ambrozie. sunt şi vor fi în cer. 1025 A trăi în cer înseamnă „a fi cu Cristos”1684. îşi găsesc adevărata identitate. fără mijlocirea nici unei făpturi1683. grădina raiului: „Ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit. care-i asociază la glorificarea lui cerească pe cei care au crezut în El şi care au rămas credincioşi voinţei lui.purificare. cu Fecioara Maria. 1024 Această viaţă desăvârşită. Dumnezeu nu poate fi văzut aşa cum este decât atunci când îşi deschide misterul El însuşi contemplării nemijlocite din partea omului şi când îi dăruieşte acestuia capacitatea de a-l contempla. Scriptura ne vorbeşte în imagini: viaţă. cf. ibi vita. 1 Tes 4. 1686 Sf. Cf. LG 49. Această contemplare a lui Dumnezeu în slava lui cerească este numită de Biserică „viziunea beatifică”: Aceasta va fi slava şi fericirea ta: vei fi primit să-l vezi pe Dumnezeu.

Cf. după cum afirmă Cel care este Adevărul. 23. Ep. pentru ca. Tradiţia Bisericii. iar altele. 10. . 21. să poată ajunge la vederea fericitoare a lui Dumnezeu. fericiţii continuă cu bucurie să împlinească voinţa lui Dumnezeu în raport cu ceilalţi oameni şi cu întreaga creaţie. în veacul viitor1692. în comunitatea drepţilor şi a prietenilor lui Dumnezeu. Biserica recomandă şi pomana. 45).. Domnul Dumnezeul tău. Ciprian. III. Purificarea finală sau Purgatoriul 1030 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. purificaţi. Încă din primele timpuri. îndeosebi Jertfa euharistică1693. 1693 Cf.alături de Cristos. 1029 În gloria cerului. nu i se va ierta nici în veacul acesta. ca să fie dezlegaţi de păcat” (2 Mac 12.. DS 856. Din această afirmaţie se deduce că anumite greşeli pot fi iertate în veacul acesta. 7. 31). nici în veacul viitor (Mt 12. suferă după moarte o purificare ca să dobândească sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria cerului. Grigore cel Mare. vorbeşte despre un foc purificator: Cu privire la anumite greşeli uşoare. care este cu totul deosebită de pedeapsa celor osândiţi. 1689 Cf. 5)1688. despre care vorbeşte deja Sfânta Scriptură: „De aceea. cu El „vor împărăţi în vecii vecilor” (Ap 22. 15. 56. de bucuriile nemuririi dobândite1687. Mt 25. Deja ei domnesc împreună cu Cristos. Dial. indulgenţele şi faptele de pocăinţă în favoarea celor răposaţi: Să le dăm ajutor şi să le facem pomenirea. DS 1304. 1032 Această învăţătură se întemeiază şi pe practica rugăciunii pentru cei morţi. 4. 1 Cor 3. 1580. spunând că. 1 Pt 1. Biserica a cinstit amintirea celor morţi şi a oferit sufragii pentru ei.) te vei bucura în Împărăţia cerurilor. 1691 De ex. deşi sunt siguri de mântuirea veşnică. 1031 Biserica numeşte Purgator această purificare finală a celor aleşi. 1690 Cf. (Iuda Macabeul) a pus să se facă pentru cei morţi jertfa de ispăşire. Biserica a formulat învăţătura de credinţă despre Purgator mai ales la Conciliile din Florenţa1689 şi din Trento1690.. făcând referinţă la anumite texte din Scriptură1691. Dacă fiii lui Iob au fost 1687 1688 Sf. 1692 Sf. dacă cineva a hulit împotriva Duhului Sfânt. dar imperfect purificaţi. 39. DS 1820. (. trebuie să credem că există înainte de judecată un foc purificator. 1.

Domnul Isus ne avertizează că vom fi îndepărtaţi de la El dacă vom omite să venim în întâmpinarea nevoilor grave ale celor săraci şi mici. 1698 Cf. Oricine îl urăşte pe fratele său este un ucigaş. SPF 12. (. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. 42. 29. Sf. 28. 1697 Cf. şi trupul1698. .. 13. DS 76. Mt 5. în focul cel veşnic!” (Mt 25. Mt 25. 1002. 43-48. 411.purificaţi de jertfa tatălui lor1694. Mt 10. 1699 Cf. care îi vor aduna pe toţi cei ce săvârşesc fărădelegea. in 1 Cor. imediat după moarte. Ioan Chrysostom. 1036 Afirmaţiile Sfintei Scripturi şi învăţăturile Bisericii în ce priveşte iadul sunt un apel la responsabilitatea cu care omul trebuie să-şi folosească libertatea având în vedere destinul său veşnic. 409. IV. 801. de ce să ne îndoim că ofrandele noastre pentru cei morţi le aduc mângâiere? Să nu şovăim a-i ajuta pe cei care au plecat şi să oferim rugăciunile noastre pentru ei1695. 22. Şi această stare de autoexcludere definitivă de la comuniunea cu Dumnezeu şi cu sfinţii săi este desemnată de cuvântul „iad”. 31-46. căci largă e poarta şi lată e calea care duce la pieire. Mc 9. 41-42) şi că El îi va osândi: „Plecaţi de la mine. în iad. 1696 Cf. Isus vesteşte cu gravitate că El îi „va trimite pe îngerii săi. A muri în păcat de moarte fără a se fi căit şi fără a primi iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu înseamnă a rămâne despărţit de El pentru totdeauna prin propria alegere liberă. 50. şi mulţi sunt cei 1694 1695 Cf. 41) 1035 Învăţătura Bisericii afirmă existenţa iadului şi veşnicia lui. „focul veşnic”599. Iob 1. Iadul 1033 Nu putem fi împreună cu Dumnezeu decât dacă alegem în mod liber să-l iubim. 15). 858. şi unde îşi pot pierde şi sufletul. unde suferă chinurile infernului.. Dar nu-l putem iubi pe Dumnezeu dacă păcătuim grav împotriva lui. împotriva aproapelui sau a noastră înşine: „Cel ce nu iubeşte rămâne în moarte. care sunt fraţii săi1696. 1034 Isus vorbeşte deseori despre „gheena” în care „focul nu se stinge”1697.) şi-i vor arunca în cuptorul aprins” (Mt 13. 1575. Sufletele celor care mor în starea păcatului de moarte coboară. 5. Hom. Pedeapsa principală a iadului constă în despărţirea veşnică de 1699umnezeu. 5. Ele sunt în acelaşi timp un apel stăruitor la convertire: „Intraţi pe poarta cea strâmtă. 1351. iar voi ştiţi că nici un ucigaş nu are viaţa veşnică rămânând în el” (1 In 3. pregătită celor ce refuză până la sfârşitul vieţii lor să creadă şi să se convertească. 41. blestemaţilor.

. Şi va aşeza oile de-a dreapta sa.). Judecata de pe urmă va revela până în ultimele consecinţe binele pe care fiecare l-a făcut sau a omis să-l facă în timpul vieţii pământeşti: Tot răul pe care-l fac cei răi este pus la socoteală ─ iar ei nu ştiu. Rânduieşte în pace zilele noastre. 13-14): Întrucât nu ştim nici ziua şi nici ceasul. Judecata de pe urmă 1038 Învierea tuturor morţilor. care vrea „ca nimeni să nu fie osândit. Deci Cristos „va veni în mărirea sa. porunca de a merge în focul veşnic.. Canonul Roman 88. 1039 În faţa lui Cristos. la sfârşitul unicului drum al vieţii noastre pământeşti. Va fi „ceasul în care cei ce zac în morminte vor auzi glasul [Fiului Omului] şi vor ieşi cei ce au făcut binele spre învierea vieţii. Doamne.care merg pe ea. . dar strâmtă e poarta şi îngustă e calea care duce la Viaţă. şi să nu auzim. mântuieşte-ne de osânda veşnică şi primeşte-ne în ceata aleşilor tăi1702. In 12. Şi se vor aduna în faţa lui toate neamurile.. (. pentru ca. V. 9): Te rugăm aşadar. aceasta este consecinţa unei aversiuni voite faţă de Dumnezeu (un păcat de moarte) şi în care omul persistă până la sfârşit. În 1700 1701 LG 48. care este Adevărul.. 1703 Cf. ca nişte servitori răi şi leneşi.) Şi vor merge aceştia din urmă în chinul veşnic. Cf. 49. să veghem cu statornicie. iar cei ce au făcut răul. în viaţa veşnică” (Mt 25. 31. şi îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre. spre învierea osândei” (In 5. trebuie. şi puţini sunt cei care o găsesc” (Mt 7. 28-29). să primeşti cu bunăvoinţă jertfa slujirii noastre şi a întregii tale familii. iar drepţii. după sfatul Domnului. „a celor drepţi şi a celor păcătoşi” (Fapte 24. va precede Judecata de pe urmă. ci toţi să vină la pocăinţă” (2 Pt 3. 15). În liturgia euharistică şi în rugăciunile zilnice ale credincioşilor. unde „va fi plâns şi scrâşnirea dinţilor”1700. 46). 1037 Dumnezeu nu predestinează pe nimeni să meargă în iad1701. Biserica imploră mila lui Dumnezeu. 1702 LR. 32. iar caprele la stânga. să ne învrednicim să intrăm cu El la nuntă şi să ne numărăm printre binecuvântaţii săi. va fi descoperit în mod definitiv adevărul despre relaţia fiecărui om cu Dumnezeu1703. şi toţi îngerii împreună cu El (. DS 397. în întunericul cel mai din afară. 1567.

(.. Va fi realizarea 1704 Sf. numai El îi hotărăşte venirea. 3). Cânt. 8. nu aveţi nimic la mine”1704. Când i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei. împreună cu neamul omenesc. care va transforma omenirea şi lumea. glorificaţi în trup şi suflet. care să strângă faptele voastre bune în vistieria mea: voi n-aţi pus nimic în mâinile lor. Cf. este numită de Sfânta Scriptură „ceruri noi şi pământ nou” (2 Pt 3. drepţii vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. 1. Eu. şi Universul însuşi va fi reînnoit: Deci Biserica va „ajunge la împlinire în gloria cerească. de aceea. 18. Singur Tatăl îi cunoaşte ziua şi ceasul. Îl angajează pe om pentru dreptatea Împărăţiei lui Dumnezeu. va fi refăcut cu desăvârşire în Cristos”1706. El inspiră sfânta frică de Dumnezeu. 4. care este intim unit cu omul şi prin el îşi atinge scopul. 6. VI. care „va veni pentru a fi preamărit întru sfinţii săi şi pentru a se arăta minunat în toţi cei care vor fi crezut” (2 Tes 1. Augustin. 2).) El se va întoarce către cei răi şi le va spune: „Eu i-am pus pe pământ pe aceşti sărmani ai mei pentru voi. domneam în cer de-a dreapta Tatălui meu. atunci când. Capul lor. ceea ce le-aţi fi dat ar fi ajuns până la Capul lor. Prin Fiul său Isus Cristos. 1041 Mesajul Judecăţii de apoi cheamă la convertire cât timp Dumnezeu încă mai dăruieşte oamenilor „timpul potrivit. Judecata de pe urmă va arăta că dreptatea lui Dumnezeu e biruitoare asupra tuturor nedreptăţilor săvârşite de creaturile lui şi că iubirea lui e mai puternică decât moartea1705. Dacă voi aţi fi dăruit mădularelor mele. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătatea sa. Vesteşte „speranţa fericită” (Tit 2. Serm. 4. 1707 Cf. După judecata universală. 1705 .. Vom cunoaşte sensul ultim al întregii lucrări a creaţiei şi al întregii economii a mântuirii şi vom înţelege căile minunate pe care Providenţa va fi călăuzit orice lucru spre scopul său final. ziua mântuirii” (2 Cor 6. Universul. 1706 LG 48.ziua în care „Dumnezeu nu va tăcea” (Ps 50. 13)1707. 1043 Această misterioasă reînnoire. 13) a reîntoarcerii Domnului. 1040 Judecata de pe urmă va avea loc la a doua venire în slavă a lui Cristos. Speranţa unor ceruri noi şi a unui pământ nou 1042 La sfârşitul timpurilor. am făcut din ei comisionarii voştri. Ap 21. 10). Tatăl îşi va rosti atunci cuvântul definitiv asupra întregii istorii. dar pe pământ mădularele mele flămânzeau.

1048 „Nu cunoaştem timpul împlinirii pământului şi a omenirii şi nici nu cunoaştem modul în care va fi transformat Universul.) cu speranţa de a fi şi ea izbăvită de robia stricăciunii. Revelaţia afirmă profunda comunitate de destin a lumii materiale şi a omului: Căci şi făptura aşteaptă cu mare dor revelarea fiilor lui Dumnezeu (. aşteptarea unui pământ nou nu trebuie să slăbească. Cei care vor fi uniţi cu Cristos vor forma comunitatea celor răscumpăraţi. 1711 Cf.. (. trece. de amorul propriu. 27. care distrug sau rănesc comunitatea pământească a oamenilor. refăcută în starea de la început.) Căci ştim că toată făptura geme în chinurile naşterii până acum. care 1708 1709 Cf. 1713 GS 39.. 1712 Sfântul Irineu. 19-23). Viziunea beatifică. şi cele de pe pământ” (Ef 1. 1047 Universul vizibil este deci destinat şi el să fie transformat. 10). Şi nu numai ea. 5. 5. 1049 „Totuşi. în care Dumnezeu se va manifesta în mod inepuizabil aleşilor săi. 1710 LG 1. „El va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moartea nu va mai fi. ci şi noi. Dumnezeu îşi va avea locuinţa printre oameni. de prihană1711. nici ţipăt şi nici durere. „Mireasa Mielului” (Ap 21. în slujba celor drepţi”. „pentru ca lumea însăşi. 1045 Pentru om. Cf. fără nici o piedică. răscumpărarea trupurilor noastre (Rom 8. 1046 Cât despre Cosmos. chipul lumii acesteia. . Ierusalimul ceresc. 1. şi cele din ceruri.. să fie. Ap 21.definitivă a planului lui Dumnezeu de a „aduna totul sub un singur Cap. nu va mai fi nici plânset. ci mai degrabă să stimuleze grija de a cultiva acest pământ unde creşte trupul noii familii umane. pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Ap 21. 21. Desigur. însă ni s-a dezvăluit că Dumnezeu pregăteşte un lăcaş nou şi un pământ nou.. va fi izvor nesecat de fericire. 32. Ap 21. 1044 În acest „univers nou”1708. suspinăm în noi înşine aşteptând înfierea. 27. Cristos. 2). Haer. participând la glorificarea lor în Isus Cristos cel înviat1712. Ea nu va mai fi rănită de păcat. „Cetatea Sfântă a lui Dumnezeu” (Ap 21. 4)1709. care avem pârga Duhului. deformat de păcat. voită de Dumnezeu încă de la creare şi al cărei „sacrament” 1710 este Biserica peregrină. în care sălăşluieşte dreptatea şi a cărui fericire va împlini şi va depăşi toate dorinţele de pace care se urcă la inima omului”1713. această împlinire va fi realizarea definitivă a unităţii neamului omenesc. 9). 1. de pace şi de comuniune reciprocă.

revarsă asupra tuturor. oamenii. le vom regăsi apoi iarăşi. şi acest progres are o mare importanţă pentru Împărăţia lui Dumnezeu”1714. GS 39. 3. mijlocind pentru noi şi ajutând slăbiciunea noastră prin grija lor frăţească”1718. darurile cereşti. şi noi. 1052 „Noi credem că sufletele celor care mor în harul lui Cristos (. îl văd pe Dumnezeu aşa cum este şi unde sunt şi ele. 1718 SPF 29. pe care Tatăl o dăruieşte prin Fiul şi în Duhul Sfânt. în fericirea veşnică. în măsura în care poate contribui la o mai bună organizare a societăţii umane. 28) în viaţa veşnică: Viaţa subzistentă şi adevărată. însă purificate de orice prihană. Ciril din Ierusalim. deşi sunt siguri de mântuirea lor veşnică. Aşadar. ce va fi definitiv învinsă în ziua învierii. 1053 „Noi credem că mulţimea sufletelor care sunt adunate în jurul lui Isus şi al Mariei în Paradis formează Biserica din cer.. totuşi. 29. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. deşi trebuie făcută atent distincţia între progresul pământesc şi creşterea Împărăţiei lui Cristos. Judecătorul celor vii şi al celor morţi. în diferite grade. 18. când aceste suflete vor fi din nou unite cu trupurile lor”1717. 2. suferă după moarte o purificare spre a dobândi sfinţenia necesară pentru a intra în bucuria lui Dumnezeu. unde. PE SCURT 1051 Fiecare om îşi primeşte în sufletul său nemuritor răsplata veşnică îndată după moarte.) formează Poporul lui Dumnezeu dincolo de moarte. pe care le vom răspândi pe pământ în Duhul Domnului şi după porunca lui. luminate şi transfigurate atunci când Cristos va oferi Tatălui Împărăţia veşnică şi universală”1715. Datorită milostivirii sale. 1717 SPF 28. 1714 1715 . GS 39. ill. 1050 „Toate roadele bune ale naturii şi ale strădaniei noastre. fără excepţie. asociate cu sfinţii îngeri la guvernarea divină exercitată de Cristos în glorie. 1054 Cei care mor în harul şi prietenia lui Dumnezeu. am primit făgăduinţa neclintită a vieţii veşnice1716. LG 2. 1716 Sf. Catech.. dar imperfect purificaţi. într-o judecată particulară făcută de Cristos. cf.poate oferi de pe acum o schiţare a lumii ce va să vină.

DS 859. Împărăţia lui Dumnezeu va ajunge la plinătate. 1058 Biserica se roagă ca nimeni să nu se piardă: „Doamne. . 28). ca şi ultima carte a Sfintei Scripturi1721. Biserica îi încredinţează pe cei răposaţi îndurării lui Dumnezeu şi oferă pentru ei sufragii. DS 1549. îndeosebi sfânta Jertfă euharistică. nu mă lăsa să mă despart vreodată de tine”. Dacă e adevărat că nimeni nu se poate mântui pe sine însuşi. fidelitatea. 1062 În ebraică. Şi Biserica îşi încheie rugăciunile cu „Amin”. Dumnezeu va fi atunci „totul în toţi” (1 Cor 15. glorificaţi în trup şi în suflet. Amen are aceeaşi rădăcină ca şi cuvântul „a crede”. singurul în care omul poate avea viaţa şi fericirea pentru care a fost creat şi la care aspiră. 26). 1060 La sfârşitul timpurilor. „AMIN” 1061 Crezul. Înţelegem astfel de ce „Amin” se poate spune despre fidelitatea lui Dumnezeu faţă de noi şi despre încrederea noastră în El. literalmente 1719 1720 DCG 69. 1721 Cf. numită şi „iad”. 1063 În profetul Isaia se găseşte expresia „Dumnezeul adevărului”. în viaţa veşnică. Această rădăcină exprimă soliditatea. cei drepţi vor domni împreună cu Cristos pentru totdeauna. 1056 Urmând exemplul lui Cristos. El apare deseori la sfârşitul rugăciunilor din Noul Testament. 21. fiabilitatea. 1059 „Preasfânta Biserică romană crede şi mărturiseşte cu tărie că în ziua Judecăţii toţi oamenii se vor înfăţişa cu propriul lor trup înaintea tribunalului lui Cristos pentru a da socoteală de faptele lor”1720. şi însuşi Universul material va fi transformat. Biserica îi avertizează pe credincioşi despre „trista şi dureroasa realitate a morţii veşnice”1719. Ap 22. se termină cu cuvântul ebraic Amen.1055 În virtutea „împărtăşirii sfinţilor”. 4) şi că la El „toate sunt cu putinţă” (Mt 19. este la fel de adevărat că „Dumnezeu vrea ca toţi oamenii să se mântuiască” (1 Tim 2. Atunci. 1057 Principala pedeapsă a iadului constă în despărţirea veşnică de Dumnezeu. cf.

2. AMIN. poruncilor lui Dumnezeu. A crede înseamnă a spune „Amin” cuvintelor. făgăduinţelor. Dumnezeule. Priveşte-te în el ca să vezi dacă crezi tot ceea ce afirmi că crezi. 16). 13. spre mărirea lui Dumnezeu” (2 Cor 1. şi de aceea tot prin El spunem «Amin». Augustin.„Dumnezeul Amin-ului”. 58. 5. 19. „Oricine va voi să fie binecuvântat pe pământ va voi să fie binecuvântat de Dumnezeul Amin-ului” (Is 65. 1724 Sf. 20): Prin Cristos. autoritatea lui este întemeiată pe Adevărul lui Dumnezeu. Mt 6. . Ţie. Domnul Cristos foloseşte adeseori termenul „Amin”1722. Viaţa creştină de fiecare zi va fi atunci un „Amin” faţă de „Cred” al mărturisirii de credinţă de la Botezul nostru: Simbolul să fie pentru tine oglindă. Serm. In 5. El asumă şi duce la plinătate „Amin”-ul nostru faţă de Tatăl: „Întradevăr. pentru a sublinia că învăţătura lui e vrednică de toată încrederea. în unire cu Duhul Sfânt. Cf. adică Dumnezeul credincios făgăduinţelor sale. 1064 „Amin”-ul final al Crezului reia şi întăreşte deci primul cuvânt: „Cred”. Şi bucură-te în fiecare zi de credinţa ta1724. înseamnă a se încrede total în Acela care este „Amin”-ul de infinită iubire şi de fidelitate desăvârşită. uneori sub formă reduplicată1723. 14). 16. toate sunt în El «Da». 11. câte sunt făgăduinţele lui Dumnezeu. cu Cristos şi în Cristos. Este „Amin”-ul definitiv al iubirii Tatălui pentru noi. toată cinstea şi mărirea în toţi vecii vecilor. Tată atotputernic. 1722 1723 Cf. 1065 Isus Cristos însuşi este „Amin”-ul (Ap 3.

§ 1116). Sacramentele sunt asemenea acelor „puteri ce ies” din Trupul lui Cristos pentru a ne vindeca de rănile păcatului şi a ne da viaţa nouă a lui Cristos (cf. Această imagine simbolizează aşadar puterea dumnezeiască şi mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. revelat şi realizat în istorie în forma unui plan.Partea a doua Celebrarea misterului creştin Frescă din catacombele Sfinţilor Petru şi Marcelin. pe care Sfântul Paul o numeşte „economia misterului” (Ef 3. § 1115). care îl mântuieşte pe omul întreg. . dându-i pe Fiul său Preaiubit şi pe Duhul Sfânt pentru mântuirea lumii şi slava numelui său. Acesta este misterul lui Cristos1725. 9) şi pe care tradiţia patristică o va numi „economia Cuvântului întrupat” sau „economia mântuirii”. Ef 3. Sacramentele Bisericii continuă acum faptele pe care Isus le-a săvârşit în timpul vieţii sale pământeşti (cf. Biserica mărturiseşte misterul Treimii Sfinte şi „planul bunăvoinţei sale” (Ef 1. o „orânduire înţeleaptă”. De ce liturgia? 1066 În Simbolul credinţei. 25-34). suflet şi trup. al IV-lea. se vindecă atingându-se de haina lui Isus prin „puterea care a ieşit din El” (cf. suferindă de vreme îndelungată. Scena reprezintă întâlnirea lui Isus cu femeia bolnavă de curgere de sânge. 4 . 1725 Cf. 9) cu privire la întreaga creaţie: Tatăl îndeplineşte „taina voii sale”. Mc 5. de la începutul sec. prin intermediul vieţii sacramentale. Această femeie.

înviind. participând la preoţia lui (cult). 1068 Biserica vesteşte şi celebrează în liturgia sa acest mister al lui Cristos. prin care Cristos a îndeplinit lucrarea mântuirii noastre. pentru ca credincioşii să-l trăiască şi să-i dea mărturie în lume. liturgia este considerată ca exercitarea misiunii sacerdotale a lui Cristos. 23. Fil 2. ne-a redobândit viaţa». Ce înseamnă cuvântul „liturgie”? 1069 Cuvântul „liturgie” înseamnă la origine „lucrare publică”. căci din coasta lui Cristos «dormind pe Cruce» s-a născut «sacramentul admirabil al întregii Biserici»” 1726. 1728 Cf. a fost îndeplinită de Cristos Domnul mai ales prin misterul pascal al fericitei sale Pătimiri. pe bună dreptate. a nimicit moartea noastră şi. mai ales în jertfa dumnezeiască a Euharistiei. 1730 Cf. el vrea să arate că Poporul lui Dumnezeu ia parte la „lucrarea lui Dumnezeu”1728. Fapte 13. se aduce cultul public integral de către Trupul mistic al lui Cristos ─ de către Cap şi mădularele sale. Cristos. „se actualizează opera răscumpărării noastre”. 12. Răscumpărătorul şi Marele nostru Preot. prin care sfinţirea omului este reprezentată prin semne văzute şi este realizată într-un mod propriu fiecăruia şi. Biserica este slujitoare. după chipul Domnului său. . 14-17. 30. «murind. 4. În celebrarea liturgică. prin care. Lc 1. ci şi vestirea Evangheliei1730 şi caritatea în faptă1731. In 17. 16. unicul „Liturg” 1732. continuă în Biserica sa. în acelaşi timp. 1731 Cf. 1732 Cf. SC 2. lucrarea răscumpărării noastre. Rom 15. cu ea şi prin ea. Într-adevăr. 2 Cor 9. Prin liturgie. săvârşite cu poporul Vechiului Testament. Prin 1726 1727 SC 5. mister prin care. În toate aceste situaţii e vorba de slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Rom 15. în liturgie Biserica celebrează în mod deosebit misterul pascal. 2. prefigurată în faptele măreţe ale Domnului.1067 „Această operă a răscumpărării oamenilor şi a preamăririi desăvârşite a lui Dumnezeu. este profetică (vestire) şi regească (slujirea iubirii): Aşadar. „slujire din partea/în favoarea poporului”. al Învierii şi al Înălţării glorioase. 1070 Termenul „liturgie” în Noul Testament este folosit pentru a desemna nu numai celebrarea cultului divin1729. 6. îi ajută în cel mai înalt grad pe credincioşi să exprime în viaţa lor şi să arate şi altora misterul lui Cristos şi natura autentică a adevăratei Biserici1727. Evr 8. În tradiţia creştină. 1729 Cf. Fil 2. 25. 2. 27. De aceea. liturgia.

în Duhul” (Ef 6. angajarea în misiunea Bisericii şi slujirea unităţii ei. 18. Ea este deci locul privilegiat al catehezei Poporului lui Dumnezeu. În ea orice rugăciune creştină îşi găseşte izvorul şi ţinta. a cărei eficacitate nu o poate atinge cu acelaşi titlu şi în acelaşi grad nici o altă acţiune a Bisericii1733. 1733 1734 SC 7. care este trăită şi interiorizată prin orice rugăciune. Ea realizează şi manifestă Biserica drept semn vizibil al comuniunii lui Dumnezeu şi a oamenilor în Cristos. căci în sacramente.urmare. 1072 „Liturgia nu epuizează toată acţiunea Bisericii”1735: trebuie să fie precedată de evanghelizare. Ea îi angajează pe credincioşi în Viaţa nouă a comunităţii. orice celebrare liturgică. 1737 SC 10. omul lăuntric este înrădăcinat şi întemeiat1736 în „marea iubire cu care ne-a iubit Tatăl” (Ef 2. „în toată vremea. acţionează Cristos Isus în plinătate pentru transformarea oamenilor”1738. întrucât este opera lui Cristos-Preotul şi a Trupului său. atunci poate ea să aducă roade în viaţa credincioşilor: viaţa nouă în Duh. este acţiune sacră prin excelenţă. 16-17. Ea implică o participare „conştientă. care este Biserica. Este aceeaşi „lucrare minunată a lui Dumnezeu”.) Cateheză şi liturgie 1074 „Liturgia e culmea spre care tinde acţiunea Bisericii şi totodată izvorul din care emană toată puterea ei”1737. . 4) în Fiul lui preaiubit. activă şi rodnică” a tuturor1734. „Cateheza este intrinsec legată de toată acţiunea liturgică şi sacramentală. liturgia este şi o acţiune a Bisericii sale. Ef 3. 1736 Cf. Rugăciune şi liturgie 1073 Liturgia este şi participare la rugăciunea lui Cristos îndreptată spre Tatăl în Duhul Sfânt. 1735 SC 9. CT 23. de credinţă şi de convertire. 1738 Ioan Paul II. Prin liturgie. şi mai ales în Euharistie. SC 11. Liturgia ca izvor de Viaţă 1071 Lucrare a lui Cristos.

de la semnificant la semnificat. în diversitatea riturilor şi culturilor ei1739. iar apoi. de la „sacramente” la „mistere”. Prezentul Catehism.1075 Cateheza liturgică are drept scop să introducă în misterul lui Cristos (este „mistagogie”). va prezenta ceea ce este fundamental şi comun întregii Biserici privitor la liturgie ca mister şi ca celebrare (secţiunea întâi). trecând de la vizibil la invizibil. 1739 Cf. . O astfel de cateheză ţine de resortul catehismelor locale şi regionale. SC 3-4. cele şapte sacramente şi sacramentaliile (secţiunea a doua). care vrea să fie în slujba întregii Biserici.

„până când va veni” (1 Cor 11. Tatăl. În felul acesta. ea constă în comunicarea (sau „împărtăşirea”) roadelor misterului pascal al lui Cristos în celebrarea liturgiei „sacramentale” a Bisericii. Darul Duhului inaugurează un timp nou în „împărtăşirea misterului”: timpul Bisericii. în care Cristos îşi manifestă. CAPITOLUL ÎNTÂI Misterul pascal în timpul Bisericii ARTICOLUL 1 Liturgia ─ lucrare a Sfintei Treimi I. e important să fie pusă mai întâi în lumină această „împărtăşire sacramentală” (capitolul întâi). întru Cristos. 26). Cristos trăieşte şi acţionează în Biserica sa şi împreună cu ea într-un mod nou. propriu acestui timp nou.SECŢIUNEA ÎNTÂI Economia sacramentală 1076 În ziua Rusaliilor. El ne-a ales în 1740 Cf. LG 2. În acest timp al Bisericii. . care ne-a binecuvântat cu toată binecuvântarea spirituală în ceruri. SC 6. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. prin revărsarea Duhului Sfânt. izvorul şi scopul liturgiei 1077 „Binecuvântat să fie Dumnezeu. De aceea. Biserica a apărut în lume 1740. acest lucru e numit de Tradiţia comună a Răsăritului şi a Apusului „economia sacramentală”. Acţionează prin sacramente. vor apărea mai limpede natura şi aspectele esenţiale ale celebrării liturgice (capitolul al doilea). îşi face prezentă şi îşi transmite lucrarea de mântuire prin liturgia Bisericii sale.

autorii inspiraţi vestesc planul de mântuire ca pe o imensă binecuvântare dumnezeiască. întrupat. Profeţii şi Psalmii. Binecuvântarea lui este totodată cuvânt şi dar (bene-dictio. binecuvântarea dumnezeiască pătrunde istoria oamenilor.Cristos mai înainte de întemeierea lumii. amintesc binecuvântările divine şi totodată le răspund prin binecuvântări de laudă şi de mulţumire. 36). ne copleşeşte cu binecuvântările sale şi prin El revarsă în inimile noastre Darul ce cuprinde toate darurile: Duhul Sfânt. în ciuda păcatului omului. binecuvântarea divină este pe deplin revelată şi împărtăşită: Tatăl este recunoscut şi adorat ca izvorul şi scopul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. Legământul cu Noe şi cu toate fiinţele însufleţite reînnoieşte această binecuvântare de rodnicie. laudă şi aducere de mulţumire. bărbatul şi femeia. eu-logia). care s-a deschis pentru binecuvântare. 1079 De la început şi până la sfârşitul timpurilor. prin care pământul este „blestemat”. Biserica. 1082 În liturgia Bisericii. pentru a o îndrepta spre viaţă. unită cu Domnul său şi „sub lucrarea Duhului Sfânt” (Lc 10. întreaga lucrare a lui Dumnezeu este binecuvântare. acest termen semnifică adoraţie şi încredinţare în mâinile Creatorului în aducere de mulţumire. din care este ţesută liturgia poporului ales. în iubire. după bunul plac al voinţei sale. exilul purificator şi întoarcerea „Rămăşiţei”. 1081 Binecuvântările dumnezeieşti se manifestă în evenimente uimitoare şi mântuitoare: naşterea lui Isaac. Aplicat omului. mai ales. spre izvor: prin credinţa „părintelui celor ce cred”. cu care ne-a dăruit pe noi în Fiul său iubit” (Ef 1. Dar. Dumnezeu a binecuvântat fiinţele vii şi. 1083 Înţelegem astfel dubla dimensiune a liturgiei creştine ca răspuns de credinţă şi de iubire la „toată binecuvântarea spirituală” cu care ne dăruieşte Tatăl. începând cu Abraham. Legea. dăruirea Pământului făgăduinţei. mort şi înviat pentru noi. care mergea spre moarte. alegerea lui David. Prezenţa lui Dumnezeu în templu. Pe de o parte. 21). ca să fim sfinţi şi neprihăniţi în faţa sa. 15) prin adoraţie. în Cuvântul său. 1078 A binecuvânta este o acţiune divină dătătoare de viaţă şi al cărei izvor este Tatăl. spre lauda gloriei harului său. îl binecuvântează pe Tatăl „pentru Darul lui negrăit” (2 Cor 9. Biserica nu încetează să ofere Tatălui „prinosul propriilor ei daruri” şi să-l . a fost inaugurată istoria mântuirii. dinainte rânduindu-ne spre înfiere prin Isus Cristos. De la poemul liturgic al celei dintâi creaţii şi până la cântările Ierusalimului ceresc. Pe de altă parte şi până la desăvârşita împlinire a planului lui Dumnezeu. 1080 De la început. ieşirea din Egipt (Paştele şi Exodul).

Ele realizează în mod eficace harul pe care-l semnifică în virtutea acţiunii lui Cristos şi prin puterea Duhului Sfânt. 17. prin jertfa şi sacramentele în jurul cărora gravitează întreaga viaţă liturgică”1742. plini de Duhul Sfânt. 1084 Din momentul în care. 1741 1742 Cf. a trăit unicul eveniment din istorie care nu trece: Isus moare. asupra credincioşilor şi asupra lumii întregi. survenit în istoria noastră. 27. prin Moartea sa. Evr 7. pentru ca. accesibile firii noastre omeneşti aşa cum este ea astăzi. prin moartea şi învierea sa.. 6). SC 6.implore să trimită pe Duhul Sfânt asupra lor. 10. 1. În timpul vieţii sale pământeşti. 12). Misterul pascal al lui Cristos.. predicând Evanghelia la toată făptura. Cristos acţionează prin sacramentele pe care El le-a instituit pentru a comunica harul său. să proclame că Fiul lui Dumnezeu. în liturgia Bisericii. Lucrarea lui Cristos în liturgie Cristos glorificat. se situează deasupra tuturor timpurilor şi se face prezent în toate timpurile. 1. Evenimentul Crucii şi al Învierii rămâne şi atrage totul spre Viaţă. dimpotrivă. înghiţite de trecut. şi astfel. „şezând de-a dreapta Tatălui”. dar este unic: toate celelalte evenimente ale istoriei au loc o dată. mai ales.. şi El i-a trimis pe apostolii săi. Este un eveniment real. II. dar şi ca ei să actualizeze lucrarea mântuirii. Isus vestea prin învăţătura sa şi anticipa prin acţiunile sale misterul pascal.. 1085 Cristos îşi semnifică şi îşi realizează misterul pascal. . El a nimicit moartea şi. Sacramentele sunt semne sensibile (cuvinte şi acţiuni). este îngropat. ne-a eliberat de puterea Satanei şi a morţii şi ne-a strămutat în Împărăţia Tatălui. nu numai ca. 1086 „După cum Cristos a fost trimis de Tatăl. la fel. a început să-l reverse pe Duhul Sfânt asupra Trupului său. aceste binecuvântări divine să aducă roade de viaţă „spre lauda gloriei harului său” (Ef 1.. nu poate rămâne numai în trecut. 9. fiindcă tot ceea ce Cristos este şi tot ceea ce a făcut şi a suferit pentru toţi oamenii se împărtăşeşte din veşnicia dumnezeiască. Când i-a sosit Ceasul1741.. . învie din morţi şi şade de-a dreapta Tatălui „o dată pentru totdeauna” (Rom 6. apoi trec. In 13. care este Biserica. asupra ei înseşi. începând din timpurile apostolice ale Bisericii. fiindcă. pe care o vesteau. prin împărtăşirea din moartea şi învierea lui CristosPreotul şi prin puterea Duhului.

care se roagă Domnului ei şi prin El aduce cult Tatălui veşnic”1745. acolo sunt şi Eu în mijlocul lor» (Mt 18.. noi participăm. Cristos însuşi este cel care botează.. . In 20. comunicarea lucrării sale de mântuire ─. În sfârşit. atunci când cineva botează. 20)”1744. E prezent în cuvântul său. sub speciile euharistice. E prezent în jertfa Sfintei Liturghii. care a făgăduit: «Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele meu. cf. aşa încât. şi atunci ne vom arăta împreună cu El în glorie”1746. atât în persoana preotului. 1088 „Pentru a îndeplini o operă atât de mare” ─ împărtăşirea. îi cântăm Domnului imnul de slavă. Cristos îşi asociază întotdeauna Biserica. căci El este cel care vorbeşte când se citeşte în biserică Sfânta Scriptură. prin pregustare. 21-23.1087 Astfel. SC 7. Cristos cel înviat. . dăruindu-l pe Duhul Sfânt apostolilor. e prezent în liturgia pământească.. III. le încredinţează propria-i putere de sfinţire1743: ei devin semne sacramentale ale lui Cristos. împreună cu întreaga oştire cerească. transmisă prin sacramentul Preoţiei. El e prezent în sacramente prin puterea sa. este prezent atunci când Biserica se roagă şi aduce laude. ce se celebrează în cetatea sfântă a Ierusalimului. 1746 SC 8. nădăjduim să avem parte împreună cu ei şi îl aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul nostru Isus Cristos. în care se aduce lui Dumnezeu preamărirea desăvârşită şi oamenii sunt sfinţiţi. ei încredinţează această putere urmaşilor lor. 1745 SC 7. „Cristos este mereu prezent în Biserica sa. la liturgia cerească. El. 1089 „În această operă atât de mare. El. «oferindu-se acum prin slujirea acestuia. Duhul Sfânt şi Biserica în liturgie 1743 1744 Cf. mai ales. Această „succesiune apostolică” structurează întreaga viaţă liturgică a Bisericii. LG 50. amintindu-i cu veneraţie pe sfinţi. Viaţa noastră. mai ales în acţiunile liturgice... care participă la liturgia cerească 1090 „În liturgia pământească. cât. Mireasa lui preaiubită. unde Cristos şade de-a dreapta lui Dumnezeu ca slujitor al Sanctuarului şi al adevăratului Chivot.. Prin forţa aceluiaşi Duh Sfânt. spre care ne îndreptăm ca nişte călători. care s-a oferit odinioară pe Cruce». . este ea însăşi sacramentală. până când se va arăta El însuşi.

Această cateheză dezvăluie ceea ce rămânea ascuns sub litera Vechiului Testament: misterul lui Cristos. Astfel. la fel. făuritorul „capodoperelor lui Dumnezeu”. 1749 Cf. liturgia Bisericii păstrează ca parte integrantă şi de neînlocuit. Exilul şi Întoarcerea).1091 În liturgie. 1092 În această împărtăşire sacramentală a misterului lui Cristos. ─ rugăciunea Psalmilor. Ea e numită „tipologică”. Duhul Sfânt pregăteşte pentru primirea lui Cristos 1093 Duhul Sfânt duce la împlinire în economia sacramentală prefigurările Vechiului Legământ. Duh al comuniunii. Prin ea. 13-49. îl aminteşte şi-l arată pe Cristos credinţei adunării. 1751 Cf. deoarece revelează noutatea lui Cristos pornind de la „figurile” (tipurile) care îl vesteau în faptele. ─ mai presus de toate. Întrucât Biserica lui Cristos a fost „pregătită în chip minunat în istoria poporului lui Israel şi în Vechiul Legământ1747”. şi Norul şi trecerea Mării Roşii. 21. apoi aceea a apostolilor şi a Părinţilor Bisericii. cuvintele şi simbolurile primului legământ. se ia vălul de pe aceste figuri1750. potopul şi arca lui Noe prefigurau mântuirea prin Botez1751. DV 14-16. Când întâlneşte în noi răspunsul de credinţă pe care El l-a trezit. face prezent şi actualizează misterul lui Cristos prin puterea sa transformatoare. 14-16. Duhul Sfânt este pedagogul credinţei Poporului lui Dumnezeu. 1094 Pe această armonie a celor două Testamente1748 se articulează cateheza pascală a Domnului1749. Împărăţia şi Templul. în sfârşit. Exodul şi Paştele. . însuşindu-şi-le. memorialul evenimentelor mântuitoare şi al realităţilor semnificative ce şi-au aflat împlinirea în misterul lui Cristos (făgăduinţa şi legământul. Lc 24. 1 Pt 3. 1750 Cf. Prin această recitire în Duhul Adevărului pornind de la Cristos. Cf. liturgia devine lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a Bisericii. Duhul Sfânt acţionează în acelaşi fel ca şi în celelalte timpuri ale economiei mântuirii: El pregăteşte Biserica să-l întâmpine pe Domnul ei. iar apa din stâncă era prefigurarea darurilor spirituale ale 1747 1748 LG 2. uneşte Biserica cu viaţa şi misiunea lui Cristos. elemente ale cultului Vechiului Legământ: ─ îndeosebi citirea Vechiului Testament. 2 Cor 3. se realizează o adevărată cooperare. Dorinţa şi lucrarea Duhului în inima Bisericii arată că noi trebuie să trăim viaţa lui Cristos cel înviat. care sunt sacramentele Noului Legământ.

Ea depăşeşte afinităţile umane. Harul Duhului Sfânt caută să trezească credinţa. precum şi înseşi formulele rugăciunilor noastre cele mai venerabile. 1096 Liturgia ebraică şi liturgia creştină. O mai bună cunoaştere a credinţei şi a vieţii religioase a poporului evreu.lui Cristos1752. în structura sa proprie. dar şi diferenţa de conţinut dintre ele. la creştini. . cum ar fi Paştele: Paştele istoriei. dintre care Tatăl nostru. Paştele împlinit în moartea şi Învierea lui Cristos. este o întâlnire între Cristos şi Biserică. în rugăciunea de laudă şi de mijlocire pentru cei vii şi pentru cei morţi. mai ales celebrarea Euharistiei şi a sacramentelor. „adevărata Pâine din Cer” (In 6. orientat spre viitor. poate fi de folos pentru a înţelege mai bine anumite aspecte ale liturgiei creştine. Rugăciunile euharistice se inspiră şi din modele ale tradiţiei ebraice. Biserica. deşi aflat încă în aşteptarea desăvârşirii lui definitive. Pentru evrei şi pentru creştini. mai ales a slujitorilor ei. al Postului Mare şi cu precădere în noaptea de Paşti. aşa cum sunt mărturisite şi trăite şi în zilele noastre. Sfânta Scriptură este o parte esenţială a liturgiilor lor: în proclamarea Cuvântului lui Dumnezeu. Dar în acest scop e necesară şi o cateheză care să-i ajute pe credincioşi să se deschidă la această înţelegere „spirituală” a economiei mântuirii aşa cum Biserica ne-o arată şi ne face s-o trăim. mai ales în timpul Adventului. sunt deosebit de vizibile în celebrarea marilor sărbători ale anului liturgic. Adunarea liturgică îşi dobândeşte unitatea din „împărtăşirea Duhului Sfânt”. 1 Cor 10. 1098 Adunarea trebuie să se pregătească să-l întâlnească pe Domnul său. 1095 De aceea. să fie un „popor gata să-l primească”. la evrei. pe care ea are rolul să le aducă ulterior. Raportul între liturgia ebraică şi cea creştină. mana din pustiu prefigura Euharistia. 1-6. în recurgerea la milostivirea divină. Duhul Sfânt aminteşte misterul lui Cristos 1752 Cf. rasiale. Rugăciunea Orelor şi alte texte şi formulare liturgice îşi află corespondente în ea. Liturgia Cuvântului. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu în unicul Trup al lui Cristos. Această pregătire a inimilor e lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a adunării. în răspunsul la acest Cuvânt. convertirea inimii şi adeziunea la voinţa Tatălui. îşi află originea în rugăciunea iudaică. 32). 1097 În liturgia Noului Legământ. citeşte şi retrăieşte toate aceste mari evenimente ale istoriei mântuirii în prezentul liturgiei sale. culturale şi sociale. Aceste dispoziţii sunt premisele primirii celorlalte haruri oferite în celebrarea propriu-zisă şi ale roadelor de Viaţă veşnică. fiecare acţiune liturgică.

Duhul Sfânt. Tot Duhul Sfânt dă şi harul credinţei. liturgia este Memorialul misterului mântuirii. Duhul Sfânt este memoria vie a Bisericii1753. o întăreşte şi-i dă creştere în comunitate. În funcţie de natura acţiunilor liturgice şi a tradiţiilor rituale ale Bisericilor. în celelalte sacramente. Duhul Sfânt actualizează misterul lui Cristos 1753 1754 Cf In 14. în mod analog. în primul rând. Duhul colaborează cu Biserica pentru a-l manifesta pe Cristos şi lucrarea lui de mântuire. Cuvântul şi Icoana Tatălui. 1102 „Prin cuvântul mântuitor (. 1100 Cuvântul lui Dumnezeu. 1756 DV 2. Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu nu se limitează la o învăţătură: ea cheamă răspunsul de credinţă. care trezeşte în felul acesta memoria Bisericii. 1101 Duhul Sfânt este acela care dă lectorilor şi ascultătorilor. În liturgia Cuvântului. din ea se cântă psalmii. contemplate şi săvârşite în cursul celebrării. Mai ales în Euharistie şi.. Prin cuvintele. suscită atunci aducerea de mulţumire şi lauda (Doxologia). dând viaţă Cuvântului lui Dumnezeu. Adunarea liturgică este.. în funcţie de deschiderea inimilor lor.. acţiunile şi simbolurile din care e ţesută o celebrare.. 1103 Anamneza. comuniune în credinţă. Celebrarea liturgică face mereu referire la intervenţiile mântuitoare ale lui Dumnezeu în istorie. o celebrare „aminteşte” faptele minunate ale lui Dumnezeu într-o Anamneză mai mult sau mai puţin dezvoltată. SC 24 1755 PO 4. înţelegerea spirituală a Cuvântului lui Dumnezeu.) Cuvintele proclamă lucrările şi luminează misterul conţinut în ele”1756.. (. ca asentiment şi angajare. care se vesteşte spre a fi primit şi trăit: Sfânta Scriptură are o foarte mare importanţă în celebrarea liturgică. Duhul Sfânt „aminteşte” adunării tot ce a făcut Cristos pentru noi. „Economia Revelaţiei se împlineşte prin fapte şi cuvinte legate strâns între ele. 26. în vederea legământului dintre Dumnezeu şi Poporul său. El îi pune pe credincioşi şi pe slujitorii sacri în relaţie vie cu Cristos. ca ei să-şi pătrundă viaţa de sensul celor auzite. .) este hrănită credinţa în inimile celor credincioşi şi prin credinţă ia naştere şi creşte comunitatea credincioşilor”1755. Duhul Sfânt aminteşte mai întâi adunării liturgice sensul evenimentului mântuirii. Din ea se citesc lecturile şi se explică în omilie. sub inspiraţia şi din spiritul ei au izvorât rugăciunile şi imnurile liturgice şi din ea îşi primesc semnificaţia acţiunile şi semnele liturgice1754.1099 În liturgie.

1760 Cf. F. care-i adună pe fiii lui Dumnezeu risipiţi. 1759 Cf. Cf... în fiecare dintre ele are loc revărsarea Duhului Sfânt. rămâne de-a pururi în Biserică şi. Duhul dă viaţă celor ce îl primesc şi constituie pentru ei. 22. Duhul Sfânt este seva Viţei Tatălui. ci le şi actualizează. 1107 Puterea transformatoare a Duhului Sfânt în liturgie grăbeşte venirea Împărăţiei şi desăvârşita împlinire a misterului mântuirii. Misterul pascal al lui Cristos e celebrat. Epicleza se află în inima fiecărei celebrări sacramentale. In 15. din Sfânta Fecioară şi de la Duhul Sfânt. 1105 Epicleza („invocarea asupra”) e rugăciunea prin care preotul îl imploră pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfinţitor pentru ca darurile oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos şi pentru ca. le face prezente. în acelaşi fel în care. 3-7. o.. 22. de aceea. „arvuna” moştenirii lor1758. Împărtăşirea Duhului Sfânt 1108 Scopul trimiterii Duhului Sfânt în întreaga acţiune liturgică este punerea în comuniune cu Cristos pentru a alcătui Trupul lui. Gal 5. (. iar vinul (. nu repetat. primindu-le. 4. El ne dă o reală pregustare a comuniunii depline a Treimii Preasfinte. Domnul prin sine şi în sine s-a întrupat1757. În liturgie se realizează colaborarea cea mai intimă dintre Duhul Sfânt şi Biserică. 1109 Epicleza este şi rugăciunea pentru efectul deplin al împărtăşirii adunării din 1757 1758 Sf. 1-17. Duhul de comuniune. care ascultă Epicleza Bisericii. El. în mod inseparabil. 1 In 1. celebrările sunt acelea care se repetă.) De ajuns să-ţi fie să auzi că acest lucru se întâmplă prin lucrarea Duhului Sfânt. Ef 1. În aşteptare şi în speranţă. care actualizează unicul mister. Biserica este marele sacrament al comuniunii divine. 2 Cor 1. îndeosebi a Euharistiei: Întrebi în ce fel pâinea devine Trupul lui Cristos. 14. 1106 Alături de Anamneză. 13.1104 Liturgia creştină nu doar aminteşte evenimentele care ne-au mântuit.. încă de pe acum.) Sângele lui Cristos? Îţi spun eu: Duhul Sfânt năvăleşte şi săvârşeşte acest lucru ce întrece orice cuvânt şi orice gând. Trimis de Tatăl. care-şi aduce rodul în mlădiţe1759. Rodul Duhului în liturgie este. Ioan din Damasc. credincioşii să devină şi ei ofrandă vie adusă lui Dumnezeu. . comuniune cu Treimea Sfântă şi comuniune frăţească1760.

„Harul Domnului nostru Isus Cristos şi dragostea lui Dumnezeu Tatăl şi împărtăşirea Duhului Sfânt” (2 Cor 13.misterul lui Cristos. Biserica peregrină ia parte de pe acum. ca într-o pregustare. pentru a ne dărui Duhul înfierii. pentru că Trupul său. Dumnezeu Tatăl e binecuvântat şi adorat ca izvorul tuturor binecuvântărilor creaţiei şi ale mântuirii. pentru că. 1112 Misiunea Duhului Sfânt în liturgia Bisericii este de a pregăti adunarea să-l întâlnească pe Cristos. cu care ne-a binecuvântat în Fiul său. PE SCURT 1110 În liturgia Bisericii. prin acţiunile ei liturgice. ARTICOLUL 2 Misterul pascal în sacramentele Bisericii . la liturgia cerească. 13) trebuie să rămână pururea cu noi şi să aducă roade dincolo de celebrarea euharistică. pentru că misterul său de mântuire se face prezent în ea prin puterea Duhului său Sfânt. 1111 Lucrarea lui Cristos în liturgie este sacramentală. care este Biserica. Biserica îl roagă aşadar pe Tatăl să-l trimită pe Duhul Sfânt ca El să facă din viaţa credincioşilor o ofrandă vie adusă lui Dumnezeu prin transformarea spirituală după chipul lui Cristos. prin grija pentru unitatea Bisericii şi prin participarea la misiunea ei cu mărturia lor şi cu slujirea carităţii. de a face prezentă şi a actualiza lucrarea mântuitoare a lui Cristos prin puterea sa transformatoare şi de a face să rodească darul comuniunii în Biserică. e. într-un fel. sacramentul (semnul şi instrumentul) în care Duhul Sfânt împărtăşeşte misterul mântuirii. de a-l aminti şi manifesta pe Cristos credinţei adunării.

1115 Cuvintele şi faptele lui Isus din timpul vieţii sale ascunse şi al celei publice erau de atunci mântuitoare. În acest articol e vorba de ceea ce le este comun celor şapte sacramente ale Bisericii din punct de vedere doctrinal. 1601. 1116 „Puteri care ies” din Trupul lui Cristos1765. 1762 . 6. Cf. acţiuni ale Duhului Sfânt ce lucrează în Trupul lui.. Serm. I. sacramentele sunt „capodoperele lui Dumnezeu” în Noul şi Veşnicul Legământ. 17. 46. Vesteau şi pregăteau ceea ce El avea să dea Bisericii când totul avea să fie împlinit. DS 860.1113 Întreaga viaţă liturgică a Bisericii gravitează în jurul Jertfei euharistice şi a sacramentelor1761. II. 13). Sacramentele lui Cristos 1114 „Urmând învăţătura Sfintelor Scripturi. 74. SC 6. Euharistia.) şi gândul unanim al Părinţilor”. aşa cum a 1761 Cf. Sacramentele Bisericii 1117 Prin Duhul care o călăuzeşte „la tot adevărul” (In 16. 19. 1310. mărturisim că „sacramentele Legii noi au fost toate instituite de Domnul nostru Isus Cristos”1763. Leon cel Mare. 1765 Cf. 1764 Sf. care este Biserica. Lc 5. cel pururi viu şi dătător de viaţă. Confirmarea sau Mirul. În Biserică sunt şapte sacramente: Botezul. Ungerea bolnavilor. iar ceea ce-i e propriu fiecăruia va face obiectul secţiunii a doua. Misterele vieţii lui Cristos constituie fundamentul a ceea ce El. prin intermediul slujitorilor Bisericii sale. 8. Ele anticipau puterea misterului său pascal. 2. Biserica a recunoscut treptat această comoară primită de la Cristos şi i-a precizat „distribuirea”. căci „ceea ce era vizibil la Mântuitorul a trecut în tainele sale”1764. Pocăinţa. Preoţia şi Căsătoria1762. tradiţiile apostolice (.. împărtăşeşte acum în sacramente. 1763 DS 1600-1601. Ceea ce le este comun sub aspectul celebrării va fi expus în capitolul al II-lea.

sacramente instituite de Domnul. anumiţi credincioşi. Lc 24. Sunt „prin Biserică” deoarece ea e sacramentul lui Cristos care lucrează în ea prin trimiterea Duhului Sfânt. „ca o unică persoană mistică”1768. 47. S. în sacramente. Toma Aq. Unul în trei Persoane. Astfel. rămâne pentru totdeauna în creştin ca dispunere pozitivă pentru har. 3. în sensul propriu al cuvântului. Mystici Corporis. ca o credincioasă administratoare a tainelor lui Dumnezeu1766. 22. 64. Poporul sacerdotal e făcut apt să celebreze liturgia. 1773 Cc. de-a lungul veacurilor.Botezul. 21-23. mai ales în Euharistie. «structurată Organic” 1769: prin Botez şi prin Mir. Această configurare lui Cristos şi Bisericii. urmaşilor lor: ei primesc Duhul lui Isus pentru a acţiona în numele şi în persoana lui1772. Misiunea de mântuire încredinţată de Tatăl Fiului său întrupat e încredinţată apostolilor şi. 1771 LG 10. fiindcă manifestă şi comunică oamenilor. cf.făcut-o şi cu canonul Sfintelor Scripturi şi cu învăţătura credinţei. 1121 Trei sacramente . 1770 LG 11. pe care o realizează Duhul Sfânt. 1118 Sacramentele sunt „ale Bisericii” în sens dublu: ele sunt „prin ea” şi „pentru ea”. Aceste sacramente nu pot fi aşadar conferite decât o singură dată. de ceea ce a spus şi a făcut Cristos. Mt 28. să discearnă că. pe de altă parte. Tridentin: DS 1609. o „pecete” prin care creştinul participă la preoţia lui Cristos şi face parte din Biserică în stări şi funcţii diferite. 1. Enc. este de neşters1773. Mt 13. 1766 1767 . Cristos este cu adevărat cel care acţionează prin Duhul Sfânt pentru Biserică. 1768 Pius XII. Sf. 1119 Alcătuită împreună cu Cristos-Capul. Civ. Sf. pe lângă har. izvorul şi temeiul sacramentelor. 18-20. 17. sunt instituiţi în numele lui Cristos pentru a păstori Biserica prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu”1770. Astfel. prin ei. sunt „sacramentele care fac Biserica”1767. Ea garantează că. Augustin. Th. 1120 Slujirea preoţească sau preoţia ministerială1771 se află în slujba preoţiei baptismale. Şi sunt „pentru Biserică”. Cf. 52. printre celebrările liturgice. 1769 LG 11.. ca făgăduinţă şi garanţie a ocrotirii dumnezeieşti şi ca vocaţie la cultul divin şi la slujirea Bisericii. există şapte care sunt. 2 ad 3. prin ei. Mirul şi Preoţia . 1772 Cf. Biserica acţionează în sacramente ca o „comunitate preoţească”. Biserica a ajuns. un caracter sacramental. misterul comuniunii lui Dumnezeu Iubire.conferă. In 20. 1 Cor 4. preotul hirotonit e legătura sacramentală ce uneşte acţiunea liturgică de ceea ce au spus şi au făcut apostolii şi. „pecetluiţi cu caracterul preoţesc.

lex orandi este unul dintre criteriile esenţiale ale dialogului care caută să refacă unitatea creştinilor1778. întrucât e vorba de sacramente ale credinţei. De aici. sunt numite sacramente ale credinţei”1775. Chiar şi autoritatea supremă a Bisericii nu poate schimba liturgia după plac. al V-lea]). Când Biserica celebrează sacramentele. SC 59.. Liturgia e un element constitutiv al Tradiţiei sfinte şi vii1777. ci. întrucât sacramentele exprimă şi dezvoltă comuniunea de credinţă în Biserică. botezându-i în numele Tatălui. iar credinţa se naşte şi se hrăneşte din Cuvânt1774. 1123 „Sacramentele sunt menite să-i sfinţească pe oameni. care e consimţire la acest Cuvânt: Poporul lui Dumnezeu este adunat mai întâi de cuvântul Dumnezeului cel viu. 1777 Cf. 19).) Vestirea Cuvântului este indispensabilă pentru însăşi slujirea sacramentelor. şi al Fiului. 47). lex credendi (sau: Legem credendi lex statuat supplicandi.III. e inclusă în misiunea de a evangheliza. ea mărturiseşte credinţa primită de la apostoli. care e invitat să adere la ea. după Prosper de Aquitania1776 [sec. Legea rugăciunii e legea credinţei. . 1125 De aceea. vechiul adagiu: Lex orandi. o şi nutresc. (. Sacramentele mântuirii 1774 1775 PO 4. „Faceţi ucenici din toate neamurile. 1778 Cf. în calitate de semne. 217. UR 2 şi 15. şi al Sfântului Duh” (Mt 28. 1124 Credinţa Bisericii e anterioară credinţei credinciosului. Misiunea de a boteza. nici un rit sacramental nu poate fi modificat sau manipulat după placul slujitorului sacru sau al comunităţii. DV 8. pentru că sacramentul e pregătit prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă. IV. Biserica crede aşa cum se roagă. ci numai în ascultarea credinţei şi în respectul religios faţă de misterul liturgiei. Nu numai că presupun credinţa. să zidească Trupul lui Cristos şi să dea cultul datorat lui Dumnezeu. 1776 Ep. ele au şi un rol instructiv. o întăresc şi o exprimă. Sacramentele credinţei 1122 Cristos i-a trimis pe apostoli pentru ca „în numele său să vestească tuturor neamurilor convertirea spre iertarea păcatelor” (Lc 24. de aceea. deci misiunea sacramentală.. prin cuvintele şi elementele rituale. 1126 Pe de altă parte.

Th. 1781 Sf. totodată „aşteptând speranţa fericită şi arătarea slavei marelui Cf. ea participă deja la viaţa veşnică. 15-16).: DS 1605 şi 1606. Trid. care. 26. adică în virtutea lucrării mântuitoare a lui Cristos. 8 1782 Cf. 1779 1780 .. 1783 Cf.: DS 1608. Cc. unindu-i în mod vital cu Fiul unul-născut.) Liturgia participă astfel la dorinţa lui Isus: „Cu mare dor am dorit să mănânc acest Paşte cu voi (. După cum focul transformă în sine tot ce atinge. Mântuitorul. conformându-i Fiului lui Dumnezeu. 4. Încă din perioada apostolică. Cc. Sacramentele vieţii veşnice 1130 Biserica celebrează misterul Domnului său „până când va veni” şi „Dumnezeu va fi totul în toţi” (1 Cor 11.1127 Celebrate cum se cuvine în credinţă. săvârşită o dată pentru totdeauna. Totuşi. „Harul sacramental” este harul Duhului Sfânt dat de Cristos şi propriu fiecărui sacrament. 15. Trid. 68. Duhul Sfânt transformă în Viaţă divină ceea ce este supus puterii sale. Cf. Trid. Ele sunt eficiente pentru că în ele acţionează Cristos însuşi: El botează.: DS 1604. V. 1128 Acesta e sensul afirmaţiei Bisericii1780: sacramentele acţionează ex opere operato (literalmente: „prin însuşi faptul împlinirii acţiunii”). sacramentele conferă harul pe care-l semnifică1779. roadele sacramentelor depind şi de dispoziţiile celui care le primeşte. în epicleza fiecărui sacrament. S. Rodul vieţii sacramentale este faptul că Duhul înfierii îi îndumnezeieşte1783 pe credincioşi. 1129 Biserica afirmă că pentru credincioşi sacramentele Noului Legământ sunt necesare pentru mîntuire1782. puterea lui Cristos şi a Duhului său acţionează în el şi prin el independent de sfinţenia personală a slujitorului sacru. În sacramentele lui Cristos. Cc. 28). îşi exprimă credinţa în puterea Duhului.) până când el va fi împlinit în Împărăţia lui Dumnezeu” (Lc 22.. Biserica primeşte deja arvuna moştenirii sale. Duhul îi vindecă şi îi transformă pe cei care îl primesc. Tatăl ascultă întotdeauna rugăciunea Bisericii Fiului său. Rezultă că „sacramentul nu este realizat de sfinţenia omului care îl dă sau care îl primeşte. 22. ci de puterea lui Dumnezeu”1781. El acţionează în sacramentele sale pentru a comunica harul pe care sacramentul îl semnifică. Atunci când un sacrament este celebrat conform cu intenţia Bisericii.. liturgia este atrasă spre ţinta ei de suspinul Duhului în Biserică: Marana tha! (1 Cor 16. 3. 2 Pt 1. Toma Aq.

60. acest rod este. . este comun celebrării celor şapte sacramente. personal şi eclezial. 20) Sfântul Toma rezumă astfel diferitele dimensiuni ale semnului sacramental: „Sacramentul e semn ce rememorează ceva precedent. şi anume pătimirea lui Cristos. 13). 3. 1133 Duhul Sfânt pregăteşte pentru sacramente prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţa ce primeşte Cuvântul în inimile deschise pentru el. Th. Atunci. pentru Biserică. 17. o creştere în dragoste şi în misiunea ei de a da mărturie. 1134 Rodul vieţii sacramentale e. e semn profetic ce prevesteşte Mărirea ce va să vină”1784. PE SCURT 1131 Sacramentele sunt semne eficiente ale harului. 3. sacramentele întăresc şi exprimă credinţa. prin care ne este împărtăşită viaţa dumnezeiască. Va fi vorba aşadar.Dumnezeu şi Mântuitor al nostru. în acest capitol. şi anume harul. de celebrarea sacramentelor Bisericii.. în acelaşi timp. el constituie. 1132 Biserica celebrează sacramentele ca o comunitate preoţească structurată de preoţia baptismală şi de preoţia slujitorilor hirotoniţi. Vom vedea ceea ce.. Isus Cristos” (Tit 2. Doamne Isuse!»” (Ap 22. în diversitatea tradiţiilor liturgice. pe de altă parte. Riturile vizibile sub care sunt celebrate sacramentele semnifică şi realizează harurile proprii fiecărui sacrament. „Duhul şi Mireasa zic: «Vino! (. ce-i este propriu fiecăruia dintre ele va fi prezentat în altă parte.) Vino. În această lumină se dezvăluie noutatea celebrării ei. viaţa pentru Dumnezeu în Cristos Isus. instituite de Cristos şi încredinţate Bisericii. Această cateheză fundamentală a celebrărilor sacramentale va răspunde la cele dintâi întrebări pe care şi le pun credincioşii 1784 S. e semn ce pune în evidenţă ceea ce se săvârşeşte în noi prin pătimirea lui Cristos. Ele aduc rod în cei care le primesc cu dispoziţiile cerute. Pe de o parte. în fiecare credincios. CAPITOLUL AL DOILEA Celebrarea sacramentală a misterului pascal 1135 Cateheza liturgiei implică mai întâi înţelegerea economiei sacramentale (capitolul întâi).

2): „Domnul Dumnezeu” (Is 6. Ap 4─5. . Ap 21.. 1). care dăruieşte şi care se dăruieşte”1788. 1790 Cf. 26-28. întreaga creaţie (cele patru Fiinţe).. stând în picioare” (Ap 5. „râul de apă vie ce izvorăşte din tronul lui Dumnezeu şi al Mielului” (Ap 22. Apoi Mielul. 2-3. 10. 6)1786: Cristos răstignit şi înviat. etc. 1789 Cf. unul dintre cele mai frumoase simboluri ale Duhului Sfânt1789. 1138 Adunaţi laolaltă în Cristos. 1)1785. Cf. „înjunghiat. 29. Celebranţii liturgiei cereşti 1137 Apocalipsul Sfântului Ioan. ne revelează mai întâi „un tron înălţat în cer şi pe tron Cineva. Cine celebrează? 1136 Liturgia este „acţiune” a lui Cristos întreg (Christus totus). Ap 7. 1-8. Ioan Chrysostom. unicul Mare Preot al adevăratului sanctuar1787. În sfârşit. şezând” (Ap 4. acelaşi „care aduce şi care se aduce. mai ales martirii „ucişi pentru 1785 1786 Cf. 14. 1791 Cf. In 4.pe această temă: ─ Cine celebrează? ─ Cum se celebrează? ─ Când se celebrează? ─ Unde se celebrează? ARTICOLUL 1 A celebra liturgia Bisericii I. 19-21. 6. 1787 Cf. acolo unde celebrarea este în întregime comuniune şi sărbătoare. Evr 4. noul Popor al lui Dumnezeu (cei o sută patruzeci şi patru de mii1791). 10-14. participă la slujba laudei lui Dumnezeu şi la împlinirea planului său: Puterile cereşti1790. 14-15. 1788 Liturghia Sf. slujitorii Vechiului şi ai Noului Legământ (cei douăzeci şi patru de Bătrâni). Cei care o celebrează acum dincolo de semne se află deja în liturgia cerească. Anafora. citit în liturgia Bisericii. In 1. 1. Ez 1. Is 6.

9. 1795 SC 27. 1796 LG 10. pe care n-o putea număra nimeni. 1799 SC 14. pentru poporul creştin. din toate neamurile şi seminţiile. LG 10. care. De aceea. „prin regenerarea şi ungerea Duhului Sfânt. dar pe fiecare membru îl implică în mod diferit. 1797 Cf. în sfârşit. „Acţiunile liturgice nu sunt acţiuni private. Unele mădulare sunt chemate de Dumnezeu. 4-5. conform naturii proprii a fiecăreia. Ap 12. îl manifestă şi se răsfrâng asupra lui. a comunităţii. „seminţie aleasă. ci sunt celebrări ale Bisericii. 1792 1793 . 9)1798. 1139 La această liturgie veşnică. conştientă şi activă la celebrările liturgice. aceasta este de preferat celebrării individuale şi cvasi-private”1795. care e cerută de însăşi natura liturgiei şi care. adică poporul sfânt adunat şi organizat sub conducerea episcopilor. ele aparţin întregului Trup al Bisericii. Duhul şi Biserica ne fac să participăm şi noi când celebrăm misterul mântuirii în sacramente. 9). 34. Cf. 9-11). „ori de câte ori ceremoniile. comportă o celebrare comunitară caracterizată prin prezenţa şi participarea activă a credincioşilor. la o slujire deosebită a comunităţii. sunt consacraţi pentru a fi lăcaş spiritual şi preoţie sfântă. 1141 Adunarea care celebrează este comunitatea celor botezaţi. 4). care este «sacramentul unităţii». De aceea. în şi prin Biserică. Mireasa Mielului1793). Celebranţii liturgiei sacramentale 1140 Întreaga Comunitate. Cf. de care se împărtăşesc toţi membrii ei1797: Maica noastră Biserica doreşte mult ca toţi credincioşii să fie îndemnaţi la acea participare deplină. să fie educată la toţi convingerea că. a îndatoririlor şi a participării efective”1794. constituie în virtutea Botezului un drept şi o datorie1799. celebrează. popoarele şi limbile” (Ap 7. 1 Pt 2. 1794 SC 26. 1798 Cf. neam sfânt. pentru a oferi jertfe spirituale”1796. popor răscumpărat” (1 Pt 2. în măsura în care e posibil. „o mulţime mare. după diversitatea stărilor. Această „preoţie comună” este cea a lui Cristos. 1142 Însă „nu toate mădularele au aceeaşi lucrare” (Rom 12. Ap 21. Trupul lui Cristos unit cu Capul său. şi Preasfânta Născătoare de Dumnezeu (Femeia1792. PO 2.Cuvântul lui Dumnezeu” (Ap 6. preoţie regească. unicul Preot.

îndeplinindu-şi oficiul propriu. Ca fiinţă socială. De vreme ce sacramentul Bisericii se manifestă pe deplin în Euharistie. omul are nevoie de semne şi de simboluri ca să comunice cu alţii prin limbaj. în prezidarea Euharistiei. potrivit tradiţiilor liturgice şi necesităţilor pastorale: „Ministranţii. semnificaţia lor îşi are rădăcinile în lucrarea creaţiei şi în cultura umană. este ilustrată. 1147 Dumnezeu îi vorbeşte omului prin creaţia văzută. În viaţa umană. în primul rând.Aceşti slujitori sunt aleşi şi consacraţi prin sacramentul preoţiei. neconsfinţite prin sacramentul Preoţiei şi al căror rol este stabilit de episcopi. lectorii. va îndeplini numai şi tot ceea ce îi revine conform ritului şi normelor liturgice”1802. prin care Duhul Sfânt îi face capabili să acţioneze în persoana lui Cristos-Capul pentru slujirea tuturor mădularelor Bisericii1800. dar „în unitatea Duhului” care lucrează în toţi. SC 29. Cum se celebrează? Semne şi simboluri 1145 O celebrare sacramentală e ţesută din semne şi simboluri. fiecare potrivit funcţiei sale. cât şi credincioşii. întreaga adunare „împlineşte liturgia”. omul exprimă şi percepe realităţile spirituale prin semne şi simboluri materiale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru relaţia sa cu Dumnezeu. aceea a preoţilor şi a diaconilor. Potrivit pedagogiei divine a mântuirii. există şi alte slujiri deosebite. „În celebrările liturgice. 1146 Semne din lumea oamenilor. PO 2 şi 15. atât preoţii. Slujitorul consfinţit prin sacramentul Preoţiei este asemenea „chipului” lui Cristos Preotul. fiecare. în comuniune cu el. slujirea episcopului şi. . comentatorii şi membrii corului îndeplinesc o adevărată slujire liturgică”1801. 1802 SC 28. 1144 Astfel. se precizează în evenimentele Vechiului Legământ şi se revelează pe deplin în persoana şi opera lui Cristos. 1143 Pentru a îndeplini funcţiile preoţiei comune a credincioşilor. semnele şi simbolurile ocupă un loc important. II. în celebrarea sacramentelor. Lumea materială se înfăţişează 1800 1801 Cf. prin gesturi. Ca fiinţă în acelaşi timp trupească şi spirituală. prin acţiuni.

În predica sa. impunerea mâinilor. Printre aceste semne liturgice ale Vechiului Legământ putem aminti circumcizia. Domnul Isus se foloseşte adesea de semne din creaţie pentru a face cunoscute misterele Împărăţiei lui Dumnezeu1804. Mai mult. şi al acţiunii oamenilor ce aduc cinstire lui Dumnezeu. Lumina şi noaptea. 7-20. despre aceste sensuri cosmice şi simbolice ale riturilor religioase. jertfele şi. Duhul Sfânt înfăptuieşte lucrarea de sfinţire prin semnele sacramentale ale Bisericii sale. 1149 Marile religii ale omenirii dau mărturie. Poporul ales primeşte de la Dumnezeu semne şi simboluri caracteristice. Lc 9. 6. 1151 Semne asumate de Cristos. Paştele. El înfăptuieşte vindecările ori îşi reliefează predica prin semne materiale sau gesturi simbolice1805. 1148 În calitate de creaturi. 22-25. Lc 8. ungerea şi consacrarea regilor şi a preoţilor. apa şi pământul. Cf. semnifică şi împlinesc mântuirea înfăptuită de Cristos. 1150 Semne ale Legământului. 31. mai ales. De la Rusalii. şi semnele şi simbolurile din viaţa socială a oamenilor: a spăla şi a unge. aceste realităţi sensibile pot deveni locul de manifestare a acţiunii lui Dumnezeu. Rom 1. 10. Sacramentele Bisericii nu anulează. simbolizează în acelaşi timp măreţia şi apropierea lui. Mc 7.inteligenţei omului pentru ca acesta să citească în ea urmele Creatorului său1803. simboluri ale faptelor măreţe săvârşite de Dumnezeu pentru poporul său. ci semne ale Legământului. Fapte 14. a frânge pâinea şi a bea din acelaşi pahar pot exprima prezenţa sfinţitoare a lui Dumnezeu şi recunoştinţa omului faţă de Creatorul său. In 9. 1803 1804 . ci purifică şi înglobează întreaga bogăţie de semne şi simboluri din Univers şi din viaţa socială. ele desăvârşesc tipurile şi figurile din Vechiul Legământ. 22. 1. care îi marchează viaţa liturgică: nu sunt doar celebrări de cicluri cosmice sau doar gesturi sociale. îndeosebi Exodului şi Paştelui1806. 1805 Cf. pomul şi roadele vorbesc despre Dumnezeu. 8. 1152 Semne sacramentale. 1806 Cf. care îi sfinţeşte pe oameni. vântul şi focul. căci sensul tuturor acestor semne este El însuşi. Liturgia Bisericii presupune. conferindu-le demnitatea de semne ale harului. Biserica vede în aceste semne o prefigurare a sacramentelor Noului Legământ. 17. 19-20. 33-35. Înţ 13. ale noii creaţii în Isus Cristos. adesea în chip impresionant. prefigurează şi prevestesc gloria cerului. Cf. Dă un sens nou faptelor şi semnelor din Vechiul Legământ. La fel. înglobează şi sfinţeşte elemente ale creaţiei şi ale culturii umane.

Acţiunile liturgice semnifică ceea ce exprimă Cuvântul lui Dumnezeu: iniţiativa gratuită a lui Dumnezeu şi. Duhul Sfânt nu dăruieşte numai înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu prin trezirea credinţei. Pentru a hrăni credinţa credincioşilor. Biserica duce mai departe şi dezvoltă această tradiţie: „Vorbiţi între voi în psalmi. cântul sacru constituie o parte necesară şi integrantă a liturgiei solemne”1807. 1155 Inseparabile în calitatea lor de semne şi învăţătură. Cântul şi muzica 1156 „Tradiţia muzicală a Bisericii universale constituie o comoară de o valoare inestimabilă şi ea are întâietate asupra altor expresii ale artei. Desigur. 1807 1808 SC 112. acompaniate adesea de instrumente muzicale. cântând Domnului şi lăudându-l în inima voastră” (Ef 5. venerarea sa (procesiune. în acelaşi timp. răspunsul de credinţă al poporului său. pentru ca sămânţa Împărăţiei să-şi poarte rodul în pământ bun. trebuie să fie puse în valoare semnele Cuvântului lui Dumnezeu: cartea Cuvântului (lecţionar sau evangheliar). 16-17. litanii. lumină). acţiunile simbolice sunt ele însele deja un limbaj. prin sacramente.Cuvinte şi acţiuni 1153 O celebrare sacramentală este o întâlnire a fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor. răspunsurile adunării (aclamaţii. mai ales pentru faptul că. Col 3. în imnuri şi în cântări duhovniceşti. omilia preotului. locul vestirii (amvon/pupitru). cuvântul şi acţiunea liturgică sunt inseparabile şi prin faptul că împlinesc ceea ce semnifică. 1154 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării sacramentelor. în Cristos şi în Duhul Sfânt. 1809 Cf. prin acţiuni şi cuvinte. . care continuă proclamarea Cuvântului. Compunerea şi cântarea Psalmilor inspiraţi. Ps 72. mărturisire de credinţă). Augustin. 1. sunt strâns legate de celebrările liturgice încă din Vechiul Legământ. iar această întâlnire se exprimă sub forma unui dialog. El şi înfăptuieşte „minunile” lui Dumnezeu vestite de Cuvânt: El actualizează şi comunică lucrarea Tatălui împlinită prin Fiul Preaiubit. Cf. tămâie. Sf. unit cu cuvintele. psalmi de meditaţie. însă Cuvântul lui Dumnezeu şi răspunsul de credinţă trebuie să însoţească şi să însufleţească aceste acţiuni. citirea lui astfel încât să poată fi auzit şi înţeles. 19)1808 „Cel care cântă se roagă de două ori”1809.

care ne-au fost transmise neschimbate. însă îmi făceau bine1812. Imag. 1814 SC 118. pe Cristos. Cf. care celebrează1813. Întruparea Fiului lui Dumnezeu e cea care a inaugurat o nouă „economie” a imaginilor: Altădată.ale Bisericii. „cântul religios popular va fi promovat în mod inteligent aşa încât. Însă acum. 1816 Sf. de vreme ce s-a arătat în trup şi a trăit laolaltă cu oamenii. 6. Icoana liturgică. participarea unanimă a adunării în momentele stabilite şi caracterul solemn al celebrării. 1. Un mare avânt de pietate mă înălţa şi lacrimile mi se scurgeau pe obraz. noi păstrăm toate tradiţiile scrise sau nescrise . „să poată răsuna glasurile credincioşilor”1814. ca şi în acţiunile liturgice înseşi”. cuvinte. Una dintre ele este reprezentarea picturală a imaginilor. muzică. Cât am plâns ascultând imnurile. nu putea în nici un fel să fie reprezentat printr-o imagine. 9. cântările. Augustin. după trei criterii principale: frumuseţea expresivă a rugăciunii. după normele Bisericii. Dumnezeu. în concordanţă cu predicarea mesajului 1810 1811 SC 112. suavele accente ce răsunau în Biserica voastră! Ce emoţii am cules din ele! Se prelingeau în urechea mea..1157 Cântul şi muzica îşi îndeplinesc funcţia de semne într-un mod cu atât mai semnificativ cu cât sunt „mai strâns legate de acţiunea liturgică”1810. de preferinţă. 14. Imaginea şi cuvântul se clarifică reciproc: Pentru a ne exprima pe scurt mărturisirea de credinţă. . din Sfânta Scriptură şi din izvoarele liturgice”1815. care nu are nici trup. noi contemplăm slava Domnului1816. 16. Imaginile sfinte 1159 Imaginea sacră. 1160 Iconografia creştină transcrie prin imagine mesajul evanghelic pe care Sfânta Scriptură îl transmite prin cuvânt.. Ioan din Damasc. Conf. acţiuni) este cu mult mai expresivă şi mai rodnică atunci când se exprimă în bogăţia culturală proprie Poporului lui Dumnezeu. ba.) Cu faţa descoperită. 1158 Armonia semnelor (cânt. Însă „textele destinate cântului sacru trebuie să fie conforme cu doctrina catolică. nici chip. Ea nu-l poate reprezenta pe Dumnezeul nevăzut şi necuprins. 1815 SC 121. picurând adevărul în inima mea. SC 119. să fie luate. SC 112. mai mult. îmi pot face o imagine despre ceea ce am văzut din Dumnezeu. 1813 Cf. 1812 Sf. îl reprezintă. în devoţiuni. De aceea. Ele participă astfel la finalitatea cuvintelor şi acţiunilor liturgice: slava lui Dumnezeu şi sfinţirea credincioşilor1811. (. în principal.

a sfinţilor îngeri şi a tuturor sfinţilor şi drepţilor1819. pe obiectele şi veşmintele sacre. ea sărbătoreşte Învierea Domnului. . transfigurat. trebuie să fie aşezate în sfintele biserici ale lui Dumnezeu. face parte din armonia semnelor celebrării. în ziua pe care a numit-o duminică. exprimând credinţa că Dumnezeu Cuvântul s-a făcut om în realitate. care continuă să participe la mântuirea lumii şi cu care noi ne unim. 29. Prin icoanele lor se revelează credinţei noastre omul. opera mântuitoare a Mirelui său divin. cea a Preacuratei şi Sfintei Maici a lui Dumnezeu. fără îndoială. pe 1817 1818 Cc. şi imaginile sacre ale Sfintei Maici a lui Dumnezeu şi ale sfinţilor. creat „după chipul lui Dumnezeu”. 1161 Toate semnele celebrării liturgice se referă la Cristos: la fel. 1. Ioan din Damasc. de fapt. şi nu în aparenţă. precum şi imaginea Domnului Isus Cristos. Când se celebrează? Timpul liturgic 1163 „Sfânta Maică Biserică socoteşte de datoria ei să celebreze printr-o comemorare sacră. Niceea II (în 787): COD 111. fie în alt mod adecvat. în sfârşit. şi ei „recapitulaţi” în Cristos: Urmând învăţătura inspirată de Dumnezeu a Sfinţilor Părinţi şi Tradiţia Bisericii catolice. „după asemănarea lui”1818. 1819 Cc. căci lucrurile care se clarifică unele pe altele au. 1162 „Frumuseţea şi culoarea imaginilor îmi însufleţesc rugăciunea. III.evanghelic. afirmăm cu toată certitudinea şi îndreptăţirea că venerabilele şi sfintele imagini. Rom 8. o semnificaţie reciprocă1817. pe Cristos care este preamărit în ei. acest lucru ne este şi nouă de folos. 1). pe pereţi şi pe tablouri. precum şi îngerii. în anumite zile din cursul anului. 1820 Sf. Dumnezeu şi Mântuitor. mai ales. Contemplarea sfintelor icoane. 2. Imag. unită cu meditarea Cuvântului lui Dumnezeu şi cu intonarea imnurilor liturgice. Ele constituie o sărbătoare pentru ochii mei. în case şi pe străzi. Ilustrează „norul de martori” (Evr 12. aşa cum priveliştea câmpului îmi îndeamnă inima să-l preamărească pe Dumnezeu”1820. Ele îl simbolizează. 27. 1 In 3. astfel încât misterul celebrat să se înrădăcineze în inimă şi să se exprime apoi în viaţa nouă a credincioşilor. Niceea II: DS 600. în celebrarea sacramentală. despre care ştim că este Tradiţia Duhului Sfânt ce locuieşte în ea. ca şi reprezentările cinstitei Cruci aducătoare de viaţă. executate fie în mozaic. În fiecare săptămână.

care. 1826 Liturgia bizantină. Cf. ce nu se mai stinge: Paştele mistic1824. astfel. 7. 1-2. nemuritor şi nesfârşit. şi desăvârşirea lui în Împărăţia lui Dumnezeu. într-un fel.. în care omul este chemat să intre. mare. în tot decursul timpului. 1165 Când Biserica celebrează misterul lui Cristos. care e numită pe bună dreptate ziua Domnului sau duminica”1825.) Celebrând astfel misterele Răscumpărării. inaugurează ziua „pe care a făcut-o Domnul”. În timpul Bisericii. există un cuvânt care marchează rugăciunea ei: „Astăzi!”. e „Ceasul” Paştelui lui Isus. 1824 Sf. Hipolit. Biserica celebrează Misterul Pascal în fiecare a opta zi. ca să comemoreze faptele minunate ale Dumnezeului Mântuitor. Răsăritul răsăriturilor învăluie Universul. 1823 Cf. 1825 SC 106. iar Cel ce era „mai înainte de Luceafăr” şi de aştri. De aceea. „Cina Domnului” este centrul ei. Poporul lui Dumnezeu a cunoscut sărbători fixe. începând cu Paştele. împlinit deja o dată pentru totdeauna. ca ecou la rugăciunea pe care ea a învăţat-o de la Domnul ei1822 şi la chemarea Duhului Sfînt1823. şi „a opta zi” în care Cristos. Pe lângă aceasta. care datează încă din ziua Învierii lui Cristos. după „odihna” din ziua marelui Sabat. Acest „astăzi” al Dumnezeului cel viu.11. „prima zi a săptămânii”. Ziua Domnului 1166 „Conform tradiţiei apostolice. 11. se statorniceşte o zi de lumină. Mt 6. o celebrează împreună cu fericita lui pătimire. 1164 Încă de la legea mozaică. veşnică. ca să-i mulţumească pentru ele. în acelaşi timp. situat între Paştele lui Cristos. să le perpetueze amintirea şi să înveţe noile generaţii să-şi conformeze purtarea cu ele. căci în ea întreaga comunitate a 1821 1822 SC 102. credincioşii să vină în contact cu ele şi să se umple de harul mântuirii”1821. pentru ca. Pasch. prin marea solemnitate a Paştelui..7 ─ 4. (. străluceşte peste toate fiinţele mai puternic decât soarele. „ziua cea neînserată”1826. memorial al primei zile a creaţiei. o dată pe an. ea desfăşoară în ciclul anual întregul mister al lui Cristos. marele Cristos. liturgia celebrată în zile fixate este în întregime impregnată de noutatea misterului lui Cristos. Ps 95. Ziua Învierii lui Cristos este. pentru noi. ea deschide credincioşilor comorile virtuţilor şi meritelor Domnului său. cei ce credem în El. Evr 3. care străbate şi poartă întreaga istorie: Viaţa s-a întins peste toate fiinţele şi toate s-au umplut de o mare lumină. actualizându-le. .

care «i-a renăscut la o nădejde vie prin Învierea lui Isus Cristos din morţi»”1829: Cugetând la minunile ce s-au împlinit în duminica sfintei tale Învieri. în Orient.. o mărturisim şi noi cu bucurie: căci astăzi a răsărit lumina lumii.credincioşilor îl întâlneşte pe Domnul cel înviat. Sfântul Atanasie îl numeşte „Duminica cea mare”1832.. astăzi a apărut Soarele dreptăţii. Ieronim. aşa cum Euharistia este Sacramentul sacramentelor (Marele Sacrament).. pentru ca Adam şi toţi cei izgoniţi să intre fără teamă1830. Lc 24. să-şi amintească de Patima. vol. (. „ascultând cuvântul lui Dumnezeu şi participând la Sfânta Euharistie. In 21. 6. într-adevăr. fiindcă în ea a început zidirea. 12. Paştele nu este. Săptămâna Sfântă este numită „Săptămâna Mare”. ale cărui raze aduc mîntuirea1828. sfârşitul istoriei este anticipat. Cristoase. „anul de îndurare al Domnului”1831. 193 b. (. El este. o sărbătoare printre altele: este „Sărbătoarea sărbătorilor”. iar Împărăţia lui Dumnezeu intră în timpul nostru. până când toate îi vor fi supuse.) mântuirea lumii. 19. după cum.. anul este transfigurat prin liturgie. Partea de vară. 1169 De aceea. Oficiul siriac din Antiohia.. fest. 1167 Duminica este prin excelenţă ziua adunării liturgice. Învierea şi Gloria Domnului Isus şi să-i mulţumească lui Dumnezeu. deoarece în ea s-au deschis porţile Raiului.) În ea cerul şi pământul s-au umplut de bucurie şi Universul de lumină. 1831 Cf. ziua creştinilor este ziua noastră. spunem: Binecuvântată este ziua de duminică. pătrunde vechiul nostru timp cu energia sa plină de vigoare. Anul liturgic 1168 Începând cu Triduum-ul Pascal.. Sf. 30. după împlinirea ei în Paştele lui Isus şi după revărsarea Duhului Sfânt. prin care Cristos a zdrobit moartea. când credincioşii se adună pentru ca. care îi invită la ospăţul său1827: Ziua Domnului. Tocmai de aceea e numită ziua Domnului: căci în această zi Domnul s-a înălţat glorios la Tatăl. „ca pregustare”. 329. (. Din aproape în aproape. . Pasch. 1829 SC 106. ziua Învierii. noul timp al Învierii străbate întregul an liturgic cu strălucirea sa. pur şi simplu. Lc 4. însă. 1830 Fanqith. Dacă păgânii o numesc ziua soarelui. 1832 Ep. „Solemnitatea solemnităţilor”. 1827 1828 Cf. Misterul Răscumpărării. de o parte şi de alta a acestui izvor. p.) reînnoirea neamului omenesc. ca din izvorul său de lumină. Binecuvântată este duminica. Economia mântuirii se înfăptuieşte în ciclul timpului.

Cu fidelitate faţă de îndemnurile apostolilor de „a ne ruga fără încetare” (1 Tes 5. SC 104. în ciclul anual. această celebrare „este alcătuită în aşa fel încât întreg cursul zilei şi al nopţii să fie consacrat prin lauda lui Dumnezeu”1836. Liturgia Orelor 1174 Misterul lui Cristos ─ Întruparea şi Paştele său ─. Acest lucru este valabil în mod cu totul deosebit pentru ciclul de sărbători din jurul misterului Întrupării (Buna-Vestire. 1173 Când. ca într-o icoană preacurată. 1835 Cf. în Maria. 1171 Anul liturgic înseamnă desfăşurarea diferitelor aspecte ale unicului mister pascal. . Crăciun. care îi atrag pe toţi prin Cristos la Tatăl. Biserica admiră şi preamăreşte rodul cel mai ales al Răscumpărării şi contemplă cu bucurie. în care credincioşii 1833 1834 SC 103. Sanctoralul în anul liturgic 1172 „În celebrarea acestui ciclu anual al misterelor lui Cristos. Bisericile occidentale şi orientale caută astăzi o înţelegere. ea „proclamă Misterul Pascal” în aceia şi acelea „care au suferit cu Cristos şi cu El împreună sunt preamăriţi. pentru a ajunge să celebreze iarăşi la aceeaşi dată Învierea Domnului. „Oficiul divin” 1835. 1837 SC 98. care este indisolubil unită cu Fiul ei în opera mântuirii. cf. din 1582) a introdus un decalaj de mai multe zile faţă de calendarul oriental. ea pune în faţa credincioşilor exemplele acestora. SC 108 şi 111. Sfânta Biserică o venerează cu o iubire deosebită pe Fericita Fecioară Maria. Biserica îi comemorează pe martiri şi pe alţi sfinţi. Ef 6. ceea ce ea însăşi doreşte şi speră să fie în întregime”1833. pe care îl celebrăm în Euharistie. toate Bisericile au căzut de acord ca Paştele creştin să fie celebrat în prima duminică după luna plină (14 Nisan) de după echinocţiul de primăvară. Născătoarea de Dumnezeu. pentru meritele lor. impregnează şi transfigurează timpul fiecărei zile prin celebrarea Liturgiei Orelor. Epifanie) care comemorează începutul mântuirii noastre şi ne împărtăşesc pârga misterului pascal. îndeosebi în adunarea duminicală.1170 La Conciliul de la Niceea (din 325). Reforma calendarului din Occident (supranumit „gregorian”. SC IV. de la numele Papei Grigore al XIII-lea. 18). şi. 17. 1836 SC 8. Ea este „rugăciunea publică a Bisericii”1837. ea dobândeşte binefacerile lui Dumnezeu”1834.

1178 Liturgia Orelor. în duminici şi în sărbătorile mai solemne. ci şi „însuşirea unei cunoaşteri mai profunde a liturgiei şi a Bibliei. după posibilităţile lor: „Păstorii sufleteşti se vor îngriji ca Orele principale. 1841 Cf. ci atrage în mod complementar diferitele devoţiuni ale Poporului lui Dumnezeu. în virtutea charismei vieţii lor consacrate1841. PO 5. fie împreună cu preoţii. fiecare participă la ea potrivit locului propriu în Biserică şi circumstanţelor vieţii sale: preoţii. fie adunaţi între ei. 1177 Imnurile şi rugăciunea universală din Rugăciunea Orelor inserează rugăciunea psalmilor în timpul Bisericii. Se recomandă ca şi laicii să recite Oficiul divin. care vorbeşte Mirelui ei. în care Cuvântul lui Dumnezeu este citit şi meditat pentru a deveni rugăciune. lecturile din Sfinţii Părinţi şi din maeştrii spirituali. este astfel înrădăcinată în celebrarea liturgică. revelează mai profund sensul misterului celebrat. al timpului liturgic sau al sărbătorii celebrate. să fie celebrate în biserică în comun. 1176 Celebrarea Liturgiei Orelor cere nu numai armonizarea glasului cu inima care se roagă. SC 98. nu exclude. Lectio divina. 96. pentru că sunt chemaţi să rămână stăruitori în rugăciune şi în slujirea Cuvântului1840. SC 83. Liturgia Orelor „este într-adevăr glasul Miresei. Mai mult. citirea Cuvântului lui Dumnezeu la fiecare Oră (cu responsoriile sau troparele care îi urmează) şi. Celebrată „în forma aprobată” de Biserică. ba chiar este rugăciunea pe care Cristos. mai ales a Psalmilor”1843. la anumite Ore. 1842 SC 100. În ea. o înalţă către Tatăl”1838. însărcinaţi cu îndatorirea pastorală. ajută la înţelegerea psalmilor şi pregătesc pentru rugăciunea în tăcere. mai ales Vesperele. IV Unde se celebrează? SC 84.(preoţi. împreună cu Trupul său. Cristos însuşi „continuă să-şi exercite funcţia preoţească prin Biserica sa”1839. 1838 1839 . SC 86. 1843 SC 90. care constituie într-un fel o continuare a celebrării euharistice. 1840 Cf. călugării şi călugăriţele. sau chiar singuri”1842. toţi credincioşii. exprimând simbolismul momentului zilei. 1175 Liturgia orelor este destinată să devină rugăciunea întregului Popor al lui Dumnezeu. călugări şi laici) îşi împlinesc preoţia regească de creştini. mai ales adoraţia şi cultul Preasfântului Sacrament.

locuinţă a lui Dumnezeu cu oamenii împăcaţi şi uniţi în Cristos. DH 4. din care curg sacramentele misterului pascal. Încorporaţi în Cristos prin Duhul Sfânt. care este centrul bisericii. Atunci când credincioşii se adună într-un anumit loc. 24) al Noului Legământ nu este legat de un loc anume. „noi suntem templul Dumnezeului cel viu” (2 Cor 6. Cf. cele mai importante sunt „pietrele vii”. 1850 SC 128. El este şi Masa Domnului. 1846 Cf. 1847 63. simbolul Mormântului (Cristos a murit cu adevărat şi a înviat cu adevărat). 1183 Tabernacolul trebuie să fie aşezat „în biserici într-un loc dintre cele mai demne. Mântuitorul nostru. 1844 1845 . Evr 13. 4-5). cu cea mai mare cinstire”1849. cf. În această „casă a lui Dumnezeu”. În anumite liturgii orientale. Sfânta crismă (mirul) ─ miruirea fiind semnul sacramental al peceţii darului Duhului Sfânt ─ este prin tradiţie păstrată şi venerată într-un loc sigur al sanctuarului. 10. în care prezenţa Fiului lui Dumnezeu. Tot pământul e sfânt şi încredinţat fiilor oamenilor. oferit pentru noi pe altarul de jertfă este venerată spre ajutorul şi mângâierea credincioşilor. IGMR 259. se face prezentă Jertfa Crucii sub speciile sacramentale. ci semnifică şi manifestă Biserica vie în acel loc. 1181 „Casa de rugăciune. creştinii construiesc edificii destinate cultului divin. altarul este. SC 122-127. adevărul şi armonia semnelor ce o alcătuiesc trebuie să îl arate pe Cristos care este prezent şi lucrează în acel loc1846. strânse laolaltă pentru „zidirea unei case spirituale” (1 Pt 2. trebuie să fie frumoasă şi potrivită pentru rugăciune şi pentru celebrările liturgice” 1845. Cf. SC 7. Pe altar. PO 5. 1849 MF. în care se adună credincioşii. 1848 Cf. Trupul lui Cristos înviat este templul spiritual de unde ţâşneşte izvorul de apă vie. de asemenea. Aceste biserici văzute nu sunt simple locuri de adunare. 1182 Altarul Noului Legământ este Crucea Domnului1847.1179 Cultul „în spirit şi adevăr” (In 4. Nobleţea. în care este celebrată şi păstrată Sfânta Euharistie. 16). amplasarea şi securitatea tabernacolului euharistic1850 trebuie să favorizeze adorarea Domnului prezent realmente în Sfântul Sacrament al altarului. 1180 Atunci când exercitarea libertăţii religioase nu este împiedicată1844. la care este invitat Poporul lui Dumnezeu1848.

1184 Scaunul (catedra) episcopului sau al preotului „trebuie să exprime funcţia celui care prezidează adunarea şi îndrumă rugăciunea”1851. Biserica trebuie deci să ofere prilejul pentru exprimarea căinţei şi primirea iertării. foc). . la viaţa umană (spălare. fiecare potrivit funcţiei sale. Pentru a intra în casa lui Dumnezeu. Marele nostru Preot o celebrează fără încetare în liturgia cerească. spre care Poporul lui Dumnezeu se află în mers şi în care Tatăl „va şterge orice lacrimă din ochii lor” (Ap 21. 1185 Strângerea laolaltă a Poporului lui Dumnezeu începe cu Botezul. 1189 Celebrarea liturgică include semne şi simboluri care se referă la creaţie (lumină. Preoţia baptismală este a întregului Trup al lui Cristos. De asemenea. larg deschisă şi primitoare. biserica este casa tuturor fiilor lui Dumnezeu. ce continuă şi interiorizează marea rugăciune a Euharistiei. apă. aceste 1851 1852 IGMR 271. 1188 Într-o celebrare liturgică. cu apostolii. PE SCURT 1187 Liturgia este lucrarea lui Cristos întreg.Alături de ea se poate aşeza uleiul pentru catehumeni şi cel pentru bolnavi. Amvonul (pupitrul): „Demnitatea Cuvântului lui Dumnezeu cere ca în Biserică să existe un loc care să favorizeze vestirea acestui cuvânt şi spre care. frângerea pâinii) şi la istoria mântuirii (riturile de Paşti). Cap şi Trup. 1186 În sfârşit. Cap al Trupului. întreaga Adunare este „liturg”. Şi. biserica are o semnificaţie eshatologică. Însă unii credincioşi sunt rânduiţi prin sacramentul Preoţiei să-l reprezinte pe Cristos. IGMR 272. să se îndrepte în mod spontan atenţia credincioşilor”1852. ungere. cu toţi sfinţii şi cu mulţimea de oameni ce au intrat deja în Împărăţie. Inserate în lumea credinţei şi asumate de puterea Duhului Sfânt. biserica trebuie să fie un spaţiu care îndeamnă la reculegere şi rugăciune tăcută. 4). Reînnoirea vieţii baptismale cere pocăinţa. trebuie să trecem un prag. din acest motiv. ceea ce necesită un loc potrivit pentru primirea penitenţilor. în timpul liturgiei Cuvântului. Biserica văzută simbolizează casa părintească. simbol al trecerii din lumea rănită de păcat spre lumea vieţii noi la care toţi oamenii sunt chemaţi. împreună cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu. aşadar biserica trebuie să aibă un loc pentru celebrarea Botezului (baptisteriu) şi să favorizeze reamintirea făgăduinţelor de la Botez (apa sfinţită).

şi de angajarea de credinţă. care îl preamăreşte pe Tatăl şi imploră darul Duhului Sfânt asupra lumii întregi. Prin icoana lui Cristos şi a lucrărilor sale de mântuire. pentru a fi asociaţi rugăciunii lui necontenite şi universale.elemente cosmice. care este vestit. pe El îl adorăm. care îi răspunde. în zile anumite ale anului liturgic. Marele nostru Preot. „Ziua Domnului”. prin cântări şi binecuvântări. Prin imaginile sfinte ale Preasfintei Născătoare de Dumnezeu. Este ziua adunării liturgice prin excelenţă. aceste rituri umane. ziua familiei creştine. venerăm persoanele pe care acestea le reprezintă. în primul rând. 1194 Biserica „desfăşoară. 1190 Liturgia Cuvântului este parte integrantă a celebrării. prin meditarea Cuvântului lui Dumnezeu. 1191 Cântul şi muzica sunt în strânsă conexiune cu acţiunea liturgică. 1196 Credincioşii care celebrează Liturgia Orelor se unesc cu Cristos. ziua bucuriei şi a odihnei după muncă. este ziua principală a celebrării Euharistiei. Este „fundamentul şi nucleul întregului an liturgic”1853. Sensul celebrării este exprimat de Cuvântul lui Dumnezeu. 1193 Duminica. de la Întrupare şi Naştere până la Înălţare. ea îl preamăreşte pe Cristos pentru că şi-a împlinit mântuirea în mădularele lui glorificate. pe Sfânta Maică a lui Dumnezeu. pe martiri şi pe ceilalţi sfinţi. SC 102. 1853 1854 SC 106. exemplul lor o însufleţeşte pe drumul către Tatăl. 1192 Imaginile sfinte prezente în bisericile şi în casele noastre au menirea de a trezi şi a hrăni credinţa noastră în misterul lui Cristos. Biserica de pe pământ arată că este unită cu liturgia cerească. întregul mister al lui Cristos. la ziua Rusaliilor şi până la aşteptarea fericitei speranţe şi a venirii Domnului”1854. . participarea unanimă a adunării şi caracterul sacru al celebrării. ale îngerilor şi sfinţilor. Criteriile bunei lor folosiri sunt: frumuseţea expresivă a rugăciunii. fiindcă ea este ziua Învierii. în ciclul anual. apoi pe apostoli. 1195 Comemorându-i pe sfinţi. aceste gesturi ale amintirii lui Dumnezeu devin purtătoare ale acţiunii mântuitoare şi sfinţitoare a lui Cristos. prin rugăciunea psalmilor.

Biserica are nevoie de locuri în care să se poată aduna comunitatea: bisericile noastre văzute. „locul unde sălăşluieşte slava lui”. ARTICOLUL 2 Diversitate liturgică şi unitate a misterului Tradiţiile liturgice şi catolicitatea Bisericii 1200 De la cea dintâi Comunitate din Ierusalim şi până la Parusie. prezent în chip sacramental în mijlocul adunării. Ierusalimul ceresc spre care călătorim ca pelerini.1197 Cristos este adevăratul Templu al lui Dumnezeu. Biserica celebrează cultul public spre slava Sfintei Treimi. în orice loc. Bisericile din aceeaşi arie geografică şi culturală au ajuns să celebreze misterul lui Cristos sub forme proprii. Trăind aceste tradiţii liturgice în comuniune de credinţă şi prin sacramentele credinţei. îşi înalţă rugăciunea. 1201 Bogăţia de nepătruns a misterului lui Cristos este atât de mare. Misterul celebrat în liturgie este unul singur. încât exprimarea ei nu poate fi epuizată de nici o tradiţie liturgică. 14). 1202 Diferitele tradiţii liturgice s-au născut în funcţie de misiunea Bisericii. 1199 În aceste biserici. în organizarea comuniunii frăţeşti. Bisericile lui Dumnezeu. imagini ale Cetăţii sfinte. 1198 În condiţia sa pământească. fidele credinţei apostolice. locuri sfinte. pietre vii din care este zidită Biserica. Bisericile s-au îmbogăţit reciproc şi cresc în fidelitatea faţă de Tradiţie şi faţă de misiunea comună întregii Biserici1855. însă formele celebrării sale sunt variate. . Istoria apariţiei şi dezvoltării acestor rituri constituie mărturia unei uimitoare complementarităţi. în înţelegerea teologică a 1855 Cf. prin harul lui Dumnezeu. oferă jertfa lui Cristos. creştinii devin şi ei temple ale Duhului Sfânt. EN 63-64. legate de specificul culturilor: în tradiţia „tezaurului credinţei” (2 Tim 1. Aceste biserici sunt totodată locuri de reculegere şi de rugăciune personală. în simbolismul liturgic. ascultă Cuvântul lui Dumnezeu şi îi cântă laude. celebrează acelaşi mister pascal.

cum ar fi Ritul ambrozian sau cel al anumitor ordine călugăreşti) şi Riturile: bizantin. neînţelegeri reciproce şi chiar schisme. Vicesimus quintus annus 16. 1203 Tradiţiile liturgice sau Riturile aflate astăzi în uz în Biserică sunt: Ritul latin (îndeosebi Ritul roman. dar şi Riturile unor Biserici locale. dar totodată ea poate da naştere la tensiuni. „Fidel tradiţiei. Adaptarea la culturi necesită o convertire a inimii şi. Astfel. şi părţi ce pot fi schimbate. celebrat şi trăit în toate culturile. toate bogăţiile adevărate ale feluritelor culturi1856. SC 4. Pentru ca misterul lui Cristos să fie „cunoscut de toate neamurile spre ascultarea credinţei” (Rom 16. Scris. 1859 Cf. 1205 „În liturgie. şi uneori chiar datoria. asumată şi transfigurată de Cristos. siriac. astfel încât ele să nu fie suprimate. SC 37-40. Mulţimea fiilor lui Dumnezeu poate ajunge la Tatăl ca să-l preamărească într-un singur Duh. anumite rupturi cu obiceiurile străvechi incompatibile cu credinţa catolică”1861. 1861 Ibid. 1860 Ioan Paul al II-lea. maronit şi caldeean. SC 21. dacă e nevoie. faţă de semnele sacramentale pe care Biserica le-a primit de la Cristos şi faţă de comuniunea ierarhică. LG 23. Ea se poate exprima doar prin fidelitatea faţă de credinţa comună. Liturgie şi culturi 1204 Aşadar celebrarea liturgică trebuie să fie în concordanţă cu spiritul şi cultura diferitelor popoare1858. În acest domeniu e limpede că diversitatea nu trebuie să dăuneze unităţii. Cristos. există o parte neschimbătoare ─ fiindcă este de instituire divină ─. 1858 Cf. pe care ea are dreptul. a cărei Păstrătoare este Biserica. de a le adapta la culturile popoarelor nou evanghelizate”1860. Cf. purificându-le. cu şi prin propria lor cultură umană. Conciliul declară că Sfânta Maică Biserică socoteşte egale în drepturi şi în demnitate toate Riturile legitim recunoscute şi vrea ca în viitor să fie păstrate şi cultivate în toate modurile”1857. 1206 „Diversitatea liturgică poate fi izvor de îmbogăţire. armean. 26). UR 4. mai ales în aceea a sacramentelor. Cf. Lumina şi Mântuirea tuturor popoarelor. ci recuperate şi desăvârşite prin el1859. el trebuie vestit. alexandrin sau copt. 1856 1857 . este manifestat prin viaţa liturgică a unei Biserici poporului şi culturii la care acea Biserică este trimisă şi în care e înrădăcinată.misterelor şi în tipurile de sfinţenie. ap. Biserica este catolică: ea poate integra în unitatea sa. CT 53.

1209 Criteriul ce asigură unitatea în multitudinea de tradiţii liturgice este fidelitatea faţă de Tradiţia apostolică: comuniunea în credinţă şi în sacramentele primite de la apostoli. . fără a se supune acesteia. comuniune semnificată şi garantată de succesiunea apostolică.PE SCURT 1207 Se cuvine ca celebrarea liturgiei să aspire la exprimare în cultura poporului în care se află Biserica. diferitele tradiţii liturgice sau Rituri legitim recunoscute manifestă catolicitatea Bisericii. Pe de altă parte. liturgia însăşi dă naştere unor culturi şi le plămădeşte. 1208 Întrucât semnifică şi comunică acelaşi mister al lui Cristos.

1. ca „sacrament al sacramentelor”: „Toate celelalte sacramente sunt rânduite în vederea acestuia ca scop al lor”1863. Pocăinţa. În aceasta. vindecare şi misiune vieţii de credinţă a creştinilor. cf. Th.SECŢIUNEA A DOUA Cele şapte sacramente ale Bisericii 1210 Sacramentele Legii noi sunt instituite de Cristos şi sunt în număr de şapte: Botezul. Sf. prin aceste sacramente ale iniţierii creştine. 1211 Urmând această analogie. dăruită oamenilor prin harul lui Cristos. S. 1862 1863 . în sfârşit. Mirul şi Euharistia ─ sunt puse temeliile oricărei vieţi creştine. CAPITOLUL ÎNTÂI Sacramentele iniţierii creştine 1212 Prin sacramentele iniţierii creştine ─ Botezul. Divinae consortium naturae. Toma Aq. creşterea şi susţinerea vieţii naturale. Const. Mirul. credincioşii sunt întăriţi prin sacramentul Mirului şi primesc în Euharistie pâinea vieţii veşnice. această ordine nu este singura posibilă. Desigur. În acest organism. între etapele vieţii naturale şi etapele vieţii spirituale există o anumită asemănare1862.. Într-adevăr. Euharistia. 3. 3. Preoţia şi Căsătoria. comportă o anumită analogie cu originea. ap. S. Astfel. dar ea ne îngăduie să vedem că sacramentele formează un organism în care fiecare sacrament în parte îşi are locul său vital. sacramentele aflate în slujba comuniunii şi misiunii credincioşilor (capitolul al treilea). Th. ei primesc tot mai mult bogăţiile vieţii divine şi înaintează spre desăvârşirea iubirii”1864. Ungerea bolnavilor. Toma Aq. 65. Cele şapte sacramente sunt legate de toate etapele şi toate momentele importante ale vieţii creştinului: ele dau naştere şi creştere. vom expune mai întâi cele trei sacramente ale iniţierii creştine (capitolul întâi). apoi sacramentele de vindecare (capitolul al doilea). Sf. Euharistia ocupă un loc unic. născuţi la o viaţă nouă prin Botez. OICA Praenotanda 1-2. Cf. 65.. 1864 Paul VI. 3. „Participarea la natura divină.

baie. fiindcă este lumină strălucitoare. „lumina cea adevărată. Col 2. 8): Botezul este cel mai frumos şi cel mai minunat dintre darurile lui Dumnezeu. Apol. 1865 1866 . 5). 5. § 1. este har. 1.) Îl numim dar. fără de care „nimeni nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu” (In 3. Cc. devenim mădulare ale lui Cristos. 15). CR 2. suntem eliberaţi de păcat şi renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu. creştinul. luminare. fiindcă este dăruit chiar şi celor păcătoşi. fiindcă simbolizează şi înfăptuieşte acea naştere din apă şi din Duh. pentru că este oferit celor care nu aduc nimic. 5). fiindcă acoperă ocara noastră. haină de nestricăciune. fiindcă ne ocroteşte şi fiindcă este semnul puterii lui Dumnezeu1869. „Botezul este sacramentul renaşterii prin apă şi în cuvânt”1866. Rom 6. ungere.. Iustin. ce deschide calea spre celelalte sacramente. 1869 Sf.ARTICOLUL 1 Sacramentul Botezului 1213 Sfântul Botez este fundamentul întregii vieţi creştine. Este dar. Or. a devenit „Fiu al luminii” (1 Tes 5. pentru că păcatul este îngropat în apă. 204. care luminează pe tot omul” (In 1. 17. har. Florenţa: DS 1314. 1216 „Această baie este numită iluminare. baie a renaşterii. „cufundarea” în apă simbolizează înmormântarea catehumenului în moartea lui Cristos. „după ce a fost luminat” (Evr 10. Grigore de Nazianz. 9). poarta vieţii în Duh (vitae spiritualis ianua). CIC can. pentru că spală. pentru că este sfânt şi regesc (aşa sunt cei care sunt unşi). botez. 32). 12. pecete şi tot ce poate fi mai scump. 1215 Acest sacrament mai este numit „baia renaşterii şi înnoirii în Duhul Sfânt” (Tit 3. 675. 2. 61. 3-4. suntem încorporaţi în Biserică şi făcuţi părtaşi la misiunea ei1865: Baptismus est sacramentum regenerationis per aquam in verbo. § 1. 12. Gal 6. (. ungere. pecete. de unde iese prin învierea împreună cu El1867 ca „făptură nouă” (2 Cor 5. Cum este numit acest sacrament? 1214 Este numit Botez după ritul central prin care se săvârşeşte: a boteza (în greacă baptízein) înseamnă „a cufunda. luminare. a scufunda”. CCEO. Cf. Prin botez. haină. 3-4. pentru că cei care primesc această învăţătură [catehetică] au cugetul luminat…”1868 Primind prin Botez Cuvântul. can.. I. 40. 1868 Sf. 1867 Cf. 849. 5) şi el însuşi „lumină” (Ef 5.

1874 Ibid. 1872 Ibid. pentru ca mulţimea. Biserica comemorează solemn marile evenimente din istoria mântuirii. 1219 În Arca lui Noe. adică opt. ai arătat chipul renaşterii spirituale. de trecerea Mării Roşii. Gen 1-2. . Întradevăr. eliberată din robia faraonului. De aceea. prin care Poporul lui Dumnezeu primeşte darul ţării făgăduite urmaşilor lui Abraham. ca să dezvălui harul Botezului1870. prin ea. prin însăşi revărsarea potopului. căci una şi aceeaşi apă a însemnat în mod tainic şi sfârşitul păcatului şi începutul sfinţeniei1873. Vigilia Pascală 42: binecuvântarea apei de Botez. 20): Dumnezeule. apa mării este un simbol al morţii. Botezul semnifică împărtăşirea din moartea lui Cristos. Biserica a văzut o prefigurare a mântuirii prin Botez. Tu i-ai făcut pe fiii lui Abraham să treacă Marea Roşie pe cărare uscată. 1218 De la începutul lumii. făptura ta.II. 1221 Eliberarea înfăptuită prin Botez este vestită. Botezul în economia mântuirii Prefigurările Botezului în Vechiul Legământ 1217 În liturgia din Noaptea de Paşti. „puţine suflete. cu putere nevăzută Tu săvârşeşti lucruri minunate prin semnele sfintelor Taine şi de-a lungul timpului ai pregătit în multe chipuri apa. 1220 Dacă apa de izvor simbolizează viaţa. Cf. s-au mântuit prin apă” (1 Pt 3. Sfânta Scriptură o vede sub aripile Duhului lui Dumnezeu1871. Duhul tău încă de la facerea lumii se purta deasupra apelor. această creatură smerită şi minunată este izvorul vieţii şi al rodniciei. Botezul este prefigurat în trecerea Iordanului. adevărată izbăvire a lui Israel din sclavia Egiptului: Dumnezeule. imagine a vieţii 1870 1871 LR. Dumnezeule. să prefigureze poporul celor botezaţi1874. care prefigurau misterul Botezului: Dumnezeule. mai ales. 1222 În sfârşit. 1873 Ibid. putea să prefigureze misterul Crucii. Prin acest simbolism. la binecuvântarea apei de Botez. dându-le de pe atunci sămânţa puterii de sfinţire1872.

Lc 12. 1 In 5. El îşi începe viaţa publică după ce a primit botezul de la Ioan în Iordan1875. şi al Fiului. 1225 Cristos a deschis tuturor oamenilor izvoarele Botezului prin Paştele său. 19-20)1876. iar după Înviere le încredinţează apostolilor această misiune: „Mergeţi aşadar şi faceţi ucenici în toate neamurile. 6. care au curs din coasta străpunsă a lui Isus cel răstignit (In 19. 1878 Cf. Mc 16. Duhul care se purta peste apele celei dintâi creaţii coboară atunci asupra lui Cristos. 16. 41. 6-8. 38). 15-16. 2. şi al Sfântului Duh şi învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit” (Mt 28. 8. 1224 Domnul s-a supus de bunăvoie Botezului Sfântului Ioan. Întradevăr. 38)1877. Ambrozie. 15). în El ai fost mântuit1879. ca să „împlinească toată dreptatea” (Mt 3. botezându-i în numele Tatălui. Acolo e tot misterul: El a suferit pentru tine. 1879 Sf. Acest gest al lui Isus este o manifestare a „nimicirii” de sine (Fil 2. Cf. 34). Mt 3. 7). Întradevăr. 50. Apostolii şi colaboratorii lor oferă Botezul oricui crede în Isus: iudei. de unde vine Botezul. . Sfântul Petru spune mulţimii răscolite de predica sa: „Convertiţi-vă şi fiecare dintre voi să se boteze în numele lui Isus Cristos spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2. dacă nu din Crucea lui Cristos. 13. Fapte 2. păgâni1880. 48. Făgăduinţa acestei fericite moşteniri se împlineşte în Noul Legământ. iar Tatăl îl arată pe Isus drept „Fiul său preaiubit” (Mt 3. 1877 Cf. 10. sunt semne ale Botezului şi ale Euharistiei. 15. din moartea lui Cristos. Vezi unde ai fost botezat. temători de Dumnezeu. ca preludiu al noii creaţii. 16-17). 5).veşnice. 12-13. Biserica a celebrat şi a administrat Sfântul Botez. rânduit pentru păcătoşi. Botezul apare întotdeauna 1875 1876 Cf. Botezul în Biserică 1226 Din ziua de Rusalii. Sacr. 1880 Cf. El vorbise deja despre suferinţa prin care avea să treacă la Ierusalim ca despre un „Botez” cu care trebuia să fie botezat (Mc 10. Sângele şi apa. sacramente ale vieţii noi1878: de atunci ne putem naşte din „apă şi Duh Sfânt” ca să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu (In 3. Botezul lui Cristos 1223 Toate prefigurările din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinirea în Isus Cristos. În El ai fost răscumpărat.

întru moartea lui am fost botezaţi. Ev. Cum se celebrează sacramentul Botezului? Iniţierea creştină 1229 Încă din vremea apostolilor. . 1883 Cf. Io. cine vrea să devină creştin trebuie să parcurgă un drum şi o iniţiere în mai multe etape. să umblăm şi noi în înnoirea vieţii (Rom 6. 31-33). 80. Cei botezaţi s-au „îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. El va trebui să cuprindă întotdeauna câteva elemente esenţiale: vestirea Cuvântului. Col 2. 13. care jalonau liturgic drumul pregătirii catehumenale pentru a se încheia cu celebrarea sacramentelor iniţierii creştine. Acest drum poate fi străbătut repede sau lent. sfinţeşte şi îndreptăţeşte1882 1228 Botezul este aşadar o baie de apă. primirea Evangheliei. Sfântul Augustin va spune despre Botez: Accedit verbum ad elementum. 1 Cor 6. accesul la Comuniunea euharistică. credinciosul este părtaş la moartea lui Cristos. În primele secole ale Bisericii. revărsarea Duhului Sfânt. el şi toţi ai săi” (Fapte 16. îi spune Sfântul Paul temnicerului de la Filipi. Prin Duhul Sfânt. 1227 După Sfântul Apostol Paul. tu şi casa ta”. 12. Botezul este o baie care curăţă. 1230 Această iniţiere a îmbrăcat forme foarte variate de-a lungul veacurilor şi în funcţie de împrejurări. et fit Sacramentum („Cuvântul se uneşte cu elementul material şi se face sacrament”)1883. pentru ca. 3-4)1881. tot astfel. 11. este înmormântat şi învie împreună cu El: Toţi câţi am fost botezaţi în Cristos Isus. Întradevăr. am fost înmormântaţi împreună cu El prin Botez în moarte.legat de credinţă: „Crede în Domnul Isus şi te vei mântui. Botezul. iniţierea creştină a cunoscut o mare dezvoltare. prin Botez. 27). 1231 Acolo unde Botezul copiilor a devenit în mare măsură forma obişnuită de 1881 1882 Cf. cu o lungă perioadă de catehumenat şi o înlănţuire de ritualuri pregătitoare. III. 12. profesiunea de credinţă. în care „sămânţa nestricăcioasă” a Cuvântului lui Dumnezeu îşi dă rodul dătător de viaţă. Cf. Povestirea continuă: „Temnicerul a primit îndată Botezul. după cum Cristos a înviat din morţi prin mărirea Tatălui. 3. care să provoace convertirea.

851. În riturile orientale. can. iniţierea creştină a copiilor începe la Botez. Mistagogia celebrării 1234 Semnificaţia şi harul sacramentului Botezului apar limpede în riturile celebrării sale. în timp ce în ritul roman ea continuă timp de câţiva ani în cateheză. can. Mirul şi Euharistia1886. în măsura în care se pot adapta cultului creştin”1885. 865. urmat imediat de Mir şi de Euharistie. iniţierea creştină a adulţilor începe de la intrarea în catehumenat. atingând punctul culminant într-o celebrare unitară a celor trei sacramente ─ Botezul. culme a iniţierii lor creştine1887. Prin însăşi natura sa. pentru Biserica latină. SC 65. care nu poate fi separată de Botez. Pe lângă aceasta. „catehumenatul adulţilor. Ritualurile acestuia se găsesc în Ordo initiationis christianae adultorum (1972). 866. 1887 Cf. desăvârşindu-se mai târziu cu Mirul şi Euharistia. 1886 Cf. Botezul copiilor necesită un catehumenat postbaptismal. ci de dezvoltarea necesară a harului baptismal în creşterea persoanei. 1233 Aşadar. Într-adevăr. în teritoriile de misiune „să fie admise şi elemente de iniţiere aflate în uz la respectivul popor. împărţit în mai multe etape”1884. astăzi. printr-o participare atentă. AG 14. 1235 Semnul Crucii. Nu e vorba doar de necesitatea unei instruiri ulterioare Botezului. 868. gesturile şi cuvintele acestei celebrări. în toate riturile latine şi orientale. pe care Cristos ni l-a dobândit prin Crucea sa. cf. Numai urmărind.celebrare a acestui sacrament. 1232 Conciliul al II-lea din Vatican a restabilit. SC 64. Acesta este spaţiul specific al catehismului. marchează pecetea lui Cristos asupra celui care îi va aparţine şi semnifică harul răscumpărării. SC 37-40. la începutul celebrării. 2°. 1236 Vestirea Cuvântului lui Dumnezeu îi luminează cu adevărul revelat pe candidaţi şi adunarea credincioşilor şi trezeşte răspunsul credinţei. CIC. 851. 1884 1885 . credincioşii sunt iniţiaţi în bogăţiile pe care acest sacrament le semnifică şi le înfăptuieşte în fiecare nou botezat. „în afară de elementele cuprinse în tradiţia creştină”. Botezul este în chip deosebit „sacramentul credinţei”. ea s-a transformat într-un act unic ce înglobează în chip foarte redus etapele pregătitoare ale iniţierii creştine. Conciliul a îngăduit ca. CIC.

şi al Fiului. 1240 În Biserica latină. puterea Duhului Sfânt să coboare în această apă. asupra candidatului se rosteşte un exorcism (sau mai multe). adică „uns” cu Duhul Sfânt. care este uns preot. OBP 62. Însă. Cf. . Este uns cu uleiul catehumenilor sau celebrantul îşi impune mâna asupra lui şi candidatul se leapădă în chip explicit de Satana. încă din antichitate. 1888 1889 Cf. pentru ca cei care vor fi botezaţi în ea „să se nască din apă şi din Duh” (In 3. Astfel pregătit. 27): a înviat împreună cu Cristos. 1239 Urmează ritul esenţial al sacramentului: Botezul propriu-zis. ungerea postbaptismală constituie sacramentul Mirului. 17. În modul cel mai semnificativ. semnifică darul Duhului Sfânt făcut noului botezat. care semnifică şi înfăptuieşte moartea faţă de păcat şi intrarea în viaţa Preasfintei Treimi prin configurarea cu misterul pascal al lui Cristos. fie în noaptea de Paşti). Lumânarea. încorporat lui Cristos. eu te botez în numele Tatălui. Rom 6. N. şi al Sfântului Duh”. aprinsă de la lumânarea pascală. 1242 În liturgia Bisericilor orientale. el poate fi conferit şi turnând apă de trei ori pe capul candidatului.fiindcă el este intrarea sacramentală în viaţa de credinţă. 5). ea vesteşte o a doua ungere cu sfânta crismă. La invocarea fiecăreia dintre cele trei persoane ale Sfintei Treimi. profet şi rege1889. el poate mărturisi credinţa Bisericii. 1243 Veşmântul alb simbolizează faptul că cel botezat „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. căreia îi va fi „încredinţat” prin Botez1888. pe care o va da episcopul: sacramentul Confirmării. care „confirmă” ─ ca să spunem aşa ─ şi desăvârşeşte ungerea baptismală. În liturgia romană. El a devenit creştin. Biserica îi cere lui Dumnezeu ca. catehumenul fiind întors spre Răsărit.. această triplă turnare este însoţită de cuvintele oficiantului: „N. prin Fiul lui. şi al Fiului. Botezul se săvârşeşte prin scufundarea de trei ori în apa baptismală. în numele Tatălui. 1238 Apa de Botez este sfinţită printr-o rugăciune de epicleză (fie atunci pe loc.. ulei parfumat sfinţit de episcop. preotul spune: „Botează-se robul lui Dumnezeu. şi al Sfântului Duh”. 1241 Ungerea cu sfânta crismă. În liturgiile orientale. îl cufundă în apă şi îl ridică. 1237 Deoarece Botezul semnifică eliberarea de păcat şi de cel care l-a instigat ─ diavolul ─.

prin rituri sacre celebrate în mod succesiv. 15. în viaţa liturgică şi în dragostea 1890 1891 Cf. 1244 Prima împărtăşanie euharistică.. can. amintindu-şi de cuvintele Domnului: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. este capabilă să primească botezul”1891.. El poate spune rugăciunea fiilor lui Dumnezeu: Tatăl nostru. dând Sfânta Împărtăşanie tuturor celor care au primit Botezul şi Mirul. binecuvântarea mamei ocupă un loc aparte. . 679. CCEO. 14). Trupul şi Sângele lui Cristos. Învăţătorul lor. pentru rugăciunea Tatăl Nostru. 14)1890. în trăirea Evangheliei şi.. Devenit fiu al lui Dumnezeu.. Aşadar catehumenii să fie iniţiaţi (. Biserica latină. IV. Botezul adulţilor este situaţia cea mai normală acolo unde vestirea Evangheliei este încă recentă. Fil 2. Botezul adulţilor 1247 Încă de la începuturile Bisericii. Mir şi Euharistie. şi numai ea. 864. 1248 Catehumenatul sau formarea catehumenilor are ca scop să le îngăduie ca. Catehumenatul (pregătirea pentru Botez) ocupă în acest caz un loc important.semnifică luminarea neofitului de către Cristos. În Cristos. Bisericile orientale păstrează o conştiinţă vie a unităţii iniţierii creştine. chiar şi pruncilor. 1245 Binecuvântarea solemnă încheie celebrarea Botezului. îmbrăcat în haina de nuntă. Noul botezat este acum fiu al lui Dumnezeu în Fiul Unul-născut. cei botezaţi reprezintă „lumina lumii” (Mt 5.) prin care ucenicii se ataşează de Cristos. să fie introduşi în viaţa de credinţă. La Botezul nounăscuţilor. să-şi ducă la maturitate convertirea şi credinţa. E vorba de o „formare la viaţa creştină integrală. exprimă deschiderea Botezului spre Euharistie apropiind de altar copilul nou botezat. can. Iniţiere în credinţa şi în viaţa creştină. CIC. răspunzând la iniţiativa divină şi în unire cu o comunitate eclezială. care rezervă accesul la Sfânta Împărtăşanie celor care au atins vârsta priceperii. neofitul este primit „la ospăţul de nuntă al Mielului” şi primeşte hrana vieţii noi.) în misterul mântuirii. el trebuie să pregătească pentru primirea darului lui Dumnezeu în Botez. Cine poate să primească Botezul? 1246 „Orice fiinţă umană încă nebotezată. (.

aparţin deja familiei lui Cristos şi adesea trăiesc deja o viaţă de credinţă. Col 1. AG 14. 12-14. 1898 Cf. 1894 LG 14. can. „Maica Biserică îi îmbrăţişează ca pe fiii săi. 1252 Practica botezării pruncilor este o tradiţie imemorială a Bisericii. la care toţi oamenii sunt chemaţi. 1901 Cf. CIC. GS 48. 1251 Părinţii creştini vor recunoaşte că această practică este în concordanţă şi cu rolul de hrănitori ai vieţii. Catehumenului ori naşului său i se pune întrebarea: „Ce ceri de la Biserica lui Dumnezeu?” Şi el răspunde: „Credinţa!” AG 14. 16. 15. 1895 Cf. 868. § 3. can. Instr. CIC. Credinţa cerută pentru Botez nu este o credinţă perfectă şi matură. 1896 Cf. Totuşi. 1. Pura gratuitate a harului mântuirii se arată în chip deosebit în Botezul copiilor. Biserica şi părinţii l-ar priva pe copil de harul inestimabil de a deveni fiu al lui Dumnezeu. Credinţă şi Botez 1253 Botezul este sacramentul credinţei1901. când „familii” întregi au primit Botezul1899.Poporului lui Dumnezeu”1892. 1 Cor 1. 1892 1893 . ci un început chemat să se dezvolte. LG 11. Fapte 16. 206. 33. CIC. Pastoralis actio. OICA 19 şi 98. CCEO. Botezul copiilor 1250 Născându-se cu o natură umană decăzută şi întinată de păcatul strămoşesc. este probabil că. can. 788. cf. dacă nu i-ar conferi Botezul la puţin timp după naştere1897. Însă credinţa are nevoie de comunitatea credincioşilor. 681. 1900 Cf. 16. cu iubire şi grijă”1894. 1249 Catehumenii „sunt deja uniţi cu Biserica. can. CDF. copiii au şi ei nevoie de naşterea cea nouă prin Botez 1895. 18. Fiecare dintre credincioşi poate creşte numai prin credinţa Bisericii. Este atestată explicit din secolul al II-lea. 8. 1897 Cf. de speranţă şi de iubire”1893. ca să fie eliberaţi de puterea întunericului şi să fie strămutaţi în Împărăţia libertăţii fiilor lui Dumnezeu1896. DS 1514. Mc 16. 686. încă de la începutul propovăduirii apostolice. 867. 41. cf. pe care Dumnezeu le-a încredinţat-o1898. 1899 Cf. au fost botezaţi şi copiii1900.

şi diaconul1904. în afară de Botez. De asemenea. de aceea. can. Necesitatea Botezului 1257 Domnul însuşi arată că Botezul este necesar pentru mîntuire1907. AG 5. pe drumul său în viaţa creştină1902. Pregătirea pentru Botez aduce doar până în pragul vieţii noi. 1905 Cf. can. 861 § 1. din care curge întreaga viaţă creştină. poate boteza. Biserica celebrează reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. Cf. V. 1909 Cf. VI. 1908 Cf. LG 14. 5. 4. are grijă să nu neglijeze misiunea pe care a primit-o de la Domnul. CIC. în noaptea de Paşti. Mt 28. SC 67. credinţa trebuie să crească după Botez. 16. 1907 Cf. 1 Tim 2. 20. orice persoană. Biserica vede motivul acestei posibilităţi în voinţa mântuitoare universală a lui Dumnezeu1905 şi în necesitatea Botezului pentru mântuire1906. Botezul este izvorul vieţii noi în Cristos. can. În caz de necesitate. DS 1618. Cine poate boteza? 1256 Celebranţii obişnuiţi ai Botezului sunt episcopul şi preotul. capabili şi pregătiţi să-l ajute pe noul botezat. Intenţia cerută este să vrea să facă ceea ce face Biserica atunci când botează şi să folosească formula baptismală trinitară. 16. rolul naşului sau al naşei. care trebuie să fie credincioşi statornici. ajutorul părinţilor este important. având intenţia cerută. copil sau adult. CIC. în fiecare an. iar în Biserica latină. 1906 Cf. chiar nebotezată. Mc 16. Mc 16. Întreaga comunitate eclezială are o parte de responsabilitate în dezvoltarea şi păstrarea harului primit la Botez. 1255 Pentru ca harul baptismal să se poată dezvolta. CCEO. In 3. De aceea. 1902 1903 .1254 La toţi cei botezaţi. Biserica nu cunoaşte altă cale de a asigura intrarea în fericirea veşnică. copii sau adulţi. 677 § 1. El le-a poruncit ucenicilor să vestească Evanghelia şi să boteze toate neamurile1908. Sarcina lor este o adevărată funcţie eclezială1903. 872-874. De aceea. de a-i face să renască „din apă şi din Duhul Sfânt” pe toţi cei care pot fi botezaţi. Dumnezeu a legat mântuirea de Cf. 1904 Cf. Botezul este necesar pentru mântuirea celor cărora le-a fost vestită Evanghelia şi care au avut posibilitatea să ceară acest sacrament1909. cf.

Cu atât mai stăruitor este totuşi apelul Bisericii de a nu-i împiedica pe prunci să vină la Cristos prin darul sfântului Botez. ca şi dorinţa Botezului aduc roadele Botezului. dorinţa explicită de a-l primi. caută adevărul şi face voinţa lui Dumnezeu după cum o cunoaşte. iar chemarea ultimă a omului este în mod efectiv una. poate fi mântuit. AG 7. dar şi al renaşterii şi al reînnoirii. In 3. 1261 În ceea ce îi priveşte pe copiii morţi fără Botez. 1260 „De vreme ce Cristos a murit pentru toţi. şi iubirea lui Isus faţă de copii. 1259 Catehumenilor care mor înainte de Botez. 1258 Dintotdeauna Biserica păstrează convingerea fermă că cei care suferă moartea în numele credinţei. 14). care voieşte ca toţi oamenii să fie mîntuiţi1911. 38. fără să fi primit Botezul. . unită cu căinţa pentru păcate şi cu iubirea. Orice om care. ne permit să sperăm că există o cale de mântuire pentru copiii morţi fără Botez. dacă ar fi cunoscut necesitatea lui. LG 16. să fie asociaţi acestui Mister pascal”1910. şi anume divină. aşa cum o face în funeraliile pentru ei. într-un mod cunoscut de Dumnezeu. Cele două efecte principale sunt aşadar curăţarea de păcate şi naşterea cea nouă în Duhul Sfînt1912. 1910 1911 GS 22. Harul Botezului 1262 Diferitele efecte ale Botezului sunt semnificate de elementele sensibile ale ritului sacramental. sunt botezaţi prin însăşi moartea lor pentru şi cu Cristos. Biserica nu poate decât să-i încredinţeze îndurării lui Dumnezeu. marea milostivire a lui Dumnezeu. Acest Botez al sângelui.sacramentul Botezului. Fapte 2. deşi nu cunoaşte Evanghelia lui Cristos şi Biserica lui. 1 Tim 2. 4. Întradevăr. care l-a făcut să spună: „Lăsaţi copiii să vină la mine şi nu-i opriţi” (Mc 10. le asigură mântuirea pe care nu au putut-o dobândi prin sacrament. 1912 Cf. cf. Cufundarea în apă face apel la simbolismul morţii şi al purificării. Putem presupune că asemenea persoane ar fi dorit explicit Botezul. trebuie să susţinem că Duhul Sfânt oferă tuturor posibilitatea ca. Cf. fără a fi sacrament. VII. dar El însuşi nu este legat de sacramentele sale. 5.

12. DS 1515. harul îndreptăţirii. care: ─ îl face capabil să creadă în Dumnezeu. pe care Tradiţia o numeşte concupiscenţă sau. Mai mult. 1 Cor 6. păcatul strămoşesc şi toate păcatele personale. dar face din neofit „o făptură nouă” (2 Cor 5. DS 1316. 1264 În cel botezat dăinuie totuşi anumite consecinţe ale păcatului. 1915 Cf.. ca suferinţele. . 1263 Prin Botez sunt iertate toate păcatele. un fiu adoptiv al lui Dumnezeu 1915. să nădăjduiască în El şi să-l iubească. boala. prin darurile Duhului Sfânt. ─ îi dă posibilitatea să crească în bine prin virtuţile morale. moartea ori fragilităţile inerente vieţii. rezistă cu curaj prin harul lui Cristos.. 19. în cei care au fost renăscuţi nu rămâne nimic care să-i împiedice să intre în Împărăţia lui Dumnezeu. „O făptură nouă” 1265 Nu numai că Botezul curăţă de toate păcatele. 4). 17). „părtaş la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. Cc. ca şi toate pedepsele pentru păcat1913. nici urmările păcatului. metaforic. neconsimţind la ea. mădular al lui Cristos 1916 şi moştenitor împreună cu El (Rom 8. 1917 Cf. 27. Astfel. nici păcatul lui Adam. ─ îi dă puterea de a trăi şi de a acţiona sub impulsul Duhului Sfânt. „focarul păcatului” (fomes pecati): „Lăsată pentru încercarea noastră. nici păcatul personal. întregul organism al vieţii supranaturale a creştinului îşi are rădăcina în Sfântul Botez. Trid. dintre care cea mai gravă este despărţirea de Dumnezeu. Într-adevăr.Pentru iertarea păcatelor. «cel care va lupta după legile jocului va primi coroana»” (2 Tim 2. cum ar fi slăbiciunile de caracter etc. 5-7. 5)1914. templu al Duhului Sfânt1917. Gal 4. precum şi o înclinaţie spre păcat. 17). 1913 1914 Cf. concupiscenţa nu poate dăuna celor care.. prin virtuţile teologale. 1916 Cf 1 Cor 6. 1266 Preasfânta Treime dăruieşte celui botezat harul sfinţitor. 15.

208-223. 1923 LG 11. can. el este chemat să se supună celorlalţi1919. 5). 13). 1268 Cei botezaţi au devenit „pietre vii” spre zidirea unei „case duhovniceşti”. 1921 Cf. AG 7. cei care cred 1918 1919 Cf. 2. De acum. CCEO. 1 Tes 5. neam sfânt. ca să fim un singur trup” (1 Cor 12. cel botezat se bucură şi de drepturi în sânul Bisericii: de a primi sacramentele. În aceeaşi măsură în care Botezul este izvorul responsabilităţilor şi al îndatoririlor. al Noului Legământ. . Ef 5. „preoţie sfântă” (1 Pt 2. 9). care depăşeşte toate graniţele naturale sau umane dintre popoare. 1922 Cf. Botezul îl face pe om părtaş la preoţia comună a credincioşilor. ci Aceluia care a murit şi a înviat pentru noi1918. 1270 „Renăscuţi ca fii ai lui Dumnezeu printr-o nouă naştere [baptismală]. Din apa Botezului se naşte unicul Popor al lui Dumnezeu. 675.. ei participă la preoţia lui Cristos. CIC. să-i slujească1920 în comuniunea Bisericii şi să fie „smeriţi şi ascultători” faţă de conducătorii Bisericii (Evr 13. 15. 1920 Cf. Prin Botez. 19). 25) Botezul încorporează în Biserică. 12-13. 12-15.Încorporaţi în Biserică. In 13. culturi. de a se hrăni cu cuvântul lui Dumnezeu şi de a fi susţinut de celelalte ajutoare spirituale ale Bisericii1922. 17) şi să se poarte faţă de ei cu respect şi afecţiune1921. 23. 15-16.. „Atunci (. [cei botezaţi] trebuie să mărturisească înaintea oamenilor credinţa pe care au primit-o de la Dumnezeu prin Biserică1923” şi să participe la activitatea apostolică şi misionară a Poporului lui Dumnezeu1924. LG 37. popor dobândit ca să vestească în lume faptele măreţe ale Aceluia care i-a chemat din întuneric la minunata sa lumină” (1 Pt 2. Cf. rase şi sexe: „Pentru că întrun Duh ne-am botezat noi toţi. chiar şi cu aceia care nu sunt încă în deplină comuniune cu Biserica catolică: „Într-adevăr. sunt „seminţie aleasă. 2 Cor 5.) nu suntem oare mădulare unii altora?” (Ef 4. LG 17. cel botezat nu-şi mai aparţine sieşi (1 Cor 6. can. 1924 Cf. 1269 Devenit membru al Bisericii. Trupul lui Cristos 1267 Botezul face din noi mădulare ale Trupului lui Cristos. preoţie împărătească. 1 Cor 16. la misiunea lui profetică şi regească. Legătura sacramentală a unităţii creştinilor 1271 Botezul constituie fundamentul comuniunii între toţi creştinii. 21.

21-22. în aşteptarea vederii fericite a lui Dumnezeu ─ împlinire a credinţei ─ şi în speranţa Învierii. Oferit o dată pentru totdeauna. O pecete spirituală de neşters. Dem. Canonul Roman 97. chiar dacă păcatul împiedică Botezul să aducă roade de mîntuire1928. 1929 Cf.) Îndreptăţiţi prin credinţa primită la Botez. Rom 8. Botezul este pecetea vieţii veşnice”1933.în Cristos şi au primit în mod valid Botezul se află într-o anumită comuniune. Botezul nu poate fi repetat. Pecetea baptismală îi face apţi şi îi angajează pe creştini să-i slujească lui Dumnezeu printr-o participare vie la liturgia sacră a Bisericii şi să-şi exercite preoţia baptismală prin mărturia unei vieţi sfinte şi a unei iubiri rodnice1930. „Într-adevăr. va putea să meargă însemnat „cu semnul credinţei”1934. credincioşii au primit caracterul sacramental care îi consacră pentru cultul religiei creştine1929. cu credinţa Botezului său. 1927 Cf. 1934 LR. PE SCURT 1925 1926 UR 3. (.. cu Biserica catolică. poartă pe drept numele de creştini şi sunt recunoscuţi pe bună dreptate ca fraţi în Domnul de către fiii Bisericii catolice”1925. LG 11. 1272 Încorporat lui Cristos prin Botez. 1930 Cf. 1931 Sf. deşi imperfectă. sunt încorporaţi lui Cristos şi. adică va fi rămas fidel cerinţelor Botezului său. Augustin. 13-14. 5. DS 1609-1619. Creştinul care „va fi păstrat pecetea” până la sfârşit.. 3. LG 10. de aceea. cel botezat este făcut asemenea chipului lui Cristos1927. 1932 Cf. 1274 „Pecetea Domnului” (Dominicus character1931) este pecetea cu care Duhul Sfânt ne-a însemnat „pentru ziua răscumpărării” (Ef 4. . 2 Cor 1. 1933 Sf. 98. 30)1932. Irineu. 1928 Cf. Ef 1. „Aşadar Botezul constituie legătura sacramentală a unităţii existente între toţi aceia care au fost regeneraţi prin el”1926. 1273 Încorporaţi în Biserică prin Botez. Botezul îl pecetluieşte pe creştin cu un sigiliu spiritual de neşters (caracter) al apartenenţei sale la Cristos.. Această pecete nu este ştearsă de nici un păcat. 29. Ep. UR 22..

Euharistia. care îl consacră pe cel botezat cultului religiei creştine. şi făcut părtaş la preoţia lui Cristos. 19-20). Botezul este administrat copiilor. 1277 Botezul constituie naşterea la viaţa nouă în Cristos. care constituie întărirea acesteia. el este necesar pentru mântuire ca şi Biserica însăşi. faceţi ucenici din toate neamurile. în care Botezul ne introduce. care îl hrăneşte pe ucenic cu Trupul şi Sângele lui Cristos în vederea transformării în El. deşi nu cunosc Biserica. adică a Tatălui. 1280 Botezul imprimă în suflet un semn spiritual de neşters.1275 Iniţierea creştină se împlineşte prin ansamblul celor trei sacramente: Botezul. liturgia Bisericii ne îndeamnă să avem 1935 1936 Cf. Datorită caracterului pe care îl imprimă. LG 16. învăţându-i să păzească toate câte vi le-am poruncit Eu” (Mt 28. Intrarea în viaţa creştină deschide calea spre adevărata libertate. şi al Sfântului Duh. cel botezat este încorporat în Biserică. care comportă: iertarea păcatului strămoşesc şi a tuturor păcatelor personale. Mirul. 1278 Ritul esenţial al Botezului constă în cufundarea candidatului în apă sau în turnarea de apă pe capul lui. 1276 ”Mergând deci. botezându-i în numele Tatălui. 1281 Cei care mor pentru credinţă. 1279 Rodul Botezului sau harul baptismal este o realitate bogată. templu al Duhului Sfânt. 1282 Încă din cele mai vechi timpuri. Potrivit voinţei Domnului. sub impulsul harului. sunt mântuiţi. copiii sunt botezaţi în credinţa Bisericii. Trupul lui Cristos. mădular al lui Cristos. naşterea la viaţa cea nouă. a Fiului şi a Duhului Sfânt. şi al Fiului. prin care omul devine fiu adoptiv al Tatălui. 1283 În privinţa copiilor ce mor nebotezaţi. catehumenii şi toţi oamenii care. Tocmai prin aceasta. rostind invocarea Preasfintei Treimi. chiar dacă nu au primit Botezul1936. . care nu presupune merite omeneşti. îl caută totuşi pe Dumnezeu cu inimă sinceră şi se străduiesc să împlinească voinţa lui. fiindcă el este un har şi un dar al lui Dumnezeu. care este începutul vieţii noi. Botezul nu poate fi repetat1935. DS 1609 şi 1624. caracterul.

întreaga sa viaţă şi întreaga sa misiune se înfăptuiesc într-o comuniune totală cu Duhul Sfânt. 34). Ez 36. profeţii au vestit că Duhul Domnului se va odihni peste Mesia cel aşteptat1939. 13-17. 2. Zămislit de la Duhul Sfânt. în vederea misiunii sale mântuitoare1940. 25-27. 1939 Cf. şi al Fiului. In 1. a căror unitate trebuie păstrată. Cristos a făgăduit în mai multe Cf. LG 11.încredere în milostivirea divină şi să ne rugăm pentru mântuirea lor. ca adevăraţi martori ai lui Cristos”1938. Mt 3. au obligaţia mai strictă de a răspândi şi de a apăra. prin aceasta. spunând: „Eu te botez în numele Tatălui. Ioel 3. orice persoană poate boteza. OCf Praenotanda 1. cu condiţia să aibă intenţia de a face ceea ce face Biserica şi să toarne apă pe capul candidatului. sunt întăriţi cu o putere specială a Duhului Sfânt şi. Mesia. Is 11. Mirul în economia mântuirii 1286 În Vechiul Testament. 1. ARTICOLUL 2 Sacramentul Mirului 1285 Împreună cu Botezul şi Euharistia. ci trebuia să fie împărtăşită întregului popor mesianic1942. Lc 4. Is 61. OCf Praenotanda 2. prin cuvânt şi faptă. 1287 Dar această plinătate a Duhului Sfânt nu trebuia să rămână doar a lui Mesia. Într-adevăr. Aşadar trebuie să li se explice credincioşilor că primirea acestui sacrament este necesară pentru desăvârşirea harului baptismal1937. 1942 Cf. Fiul lui Dumnezeu1941. 33-34. 1941 Cf. sacramentul Mirului formează ansamblul „sacramentelor iniţierii creştine”. 1284 La nevoie. „prin sacramentul Mirului sunt legaţi mai desăvârşit de Biserică. Coborârea Duhului Sfânt peste Isus în momentul în care era botezat de Ioan a fost semnul că El era cel ce avea să vină. 1940 Cf. şi al Sfântului Duh”. 1-2. pe care Tatăl i-l dăruieşte „fără măsură” (In 3. credinţa. I. 16-22. 1937 1938 .

15-17. Impunerea mâinilor este pe bună dreptate recunoscută de tradiţia catolică drept originea sacramentului Mirului. Orientul a păstrat unite cele două sacramente. într-un fel. în general. 7. 2. după expresia Sfântului Ciprian. iar Petru afirmă că această revărsare a Duhului Sfânt este semnul timpurilor mesianice 1945. 11). darul Duhului Sfânt. 1945 Cf. harul Rusaliilor”1949. sau mir. care duce la desăvârşire harul Botezului1947. apostolii le-au împărtăşit neofiţilor. în Orient acest sacrament se numeşte miruire. o unică celebrare împreună cu Botezul. 1949 Paul VI. Fapte 8. ungerea cu crismă. cât şi în Occident. 37-39. formând cu acesta. 5-6. care completează iniţierea creştină. Acest rit al ungerii există până în zilele noastre. chiar dacă mirul este conferit de preotul care botează. Cei care au crezut atunci în propovăduirea apostolilor şi s-au botezat au primit. 38. Divinae consortium naturae. pentru a semnifica mai bine darul Duhului Sfânt. creşterea numărului de Botezuri de copii ─ în tot timpul anului ─ şi creşterea numărului parohiilor (rurale). 19. De aceea. 16. Confirmaţiunea constituie. 1288 „De atunci. în chip mult mai strălucitor. în Scrisoarea către Evrei. Fapte 2. În Occident. şi apoi. 1946 Cf. 1-4. 12. care perpetuează. respectiv. Fapte 2. Fapte 2. care înseamnă „crismă”. Const. care înseamnă „uns” şi care îşi trage originea din numele lui Cristos însuşi. Această ungere ilustrează numele de „creştin”.rânduri această revărsare a Duhului Sfânt1943. Fapte 1. în ziua de Rusalii 1944. despre impunerea mîinilor1948. se instituie separarea în timp a acestor două sacramente. atât în Orient. In 3. deoarece se dorea ca desăvârşirea Botezului să fie rezervată episcopului. 22 şi. ap. la impunerea mâinilor s-a adăugat ungerea cu ulei parfumat (crismă). făgăduinţă pe care a împlinit-o prima dată în ziua de Paşti. darul Duhului Sfînt1946. nu mai îngăduie prezenţa episcopului la toate celebrările baptismale. şi întărirea harului baptismal. în Biserică. pe care „Dumnezeu l-a uns cu Duhul Sfânt” (Fapte 10. De aceea. În Occident. printre elementele primei instruiri creştine se află învăţătura despre Botezuri şi. 38). de asemeni. 8. 1947 Cf. 7-15. prin impunerea mâinilor. 1948 Cf. Lc 12. Plini de Duhul Sfânt. un „sacrament dublu”. toate roade ale Duhului Sfânt. Cf. Printre alte motive. Două tradiţii: Orientul şi Occidentul 1290 În primele secole. apostolii încep să proclame „faptele minunate ale lui Dumnezeu” (Fapte 2. Evr 6. 5-8. In 20. 17-18. 1289 Foarte curând. denumirea de Confirmaţiune sugerează în acelaşi timp confirmarea Botezului. El nu poate face însă aceasta decât cu „mirul” 1943 Cf. 1944 . pentru a împlini voinţa lui Cristos. care extind diecezele. la rândul lor.

de sănătate şi de forţă. 1294 Toate aceste semnificaţii ale ungerii cu ulei se regăsesc în viaţa sacramentală. Ps 23. 21. 15. Prin Mir. Is 1. Sf. garant şi slujitor al unităţii Bisericii sale. este desăvârşită printr-o a doua ungere făcută de episcop pe fruntea fiecăruia dintre noii botezaţi1951. la Mir şi la Preoţie. 1952 Cf. Prima ungere. 14 etc. exprimă legătura cu originile apostolice ale Bisericii lui Cristos. ungerea bolnavilor exprimă vindecarea şi alinarea. cann. 2 Cor 2. pecetea Duhului Sfânt. Trad. al catolicităţii şi al apostolicităţii ei. aceea pe care o dă preotul. de care El este plin. ap. 1. Dacă Botezul este conferit unui adult. Prima ungere cu sfânta crismă. 34. Ungerea cu sfânta crismă după Botez. 1295 Prin această ungere. Dt 11. şi. 5. cel miruit primeşte „însemnul”. Lc 10. fiindcă alină loviturile şi rănile1954 şi te face strălucitor de frumuseţe. există o singură ungere postbaptismală: aceea a Confirmaţiunii. 696. ungerea este bogată în semnificaţii: uleiul este semnul abundenţei1952 şi al bucuriei1953. CCEO. 1. participă în mai mare măsură la misiunea lui Isus Cristos şi la plinătatea Duhului Sfânt. Hippolit. 6. Ungerea înainte de Botez cu uleiul catehumenilor înseamnă purificare şi întărire. preoţească şi regească a lui Cristos. Cf. adică cei unşi. 1950 1951 Cf. este semnul unei consacrări.consacrat de un episcop1950. 695. 1953 Cf. II. 1291 Un obicei al Bisericii Romei a facilitat dezvoltarea practicii occidentale: dubla ungere cu sfânta crismă după Botez. este semn de vindecare. prin urmare. 1292 Practica Bisericilor orientale subliniază mai mult unitatea iniţierii creştine. . Semnele şi ritualul Mirului 1293 În ritualul acestui sacrament se cuvine să luăm în considerare semnul ungerii şi ceea ce ungerea desemnează şi imprimă: pecetea spirituală. a rămas legată de ritul Botezului: ea semnifică participarea celui botezat la funcţia profetică. Cea a Bisericii latine exprimă mai clar comuniunea noului creştin cu episcopul său. el curăţă (ungerea înainte şi după baie) şi dă supleţe (ungerea atleţilor şi a luptătorilor). În simbolismul biblic şi antic. 1955 Cf. 104. creştinii. 1954 Cf. 15. înfăptuită de preot asupra neofitului la ieşirea din baia baptismală. pentru ca toată viaţa lor să răspândească „buna mireasmă a lui Cristos”1955.

care precede celebrarea Mirului. liturgia sacramentului începe cu reînnoirea făgăduinţelor de la Botez şi cu profesiunea de credinţă a celor ce vor primi Mirul. 1 Rg 21. Ap 7. SC 71. ca să fie pentru toţi cei ce vor fi unşi şi însemnaţi cu el: mir sfânt. (. Is 29. într-un fel. Cf. 10. 42. Gen 38. În Bisericile orientale această consacrare este rezervată chiar patriarhului: Liturgia siriacă din Antiohia exprimă astfel epicleza consacrării sfintei crisme (mirului): „[Părinte. haina mântuirii. 1960 Cf. ca în ritul roman. darul spiritual. 1959 Cf. Dt 32. 1298 Când Mirul este celebrat separat de Botez. al proprietăţii asupra unui obiect1958 ─ aşa erau însemnaţi soldaţii cu sigiliul comandantului lor. 18. care ne-a şi pecetluit şi a dat zălogul Duhului în inimile noastre” (2 Cor 1. fericirea nepieritoare. 34. 27. veşmântul luminii. mir regesc. 1962 Cf. 8.. punerea pentru totdeauna în slujba lui. 9. Cânt 8. Creştinul este însemnat şi el cu o pecete: „Cel care ne întăreşte pe noi împreună cu voi în Cristos şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu. 4-6. Gen 41. consacră sfânta crismă pentru întreaga dieceză. Această pecete a Duhului Sfânt marchează apartenenţa totală la Cristos. 1296 Isus însuşi spune despre El că este însemnat cu pecetea Tatălui său1961. i se conferă imediat şi Mirul şi participă la Cf. Episcopul este acela care. Când un adult primeşte Botezul. 13. 1961 Cf.Pecetea este simbolul persoanei1956. Ier 32. Apare astfel evident faptul că Mirul este continuarea Botezului1964. 30. 22)1962. 4. Ef 1. eventual. în timpul Liturghiei crismale. 6. In 6. scutul credinţei şi coiful înfricoşător împotriva tuturor uneltirilor Celui Potrivnic”. Ez 9. 1963 Cf. în Joia Sfântă. făcându-l.. face parte din ea. semnul autorităţii ei1957. 4. este consacrarea sfintei crisme. precum şi sclavii cu acela al stăpânului lor. mir al bucuriei. dar şi făgăduinţa ocrotirii divine în marea încercare eshatologică1963. 11. Celebrarea Mirului 1297 Un moment important. pecetea neştearsă. mir preoţesc. dar care. 1964 Cf. secret1960. sfinţirea sufletelor şi a trupurilor. ea legalizează un act juridic1959 sau un document. 2-3. 1958 Cf. 1956 1957 .) trimite-l pe Duhul Sfânt] asupra noastră şi asupra acestui ulei care se află în faţa noastră şi consacră-l.

1303 Prin aceasta. Episcopul este cel care invocă revărsarea Duhului: „Dumnezeule atotputernic. făcută cu impunerea mâinii şi însoţită de cuvintele: «Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt»”1966. În ritul latin. 1967 Cf. Const. urechile. ─ ne dăruieşte o putere specială a Duhului Sfânt pentru a răspândi şi a apăra credinţa prin cuvânt şi faptă. 1300 Urmează ritul esenţial al sacramentului. Divinae consortium naturae. Tu însuţi trimite-l asupra lor pe Duhul Sfânt. semnifică şi arată comuniunea eclezială cu Episcopul şi cu toţi credincioşii1967. ─ ne leagă mai desăvârşit de Biserică1968. după o rugăciune de epicleză. 1301 Semnul păcii. şi umple-i de Duhul temerii de Dumnezeu. 866. . Prin Cristos. Sf. Ap. aşa cum le-a fost dăruită şi apostolilor în ziua de Rusalii. Episcopul întinde mâinile asupra grupului celor ce vor primi Mirul. fiecare ungere fiind însoţită de formula: „Pecetea darului Duhului Sfânt”. Mângâietorul. mâinile şi picioarele. Hippolit. pentru a mărturisi cu curaj numele 1965 1966 Cf. 15). Trad. „sacramentul Mirului este conferit prin ungerea cu sfânta crismă pe frunte. prin care spunem «Abba. ─ sporeşte în noi darurile Duhului Sfânt. Dăruieşte-le lor Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. nasul. CIC. ochii. asupra părţilor celor mai importante ale corpului: fruntea. eliberându-i de sub jugul păcatului. spatele. gest care. LG 11. 1299 În ritul roman. 21. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. III. semnifică darul Duhului Sfânt. care încheie ritualul sacramentului. 1968 Cf. încă din vremea apostolilor. Roadele Mirului 1302 Din celebrare rezultă că rodul sacramentului Mirului este revărsarea deplină a Duhului Sfânt. Mirul aduce creşterea şi aprofundarea harului baptismal: ─ ne înrădăcinează mai adânc în filiaţia divină. buzele. Duhul sfatului şi al tăriei. Tată» (Rom 8. ca adevăraţi martori ai lui Cristos. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. În Bisericile orientale. Paul VI.Euharistie1965. Doamne. ungerea cu mir se face. ─ ne uneşte mai strâns cu Cristos. pieptul. Domnul nostru”. care din apă şi Duh Sfânt i-ai renăscut pe aceşti fii ai tăi. can. ap.

care nu are nevoie de o „ratificare” ca să devină efectiv. 1972 Cf. nu trebuie totuşi să confundăm vârsta adultă a credinţei cu vârsta adultă a creşterii naturale. IV. 1971 Cf. fără Mir şi Euharistie. Th. îmbrăcându-l cu puterea de sus. 3. şi păstrează ceea ce ai primit. ca o misiune (quasi ex officio)”1973. Duhul fricii sfinte. Duhul ştiinţei şi al pietăţii. în pericol de moarte. DS 1609. Duhul înţelepciunii şi al înţelegerii. Duhul sfatului şi al tăriei. chiar dacă nu au ajuns la acea vîrstă1976. Sf. copiii trebuie să fie miruiţi. ad 2. 5. Myst. 1304 Ca şi Botezul. iar „cel miruit primeşte puterea de a mărturisi public credinţa creştină. 12. „caracterul”1971. CIC. 42. 1973 Cf. 1305 „Caracterul” desăvârşeşte preoţia comună a credincioşilor. Mirul şi Euharistia formează o unitate. LG 11. 7. desigur. Astfel. 48-49. 890. 1308 Dacă vorbim uneori despre Mir ca despre „sacramentul maturităţii creştine”. 889. 883. „credincioşii au obligaţia de a primi acest sacrament la timpul potrivit” 1975. dobândită prin Botez. nici să uităm că harul baptismal este un har de alegere gratuită şi nemeritată. Totuşi. can. Lc 24. 1975 CIC. însă iniţierea creştină rămâne neterminată. Cristos Domnul te-a întărit şi a pus în inima ta zălogul Duhului1970. 72. 1969 1970 Cf. a cărui împlinire este. Mirul imprimă în suflet o pecete spirituală de neşters. 891. cann. § 1. ca să-i fie martor1972. DS 1319. CIC. S. 1976 Cf. sacramentul Botezului este. fiindcă. Mirul se dă o singură dată. chiar în copilărie.lui Cristos şi pentru a nu ne ruşina niciodată de crucea lui1969: Aminteşte-ţi că ai primit pecetea spirituală. 3. Toma Aq. . Dumnezeu Tatăl te-a însemnat cu pecetea sa. 1307 Tradiţia latină stabileşte ca punct de referinţă pentru primirea Mirului „vârsta puterii de discernământ”. Sfântul Toma aminteşte acest lucru: Vârsta trupului nu condiţionează sufletul. Într-adevăr. can.. valid şi eficient. Sf. Ambrozie. Cine poate primi acest sacrament? 1306 Oricine a fost botezat şi nu a fost încă miruit poate şi trebuie să primească sacramentul Mirului1974. 1974 Cf. Deoarece Botezul. care este semnul că Isus Cristos l-a marcat pe creştin cu pecetea Duhului său.

candidaţii se cuvine să caute ajutorul spiritual al unui naş sau al unei naşe. cât şi la comunitatea parohială. S. ca să-şi poată asuma mai bine responsabilităţile apostolice ale vieţii creştine. ceea ce exprimă unitatea apostolică a Bisericii. făcând parte dintr-o altă comunitate creştină. ale cărei legături sunt întărite prin sacramentul Confirmării. 1981 LG 26. Oficiantul Confirmării 1312 Oficiantul originar al Confirmării este episcopul1981. în una şi aceeaşi celebrare. 893. Toma Aq. se cuvine să se recurgă la sacramentul Pocăinţei. CIC. Th. nici nu le măsori după numărul anilor”.. Primirea puterii şi a harurilor Duhului Sfânt cu docilitate şi disponibilitate trebuie pregătită printr-o rugăciune mai intensă1979. au luptat curajos şi până la sânge pentru Cristos1977. este admisă la comuniunea deplină cu Biserica1982. mulţi copii. De aceea. 1311 Pentru Mir. 72. can. Cf. Fapte 1. 1977 1978 Sf. 14. Aceasta o face totuşi cu Sfântul Mir consacrat de patriarh sau episcop. 883. § 2. 1979 Cf. 8. În Orient se obişnuieşte ca preotul ce botează să dea imediat şi Mirul. § 1. 1309 Pregătirea pentru Mir trebuie să aibă ca scop îndrumarea creştinului spre o unire mai intimă cu Cristos. Pentru purificarea în vederea primirii darului Duhului Sfânt. . 2. Aceasta din urmă are o responsabilitate deosebită în pregătirea celor ce vor primi Mirul1978. atât la Biserica universală. De aceea. care nu are sacramentul Confirmării valid. 3. 1310 Pentru a primi Confirmarea este necesară starea de har. spre o familiaritate mai vie cu Duhul Sfânt. cu darurile şi chemările lui. ca şi pentru Botez. cu acţiunea lui. OCf Praenotanda 3.omul poate primi desăvârşirea vârstei spirituale. prin puterea Duhului Sfânt pe care l-au primit. Se recomandă să fie aceeaşi persoană ca şi la Botez. 6. can. V. 1980 Cf. pentru a sublinia mai bine unitatea dintre cele două sacramente1980. OCf praenotanda 5. despre care vorbeşte Înţelepciunea (4. 8): „Bătrâneţile cinstite nu sunt cele aduse de o viaţă lungă. cateheza pentru Mir se va strădui să trezească simţul apartenenţei la Biserica lui Isus Cristos. În Biserica de rit latin se aplică aceeaşi disciplină la Botezul adulţilor sau când o persoană botezată. CIC. ad 2. 1982 Cf.

Petru şi Ioan au pus mâinile peste ei şi ei l-au primit pe Duhul Sfânt” (Fapte 8. oricât de mici ar fi. oficiantul Confirmării este de drept episcopul1983. 882. Într-adevăr. tradiţie ce pune în relief unitatea celor trei sacramente ale iniţierii creştine. să nu plece din lumea aceasta fără să fi fost desăvârşiţi de Duhul Sfânt prin darul plinătăţii lui Cristos. În Biserica latină. CIC. să-l confere el însuşi. Căci nu se coborâse încă peste nici unul dintre ei. apostolii care erau la Ierusalim i-au trimis acolo pe Petru şi pe Ioan. imprimă în sufletul creştinului un semn spiritual sau un caracter de neşters. acest sacrament este administrat imediat după Botez. Episcopii sunt urmaşii apostolilor. 1314 Dacă un creştin se află în pericol de moarte. Aceştia au coborât deci la samariteni şi s-au rugat pentru ei ca să li se dea Duhul Sfânt. se cuvine. acest sacrament se administrează o dată cu atingerea vârstei raţiunii şi celebrarea lui este rezervată în mod obişnuit episcopului. pentru a ne asocia mai mult misiunii ei şi pentru a ne ajuta să mărturisim credinţa creştină prin cuvânt însoţit de fapte. pentru a ne încorpora mai ferm lui Cristos. acest sacrament nu poate fi primit decât o singură dată în viaţă. CIC. 1318 În Orient. Biserica doreşte ca toţi fiii ei. este urmat de participarea la Euharistie. ca şi Botezul. episcopul poate da unor preoţi facultatea de a administra Mirul 1984. semnificând astfel că acest sacrament întăreşte legătura bisericească. Administrarea acestui sacrament de către ei marchează faptul că el are drept efect unirea mai strânsă a celor ce îl primesc cu Biserica. Chiar dacă. aducându-şi aminte că tocmai pentru acest motiv celebrarea Confirmării a fost despărţită în timp de cea a Botezului. § 3. 1985 Cf. § 2. can. 1317 Mirul. ei fuseseră numai botezaţi în numele Domnului Isus. pentru a face mai temeinică legătura noastră cu Biserica. oricare preot trebuie să-i dea Mirul1985. CIC. pentru motive grave. cu originile ei apostolice şi cu misiunea ei de a-l mărturisi pe Cristos. 884. de aceea. 14-17).1313 În ritul latin. can. este sacramentul ce îl dă pe Duhul Sfânt pentru a ne înrădăcina mai adânc în filiaţia divină. Atunci. pentru însăşi semnificaţia sacramentului. . ei au primit plinătatea sacramentului Preoţiei. 1983 1984 Cf. PE SCURT 1315”Aflând că Samaria primise cuvântul lui Dumnezeu. 1316Mirul desăvârşeşte harul baptismal. 883. can.

semn al unităţii. să dorească să primească sacramentul şi să fie pregătit să-şi asume rolul de ucenic şi martor al lui Cristos în comunitatea bisericească şi în treburile temporale. Cei care au fost înălţaţi la demnitatea preoţiei împărăteşti prin Botez şi configuraţi mai profund lui Cristos prin Confirmare participă. sufletul este copleşit de har şi ne este dată chezăşia gloriei viitoare”1986. Euharistia ─ izvor şi culme a vieţii bisericeşti 1986 SC 47. împreună cu întreaga comunitate. şi pe alte părţi ale corpului). în ritul bizantin. 1321 Când Confirmarea se celebrează separat de Botez. ospăţ pascal în care îl primim pe Cristos. memorialul morţii şi al învierii sale: sacrament al pietăţii. în noaptea în care era vândut. prin intermediul Euharistiei. printre altele. ARTICOLUL 3 Sacramentul Euharistiei 1322 Sfânta Euharistie completează iniţierea creştină. legătura ei cu Botezul este exprimată. Biserica. la însăşi Jertfa Domnului. 1320 Ritul esenţial al Confirmării constă în ungerea cu sfântul mir pe fruntea celui botezat (în Orient. 1323 „La Cina cea de Taină. Celebrarea Mirului în timpul Sfintei Liturghii contribuie la sublinierea unităţii dintre sacramentele iniţierii creştine. . în ritul roman. să fie în stare de har. legătură a carităţii. Mântuitorul nostru a instituit Jertfa euharistică a Trupului şi Sângelui său pentru a perpetua de-a lungul veacurilor Jertfa Crucii până la a doua sa venire şi pentru a încredinţa astfel Miresei sale preaiubite. prin reînnoirea făgăduinţelor de la Botez. care a atins vârsta raţiunii. trebuie să mărturisească credinţa. I. însoţită de impunerea mâinii oficiantului şi de cuvintele: „Primeşte pecetea darului Duhului Sfânt”.1319 Un candidat la Mir. „pecetea darului Duhului Sfânt”.

prin care Biserica este ea însăşi. Căci în Sfânta Euharistie este cuprins tot binele spiritual al Bisericii. 1 Cor 11. Dumnezeu sfinţeşte lumea. 36. 1989 CRit. 19. „Toate sacramentele. Este numită: Euharistie. Mc 14. 5. 1 Cor 15. 19. II. 1991 Sf. confirmă modul nostru de a gândi”1991. Tatălui”1989. în Cristos. 28. precum şi toate slujirile bisericeşti şi operele de apostolat sunt strâns legate de Euharistie şi rânduite în vederea ei. 20. 1329 Cina Domnului1992. mai cu seamă în timpul 1987 1988 LG 11. a fost folosit de Isus când binecuvânta şi împărţea pâinea ca mai-marele ospăţului1994. PO 5. Ap 19. 1992 Cf. iar Euharistia. şi de anticiparea cinei nunţii Mielului1993 în Ierusalimul ceresc. 4. 1 Cor 11. Mc 8. 19. 15. 1327 Pe scurt. 1326 În sfârşit. noi ne unim deja cu liturgia din cer şi anticipăm viaţa veşnică. . Frângerea Pâinii. propriu cinei ebraice.1324 Euharistia este „izvor şi culme a întregii vieţi creştine”1987. prin celebrarea euharistică. pentru că este vorba de Cina cea de Taină. 1994 Cf. Haer. Cristos însuşi. la rându-i. Paştele nostru”1988. răscumpărarea şi sfinţirea. care proclamă ─ îndeosebi în timpul mesei ─ lucrările lui Dumnezeu: creaţia. Irineu. instr. pentru că acest rit. Eucharisticum mysterium 6. pentru că este aducere de mulţumire lui Dumnezeu. Cum este numit acest sacrament? 1328 Bogăţia inepuizabilă a acestui sacrament se exprimă în diferitele nume ce i se dau. 1325 „Euharistia semnifică şi realizează comuniunea de viaţă cu Dumnezeu şi unitatea Poporului lui Dumnezeu. Fiecare dintre aceste nume evocă anumite aspecte ale lui. 6. şi a cultului pe care în Duhul Sfânt oamenii îl aduc lui Cristos şi. 18. 9. atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi1990. Cuvintele euharistein (Lc 22. 1993 Cf. În Euharistie se află totodată culmea acţiunii prin care. 1990 Cf. prin El. Euharistia rezumă totalitatea credinţei noastre: „Modul nostru de a gândi concordă cu Euharistia. 26. pe care Domnul a luat-o cu ucenicii în ajunul pătimirii sale. 24) şi eulogein (Mt 26. Mt 14. 22) reamintesc binecuvântările ebraice.

1 Cor 10. 1999 Cf. pentru că actualizează jertfa unică a lui Cristos Mântuitorul şi pentru că include şi ofranda Bisericii. 13-35. 11. 1 Cor. Didahé. iar primii creştini vor desemna adunările lor euharistice cu această expresie1997. 10. pentru că întreaga liturgie a Bisericii îşi găseşte punctul central şi expresia cea mai densă în celebrarea acestui sacrament. 7. 15)2000. 1332 Sfânta Misă. Sfânta şi dumnezeiasca Liturghie. Lc 24. 17. despre care vorbeşte Simbolul apostolilor ─. „jertfa de laudă” (Evr. 2004 Const. 1330 Memorialul pătimirii şi învierii Domnului. Mal 1. care ne face părtaşi la Trupul şi Sângele său ca să formăm un singur trup 2003. 5. 16-17. 13.. Ap. 2002 Cf. 1331 Împărtăşanie. Mt 26. pâinea cerească. Prin aceasta ei înţeleg că toţi aceia care se hrănesc din unica pâine frântă. Sfânta Jertfă a Liturghiei. jertfa curată2002 şi sfântă. deoarece desăvârşeşte şi întrece toate jertfele Vechiului Legământ. 20. 46. 2. Se mai spune şi Preasfântul Sacrament. pentru că liturgia în care s-a săvârşit misterul mântuirii se sfârşeşte prin trimiterea credincioşilor (missio) să împlinească voia lui Dumnezeu în viaţa lor de zi cu zi. 2005 Sf. 11.. expresie vizibilă a Bisericii1999. 16-17. 9. pentru că Euharistia se celebrează în adunarea credincioşilor.Cinei cea de Taină1995. sancta2004 ─ acesta este sensul primar al „împărtăşirii sfinţilor”. 42. Fapte 2. 5. 1995 1996 Cf. pentru că prin acest sacrament ne unim cu Cristos. . 26. Ps 116. 13. Cf. Cu acest nume sunt desemnate speciile euharistice păstrate în tabernacol. 1998 Cf. 1 Pt 2. Eph. 20. 1 Cor 11. 2001 Cf. medicamentul nemuririi2005. Ignaţiu din Antiohia. Cristos. 6. 12. viatic . intră în împărtăşire cu El şi formează în El un singur trup1998. 8. pâinea îngerilor. se mai numeşte cele sfinte: ta hagia. 2000 Cf. 24. 11. 2003 Cf. 17-34. 13. Din acest gest ucenicii îl vor recunoaşte după învierea sa 1996. jertfa spirituală2001. pentru că este sacramentul sacramentelor. Sfânta Jertfă. cu acelaşi sens este numită şi celebrarea Sfintelor Taine. 1997 Cf. Adunare euharistică (synaxis). 1 Cor 10.

până la întoarcerea lui în slavă.. Mt 14. amintirea manei din pustiu va reaminti mereu lui Israel că trăieşte cu pâinea Cuvântului lui Dumnezeu2008. Dar ele primesc şi o nouă semnificaţie în contextul Exodului: azimele pe care le mănâncă Israel în fiecare an la Paşte comemorează graba plecării eliberatoare din Egipt. Biserica face în continuare. semnul pâinii şi al vinului continuă să semnifice şi bunătatea creaţiei. LR Canonul roman 95: Supra quae. Dt 8. Isus şi-a instituit Euharistia dând un sens nou şi definitiv binecuvântării pâinii şi a potirului. În sfârşit. 2010 Cf. Semnul apei preschimbate în vin la Cana2010 vesteşte deja Ceasul preamăririi lui Isus.III. Astfel. aceea a aşteptării mesianice a refacerii Ierusalimului. In 2. 15. ceea ce a făcut El în ajunul pătimirii: „A luat pâinea. Cf. daruri ale Creatorului. în amintirea lui. 32-39. Credincioasă poruncii Domnului. a frânt şi a împărţit pâinile prin ucenicii săi ca să hrănească mulţimea. 1335 Minunile înmulţirii pâinilor. la Ofertoriu. „Potirul binecuvântării” (1 Cor 10. prefigurează belşugul pâinii unice a Euharistiei lui2009. 13-15. rege şi preot. pâinea de fiecare zi este rodul Pământului făgăduinţei. Mc 14. 16) de la sfârşitul ospăţului pascal al evreilor adaugă bucuriei festive a vinului o dimensiune eshatologică. 2008 Cf. care. dar mai întâi „rod al pământului” şi «al viţei-de-vie». unde credincioşii vor bea vinul cel nou2011 devenit Sângele lui Cristos. chezăşia fidelităţii lui Dumnezeu faţă de făgăduinţele sale. în semn de recunoştinţă faţă de Creator. aducem mulţumire Creatorului pentru pâine şi pentru vin2006. „rod al muncii oamenilor”. prin cuvintele lui Cristos şi prin invocarea Duhului Sfânt.. 11. când Domnul a binecuvântat. 1334 În Vechiul Legământ. 2011 Cf.” Devenind în mod tainic Trupul şi Sângele lui Cristos. Ps 104. 2009 Cf. Euharistia în economia mântuirii Semnul pâinii şi al vinului 1333 În centrul celebrării Euharistiei se află pâinea şi vinul. Biserica vede în gestul lui Melchisedec. 13-21. El arată desăvârşirea ospăţului de nuntă în Împărăţia Tatălui. .. 3. pâinea şi vinul sunt oferite ca jertfă printre cele dintâi roade ale pământului. devin Trupul şi Sângele lui Cristos. 25.” „A luat potirul cu vin.. 2006 2007 Cf. care „a adus pâine şi vin” (Gen 14. 18) o prefigurare a propriei sale ofrande2007.

Mt 26. zicând: „Acesta este Trupul meu. în Sângele meu. până când nu va fi desăvârşit în Împărăţia lui Dumnezeu”. în care trebuia să se jertfească Paştele. cuvinte ce pregătesc instituirea Euharistiei: Cristos se numeşte pe sine Pâinea vieţii. El a instituit Euharistia ca memorial al morţii şi învierii sale şi a poruncit apostolilor s-o celebreze până la venirea sa. ducându-se. iubindu-i pe ai săi. (. zicând: „Acest potir este Legea cea nouă. In 6. 60) Euharistia şi Crucea sunt pietre de încercare. Asemenea şi potirul. Cc. 1 Cor 11. „Oare şi voi vreţi să plecaţi?” (In 6. aşa cum vestirea pătimirii i-a scandalizat: „Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In 6. faceţi aceasta în amintirea mea”. 67): această întrebare a Domnului răsună de-a lungul vremurilor. Şi când a venit ceasul. Isus a 2012 Cf. coborâtă din cer2014. s-a aşezat la masă. le-a spălat picioarele şi le-a dat porunca iubirii2012. 1340 Celebrând Cina cea de Taină cu apostolii săi în cadrul ospăţului pascal.. luând pâinea.. până la sfârşit i-a iubit. 23-26. şi apostolii împreună cu El. In 13.) Iar ei. (. după cină. 2015 Cf.. 17-29. 7-20)2015. a frânt-o şi le-a dat lor. 1-17..1336 Cea dintâi vestire a Euharistiei i-a divizat pe ucenici. 1338 Cele trei Evanghelii sinoptice şi Sfântul Paul ne-au transmis relatarea instituirii Euharistiei. Isus i-a trimis pe Petru şi pe Ioan. 12-25. invitaţie a iubirii sale de a descoperi că El este singurul care are „cuvintele vieţii veşnice” (In 6.) Şi. Mc 14. 68) şi că a primi în credinţă darul Euharistiei sale înseamnă a-l primi pe El însuşi. ca să mâncăm”. mai înainte de pătimirea mea. care se dă pentru voi. pentru a nu fi niciodată departe de ai săi şi pentru a-i face părtaşi la Paştele său. (. Ştiind că sosise ceasul să plece din lumea aceasta pentru a se întoarce la Tatăl său.. care se varsă pentru voi” (Lc 22. Şi a zis către ei: „Cu dor am dorit să mănânc cu voi acest Paşte. la rândul său. 2014 Cf. „instituindu-i atunci preoţi ai Noului Testament”2013. Tridentin: DS 1740. Pentru a le lăsa o chezăşie a iubirii. zicând: „Mergeţi şi ne pregătiţi Paştele. Sfântul Ioan relatează cuvintele lui Isus în sinagoga din Cafarnaum. mulţumind. Căci zic vouă că de acum nu-l voi mai mânca..) au pregătit Paştele. pe când erau la cină. 2013 . Este acelaşi mister şi nu încetează să fie prilej de scindare. 1339 Isus a ales timpul Paştelui ca să împlinească ceea ce vestise la Cafarnaum: să dea ucenicilor Trupul şi Sângele său: Şi a sosit ziua Azimelor. Instituirea Euharistiei 1337 Domnul.

1343 Creştinii se adunau „pentru frângerea pâinii”. mai ales. prin apostoli şi urmaşii lor. De atunci şi până în zilele noastre. al morţii. Despre Biserica de la Ierusalim se spune: Ei stăruiau în învăţătura apostolilor şi în împărtăşire. trecerea lui Isus la Tatăl prin moartea şi învierea sa. 26).. IV. al învierii şi al mijlocirii sale la Tatăl.. 26) nu cere doar să ne aducem aminte de Isus şi de ceea ce a făcut.) Şi în fiecare zi stăruiau într-un cuget în templu şi. 42. frângând pâinea prin case. din celebrare în celebrare. în frângerea pâinii şi în rugăciuni. 46). Într-adevăr. Iată ce scrie el. Ea are în vedere celebrarea liturgică. Noul Paşte. Poporul lui Dumnezeu în peregrinare „înaintează pe calea cea strâmtă a Crucii”2016 spre ospăţul ceresc. celebrarea Euharistiei s-a perpetuat astfel încât o întâlnim acum pretutindeni în Biserică cu aceeaşi structură fundamentală. (. vestind misterul pascal al lui Isus „până când va veni” (1 Cor 11. 1342 Biserica a fost credincioasă de la început poruncii Domnului. adică în ziua de duminică. care desăvârşeşte Paştele ebraic şi anticipează Paştele final al Bisericii în slava Împărăţiei. Ea rămâne punctul central al vieţii Bisericii.dat Paştelui ebraic sensul lui definitiv. pe la 155. pentru a-i 2016 AG 1. 7). a memorialului lui Cristos. când toţi cei aleşi se vor aşeza la masa Împărăţiei. „Faceţi aceasta în amintirea mea” 1341 Porunca lui Isus de a repeta gesturile şi cuvintele sale „până când va veni” (1 Cor 11. 1344 Astfel. Celebrarea liturgică a Euharistiei Liturghia tuturor veacurilor 1345 Încă din secolul al doilea. „în prima zi a săptămânii”. este anticipată în Cina cea de Taină şi celebrată în Euharistie. Ele au rămas aceleaşi până în zilele noastre în toate marile familii liturgice. ziua învierii lui Isus (Fapte 20. al vieţii. luau împreună hrana în bucurie şi în curăţia inimii (Fapte 2. . avem mărturia Sfântului Iustin Martirul cu privire la liniile majore ale desfăşurării celebrării euharistice.

După aceea ne ridicăm în picioare cu toţii şi ne rugăm] pentru noi înşine (. 1. a frânt-o şi le-a dat-o”2020. După ce acela care prezidează a adus mulţumire şi poporul a răspuns. 65 [textul între paranteze drepte este din capitolul 67]. a binecuvântat-o. cu prezentarea pâinii şi a vinului. 1346 Liturgia Euharistiei se desfăşoară conform unei structuri fundamentale care s-a păstrat de-a lungul veacurilor până la noi. cât şi a Trupului Domnului2019. cu lecturile. apoi. 1347 Oare nu aşa s-a desfăşurat şi cina pascală a lui Isus cel Înviat cu ucenicii săi? Mergând pe drum. SC 56. Iustin. care formează o unitate originară: ─ adunarea. atât cât îngăduie timpul. Se citeşte din amintirile apostolilor şi din scrierile profeţilor. ─ liturgia euharistică. şezând la masă cu ei. într-adevăr. masa pregătită pentru noi în Euharistie este atât a Cuvântului lui Dumnezeu. aducerea de mulţumire consacratoare şi împărtăşania. şi aduce mulţumire (în greceşte: euharistian) îndelung pentru faptul că am fost socotiţi vrednici de aceste daruri. în numele Fiului şi al Duhului Sfânt. Liturgia Cuvântului şi liturgia euharistică alcătuiesc „un singur act de cult” 2018. După terminarea rugăciunilor. Apoi i se aduc aceluia care prezidează pâine şi un potir cu apă amestecată cu vin. Când acesta termină rugăciunile şi aducerile de mulţumire. DV 21.) şi pentru ceilalţi. cei care la noi sunt numiţi diaconi împart tuturor celor de faţă pâinea. spre a dobândi astfel mântuirea veşnică. omilia şi rugăciunea universală. ca să fim aflaţi drepţi prin viaţa şi faptele noastre şi fideli poruncilor. se adună în acelaşi loc toţi cei care locuiesc într-un oraş sau într-un sat. 2017 2018 . „a luat pâinea. tot poporul de faţă aclamă zicând: Amin. 2019 Cf. ne dăm unii altora o sărutare. vinul şi apa „euharistizate” şi le duc celor care n-au fost de faţă2017. oriunde ar fi. pentru a povăţui şi a îndemna la imitarea acestor lucruri frumoase. Ea se desfăşoară în două momente mari. Acesta le ia şi înalţă laudă şi slavă către Părintele Universului. El le-a explicat Scripturile. Sf... După terminarea lecturii. 2020 Cf. ia cuvântul cel care prezidează. 13-35. liturgia Cuvântului. Apol.explica împăratului păgân Antoninus Pius (138-161) ce fac creştinii: În ziua numită a soarelui. Lc 24.

1-2). În jertfa sa. cei care distribuie Împărtăşania şi tot poporul care îşi arată participarea rostind răspunsul: „Amin”. pentru regi şi pentru toţi cei care sunt în dregătorii înalte” (1 Tim 2. Sf. împreună cu pâinea şi vinul pentru Euharistie. El este marele preot al Noului Legământ.Desfăşurarea celebrării 1348 Se adună cu toţii. oferindu-i cu aducere de mulţumire ceea ce vine din creaţia lui” 2022. pe cei închişi şi pe străinii care se află printre 2021 Cf. în care vor deveni Trupul şi Sângele Lui. adică Vechiul Testament. În fruntea ei este Cristos însuşi. în numele lui Cristos. 1351 De la început. înainte de toate. Cei avuţi şi cei care vor dau ceea ce şi-a impus fiecare. 11. şi la punerea lui în practică. episcopul. cei care aduc ofrandele. mijlociri. şi „amintirile apostolilor”. 9. Irineu. (acţionând in persona Christi Capitis ─ „în persoana lui Cristos-Capul”) prezidează adunarea. 4. cf. Haer. sau preotul. urmează rugăciunile de mijlocire pentru toţi oamenii. „Numai Biserica poate aduce Creatorului acest prinos curat. în jertfa euharistică. după omilia care îndeamnă la primirea acestui Cuvânt drept ceea ce este într-adevăr. ia cuvântul după lecturi. Mal 1. fiecare în felul lui: cei care citesc lecturile. 1. 4. Toţi iau parte activă la celebrare. Prezentarea darurilor la altar preia gestul lui Melchisedec şi aşază darurile Creatorului în mâinile lui Cristos. pe aceia pe care boala sau orice cauză îi lipseşte de mijloace de trai. Obiceiul colectei2023. 13. Cuvântul lui Dumnezeu2021. 1350 Aducerea darurilor (ofertoriul): se aduc la altar. darurile lor pentru a fi împărţite celor lipsiţi. rugăciuni. mulţumiri pentru toţi oamenii. 1349 Liturgia Cuvântului conţine „scrierile profeţilor”. 2022 . Creştinii vin în acelaşi loc pentru adunarea euharistică. 1 Cor 16. uneori în procesiune. El însuşi prezidează nevăzut orice celebrare euharistică. mereu actual. se inspiră din exemplul lui Cristos. pâinea şi vinul care vor fi oferite de preot. 18. El duce la desăvârşire toate încercările umane de a oferi jertfe. 2023 Cf. 1 Tes 2. creştinii aduc. ceea ce s-a strâns se predă celui care prezidează. Este însuşi gestul lui Cristos la Cina cea de Taină „luând pâinea şi potirul”. Reprezentându-l pe El. 2024 Cf. să aduceţi cereri. după cuvântul Apostolului: „Vă îndemn deci. iar acesta îi ajută pe orfani şi văduve. protagonistul Euharistiei. primeşte ofrandele şi rosteşte rugăciunea euharistică. adică scrisorile lor şi Evangheliile. care s-a făcut sărac pentru a ne îmbogăţi pe noi2024. 2 Cor 8.

”noi numim această hrană Euharistie şi nimeni nu poate să se împărtăşească din ea dacă nu crede în adevărul celor care sunt învăţate la noi. 1355 În împărtăşanie. memorial. Trupul şi Sângele lui Isus Cristos şi pentru ca cei care iau parte la Euharistie să fie un singur trup şi un singur duh (unele tradiţii liturgice aşază epicleza după anamneză). Biserica exprimă faptul că Euharistia este celebrată în comuniune cu Biserica întreagă. precedată de Rugăciunea Domnească şi de frângerea pâinii. ajungem în momentul central şi culminant al celebrării: În Prefaţă. 1352 Anafora. răscumpărare şi sfinţire. Iustin. 1. Cf. 67. Jertfa sacramentală: aducere de mulţumire. Trupul şi Sângele lui Cristos. Cu rugăciunea euharistică. „euharistizate”. care s-a dat „pentru viaţa lumii” (In 6. Canonul roman 90. în Duhul Sfânt. prin Cristos. care ne împacă cu El. din cer şi de pe pământ. 1. în rugăciunile de mijlocire. pentru creaţie. îngerii şi toţi sfinţii. a celor vii şi a celor morţi. el vine în ajutorul tuturor celor nevoiaşi2025. în relatarea instituirii. LR. ca să devină. 1353 la epicleză. Apol. prin puterea lui. dacă nu a primit baia pentru iertarea păcatelor şi noua viaţă şi dacă nu trăieşte conform învăţăturilor lui Cristos”2027. conform expresiei vechi. prezenţă 2025 2026 Sf. 1-2. ea cere Tatălui să trimită Duhul său Sfânt (sau puterea binecuvântării sale2026) asupra pâinii şi vinului. ea înfăţişează Tatălui jertfa Fiului său. jertfa lui oferită pe Cruce o dată pentru totdeauna. Trupul şi Sângele lui. credincioşii primesc „pâinea din cer” şi „potirul mântuirii”. 2027 Sf. V. rugăciune de aducere de mulţumire şi de consacrare. . 66. 6. Iustin. o cântă Dumnezeului de trei ori sfânt. Apol. preoţii şi diaconii lui ─ şi cu toţi episcopii din lume împreună cu Bisericile lor. puterea cuvintelor şi a acţiunii lui Cristos şi puterea Duhului Sfânt fac prezente sacramental. 51): Deoarece această pâine şi acest vin au fost. Episcopul diecezei. sub chipul pâinii şi vinului. pentru toate lucrările lui.noi: cu alte cuvinte. învierea şi întoarcerea în slavă a lui Cristos Isus. Biserica reaminteşte patima. Biserica aduce mulţumiri Tatălui. Întreaga comunitate se uneşte acum cu lauda neîncetată pe care Biserica cerească. şi în comuniune cu Păstorii Bisericii ─ Papa. 1354 în anamneza care urmează.

actualizarea şi oferirea sacramentală a jertfei lui unice. întreaga creaţie iubită de Dumnezeu este adusă prinos Tatălui prin moartea şi învierea lui Cristos. Trupul şi Sângele lui Cristos: în felul acesta. „aducere de mulţumire”. astfel încât jertfa de laudă adusă Tatălui este oferită prin Cristos şi cu El pentru a fi primită în El. răscumpărare şi sfinţire. o binecuvântare prin care Biserica îşi exprimă recunoştinţa faţă de Dumnezeu pentru toate binefacerile lui. ─ prezenţa lui Cristos prin puterea Cuvântului şi a Duhului său. Memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. 1358 Trebuie deci să considerăm Euharistia ca: ─ aducere de mulţumire şi de laudă Tatălui. Biserica poate să ofere jertfa de laudă întru aducere de mulţumire pentru toate lucrurile bune. pentru tot ceea ce El a săvârşit prin creaţie. în primul rând. în liturgia Bisericii. pe care a dat-o în ajunul pătimirii sale: „Faceţi aceasta în amintirea mea” (1 Cor 11. este şi o jertfă de laudă întru aducere de mulţumire pentru opera creaţiei. oferim Tatălui ceea ce El însuşi ne-a dat: darurile creaţiei. 1361 Euharistia este şi jertfa de laudă prin care Biserica. datorită faptului că ne socotim legaţi de porunca Domnului. care este Trupul lui. prin puterea Duhului Sfânt şi prin cuvintele lui Cristos. Prin Cristos. sacramentul mântuirii noastre împlinite de Cristos pe Cruce. 1357 Împlinim această poruncă a Domnului prin celebrarea memorialului jertfei sale. Aducerea de mulţumire şi de laudă Tatălui 1359 Euharistia. Această jertfă de laudă nu este posibilă decât prin Cristos: El îi uneşte pe credincioşi cu persoana sa. cântă slava lui Dumnezeu. frumoase şi drepte pe care le-a făcut Dumnezeu în creaţie şi în omenire. 1360 Euharistia este o jertfă de mulţumire Tatălui. Cristos se face prezent în mod real şi tainic. Făcând aceasta. În toate . devenite. 24-25). Biserica 1362 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos.1356 Creştinii celebrează Euharistia încă de la începuturi şi într-o formă care în substanţă nu s-a schimbat de-a lungul marii diversităţi a timpurilor şi a liturgiilor. cu lauda şi mijlocirea sa. Euharistie înseamnă. În jertfa euharistică. pâinea şi vinul. ─ memorialul de jertfă al lui Cristos şi al Trupului său. în numele întregii creaţii.

ea reaminteşte Paştele lui Cristos. Cristos dăruieşte acelaşi trup pe care l-a dat pentru noi pe Cruce. jertfa pe care Cristos a oferit-o pe Cruce o dată pentru totdeauna rămâne mereu actuală2029: „Ori de câte ori se celebrează pe altar jertfa Crucii. în care să fie reprezentată jertfa sângeroasă ce urma să se împlinească o singură dată pe Cruce. Aşa îşi înţelege Israel eliberarea din Egipt. ca ei să-şi conformeze viaţa după ele. 1363 În accepţia Sfintei Scripturi. memorialul nu este numai amintirea evenimentelor din trecut. după cuvintele instituirii. ori de câte ori se celebrează Paştele. acelaşi sânge pe care l-a „vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor” (Mt 26. la Cina cea de Taină. 2028 2029 Cf. murind ca mijlocitor pe altarul Crucii. şi „Acest potir este Legământul cel nou întru Sângele meu. 1365 Deoarece este memorial al Paştelui lui Cristos.rugăciunile euharistice găsim. ca să înfăptuiască pentru ei (oamenii) o răscumpărare veşnică. 25-27. El a vrut să lase Bisericii. pentru că re-prezintă (face prezentă) jertfa Crucii. în care Cristos. 27). 1364 Memorialul primeşte o semnificaţie nouă în Noul Testament. 24. şi acesta devine prezent. Ex 13. deoarece moartea sa nu trebuia să pună capăt preoţiei sale (Evr 7. [Cristos. Evr 7. 28). În celebrarea liturgică a acestor evenimente. 2030 LG 3. prezente şi actuale. care se dă pentru voi”. ele devin. s-a oferit pe sine însuşi lui Dumnezeu Tatăl o dată pentru totdeauna. se împlineşte opera răscumpărării noastre”2030. o rugăciune numită anamneză sau memorial. 3. . 19-20). 23). Cf. întrun anume fel. Tridentin: DS 1740. Euharistia este şi o jertfă. pentru că este memorialul acestei jertfe şi pentru că îi aplică rodul. Caracterul sacrificial al Euharistiei se manifestă în înseşi cuvintele instituirii: „Acesta este Trupul meu. 1366 Euharistia este deci o jertfă. În Euharistie. o jertfă vizibilă (cum cere natura umană). Cu toate acestea.] Dumnezeul şi Domnul nostru. a fost jertfit. Paştele nostru. care se varsă pentru voi” (Lc 22. ci şi proclamarea faptelor minunate pe care Dumnezeu le-a săvârşit pentru oameni2028. 23) şi a cărei putere mântuitoare să se aplice pentru iertarea păcatelor pe care le săvârşim în fiecare zi2031. evenimentele Exodului sunt făcute prezente memoriei credincioşilor. Când Biserica celebrează Euharistia. „în noaptea în care era vândut” (1 Cor 11. mireasa sa preaiubită. a cărei amintire să se perpetueze până la sfârşitul veacurilor (1 Cor 11. 2031 Cc.

8. rugăciunea. Ignaţiu de Antiohia. Papa este asociat oricărei celebrări a Euharistiei.1367 Jertfa lui Cristos şi jertfa Euharistiei sunt o unică jertfă: „Este una şi aceeaşi victimă şi Cel care o oferă acum prin slujirea preoţilor este acelaşi care s-a oferit pe sine atunci pe Cruce. până când va veni însuşi Domnul2034. . în mijlocul preoţimii sale şi cu asistenţa diaconilor. şi ea însăşi e oferită în întregime. 1. Numai modul de a oferi este diferit”: „În jertfa dumnezeiască ce se împlineşte la Liturghie este cuprins şi jertfit în mod nesângeros acelaşi Cristos care s-a dat pe sine însuşi o dată în mod sângeros pe altarul Crucii”2032. chiar şi atunci când ea este prezidată de un preot. 1369 Întreaga Biserică este unită cu jertfa şi mijlocirea lui Cristos. Împreună cu El. şi Ea se oferă şi mijloceşte pentru toţi oamenii. oferită prin mâinile preoţilor în numele întregii Biserici în mod sacramental şi nesângeros în Euharistie. fiind Trupul lui Cristos. Smyrn. Slujirea preoţească este aceea prin care se săvârşeşte jertfa spirituală a credincioşilor în unire cu jertfa lui Cristos. jertfa lui Cristos devine şi jertfa mădularelor Trupului lui. suferinţa. participă la ofranda Capului său. Biserica. lauda. oferă Jertfa euharistică: Să fie considerată legitimă numai acea Euharistie care se face sub prezidarea episcopului sau a aceluia pe care el l-a numit2033. Învestit cu slujirea lui Petru în Biserică. Ea se uneşte cu mijlocirea lui la Tatăl pentru toţi oamenii. unicul Mijlocitor. în care este numit ca semn şi slujitor al unităţii Bisericii Universale. Tridentin: DS 1743. numele lui este rostit pentru a semnifica faptul că el prezidează Biserica particulară. 1368 Euharistia este şi jertfa Bisericii. pentru toţi slujitorii. După cum Cristos şi-a întins braţele pe cruce. prin El. ci şi aceia care se află deja în slava cerească: într-adevăr. 2032 2033 Cc. Biserica oferă Jertfa euharistică în unire cu Preasfânta Fecioară Maria şi amintind-o. de asemenea. Jertfa lui Cristos prezentă pe altar oferă tuturor generaţiilor de creştini posibilitatea de a se uni cu jertfa lui. Viaţa credincioşilor. 2034 PO 2. care. precum şi pe toţi sfinţii şi sfintele. munca lor se unesc cu acelea ale lui Cristos şi cu jertfa lui totală şi dobândesc astfel o valoare nouă. cu El şi în El. Comunitatea mijloceşte. Biserica este reprezentată adesea ca o femeie aflată în rugăciune. 1370 La ofranda lui Cristos se asociază nu numai membrii ce sunt încă pe pământ. În catacombe. În Euharistie. pentru ea şi cu ea. cu braţele larg deschise în atitudine de orantă. Sf. Episcopul locului este întotdeauna responsabil de Euharistie.

crezând cu tărie că va fi de foarte mare folos sufletelor în favoarea cărora este oferită implorarea în timp ce e prezentă Victima sfântă şi înfricoşătoare. 2038 Civ. 5. în cei robiţi (Mt 25. în sacramentele al căror autor este. 5). 9. care mijloceşte pentru noi” (Rom 8. şi în general pentru toţi cei care au adormit înaintea noastră. LG 48.) Înfăţişând lui Dumnezeu implorările noastre pentru cei care au adormit. 10. cel care a murit. în care se arată că. 20).În Euharistie. Sf. care ne îndeamnă la o participare tot mai deplină la jertfa Răscumpărătorului nostru. Monica. ca să poată intra în lumina şi pacea lui Cristos: Îngropaţi acest trup oriunde! Nu vă faceţi griji pentru el! Tot ce vă cer este să vă aduceţi aminte de mine la altarul Domnului oriunde aţi fi2036. Biserica. 2037 Sfântul Ciril de Ierusalim. 34). 6. adică adunarea şi societatea sfinţilor. suntem un singur trup în Cristos” (Rom 12. Prezenţa lui Cristos înfăptuită prin puterea Cuvântului său şi a Duhului Sfânt 1373 „Cristos Isus. „unde sunt doi sau trei adunaţi în numele” său (Mt 18. 2035 2036 . Augustin şi fratele lui: Conf. chiar dacă au fost păcătoşi. pentru ei şi pentru noi... 2039 Cf. Biserica nu încetează să reînnoiască această jertfă în Sacramentul altarului. bunăvoinţa Dumnezeului iubitor de oameni2037. pe care o celebrăm în Euharistie: Această cetate răscumpărată în întregime. unită cu ofranda şi mijlocirea lui Cristos.) Aceasta este jertfa creştinilor: „Noi.. în ceea ce oferă. 10. 1372 Sfântul Augustin a rezumat admirabil această învăţătură. 27. myst. este ca la picioarele Crucii. 9. „care au murit în Cristos şi nu sunt încă purificaţi pe deplin”2035. este prezent în multe feluri în Biserica sa2039: în Cuvântul său. înainte de moarte. [în anaforă] ne rugăm pentru sfinţii părinţi şi episcopi adormiţi. s-a oferit chiar şi pe sine însuşi pentru noi în pătimirea sa. 11. este oferită lui Dumnezeu ca jertfă universală de către Marele Preot. în rugăciunea Bisericii sale. împreună cu Maria. ca să dobândim. Tridentin: DS 1743. în jertfa Liturghiei şi în persoana Cc. ea se oferă pe sine2038. în cei săraci. către Sf. şi mai ales cel care a înviat.. cei mulţi. 31-46)... care şi este de-a dreapta lui Dumnezeu. 1371 Jertfa euharistică este oferită şi pentru credincioşii răposaţi. (. luând chip de rob. Apoi. care. (. Catech. în cei bolnavi. pentru a face din noi trupul unei Cap atât de însemnat. binecunoscut credincioşilor.) îl înfăţişăm pe Cristos cel jertfit pentru păcatele noastre. (.

Dar „El este prezent în cel mai înalt grad sub speciile euharistice”2040. Preotul. 1376 Conciliul Tridentin rezumă credinţa catolică. declarând: „Deoarece Cristos. „Acesta este Trupul meu”. 2044 Prod. a existat în Biserică întotdeauna convingerea. Răscumpărătorul nostru. 2042 Cc. 3. 3. 1. Părinţii Bisericii au afirmat cu tărie credinţa Bisericii în eficacitatea Cuvântului lui Cristos şi a acţiunii Duhului Sfânt pentru a săvârşi această preschimbare. 1374 Modul prezenţei lui Cristos sub speciile euharistice este unic. Toma Aq. chip al lui Cristos. care a fost răstignit pentru noi. nu ar putea oare să schimbe cele existente în ceea ce nu sunt încă? Căci nu este mai puţin a da lucrurilor natura lor primară decât a le-o schimba2045.: DS 1651.. 2043 MF 39. 2045 Myst. deoarece. În Preasfântul Sacrament al Euharistiei sunt „conţinute cu adevărat. 52. rosteşte cuvintele. prin ea. ci de ceea ce a consacrat binecuvântarea şi că puterea binecuvântării o depăşeşte pe cea a naturii. pentru că este substanţială şi pentru că.. dar puterea lor şi harul sunt de la Dumnezeu. S. ca şi cum celelalte prezenţe nar fi «reale». ci prin excelenţă. se face prezent în întregime”2043. „Această prezenţă o numim «reală». ci însuşi Cristos. se înfăptuieşte preschimbarea întregii substanţe a pâinii în substanţa Trupului lui Cristos Domnul nostru şi a întregii substanţe a vinului în substanţa Sângelui lui. această preschimbare. Sf. Biserica catolică a 2040 2041 SC 7. 50. Iar sfântul Ambrozie spune referitor la această preschimbare: Să fim ferm convinşi că nu e vorba de ceea ce a făcut natura. pe care sfântul Conciliu o declară din nou. 1375 Cristos devine prezent în acest sacrament prin preschimbarea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele său. nu cu titlu exclusiv. spune El. . se schimbă însăşi natura. prin binecuvântare. care a putut crea din nimic ceea ce nu exista. 73. în mod real şi substanţial. 9. Dumnezeu şi om. th. prin consacrarea pâinii şi a vinului. 6. că. Iud. Trid. Cristos. Trupul şi Sângele împreună cu sufletul şi dumnezeirea Domnului nostru Isus Cristos şi deci Cristos întreg”2042. Astfel.celebrantului.) Cuvântul lui Cristos. Acest cuvânt transformă cele oferite2044. (.. a spus că ceea ce oferă sub chipul pâinii este cu adevărat Trupul său. Sfântul Ioan Gură de Aur spune: Nu omul este acela care face ca cele oferite să devină Trupul şi Sângele lui Cristos. El aşază Euharistia mai presus de toate sacramentele şi face din ea „încununarea vieţii spirituale şi ţinta spre care tind toate sacramentele”2041.

„Biserica catolică a dat şi continuă să dea acest cult de adoraţie care se cuvine sacramentului Euharistiei. înfăţişându-le credincioşilor ca să le venereze cu solemnitate. purtându-le în procesiune”2048. transsubstanţiere”2046. El a vrut ca noi să avem memorialul iubirii cu care ne-a iubit „până la sfârşit” (In 13. Gal 2. Biserica a devenit conştientă de semnificaţia adoraţiei tăcute a Domnului prezent sub speciile euharistice. . 1377 Prezenţa euharistică a lui Cristos începe în momentul consacrării şi durează atât timp cât subzistă speciile euharistice.numit-o. tabernacolul trebuie să fie aşezat într-un loc cu deosebire demn din biserică şi trebuie construit astfel încât să sublinieze şi să arate adevărul prezenţei reale a lui Cristos în Sfântul Sacrament. 2049 Cf. El a vrut să ne dăruiască prezenţa sa sacramentală. De aceea. astfel încât frângerea pâinii nu-l divide pe Cristos2047. Aprofundând credinţa în prezenţa reală a lui Cristos în Euharistie. 1).: DS 1641. Isus ne aşteaptă în acest Sacrament al iubirii. 20. în mod just şi adecvat. Cc. Cf. 1378 Cultul Euharistiei. 1380 Este cât se poate de potrivit faptul că Cristos a voit să rămână prezent în Biserica sa în acest fel unic. Să nu cruţăm timpul în a merge să-l întâlnim în adoraţie. în prezenţa sa euharistică El rămâne în chip tainic în mijlocul nostru ca cel care ne-a iubit şi s-a dat pentru noi2049 şi rămâne sub semnele ce exprimă şi comunică această iubire: Biserica şi lumea au mare nevoie de cultul euharistic. în contemplarea plină de credinţă şi gata să repare vinovăţiile grave şi greşelile lumii. Trid. plecând genunchii sau înclinându-ne profund în semn de adorare a Domnului. 1379 Sfânta rezervă (tabernacolul) era iniţial destinată păstrării în mod corespunzător a Euharistiei ca să poată fi dusă bolnavilor şi celor absenţi în afara Liturghiei. În Sfânta Liturghie ne exprimăm credinţa în prezenţa reală a lui Cristos sub speciile pâinii şi vinului. deoarece urma să se ofere pe Cruce pentru a ne mântui. Întradevăr. până la dăruirea propriei vieţi. ci şi în afara celebrării ei. nu numai în timpul Liturghiei. Cristos este prezent în întregime în fiecare dintre specii şi în întregime în fiecare dintre părţile lor. 2048 MF 56. Să 2046 2047 DS 1642. printre altele. Deoarece Cristos urma să-i părăsească pe ai săi sub înfăţişarea sa vizibilă. păstrând cu cea mai mare grijă ostiile consacrate.

care este Adevărul. 7. Simţurile mele nu te pot afla: numai prin credinţă văd prezenţa ta. th. Dumnezeu ascuns. spune Sfântul Toma. Sf. 3. „Te ador. recunosc ce-adâncă-i neputinţa mea. în jurul căruia se adună Biserica în celebrarea Euharistiei. 1381 „Prezenţa adevăratului Trup al lui Cristos şi a adevăratului Sânge al lui Cristos în acest sacrament «nu se poate cunoaşte prin simţuri». Dar celebrarea jertfei euharistice este orientată în întregime spre unirea intimă a credincioşilor cu Cristos prin împărtăşanie. cf.nu înceteze niciodată adoraţia noastră2050. ci primeşte mai degrabă cu credinţă cuvintele Domnului.. 22. Luc. cu atât mai mult cu cât altarul creştin este simbolul lui Cristos însuşi. 3. comentând textul din Sfântul Luca. S. şi tot el adaugă: „Altarul reprezintă Trupul 2050 2051 Ioan Paul al II-lea. 19: «Acesta este Trupul meu. Ciril de Alexandria. plecând genunchii înaintea ta. dacă nu imaginea Trupului lui Cristos?”. Isuse. latens Deitas. „Ce este deci altarul lui Cristos. 22. şi.. VI. Ospăţul pascal 1382 Liturghia este în acelaşi timp şi în mod inseparabil memorialul de jertfă în care se perpetuează jertfa Crucii şi ospăţul sacru al împărtăşirii cu Trupul şi Sângele Domnului. MF 1.. De aceea. 1. cât şi ca hrană cerească ce ni se dă. Paul VI. în această Taină nouă nepătruns. reprezintă cele două aspecte ale aceluiaşi mister: altarul jertfei şi masa Domnului. Scris. 2052 Sacr. cred tot ce ai spus Tu. 5. atât ca victimă oferită pentru reconcilierea noastră. 75. care se întemeiază pe autoritatea lui Dumnezeu». nu-i cuvânt pe lume mai adevărat”. prezent în mijlocul adunării credincioşilor săi. 1383 Altarul. Toma Aq. A ne împărtăşi înseamnă a-l primi pe Cristos însuşi. Dominicae cenae. Sfântul Ciril declară: «Nu te întreba dacă acest lucru este adevărat. care s-a oferit pentru noi. . spune Sfântul Ambrozie2052. Fiule-ntrupat. şi aceasta. 19. Adoro te devote. pentru că El. care se dă pentru voi».. «ci numai prin credinţă. nu minte»”2051. citându-l pe Sf.

Şi în dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gură de Aur. Liturgia exprimă această unitate a jertfei şi a împărtăşirii în numeroase rugăciuni. Cf. Mt 8. . nesocotind Trupul Domnului” (1 Cor 11. dar spune numai un cuvânt şi se va tămădui sufletul meu”). pe altarul tău ceresc. Fiule al lui Dumnezeu. Cel care este conştient de a fi comis un păcat grav trebuie să primească sacramentul Reconcilierii înainte de a se apropia de împărtăşanie. pentru ca noi toţi. 1385 Pentru a răspunde acestei chemări. când vei veni întru împărăţia ta! 1387 Spre a se pregăti cum se cuvine pentru primirea acestui sacrament. 1386 În faţa măreţiei acestui sacrament. Sfântul Paul îndeamnă la un examen de conştiinţă: „Oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea potirul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. care vom primi prin împărtăşire din acest altar preasfântul Trup şi Sânge al Fiului tău. credincioşii 2053 2054 Sacr. strig ţie: Pomeneşte-mă. De pildă.[lui Cristos]. 53). Fiindcă acela care mănâncă şi bea cu nevrednicie îşi mănâncă şi îşi bea propria osândă. et sanabi-tur anima mea („Doamne. trebuie să ne pregătim pentru acest moment atât de mare şi sfânt. să ne umplem de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul. 4. 27-29). adevăr zic vouă: dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele lui. Biserica de la Roma se roagă în anafora sa astfel: Te rugăm cu umilinţă. credinciosul nu poate să facă altceva decât să reia cu umilinţă şi credinţă fierbinte cuvintele centurionului2054: Domine. sed tantum dic verbo. iar Trupul lui Cristos este pe altar” 2053. nici sărutare îţi voi da ca Iuda. Dumnezeule Atotputernic. 8. non sum dignus ut intres sub tectum meum. nu sunt vrednic să intri sub acoperământul meu. Doamne. Că nu voi spune duşmanilor tăi taina ta. credincioşii se roagă în acelaşi spirit: Cinei tale cele de Taină astăzi. nu veţi avea viaţă în voi” (In 6. „Luaţi şi mâncaţi din aceasta toţi”: împărtăşania 1384 Domnul ne adresează o chemare stăruitoare de a-l primi în sacramentul Euharistiei: „Adevăr. Să se cerceteze aşadar pe sine omul şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din potir. ci ca tâlharul mărturisindu-mă. părtaş mă primeşte. 7. să porunceşti ca jertfa aceasta să fie adusă prin mâinile sfântului tău înger. în faţa maiestăţii tale dumnezeieşti.

Într-adevăr. can. să se împărtăşească ori de câte ori participă la Liturghie 2056: „Se recomandă mult acea participare mai desăvârşită la Sfânta Liturghie. CIC. CIC. 919. 2059 Cf. prin care credincioşii.vor respecta postul prescris în Biserica lor2055. 1390 Datorită prezenţei sacramentale a lui Cristos în fiecare dintre specii. 2058 OE 15. 1389 Biserica stabileşte ca obligaţie credincioşilor „să participe. Cf. 2057 SC 55. Dar Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta Euharistie în duminici şi sărbători. dacă au dispoziţia cuvenită. Roadele împărtăşaniei 1391 Împărtăşania sporeşte unirea noastră cu Cristos. pregătindu-se prin sacramentul Reconcilierii. Domnul spune: „Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. şi cel care mă mănâncă pe 2055 2056 Cf. Căci sub această formă semnul ospăţului euharistic este pus în lumină mai deplin”2060. împărtăşirea numai cu specia pâinii permite primirea întregului rod de har al Euharistiei. după împărtăşirea preotului. în timpul pascal2059. primesc la aceeaşi jertfă Trupul Domnului”2057. 920. 1388 Este conform cu însăşi semnificaţia Euharistiei ca credincioşii. chiar în fiecare zi. Primirea Euharistiei în împărtăşanie aduce ca rod principal unirea intimă cu Cristos Isus. „Sfânta împărtăşanie îşi realizează mai deplin forma de semn când se dă sub ambele specii. . can. can. Aceasta este forma obişnuită de împărtăşire în riturile orientale. 917. la dumnezeiasca Liturghie”2058 şi să primească Euharistia cel puţin o dată pe an. acest mod de a se împărtăşi a fost stabilit în mod legitim drept cel mai obişnuit în ritul latin. în duminici şi sărbători. CIC. 2060 IGLR 240. Totuşi. Atitudinea corporală (gesturi. Din motive pastorale. pe cât posibil. îmbrăcăminte) va exprima respectul. bucuria acestui moment în care Cristos devine oaspetele nostru. 56). sau şi mai des. solemnitatea. Viaţa în Cristos îşi are fundamentul în ospăţul euharistic: „Precum m-a trimis pe mine Tatăl cel viu şi Eu trăiesc prin Tatăl.

Dacă Sângele lui. tot astfel. 16-19. 26). când ni se va da ca viatic. 1393 Împărtăşania ne desparte de păcat. se varsă pentru iertarea păcatelor. „este dat pentru noi” şi Sângele pe care îl bem „este vărsat pentru mulţi spre iertarea păcatelor”. Împărtăşania realizează în chip minunat în viaţa noastră spirituală. ei îşi proclamă unii altora Vestea cea Bună că s-a dăruit chezăşia vieţii. Cristos însufleţeşte iubirea noastră şi ne face capabili să rupem legăturile dezordonate cu creaturile şi să ne înrădăcinăm în El: Deoarece Cristos a murit pentru noi din iubire. în acelaşi timp.. vestim iertarea păcatelor. Fulgenţiu de Ruspe. . tinde să slăbească. Împărtăşirea cu Trupul lui Cristos înviat. 4. până în clipa morţii. 1. Euharistia nu ne poate uni cu Cristos fără a ne purifica. „însufleţit de Duhul Sfânt şi dătător de viaţă”2062. 237 a-b. vol. Fab. murim pentru păcatul şi trăim pentru Dumnezeu2065. să putem şi noi. Trid. invocăm venirea Duhului Sfânt ca dar de iubire. 1394 Aşa cum hrana trupească serveşte la refacerea puterilor pierdute. 57): Când credincioşii primesc Trupul Fiului la sărbătorile Domnului. 2063 Sf. Trupul lui Cristos. sporeşte şi reînnoieşte viaţa de har primită la Botez. PO 5. Ca unul care păcătuieşte mereu.. ori de câte ori se varsă. păstrează. Dându-ni-se. pentru ca mereu să-mi ierte păcatele. Dacă vestim moartea Domnului.mine va trăi prin mine” (In 6. în virtutea iubirii prin care Cristos a voit să moară pentru noi. Oficiul siriac din Antiohia. Cc. 28. pe care îl primim în împărtăşanie. 2061 2062 Fanqith. ca atunci când îngerul i-a spus Mariei Magdalena: „Cristos a înviat!” Iată că acum şi viaţa şi învierea sunt date celui care îl primeşte pe Cristos2061. trebuie să am mereu un remediu2063. De aceea. vestim moartea Domnului” (1 Cor 11.) Primind darul iubirii. trebuie să-l primesc mereu. iubirea astfel însufleţită şterge păcatele lesne-iertătoare2064.: DS 1638. 28. 2064 Cf. Propriu. Această dezvoltare a vieţii creştine are nevoie să fie întreţinută prin împărtăşania euharistică. de păcatele săvârşite şi a ne apăra de păcatele viitoare: „Ori de câte ori îl primim. să considerăm lumea ca răstignită pentru noi şi să fim noi înşine răstigniţi pentru lume. 2065 Sf. atunci când săvârşim amintirea morţii lui în timpul Jertfei. pâinea peregrinării noastre. Sacr. Ambrozie. (. 1392 Ceea ce produce hrana materială în viaţa noastră trupească. ne rugăm cu umilinţă ca. în viaţa zilnică. Euharistia întăreşte iubirea care. primind harul Duhului Sfânt.

cu atât ne este mai greu să ne despărţim de El prin păcatul de moarte. Io. care s-au dat pentru noi. un trup suntem şi noi. Mt 25. cei mulţi. Euharistia nu este orânduită în vederea iertării păcatelor de moarte. Împărtăşania reînnoieşte. in 1 Cor 27. 1617. 4. trebuie să-l recunoaştem pe Cristos în cei mai săraci. Euharistia ne apără de păcatele de moarte viitoare. 272. 13. 1 Cor 12. Iar tu nici măcar acum nu te-ai făcut mai îndurător2069. împărtăşirea cu Sângele lui Cristos? Pâinea pe care o frângem nu este. 6. În faţa măreţiei acestui mister. Răspundeţi „Amin!” („Da. căci toţi ne împărtăşim din unica Pâine” (1 Cor 10. sacrament al pietăţii! O. Auzi cuvântul: „Trupul lui Cristos” şi răspunzi: „Amin”.1395 Prin însăşi iubirea pe care o aprinde în noi. de vreme ce îl socoteşti nevrednic de a avea parte de hrana ta pe acela care a fost socotit vrednic să participe la această masă. fraţii lui2068: Ai gustat din Sângele Domnului şi nici nu-l recunoşti pe fratele tău. Dumnezeu te-a eliberat de toate păcatele tale şi te-a invitat la acest ospăţ. 2068 Cf. Fii deci un mădular al lui Cristos ca „Amin”-ul tău să fie adevărat2067. Euharistia înfăptuieşte această chemare: „Potirul binecuvântării. semn al unităţii! O. Sf. Sfântul Augustin exclamă: O sacramentum pietatis! O signum unitatis! O vinculum caritatis! („O. 40. nu este. Cu cât participăm mai mult la viaţa lui Cristos şi cu cât înaintăm mai mult în prietenia lui. înfăptuită deja prin Botez. adânceşte această încorporare în Biserică. Cei care primesc Euharistia sunt uniţi mai strâns cu Cristos.): Dacă voi sunteţi Trupul lui Cristos şi mădularele sale. voi primiţi Taina voastră. Cf. este adevărat!”) la ceea ce primiţi. În acest fel. 13. Hom. 2070 Ev. Aceasta o realizează sacramentul Reconcilierii. 1398 Euharistia şi unitatea creştinilor. întăreşte. 2069 Sf. oare. Cristos îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup: Biserica. Ioan Chrysostom. . Specificul Euharistiei este de a fi sacramentul celor ce sunt în deplină comuniune cu Biserica. Serm. 26. legătură a carităţii!”)2070 Cu cât mai 2066 2067 Cf. În Botez noi am fost chemaţi să fim un singur trup2066. oare. SC 47. împărtăşirea cu Trupul lui Cristos? Fiindcă e o singură Pâine. pe care-l binecuvântăm. 1396 Unitatea Trupului mistic: Euharistia face Biserica. şi consimţiţi la aceasta prin răspunsul vostru. Augustin. Taina voastră este aşezată pe masa Domnului. Însăşi masa aceasta o necinsteşti. 1397 Euharistia angajează faţă de cei săraci: Pentru a primi în adevăr Trupul şi Sângele lui Cristos.

care nu se află în comuniune deplină cu Biserica catolică. can. . „amintind la Cina Sfântă moartea şi învierea Domnului. . ce împiedică participarea comună la masa Domnului. 1399 Bisericile orientale. în puterea succesiunii apostolice. VII. Ungerea bolnavilor) altor creştini ce nu sunt în deplină comuniune cu Biserica catolică. 2074 UR 22. Biserica aclamă misterul Euharistiei: O sacrum convivium in quo Christus sumitur! Recolitur memoria passionis eius. mintea se umple de har şi primim chezăşia slavei viitoare”). Pocăinţa. „mai ales din cauza lipsei sacramentului Preoţiei. şi deci în Euharistie. ci chiar de dorit. 2076 LR. Cf. 844. can. 1401 Când apare o nevoie urgentă. Din acest motiv. slujitorii sacri catolici pot da sacramentele (Euharistia. cu permisiunea ordinariului locului. 2075 Cf. dacă prin împărtăşirea noastră din altar suntem copleşiţi „de toată binecuvântarea cerească şi de tot harul” 2076. CIC.211. „este nu numai posibilă. dar care le cer de bunăvoie: e însă necesar ca ei să mărturisească credinţa catolică cu privire la aceste sacramente şi să se afle în dispoziţia cuvenită2075. UR 22. CIC. mai ales. au Preoţia şi Euharistia. prin care rămân foarte strâns unite cu noi”2071. mărturisesc că astfel este semnificată viaţa de comuniune cu Cristos şi aşteaptă venirea lui în slavă”2074. aceste comunităţi bisericeşti. „O anumită comunicare în cele sfinte”. Canonul Roman 96: Supplices te rogamus. au sacramente adevărate şi. atunci când există împrejurări favorabile. „Aceste Biserici. 844. despărţite de Biserica catolică. § 4. şi cu aprobarea autorităţii bisericeşti”2072. mens impletur gratia et futurae gloriae nobis pignus datur („Ospăţ sfânt. celebrează Euharistia cu mare dragoste. UR 15. cu atât mai stăruitoare sunt rugăciunile către Domnul ca să se întoarcă zilele unităţii depline a tuturor acelora care cred în El.dureros se fac resimţite dezbinările din Biserică. 1400 Comunităţile bisericeşti născute din Reformă. Totuşi. nu au păstrat substanţa autentică şi integrală a Misterului euharistic”2073. 2071 2072 UR 15. Dacă Euharistia este memorialul Paştelui Domnului. deşi despărţite. nu este posibilă intercomuniunea euharistică a Bisericii catolice cu aceste comunităţi. §3 2073 UR 22. în care ne hrănim cu Cristos! Celebrează amintirea pătimirii lui. Euharistia ─ „chezăşia slavei viitoare” 1402 Într-o veche rugăciune.

prin Cristos.. 2. (. 1407 Euharistia este inima şi culmea vieţii Bisericii. cerând „să ne bucurăm şi noi de-a pururi împreună de mărirea ta. „Vino. 25. (. Doamne Isuse!” (Ap 22. 22). aşa precum eşti. Lc 22.Euharistia este şi chezăşia slavei vieţii viitoare.. aminteşte această făgăduinţă şi privirea ei se îndreaptă către „Cel ce vine” (Ap. 2083 Sf. Eph. Cf. a cerurilor noi şi a pământului nou. 29)2077.) Cel ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu are viaţă veşnică. în mijlocul nostru. ea cheamă venirea lui: Marana tha (1 Cor 16. Cine mănâncă din pâinea aceasta va trăi în veci.. văzându-te pe tine. De aceea. 1403 La Cina cea de Taină. 116: rugăciunea pentru răposaţi. ori de câte ori se celebrează acest mister. în care va locui dreptatea2081. 2081 Cf.. Dumnezeul nostru. 20). 2080 LR. căci în ea Isus îşi asociază Biserica şi pe toţi membrii ei la jertfa sa de laudă şi aducere de mulţumire oferită o dată 2077 2078 Cf. 1405 Nu avem o chezăşie mai sigură şi nici un semn mai evident pentru această mare speranţă. „se împlineşte lucrarea răscumpărării noastre”2082 şi noi „frângem aceeaşi Pâine. 6. 2082 LG 3. Tit 2. 51. Totuşi. Mc 14. hrană a vieţii veşnice în Isus Cristos”2083. 56). Didahé 10. „Să vină harul tău şi să treacă această lume2078!”. 18. . Ori de câte ori Biserica celebrează Euharistia. antidot împotriva morţii. 1. 2 Pt 3. care s-a coborât din cer. vom fi pe veci asemenea ţie şi te vom lăuda fără încetare. această prezenţă este ascunsă. nou. 20. decât Euharistia. care este leac de nemurire.) El rămâne în mine şi Eu în el” (In 6. Domnul nostru”2080. 1404 Biserica ştie că încă de pe acum Domnul vine în Euharistia lui şi că El este aici. atunci când vei şterge toată lacrima din ochii noştri şi. Ignaţiu de Antiohia. 54. 13. PE SCURT 1406 Isus spune: „Eu sunt pâinea cea vie. 2079 Embolismul după Tatăl Nostru. Domnul însuşi a îndreptat privirea ucenicilor săi către împlinirea Paştelui în împărăţia lui Dumnezeu: „Vă spun că nu voi mai bea de acum din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi. În rugăciune. celebrăm Euharistia exspectantes beatam spem et adventum Salvatoris nostri Iesu Christi („aşteptând speranţa fericită şi venirea Mântuitorului nostru Isus Cristos”)2079. în împărăţia Tatălui meu” ( Mt 26. 13. Rugăciunea euharistică III. 4). Într-adevăr.

Mare Preot veşnic al Noului Legământ. Euharistia este oferită.. şi a vinului şi participarea la Domnului. 1651. 1414 În calitate de jertfă.” 1413 Prin consacrare are loc transsubstanţierea pâinii şi a vinului în Trupul şi Sângele lui Cristos. este acela care. care este Biserica. prezent cu adevărat sub speciile pâinii şi vinului. 1411 Numai preoţii hirotoniţi valid pot să prezideze Euharistia şi să consacre pâinea şi vinul pentru ca ele să devină Trupul şi Sângele Domnului.. consacrarea pâinii ospăţul liturgic prin primirea Trupului şi Sângelui constituie unul şi acelaşi act de cult. 1412 Semnele esenţiale ale sacramentului euharistic sunt pâinea de grâu şi vinul din struguri. viu şi glorios. real şi substanţial. Cc. adică al lucrării de mântuire împlinite prin viaţa. aducerea de mulţumire lui Dumnezeu Tatăl mai ales pentru dăruirea Fiului său. El revarsă harurile mântuirii asupra Trupului său. este ofranda Jertfei euharistice. Trupul şi Sângele său. moartea şi învierea lui Cristos. . Sub speciile consacrate ale pâinii şi vinului. 1415 Cel care doreşte să-l primească pe Cristos în împărtăşania euharistică trebuie să fie în stare de har. prin această jertfă. este prezent în mod adevărat. proclamarea Cuvântului lui pentru toate binefacerile sale. pentru repararea păcatelor celor vii şi ale celor răposaţi. 1408 Celebrarea euharistică cuprinde întotdeauna: Dumnezeu. asupra cărora este invocată binecuvântarea Duhului Sfânt şi preotul rosteşte cuvintele consacrării spuse de Isus la Cina cea de Taină: „Acesta este Trupul meu dat pentru voi. 1410 Însuşi Cristos. (.) Acesta este potirul Sângelui meu. cu sufletul şi dumnezeirea sa2084. lucrare făcută prezentă prin acţiunea liturgică. Cristos însuşi. Şi tot Cristos. de asemenea.. Aceste elemente 1409 Euharistia este memorialul Paştelui lui Cristos. acţionând prin slujirea preoţilor. nu trebuie să se apropie de Euharistie fără să fi primit mai înainte iertarea prin sacramentul 2084 Cf. Trid. Dacă cineva este conştient că a făcut un păcat de moarte.. oferă Jertfa euharistică.pentru totdeauna pe Cruce Tatălui. şi pentru a primi de la Dumnezeu binefaceri spirituale sau temporale.: DS 1640.

Acum. 7). ne face să dorim viaţa veşnică şi ne uneşte deja cu Biserica din Cer. noi purtăm viaţa aceasta „în vase de lut” (2 Cor 4. 3). Această viaţă nouă de fii ai lui Dumnezeu poate să fie slăbită şi chiar pierdută prin păcat. 1417 Biserica recomandă cu stăruinţă credincioşilor să primească sfânta împărtăşanie ori de câte ori participă la celebrarea Euharistiei. „Vizita la Preasfântul Sacrament este o dovadă de recunoştinţă. 1419 De vreme ce a trecut din lumea aceasta la Tatăl. ea afirmă ca obligatorie primirea împărtăşaniei cel puţin o dată pe an. CAPITOLUL AL DOILEA Sacramentele de vindecare 1420 Prin sacramentele iniţierii creştine. Domnul nostru”2085. supusă suferinţei. El trebuie să fie cinstit cu un cult de adoraţie. 1418 Deoarece Cristos însuşi este prezent în Sacramentul altarului. Suntem încă în „locuinţa noastră pământească” (2 Cor 5. 2085 MF. omul primeşte viaţa nouă a lui Cristos.Pocăinţei. Or. ea este încă „ascunsă cu Cristos în Dumnezeu” (Col 3. 1416 Sfînta împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Cristos sporeşte unirea celui care se împărtăşeşte cu Domnul. Cristos ne dă în Euharistie chezăşia slavei viitoare alături de El: participarea la Sfânta Jertfă ne identifică cu Inima lui. . 1). îi iartă păcatele lesne-iertătoare şi îl fereşte de păcatele grave. un semn de iubire şi o datorie de adoraţie faţă de Cristos. cu Sfânta Fecioară Maria şi cu toţi Sfinţii. Deoarece legăturile de iubire dintre cel care se împărtăşeşte şi Cristos devin mai puternice. primirea acestui sacrament întăreşte unitatea Bisericii. bolii şi morţii. susţine puterile noastre de-a lungul peregrinării acestei vieţi. Trupul mistic al lui Cristos.

Acesta este scopul celor două sacramente de vindecare: sacramentul Pocăinţei şi Ungerea bolnavilor. Mc 1. o recunoaştere şi o laudă a sfinţeniei lui Dumnezeu şi a milostivirii lui faţă de omul păcătos. de care ne-am îndepărtat prin păcat. deoarece îi dăruieşte păcătosului iubirea lui Dumnezeu ce reconciliază: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. prin dezlegarea sacramentală a preotului. Dumnezeu acordă penitentului „iertarea şi pacea”2090. prin puterea Duhului Sfânt. deoarece consacră o încercare personală şi eclezială de convertire. de căinţă şi de îndestulare din partea creştinului păcătos. tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor. Cel care trăieşte din iubirea îndurătoare a lui Dumnezeu este pregătit să răspundă chemării 2086 2087 Cf. Întro semnificaţie adâncă. pe care au rănit-o prin păcat şi care. Este numit sacramentul Reconcilierii. este un element esenţial al acestui sacrament. 18. Formula dezlegării. pentru că. drumul de întoarcere la Tatăl2089. 20). 1-12. pentru că mărturisirea.1421 Domnul nostru Isus Cristos. 2090 OP. acest sacrament este şi o „mărturisire”. I. . 2089 Cf. Cf. 2088 Cf. Este numit sacramentul Pocăinţei. pentru că realizează sacramental chemarea lui Isus la convertire2088. colaborează la convertirea lor”2087. 1424 Este numit sacramentul Spovezii (Mărturisirii). sunt reconciliaţi cu Biserica. Este numit sacramentul Iertării. ARTICOLUL 4 Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1422 „Cei care se apropie de sacramentul Pocăinţei dobândesc de la mila lui Dumnezeu iertare pentru ofensa adusă şi. a vrut ca Biserica sa să continue. LG 11. în acelaşi timp. cel care a iertat păcatele paraliticului şi i-a redat sănătatea trupului 2086. Mc 2. lucrarea de vindecare şi mântuire chiar printre propriii ei membri. Lc 15. spovedirea păcatelor în faţa preotului. prin dragostea. 15. exemplul şi rugăciunea ei. Cum este numit acest sacrament? 1423 Este numit sacramentul convertirii.

darul Duhului Sfânt. 2091 2092 . viaţa nouă primită în iniţierea creştină n-a suprimat fragilitatea şi slăbiciunea naturii umane. această chemare se adresează mai întâi celor care nu-l cunosc încă pe Cristos şi Evanghelia lui. 4). DS 1545. nici înclinaţia spre păcat. III. 8). aşa cum Biserica însăşi. Cu toate acestea.Domnului: „Mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău” (Mt 5. mireasa lui Cristos. 15). noua naştere a Botezului. adică iertarea tuturor păcatelor şi darul vieţii noi. Şi Domnul însuşi ne-a învăţat să ne rugăm: „Şi ne iartă nouă greşelile noastre” (Lc 11. ajutaţi de harul lui Cristos2091. 11). Cea de-a doua convertire este o îndatorire neîntreruptă pentru întreaga Biserică: ea. 2093 Cf. Tocmai de aceea. Convertirea celor botezaţi 1427 Isus cheamă la convertire. Cf. 4). sfântul apostol Ioan zice: „Dacă spunem că nu avem păcat. 27). 38. II. 24). 1428 Dar chemarea lui Cristos la convertire continuă să răsune în viaţa creştinilor. 27). Trebuie să ne dăm seama de măreţia darului lui Dumnezeu. În propovăduirea Bisericii. De ce un sacrament al Pocăinţei după Botez? 1425 „Dar v-aţi spălat. 1426 Convertirea la Cristos. „incluzând în sânul ei oameni păcătoşi. ce rămâne în cei botezaţi pentru ca ei să-şi dea seama de ce sunt în stare în lupta vieţii creştine. care ni se dă în sacramentele iniţierii creştine pentru a pricepe în ce măsură păcatul este un lucru incompatibil cu cel care „s-a îmbrăcat în Cristos” (Gal 3. pe care tradiţia o numeşte concupiscenţă. Această luptă este cea a convertirii în vederea sfinţeniei şi a vieţii veşnice la care Domnul neîncetat ne cheamă2092. dar aţi fost îndreptăţiţi în numele Domnului Isus Cristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. dar aţi fost sfinţiţi. Prin credinţa în Vestea cea Bună şi prin Botez2093. DS 1515. ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi” (1 In 1. Convertiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc 1. LG 40. Botezul este locul principal al convertirii prime şi fundamentale. Această chemare este o parte esenţială a vestirii Împărăţiei: „S-a împlinit timpul şi s-a apropiat împărăţia lui Dumnezeu. se renunţă la rău şi se dobândeşte mântuirea. Pe de altă parte. Fapte 2. este „sfântă şi fără de prihană” (Ef 5. deopotrivă sfântă şi având mereu nevoie de Cf. Trupul şi Sângele lui Cristos primite ca hrană ne-au făcut „sfinţi şi neprihăniţi înaintea lui” (Ef 1. legând iertarea noastră reciprocă de greşeli de iertarea pe care Dumnezeu o va acorda păcatelor noastre.

atrasă şi pusă în mişcare de har2095. 2096 Cf. înainte de toate. Cc. 41. Cf. care ne-a iubit cel dintâi2096. o aversiune faţă de rău. cu speranţa îndurării divine şi cu încrederea în ajutorul harului ei. In 21. gesturi şi fapte de pocăinţă2099. 1 In 4. 16-18. ea comportă dorinţa şi hotărârea de a ne schimba viaţa.purificare. postul şi mortificările. o convertire la Dumnezeu din toată inima. In 6. 2097 Cf. 2098 Ep. „sacul şi cenuşa”. 19). . 12-13: Is 1. 32. Mt 6. faptele exterioare. Dumnezeu ne dă puterea să o luăm de la capăt. 5. 1705. 5. Ez 36. Trid. C. 12. 1-6. În acelaşi timp. Acest efort de convertire nu este doar o lucrare omenească. pocăinţa interioară. 61) şi. 2100 Cf. 21). 16-17. dimpotrivă. 12. 1431 Pocăinţa interioară este o reorientare radicală a întregii vieţi. 4. pe care Părinţii Bisericii le-au numit animi cruciatus („mâhnirea sufletului”). Ioel 2. 44. Convertirea este. 10. Privirea de o nemărginită îndurare a lui Isus îi aduce lacrimile căinţei (Lc 22.R. Fără ea. 2. Prin descoperirea 2094 2095 LG 8. o lucrare a harului lui Dumnezeu. o întoarcere. Este dinamismul „inimii smerite” (Ps 51. tripla mărturisire a iubirii faţă de El 2097. E nevoie ca Dumnezeu să-i dea omului o inimă nouă2101. Cea de-a doua convertire are şi o dimensiune comunitară. convertirea interioară îndeamnă la exprimarea acestei atitudini în semne vizibile. împreună cu repulsia faţă de faptele rele săvârşite. 2099 Cf. ci convertirea inimii. care face ca inimile noastre să se întoarcă la El: „Întoarce-ne la tine. 1429 Despre aceasta dă mărturie convertirea Sfântului Petru după tripla renegare a Învăţătorului său. Doamne. ca să răspundă iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu. 15-17.: DS 1676-1678. chemarea lui Isus la convertire şi pocăinţă nu are în vedere. Sfântul Ambrozie spune referitor la cele două convertiri: în Biserică „există apa şi lacrimile: apa Botezului şi lacrimile Pocăinţei”2098. faptele de pocăinţă rămân sterile şi mincinoase. după învierea Domnului. 2101 Cf. o ruptură cu păcatul. 26-27. 16). în primul rând. Pocăinţa interioară 1430 Ca odinioară la profeţi. practică neîncetat pocăinţa şi înnoirea”2094. IV. Aceasta se arată în chemarea Domnului adresată unei întregi Biserici: „Converteşte-te!” (Ap 2. Convertirea inimii este însoţită de o durere şi o tristeţe mântuitoare. compunctio cordis („căinţa inimii”)2100. 1432 Inima omului este greoaie şi împietrită. şi ne vom întoarce” (Lam 5.

In 19. Scriptura şi Părinţii Bisericii insistă. lacrimile de căinţă. acceptarea suferinţelor. A-ţi lua în fiecare zi crucea şi a-l urma pe Isus este cea mai sigură cale a pocăinţei2109. 26. pomana2106. 24. 2108 Cf. ei citează. 8). 2109 Cf. asupra a trei forme: postul. examenul de conştiinţă. 1435 Convertirea se realizează în viaţa de zi cu zi prin gesturi de împăcare. prin mărturisirea greşelilor către fraţi. mai ales. 10. Am 5. V. Mt 6. DV 27-48. Dar acelaşi Duh care dezvăluie păcatul este şi Mângâietorul2104 care dă inimii omului harul căinţei şi al convertirii2105. adică de faptul că lumea nu a crezut în Cel pe care l-a trimis Tatăl. Alături de purificarea radicală înfăptuită de Botez sau de martiriu. 2106 Cf. în raport cu Dumnezeu şi în raport cu ceilalţi. Inima omului se converteşte privind la Acela pe care l-au străpuns păcatele noastre2102. Sf. eforturile făcute pentru împăcarea cu aproapele. Duhul Sfânt este acela care „vădeşte lumea de păcat” (In 16. 8. 17. Iac 5. a dobândit lumii întregi harul căinţei2103. prin îndreptarea frăţească. care exprimă convertirea în raport cu sine. Ioan Paul II. căci. exercitarea şi apărarea dreptăţii şi a dreptului2108. direcţia spirituală. In 15. Convertirea şi pocăinţa zilnică îşi găsesc izvorul şi hrana în Euharistie. rugăciunea. 37. 8-9). ca mijloc de obţinere a iertării păcatelor. inima noastră este zguduită de grozăvia şi greutatea păcatului şi începe să se teamă să-l ofenseze pe Dumnezeu prin păcat şi să fie despărţită de El. 1436 Euharistia şi Pocăinţa. răbdarea în prigoniri pentru dreptate. 2107 Cf. revizuirea vieţii. vărsat pentru mântuirea noastră. Is 1. .măreţiei iubirii lui Dumnezeu. Clement Romanul. Multiplele forme ale pocăinţei în viaţa creştină 1434 Pocăinţa interioară a creştinului poate avea expresii foarte variate. Cor. „care acoperă o mulţime de păcate” (1 Pt 4. Cf. grija pentru mântuirea aproapelui2107. căci în ea devine prezentă jertfa lui Cristos care ne-a împăcat cu 2102 2103 Cf. Să avem ochii aţintiţi asupra Sângelui lui Cristos şi să ne dăm seama cât de preţios este pentru Tatăl lui. 23. 1433 După Paşti. 36-38. prin grija faţă de săraci. Tob 12. mijlocirea sfinţilor şi practicarea iubirii. 20. Lc 9. 7. 4. 2105 Cf. 2104 Cf. Zah 12. 1-18. Fapte 2.

CIC. can. a putut să ne reveleze atât de simplu şi frumos adâncul îndurării lui. curate. înainte de toate. al cărei centru este „tatăl milostiv” (Lc 15.: DS 1638. demne. privaţiunile de bunăvoie ca postul şi pomana. În acelaşi timp. 880-883. înjosirea profundă de a se vedea obligat să pască porcii. De aceea. ruperea comuniunii cu El. SC 109-110. can. 880-883. VI.26. drumul de întoarcere. LG 11. CCEO. care cunoaşte profunzimile iubirii Tatălui. 1439 Dinamismul convertirii şi al pocăinţei a fost minunat descris de Isus în parabola numită „a fiului risipitor”. prin ea sunt hrăniţi şi întăriţi cei care trăiesc viaţa lui Cristos. ba chiar de a dori să mănânce din roşcovele pe care le mâncau porcii. convertirea aduce cu sine. care este Biserica. Sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii 1440 Păcatul este. pelerinajele în semn de pocăinţă. în acelaşi timp. iertarea lui Dumnezeu şi reconcilierea cu Biserica. Timpurile şi zilele de pocăinţă din cursul anului liturgic (Postul Mare. Haina frumoasă. 2112 Cf. pline de bucurie. pe care le exprimă şi le realizează liturgic sacramentul Pocăinţei şi al Reconcilierii2112. SC 109-110. 1249-1253. „ea este antidotul ce ne eliberează de greşelile zilnice şi ne fereşte de păcatele de moarte”2110. can. 1249-1253. o ofensă adusă lui Dumnezeu. 11-24): fascinaţia unei libertăţi iluzorii. reflecţia asupra bunurilor pierdute. Cf. aşa cum este viaţa omului ce se întoarce la Dumnezeu şi în sânul familiei lui. orice act sincer de cult sau de pietate însufleţesc în noi spiritul de convertire şi de pocăinţă şi contribuie la iertarea păcatelor noastre. Aceste momente sunt deosebit de favorabile pentru exerciţiile spirituale. Trid. mizeria extremă în care se află fiul după ce şi-a risipit averea. vinerile ─ în amintirea morţii Domnului) sunt momente forte ale practicii penitenţiale a Bisericii 2111. CIC. 1437 Citirea Sfintei Scripturi. primirea generoasă din partea tatălui. liturgiile penitenţiale. CCEO. împărtăşirea frăţească a bunurilor (opere caritative şi misionare). inelul şi ospăţul de sărbătoare sunt simboluri ale vieţii noi. can. prejudiciază comuniunea cu Biserica. părăsirea casei părinteşti. rugăciunea Liturgiei Orelor şi Tatăl Nostru. căinţa şi hotărârea de a se declara vinovat înaintea tatălui său. . bucuria tatălui: sunt câteva trăsături proprii procesului de convertire. Numai inima lui Cristos.Dumnezeu. Numai Dumnezeu iartă păcatul 2110 2111 Cc. Cf.

21-23. 19). Domnul le dă şi autoritatea de a-i reconcilia pe păcătoşi cu Biserica. 18).1441 Numai Dumnezeu iartă păcatele2113. 18. Reconcilierea cu Biserica este inseparabilă de reconcilierea cu Dumnezeu. Lc 15. 2116 Cf. In 20. „Dumnezeu însuşi” îndeamnă şi roagă: „Lăsaţi-vă împăcaţi cu Dumnezeu!” (2 Cor 5. 1445 Cuvintele a lega şi a dezlega înseamnă: cel pe care îl veţi exclude din comuniunea voastră va fi exclus de la comuniunea cu Dumnezeu. prin el. pe cel pe care îl veţi primi din nou în comuniunea voastră. 7. 28. „Dar însărcinarea de a lega şi dezlega. gest care exprimă în mod emoţionant atât iertarea lui Dumnezeu2115. Reconcilierea cu Biserica 1443 În timpul vieţii sale publice. 5. Lc 7. şi Dumnezeu îl va primi în a sa. Ei i-a fost încredinţată „slujirea împăcării” (2 Cor 5. El dă această putere oamenilor2114 ca s-o exercite în numele său. Un semn vădit al acestui lucru este faptul că Isus îi primeşte pe păcătoşi la masa sa. Cf. 9. . El spune despre sine: „Fiul Omului are putere de a ierta păcatele pe pământ” (Mc 2. 10) şi îşi exercită această putere dumnezeiască: „Îţi sunt iertate păcatele!” (Mc 2. şi orice vei dezlega pe pământ va fi dezlegat şi în ceruri” (Mt 16. viaţa şi acţiunea ei. din care păcatul îi îndepărtase sau chiar îi exclusese. 1442 Cristos a vrut ca Biserica sa. care i-a fost dată lui Petru. se aşază El însuşi la masa lor. 2115 Cf. mai mult. 20). Această dimensiune eclezială a slujirii lor este exprimată în mod deosebit în cuvintele solemne ale lui Cristos către Simon Petru: „Îţi voi da cheile Împărăţiei cerurilor şi orice vei lega pe pământ va fi legat şi în ceruri. 2117 LG 22. a fost dată şi colegiului Apostolilor unit cu Capul lui” (Mt 18. Isus nu s-a mulţumit să ierte păcatele. Mc 2. Apostolul este trimis „în numele lui Cristos” şi. 2113 2114 Cf. Lc 19. El a încredinţat totuşi slujirii apostolice exercitarea puterii de ierta păcatele. să fie în întregime semnul şi instrumentul iertării şi al reconcilierii pe care El ni le-a dobândit cu preţul sângelui său. 48). ci a arătat şi efectul acestei iertări: El i-a reintegrat pe păcătoşii pe care i-a iertat în comunitatea Poporului lui Dumnezeu. 1444 Făcându-i pe apostoli părtaşi la propria sa putere de a ierta păcatele. Mai mult: în virtutea autorităţii sale dumnezeieşti. Pentru că Isus este Fiul lui Dumnezeu. 16-20)2117. în rugăciunea. cât şi întoarcerea în sânul Poporului lui Dumnezeu2116.

Ea permitea integrarea într-o singură celebrare sacramentală a iertării păcatelor grave şi a păcatelor lesne-iertătoare. Astfel. care nu pretinde înfăptuirea publică şi prelungită a unor fapte de pocăinţă înainte de a primi reconcilierea cu Biserica. au căzut în păcat grav. Cc. Trid. forma concretă în care Biserica a exercitat această putere primită de la Domnul a cunoscut multe variaţii. între penitent şi preot.Sacramentul iertării 1446 Cristos a instituit sacramentul Pocăinţei pentru toţi membrii păcătoşi ai Bisericii sale. se observă aceeaşi structură fundamentală. pe de altă parte. Începând de atunci. înainte de toate. conform căreia penitenţii trebuia să facă pocăinţă publică pentru păcatele lor. . faptele omului care se converteşte sub acţiunea Duhului Sfânt: căinţa. iar în unele regiuni. 2. Cf. o singură dată în viaţă. 1448 Prin toate variaţiile pe care disciplina şi celebrarea acestui sacrament le-au cunoscut de-a lungul secolelor. omucidere sau adulter) era legată de o disciplină foarte riguroasă. În acest „ordin al penitenţilor” (care privea numai anumite păcate grave) nu se putea intra decât rar.: DS 1542. acordă în numele lui Isus Cristos iertarea păcatelor şi stabileşte modalitatea îndestulării şi totodată se roagă pentru păcătos şi face pocăinţă împreună cu el. Sacramentul Pocăinţei le oferă acestora o nouă posibilitate de a se converti şi de a redobândi harul îndreptăţirii. acţiunea lui Dumnezeu prin intervenţia Bisericii. pentru cei care. mărturisirea şi îndestularea. Părinţii Bisericii prezintă acest sacrament ca pe „a doua plută [de salvare] după naufragiul care este pierderea harului”2118. reconcilierea creştinilor care săvârşiseră păcate deosebit de grave după Botez (de exemplu. inspirându-se din tradiţia monastică a Orientului. În linii mari. În secolul al VII-lea. adesea timp de mulţi ani. 1447 În decursul veacurilor. Biserica. este forma Pocăinţei pe care o practică Biserica până în zilele noastre. Ea comportă două elemente la fel de esenţiale: pe de o parte. sacramentul se realizează într-un mod mai tainic. pierzând astfel harul baptismal şi rănind comuniunea eclezială. Această nouă practică prevedea posibilitatea repetării şi deschidea astfel drumul unei frecventări regulate a acestui sacrament. înainte de a primi reconcilierea. după Botez. În primele secole. păcătosul este vindecat şi restabilit în comuniunea eclezială. 1449 Formula de dezlegare folosită în Biserica latină exprimă elementele esenţiale ale 2118 Tertulian. misionarii irlandezi. idolatrie. au adus în Europa continentală practica „privată” a penitenţei. Paen. prin episcop şi preoţii lui. 4.

1454 Se cuvine ca primirea acestui sacrament să fie pregătită printr-un examen de C.: DS 1678. căinţa. Ea este „o durere a sufletului şi o detestare a păcatului săvârşit. 2. prin puterea încredinţată Bisericii.: DS 1673. 1452 Când izvorăşte din dragostea faţă de Dumnezeu iubit mai presus de toate. la spovada sacramentală. prin rugăciunea şi slujirea Bisericii: Dumnezeu. în numele Tatălui.acestui sacrament: Părintele îndurărilor este izvorul oricărei iertări. dacă ea cuprinde şi hotărârea fermă de a recurge. Părintele îndurărilor. Se naşte din considerarea urâţeniei păcatului sau din teama de osânda veşnică şi de celelalte pedepse care îl ameninţă pe cel păcătos (căinţa din frică). VII. dobândeşte şi iertarea păcatelor de moarte2121. Actele penitentului 1450 „Pocăinţa îl obligă pe cel păcătos să-i accepte de bunăvoie toate elementele: în inimă. O astfel de zguduire a conştiinţei poate să determine o evoluţie interioară ce se va desăvârşi. sub acţiunea harului.R.: DS 1677. mărturisirea. îndată ce este posibil. şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Cc. Trid. Cc. Cc. 1705. pe buze. un impuls al Duhului Sfânt. Cu toate acestea. 21. 2122 Cf. Cf. în purtare. 2119 2120 . care a împăcat lumea cu sine prin moartea şi învierea Fiului său şi a trimis pe Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. Căinţa 1451 Între actele penitentului. unită cu hotărârea de a nu mai păcătui pe viitor”2120. El realizează reconcilierea păcătoşilor prin Paştele Fiului şi prin darul Duhului său. căinţa ocupă primul loc. Iar eu te dezleg de păcatele tale. Trid. O astfel de căinţă dobândeşte iertarea păcatelor lesne-iertătoare.: DS 1676. dar dispune la primirea ei în sacramentul Pocăinţei2122. prin dezlegarea sacramentală. 2121 Cf. umilinţă deplină sau îndestulare rodnică”2119. 1453 Căinţa numită „nedesăvârşită” (attritio) este tot un dar al lui Dumnezeu. 5. căinţa nedesăvârşită nu obţine prin ea însăşi iertarea păcatelor grave. să-şi dăruiască iertarea şi pacea. Trid. Cc. căinţa este numită „desăvârşită” (căinţă din iubire). Trid.

Eccl. CCEO. „orice credincios ajuns la vârsta priceperii e dator să-şi mărturisească. omul priveşte în faţă păcatele de care s-a făcut vinovat: îşi asumă responsabilitatea pentru ele şi. Mărturisirea păcatelor 1455 Mărturisirea păcatelor (spovada). 1661. 916. 28. prin aceasta. se deschide din nou lui Dumnezeu şi comuniunii Bisericii pentru a face posibil un nou viitor. ei le pun pe toate. în faţa îndurării divine spre a fi iertate. chiar dacă simte o mare căinţă. 1457 Conform poruncii Bisericii. Mt 5. 11. fără a fi primit în prealabil dezlegarea sacramentală2128. Ef 4─6.: DS 1647. Rom 12─15.: DS 1680. 2128 Cf. cu excepţia cazului că ar avea un motiv grav să se împărtăşească şi nu are posibilitatea să recurgă la un duhovnic2129. Trid. Copiii trebuie să se apropie de sacramentul Pocăinţei înainte de a primi pentru prima dată sfânta 2123 Cf. cel puţin o dată pe an. Cei care procedează altfel şi care ascund cu bună-ştiinţă unele păcate nu pun în faţa bunătăţii divine nimic din ceea ce ea ar putea ierta prin mijlocirea preotului. penitenţii trebuie să enumere toate păcatele de moarte de care sunt conştienţi după un examen de conştiinţă serios. ne eliberează şi ne uşurează reconcilierea cu ceilalţi. 1708. chiar dacă aceste păcate sunt foarte ascunse şi chiar dacă privesc numai ultimele două porunci ale Decalogului2124. can. Cc. Ex 20. CIC.: DS 1680. 989. Cf. Cf. 10. chiar dintr-un punct de vedere pur omenesc. DS 1683. 1 Cor 12─13. Ieronim. Trid. can. fără îndoială. Textele cele mai potrivite pentru acest scop trebuie să fie căutate în cateheza morală a Evangheliilor şi a scrisorilor apostolilor: Cuvântarea de pe munte.conştiinţă făcut în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. medicina nu îngrijeşte ceea ce nu cunoaşte”2126. 2127 CIC. învăţăturile apostolilor2123. 2126 Sf. căci uneori aceste păcate rănesc mai grav sufletul şi sunt mai periculoase decât cele care au fost săvârşite în văzul tuturor”2125: Când creştinii se străduiesc să-şi mărturisească toate păcatele de care îşi aduc aminte. 2125 Cc. 711. 17. păcatele grave de care este conştient”2127. 2124 . 1456 Spovada în faţa preotului constituie o parte esenţială a sacramentului Pocăinţei: „În spovadă. can. Cc. Trid. 2129 Cf. Prin spovadă. Căci „dacă bolnavul se ruşinează să-şi arate medicului rana. Cel care are conştiinţa de a fi săvârşit un păcat de moarte nu trebuie să primească Sfânta Împărtăşanie. Gal 5.

Omul şi păcătosul sunt ─ ca să spunem aşa ─ două realităţi: omul e lucrarea lui Dumnezeu. 25. precum şi relaţiile lui cu Dumnezeu şi cu aproapele. Începutul faptelor bune este mărturisirea faptelor rele. Trid. el are ceva mai mult de făcut: trebuie să „îndestuleze” cum se cuvine. 914. Ea poate consta în rugăciune. Rom 3. omule. să luptăm împotriva înclinaţiilor rele. Nimiceşte ceea ce ai făcut tu. 2135Cf. can. să compensăm rănile pricinuite). „să ispăşească” păcatele proprii. 12. în renunţări de bunăvoie. să înapoiem lucrurile furate. Trebuie să facem tot posibilul ca să le îndreptăm (de exemplu.) Când începi să urăşti ceea ce ai făcut. Augustin.. în slujirea aproapelui. CIC. Primind mai des. Aşadar.: DS 1680. să restabilim reputaţia celui pe care l-am calomniat. în acest sacrament. Trebuie să corespundă. Io. în fapte de milostenie. mărturisirea greşelilor zilnice (păcate veniale) este totuşi recomandată cu tărie de Biserică2131. însă nu repară toate dezordinile pe care păcatul le-a provocat2134. Dar mai mult.: DS 1712. fiindcă îţi acuzi faptele rele. păcatele noastre2135. Cel care îşi mărturiseşte păcatele lucrează deja împreună cu Dumnezeu. singurul care a ispăşit. 1458 Fără a fi strict necesară. 13. 2134 Cf. Într-adevăr. Astfel de pocăinţe ne ajută să devenim asemenea chipului lui Cristos. CIC. Trid. gravităţii şi naturii păcatelor săvârşite. Înfăptuieşti adevărul şi vii la Lumină2133. 1460 Pocăinţa impusă de duhovnic trebuie să ţină seama de situaţia personală a penitentului şi să caute binele lui spiritual. Dumnezeu îşi acuză păcatele. să ne lăsăm tămăduiţi de Cristos. § 2. 1-2. mai ales. jertfe şi.. Îndestularea 1459 Multe păcate provoacă suferinţă aproapelui. o dată pentru totdeauna. într-o ofrandă. mărturisirea regulată a păcatelor lesneiertătoare ne ajută să ne formăm conştiinţa. te uneşti cu Dumnezeu. 2132 Cf. Lc 6. păcătosul trebuie să-şi redobândească deplina sănătate spirituală. Simpla dreptate cere acest lucru. Ele ne îngăduie să devenim împreună-moştenitori cu Cristos cel 2130 2131 Cf. păcatul îl răneşte şi îl istoveşte pe păcătosul însuşi. în acceptarea cu răbdare a crucii pe care o avem de purtat. pentru a-şi îndrepta greşelile. 1 In 2. darul îndurării Tatălui.Împărtăşanie2130. Ridicat din păcat. Cc. (. 2133 Sf. Această îndestulare se mai numeşte şi „pocăinţă”. Cc. pentru ca Dumnezeu să mântuiască ceea ce a făcut El. atunci încep faptele tale bune. Ev. suntem îndemnaţi să fim îndurători ca şi El2132. păcătosul e lucrarea ta. Cf. can. Dezlegarea ridică păcatul. dacă ţi le acuzi şi tu însuţi. . pe cât posibil. să progresăm în viaţa Spiritului. 36. 988.

nu poate fi acordată decât de Papa. 1462 Iertarea păcatelor aduce împăcarea cu Dumnezeu. În caz de pericol de moarte. CIC. 23. de El sunt oferite Tatălui şi datorită lui sunt primite de Tatăl2137. şi preoţii. 8). 1354-1357. Cc.. VIII. Dar îndestularea pe care o aducem pentru păcatele noastre nu există decât prin Isus Cristos: noi care. 2138 Cf. colaboratorii episcopilor. şi al Fiului. can. 2140 Cf.înviat. colaboratorii lui. episcopii. CIC.) întru care aducem îndestulare. puterea de a ierta toate păcatele „în numele Tatălui. şi al Sfântului Duh”. continuă să exercite această slujire. potrivit dreptului bisericesc. ce opreşte de la primirea sacramentelor şi de la exercitarea anumitor acte ecleziastice şi deci a cărei dezlegare. nu suntem în stare de nimic. Întradevăr. 1434. ci toată „slava” noastră este în Cristos (. can. 2142 Cf. conform dreptului bisericesc2140. can. încă din cele mai vechi timpuri. Trid. 1331. 17)2136. 2139 Cf. can. cel dintâi care deţine puterea şi slujirea împăcării: el este cel care reglementează disciplina penitenţială2139. CCEO. 2141 Cf. Trid. Astfel. Cc. cea mai severă pedeapsă ecleziastică. prin noi înşine. CCEO. 1431. „fiindcă luăm parte la suferinţele lui” (Rom 8. CCEO. este deci. 1420. . Celebrantul acestui sacrament 1461 Deoarece Cristos le-a încredinţat apostolilor slujirea împăcării2138. orice preot. 976. Episcopul. chiar dacă e lipsit de facultatea de a asculta spovezi.: DS 1691. 722. dar şi cu Biserica. 18. § 3-4. care din El îşi sorb puterea. 2 Cor 5. 844. poate dezlega de orice păcat2142 şi de orice excomunicare. „putem face totul prin Cel care ne întăreşte” (Fil 4. pe drept cuvânt. urmaşii lor. LG 26. considerat. omul nu are cu ce să se laude.. în virtutea sacramentului Preoţiei.: DS 1690. can. de Episcopul locului sau de preoţii autorizaţi de ei2141. CIC. episcopii şi preoţii sunt aceia care au. capul văzut al Bisericii locale. fie de la Papa. 1463 Anumite păcate deosebit de grave sunt lovite de excomunicare. In 20. 967-969. „aducând roade vrednice de pocăinţă” (Lc 3. 1464 Preoţii trebuie să-i încurajeze pe credincioşi să se apropie de sacramentul Pocăinţei şi trebuie să se arate disponibili pentru a celebra acest sacrament ori de câte ori 2136 2137 Cf. exercită această putere în măsura în care au primit mandatul fie de la episcopul lor (sau de la un superior religios). Preoţii. 725. 972. can. 13).

1465 Celebrând sacramentul Pocăinţei. Celebrantul acestui sacrament are datoria de a se uni cu intenţia şi cu iubirea lui Cristos 2144. a Bunului Samaritean. Trebuie să aibă o cunoaştere verificată a comportamentului creştin. 2146 CR 2. sacramentul împăcării cu Dumnezeu aduce o adevărată „înviere spirituală”. 18. Biserica afirmă că orice preot care ascultă spovezile este obligat. care oblojeşte rănile. „el este urmat de pacea şi de liniştea conştiinţei.: DS 1674. fiindcă ceea ce penitentul i-a dezvăluit preotului rămâne „sigilat” de sacrament. respect şi delicateţe faţă de cel care a căzut. preotul este semnul şi instrumentul iubirii îndurătoare a lui Dumnezeu faţă de cel păcătos. sub pedepse foarte aspre. bunuri dintre care cel mai preţios este prietenia lui Dumnezeu (Lc 15. La cei care primesc sacramentul Pocăinţei cu inimă căită şi într-o dispoziţie de credinţă. 1456. 986. CIC. 2143 2144 Cf. să fie fidel Magisteriului Bisericii şi să-l călăuzească pe penitent cu răbdare spre vindecare şi spre maturitate deplină. PO 13. care nu caută la faţa omului şi a cărui judecată este în acelaşi timp dreaptă şi milostivă. IX. 32). can. can. Trebuie să se roage şi să facă pocăinţă pentru el. Acest secret. care caută oaia pierdută. CR 2. 1466 Duhovnicul nu este stăpânul. 1388. can. Trid. Scopul şi rodul acestui sacrament îl constituie deci reconcilierea cu Dumnezeu. a dreptului judecător. 5. 18. se numeşte „sigiliul sacramental”. Nu-i este îngăduit nici să folosească în vreun fel cele cunoscute din spovadă despre viaţa penitenţilor. .61. Roadele acestui sacrament 1468 „Toată valoarea Pocăinţei constă în reaşezarea noastră în harul lui Dumnezeu şi în unirea noastră cu El într-o mare şi intimă prietenie”2146. ci slujitorul iertării lui Dumnezeu. 2147 Cc. să iubească adevărul. 1467 Date fiind delicateţea şi măreţia acestei slujiri şi respectul cuvenit persoanelor. can.le este cerut în mod rezonabil de credincioşi2143. care nu admite excepţii. preotul împlineşte slujirea Bunului Păstor. CCEO. a Tatălui. redă demnitatea şi bunurile vieţii de fii ai lui Dumnezeu. însoţite de o puternică mângâiere spirituală”2147. experienţa realităţilor omeneşti. . Cf. 2145 CIC. Într-adevăr. § 1. 5. CCEO. PO 13. să păstreze secretul absolut în legătură cu păcatele mărturisite de penitenţii lui2145. 735. Pe scurt. încredinţându-l îndurării Domnului. care îl aşteaptă pe Fiul risipitor şi îl primeşte când se întoarce.

1469 Acest sacrament ne aduce împăcarea cu Biserica. Păcatul ştirbeşte sau rupe comuniunea frăţească. Sacramentul Pocăinţei o repară sau o reface. În acest sens, el nu îl însănătoşeşte doar pe cel care a fost reaşezat în comuniunea bisericească, ci are un efect de înviorare şi asupra vieţii Bisericii, care a suferit din cauza păcatului unuia dintre mădularele sale2148. Reaşezat sau întărit în împărtăşirea sfinţilor, păcătosul este fortificat prin schimbul de bunuri spirituale dintre toate mădularele vii ale Trupului lui Cristos, fie că sunt încă în peregrinare, fie că se află deja în patria cerească2149. Trebuie amintit că împăcarea cu Dumnezeu are drept consecinţă, ca să spunem aşa, alte împăcări ce vor aduce leac pentru alte rupturi provocate de păcat: penitentul iertat se împacă cu sine în adâncul fiinţei sale, unde îşi recuperează propriul adevăr interior; se împacă cu fraţii pe care i-a jignit şi i-a rănit în vreun fel; se împacă cu Biserica; se împacă cu întreaga creaţie2150. 1470 În acest sacrament, încredinţându-se judecăţii îndurătoare a lui Dumnezeu, păcătosul anticipă într-un anume fel judecata la care va fi supus la sfârşitul acestei vieţi pământeşti. Căci acum, în viaţa de aici, ne este oferită posibilitatea de a alege între viaţă şi moarte şi numai pe calea convertirii putem intra în Împărăţia din care păcatul grav exclude2151. Convertindu-se la Cristos prin pocăinţă şi credinţă, păcătosul trece de la moarte la viaţă „şi la judecată nu va veni” (In 5, 24). X. Indulgenţele 1471 Doctrina şi practica indulgenţelor în Biserică sunt strâns legate de roadele sacramentului Pocăinţei. Ce este indulgenţa? „Indulgenţa înseamnă iertarea în faţa lui Dumnezeu a pedepsei vremelnice datorate păcatelor a căror vină este ştearsă deja, iertare pe care credinciosul bine-dispus sufleteşte o obţine în condiţii determinate, prin acţiunea Bisericii, care, în calitate de distribuitoare a răscumpărării, împarte şi aplică, prin autoritatea ei, tezaurul îndestulărilor aduse de Cristos şi de sfinţi”. „Indulgenţa este parţială sau plenară, după cum eliberează în parte sau în totalitate
2148 2149

Cf. 1 Cor 12, 26. Cf. LG 48-50. 2150 RP 31. 2151 Cf. 1 Cor 5, 11; Gal 5, 19-21; Ap 22, 15.

de pedeapsa vremelnică datorată păcatului”2152. Indulgenţele pot fi aplicate celor vii sau celor răposaţi. Pedepsele păcatului 1472 Pentru a înţelege această învăţătură şi această practică a Bisericii, trebuie să vedem că păcatul are o dublă consecinţă. Păcatul grav ne privează de comuniunea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, ne face incapabili de viaţa veşnică, privarea de aceasta numindu-se „pedeapsa veşnică” a păcatului. Pe de altă parte, orice păcat, chiar venial, antrenează un ataşament nesănătos faţă de făpturi, ce are nevoie de purificare, fie aici, pe pământ, fie după moarte, în starea numită Purgatoriu. Această purificare eliberează de ceea ce se numeşte „pedeapsa vremelnică” a păcatului. Aceste două pedepse nu trebuie să fie concepute ca un fel de răzbunare, aplicată de Dumnezeu din exterior, ci ca decurgând din însăşi natura păcatului. O convertire ce porneşte dintr-o iubire ferventă poate ajunge la totala purificare a păcătosului, astfel încât să nu mai subziste nici o pedeapsă2153. 1473 Iertarea păcatului şi refacerea comuniunii cu Dumnezeu atrag ştergerea pedepselor veşnice ale păcatului. Însă unele pedepse vremelnice ale păcatului rămân. Creştinul trebuie să se străduiască, suportând cu răbdare suferinţele şi încercările de orice fel, şi, când va veni ziua, întâmpinând cu seninătate moartea, să primească aceste pedepse vremelnice ale păcatului ca pe un har; să-şi dea osteneala ca, prin fapte de milostenie şi de iubire, precum şi prin rugăciune şi prin diferite fapte de pocăinţă, să se dezbrace în întregime de „omul cel vechi” şi să se îmbrace în „omul cel nou”2154. În comuniunea sfinţilor 1474 Creştinul care caută să se purifice de păcat şi să se sfinţească ajutat de harul lui Dumnezeu nu e singur. „Viaţa fiecăruia dintre fiii lui Dumnezeu este în chip admirabil legată, în Cristos şi prin Cristos, de viaţa tuturor celorlalţi fraţi creştini, în unitatea supranaturală a Trupului mistic al lui Cristos, ca într-o unică persoană mistică”2155. 1475 În comuniunea sfinţilor „există deci, între credincioşii care au ajuns deja în patria cerească, cei care au fost primiţi să ispăşească în Purgatoriu sau cei care se află
2152 2153

Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina, Normae 1-3. Cf. Cc. Tridentin: DS 1712-1713; 1820. 2154 Cf. Ef 4, 24. 2155 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5.

încă peregrini pe pământ, o permanentă legătură de iubire şi un schimb bogat de bunuri”2156. În acest schimb minunat, sfinţenia unuia le foloseşte celorlalţi, mult mai mult decât a putut păcatul unuia să dăuneze celorlalţi. Astfel, recurgerea la împărtăşirea sfinţilor îi dă păcătosului căit posibilitatea de a se purifica mai devreme şi mai eficient de pedepsele păcatului. 1476 Aceste bunuri spirituale ale comuniunii sfinţilor se numesc şi tezaurul Bisericii, „care nu este o însumare de bunuri, cum ar fi bogăţiile materiale, adunate în decursul veacurilor, ci este valoarea infinită şi nesecată pe care o au la Dumnezeu ispăşirile şi meritele lui Cristos, Domnul nostru, oferite pentru ca omenirea să fie eliberată de păcat şi să ajungă la comuniunea cu Tatăl; este însuşi Cristos, Răscumpărătorul, în care se află vii îndestulările şi meritele răscumpărării2157. 1477 Acestui tezaur îi aparţine deopotrivă preţul cu adevărat imens, incomensurabil şi mereu nou pe care îl au la Dumnezeu rugăciunile şi faptele bune ale Preafericitei Fecioare Maria şi ale tuturor sfinţilor, care, mergând pe urmele lui Cristos Domnul, prin harul lui s-au sfinţit şi şi-au împlinit lucrarea încredinţată de Tatăl; astfel, lucrând la propria mântuire, au conlucrat deopotrivă la mântuirea fraţilor lor în unitatea Trupului mistic”2158. Obţinerea indulgenţei de la Dumnezeu prin Biserică 1478 Indulgenţa se obţine prin Biserică; în virtutea puterii de a lega şi a dezlega, acordată ei de Isus Cristos, Biserica intervine pentru un creştin şi îi deschide tezaurul meritelor lui Cristos şi ale sfinţilor, ca să dobândească de la Părintele îndurărilor ştergerea pedepselor vremelnice datorate păcatelor. Astfel, Biserica nu vrea numai să-i vină în ajutor acelui creştin, ci şi să-l îndemne la fapte de pietate, de pocăinţă şi de iubire2159. 1479 Deoarece credincioşii răposaţi aflaţi în purificare sunt şi ei membri ai aceleiaşi comuniuni a sfinţilor, îi putem ajuta, printre altele, obţinând indulgenţe pentru ei, astfel încât să fie scutiţi de pedepsele vremelnice pentru păcate. XI. Celebrarea sacramentului Pocăinţei

2156 2157

Ibid. Ibid. 2158 Paul VI, Const. ap. Indulgentiarum doctrina 5. 2159 Cf. Paul VI, loc. cit. 8; Cc. Trid.: DS 1835.

1480 Ca toate sacramentele, Pocăinţa este o acţiune liturgică. În mod obişnuit, elementele celebrării sunt următoarele: salutul şi binecuvântarea preotului, citirea Cuvântului lui Dumnezeu pentru a lumina conştiinţa şi a trezi căinţa şi îndemnul la pocăinţă; mărturisirea, prin care păcatele sunt recunoscute şi descoperite preotului; impunerea şi acceptarea pocăinţei; dezlegarea dată de preot; lauda şi aducerea de mulţumire şi trimiterea însoţită de binecuvântarea preotului. 1481 Liturgia bizantină cunoaşte mai multe formule de dezlegare, sub formă de cerere, care exprimă în chip admirabil misterul iertării: „Dumnezeu, care prin proorocul Natan l-a iertat pe David când şi-a mărturisit păcatele, pe Petru când a plâns amar, pe desfrânată când i-a spălat picioarele cu lacrimi, pe vameş şi pe fiul risipitor, acelaşi Dumnezeu, prin mine, păcătosul, să te ierte pe tine, în viaţa aceasta şi în cea viitoare, şi fără de osândă să te aducă înaintea înfricoşatei sale judecăţi, El, care este binecuvântat în vecii vecilor. Amin”. 1482 Sacramentul Pocăinţei poate avea loc şi în cadrul unei celebrări comunitare, în care se face în comun pregătirea pentru spovadă şi se aduce în comun mulţumire pentru iertarea primită. Aici, mărturisirea personală a păcatelor şi dezlegarea individuală sunt inserate într-o liturgie a Cuvântului lui Dumnezeu, cu lecturi şi omilie, examinarea conştiinţei făcută în comun, cerere de iertare comunitară, rugăciunea Tatăl Nostru şi aducerea de mulţumire în comun. Această celebrare comunitară exprimă mai clar caracterul eclezial al pocăinţei. Totuşi, oricare ar fi modalitatea de celebrare, sacramentul Pocăinţei este întotdeauna, prin natura sa, o acţiune liturgică, deci eclezială şi publică2160. 1483 În cazuri de gravă necesitate, se poate recurge la celebrarea comunitară a Reconcilierii cu spovadă şi dezlegare generală. O asemenea necesitate gravă poate apărea atunci când există un pericol de moarte iminent, preotul sau preoţii neavând destul timp pentru a asculta spovada fiecărui penitent. Se poate vorbi de necesitate gravă şi atunci când, din cauza numărului penitenţilor, nu sunt destui preoţi care să asculte cum se cuvine spovezile individuale într-un timp rezonabil, astfel încât penitenţii ar rămâne, fără vina lor, lipsiţi multă vreme de harul sacramental sau de sfânta Împărtăşanie. În acest caz, pentru validitatea dezlegării, credincioşii trebuie să aibă hotărârea de a-şi mărturisi individual păcatele, la vremea cuvenită2161. Episcopul diecezan are datoria de a aprecia dacă există condiţiile cerute pentru dezlegarea generală2162. O afluenţă considerabilă de credincioşi cu prilejul unor mari sărbători sau al pelerinajelor nu
2160

Cf. SC 26-27. Cf. CIC can. 962, § 1. 2162 Cf. CIC, can. 961, § 2.
2161

constituie un caz de necesitate gravă2163. 1484 „Spovada individuală şi integrală, urmată de dezlegare, rămâne singura cale obişnuită prin care credincioşii sunt reconciliaţi cu Dumnezeu şi cu Biserica, în afară de situaţia în care o imposibilitate fizică sau morală îi dispensează de o astfel de spovadă”2164. Acest lucru nu e lipsit de raţiuni profunde. Cristos lucrează în fiecare sacrament. Se adresează personal fiecărui păcătos: „Fiule, păcatele îţi sunt iertate” (Mc 2, 5); este medicul ce se apleacă asupra fiecăruia dintre bolnavii care au nevoie de El 2165 ca să-i vindece; îl ridică şi îl integrează din nou în comunitatea frăţească. Spovada personală este aşadar forma cea mai semnificativă a împăcării cu Dumnezeu şi cu Biserica. PE SCURT 1485 În seara zilei de Paşti, Domnul Isus s-a arătat ucenicilor săi şi le-a zis: „Primiţi pe Duhul Sfânt. Cărora le veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, le vor fi ţinute” (In 20, 22-23). 1486 Iertarea păcatelor săvârşite după Botez este acordată printr-un sacrament propriu numit sacramentul Convertirii, al Spovezii, al Pocăinţei sau al Reconcilierii. 1487 Cel care păcătuieşte răneşte onoarea lui Dumnezeu şi iubirea lui, propria demnitate de om chemat să fie fiul lui Dumnezeu şi bunăstarea spirituală a Bisericii, unde fiecare creştin trebuie să fie o piatră vie. 1488 În ochii credinţei, nici un rău nu e mai grav decât păcatul şi nimic nu are consecinţe mai rele pentru păcătoşii înşişi, pentru Biserică şi pentru lumea întreagă. 1489 Întoarcerea la comuniunea cu Dumnezeu, pierdută prin păcat, este o mişcare născută din harul lui Dumnezeu cel bogat în îndurare şi plin de grijă pentru mântuirea oamenilor. Se cuvine să cerem acest dar de preţ pentru noi înşine şi pentru ceilalţi. 1490 Drumul de întoarcere la Dumnezeu, numit convertire şi căinţă, implică o durere şi o repulsie faţă de păcatele comise, precum şi hotărârea fermă de a nu mai păcătui în viitor. Convertirea vizează aşadar trecutul şi viitorul; ea se hrăneşte din speranţa în îndurarea divină.
2163 2164

Cf. CIC can. 961, § 1. OP 31. 2165 Cf. Mc 2, 17.

1491 Sacramentul Pocăinţei este alcătuit din ansamblul celor trei acte săvârşite de penitent şi din dezlegarea dată de preot. Actele penitentului sunt: căinţa, spovada sau mărturisirea păcatelor în faţa preotului şi hotărârea de a împlini repararea şi faptele de reparare. 1492 Căinţa (contritio) trebuie să fie inspirată de motive ce izvorăsc din credinţă. Căinţa născută din iubirea faţă de Dumnezeu se numeşte „desăvârşită”; dacă se întemeiază pe alte motive, se numeşte „nedesăvârşită”. 1493 Cel care vrea să dobândească împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica trebuie să mărturisească preotului toate păcatele grave pe care nu le-a spovedit încă şi pe care şi le aminteşte după ce şi-a examinat cu grijă conştiinţa. Fără a fi în sine necesară, mărturisirea păcatelor lesne-iertătoare este totuşi recomandată cu tărie de Biserică. 1494 Preotul îi propune penitentului împlinirea anumitor acte de „îndestulare” sau de „pocăinţă” pentru a repara răul pricinuit de păcat şi pentru a restabili deprinderile proprii unui ucenic al lui Cristos. 1495 Numai preoţii care au primit de la autoritatea Bisericii facultatea de a dezlega pot ierta păcatele în numele lui Cristos. 1496 Efectele spirituale ale sacramentului Pocăinţei sunt: ─ împăcarea cu Dumnezeu, prin care penitentul redobândeşte harul; ─ împăcarea cu Biserica; ─ iertarea pedepsei veşnice meritate din cauza păcatelor de moarte; ─ iertarea, cel puţin în parte, a pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatului; ─ pacea şi seninătatea conştiinţei şi mângâierea spirituală; ─ sporirea forţelor spirituale pentru lupta creştină. 1497 Mărturisirea individuală şi integrală a păcatelor grave, urmată de dezlegare, rămâne singurul mijloc obişnuit pentru împăcarea cu Dumnezeu şi cu Biserica. 1498 Prin indulgenţe, credincioşii pot dobândi pentru ei înşişi, ca şi pentru sufletele din Purgator, iertarea pedepselor vremelnice, care sunt urmări ale păcatelor.

ARTICOLUL 5 Ungerea bolnavilor 1499 Prin sfânta Ungere a bolnavilor şi prin rugăciunea preoţilor, Biserica întreagă îi încredinţează pe bolnavi Domnului răstignit şi glorificat, pentru a-i alina şi a-i mântui; mai mult, ea îi îndeamnă să se asocieze de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos pentru a contribui astfel la binele Poporului lui Dumnezeu”2166. I. Temeiurile sale în economia mântuirii

Boala în viaţa omului 1500 Boala şi suferinţa s-au aflat întotdeauna printre problemele cele mai grave care încearcă viaţa omului. Prin boală, omul face experienţa propriei neputinţe, a limitelor şi a condiţiei sale muritoare. Orice boală ne poate face să întrezărim moartea. 1501 Boala poate duce la angoasă, la închiderea în sine, uneori chiar la disperare şi la revoltă împotriva lui Dumnezeu. Dar ea poate şi să maturizeze persoana, o poate ajuta să discearnă în propria-i viaţă ceea ce nu este esenţial, pentru a se îndrepta spre ceea ce este esenţial. Foarte adesea, boala determină o căutare a lui Dumnezeu, o întoarcere la El. Bolnavul în faţa lui Dumnezeu 1502 În Vechiul Testament, omul îşi trăieşte boala în faţa lui Dumnezeu. Înaintea lui îşi revarsă plângerea pentru boala sa2167 şi de la El, Stăpânul vieţii şi al morţii, imploră vindecarea2168. Boala devine cale de convertire2169 şi iertarea lui Dumnezeu constituie începutul vindecării2170. Israel experimentează faptul că boala este, într-un chip misterios, legată de păcat şi de rău, iar fidelitatea faţă de Dumnezeu, după legea lui, redă viaţa: „Căci eu, Domnul, sunt vindecătorul tău” (Ex 15, 26). Profetul întrezăreşte faptul că suferinţa poate avea şi un sens de răscumpărare pentru păcatele celorlalţi 2171. În sfârşit,
2166 2167

LG 11. Cf. Ps 38. 2168 Cf. Ps 6, 3; Is 38. 2169 Cf. Ps 38, 5; 39, 9. 12. 2170 Cf. Ps 32, 5; 107, 20; Mc 2, 5-12. 2171 Cf. Is 53, 11.

Isaia vesteşte că Dumnezeu va aduce pentru Sion un timp în care El va ierta toată greşeala şi va vindeca toată boala2172. Cristos-tămăduitorul 1503 Compătimirea lui Cristos faţă de bolnavi şi numeroasele vindecări ale suferinzilor de tot felul2173 constituie un semn evident că „Dumnezeu a vizitat poporul său” (Lc 7, 16) şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Isus nu are doar puterea de a vindeca, ci şi pe aceea de a ierta păcatele2174: El a venit să-l vindece pe om în întregime, suflet şi trup; este medicul de care au nevoie bolnavii2175. Compătimirea sa faţă de toţi cei care suferă merge atât de departe, încât El ajunge să se identifice cu ei: „Am fost bolnav şi m-aţi vizitat” (Mt 25, 36). Iubirea sa de predilecţie faţă de cei neputincioşi nu a încetat, de-a lungul veacurilor, să trezească atenţia deosebită a creştinilor faţă de toţi aceia care suferă în trupul şi în sufletul lor. Ea se află la originea eforturilor neobosite pentru a-i alina. 1504 Isus le cere adesea celor bolnavi să creadă2176. Pentru vindecare, El se foloseşte de semne: salivă şi impunerea mâinilor2177, tină şi spălare2178. Bolnavii caută să-l atingă2179, „căci o putere ieşea din El, care îi vindeca pe toţi” (Lc 6, 19). Astfel, în sacramente, Cristos continuă să ne „atingă” pentru a ne vindeca. 1505 Mişcat de atâtea suferinţe, Cristos nu numai că se lasă atins de cei bolnavi, dar îşi însuşeşte durerile lor: „El a luat asupra sa slăbiciunile noastre şi bolile noastre le-a purtat” (Mt 8, 17)2180. Însă El nu i-a vindecat pe toţi bolnavii. Vindecările sale erau semne ale venirii Împărăţiei lui Dumnezeu. Ele vesteau o vindecare mai radicală: victoria asupra păcatului şi a morţii prin Paştele său. Pe Cruce, Cristos a luat asupra sa toată greutatea răului2181 şi a ridicat „păcatul lumii” (In 1, 29), boala nefiind decât o consecinţă a acestuia. Prin pătimirea şi moartea sa pe Cruce, Cristos a dat un sens nou suferinţei: de acum, ea ne poate face asemenea chipului său şi ne poate uni cu pătimirea
2172 2173

Cf. Is 33, 24. Cf. Mt 4, 24. 2174 Cf. Mc 2, 5-12. 2175 Cf. Mc 2, 17. 2176 Cf. Mc 5, 34. 36; 9, 23. 2177 Cf. Mc 7, 32-36; 8, 22-25. 2178 Cf. In 9, 6s. 2179 Cf. Mc 1, 41; 3, 10; 6, 56. 2180 Cf. Is 53, 4. 2181 Cf. Is 53, 4-6.

sa răscumpărătoare. „Vindecaţi-i pe cei bolnavi...” 1506 Cristos îi cheamă pe ucenicii săi să-l urmeze, luându-şi şi ei crucea2182. Urmându-l, ei au dobândit un nou mod de a privi boala şi pe cei bolnavi. Isus îi asociază la viaţa sa de sărăcie şi de slujire. Îi face părtaşi la misiunea sa de compătimire şi de vindecare: „Şi, ieşind, ei propovăduiau să se pocăiască. Scoteau mulţi demoni şi ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6, 12-13). 1507 Domnul înviat reînnoieşte această trimitere („În numele meu [...] îşi vor pune mâinile peste cei bolnavi şi ei se vor vindeca”: Mc 16, 17-18) şi o întăreşte prin semnele pe care Biserica le săvârşeşte, invocând numele lui2183. Aceste semne arată în chip deosebit că Isus este cu adevărat „Dumnezeu care mântuieşte”2184. 1508 Duhul Sfânt dăruieşte unora o charismă specială de vindecare2185, pentru a manifesta puterea harului Celui Înviat. Totuşi, nici rugăciunile cele mai puternice nu obţin vindecarea tuturor bolilor. Astfel, Sfântul Paul trebuie să înveţe de la Domnul că „îţi este de ajuns harul meu: căci puterea mea se împlineşte în slăbiciune” (2 Cor 12, 9), şi că suferinţele pe care le are de îndurat pot avea drept sens „ca eu să desăvârşesc în trupul meu ceea ce lipseşte suferinţelor lui Cristos pentru Trupul său, care este Biserica” (Col 1, 24). 1509 „Vindecaţi-i pe cei bolnavi” (Mt 10, 8). Biserica a primit această misiune de la Domnul şi se străduieşte să o împlinească atât prin îngrijirile pe care le acordă celor bolnavi, cât şi prin rugăciunea de mijlocire cu care îi însoţeşte. Ea crede în prezenţa dătătoare de viaţă a lui Cristos, medic al sufletelor şi al trupurilor. Această prezenţă lucrează în chip deosebit prin sacramente şi în mod cu totul aparte prin Euharistie, Pâinea dătătoare de viaţă veşnică2186, la a cărei legătură cu sănătatea trupească face aluzie Sfântul Paul2187. 1510 Încă din Biserica apostolică se cunoaşte un ritual propriu pentru bolnavi, atestat de Sfântul Iacob: „Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia
2182 2183

Cf. Mt 10, 38. Cf. Fapte 9, 34; 14, 3. 2184 Cf. Mt 1, 21; Fapte 4, 12. 2185 Cf. 1 Cor 12, 9. 28. 30. 2186 Cf. In 6, 54. 58. 2187 Cf. 1 Cor 11, 30.

să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). În acest ritual, Tradiţia a recunoscut unul dintre cele şapte sacramente ale Bisericii2188. Sacrament al bolnavilor 1511 Biserica crede şi mărturiseşte că între cele şapte sacramente există unul destinat în mod special alinării celor încercaţi de boală: Ungerea bolnavilor. Această sfântă Ungere a bolnavilor a fost instituită ca sacrament adevărat şi propriu al Noului Testament, de către Domnul nostru Isus Cristos, sacrament la care Marcu face aluzie2189, şi care este recomandat credincioşilor şi promulgat de Iacob, apostol şi frate al Domnului2190. 1512 În tradiţia liturgică, atât în Orient, cât şi în Occident, avem încă din antichitate mărturii despre ungeri ale bolnavilor făcute cu untdelemn sfinţit. În decursul veacurilor, Ungerea bolnavilor a fost conferită în mod din ce în ce mai exclusiv celor care erau în pragul morţii. Din această cauză, ea a fost numită „Ungerea de pe urmă”. În ciuda acestei evoluţii, liturgia nu a omis niciodată să se roage Domnului pentru ca cel bolnav să-şi redobândească sănătatea, dacă acest lucru este de folos pentru mântuirea lui2191. 1513 Constituţia apostolică Sacram unctionem infirmorum din 30 noiembrie 1972, în linia Conciliului al II-lea din Vatican2192, a stabilit ca pe viitor să fie observate, în Ritul roman, următoarele: Sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit persoanelor grav bolnave, ungându-le pe frunte şi pe mâini cu untdelemn sfinţit aşa cum se cuvine ─ ulei de măsline sau alt ulei vegetal ─, spunându-se o singură dată: „Prin această Ungere sfântă şi prin mila sa preaîndurătoare, să te ajute Domnul cu harul Duhului Sfânt, pentru ca, iertându-ţi păcatele, să te mântuiască şi să te aline”2193. II. Cine primeşte şi cine administrează acest sacrament? În caz de boală gravă...
2188 2189

Cf. DS 216; 1324-1325; 1695-1696; 1716-1717. Cf. Mc 6, 13. 2190 Cf. Iac 5, 14-15; Cc. Trid. DS 1695. 2191 Cf. DS 1696. 2192 Cf. SC 73. 2193 Cf. CIC, can. 847, § 1.

1514 Ungerea bolnavilor „nu este numai sacramentul acelora care se află în momentul critic al sfârşitului vieţii. De aceea, timpul potrivit pentru a-l primi este cu siguranţă atunci când credinciosul începe să fie în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii”2194. 1515 Dacă un bolnav care a primit Ungerea îşi redobândeşte sănătatea, în cazul unei noi boli grave, el poate primi iarăşi acest sacrament. În timpul aceleiaşi boli, acest sacrament poate fi repetat dacă boala se agravează. Este oportună primirea Ungerii bolnavilor înainte de o intervenţie chirurgicală importantă. Acelaşi lucru este valabil pentru persoanele în vârstă, a căror slăbiciune se accentuează. „... să-i cheme pe preoţii Bisericii” 1516 Oficianţii Ungerii bolnavilor sunt numai preoţii (episcopii şi prezbiterii) 2195. Păstorii sufleteşti au datoria de a-i instrui pe credincioşi despre binefacerile acestui sacrament. Credincioşii să-i încurajeze pe bolnavi să recurgă la preot pentru a primi acest sacrament. Bolnavii să se pregătească pentru a-l primi cu o bună-dispoziţie sufletească, ajutaţi de păstorul lor şi de întreaga comunitate eclezială, care este chemată să-i înconjoare în chip cu totul deosebit pe cei bolnavi prin rugăciuni şi grijă frăţească. III. Cum se celebrează acest sacrament? 1517 Ca toate sacramentele, Ungerea bolnavilor este o celebrare liturgică şi comunitară2196, fie că are loc în familie, la spital sau la biserică, pentru un singur bolnav sau pentru un grup de suferinzi. Este foarte potrivit ca ea să fie celebrată în cadrul Euharistiei, memorial al Paştelui Domnului. Dacă împrejurările o sugerează, celebrarea sacramentului poate fi precedată de sacramentul Pocăinţei şi urmată de sacramentul Euharistiei. Ca sacrament al Paştelui lui Cristos, Euharistia ar trebui să fie întotdeauna ultimul sacrament al peregrinării pământeşti, „viaticul, merindea” pentru „trecerea” spre viaţa veşnică. 1518 Cuvântul şi sacramentul alcătuiesc un tot inseparabil. Liturgia Cuvântului, precedată de un act penitenţial, deschide celebrarea. Cuvintele lui Cristos, mărturia apostolilor trezesc credinţa bolnavului şi a comunităţii pentru a-i cere Domnului puterea Duhului său.

2194 2195

SC 73; cf. CIC, can. 1004, § 1; 1005; 1007; CCEO, can. 738. Cf. Cc. Trid.: DS 1697; 1719; CIC, can. 1003; CCEO, can. 739, § 1. 2196 Cf. SC 27.

1519 Celebrarea sacramentului cuprinde, în principal, următoarele elemente: „preoţii Bisericii” (Iac 5, 14) impun ─ în tăcere ─ mâinile asupra bolnavilor; se roagă asupra bolnavilor în credinţa Bisericii2197: este epicleza proprie acestui sacrament; le dau apoi ungerea cu ulei, care a fost sfinţit, pe cât se poate, de episcop. Aceste acţiuni liturgice arată ce har le conferă bolnavilor respectivul sacrament. IV. Roadele celebrării acestui sacrament 1520 Un dar special al Duhului Sfânt. Harul fundamental al acestui sacrament este un har de mângâiere, de pace şi de curaj pentru a învinge greutăţile specifice stării de boală gravă sau neputinţei bătrâneţii. Acest har este un dar al Duhului Sfânt, ce reînnoieşte încrederea şi credinţa în Dumnezeu şi întăreşte împotriva ispitelor celui rău, adică împotriva ispitei de descurajare şi de angoasă în faţa morţii 2198. Această asistenţă a Domnului prin puterea Duhului său vrea să-l ducă pe bolnav la vindecarea sufletului, dar şi la aceea a trupului, dacă aceasta este voinţa lui Dumnezeu 2199. Mai mult, „dacă a făcut păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 15)2200. 1521 Unirea cu Patima lui Cristos. Prin harul acestui sacrament, bolnavul primeşte puterea şi darul de a se uni mai intim cu Patima lui Cristos: el este, într-un fel, consacrat ca să aducă roade prin configurarea cu patima răscumpărătoare a Mântuitorului. Suferinţa, sechelă a păcatului strămoşesc, dobândeşte un sens nou: ea devine participare la lucrarea mântuitoare a lui Isus. 1522 Un har eclezial. „Asociindu-se de bunăvoie pătimirii şi morţii lui Cristos”, bolnavii care primesc acest sacrament „contribuie la binele Poporului lui Dumnezeu”2201. Celebrând acest sacrament, Biserica, în împărtăşirea sfinţilor, mijloceşte pentru binele bolnavului. Iar bolnavul, la rândul său, prin harul acestui sacrament, contribuie la sfinţirea Bisericii şi la binele tuturor oamenilor pentru care Biserica suferă şi se oferă, prin Cristos, lui Dumnezeu Tatăl. 1523 O pregătire pentru trecerea cea din urmă. Dacă sacramentul Ungerii bolnavilor este conferit tuturor celor ce suferă de boli şi infirmităţi grave, el este cu atât mai mult destinat celor aflaţi pe punctul de a ieşi din această viaţă 2202, astfel încât a fost numit şi
Cf. Iac 5, 15. Cf. Evr. 2, 15. 2199 Cf. Cc. Florenţa: DS 1325. 2200 Cf. Cc. Trid.: DS 1717. 2201 LG 11. 2202 In exitu vitae constituti: Cc. Trid.: DS 1698.
2197
2198

sacramentum exeuntium („sacramentul celor ce pleacă”)2203. Ungerea bolnavilor desăvârşeşte conformarea noastră cu moartea şi Învierea lui Cristos, începută de Botez. Ea completează ungerile sfinte, care jalonează întreaga viaţă creştină; cea a Botezului pecetluise în noi viaţa nouă; cea a Mirului ne întărise pentru lupta acestei vieţi. Această ultimă ungere înconjoară sfârşitul vieţii noastre pământeşti cu un zid puternic de întărire, în vederea celor din urmă lupte înainte de intrarea în Casa Tatălui2204. V. Viaticul, ultimul sacrament al creştinului 1524 Celor care sunt pe punctul de a părăsi această viaţă, pe lângă Ungerea bolnavilor, Biserica le oferă Euharistia ca viatic. Primită în acest moment al trecerii spre Tatăl, împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Cristos are o semnificaţie şi o însemnătate deosebită. Este sămânţă de viaţă veşnică şi putere de înviere, aşa cum spune Domnul: „Cine mănâncă Trupul meu şi bea Sângele meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua de apoi” (In 6, 54). Sacrament al lui Cristos mort şi înviat, Euharistia este aici sacramentul trecerii de la moarte la viaţă, din lumea aceasta la Tatăl2205. 1525 După cum sacramentul Botezului, al Mirului şi al Euharistiei alcătuiesc o unitate numită „sacramentele iniţierii creştine”, se poate spune deci şi că Pocăinţa, Sfânta Ungere şi Euharistia dată ca viatic constituie, atunci când viaţa creştină îşi atinge ţinta, „sacramentele care pregătesc pentru Patrie” ori „sacramentele care încheie peregrinarea”. PE SCURT 1526 ”Este cineva bolnav între voi? Să-i cheme pe preoţii Bisericii şi aceştia să se roage asupra lui, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Rugăciunea credinţei îl va mântui pe bolnav şi Domnul îl va ridica. Dacă a săvârşit păcate, acestea îi vor fi iertate” (Iac 5, 14-15). 1527 Sacramentul Ungerii bolnavilor are drept scop să confere un har special creştinului încercat de greutăţile inerente stării de boală gravă sau bătrâneţii. 1528 Timpul potrivit pentru primirea Sfintei Ungeri este, cu siguranţă, momentul în care credinciosul începe să se afle în pericol de moarte din cauza bolii sau a bătrâneţii.

2203 2204

Ibid. Ibid.: DS 1694. 2205 Cf. In 13, 1.

1529 Ori de câte ori un creştin este grav bolnav, el poate primi sacramentul Ungerii, precum şi atunci când, după ce l-a primit deja, are loc o agravare a bolii. 1530 Numai preoţii (prezbiteri şi episcopi) pot administra sacramentul Ungerii bolnavilor; pentru a-l conferi, ei folosesc untdelemn sfinţit de episcop sau, la nevoie, de însuşi prezbiterul celebrant. 1531 Esenţialul celebrării acestui sacrament constă în ungerea bolnavului pe frunte şi pe mâini (în Ritul roman) sau pe alte părţi ale corpului (în Orient), ungere însoţită de rugăciunea liturgică a preotului celebrant, care cere harul special al acestui sacrament. 1532 Harul special al sacramentului Ungerii bolnavilor are ca roade: ─ unirea bolnavului cu Patima lui Cristos, spre binele propriu şi al întregii Biserici; ─ mângâierea, pacea şi curajul pentru a suporta creştineşte suferinţele bolii sau ale bătrâneţii; ─ iertarea păcatelor, dacă bolnavul nu a putut-o obţine prin sacramentul Pocăinţei; ─ refacerea sănătăţii, dacă acest lucru este spre mântuirea spirituală; ─ pregătirea pentru trecerea în viaţa veşnică.

CAPITOLUL AL TREILEA Sacramentele de slujire a comuniunii

1533 Botezul, Mirul şi Euharistia sunt sacramentele iniţierii creştine. Ele constituie temelia vocaţiei comune a tuturor ucenicilor lui Cristos, vocaţia la sfinţenie şi la misiunea de evanghelizare a lumii. Conferă harurile necesare pentru a trăi după Duh în această viaţă de peregrini aflaţi în drum spre Patrie. 1534 Alte două sacramente ─ Preoţia şi Căsătoria ─ sunt rânduite spre mântuirea aproapelui. Dacă ele contribuie deopotrivă la mântuirea personală, acest lucru are loc prin slujirea celorlalţi. Conferă o misiune specială în Biserică şi slujesc la edificarea Poporului lui Dumnezeu. 1535 În aceste sacramente, cei care au fost deja consacraţi prin Botez şi Mir2206 pentru preoţia comună a tuturor credincioşilor pot primi consacrări speciale. Cei care primesc sacramentul Preoţiei sunt consacraţi pentru a fi, în numele lui Cristos, „prin cuvântul şi harul lui Dumnezeu, păstorii Bisericii”2207. La rândul lor, „soţii creştini, pentru a-şi îndeplini în mod demn îndatoririle stării lor, sunt întăriţi şi cumva consacraţi printr-un sacrament special”2208.

ARTICOLUL 6 Sacramentul Preoţiei

1536 Preoţia este sacramentul prin care misiunea încredinţată de Cristos apostolilor continuă să se exercite în Biserică până la sfârşitul veacurilor: este deci sacramentul slujirii apostolice. Cuprinde trei grade: episcopatul, prezbiteratul şi diaconatul. [În legătură cu instituirea şi conferirea misiunii slujirii apostolice de către Cristos,
2206 2207

Cf. LG 10. LG 11 2208 GS 48, 2.

vezi § 871 şi urm. Aici e vorba numai de calea sacramentală prin care este transmisă această slujire]. I. De ce denumirea de Sacramentum Ordinis? 1537 În antichitatea romană, cuvântul Ordin desemna corpuri constituite în sens civil, mai ales corpul guvernanţilor. Ordinatio desemnează integrarea într-un ordo ─ ordin. În Biserică există anumite corpuri constituite, pe care, încă din timpurile vechi, Tradiţia, nu fără fundament scripturistic2209, le numeşte în greacă táxeis, în latină ordines: astfel, liturgia vorbeşte despre ordo episcoporum, ordo presbyterorum şi ordo diaconorum. Şi alte grupuri sunt numite ordo: catehumenii, fecioarele, soţii, văduvele... 1538 Integrarea într-unul dintre aceste corpuri ale Bisericii se făcea printr-un ritual numit ordinatio, act religios şi liturgic, care era o consacrare, o binecuvântare sau un sacrament. Astăzi, cuvântul ordinatio este rezervat actului sacramental ca integrează în ordinul episcopilor, al prezbiterilor şi al diaconilor şi care e mai mult decât o simplă alegere, desemnare, delegare sau instituire de către comunitate, fiindcă ea conferă un dar al Duhului Sfânt ce permite exercitarea unei puteri sacre (sacra potestas)2210, care nu poate veni decât de la Cristos însuşi, prin Biserica lui. Ordinatio (hirotonirea) este numită şi consecratio, deoarece ea înseamnă o punere deoparte şi o învestitură făcută de Cristos însuşi pentru Biserica lui. Impunerea mâinilor de către episcop, împreună cu rugăciunea de consacrare, constituie semnul vizibil al acestei consacrări. II. Sacramentul Preoţiei în economia mântuirii Preoţia în Vechiul Legământ 1539 Poporul ales a fost constituit de Dumnezeu ca „împărăţie de preoţi şi neam sfânt” (Ex 19, 6)2211. Însă, din sânul poporului lui Israel, Dumnezeu a ales unul dintre cele douăsprezece triburi, acela al lui Levi, pus deoparte pentru slujirea liturgică2212; Dumnezeu însuşi este partea lui de moştenire2213. Un ritual specific a consacrat originile preoţiei din Vechiul Legământ2214. Aici, preoţii sunt „rânduiţi ca să mijlocească pentru
2209 2210

Cf. Evr. 5, 6; 7, 11; Ps. 110, 4. Cf. LG 10. 2211 Cf. Is 61, 6. 2212 Cf. Num 1, 48-53. 2213 Cf. Ios 13, 33. 2214 Cf. Ex 29, 1-30; Lev 8.

.. pe care numai jertfa lui Cristos avea să o înfăptuiască... Părinte preasfânt. în rugăciunea de consacrare la hirotonirea episcopilor. plini de înţelepciune. încă de la origine. 2218 Cf. 1541 Liturgia Bisericii vede totuşi în preoţia lui Aaron şi în slujba leviţilor. Tu ai început să dai chip Bisericii tale. 1540 Instituită pentru a vesti cuvântul lui Dumnezeu2216 şi pentru a restabili comuniunea cu Dumnezeu prin jertfe şi rugăciune.) de-a lungul Vechiului Legământ. (. Astfel. prevestind parcă sacramentele viitoare.) încă din Vechiul Legământ. (. 1-4. 7. 2217 Cf. . Mal 2. Astfel.oameni în cele către Dumnezeu. având nevoie să repete neîncetat aceste jertfe şi neputând să ajungă la o sfinţire definitivă2217. preoţii şi diaconii ─. Tu ai rânduit poporul ieşit din Abraham să devină un popor sfânt. 5. însărcinaţi cu toţii să te slujească. dar ai ales şi alţi oameni. ai instituit conducători şi preoţi şi te-ai îngrijit mereu de slujirea sanctuarului tău. această preoţie rămâne totuşi incapabilă să înfăptuiască mântuirea. 24-25. pentru a sluji la cortul tău. 7-9. ca să aducă daruri şi jertfe pentru păcate”2215. în Ritul latin. Tu le-ai împărtăşit celor şaptezeci de bărbaţi.. Biserica se roagă: Doamne. Biserica mărturiseşte: Părinte preasfânt. (. 1. Preoţia unică a lui Cristos 2215 2216 Cf. prefigurări ale slujirii preoţeşti din Noul Legământ. Num 11. aşa cum altădată.. 10. ca şi în instituirea celor şaptezeci de „Bătrâni”2218. duhul pe care i-l dăruiseşi lui Moise şi i-ai făcut pe fiii lui Aaron părtaşi la consacrarea pe care o primise tatăl lor. Tu ai rânduit slujitori din trei ordine diferite ─ episcopii. 3. pe care i-ai unit cu ei în slujire şi care i-au ajutat în misiunea lor. Biserica spune: Dumnezeule. i-ai pus deoparte pe fiii tribului lui Levi şi Tu le erai lor moştenire. Evr.) pentru zidirea acestui templu nou (Biserica).. Tu ai rânduit în fruntea poporului mari preoţi însărcinaţi să-l călăuzească. Evr 5.. 1543 Iar în rugăciunea de consacrare pentru hirotonirea diaconilor. 1542 La hirotonirea preoţilor. Cf. 27. Tatăl Domnului nostru Isus Cristos. în Vechiul Legământ.

În ce sens? În timp ce preoţia comună a credincioşilor se realizează în creşterea harului baptismal ─ viaţă de credinţă. adică prin jertfa unică a Crucii sale. .) preoţie sfântă”2221. 2219 2220 Sf. de speranţă şi de iubire. 4. preoţia ministerială este în slujba preoţiei comune. astfel. Cristos este singurul preot adevărat. 7. În persoana lui Cristos-Capul. Două participări la preoţia unică a lui Cristos 1546 Cristos. „unicul mijlocitor între Dumnezeu şi oameni” (1 Tim 2. Din acest motiv. Toma Aq. cu toate că „şi una. sacramentul Preoţiei. ea este transmisă printr-un sacrament propriu. 10. 5. Melchisedec. Hebr. la misiunea lui Cristos. ceilalţi nefiind decât slujitorii lui”2219. fără ca unicitatea preoţiei lui Cristos să fie ştirbită: „Într-adevăr. La fel. 1545 Jertfa răscumpărătoare a lui Cristos este unică. şi preoţia unică a lui Cristos: se face prezentă prin preoţia ministerială. Marele Preot şi Unicul Mijlocitor.1544 Toate prefigurările preoţiei din Vechiul Legământ îşi găsesc împlinire în Cristos Isus. şi alta participă în modul lor specific la preoţia unică a lui Cristos”2222. 26). singurul „Mare Preot după rânduiala lui Melchisedec” (Evr 5. ea se face prezentă în Jertfa euharistică a Bisericii. Ap.. şi totuşi. „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Gen 14. 9. 6)2220. „sfânt. împlinită o dată pentru totdeauna. 18). 14). Întreaga comunitate a credincioşilor este. 2221 LG 10. nepătat” (Evr 7.. 2222 LG 10. sacerdotală. 6. fiecare potrivit vocaţiei proprii. 5). Credincioşii îşi exercită preoţia baptismală prin participarea. este considerat de Tradiţia creştină o prefigurare a preoţiei lui Cristos. „printr-o singură jertfă”. chiar dacă ele sunt „rânduite una pentru alta”2223.. „i-a dus pentru totdeauna la desăvârşire pe cei care se sfinţesc” (Evr 10.. diferă totuşi una de alta în esenţă. Profet şi Rege. Cf. Preot.. 20). Este unul dintre mijloacele prin care Cristos zideşte şi călăuzeşte neîncetat Biserica. 1547 Preoţia ministerială sau ierarhică a episcopilor şi a preoţilor şi preoţia comună a tuturor credincioşilor. 2223 LG 10. 1 Pt 2. 9-10. care. 5. viaţă după Duh ─. Credincioşii sunt „consacraţi pentru a fi (. prin sacramentele Botezului şi Mirului. a făcut din Biserică „Împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu Tatăl” (Ap 1. spre dezvoltarea harului baptismal al tuturor creştinilor. nevinovat.

Toma Aq.1548 În slujirea bisericească a celui hirotonit. 1549 Prin slujirea celui hirotonit. 4. S. îndeosebi aceea a episcopilor şi a preoţilor. prezenţa lui Cristos în calitate de Cap al Bisericii se face văzută în mijlocul comunităţii credincioşilor2227. Exercitarea 2224 2225 f. imaginea vie a lui Dumnezeu Tatăl2228. episcopul este typos tou Patros. LG 21. Pius XII. Acest lucru îl exprimă Biserica atunci când spune că preotul. Th. Învăţător al Adevărului. Păstor al turmei sale. el se bucură de capacitatea de a acţiona prin puterea lui Cristos însuşi. acţionează in persona Christi Capitis2224: Este acelaşi Preot. 1. Mediator Dei. Puterea Duhului Sfânt nu garantează toate actele preoţilor în acelaşi fel. Depinde în întregime de Cristos şi de preoţia lui unică şi a fost instituită pentru oameni şi pentru comunitatea Bisericii. Sacramentul Preoţiei împărtăşeşte „o putere sacră”. . 6. 22. este o adevărată slujire”2229. 1550 Prezenţa lui Cristos în slujitorul sacru nu trebuie înţeleasă ca şi cum acesta ar fi apărat împotriva tuturor slăbiciunilor omeneşti. „Această misiune. a spiritului de dominare. 1. Cristos este izvorul oricărei preoţii: căci preotul din legea veche era figura lui Cristos. a greşelilor. iar preotul din legea nouă acţionează în persoana lui Cristos2226. SC 33. 1551 Această preoţie este ministerială. Cristos Isus. Dacă acesta este cu adevărat asimilat Marelui Preot datorită consacrării sacerdotale pe care a primit-o. al cărui rol îl îndeplineşte cu adevărat slujitorul sacru.. în virtutea sacramentului Preoţiei. care nu este alta decât aceea a lui Cristos. Mare Preot al jertfei răscumpărătoare. există multe alte acte în care amprenta omenească a preotului lasă urme ce nu arată întotdeauna semnul fidelităţii faţă de Evanghelie şi care pot dăuna aşadar rodniciei apostolice a Bisericii. 28. 2226 Sf. 2227 Cf. LG 10. PO 2. Ea se raportează în întregime la Cristos şi la oameni. în calitate de Cap al Trupului său. CD 11. cf. Magn. După frumoasa expresie a Sfântului Ignaţiu din Antiohia. chiar a păcatului. 2228 Trall. pe care Domnul a încredinţat-o Păstorilor Poporului său. 3. 2229 LG 24. pe care îl reprezintă (virtute ac persona ipsius Christi)2225. enc. 6. Cristos însuşi este prezent în Biserica sa. 3. În timp ce în administrarea Sacramentelor această garanţie este dată astfel încât nici chiar păcatul slujitorului sacru nu poate împiedica rodul harului.

E întotdeauna cultul lui Cristos în şi prin Biserica sa. 3. 4. 2232 Cf. Cele trei trepte ale sacramentului Preoţiei 1554 „Slujirea bisericească instituită de Dumnezeu este exercitată. LG 10. cei ce în cadrul Trupului sunt în sens propriu slujitorii lui sunt numiţi nu numai slujitori ai lui Cristos. III. Tocmai pentru că preoţia ministerială îl reprezintă pe Cristos. ea poate reprezenta Biserica. şi pe preoţi. Învăţătura catolică. Sf. ca pe chipul Tatălui. exprimată în liturgie. 43-45. 15-17. Diaconatul are menirea de a le ajuta şi a le sluji. Sac. mai ales. ea acţionează şi în numele întregii Biserici atunci când îi înfăţişează lui Dumnezeu rugăciunea Bisericii 2232 şi. Diaconi” 2234. cu Cristos şi în Cristos”). doctrina catolică învaţă că treptele de participare sacerdotală (episcopat şi prezbiterat) şi treapta de slujire (diaconat) sunt toate trei conferite printr-un act sacramental numit „hirotonire”. Trupul lui Cristos. Ioan Chrysostom. se roagă şi se jertfeşte per ipsum et cum ipso et in ipso („prin Cristos. lui Dumnezeu Tatăl. de aceea. cap şi membre. care. din iubire. de cei care încă din antichitate au fost numiţi Episcopi. adică prin sacramentul Preoţiei: Se cuvine ca toţi să-i respecte pe diaconi ca pe Isus Cristos însuşi. „Domnul a spus limpede că grija acordată turmei sale e o dovadă de iubire pentru El”2231. 1553 „În numele întregii Biserici” nu înseamnă că preoţii sunt delegaţii comunităţii. 2233 Cf. In 21. termenul sacerdos îi desemnează pe episcopi şi pe preoţi. Întreaga Biserică. 2234 LG 28. atunci când oferă Jertfa euharistică2233.acestei autorităţi trebuie să se măsoare aşadar după modelul lui Cristos. Rugăciunea şi jertfa Bisericii sunt inseparabile de rugăciunea şi jertfa lui Cristos. pe episcopi. cf.. în diferite ordine.. 2. s-a făcut cel din urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor2230. . Mc. Totuşi. 10. în utilizarea actuală. în unire cu Duhul Sfânt. 1 Pt 5. în Magisteriu şi în practica statornică a Bisericii. „În numele întregii Biserici” 1552 Preoţia ministerială nu are doar datoria de a-l reprezenta pe Cristos ─ Capul Bisericii ─ în faţa adunării credincioşilor. recunoaşte că există două grade de participare ministerială la preoţia lui Cristos: episcopatul şi prezbiteratul. . se roagă şi se jertfeşte şi. ci şi ai Bisericii. De aceea. ca senatul lui Dumnezeu şi 2230 2231 Cf. SC 33. Întregul Trup. Capul ei. nu şi pe diaconi. Preoţi.

astfel încât episcopii. pe care uzanţa liturgică a Bisericii şi glasul Sfinţilor Părinţi o numesc Preoţie supremă. 1560 Orice episcop. (. au fost constituiţi adevăraţii şi autenticii învăţători ai credinţei.) Într-adevăr. ca vicar al lui Cristos. Ignaţiu de Antiohia. stabiliţi în episcopat printr-o succesiune neîntreruptă de la origini. culmea (summa) slujirii sacre”2238. Pentru hirotonirea legitimă a unui episcop. 1558 „Consacrarea episcopală. are misiunea de a păstori Biserica 2235 2236 Sf. LG 20. . ţin locul lui Cristos Învăţător.adunarea apostolilor: fără ei nu există Biserică2235. Iar ei înşişi au conferit colaboratorilor lor. „Aşadar episcopii. le conferă şi pe acelea de a învăţa şi a conduce. prin impunerea mâinilor. pe primul loc se află misiunea acelora care.. 1. Pontifi şi Păstori”2240. în virtutea calităţii lui de supremă legătură văzută a comuniunii Bisericilor particulare în unica Biserică şi de garant al libertăţii lor. LG 22. 1557 Conciliul al II-lea din Vatican „afirmă învăţătura de credinţă că prin consacrarea episcopală este conferită plinătatea sacramentului Preoţiei. 3. Caracterul şi natura colegială a ordinului episcopal se manifestă. după mărturia Tradiţiei. Păstor şi Mare Preot şi acţionează în persoana lui (in Eius persona agant)”2239. în mod eminent şi vizibil.. 2237 LG 21. printre altele. (.) impunerea mâinilor şi cuvintele consacrării conferă harul Duhului Sfânt şi imprimă un caracter sacru. în obiceiul stabilit încă din antichitate de a chema mai mulţi episcopi să participe la consacrarea unui nou episcop2242. 1556 Pentru a-şi îndeplini înalta misiune. sunt vlăstare din trunchiul apostolic”2236. Hirotonirea episcopală ─ plinătatea sacramentului Preoţiei 1555 „Printre diferitele slujiri care se exercită în Biserică încă din primele timpuri. 2241 LG 22.. 2242 Cf. care a coborât asupra lor. darul spiritual ce s-a transmis până la noi prin consacrarea episcopală”2237. „Apostolii au fost dăruiţi de Cristos cu o specială revărsare a Duhului Sfânt. 2238 LG 21.. este astăzi necesară o intervenţie specială a Episcopului Romei. 2240 CD 2. o dată cu funcţia de a sfinţi. 2239 LG 21. prin Duhul Sfânt ce le-a fost dat. 1559 „Membru al colegiului episcopal se devine prin puterea consacrării sacramentale şi prin comuniunea ierarhică cu Capul Colegiului şi cu membrii lui” 2241. Trall.

37. şi astfel. 38. „ci pentru o misiune de 2243 2244 Pius al XII-lea. 2245 LG 28. aceştia. preoţii participă la dimensiunile universale ale misiunii încredinţate de Cristos Apostolilor. 7. sunt totuşi uniţi cu aceştia în demnitatea sacerdotală. fiind strâns unită cu aceea a episcopilor. îi pregăteşte. 2249 LG 28. în virtutea ungerii Duhului Sfânt. 36. preoţia ministerială. ca adevăraţi preoţi ai Noului Legământ”2249. 1561 Toate cele spuse explică de ce Euharistia celebrată de Episcop are o semnificaţie cu totul specială ca expresie a Bisericii adunate în jurul altarului sub conducerea aceluia care îl reprezintă în chip vizibil pe Cristos.particulară ce i-a fost încredinţată. calitatea lui de legitim urmaş al apostolilor prin instituire divină îl face în chip solidar răspunzător de misiunea apostolică a Bisericii”2243. la rândul lor. 9. ei sunt consacraţi pentru a propovădui Evanghelia. Bunul Păstor şi Capul Bisericii sale2244. SC 41. prin ei. . 1563 „Funcţia preoţilor. sfinţeşte şi cârmuieşte Trupul său. în acelaşi timp. poartă în mod colegial grija tuturor Bisericilor: „Dacă fiecare episcop este păstor doar al părţii de turmă încredinţate grijii sale. Hirotonirea preoţilor ─ colaboratorii episcopilor 1562 „Cristos. sunt făcuţi asemenea chipului lui Cristos Preotul. aşa încât să poată acţiona în persoana lui Cristos Capul”2247. sfinţit şi trimis în lume de Tatăl. Fidei donum. pe urmaşii lor. LG 26. 6. 2248 Cf. 1-10. după chipul lui Cristos. 24. Cf. pentru ca aceştia. deşi presupune sacramentele iniţierii creştine. CD 4. 2246 PO 2. nu pentru o misiune limitată şi restrânsă. 2247 PO 2. „Funcţia lor de slujire a fost transmisă în grad subordonat preoţilor. 1565 În virtutea sacramentului Preoţiei. Evr. LG 23. 5. în virtutea sacramentului Preoţiei. AG 5. i-a făcut părtaşi la consacrarea şi misiunea sa pe Apostoli şi. au transmis în mod legitim în Biserică îndatorirea slujbei lor în grade diferite şi la diferite persoane”2245. deşi nu deţin plinătatea preoţiei şi depind de episcopi în exercitarea puterii lor. Darul spiritual. De aceea. prin care preoţii. 1564 „Preoţii. episcopii. participă la autoritatea cu care Cristos însuşi zideşte. împreună cu confraţii în episcopat. 11-28. cf. să fie colaboratorii Ordinului episcopal pentru a împlini cum se cuvine misiunea apostolică încredinţată de Cristos”2246. sunt însemnaţi cu un caracter special. pentru a-i păstori pe credincioşi şi a celebra cultul divin. constituiţi în Ordinul preoţesc. este totuşi conferită printr-un sacrament deosebit. pe care l-au primit la hirotonire. dar. enc. Marele Preot veşnic2248.

Preoţii nu-şi pot exercita slujirea decât în dependenţă de Episcop şi în comuniune cu el. 2252 LG 28. preoţii alcătuiesc. care au primit impunerea mâinilor. desigur. Unitatea preoţiei îşi găseşte o expresie liturgică în practica prin care. Pentru hirotonirea la diaconat. căruia i se asociază cu suflet fidel şi generos. 1566 „Ei îşi exercită în cel mai înalt grad funcţia sacră în cultul sau adunarea euharistică. Făgăduinţa de ascultare făcută Episcopului în momentul hirotonirii şi sărutul de pace al Episcopului la sfârşitul liturgiei hirotonirii semnifică faptul că Episcopul îi consideră colaboratorii. 2255 PO 8. «nu pentru preoţie. în timpul ritualului hirotonirii. 2254 LG 28. preoţii impun. îi datorează iubire şi ascultare. sub ascultarea Episcopului propriu”2255. 2251 . Hirotonirea diaconilor ─ „pentru slujire” 1569 „Pe treapta inferioară a ierarhiei se află diaconii. 1568 „Preoţii. împreună cu Episcopul lor. pentru îndeplinirea a diferite îndatoriri. 2253 Cf. fiii. sunt toţi uniţi între ei printr-o strânsă fraternitate sacramentală. PO 2. la rândul lor. prezent pe Episcop. Întreaga lor slujire preoţească îşi trage puterea din această jertfă unică2253. constituiţi prin hirotonire în starea preoţească. într-un fel. o unică preoţime. semnificând astfel că diaconul este în mod deosebit unit cu 2250 PO 10. la rândul lor. „pregătiţi sufleteşte să predice oriunde Evanghelia”2251. 2256 LG 29. mâinile. unesc rugăciunile credincioşilor cu jertfa Capului lor şi. actualizează şi aplică până la venirea Domnului Jertfa unică a Noului Testament. OT 20. fraţii şi prietenii săi şi că ei. acţionând in persona Christi şi proclamând misterul Lui.mântuire de dimensiune universală. ajutoare şi instrumente ale acestuia. în care. în jertfa Liturghiei. ci pentru slujire»”2256. luându-şi asupra lor partea ce le revine din îndatoririle şi preocupările acestuia şi îndeplinindu-le zilnic cu toată grija”2254. chemaţi să slujească Poporului lui Dumnezeu. 1567 „Înţelepţi colaboratori ai ordinului episcopal. distribuită. o dată pentru totdeauna. cea a lui Cristos care se oferă. dar în mod deosebit ei formează o unică preoţime în dieceza pentru a cărei slujire sunt numiţi. CD 15. cf. numai episcopul impune mâinile. «până la marginile pământului»” 2250. În fiecare comunitate locală de credincioşi ei îl fac. după episcop. pe sine Tatălui ca Victimă nepătată”2252.

să proclame Evanghelia şi să predice. 8. AG 16. dată fiind importanţa ei pentru viaţa Bisericii particulare. Într-adevăr. LG 41. Pius XII. fie în viaţa liturgică şi pastorală. 45. SC 35. între altele: să-i asiste pe episcop şi pe preoţi la celebrarea misterelor divine. Hipolit. „să fie întăriţi prin impunerea mâinilor transmisă de la Apostoli şi să fie mai strâns ataşaţi de altar pentru a-şi putea desfăşura slujirea cu mai mult rod prin harul sacramental al diaconatului”2262. ap. să asiste la Căsătorie şi să o binecuvânteze. constituie o îmbogăţire importantă pentru misiunea Bisericii. 2260 Cf. precum şi rugăciunea specifică de consacrare. Sf. Îndatoririle diaconilor sunt. . AA 16. să săvârşească ceremoniile funeraliilor şi să se dăruiască diferitelor opere de caritate2260.episcopul în îndatoririle „diaconiei” sale2257. 27. necesită participarea unui număr cât mai mare de credincioşi. Policarp. Foarte variate în diferitele tradiţii liturgice. ap. § 4. celebrarea e însoţită de câteva rituri anexe. Diaconatul permanent. care poate fi conferit unor bărbaţi căsătoriţi. cu solemnitatea cuvenită împrejurării. mai ales a Euharistiei. 5. Hirotonirea îi marchează cu o pecete („caracter”) pe care nimic nu o poate şterge şi care îi face asemenea chipului lui Cristos care s-a făcut „diacon”. Celebrarea acestui sacrament 1572 Celebrarea hirotonirii unui episcop. 2263 Cf. e bine şi util ca aceia care îndeplinesc în Biserică o slujire realmente diaconală. Lc 22. 1570 Diaconii participă într-un mod deosebit la misiunea şi la harul lui Cristos 2258. 1571 După Conciliul al II-lea din Vatican. să o distribuie. Sf. 2. 2259 Cf. Cele trei hirotoniri ─ a episcopului. LG 29. Biserica latină a restabilit diaconatul „ca treaptă proprie şi permanentă a ierarhiei”2261. ele au în comun exprimarea multiplelor aspecte ale 2257 2258 Cf. fie în opere sociale şi caritative. Trad. de preferinţă. prin care se cere de la Dumnezeu revărsarea Duhului Sfânt şi a darurilor sale potrivite cu slujirea pentru care este hirotonit candidatul2263. 2261 LG 29. Cf. Locul lor este în cadrul Sfintei Liturghii. Mc 10. 2262 AG 16. 1574 Ca în toate sacramentele. Const. IV. Sacramentum Ordinis: DS 3858. adică slujitorul tuturor2259. a preotului şi a diaconului ─ urmează aceeaşi desfăşurare. Ea va avea loc. duminica şi în catedrală. în timp ce Bisericile din Orient îl menţinuseră tot timpul. Ep. a preoţilor sau a diaconilor. 1573 Ritul esenţial al sacramentului Preoţiei ─ pentru cele trei grade ─ îl constituie impunerea mâinilor de către episcop pe capul candidatului la hirotonire.

episcopii. 1024. „ofranda poporului sfânt”. pe care este chemat să o înfăţişeze lui Dumnezeu. Cf. Astfel. au misiunea de a transmite „darul spiritual”2267. ca urmaşi ai Apostolilor. 2266 Cf. 2270 CIC. prin Apostoli. mireasa lui Cristos.harului sacramental. Lc 6. 2271 Cf. 1012. LG 21. 11. DS 794 şi 802. ci. punerea în mâinile preotului a patenei şi a potirului. al fidelităţii lui faţă de Biserică. Episcopii care sunt hirotoniţi în mod valid. al misiunii lui de păstor al turmei Domnului. Prefaţa Sfinţilor Apostoli I. adică sunt pe linia succesiunii apostolice. LR. V. . El continuă să acţioneze prin episcopi2266. 12-16. can. Domnul Isus a ales bărbaţi pentru a forma colegiul celor doisprezece Apostoli 2271. ca ea să fie călăuzită de păstorii pe care El i-a rânduit să-i continue lucrarea2264. altora să fie păstori2265. riturile de început. iar 2264 2265 Cf. punerea în mâinile episcopului a Evangheliarului. can. „sămânţa apostolică”2268. Aşadar Cristos este cel care le-a dat unora să fie apostoli. 14-19. CIC. după care mai multe rituri vin să exprime şi să completeze în chip simbolic misterul ce s-a săvârşit: pentru episcop şi pentru preot. care face rodnică slujirea lor. omilia episcopului. Cine poate primi acest sacrament? 1577 „Numai un bărbat botezat poate primi în mod valid hirotonirea sacră”2270. 2267 LG 21. Cine poate conferi acest sacrament? 1575 Cristos însuşi i-a ales pe Apostoli şi i-a făcut părtaşi la misiunea şi la puterea sa. 744. ungerea cu sfânta crismă. El nu îşi părăseşte turma. întrebările puse candidatului. a mitrei şi a crucii. punerea în mâinile diaconului a Evangheliarului pentru a arăta că a primit misiunea de a vesti Evanghelia lui Cristos. VI. Mc 3. 2268 LG 20. ca semn al misiunii lui apostolice de vestire a Cuvântului lui Dumnezeu. 2269 Cf. în Ritul latin ─ prezentarea şi alegerea candidatului la hirotonire. 1576 Deoarece sacramentul Preoţiei este sacramentul slujirii apostolice. 747. Înălţat de-a dreapta Tatălui. semn al ungerii speciale a Duhului Sfânt. litania sfinţilor ─ atestă că alegerea candidatului s-a făcut în conformitate cu practica Bisericii şi pregătesc actul solemn al consacrării. conferă în mod valid cele trei grade ale sacramentului Preoţiei2269. CCEO. Ef 4. can. a inelului. o păzeşte neîncetat cu grijă.

). 4. 2275 Cf. PO 16. căreia îi revine responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească Ordinele sacre. De altfel. . 2276 Cf. Într-adevăr. 1-13. acest sacrament nu poate fi primit decât ca un dar nemeritat. Clement romanul. VII. bărbaţi căsătoriţi pot fi hirotoniţi diaconi şi preoţi. 1580 În Bisericile orientale. face prezent şi actualizează. Efectele sacramentului Preoţiei Caracterul de neşters 2272 2273 Cf.Apostolii au făcut acelaşi lucru atunci când şi-au ales colaboratorii 2272 ce aveau să le urmeze în slujire2273. MD 26-27. hirotonirea femeilor nu este posibilă2274. 1579 Toţi slujitorii hirotoniţi din Biserica latină. Tit 1. Colegiul episcopilor. 5-9. cu excepţia diaconilor permanenţi. 44. 32. Decl. cu care preoţii sunt uniţi în preoţie. Biserica se recunoaşte obligată prin această alegere făcută de Domnul însuşi. sunt aleşi în mod normal dintre bărbaţii credincioşi care trăiesc necăsătoriţi şi care vor să-şi păstreze celibatul „pentru Împărăţia cerurilor” (Mt 19. PO 16. cel care a primit o treaptă a sacramentului Preoţiei nu se mai poate căsători. celibatul preoţilor este la mare cinste în Bisericile orientale şi mulţi preoţi l-au ales în mod liber. Inter insigniores. Sf. 3. 2277 Cf. 42. De aceea. În Orient. nimeni nu-şi arogă de la sine această misiune. 6. aceşti preoţi exercită o slujire rodnică în sânul comunităţilor lor2278. ca şi în Occident. 12. 2274 Cf. 2 Tim 1. până la a doua venire a lui Cristos. 1578 Nimeni nu are vreun drept la primirea sacramentului Preoţiei. 4. Ca orice har. pentru Împărăţia lui Dumnezeu. CDF. Chemaţi să se consacre cu inimă neîmpărţită Domnului şi „celor ale sale”2276. el vesteşte în chip strălucit Împărăţia lui Dumnezeu2277. 2278 Cf. 1 Cor 7. Evr 5. pentru care este consacrat slujitorul Bisericii. colegiul celor Doisprezece. Celibatul este un semn al acestei vieţi noi. Cel care crede că recunoaşte semnele chemării lui Dumnezeu la preoţia ministerială trebuie să-şi supună cu umilinţă dorinţa autorităţii Bisericii. îmbrăţişat cu bucurie. 1 Tim 3. este de secole în vigoare o disciplină diferită: în timp ce episcopii sunt aleşi numai dintre celibatari. ei se dăruiesc cu totul lui Dumnezeu şi oamenilor. Această practică este de multă vreme considerată legitimă. Cor. Este chemat de Dumnezeu 2275.

. profet şi rege.: DS 1774. § 1. Cc. 1584 De vreme ce. 1583 Un subiect hirotonit în mod valid poate fi. dispensat de obligaţiile şi funcţiile legate de hirotonire ori i se poate interzice exercitarea lor2280. deoarece caracterul imprimat prin hirotonire rămâne pentru totdeauna. 29. Trid. Harul Duhului Sfânt 1585 Harul Duhului Sfânt. Dar pentru aceasta nu e profanat darul lui Cristos. 1586 Pentru episcop. Sacramentul Preoţiei conferă şi el un caracter spiritual de neşters şi nu poate fi repetat. în primul rând. din motive întemeiate. Cc. Trid. 5°. CIC. 5. specific acestui sacrament.) Puterea spirituală a sacramentului este. 2281 Cf. al cărui slujitor este rânduit cel care primeşte hirotonirea. . Constanţa: DS 1154. care continuă să curgă prin El la fel de curat şi prin el ajunge limpede în pământ. dându-i rodnicie. cu o iubire gratuită faţă de toţi şi cu predilecţie pentru cei săraci. constă în a configura lui Cristos Preotul. Conc.: DS 1767. LG 21. această participare la funcţia lui Cristos este acordată o dată pentru totdeauna. nici dacă trece prin fiinţe întinate. nici conferit temporar2279. însă nu mai poate redeveni laic în sens strict2281. va fi pus laolaltă cu diavolul. can. 2283 Ev. Sfântul Augustin o spune cu tărie: Dacă e trufaş slujitorul altarului. care cârmuieşte şi călăuzeşte”: rugăciunea de consacrare a episcopului în ritul latin): harul de a-şi călăuzi şi a-şi apăra cu tărie şi cu prudenţă Biserica în calitate de părinte şi păstor.: DS 1612. el devine capabil să acţioneze ca reprezentant al lui Cristos. PO 2. 290-293. Cc. Trid. în tripla lui funcţie de preot. 2282 Cf. 1582 Ca şi în cazul Botezului şi al Mirului. asemenea luminii: ajunge curată la cei care trebuie să fie luminaţi şi. într-adevăr. desigur. Io. Cf. Învăţătorul şi Păstorul. nevrednicia acestuia nu-l împiedică pe Cristos să acţioneze2282. printr-un har special al Duhului Sfânt.1581 Acest sacrament îl configurează pe cel care îl primeşte lui Cristos. 1336. 3°. Vocaţia şi misiunea primite în ziua hirotonirii îl marchează pe vecie. 1338.. în definitiv. ea nu se întinează2283. un har de tărie („Duhul tău. § 2. Cristos este cel care acţionează şi înfăptuieşte mântuirea prin slujitorul hirotonit. Cap al Bisericii. 15. este. (. ca să slujească drept instrument al lui Cristos pentru Biserica lui. pentru bolnavi şi pentru cei 2279 2280 Cf. 28. Prin hirotonire.

CD 13 şi 16. după voinţa ta. Sf. trebuie să începi prin a te purifica pe tine însuţi. dă-i acestui slujitor al tău. oferindu-ţi plăcută mireasmă. impunând mâinile. de a reînnoi poporul tău prin baia naşterii celei de a doua. 1589 În faţa măreţiei harului şi a misiunii preoţeşti. în virtutea spiritului preoţiei supreme. spune.2285 1587 Darul spiritual. slujindu-te zi şi noapte. ca să fie vrednic de a sta fără prihană înaintea altarului tău.. Astfel. ap. săţi fie bineplăcut prin blândeţea şi curăţia inimii. pentru a corespunde. de a vesti Evanghelia Împărăţiei tale. puterea de a ierta păcatele după porunca ta. Sfântul Grigore din Nazianz. astfel încât el însuşi să meargă în întâmpinarea marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Cristos. în comuniune cu Episcopul şi cu preoţimea lui”2287. şi să primească din nesfârşita-ţi bunătate răsplata pentru credincioasa împlinire a preoţiei sale2286. în ziua celei de-a doua veniri. să păstorească turma ta sfântă şi. . fără a se teme să-şi dea viaţa pentru oile sale: Părinte. „harul sacramental le dă forţa necesară pentru a sluji Poporul lui Dumnezeu prin diaconia liturgiei. prin Isus Cristos. care cunoşti inimile. să îmblânzească neîncetat faţa ta şi să-şi ofere darurile sfintei tale Biserici. exclama: Înainte de a-i purifica pe alţii. printre altele: Umple-l. pe când era tânăr preot. ca să poţi învăţa. să meargă în fruntea ei pe drumul sfinţeniei şi să se identifice în Euharistie cu Cristos-Preot şi Victimă. Hipolit. pe care îl conferă hirotonirea prezbiterală.. 1588 Diaconilor. Aceluia ai cărui slujitori au fost rânduiţi prin Sacrament. pentru tine. este exprimat prin această rugăciune proprie ritului bizantin. sfinţii Învăţători au simţit chemarea grabnică la convertire. prin întreaga lor viaţă. să devii 2284 2285 Cf. Trad. 3. Episcopul. Acest har îl îndeamnă să vestească tuturor Evanghelia. a cuvântului şi a iubirii. de a-ţi aduce daruri şi jertfe spirituale. pe care Tu lai ales pentru episcopat. şi să dezlege de orice legătură prin puterea pe care ai dat-o apostolilor. 2286 Euhologion. Fiul tău Unul-născut. Doamne. de darul Duhului Sfânt pe cel pe care ai binevoit să-l ridici la cinstea preoţiei. să exercite în chip desăvârşit şi spre cinstea ta preoţia supremă. de a îndeplini slujirea cuvântului adevărului tău. Fiul tău.nevoiaşi2284. să fie modelul turmei sale. 2287 LG 29. să împartă îndatoririle. să aibă. trebuie să fii tu însuţi învăţat.

ca să luminezi. 1591 Întreaga Biserică este popor preoţesc. cultul divin (munus liturgicum) şi prin conducerea pastorală (munus regendi). preamăreşte laolaltă cu arhanghelii. [Aşadar.. lucrul cel mai însemnat. 2. Ştiu ai cui slujitori suntem. toţi credincioşii participă la preoţia lui Cristos. 73. există o altă participare la misiunea lui Cristos: slujirea conferită prin sacramentul Preoţiei. Întemeiată pe aceasta şi în slujba ei. reface [în ea] chipul [lui Dumnezeu]. ca să-i poţi apropia de El pe ceilalţi.. 1). 71. Slujitorii hirotoniţi îşi exercită slujirea faţă de Poporul lui Dumnezeu prin învăţătură (munus docendi). Prin Botez. 6) Şi. cine este preotul? Este] apărătorul adevărului. „dacă doreşte cineva episcopat. să duci de mână şi să sfătuieşti cu înţelepciune2288.. 2291 Nodet. plămădeşte din nou făptura. PE SCURT 1590 Sfîntul Paul îi spune ucenicului său.lumină. 5).. o zideşte din nou pentru lumea de sus şi. Timotei: „Îţi amintesc să ţii aprins darul lui Dumnezeu. să fii sfinţit. 1593 De la începuturi. Jean-Marie Vianney 100. Această participare se numeşte „preoţia comună a credincioşilor”. Iar lui Tit îi spunea: „Pentru aceasta te-am lăsat în Creta. am muri. a cărei sarcină este să slujească în numele şi în persoana lui Cristos-Capul în mijlocul comunităţii. 2290 Ibid. ca să sfinţeşti. care este în tine prin impunerea mâinilor mele” (2 Tim 1. slujirea conferită prin hirotonire a fost dată şi 2288 2289 Or. Ibid. aşa cum ţi-am rânduit” (Tit 1. este părtaş la preoţia lui Cristos. 1592 Preoţia ministerială e diferită în esenţă de preoţia comună a credincioşilor. aleasă lucrare doreşte” (1 Tim 3. să te apropii de Dumnezeu. nu de spaimă.. Dacă am înţelege bine ce este preotul pe pământ. se înalţă împreună cu îngerii. . la ce înălţime ne aflăm şi cum este Acela spre care ne îndreptăm. ca să îndrepţi cele ce mai lipsesc şi să aşezi preoţi prin cetăţi. Iar Sfântul Paroh din Ars spune: Preotul continuă pe pământ lucrarea de răscumpărare. Preoţia este iubirea Inimii lui Isus2291. 74. ci de iubire. este îndumnezeit şi îndumnezeieşte2290. deoarece ea conferă o putere sacră pentru slujirea credincioşilor. ridică pe altarul din ceruri jertfele. dar şi puterea lui2289. Cunosc măreţia lui Dumnezeu şi slăbiciunea omului.

1596 Diaconii sunt slujitori hirotoniţi pentru îndatoririle de slujire a Bisericii. 3. a conducerii pastorale şi a carităţii. care poartă împreună cu el responsabilitatea Bisericii particulare. îndatoriri pe care trebuie să le îndeplinească sub autoritatea pastorală a Episcopului lor. 159 Episcopul primeşte plinătatea sacramentului Preoţiei. preoţi şi diaconi. ei sunt chemaţi să fie înţelepţi colaboratori ai episcopilor. a cultului divin. Ignaţiu de Antiohia. ei nu primesc preoţia ministerială. prin care se cer de la Dumnezeu. Ei primesc de la Episcop răspunderea unei comunităţi parohiale sau a unei anumite funcţii bisericeşti. Responsabilitatea şi dreptul de a chema pe cineva să primească ordinele sacre revin autorităţii Bisericii. iau parte la responsabilitatea apostolică şi la misiunea întregii Biserici sub autoritatea Papei. ca urmaşi ai apostolilor şi membri ai Colegiului. urmată de o rugăciune solemnă de consacrare. 2292 Sf. 1598 Biserica conferă sacramentul Preoţiei numai unor bărbaţi botezaţi. care îl introduce în Colegiul episcopal şi îl face capul văzut al Bisericii particulare ce îi este încredinţată. Slujirile conferite prin hirotonire sunt de neînlocuit pentru structura organică a Bisericii: fără episcop. . 1599 În Biserica latină.exercitată în trei trepte: episcopi. 1597 Sacramentul Preoţiei este conferit prin impunerea mâinilor. urmaşul lui Petru. pentru candidatul la preoţie. preoţi şi diaconi. 1. Trall. dar hirotonirea le conferă funcţii importante în slujirea Cuvântului. ale căror aptitudini pentru exercitarea slujirii au fost recunoscute cum se cuvine. Hirotonirea imprimă un caracter sacramental de neşters. nu putem vorbi de Biserică2292. 1600 Conferirea sacramentului Preoţiei în cele trei trepte revine episcopilor. adunaţi în jurul Episcopului lor. harurile Duhului Sfânt necesare slujirii sale. ei formează preoţimea (presbyterium). Episcopii. 1595 Preoţii sunt uniţi cu episcopii în demnitatea sacerdotală şi totodată depind de ei în exercitarea funcţiilor pastorale. sacramentul Preoţiei pentru prezbiterat este conferit în mod normal numai candidaţilor care sunt dispuşi să îmbrăţişeze de bunăvoie celibatul şi care îşi manifestă public hotărârea de a-l păstra de dragul Împărăţiei lui Dumnezeu şi pentru slujirea oamenilor.

19. . aşa cum au ieşit din mâna Creatorului. Ef. rânduit prin însăşi natura sa spre binele soţilor. Dumnezeu însuşi este Autorul căsătoriei2296”.ARTICOLUL 7 Sacramentul Căsătoriei 1601 „Legământul căsătoriei. a fost ridicat de Cristos Domnul. can. GS 47. Cf. 9). precum şi spre naşterea şi educarea copiilor. 39). în ciuda numeroaselor variaţii pe care le-a putut suferi în cursul veacurilor. 5. Vocaţia la căsătorie este înscrisă în însăşi natura bărbatului şi a femeii. despre diferitele sale realizări pe tot parcursul istoriei mântuirii. 2297 Cf. 31-32. 1055. despre întemeierea ei şi despre sensul pe care Dumnezeu i l-a dat. despre originea şi despre scopul ei. în toate culturile există totuşi un anumit simţ al măreţiei unirii dintre soţi. 1. structuri sociale şi atitudini spirituale. 26-27. Căsătoria în planul lui Dumnezeu 1602 Sfânta Scriptură se deschide cu episodul creării bărbatului şi femeii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2294 şi se încheie cu viziunea „nunţii Mielului” (Ap. 7. Scriptura vorbeşte despre căsătorie şi despre „misterul” ei. Aceste diversităţi nu trebuie să ne facă să uităm trăsăturile comune şi permanente. la demnitatea de sacrament”2293. I. Căsătoria în ordinea creaţiei 1603 „Comunitatea intimă de viaţă şi de iubire conjugală a fost întemeiată de Creator şi înzestrată de El cu legi proprii. în noul legământ dintre Cristos şi Biserică2295. 2295 Cf. Cu toate că demnitatea acestei instituţii nu se bucură pretutindeni de aceeaşi strălucire2297. 2296 GS 48. 2293 2294 CIC. Căsătoria nu este o instituţie pur omenească. printre cei botezaţi. Gen. § 1. prin care un bărbat şi o femeie formează împreună o comunitate pe viaţă. De la un capăt la altul. despre greutăţile izvorâte din păcat şi despre reînnoirea sa „în Domnul” (1 Cor 7. § 2. § 1. în diferite culturi.

Femeia. Iar această iubire. ci un singur trup” (Mt 19. 31. nici din natura relaţiilor dintre ei. e menită să fie rodnică şi să se împlinească în lucrarea comună de păstrare a creaţiei: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a zis: «Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi»” (Gen 1.pentru că „binele persoanei şi al societăţii umane şi creştine este strâns legat de bunul mers al comunităţii conjugale şi familiale”2298. foarte bună în ochii Creatorului2301. Deoarece Dumnezeu l-a creat pe om bărbat şi femeie. Căci omul este creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu2299. Fiind ruptură cu Dumnezeu. cea mai apropiată de el. vocaţia fundamentală şi înnăscută a oricărei fiinţe umane. pe care Dumnezeu o binecuvântează. de epoci. fiinţa aflată faţă în faţă cu el. această dezordine. 2302 Cf. 18-25. § 1. în jurul său şi în sine însuşi. Dintotdeauna. ci din păcat. nu provine din natura bărbatului şi a femeii. unirea dintre ei a fost ameninţată de discordie. ei nu mai sunt doi. Este bună. 2. primul păcat are drept primă consecinţă ruperea comuniunii de la început dintre bărbat şi femeie. iubirea lor reciprocă devine o imagine a iubirii absolute şi nestrămutate cu care Dumnezeu îl iubeşte pe om. egala lui. Domnul însuşi arată că aceasta înseamnă o unitate nestrămutată a vieţilor celor doi. 2301 Cf. în care este ajutorul nostru” 2302. 1604 Dumnezeu. reamintind care a fost „la început” planul Creatorului: „Astfel. 8. 2303 Gen. pe care noi o constatăm cu durere. de spiritul de dominare. 2. Gen 1. de gelozie şi de conflicte ce pot ajunge până la ură şi despărţire. Ps 121. Căsătoria sub regimul păcatului 1606 Orice om face experienţa răului. 1 In 4. în funcţie de culturi. 1605 Faptul că bărbatul şi femeia sunt creaţi unul pentru celălalt este afirmat chiar de Sfânta Scriptură: „Nu e bine ca omul să fie singur”. Gen 1. 1607 Potrivit credinţei. reprezentându-l astfel pe „Dumnezeu. 27. însă pare a avea un caracter universal. . Relaţiile lor sunt deformate de învinovăţiri 2298 2299 GS 47. 16. „carne din carnea lui”. l-a şi chemat la iubire. de infidelitate. îi este dăruită de Dumnezeu ca un „ajutor”. Cf. 6). „De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi amândoi vor fi un singur trup”2303. 28). Această experienţă se face simţită şi în relaţiile dintre bărbat şi femeie. 2300 Cf. care este El însuşi Iubire2300. Această dezordine se poate manifesta mai mult sau mai puţin acut şi poate fi mai mult sau mai puţin depăşită. care l-a creat pe om din iubire. de indivizi.

spre ajutorul reciproc. . spre dăruirea de sine. 21. „durerile naşterii” (Gen. Căsătoria sub pedagogia Legii 1609 În milostivirea sa. nu li l-a refuzat niciodată2309. 1. Ier 2─3.reciproce2304. profeţii au pregătit conştiinţa Poporului ales pentru o înţelegere aprofundată a unicităţii şi a indisolubilităţii căsătoriei2312. 1608 Ordinea creaţiei dăinuie totuşi. 2306 Cf. bărbatul şi femeia nu pot ajunge să realizeze unirea vieţilor lor. pe care „apele cele mari nu o pot stinge” (Cânt 8. Mal 2. Is 54. iubire „tare ca moartea”. Fără acest ajutor. 2308 Cf. 13-17. 28. 31. Gen 3. 2307 Cf. 2310 Cf. 1610 Conştiinţa morală privind unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei s-a dezvoltat sub pedagogia legii vechi. despre fidelitatea şi tandreţea dintre soţi. Ez 16. 1611 Privind legământul lui Dumnezeu cu Israel sub chipul unei iubiri conjugale exclusive şi fidele2311. După cădere. Gen. această lege poartă încă urmele „învârtoşării inimii” omului. 16b. 3. bărbatul şi femeia au nevoie de ajutorul harului. Tradiţia a văzut întotdeauna o expresie unică a iubirii omeneşti. 12. chiar dacă. frumoasa vocaţie a bărbatului şi a femeii de a fi rodnici. pe care Dumnezeu. Gen 1. Mt 19. 19) constituie şi remedii ce atenuează daunele păcatului. darul Creatorului2305. 3. Cf. în nesfârşita sa bunătate. Gen. 22. Dt 24. Os. legea dată lui Moise urmăreşte ocrotirea femeii împotriva arbitrariului dominării de către bărbat. Totuşi. 8. 2311 Cf. a egoismului. oglindire curată a iubirii lui Dumnezeu. 1─3. se schimbă în raporturi de dominare şi de poftă2306. 2304 2305 Cf. 3. În Cântarea Cântărilor. a căutării propriei plăceri şi la deschidere spre celălalt. Ca să vindece rănile păcatului. 23. chiar dacă este grav tulburată. 16-19. Gen 2. Dumnezeu nu l-a părăsit pe omul păcătos. unire pentru care Dumnezeu i-a creat „la început”. atracţia lor reciprocă. Suferinţele ce decurg din păcat. din cauza căreia Moise a îngăduit repudierea femeii2310. aşa cum spune Domnul. Cartea lui Rut şi cea a lui Tobia oferă mărturii impresionante despre un înalt simţ al căsătoriei. 6-7). Poligamia patriarhilor şi a regilor nu este încă în mod explicit respinsă. 3. 16). Gen 3. de a se înmulţi şi de a supune pămîntul2307 este împovărată de suferinţele naşterii şi osteneala câştigării pâinii2308. 62. 2309 Cf. munca „în sudoarea frunţii” (Gen. căsătoria ajută la învingerea închistării în sine. 2312 Cf.

pregătise noul şi veşnicul Legământ. Cf. Mt 19. Numai urmându-l pe Cristos. 34. 2317 Cf. 25-26). dată de Moise. 8. Taina aceasta mare este: o spun cu privire la Cristos şi la Biserică!” (Ef 5. soţii vor putea „înţelege”2319 sensul originar al căsătoriei şi o vor putea trăi cu ajutorul lui Cristos. 19. 1614 În predica sa. prin care Fiul lui Dumnezeu. adăugând imediat: „«De aceea va lăsa bărbatul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va uni cu femeia sa şi vor fi amândoi un singur trup». 1-11. Venind să restabilească ordinea iniţială a creaţiei. 2315 Cf. într-un fel. mai grea decât Legea lui Moise. aşa cum Cristos a iubit Biserica şi s-a dat pe sine pentru ea. Mc 8. Biserica acordă o mare importanţă prezenţei lui Isus la nunta din Cana. 1615 Această insistenţă fără echivoc asupra indisolubilităţii legăturii conjugale a putut crea nedumerire şi apărea ca o cerinţă irealizabilă2316. 1613 La începutul vieţii sale publice. 7. Isus nu i-a încărcat totuşi pe soţi cu o povară imposibil de purtat şi prea apăsătoare2317. iubiţi-le pe femeile voastre. Isus înfăptuieşte primul său semn ─ la cererea Mamei sale ─ la o petrecere de nuntă2314. întrupându-se şi dându-şi viaţa. . GS 22. In 2. Mt 11. izvor al oricărei vieţi creştine. ca să o sfinţească” (Ef 5. 2318 Cf. 1616 Acest lucru vrea să ne facă să-l înţelegem apostolul Paul atunci când spune: „Bărbaţi.Căsătoria în Domnul 1612 Legământul nupţial dintre Dumnezeu şi poporul său. cu întreaga omenire mântuită de El 2313. luându-şi fiecare crucea 2318. Isus a arătat fără echivoc sensul originar al unirii dintre bărbat şi femeie. 11. Acest har al Căsătoriei creştine este un rod al Crucii lui Cristos. Israel. 2319 Cf. 6). legătura conjugală dintre bărbat şi femeie este indisolubilă: Dumnezeu însuşi a încheiat-o: „Ceea ce Dumnezeu a unit. omul să nu despartă” (Mt 19. oferă El însuşi tăria şi harul pentru a trăi căsătoria în noua dimensiune a Împărăţiei lui Dumnezeu. Vede în ea confirmarea bunătăţii căsătoriei şi vestirea că de acum încolo căsătoria va fi un semn eficient al prezenţei lui Cristos. aşa cum a voit-o Creatorul la început: permisiunea. renunţând la ei înşişi. pregătind astfel „nunta Mielului” (Ap. ca bărbatul să-şi lase femeia. 31-32) 1617 Întreaga viaţă creştină poartă amprenta iubirii de logodnă dintre Cristos şi 2313 2314 Cf. s-a unit. Mt 9. Mt 19. tulburată de păcat. 2316 Cf. 9). 29-30. era o cedare în faţa învârtoşării inimii2315. 10.

12). 2327 Cf..) Căci ceea ce nu pare un bine decât prin comparaţie cu un rău nu poate fi cu adevărat un bine. care precedă ospăţul de nuntă. sunt eunuci făcuţi de mâinile oamenilor. 2325 Cf. 1620 Atât sacramentul Căsătoriei. Mt 25. 1055. (. Mc 10. care introduce în Poporul lui Dumnezeu. DS 1800. 4. 2324 Cf. Legătura cu El ocupă primul loc înaintea oricăror altor legături. Căsătoria creştină devine. familiale ori sociale2322. Cristos însuşi i-a îndemnat pe unii să-l urmeze în acest mod de viaţă. ca să se îngrijească de cele ale Domnului. Deja Botezul. al cărui model rămâne El însuşi: Sunt eunuci care s-au născut aşa din pântecele mamei lor. Cf. 1 Cor 7. Mc 12. la rândul ei. El este cel care le dă sens şi dăruieşte harul necesar pentru a fi trăite potrivit voinţei sale2327. 26-27. Cine poate înţelege. 2328 Cf. 25. 28-31. Ap 14. 6. Preţuirea fecioriei pentru Împărăţie2328 şi sensul creştin al căsătoriei sunt inseparabile şi se sprijină reciproc: Cine defăimează căsătoria ştirbeşte totodată şi slava fecioriei. ca să iasă în întâmpinarea Mirelui care vine2325. PC 12. 2322 Cf. . 1 Cor 7. LG 42. Mt 19. OT 10. CIC. şi sunt alţii care s-au făcut ei înşişi eunuci pentru Împărăţia cerurilor. Euharistia. 32.Biserică. cine o laudă sporeşte şi admiraţia cuvenită fecioriei. sacrament al legământului dintre Cristos şi Biserică. 3-12. cât şi fecioria pentru Împărăţia lui Dumnezeu vin de la Domnul însuşi.. să înţeleagă (Mt 19. Deoarece semnifică şi împărtăşeşte harul acestui legământ. 2323 Cf. 2326 Cf. 31. can. este un mister nupţial: este ─ ca să spunem aşa ─ baia nunţii2320. Lc 14. au existat bărbaţi şi femei ce au renunţat la marele bine al căsătoriei pentru a-l urma pe Miel oriunde merge2323. un semn puternic al preeminenţei legăturii cu Cristos. 26. Fecioria de dragul Împărăţiei 1618 Cristos este centrul oricărei vieţi creştine. al aşteptării înflăcărate a întoarcerii lui. semn eficient. Încă de la începuturile Bisericii. 1619 Fecioria pentru Împărăţia cerurilor este o desfăşurare a harului baptismal. un semn ce aminteşte şi felul în care căsătoria este o realitate a acestei lumi care trece2326. Ef 5. 2320 2321 Cf. căsătoria dintre creştini este un adevărat sacrament al Noului Legământ2321. § 2. ca să caute a-i fi bineplăcuţi2324.

10. SC 61. datorită legăturii tuturor sacramentelor cu Misterul Pascal al lui Cristos2330. mirii îl primesc pe Duhul Sfânt drept comuniune de iubire dintre Cristos şi Biserică2334. Celebrarea căsătoriei 1621 În ritul latin. 1 Cor 10. 2334 Cf. izvorul mereu oferit al iubirii lor. îşi conferă unul altuia sacramentul Căsătoriei. exprimânduşi consimţământul în faţa Bisericii.dar ceea ce este mai bun decât cele socotite bune este binele prin excelenţă2329. ca slujitori ai harului lui Cristos.. III. cf. pentru ca. Mireasa lui preaiubită. 17. 1622 „Ca gest sacramental de sfinţire. El este pecetea legământului lor. II.. Ef 5. 32. celebrarea căsătoriei între doi credincioşi catolici are loc. Se cuvine deci ca viitorii soţi să se pregătească sufleteşte pentru celebrarea Căsătoriei lor primind sacramentul Pocăinţei. care. 1. după ce a primit consimţământul reciproc al mirilor. unind-o cu ofranda lui Cristos pentru Biserica sa. împărtăşindu-se din acelaşi Trup şi din acelaşi Sânge al lui Cristos. puterea în care se va reînnoi fidelitatea lor. Virg. în cadrul Sfintei Liturgii. prin care se cere de la Dumnezeu binecuvântarea asupra noului cuplu. se consideră în mod obişnuit că mirii sunt aceia care. în mod normal. FC 16. 2332 Cf. Se cuvine aşadar ca soţii să-şi pecetluiască consimţământul de a se dărui unul altuia prin ofranda propriei lor vieţi. 2331 Cf. demnă şi rodnică”2333. Sf. În Euharistie se realizează memorialul Noului Legământ. ca semn al legământului matrimonial. Cf. 1624 Diferitele liturgii sunt bogate în rugăciuni de binecuvântare şi de epicleză. celebrarea liturgică a Căsătoriei (. 2333 FC 67. În liturgiile orientale. . care se face prezentă în Jertfa euharistică. În epicleza acestui sacrament. îndeosebi asupra miresei. LG 6. îi încununează pe mire şi pe mireasă. să „formeze un singur trup” în Cristos2332. Ioan Chrysostom. Consimţământul matrimonial 2329 2330 Cf.) trebuie să fie prin ea însăşi validă. slujitorul sacramentului (numit „Cununie”) este preotul sau episcopul. 1623 În Biserica latină. prin care Cristos s-a unit pentru totdeauna cu Biserica. pentru care s-a dăruit pe sine însuşi2331. şi primind Euharistia.

can. 1095-1107. 1057. CIC. can. 8. se cuvine ca ea să fie celebrată 2335 2336 CIC. can. Biserica poate declara „nulitatea Căsătoriei”. Cc. § 1. 2342 Cf. 1630 Preotul (sau diaconul) care asistă la celebrarea Căsătoriei primeşte consimţământul mirilor în numele Bisericii şi dă binecuvântarea Bisericii. căsătoria este invalidă. 1103. 1629 Din acest motiv (sau din alte cauze care fac Căsătoria nulă şi neavenită2341. 31. Nici o putere omenească nu se poate substitui acestui consimţământ2340. Mc 10. 2337 OcM 1145. Ef 5.1625 Protagoniştii legământului matrimonial sunt un bărbat şi o femeie. 1108. îşi găseşte împlinirea în faptul că cei doi „devin un singur trup”2338. CIC. după examinarea situaţiei de către tribunalul bisericesc competent. 2338 Cf. . 1628 Consimţământul trebuie să fie un act voluntar al fiecăreia dintre părţile contractante. 1627 Consimţământul constă într-un „act uman. nu există Căsătorie. 1057. liberi de a încheia Căsătoria şi care îşi exprimă în mod liber consimţământul. can. § 2. 1071. CIC. contractanţii sunt liberi să se căsătorească. CIC. Trid. cf. § 1. liber de violenţă sau teamă gravă din exterior2339. can. prin care soţii se dăruiesc şi se primesc reciproc”2336: „Eu te iau de soţie. can. La explicarea acestei hotărâri concură mai multe motive: ─ căsătoria sacramentală este un act liturgic. care îi leagă pe soţi între ei. botezaţi. Gen 2. chiar dacă rămân datori să respecte obligaţiile naturale ale unei legături anterioare2342. Dacă această libertate lipseşte. 1631 De aceea.: DS 1813-1816. „A fi liber” înseamnă: ─ a nu fi supus constrângerii. adică faptul că aceasta nu a existat niciodată. ─ a nu fi împiedicat de o lege naturală sau bisericească. 1626 Biserica socoteşte exprimarea consimţământului reciproc al mirilor drept elementul indispensabil „ce constituie Căsătoria”2335. Prezenţa slujitorului Bisericii (precum şi a martorilor) exprimă în mod vizibil caracterul de realitate eclezială al căsătoriei. 2340 CIC. 24. can. 1057. 2341 Cf. În acest caz. § 1. eu te iau de soţ”2337. Biserica cere în mod normal pentru credincioşii ei forma ecleziastică a celebrării căsătoriei2343. Acest consimţământ. CIC. 2343 Cf. Dacă lipseşte consimţământul. GS 48. 2339 Cf. De aceea.

Ea cere o atenţie deosebită din partea soţilor şi a păstorilor. cu atât mai mult cu cât în vremea noastră mulţi tineri cunosc experienţa căminelor distruse. Însă dificultăţile căsătoriilor mixte nu trebuie nici să fie subestimate. 1632 Pentru ca „Da”-ul soţilor să fie un act liber şi responsabil şi pentru ca legământul matrimonial să aibă temelii omeneşti şi creştine solide şi trainice. Căsătoriile mixte şi disparitatea de cult 1633 În numeroase ţări apare destul de frecvent situaţia căsătoriei mixte (între o persoană catolică şi una botezată necatolic). chiar în sânul familiei. ─ căsătoria introduce într-o „ordine” (ordo) eclezială. obligaţia de a avea martori). formaţi întru curăţie. creează drepturi şi datorii în Biserică. în privinţa demnităţii. ─ deoarece căsătoria este o stare de viaţă în Biserică. GS 49. între soţi şi faţă de copii. Cazul căsătoriilor cu disparitate de cult (între o persoană catolică şi una nebotezată) cere o circumspecţie şi mai mare. Divergenţele cu privire la credinţă. pentru ca. la timpul potrivit să poată trece de la o logodnă demnă la căsătorie2345. Disparitatea de cult poate cauza dificultăţi şi mai grave. în primul rând. ─ caracterul public al consimţământului ocroteşte „Da”-ul o dată dat şi ajută la păstrarea lui cu fidelitate. 1063. dar şi mentalităţile religioase diferite pot 2344 2345 Cf. Soţii riscă să resimtă drama dezbinării creştinilor chiar în sânul căminului lor. funcţiei şi exprimării iubirii conjugale. 1634 Diferenţa de confesiune între soţi nu constituie un obstacol de netrecut pentru căsătorie. Rolul păstorilor şi al comunităţii creştine ca „familie a lui Dumnezeu” este de neînlocuit pentru transmiterea valorilor umane şi creştine ale căsătoriei şi ale familiei 2344. Ele se datorează faptului că separarea dintre creştini încă nu a fost depăşită. atunci când aceştia reuşesc să pună în comun ceea ce fiecare dintre ei a primit în comunitatea proprie şi să înveţe unul de la celălalt modul în care fiecare îşi trăieşte fidelitatea faţă de Cristos. CIC. § 3. . care nu mai asigură în mod suficient această iniţiere: Tinerii trebuie să fie instruiţi în mod corespunzător şi la timp. însăşi concepţia despre căsătorie. pregătirea pentru căsătorie este de primă importanţă: Exemplul şi învăţătura date de părinţi şi de familie rămân calea privilegiată a acestei pregătiri. can. e necesar să existe certitudinea asupra căsătoriei (de unde.în liturgia publică a Bisericii.

în căsătoria creştină. ca şi obligaţiile contractate de partea catolică în ceea ce priveşte botezul şi educarea copiilor în Biserica catolică2348. 1636 În multe locuri. can. can. consacraţi printr-un sacrament special pentru îndatoririle şi demnitatea stării lor”2350. 1124. de permisiunea expresă a autorităţii bisericeşti2346. Legătura matrimonială 1639 Consimţământul prin care mirii se dăruiesc şi se primesc reciproc este pecetluit 2346 2347 Cf. . CIC. în legătură cu educaţia copiilor. soţii sunt întăriţi şi. presupune că ambele părţi cunosc şi nu exclud scopurile şi proprietăţile esenţiale ale căsătoriei. pentru validitatea căsătoriei. Atunci poate apărea o tentaţie: indiferenţa religioasă. 2350 CIC. comunităţile creştine implicate au putut să iniţieze o pastorală comună pentru căsătoriile mixte. CIC. într-un fel. 14). o dispensă expresă de la acest impediment2347. în special. sau această dispensă. 1086. Ea trebuie să încurajeze dezvoltarea a ceea ce au în comun în credinţă şi respectul faţă de ceea ce îi separă.constitui o sursă de tensiune în căsnicie. datorită dialogului ecumenic. Ea trebuie să-i ajute. prin natura ei. 1134. can. mai mult. pentru liceitate. 16. este veşnică şi exclusivă. Efectele sacramentului Căsătoriei 1638 „Din căsătoria validă se naşte între soţi o legătură care. Misiunea ei este să ajute aceste cupluri să-şi trăiască situaţia lor deosebită în lumina credinţei. can. practicarea virtuţilor familiale cu smerenie şi răbdare şi rugăciunea perseverentă îl pot pregăti pe soţul necredincios să primească harul convertirii. este cerută. partea catolică are o obligaţie deosebită: „Căci bărbatul necredincios se sfinţeşte prin femeia credincioasă şi femeia necredincioasă se sfinţeşte prin bărbatul credincios” (1 Cor 7. 2348 Cf. CIC. să depăşească tensiunile între obligaţiile soţilor unul faţă de celălalt şi faţă de comunităţile lor bisericeşti. IV. 2349 Cf. 1 Cor 7. 1637 În căsătoriile cu disparitate de cult. o căsătorie mixtă are nevoie. Este o mare bucurie pentru soţul creştin şi pentru Biserică dacă această „sfinţire” duce la convertirea liberă a celuilalt soţ la credinţa creştină2349. În cazul disparităţii de cult. de asemenea. Iubirea conjugală sinceră. Această permisiune. 1125. Cf. 1635 După dreptul în vigoare în Biserica latină.

îngerii o vestesc şi Tatăl ceresc o confirmă? (. . Această legătură. Cf. să poarte fiecare povara celuilalt2358. 2357 GS 48. Mc 10. Mântuitorul oamenilor şi Mirele Bisericii iese în întâmpinarea soţilor creştini prin sacramentul Căsătoriei”2357. 9. să se ierte reciproc. delicată şi rodnică. întru frica lui Cristos” (Ef 5. care izvorăşte din actul uman liber al mirilor şi din consumarea căsătoriei. le dă puterea să-l urmeze. § 1. din orânduire divină”2352. Gal 6. can. 2355 LG 11. este o realitate irevocabilă şi care dă naştere la un legământ garantat de fidelitatea lui Dumnezeu. tot astfel. 2358 Cf. „După cum Dumnezeu a ieşit odinioară în întâmpinarea poporului său cu un legământ de iubire şi fidelitate. [soţii creştini] au un dar propriu în sânul Poporului lui Dumnezeu”2355. § 2. acum. să întărească unitatea indisolubilă dintre ei. ei „se ajută reciproc să ajungă la sfinţenie în viaţa conjugală. În bucuriile iubirii lor şi în viaţa lor familială.) Ce cuplu 2351 2352 Cf.. luânduşi crucea. CIC. încă de pe pământ. chiar şi în faţa societăţii. Acest har propriu al sacramentului Căsătoriei este menit să desăvârşească iubirea soţilor. în acceptarea şi educarea copiilor”2356. 2. o instituţie stabilă. 2356 LG 11. 2353 GS 48. 1640 Aşadar legătura matrimonială este întemeiată de Dumnezeu Însuşi. El rămâne împreună cu ei. astfel încât căsătoria încheiată şi consumată între botezaţi nu poate fi desfăcută niciodată. § 2. Harul sacramentului Căsătoriei 1641 „În starea şi în ordinea lor de viaţă. binecuvântarea o pecetluieşte. 1642 Cristos este izvorul acestui har. El le dăruieşte. GS 48. LG 41. 2354 Cf. Din legământul lor „se naşte. 21) şi să se iubească cu o iubire supranaturală. Legământul mirilor este integrat în legământul lui Dumnezeu cu oamenii: „Autentica iubire conjugală este asumată în iubirea dumnezeiască”2353. să fie „supuşi unul altuia. Prin acest har.de Dumnezeu însuşi2351. să se ridice din nou după căderile lor.. 1141. Jertfa euharistică o întăreşte. o pregustare a ospăţului de nuntă al Mielului: Cum aş putea să descriu mulţumitor fericirea căsătoriei pe care Biserica o uneşte. Nu stă în puterea Bisericii să se pronunţe împotriva acestei orânduieli a înţelepciunii divine2354.

FC 13. nici în spirit.este acela a doi creştini. forţa sentimentului şi a afectivităţii. Unitatea şi indisolubilitatea căsătoriei 1644 Iubirea soţilor pretinde. uniţi de o singură nădejde. 2364 Cf. FC 19. prin însăşi natura sa. V. 24. face să apară limpede unitatea căsătoriei confirmate de Domnul”2363. slujitori ai aceluiaşi Stăpân: nimic nu-i desparte. dincolo de unirea într-un singur trup. 2361 Cf. sunt cu adevărat doi într-un singur trup. Ea se aprofundează prin viaţa comună de credinţă şi prin Euharistia primită în comun. unul este şi spiritul2359. 9. 2362 FC 19. 2. Ux. ci un singur trup” (Mt 19. dimpotrivă. 6)2361. duce la înfăptuirea unei singure inimi şi a unui singur suflet. însă cu o semnificaţie nouă. cf. ea pretinde indisolubilitatea şi fidelitatea în dăruirea reciprocă definitivă şi se deschide spre rodnicie. care le cuprinde întreaga viaţă: „Astfel. de o singură dorinţă. e vorba de însuşirile normale ale oricărei iubiri conjugale. purificată şi desăvârşită de comuniunea în Isus Cristos dăruită de sacramentul Căsătoriei. Fidelitatea iubirii conjugale 2359 2360 Tertullian. Acolo unde trupul este unul singur. Poligamia este contrară acestei demnităţi egale şi iubirii conjugale ce este unică şi exclusivă2364. § 2. Binefacerile şi exigenţele iubirii conjugale 1643 „Iubirea conjugală comportă o totalitate în care intră toate componentele persoanei ─ impulsul trupului şi al instinctului. ce trebuie recunoscută bărbatului şi femeii în afecţiunea lor reciprocă şi deplină. Cu alte cuvinte. de o singură rânduială. nu mai sunt doi. Gen 2. cea care. ci le şi înalţă la starea care le face să devină expresia unor valori în exclusivitate creştine”2360. de aceeaşi slujire! Amândoi sunt fii ai aceluiaşi Tată. nici în trup. . ea are în vedere o unitate profund personală. „Ei sunt chemaţi să înainteze fără încetare în comuniunea lor prin intermediul fidelităţii de zi cu zi faţă de făgăduinţa de dăruire reciprocă şi totală pe care o comportă căsătoria”2362. Această comuniune umană este întărită. 2363 GS 49. FC 13. 1645 „Demnitatea personală egală. unitatea şi indisolubilitatea comunităţii lor de persoane. năzuinţa spiritului şi a voinţei. care nu numai că le purifică şi le consolidează.

În asemenea cazuri. prin însăşi natura sa. Soţii care. Iubirea cere să fie definitivă. 1647 Temeiul cel mai profund se află în fidelitatea lui Dumnezeu faţă de legământul său. precum şi binele copiilor pretind fidelitatea deplină a soţilor şi unitatea indisolubilă dintre ei”2365. 11-12). can. 2367 Cf. o fidelitate inviolabilă. 1151-1155. săvârşeşte adulter”: Mc 10. De aceea. atâta timp cât persistă această situaţie. din fidelitate faţă de cuvântul lui Isus Cristos („Oricine va lăsa pe femeia sa şi va lua o alta săvârşeşte adulter cu ea. în multe ţări.1646 Iubirea conjugală pretinde soţilor. FC 20. De aceea. Cf. cu harul lui Dumnezeu. Prin sacramentul Căsătoriei. pe cât posibil. în fidelitate faţă de legătura căsătoriei lor. adesea în condiţii foarte grele. Reconcilierea prin sacramentul Pocăinţei nu poate fi acordată decât celor care s-au căit că au încălcat semnul legământului şi al fidelităţii faţă 2365 2366 GS 48. Aceasta este consecinţa dăruirii de sine reciproce a soţilor. o nouă unire. dăruire reciprocă dintre două persoane. Ea nu poate fi „până la noi ordine”. ei nu pot exercita anumite responsabilităţi bisericeşti. merită recunoştinţa şi sprijinul comunităţii bisericeşti2366. Biserica susţine. În această situaţie dificilă. împăcarea. FC 83. Din acelaşi motiv. 1648 Poate părea dificil sau chiar imposibil a te lega pentru toată viaţa de o fiinţă umană. Soţii nu încetează să fie soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu. este mai necesar ca oricând a proclama Vestea cea Bună că Dumnezeu ne iubeşte cu o iubire definitivă şi irevocabilă. există numeroşi catolici ce recurg la divorţ după legile civile şi care contractează. se află într-o situaţie ce contravine obiectiv legii lui Dumnezeu. a lui Cristos faţă de Biserica sa. § 1. Dacă cei divorţaţi s-au căsătorit civil. „Această unire intimă. dacă prima căsătorie era validă. 1649 Există totuşi situaţii în care coabitarea matrimonială devine practic imposibilă din motive foarte felurite. că ea îi susţine şi că prin fidelitatea lor ei pot fi martorii iubirii fidele a lui Dumnezeu. CIC. soluţia cea mai bună ar fi. soţii primesc dreptul să reprezinte această fidelitate şi să dea mărturie despre ea. Comunitatea creştină este chemată să ajute aceste persoane să-şi trăiască situaţia creştineşte. Din sacrament. că soţii sunt părtaşi la această iubire. din punct de vedere civil. care rămâne indisolubilă2367. ei nu sunt liberi să se angajeze într-o nouă unire. Biserica admite separarea fizică a soţilor şi sfârşitul coabitării. ei nu pot avea acces la comuniunea euharistică. dau această mărturie. . că nu poate recunoaşte ca validă o nouă unire. Iar femeia. 1650 În zilele noastre. de-şi va lăsa bărbatul şi se va mărita cu altul. indisolubilitatea căsătoriei primeşte un sens nou şi mai profund.

pentru a implora astfel. Deschiderea faţă de rodnicie 1652 „Prin însăşi natura lor. să asiste la Jertfa Liturghiei. prin ei. care. GS 48. 1654 Soţii cărora Dumnezeu nu le-a dat să aibă copii pot totuşi să aibă o viaţă conjugală plină de sens din punct de vedere uman şi creştin. să contribuie la faptele de caritate şi la iniţiativele comunităţii în folosul dreptăţii. zicând: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă” (Gen 1. i-a binecuvântat pe bărbat şi pe femeie. 2372 Cf. Căsnicia lor poate străluci prin rodnicia carităţii. 2371 Cf.de Cristos şi care s-au angajat să trăiască în continenţă completă. 1653 Rodnicia dragostei conjugale se extinde la roadele vieţii morale. În acest sens. îşi sporeşte şi îşi îmbogăţeşte neîncetat familia2370. 18) şi care „l-a făcut pe om de la început bărbat şi femeie” (Mt 19. la viaţa căreia pot şi trebuie să participe. spirituale şi supranaturale. să-şi educe copiii în credinţa creştină. Dumnezeu. instituţia căsătoriei şi iubirea conjugală sunt orânduite în vederea procreării şi educării copiilor. să-i dispună pe soţi să colaboreze cu tărie sufletească la iubirea Creatorului şi a Mântuitorului. ca botezaţi: Vor fi îndemnaţi să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. trăirea autentică a dragostei conjugale. precum şi întreaga structură a vieţii de familie. să stăruie în rugăciune. tind. voind să-i comunice o anume participare deosebită la lucrarea sa creatoare. misiunea fundamentală a căsătoriei şi a familiei este să fie în slujba vieţii2372. şi prin aceasta îşi află încununarea”2369: Copiii sunt darul cel mai preţios al căsătoriei şi contribuie în cea mai mare măsură la binele părinţilor înşişi. pentru ca ei să nu se considere separaţi de Biserică. 1651 Faţă de creştinii ce trăiesc în această situaţie şi care adesea îşi păstrează credinţa şi doresc să-şi educe creştineşte copiii. GE 3. pe care părinţii le transmit copiilor lor prin educaţie. . care izvorăşte din ea. întrajutorării şi sacrificiului. 4). Părinţii sunt principalii şi cei dintâi educatori ai copiilor lor 2371. 2368 2369 FC 84. care a spus: „Nu este bine ca omul să fie singur” (Gen 2. harul lui Dumnezeu2368. Prin urmare. § 2. preoţii şi întreaga comunitate trebuie să manifeste o grijă atentă. fără a subestima celelalte scopuri ale căsătoriei. să cultive spiritul şi faptele de pocăinţă. FC 28. 28). 2370 GS 50 § 1. zi de zi.

familiile credincioase sunt de primă importanţă. nucleul Bisericii era adesea alcătuit din cei care. prin mărturia unei vieţi sfinte. l4. şi mai ales cultul divin prin rugăciune şi oferirea vieţii. 2373 2374 . Căminul este astfel prima şcoală de viaţă creştină şi „o şcoală de dezvoltare umană”2378.VI. Printre ei. din cauza condiţiilor concrete în care trebuie să trăiască ─ şi de multe ori fără să vrea ─ sunt în mod deosebit apropiate inimii lui Isus şi merită deci afecţiunea şi grija atentă a Bisericii şi. cf. Fapte 18. 8. şi ale marii familii. Aceste familii devenite credincioase erau insule de viaţă creştină într-o lume necredincioasă. părinţii sunt. Atunci când se converteau. 28)”2379. Aici se învaţă răbdarea şi bucuria muncii. a tuturor membrilor familiei. 2379 FC 85. doreau ca şi „toată casa lor” să fie mântuită2374. mereu repetată. 2378 GS 52. 2376 LG 11. § 1. 31 şi 11. Multe dintre ele rămân fără familie umană. Ecclesia domestica2375. Încă de la începuturile sale. în special a celor «osteniţi şi împovăraţi» (Mt 11. a mamei. fiind focare de credinţă vie şi strălucitoare. „Bisericile familiale”. a copiilor. Conciliul al II-lea din Vatican numeşte familia. „Nimeni nu este fără familie în această lume: Biserica este casa şi familia tuturor. 1658 Mai trebuie amintite anumite persoane care. unii îşi trăiesc situaţia în spiritul Fericirilor. 1656 În zilele noastre. Fapte 16. De aceea. iubirea frăţească. slujindu-l pe Dumnezeu şi pe aproapele în mod exemplar. „prin primirea sacramentelor. de multe ori din cauza stării de sărăcie. prin abnegaţie şi dragoste activă”2377. după o veche expresie. 2375 LG 11. „împreună cu toată casa lor”. Biserica nu este altceva decât „familia lui Dumnezeu”. Cf. 1657 Aici se exercită în mod privilegiat preoţia baptismală a tatălui familiei. a Păstorilor: numărul mare al persoanelor celibatare. Biserica familială 1655 Cristos a voit să se nască şi să crească în sânul Sfintei Familii a lui Iosif şi a Mariei. într-o lume de multe ori străină şi chiar ostilă credinţei. prin cuvânt şi exemplu. În sânul familiei. primii vestitori ai credinţei” şi veghează „la vocaţia proprie a fiecăruia. care este Biserica. deveniseră credincioşi2373. „pentru copiii lor. Tuturor acestora trebuie să li se deschidă uşile căminelor. în special. Cf. acordând atenţie specială vocaţiei sacre”2376. iertarea generoasă. prin rugăciune şi mulţumire. FC 21. 2377 LG 10.

§ 1. prin care un bărbat şi o femeie constituie între ei o comuniune intimă de viaţă şi de iubire. 32). în faţa preotului (sau a reprezentantului calificat al Bisericii).: DS 1799. Cc. § 1.PE SCURT 1659 Sfîntul Paul spune: „Bărbaţilor. 1662 Căsătoria se întemeiază pe consimţământul contractanţilor. 1055. CIC. § 1. Trid. can. le consolidează unitatea indisolubilă şi îi sfinţeşte pe calea vieţii veşnice2381.) Taina aceasta mare este. cât timp e încă în viaţă soţul legitim. 1666 Căminul creştin este locul în care copiii primesc prima vestire a credinţei. contravine planului şi Legii lui Dumnezeu învăţate de Cristos. harul sacramentului desăvârşeşte astfel iubirea umană a soţilor. a martorilor şi a adunării credincioşilor.. . o spun cu privire la Cristos şi la Biserică” (Ef 5. în cadrul unei celebrări liturgice. 1665 Recăsătorirea celor divorţaţi. fiind o comunitate a harului şi a rugăciunii. o şcoală a virtuţilor 2380 2381 Cf. Între cei botezaţi. El dăruieşte soţilor harul de a se iubi cu iubirea cu care Cristos şi-a iubit Biserica. refuzul rodniciei lipseşte viaţa conjugală de „darul cel mai minunat”. 2382 Cf. indisolubilitatea şi deschiderea spre rodnicie sunt esenţiale căsătoriei. Ei îşi vor desfăşura viaţa creştină în mod deosebit educându-şi copiii în credinţă. dar nu pot avea acces la comuniunea euharistică.. GS 48. este rânduit spre binele soţilor şi spre procrearea şi educarea copiilor. Cf. Poligamia este incompatibilă cu unitatea căsătoriei. iubiţi-le pe femeile voastre. el a fost înălţat de Cristos Domnul la demnitatea de sacrament2380. Iată de ce casa familială este numită pe bună dreptate „Biserica familială”. Ei nu sunt separaţi de Biserică. GS 50. 1661 Sacramentul Căsătoriei semnifică unirea dintre Cristos şi Biserică. copilul2382. 1660 Legămîntul matrimonial. se cuvine ca celebrarea ei să fie publică. după cum şi Cristos a iubit Biserica. a fost întemeiat şi înzestrat cu legile sale proprii de către Creator. 1664 Unitatea. (. Prin natura sa. divorţul separă ceea ce Dumnezeu a unit. adică pe voinţa de a se dărui reciproc şi definitiv cu scopul de a trăi un legământ de iubire fidel şi rodnic. 25. 1663 Deoarece căsătoria îi stabileşte pe soţi într-o stare publică de viaţă în Biserică.

semnul Crucii. Rom 12. 867. CIC. mai ales. De aceea. 1669 Ele izvorăsc din preoţia baptismală: toţi cei botezaţi sunt chemaţi să fie o „binecuvântare”2384 şi să binecuvânteze2385. datorită unei asemănări cu sacramentele. CAPITOLUL AL PATRULEA Celelalte celebrări liturgice ARTICOLUL 1 Sacramentaliile 1667 „Sfânta Maică Biserică a înfiinţat şi sacramentaliile. a anumitor stări de viaţă. şi laicii pot prezida anumite binecuvântări2386. Ele comportă întotdeauna o rugăciune. 2385 Cf. 1168. spirituale. culturii şi istoriei proprii poporului creştin dintr-o anumită regiune sau epocă. can.. Lc 6. 14. prin puterea de mijlocire a Bisericii. ca impunerea mâinii. Gen 12. SC 79. 28. oamenii sunt pregătiţi să primească efectul principal al sacramentelor şi sunt sfinţite diferitele împrejurări ale vieţii”2383. adesea însoţită de un anumit semn. ele pot şi să răspundă necesităţilor. cu cât o binecuvântare priveşte mai mult viaţa bisericească şi sacramentală. În funcţie de hotărârile pastorale ale episcopilor. 2386 Cf. cf. 2. stropirea cu apă sfinţită (care aminteşte Botezul). . 9. sunt obţinute efecte. Prin ele. CIC. 1 Pt 3. can. 1166. Trăsăturile caracteristice ale sacramentaliilor 1668 Ele sunt instituite de Biserică în vederea sfinţirii anumitor slujiri ale Bisericii. precum şi a lucrurilor folositoare omului.umane şi a carităţii creştine. can. a feluritelor împrejurări ale vieţii creştine. cu atât prezidarea sa este rezervată mai degrabă slujitorilor sacri 2383 2384 SC 60. Acestea sunt semne sacre. prin care. Cf. CCEO. sunt semnificate şi.

în numele lui Isus Cristos. binecuvântarea uleiurilor sfinte. se vorbeşte despre exorcism. aproape toate evenimentele vieţii sunt sfinţite prin harul divin. acoliţi. 25s. Şi astfel.). . 17. a mesei. Morţii şi Învierii lui Cristos. 15. nu există nici o folosire dreaptă a lucrurilor materiale care să nu poată fi îndreptată spre sfinţirea omului şi preamărirea lui Dumnezeu”2388. a unor obiecte sau locuri). preoţi sau diaconi)2387. mister din care îşi trag puterea toate sacramentele şi sacramentaliile. 6. 2390 Cf. 1673 Când Biserica cere în mod public şi cu autoritate. ritul profesiunii călugăreşti şi binecuvântările pentru anumite slujiri în Biserică (lectori. „Pentru credincioşii cu dispoziţii sufleteşti bune. 16. care izvorăşte din Misterul Pascal al Patimii. a clopotelor etc. Biserica dă binecuvântarea invocând numele lui Isus şi făcând. În Cristos. 7. Ben 16. cateheţi etc. 18. dar prin rugăciunea Bisericii pregătesc la primirea harului şi dispun la cooperarea cu el. de obicei. creştinii sunt binecuvântaţi de Dumnezeu Tatăl „cu toată binecuvântarea spirituală” (Ef 1.(episcopi. semnul sfânt al Crucii lui Cristos. SC 61. Mc 3. consacrarea fecioarelor. exorcismul se face în 2387 2388 Cf. 1670 Sacramentaliile nu acordă harul Duhului Sfânt în felul sacramentelor. iar Biserica are de la El puterea şi însărcinarea de a exorciza2390. ca o persoană sau un obiect să fie apărate împotriva influenţei celui rău şi eliberate de sub stăpânirea lui. 3). a vaselor şi veşmintelor sfinte. De aceea. Isus l-a practicat2389. 1672 Anumite binecuvântări au o valoare de durată: ele au ca efect consacrarea unor persoane lui Dumnezeu şi rezervarea pentru uz liturgic a unor obiecte şi locuri. Printre cele destinate persoanelor ─ a nu se confunda cu hirotonirea sacramentală ─ figurează binecuvântarea abatelui sau a superioarei unei mănăstiri. Ca exemplu de binecuvântări de obiecte se pot menţiona sfinţirea sau binecuvântarea unei biserici sau a unui altar. 13. Sub o formă simplă. 2389 Cf Mc 1. Orice binecuvântare este o laudă adusă lui Dumnezeu şi o rugăciune pentru a obţine darurile lui. Diferitele forme de sacramentalii 1671 Printre sacramentalii figurează mai întâi binecuvântările (a unor persoane.

Exorcismul are drept scop alungarea demonilor sau eliberarea de sub influenţa demonică. credinţa şi patria. care. Simţul religios al poporului creştin şi-a găsit întotdeauna expresia în diferitele forme de pietate care însoţesc viaţa sacramentală a Bisericii. Religiozitatea populară în esenţă este un ansamblu de valori. . CIC.: DS 1822. medaliile2392 etc. calea Crucii. în aşa fel încât să se potrivească cu liturgia sacră. Aşadar este important să se stabilească. numit „exorcismul mare”. respectând cu stricteţe normele stabilite de Biserică. Cf. vizitarea sanctuarelor. 2393 Cf. 1676 Este necesar un discernământ pastoral pentru a susţine şi a favoriza religiozitatea populară şi. Foarte diferit este cazul maladiilor. e cu mult superioară oricăror exerciţii”2393. persoana şi comunitatea. prin autoritatea spirituală pe care Isus a încredinţat-o Bisericii sale. pe Cristos şi pe Maria. el alătură în mod creativ divinul şi umanul. pentru că ea. dar nu o înlocuiesc: ele „trebuie să fie orânduite ţinând seama de timpul liturgic. comuniunea şi instituţia. rozariul. procesiunile. răspunde la marile întrebări ale existenţei. mai ales psihice. 2394 Cf. Astfel. Exercitarea lor este supusă atenţiei şi judecăţii episcopilor şi normelor generale ale Bisericii2394. nu poate fi făcut decât de către un preot şi cu permisiunea Episcopului. 1172. şi aceasta. Cc. Niceea II: DS 601. prin natura sa. şi nu de o boală2391. inteligenţa şi sentimentul. spiritul şi trupul. dansurile religioase. cateheza trebuie să ţină seama de formele de pietate a credincioşilor şi de religiozitatea populară. Exorcismul solemn. Trid.cadrul celebrării Botezului. can. că este vorba de o prezenţă a celui rău. pelerinajele. înainte de a celebra exorcismul. Bunul-simţ popular catolic este alcătuit din capacitate de sinteză pentru existenţă. Religiozitatea populară 1674 În afară de liturgia sacramentelor şi a sacramentaliilor. 1675 Aceste forme de exprimare sunt o prelungire a vieţii liturgice a Bisericii. dacă e cazul. SC 13. a căror îngrijire este de domeniul ştiinţelor medicale. Cc. CT 54. cum ar fi venerarea relicvelor. 603. pentru a purifica şi corecta simţul religios care stă la baza acestor devoţiuni şi pentru a-l face să înainteze în cunoaşterea misterului lui Cristos. În aceasta trebuie să se procedeze cu prudenţă. împreună cu înţelepciunea creştină. Această 2391 2392 Cf. să se inspire din ea într-un fel sau altul şi la ea să-l ducă pe poporul creştin.

viaţa creştină se hrăneşte din forme variate de pietate populară. binecuvântările ocupă un loc însemnat. preamărirea lui Dumnezeu pentru lucrările şi darurile lui şi mijlocirea Bisericii. instaurează o frăţie fundamentală. în primul rând. Pentru popor. Având grijă să le lumineze cu lumina credinţei. un instinct evanghelic care îl face să perceapă spontan când este Evanghelia cea dintâi slujită în Biserică şi când este golită de conţinut şi sufocată de alte interese2395. ARTICOLUL 2 Înmormântarea creştină 1680 Toate sacramentele. Cf. 1679 Pe lângă liturgie. aveau ca scop 2395 Documentul de la Puebla.înţelepciune este un umanism creştin. Ele comportă. învaţă armonizarea cu natura şi înţelegerea muncii şi oferă motivaţii de a trăi în bucurie şi seninătate chiar în mijlocul greutăţilor existenţei. Biserica favorizează formele de religiozitate populară. această înţelepciune este şi un principiu de discernământ. în acelaşi timp. cele ale iniţierii creştine. şi. 1678 Între sacramentalii. . PE SCURT 1677 Se numesc sacramentalii semnele sacre instituite de Biserică. EN 48. pentru ca oamenii să poată folosi darurile lui Dumnezeu în spiritul Evangheliei. al căror scop este de a-i pregăti pe oameni să primească rodul sacramentelor şi să sfinţească diferitele împrejurări ale vieţii. care afirmă în mod radical demnitatea oricărei fiinţe. înrădăcinată în diferitele culturi. ca fiu al lui Dumnezeu. care exprimă un instinct evanghelic şi o înţelepciune umană şi care îmbogăţesc viaţa creştină.

Slujirea Bisericii are aici drept scop să exprime comuniunea eficace cu defunctul. Celebrarea înmormântării 1684 Înmormântarea creştină nu-i acordă defunctului nici sacrament. 2396 2397 Simbolul Niceno-constantinopolitan. şi anume acela care. 2399 Cf. nici sacramentaliu. SC 81. Cf. Creştinul care moare în Cristos Isus „pleacă din trup şi se sălăşluieşte la Domnul” (2 Cor 5. ea îl însoţeşte la capătul drumului pentru a-l încredinţa „în mâinile Tatălui”.cel din urmă Paşte al fiului lui Dumnezeu. SC 81-82. precum şi să facă să participe la ea comunitatea adunată pentru funeralii şi să-i vestească viaţa cea veşnică. „asemănarea” definitivă cu „chipul Fiului”. îl introduce în Viaţa Împărăţiei. 1683 Ca Mamă. 1685 Diferitele rituri ale înmormântării exprimă caracterul pascal al morţii creştine şi răspund situaţiilor şi tradiţiilor fiecărei regiuni. 1682 Ziua morţii inaugurează pentru creştin. întru speranţă. Cel din urmă Paşte al creştinului 1681 Sensul creştin al morţii se manifestă în lumina Misterului pascal al morţii şi învierii lui Cristos. Cu toate acestea. sămânţa trupului care va învia în slavă 2397. chiar dacă pentru a îmbrăca haina de nuntă mai are nevoie încă de unele purificări. la capătul vieţii sale sacramentale. prin moarte. pe fiul harului lui şi încredinţează pământului. ea este o celebrare liturgică a Bisericii2398. II. I. binecuvântările care o preced şi care o urmează sunt sacramentalii. conferită de ungerea Duhului Sfânt şi participarea la Ospăţul Împărăţiei anticipat în Euharistie. 1 Cor 15. în Cristos. 8). Această ofrandă este pe deplin celebrată la Jertfa euharistică. chiar în ceea ce priveşte culoarea liturgică2399. în care se află singura noastră speranţă. . Atunci se împlineşte ceea ce mărturisea în credinţă şi speranţă: „Aştept Învierea morţilor şi Viaţa veacului ce va veni”2396. Biserica l-a purtat în mod sacramental în sânul său pe creştin în timpul peregrinării lui pământeşti. desăvârşirea naşterii din nou începute la Botez. 2398 Cf. Ea oferă Tatălui. deoarece el a „trecut” dincolo de economia sacramentală. 42-44.

Tradiţia bizantină exprimă acest lucru prin sărutarea de rămas-bun dată defunctului: 2400 2401 Cf. Comunitatea care se adună pentru rugăciune aşteaptă şi „cuvintele vieţii veşnice”. 1689 Jertfa euharistică. al cărui mădular viu este şi acela. corespunzând la trei locuri ale desfăşurării ei (casa. înainte ca trupul lui să fie aşezat în mormânt” 2404. de altfel. cultura şi pietatea populară. 18. biserica. 2403 Cf.1686 Rânduiala înmormântării (Ordo exsequiarum: OEx) din liturgia romană propune trei tipuri de celebrare a înmormântării. ea îi cere ca acest fiu al său să fie purificat de păcate şi de consecinţele lor şi să fie primit în plinătatea pascală a ospăţului Împărăţiei2403. Un salut de credinţă deschide celebrarea. împărtăşindu-se cu Trupul lui Cristos. Prin Euharistia celebrată astfel. comună tuturor tradiţiilor liturgice şi cuprinde patru momente principale: 1687 Primirea din partea comunităţii. Euharistia este inima realităţii pascale a morţii creştine2402. Atunci când celebrarea are loc în biserică. Această desfăşurare este. 2402 Cf. în Duhul Sfânt. şi apoi rugându-se pentru el şi împreună cu el. comunitatea credincioşilor. cimitirul) şi în funcţie de importanţa pe care i-o dau familia. OEx 1. OEx 57. OEx 41. trebuie „să evite genul literar al elogiului funebru” şi să lumineze misterul morţii creştine în lumina lui 2401Cristos cel înviat. 1 Tes 4. precum şi prieteni necreştini ai defunctului. Moartea unui membru al comunităţii (sau aniversarea – comemorarea – nota corector . 1690 Rămasul-bun adresat defunctului şi „recomandarea sa lui Dumnezeu” de către Biserică. 2404 OEx 10. 1688 Liturgia Cuvântului din cadrul înmormântării cere o pregătire cu atât mai atentă. Este „cel din urmă salut pe care comunitatea creştină îl adresează unuia dintre membrii săi. . jertfa morţii şi învierii lui Cristos. Cei apropiaţi defunctului sunt primiţi cu un cuvânt de „mângâiere” (în sensul Noului Testament: puterea Duhului Sfânt în speranţă2400). sau a şaptea ori a patruzecea zi) este un eveniment ce trebuie să determine depăşirea perspectivelor „acestei lumi” şi săi atragă pe credincioşi în perspectivele autentice ale credinţei în Cristos cel înviat.ei. în special familia defunctului. în special. Atunci Biserica îşi exprimă comuniunea eficace cu defunctul: oferindu-i Tatălui. obiceiurile locale. cu cât adunarea prezentă în acel moment poate cuprinde credincioşi mai puţin asidui la liturgie. învaţă să trăiască în comuniune cu acela care „a adormit în Domnul”. Omilia.

Aminteşte-ţi cărui Cap îi aparţii şi cărui Trup îi eşti mădular. După cum Moise primise Legea veche de la Dumnezeu pe Muntele Sinai. 1 In 3. Serm. Recunoscându-şi în credinţă noua demnitate. care primesc de la Cristos. Partea a treia Viaţa în Cristos Partea centrală a sarcofagului lui Iunius Bassus. 1). Într-adevăr. care nu mai este scrisă pe table de piatră. 4).. creştinii sunt chemaţi să ducă de acum înainte o „viaţă vrednică de Evanghelia lui Cristos” (Fil 1. recunoaşte-ţi demnitatea. acum. căci toţi străbatem acelaşi drum şi ne vom regăsi în acelaşi loc. Cristos este cel care dă puterea de a trăi după «viaţa cea nouă» (§ 1697). Domnul cerului şi al pământului. reprezentaţi prin mai-marii lor. Cristos în slavă. prin răscumpărare şi sfinţire. Uranus. El vine ca să împlinească în noi ceea ce a poruncit pentru binele nostru (cf. două suluri: Legea cea nouă. dar şi pentru că există o comuniune şi o unire. Nu vom fi niciodată despărţiţi. . cu picioarele pe zeul păgân al cerului. reprezentat tânăr (semnul divinităţii sale). 27). Aminteşte-ţi că ai fost smuls din puterea întunericului ca să fii strămutat în lumina şi Împărăţia lui Dumnezeu”2406. Fiindcă eşti părtaş acum la firea dumnezeiască. Ceea ce credinţa mărturiseşte. Prin sacramente şi 2405 2406 Sf. Legea cea nouă. Simeon din Tesalonic. mai mult. 1692 Simbolul credinţei a proclamat măreţia darurilor lui Dumnezeu făcute omului în lucrarea creaţiei şi. căci trăim pentru Cristos şi acum suntem uniţi cu Cristos. 1691 „Creştinule. primesc de la Cristos. Apostolii. Sep. creştinii au devenit „fiii lui Dumnezeu” (In 1. chiar când murim. Sf. sacramentele comunică: prin „sacramentele care i-au renăscut”. spre care stau cu faţa. nu voi să te întorci la decăderea vieţii tale trecute. mergându-i în întâmpinare.. „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. găsit sub altarul „mărturisirii” din Bazilica „Sfântul Petru” din Roma şi datat în anul 359. 21. Este însoţit de Apostolii Petru şi Paul. (. „se cântă pentru plecarea lui din această viaţă şi pentru despărţirea lui. se află aşezat pe tronul ceresc. Leon cel Mare. Fiul lui Dumnezeu.) vom fi cu toţii împreună în Cristos”2405. 12. § 2074). 2-3. nu suntem nicidecum despărţiţi unii de alţii. ci întipărită de Duhul Sfânt în inimile credincioşilor.Prin acest salut final.

1694 Încorporaţi în Cristos prin Botez2409. 2418 Cf. 15-20. Dt 30. 2416 Cf. 2417 Didahé 1. 6. „Există două căi. creştinii pot să fie „imitatori ai lui Dumnezeu.14. 9). astfel. 11). 29. dreptatea şi adevărul” (Ef 5. una a vieţii. Vindecând rănile păcatului. 5. . dar între ele este o mare deosebire”2417. 23). 6. 2412 Cf. Ea e menită să arate importanţa deciziilor morale pentru mântuirea noastră. îi face să lucreze 2415 în aşa fel încât să „aducă roadele Duhului” (Gal 5. Parabola evanghelică a celor două căi rămâne întotdeauna prezentă în cateheza Bisericii. devenind viaţa lor. Cateheza „vieţii noi” (Rom 6. aşa cum Tatăl ceresc este desăvârşit” (Mt 5. conformându-şi gândurile. Duhul Sfânt ne „înnoieşte lăuntric printr-o transformare spirituală” (Ef 4. 1695 „Îndreptăţiţi prin numele Domnului Isus Cristos şi prin Duhul Dumnezeului nostru” (1 Cor 6. 11). 2411 Cf. . La fel. 2413 Cf. 1693 Cristos Isus a făcut întotdeauna ceea ce-i era plăcut Tatălui2407. Mt 6. Gal 5. CT 29. 12. In 15. 5) şi urmându-i exemplele2412. Acest „Duh al Fiului” îi învaţă să se roage Tatălui 2414 şi. 4) în Cristos va fi: 2407 2408 Cf. 8) prin „toată bunătatea. 19. 47). 1696 Calea lui Cristos „duce la viaţă”. Cf. creştinii au devenit „Templul Duhului Sfînt”2413. 2410 Cf. ei primesc harul lui Cristos şi darurile Duhului lui. 2). 1. fiind părtaşi. ca nişte fii iubiţi. cealaltă a morţii.rugăciune. 1). Rom 6. A trăit întotdeauna în comuniune desăvârşită cu El. 2409 Cf. 13) 2416. Col 2. ca să devină „desăvârşiţi. 12-16. o cale opusă „duce la pierzare” (Mt 7. creştinii sunt „morţi pentru păcat. 2415 Cf. şi să umble întru iubire” (Ef 5. şi ucenicii săi sunt chemaţi să trăiască sub privirea Tatălui. Gal 4. care îi fac capabili de ea. In 13. In 8. „sfinţiţi şi chemaţi să fie sfinţi” (1 Cor 1. 22) printr-o iubire arătată în fapte. „care vede în ascuns”2408. 2414 Cf. 25. cuvintele şi faptele „simţămintelor care sunt în Cristos Isus” (Fil 2. dar vii pentru Dumnezeu în Cristos Isus” (Rom 6. 1 Cor 6. 1697 În cateheză este important să se arate cu toată claritatea bucuria şi exigenţele căii lui Cristos2418. ne luminează şi ne întăreşte ca să trăim ca „fii ai luminii” (Ef 5. 5. la viaţa celui Înviat2410. Urmându-l pe Cristos şi fiind în comuniune cu El2411.

şi. ca să-l slujiţi. Şi El doreşte fierbinte să se folosească de tot ceea ce este în voi. el n-ar putea suporta acest adevăr. călăuzeşte. El este al vostru. ─ o cateheză a virtuţilor umane. ca de nişte lucruri care sunt ale lui2419. este adevăratul vostru Cap şi că voi sunteţi mădularele sale. ─ o cateheză a harului. singurul drum spre fericirea veşnică la care aspiră inima omului. iubindu-l cu iubirea cu care El i-a iubit. să se dezvolte şi să fie împărtăşită în multiplele schimburi de „bunuri spirituale” în „împărtăşirea sfinţilor”. fără oferirea iertării. creştinii pot nădăjdui că El însuşi îşi va înfăptui în ei făgăduinţele şi. aşa cum mădularele sunt ale capului lor. Ioan Eudes. Cord. căci. adevărul şi viaţa” (In 14. aşa cum capul este al mădularelor sale. a trăi este Cristos (Fil 1. Maestrul interior al vieţii după Cristos. condiţie a purtării drepte. 1. ─ o cateheză a Fericirilor. ─ o cateheză a dublei porunci a dragostei. iar voi trebuie să le folosiţi ca pe nişte lucruri care sunt ale voastre. 21). Privindu-l în credinţă. ─ o cateheză eclezială. îndreaptă şi întăreşte această viaţă. SECŢIUNEA ÎNTÂI Vocaţia omului: viaţa în Duh 2419 Sf. ─ o cateheză a păcatului şi a iertării. oaspete blând şi prieten care inspiră. căci prin har am fost mântuiţi şi tot prin har faptele noastre pot aduce roade pentru viaţa veşnică. care-l fac pe om să-şi dea seama de frumuseţea şi puterea de atracţie a dispoziţiilor drepte pentru bine. omul nu poate să cunoască adevărul despre sine. care este „calea.─ o cateheză a Duhului Sfânt. care se inspiră din exemplul minunat al sfinţilor. să-l iubiţi şi să-l preamăriţi pe Dumnezeu. să-l lăudaţi. Trupul lui. 5. tot ceea ce este al lui este al vostru: Spiritul lui. dezvoltată în Decalog. ─ o cateheză a virtuţilor creştine a credinţei. pentru slujirea şi slava Tatălui. fără să se recunoască păcătos. Pentru mine. . 6). Inima lui. pot face faptele care corespund demnităţii lor: Vă rog să ţineţi seama că Isus Cristos. căci viaţa creştină poate să crească. Voi sunteţi ai lui. a speranţei şi a iubirii. Sufletul lui şi toate facultăţile lui. 1698 Referinţa cea dintâi şi cea din urmă a acestei cateheze va fi întotdeauna Isus Cristos Însuşi. căci calea lui Cristos este rezumată în Fericiri. Domnul nostru.

dacă l-au comis. sau nu. Prin actele sale deliberate (articolul 4). desfigurat în om de cel dintâi păcat. îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării Proprii” 2421. 2422 Cf. Răscumpărătorul şi Mântuitorul. îndurării Tatălui nostru din ceruri (articolul 8). 2421 . Oamenii se edifică pe ei înşişi şi cresc din interior: ei fac din întreaga lor viaţă sensibilă şi spirituală o materie primă pentru creşterea lor (articolul 6). 11-31.) prin însăşi revelarea misterului Tatălui şi al iubirii Acestuia. asemenea fiului risipitor2420. binelui făgăduit de Dumnezeu şi atestat de conştiinţa morală (articolul 5). GS 22. 4.. ea se împlineşte în vocaţia la fericirea divină (articolul 2). ei înaintează în virtute (articolul 7). 15)2422. a fost refăcut în frumuseţea sa de la început şi 2420 Cf. persoana umană se conformează. Este acordată în dar ca o Mântuire (capitolul al treilea). În Cristos. 2 Cor 4. chipul divin. omul a fost creat după „chipul şi asemănarea” Creatorului. Lc 15. Întru Cristos. „chipul nevăzutului Dumnezeu” (Col 1. Astfel. ei ajung la desăvârşirea iubirii.1699 Viaţa în Duhul Sfânt împlineşte vocaţia omului (capitolul întâi). (. Cu ajutorul harului. Ea este alcătuită din iubire divină şi solidaritate umană (capitolul al doilea).. se încredinţează. ARTICOLUL 1 Omul ─ chip al lui Dumnezeu 1701 „Cristos. ocolesc păcatul şi. E propriu fiinţei umane să tindă în mod liber la această desăvârşire (articolul 3). CAPITOLUL ÎNTÂI Demnitatea persoanei umane 1700 Demnitatea persoanei umane se înrădăcinează în crearea ei după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (articolul 1).

la sfinţenie. El a meritat pentru noi viaţa nouă în Duhul Sfânt. întreaga viaţă a oamenilor. ucenicul ajunge la desăvârşirea dragostei. Exercitarea vieţii morale atestă demnitatea persoanei. apare ca o luptă. o luptă dramatică între bine şi rău. între lumină şi întuneric2430. fie colectivă. GS 15. viaţa morală înfloreşte în viaţă 2423 2424 Cf. dându-i capacitatea să urmeze exemplul lui Cristos. A devenit predispus la rău şi supus greşelii: Omul este împărţit în sine însuşi. omul este înzestrat cu libertate. Îşi află desăvârşirea în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2426. Cristos ne-a eliberat de Satana şi de păcat. § 2. 2430 GS 13.înnobilat de harul lui Dumnezeu2423. 1707 „Împins de cel rău încă de la începutul istoriei. În unire cu Mântuitorul său. 2426 Cf. § 3. Harul său reface ceea ce păcatul stricase în noi. . Această adopţiune filială îl transformă. după asemănarea unirii persoanelor divine între ele (cf. 1709 Cel care crede în Cristos devine fiu al lui Dumnezeu. De aceea. 2428 GS 16. 2427 GS 17. 1706 Prin raţiune. El a căzut în ispită şi a săvârşit răul. § 2. omul a abuzat de libertatea sa”2429. e capabilă să se îndrepte singură spre adevăratul său bine. 1702 Chipul divin este prezent în fiecare om. El străluceşte în comuniunea dintre persoane. Prin voinţa sa. fie individuală. Încă de la zămislirea ei. „semn privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2427. 2425 GS 24. Ea îl face în stare să acţioneze corect şi să facă binele. capitolul al doilea). dar firea sa poartă rana păcatului strămoşesc. Fiecare trebuie să urmeze această lege care răsună în conştiinţă şi care îşi află împlinirea în iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. El păstrează dorinţa binelui. 2429 GS 13. Prin raţiune. 1705 În virtutea sufletului său şi a puterilor spirituale ale inteligenţei şi voinţei. GS 14. care îl îndeamnă neîncetat „să facă binele şi să fugă de rău”2428. § 1. 1704 Persoana umană este părtaşă la lumina şi la puterea Duhului dumnezeiesc. ea este capabilă să înţeleagă ordinea lucrurilor rânduită de Creator. omul recunoaşte glasul lui Dumnezeu. 1708 Prin pătimirea sa. GS 22. 1703 Înzestrată cu un suflet „spiritual şi nemuritor” 2424. Maturizată în har. este menită fericirii veşnice. persoana umană este „singura făptură de pe pământ pe care Dumnezeu a voit-o pentru ea însăşi” 2425.

Fericiţi cei milostivi. Fericirile 1716 Fericirile sunt în centrul predicii lui Isus. ARTICOLUL 2 Chemarea noastră la fericire I. persoana umană este încă de la zămislirea sa orânduită spre Dumnezeu şi menită fericirii veşnice. 1711 Înzestrată cu suflet spiritual. Ea se îndreaptă spre desăvârşire în căutarea şi iubirea adevărului şi a binelui2432. căci ei vor afla milă. în gloria cerului. 1715 Cel care crede în Cristos are viaţa nouă în Duhul Sfânt. îndreptându-le nu numai spre simpla stăpânire a unui pământ.) îl dezvăluie pe deplin omului pe om şi îi descoperă măreţia chemării proprii”2431. Această lege răsună în conştiinţa lui. 1713 Omul trebuie să urmeze legea morală care îl îndeamnă „să facă binele şi să evite răul”2434. Fericiţi cei cu inima curată. căci ei se vor sătura. e menită să se împlinească în gloria cerului. § 1. cu inteligenţă şi voinţă.veşnică. căci a lor este Împărăţia cerurilor. crescută şi maturizată în har. 1714 Omul rănit în firea sa de păcatul originar este supus greşelii şi predispus la rău în exercitarea libertăţii sale. Proclamarea lor reia făgăduinţele făcute poporului ales. Fericiţi cei înfometaţi şi însetaţi de dreptate. începând de la Abraham. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu. ci spre Împărăţia cerurilor: Fericiţi cei săraci în spirit. căci ei vor moşteni pământul. GS 15. 2433 GS 17. § 2. 2434 GS 16. Fericiţi cei blânzi. căci ei vor fi mângâiaţi.. Fericiţi cei ce plâng. 1712 Adevărata libertate este în om „semnul privilegiat al chipului lui Dumnezeu”2433. . PE SCURT 1710 ”Cristos (. Viaţa morală. 2431 2432 GS 22. Ea le duce la desăvârşire.

noul popor al celor care au primit făgăduinţa şi trăiesc din ea în credinţă. chiar înainte să fie pe deplin formulată2435. II. Augustin. sunt făgăduinţele paradoxale care susţin speranţa în încercări. Numai Dumnezeu satură2437. cum se face că te caut. III. Toma Aq. fă-mă să te caut ca sufletul meu să trăiască. caut viaţa fericită. Această dorinţă este de obârşie divină. 1719 Fericirile dezvăluie scopul existenţei umane. Mor. (Mt 5. vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. 1. vederea lui 2435 2436 Sf. Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate. 2438 Cf. căci răsplata voastră va fi mare în ceruri. Fericiţi veţi fi când vă vor ocări şi vă vor prigoni şi. 3-12) 1717 Fericirile zugrăvesc chipul lui Isus Cristos şi descriu iubirea lui.Fericiţi făcătorii de pace. 2437 Sf. 17. vestesc binecuvântările şi răsplăţile anticipate deja în chip tainic ucenicilor. Augustin. Conf. ele exprimă chemarea credincioşilor asociaţi la slava pătimirii şi Învierii lui. Dorinţa de fericire 1718 Fericirile răspund dorinţei naturale de fericire. eccl. Symb. Mt 4. 3. din pricina mea. . Bucuraţi-vă şi vă veseliţi. Sf. sunt inaugurate în viaţa Fecioarei Maria şi a tuturor sfinţilor. 10. Dumnezeul meu.. luminează faptele şi atitudinile caracteristice ale vieţii creştine. căutându-te. ţelul ultim al actelor umane: Dumnezeu ne cheamă la propria sa fericire. Aşadar. Doamne? De vreme ce. singurul care-l poate satisface: Desigur că noi toţi vrem să trăim fericiţi şi în neamul omenesc nu este nimeni care să nu fie de acord cu această afirmaţie. dar şi întregii Biserici. 1. căci a lor este Împărăţia cerurilor. Dumnezeu a pus-o în inima omului ca să-l atragă la El. Fericirea creştină 1720 Noul Testament foloseşte mai multe expresii pentru a caracteriza fericirea la care Dumnezeu îl cheamă pe om: venirea Împărăţiei lui Dumnezeu 2438. 4. căci ei fiii lui Dumnezeu se vor chema. iar sufletul meu trăieşte din tine2436. 29. fiindcă trupul meu trăieşte din sufletul meu. minţind. Această chemare se adresează fiecăruia personal.

2443 Cf. Dumnezeu ne-a adus pe lume ca să-l cunoaştem. în măreţia şi slava sa negrăită. în bunătatea sa faţă de oameni şi în atotputernicia sa. 1 In 3. 21. ca ştiinţa. vom iubi şi vom lăuda. 1 Cor 13.. In 17. Civ. ci numai în Dumnezeu.. dar în iubirea sa.. 2442 Cf.. 4. 7-11): Acolo ne vom odihni şi vom vedea. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit.. „nimeni nu poate să-l vadă pe Dumnezeu şi să rămână viu”. (. Aşadar. izvorul oricărui bine şi a toată iubirea: Bogăţia este marea zeitate a zilei. Ea ne îndeamnă să ne purificăm inima de instinctele ei rele şi să căutăm iubirea lui Dumnezeu mai presus de toate. întreaga masă de oameni. ca şi harul care îl pregăteşte pe om să intre în bucuria divină. 18. Şi ce alt sfârşit avem. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. 30.Dumnezeu: „Fericiţi cei curaţi cu inima. De aceea. Irineu. 2441 Sf. unul dintre idolii zilei este bogăţia.) Faima. 23. 4) şi la Viaţa veşnică2442. faptul de a fi cunoscut şi de a face zgomot în lume (ceea ce s-ar putea numi o 2439 2440 Cf. omul intră în slava lui Cristos2443 şi în bucuria vieţii Sfintei Treimi. 22. 1723 Fericirea făgăduită ne pune în faţa alegerilor morale hotărâtoare. Ne învaţă că adevărata fericire nu se află nici în bogăţie sau bunăstare. nici în vreo făptură. nici în vreo lucrare omenească. 20. . căci Tatăl e de necuprins. a fost numită supranaturală.. Cf. Prin ea.) „căci ce este cu neputinţă la oameni este cu putinţă la Dumnezeu”2444. Mt 25. tehnica şi arta. (. vom vedea şi vom iubi. Ei măsoară fericirea după avere. Desigur. ea este cea căreia mulţimea. 2444 Sf. să-l slujim şi să-l iubim. dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?2441 1721 Într-adevăr. intrarea în odihna lui Dumnezeu (Evr 4. „Fericiţi cei curaţi cu inima. să ajungem în Paradis. 5. 8)2439. Haer. 12. nici în slava omenească sau în putere. 2. El merge până la a dărui celor care-l iubesc privilegiul de a-l vedea pe Dumnezeu. căci ei îl vor vedea pe Dumnezeu” (Mt 5. îi aduce un omagiu instinctiv.) Toate acestea vin din convingerea că bogăţia poate face totul. intrarea în bucuria Domnului2440. iar altul este faima. Fericirea ne face „părtaşi la firea dumnezeiască” (2 Pt 1. 1722 O asemenea fericire depăşeşte inteligenţa şi puterile omeneşti. 3. (. Rom 8. oricât de folositoare ar fi. Ea este rodul unui dar gratuit al lui Dumnezeu. şi astfel. Augustin. şi după avere măsoară şi onorabilitatea.

şi ea. ARTICOLUL 3 Libertatea omului 1730 Dumnezeu l-a creat pe om raţional. înfierea. a început să fie considerată ca un bine în sine. începând de la Abraham. . 1728 Fericirile ne pun în faţa unor alegeri hotărâtoare în ceea ce priveşte bunurile pământeşti. astfel ca omul să-l caute spontan pe Creatorul său 2445 2446 Newman. un obiect de adevărată veneraţie2445.reputaţie de presă). aducem roade în Biserică pentru Slava lui Dumnezeu2446. încetul cu încetul. 14). un bine suprem. „Dumnezeu a voit «să-l lase pe om în mâna sfatului lui» (Sir 15. PE SCURT 1725 Fericirile reiau şi desăvârşesc făgăduinţele lui Dumnezeu. orânduindu-le spre Împărăţia cerurilor. odihna în Dumnezeu. Mix. Făcuţi rodnici de Cuvântul lui Cristos. viaţa veşnică. ea este supranaturală. parabola semănătorului: Mt 13. Noi ne îndreptăm spre ea pas cu pas. cuvântarea de pe Munte şi cateheza apostolică ne descriu căile ce duc la Împărăţia cerurilor. participarea la firea dumnezeiască. ca şi harul care duce la ea. 1729 Fericirea cerească determină criteriile de discernământ în folosirea bunurilor pământeşti în conformitate cu Legea lui Dumnezeu. 1727 Fericirea vieţii veşnice este un dar gratuit al lui Dumnezeu. conferindu-i demnitatea unei persoane înzestrate cu iniţiativă şi stăpânire asupra faptelor sale. 1726 Fericirile ne învaţă scopul ultim la care ne cheamă Dumnezeu: Împărăţia. 1724 Decalogul. ele ne purifică inimile ca să învăţăm să-l iubim pe Dumnezeu mai presus de toate. 3-23. vederea lui Dumnezeu. Ele răspund dorinţei de fericire pe care Dumnezeu a aşezat-o în inimile oamenilor. susţinuţi de harul Duhului Sfânt. despre sfinţenie. 5. prin faptele de zi cu zi. Cf.

Ea devine izvor de laudă sau de dezaprobare. teamă. cu atât devenim mai liberi. fiecare dispune de sine. obiceiuri. . fericirea noastră. Ea caracterizează actele propriu-zis umane. de la sine. 1734 Libertatea îl face pe om răspunzător de faptele sale în măsura în care ele sunt voluntare. 2449 Cf. 2451 Cf. 10. 2447 2448 GS 17. ataşându-se de El. Înaintarea în virtute. Prin liberul arbitru. după adulterul cu femeia lui Urie şi uciderea acestuia2451. de a săvârşi astfel. prin aceasta. 3. Gen 4. O faptă poate fi indirect voită atunci când rezultă dintr-o neglijenţă faţă de ceea ce ar fi trebuit să se cunoască sau să se facă. afecţiuni fără măsură şi de alţi factori psihici sau sociali. de a acţiona sau a nu acţiona. Libertate şi responsabilitate 1731 Libertatea este puterea. Haer. să ajungă în mod liber la perfecţiunea deplină şi fericită”2447: Omul este raţional şi. 1736 Orice act voit în mod direct este imputabil autorului său: Astfel. 4. I. de a face ceva sau altceva. La fel. 7-15. 2 Sam 12. 13). asemănător lui Dumnezeu. Sf. La fel face şi profetul Natan cu regele David. violenţă. 2450 . 1735 Imputabilitatea unei fapte şi răspunderea pentru ea pot fi micşorate sau suprimate de neştiinţă. Irineu. libertatea implică posibilitatea de a alege între bine şi rău. Nu există libertate adevărată decât în slujirea binelui şi a dreptăţii.şi. 1733 Cu cât facem mai mult binele. Rom 6. Libertatea este în om o forţă de creştere şi de maturizare în adevăr şi bunătate. Alegerea neascultării şi a răului este un abuz de libertate şi duce la „robia păcatului”2449. un accident rezultat din necunoaşterea Codului Rutier. 17. de exemplu. neatenţie. fapte deliberate. înrădăcinată în raţiune şi voinţă. cunoaşterea binelui şi asceza sporesc stăpânirea voinţei asupra actelor sale. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. 4. Domnul îl întreabă pe Adam după păcat. Cf. şi deci de a creşte în desăvârşire sau de a slăbi şi a păcătui. şi pe Cain2450. de merit sau de pierdere a meritului. 1732 Atâta vreme cât ea nu este statornicită definitiv în binele său ultim care este Dumnezeu. în grădină: „Ce ai făcut?” (Gen 3. creat liber şi stăpân pe faptele sale2448.

are dreptul natural să fie recunoscută ca fiinţă liberă şi responsabilă. 1). având ca scop satisfacerea propriului său interes în folosirea bunurilor pămînteşti”2454. Cristos a dobândit mântuirea tuturor oamenilor. Îndepărtându-se de legea morală. nici ca mijloc de acţiune. De altfel. ca urmare a unei folosiri rele a libertăţii. încă de la începuturile sale. subiect al libertăţii. Este fals a pretinde că „omul. 17). Istoria omenirii. . Cf. de exemplu. Prin Crucea sa glorioasă. creată după chipul lui Dumnezeu. politic şi cultural cerute pentru o dreaptă exercitare a libertăţii sunt prea des ignorate şi încălcate. iar cel care acţionează să aibă posibilitatea să-l evite. cum ar fi moartea survenită dând ajutor unei persoane în pericol. omul a greşit. Exercitarea libertăţii nu implică dreptul de a spune orice şi a face orice. în cazul unei omucideri comise de un şofer în stare de ebrietate. Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea persoanei umane. Libertatis conscientia 13. acolo este libertatea” (2 Cor 3. în special. Efectul rău nu este imputabil dacă nu a fost voit nici ca scop. Pentru ca efectul rău să fie imputabil. Toţi datorează fiecăruia acest respect. 2454 CDF. Refuzând planul de iubire al lui Dumnezeu. DH 2. În El. se face rob sieşi. Libertatea omului este limitată şi supusă greşelii. Aceste situaţii de orbire şi nedreptate apasă asupra vieţii morale şi îi aduc atât pe cei puternici. Duhul Sfânt ne-a fost dăruit şi. 32). A păcătuit în mod liber. Libertatea umană în economia mântuirii 1739 Libertate şi păcat. omul aduce prejudicii propriei libertăţi. îşi este suficient sieşi. De fapt. a devenit rob al păcatului. 1740 Ameninţări pentru libertate. s-a înşelat singur. în domeniul moral şi religios2452. rupe frăţia cu semenii săi şi se răzvrăteşte împotriva voinţei divine. Această primă alienare a dat naştere la multe altele. trebuie să poată fi prevăzut. Fiecare persoană umană. de exemplu. istovirea unei mame la căpătâiul copilului ei bolnav. dă mărturie despre nenorocirile şi asupririle născute din inima omului. DH 7. „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. instr. El i-a răscumpărat din păcatul care îi ţinea în robie. II. după cum învaţă apostolul. Încă de pe acum ne mândrim cu 2452 2453 Cf. cât şi pe cei slabi în ispita de a păcătui împotriva carităţii. noi avem împărtăşire cu „adevărul” care ne „face liberi” (In 8. 1738 Libertatea se exercită în relaţiile dintre oameni.1737 O consecinţă poate fi tolerată fără să fie voită de cel care acţionează. „unde este Duhul. condiţiile de ordin economic şi social. 1741 Eliberare ăi mântuire. Acest drept trebuie să fie recunoscut pe plan civil şi apărat în limitele binelui comun şi al ordinii publice2453.

21). 1742 Libertate şi har. înlătură. Duhul Sfânt ne educă la libertate spirituală pentru a face din noi colaboratori liberi la lucrarea sa în Biserică şi în lume: Dumnezeule atotputernic şi îndurător. atunci când aceasta e în armonie cu simţul adevărului şi al binelui pe care Dumnezeu l-a aşezat în inima omului. 1747 Dreptul la exercitarea libertăţii este o exigenţă inseparabilă de demnitatea omului. Libertatea îşi atinge desăvârşirea atunci când este orientată spre Dumnezeu. ARTICOLUL 4 Moralitatea actelor umane 2455 2456 MR. teamă şi de alţi factori psihici sau sociali. în special. cu bunătate. ca. Prin lucrarea harului. Cf. . Acţiunea sa deliberată îi aparţine ca proprie. § 1. să te putem sluji cu toată libertatea2455. Dimpotrivă. Harul lui Cristos nu este nicidecum în concurenţă cu libertatea noastră. Dar exercitarea libertăţii nu implică dreptul presupus de a spune şi de a face orice. cu atât cresc libertatea noastră lăuntrică şi siguranţa în încercări. în domeniul religios şi moral. fapte libere. 1). 1748 „Pentru libertate ne-a făcut Cristos liberi” (Gal 5. Binele suprem. PE SCURT 1743 ”Dumnezeu l-a lăsat pe om în mâna sfatului lui” (Sir 15. în special în rugăciune. rugăciunea zilei din duminica a 32-a. 1746 Imputabilitatea unei fapte sau răspunderea pentru ea poate fi micşorată sau anulată de neştiinţă. 1744 Libertatea este puterea de a acţiona sau a nu acţiona şi de a săvârşi astfel. după cum dă mărturie experienţa creştină. izbăviţi de orice povară trupească şi sufletească. tot ce ne stă împotrivă. cu cât suntem mai supuşi îndemnurilor harului. 1745 Libertatea caracterizează actele propriu-zis umane.„libertatea fiilor lui Dumnezeu” (Rom 8. violenţă. Ea îl face pe om răspunzător de faptele săvârşite voit. GS 17. ca el să se poată uni liber cu Creatorul său şi să ajungă astfel la desăvârşirea fericită2456. 14). de la sine. ca şi în faţa presiunilor şi constrângerilor lumii exterioare.

ajutorarea aproapelui) nu face bun şi nici drept un comportament în sine incorect (ca minciuna şi bârfa). sau elementele constitutive. prezenţa unei intenţii rele (cum ar fi slava deşartă) face să fie rău un act care. Obiectul. Ea nu se limitează la direcţia acţiunilor noastre personale. ea poate orienta întreaga viaţă spre scopul ultim. ca aceea de a face un serviciu pentru a obţine o favoare sau pentru a se făli cu el. Dimpotrivă. în mod deliberat. Scopul nu scuză mijloacele. nu se poate justifica osândirea unui nevinovat ca mijloc legitim de a salva poporul. ale moralităţii actelor umane. Izvoarele moralităţii 1750 Moralitatea actelor umane depinde: ─ de obiectul ales. se poate spune că omul este părintele faptelor sale. Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei. ea priveşte capătul acţiunii. . intenţia şi împrejurările alcătuiesc „izvoarele”. Actele umane. dar poate fi inspirat. atestată de conştiinţă. adică liber alese ca urmare a unei judecăţi a conştiinţei. sunt calificabile din punct de vedere moral. ─ de împrejurările acţiunii. poate fi bun (cum ar fi pomana)2457. ci poate orândui spre acelaşi scop acţiuni multiple. Când se comportă în mod liber. 1753 O intenţie bună (de exemplu. Aceeaşi acţiune poate fi inspirată şi de mai multe intenţii. 1752 Faţă de obiect. 1751 Obiectul ales este un bine spre care se îndreaptă voinţa. Pentru că ea este izvorul voluntar al acţiunii şi o determină prin scop. Ea este orientarea spre binele aşteptat de la acţiunea întreprinsă. Normele obiective ale moralităţii enunţă ordinea raţională a binelui şi răului. 2-4. ─ de scopul urmărit sau de intenţie. intenţia este pusă de către subiectul care acţionează. Ele sunt bune sau rele. Astfel. în acelaşi timp. intenţia este un element esenţial în calificarea morală a acţiunii. I. în sine. de iubirea lui Dumnezeu ca scop ultim al tuturor faptelor noastre. după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră conform sau nu cu adevăratul bine. Intenţia este o mişcare a voinţei spre scop.1749 Libertatea face din om un subiect moral. El este materia actului uman. Mt 6. Scopul este termenul prim al intenţiei şi desemnează ţelul urmărit în acţiune. De exemplu. un serviciu făcut are ca scop ajutorarea aproapelui. 2457 Cf.

Ele pot şi să scadă sau să sporească răspunderea autorului (comportarea într-un anumit fel de frica morţii). după cum raţiunea îl recunoaşte şi îl consideră bun sau rău. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. II. Există comportamente concrete ─ cum ar fi desfrânarea ─. sunt întotdeauna nepermise din cauza obiectului lor: astfel sunt blasfemia şi sperjurul. cuantumul unui furt). Un scop rău alterează acţiunea. . a scopului şi a împrejurărilor. Obiectul alegerii poate singur să vicieze o întreagă acţiune. Împrejurările nu pot în sine să modifice calitatea morală a actelor înseşi. Scopul nu scuză mijloacele. a căror alegere este întotdeauna greşită. 1760 Actul moral bun presupune simultan bunătatea obiectului. constrângere sau necesitatea de a acţiona etc. inclusiv urmările lor. Ele contribuie la sporirea sau la micşorarea bunătăţii sau răutăţii morale a actelor umane (de exemplu. chiar dacă obiectul ei este bun în sine (cum ar fi rugăciunea şi postul „pentru a fi văzuţi de oameni”: Mt 6. ele nu pot face nici bună. PE SCURT 1757 Obiectul. praec. adică un rău moral. a căror alegere este întotdeauna greşită. 1756 Aşadar este greşit să se judece moralitatea actelor umane luând în considerare numai intenţia care le inspiră. 6. Actele bune şi actele rele 1755 Actul bun din punct de vedere moral presupune simultan bunătatea obiectului. Nu 2458 Sf. pentru că această alegere a lor presupune o dezordine a voinţei. Dec. Nu este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. sau împrejurările (mediu. Există acte care. sunt elementele secundare ale unui act moral. 5). presiune socială. prin sine şi în sine. 1758 Obiectul ales specifică din punct de vedere moral actul voinţei.) care constituie cadrul lor.1754 Împrejurările. omuciderea şi adulterul.. a scopului şi a împrejurărilor. nici dreaptă o acţiune rea în sine. intenţia şi împrejurările sunt cele trei „izvoare” ale moralităţii actelor umane. independent de împrejurări şi intenţii. Toma Aq. 1761 Există comportamente concrete. 1759 ”Nu se poate justifica o faptă rea făcută cu o intenţie bună” 2458. adică un rău moral.

2461 Cf. Cristos Domnul desemnează inima omului ca izvorul din care se naşte mişcarea pasiunilor2459. 3. 4. Toma Aq. Trin. 8. Pasiunile 1763 Termenul de „pasiuni” aparţine patrimoniului creştin. Augustin. II. Mc 7. care înclină spre a acţiona sau a nu acţiona ţinând seama de ceea ce este simţit sau imaginat ca bun sau ca rău.este permis să se facă răul ca să rezulte un bine. Iubirea determină dorinţa binelui absent şi speranţa de a-l obţine. Teama de rău cauzează ura. 1-2. Pasiunea fundamentală este iubirea provocată de atracţia binelui. I. „Pasiunile sunt rele. S. aversiunea şi frica faţă de răul care vine. Acestă mişcare se încheie în tristeţea răului prezent sau în mânia care i se opune. . dacă iubirea este bună”2462. Ele nu primesc o calitate morală decât în măsura în care depind efectiv de raţiune şi de voinţă. 7. Pasiunile şi viaţa morală 1767 În sine. şi bune. Această mişcare se încheie în plăcerea şi în bucuria binelui posedat. ARTICOLUL 5 Moralitatea pasiunilor 1762 Persoana umană se îndreaptă spre fericire prin actele sale deliberate: pasiunile sau sentimentele pe care le încearcă pot să predispună sau să contribuie la aceasta. Th. ele constituie locul de trecere şi asigură legătura între viaţa sensibilă şi viaţa spiritului. Sf. pasiunile nu sunt nici bune. 1765 Pasiunile sunt numeroase. Pasiunile sunt numite 2459 2460 Cf. 14. Prin sentimente sau pasiuni se înţeleg emoţiile sau mişcările sensibilităţii.. 21. 26. 4. Nu este iubit decât binele 2461. Augustin. Civ. Toate celelalte afecţiuni îşi au izvorul în această mişcare originară a inimii omului către bine. 1764 Pasiunile sunt componente naturale ale psihicului uman. dacă iubirea este rea. Sf. 2462 Sf. nici rele. 1766 „A iubi înseamnă a vrea binele cuiva”2460.

1770 Desăvârşirea morală este ca omul să nu fie îndemnat spre bine numai de voinţă.. ci şi de apetitul său sensibil. Duhul Sfânt însuşi îşi împlineşte lucrarea mobilizând întreaga fiinţă împreună cu durerile. 24. S. Th. Voinţa dreaptă orientează spre bine şi spre fericire mişcările sensibile pe care şi le asumă. tristeţea şi mânia. omul presimte binele şi bănuieşte răul. nici rău moral. Toma Aq. ca mişcări ale sensibilităţii. 1-2. voinţa rea cedează pasiunilor dezordonate şi le intensifică. nu există nici bine. bucuria. dorinţa şi frica. 1775 Desăvîrşirea binelui moral este ca omul să nu fie mişcat spre bine numai de voinţă. 24.voluntare „fie pentru că sunt comandate de voinţă. . 1-2. 1773 În pasiuni. 1768 Nu marile sentimente hotărăsc moralitatea sau sfinţenia persoanelor.. Sf. sentimentele umane îşi pot dobândi desăvârşirea în iubirea şi fericirea divină. Reglarea pasiunilor de către raţiune e proprie perfecţiunii binelui moral sau uman2464. 3. Toma Aq. PE SCURT 1771 Termenul de „pasiuni” desemnează afectele sau sentimentele. 3). există în ele bine sau rău moral. după cum spune psalmul: „Inima mea şi trupul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeul cel viu” (Ps 84. Pasiunile sunt bune din punct de vedere moral când contribuie la o acţiune bună şi rele în caz contrar. fie pentru că voinţa nu li se opune”2463. Dar după cum depind sau nu de raţiune şi voinţă. 1774 Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. Cf. Th. Emoţiile şi sentimentele pot fi asumate în virtuţi sau pervertite în vicii. aşa cum se vede în Agonia şi Pătimirea Domnului. 1772 Pasiunile principale sunt iubirea şi ura. temerile şi tristeţile ei. 1. S. 1769 În viaţa creştină. În Cristos. ci şi de „inima” sa. ele sunt rezervorul inepuizabil de imagini şi afecte în care se exprimă viaţa morală. 2463 2464 Sf. Prin emoţiile sale.

În tot ceea ce spune şi face. Această cerinţă de interioritate este cu atât mai necesară cu cât viaţa ne expune adesea la sustragerea de la orice reflecţie. denunţându-le pe cele care sunt rele 2467.) Ea este mesagera Aceluia care. scrisoare către ducele de Norfolk 5. . răsună la momentul potrivit în urechea inimii.. omul percepe şi recunoaşte prescripţiile legii divine: Conştiinţa este o lege a spiritului nostru. conştiinţa morală2466 îi porunceşte. Când ascultă de conştiinţa morală. omul prudent îl poate auzi pe Dumnezeu care vorbeşte. Conştiinţa este cea dintâi între toţi vicarii lui Cristos2468. care ne dă porunci. Ea judecă şi alegerile concrete.ARTICOLUL 6 Conştiinţa morală 1776 „În adâncul conştiinţei. încuviinţându-le pe cele care sunt bune. la momentul potrivit. este pe cale să-l ducă la îndeplinire sau l-a împlinit. (. omul trebuie să urmeze cu fidelitate ceea ce ştie că este just şi drept. 32. unde omul se află singur cu Dumnezeu. Prin judecata conştiinţei sale. prin referinţă la Binele suprem: persoana umană simte atracţia acestui bine şi îi acceptă poruncile.. omul descoperă o lege pe care nu şi-o dă el însuşi. (. teamă şi speranţă.) Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. Judecata de conştiinţă 1777 Prezentă în conştiinţa persoanei. chemându-l neîncetat să iubească şi să facă binele şi să evite răul. prin care persoana umană recunoaşte calitatea morală a unui act concret pe care intenţionează să-l facă. 2467 Cf. Rom 1. să împlinească binele şi să evite răul. ne învaţă şi ne conduce.. 1779 Este important pentru fiecare să-şi fie destul de prezent sieşi ca să-şi înţeleagă şi să-şi urmeze glasul conştiinţei. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2465. Ea confirmă autoritatea adevărului. dar căreia trebuie să i se supună şi al cărei glas. în lumea naturală ca şi în cea a harului.. Rom 2. 2468 Newman. Cf. dar care îl depăşeşte.) Căci omul are în inimă o lege scrisă de Dumnezeu. examinare sau 2465 2466 GS 16... 1778 Conştiinţa morală este o judecată a raţiunii. (. I. 14-16. care semnifică răspundere şi datorie. ne vorbeşte prin văl.

introspecţie: Întoarce-te la conştiinţa ta.. Dovedind greşeala comisă. întreab-o. Verdictul judecăţii conştiinţei rămâne un zălog al speranţei şi al îndurării. Încă din primii ani. declarat în legea raţiunii. 1782 Omul are dreptul să acţioneze în conştiinţă şi libertate. dacă ne osândeşte inima noastră. Ep. O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. 1780 Demnitatea persoanei umane implică şi pretinde rectitudinea conştiinţei morale. 1784 Educarea conştiinţei este o obligaţie pentru întreaga viaţă. pentru a lua personal decizii morale. nici nu trebuie să fie împiedicat să acţioneze conform conştiinţei sale. Conştiinţa morală cuprinde perceperea principiilor moralităţii (synderesis). Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi le ştie pe toate (1 In 3. în tot ceea ce faceţi. mai ales în domeniul religios”2470. judecata dreaptă a conştiinţei poate rămâne în el ca martoră a adevărului universal al binelui şi. priviţi-l pe Martor. aplicarea lor în împrejurările date printr-o discernere practică a motivelor şi a bunurilor şi. el aminteşte iertarea care trebuie să fie cerută. în acelaşi timp. II. Augustin. a răutăţii alegerii sale personale. înlăuntrul vostru şi. Educaţia conştiinţei este indispensabilă unor oameni supuşi influenţelor negative şi ispitiţi de păcatul de a-şi prefera judecata proprie şi de a respinge învăţăturile autorizate. „Omul nu trebuie să fie silit să acţioneze împotriva conştiinţei sale. 19-20). Formarea conştiinţei 1783 Conştiinţa trebuie să fie informată şi judecata morală să fie luminată. judecata asupra actelor concrete care trebuie să fie săvârşite sau au fost săvârşite. . Dacă omul comite răul. DH 3. fiindcă. 8. 1781 Conştiinţa permite asumarea răspunderii pentru actele săvârşite. fraţilor. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. pe Dumnezeu2469. 9. Se numeşte prudent omul care alege conform acestei judecăţi.. Adevărul despre binele moral. în concluzie.) Întoarceţi-vă. Io. este recunoscut practic şi concret de judecata prudentă a conştiinţei. (. ea îl trezeşte pe copil la cunoaşterea şi practicarea legii interioare recunoscute de conştiinţa 2469 2470 Sf. binele care trebuie să fie încă făcut şi virtutea ce trebuie să fie cultivată fără încetare cu harul lui Dumnezeu: În faţa lui Dumnezeu se va linişti inima noastră.

) păcătuiţi faţă de Cristos” (1 Cor 8. 1785 În formarea conştiinţei. (.) faci ceva de care fratele tău se poticneşte. conştiinţa poate emite fie o judecată dreaptă în acord cu raţiunea şi cu legea divină. Lc 6. O educaţie prudentă învaţă virtutea. A alege după conştiinţă 1786 Aflată în faţa unei alegeri morale. dimpotrivă. 1788 În acest scop. Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru calea noastră. 1787 Omul se confruntă uneori cu situaţii care fac judecata morală mai puţin sigură şi hotărârea dificilă. Cf. Mai trebuie şi să ne examinăm conştiinţa raportându-ne la Crucea Domnului. Judecata eronată 1790 Omul trebuie să se supună întotdeauna judecăţii sigure a conştiinţei sale. o judecată greşită. ─ „Regula de aur”: „Toate câte voiţi să vă facă vouă oamenii.. Educaţia conştiinţei garantează libertatea şi dă naştere la pacea inimii. 12)2472. de resentimentele vinovăţiei şi de atitudinile de complezenţă. ─ Caritatea trece întotdeauna prin respectul faţă de aproapele şi de conştiinţa lui: „Păcătuind împotriva fraţilor şi lovind conştiinţa lor. omul se străduieşte să interpreteze datele experienţei şi semnele timpului mulţumită virtuţii prudenţei. Însă el trebuie să caute întotdeauna ceea ce este drept şi bun şi să descopere voinţa lui Dumnezeu exprimată în legea divină. . 21). ea apără sau vindecă de teamă. trebuie să-l asimilăm în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în aplicare. care se îndepărtează de acestea. de egoism şi de orgoliu. se sminteşte sau slăbeşte” (Rom 14. născute din slăbiciune şi din greşelile omeneşti. s-ar osândi singur.. „Bine este să nu (. 15. fie. 12). faceţi-le şi voi lor” (Mt 7. Tob 4. Suntem sprijiniţi de darurile Duhului Sfânt. III. Dacă ar acţiona deliberat împotriva acesteia din urmă. sfaturilor persoanelor cu experienţă şi ajutorului Duhului Sfânt şi al darurilor lui. 1789 În orice caz se pot aplica unele reguli: ─ Niciodată nu este permis să se facă rău ca să urmeze un bine. IV. Dar se poate întâmpla ca această conştiinţă morală să se afle în neştiinţă şi să emită 2471 2472 Cf.. DH 14.. ajutaţi de mărturia sau de sfaturile altuia şi călăuziţi de învăţătura autorizată a Bisericii2471. 31.morală.

exemplul rău dat de alţii. ignoranţa este invincibilă. pretenţia unei autonomii prost înţelese a conştiinţei. 1 Tim 3. lipsa convertirii şi a dragostei pot fi la originea deviaţiilor de judecată în conduita morală. Cf. Fiecare trebuie să-şi dobândească mijloacele de formare a conştiinţei proprii.judecăţi eronate cu privire la acte viitoare sau deja comise. 1 Pt 3. 2474 . În acest caz. din cuget bun şi din credinţă nefăţarnică” (1 Tim 1. refuzarea autorităţii Bisericii şi a învăţăturii ei. conform adevăratului bine voit de înţelepciunea Creatorului. 5)2474: Cu cât prevalează conştiinţa dreaptă. dimpotrivă. Fapte 24. Aşadar trebuie lucrat pentru corectarea erorilor conştiinţei morale. 1791 Această neştiinţă poate fi adesea imputabilă răspunderii personale. al cărui glas îi răsună în străfunduri”2476. Aceasta se întâmplă „când omul se îngrijeşte prea puţin să caute adevărul şi binele şi când conştiinţa este orbită treptat de obişnuinţa păcatului”2473. 1792 Necunoaşterea lui Cristos şi a Evangheliei lui. 1797 Pentru omul care a săvârşit răul. unde omul se află singur cu Dumnezeu. Ea îşi formulează judecăţile urmând raţiunea. 2473 GS 16. 21. răul comis de persoană nu i se poate imputa. 1798 O conştiinţă bine formată este dreaptă şi veridică. 3. o dezordine. 16. persoana este vinovată de răul pe care-l comite. Căci dragostea provine în acelaşi timp „din inimă curată. 2476 GS 16. robia pasiunilor. 2475 GS 16. verdictul conştiinţei sale rămâne un zălog al convertirii şi speranţei. 1794 Conştiinţa bună şi curată este luminată de credinţa sinceră. sau judecata eronată este fără răspundere din partea subiectului moral. 2 Tim 1. PE SCURT 1795 ”Conştiinţa este nucleul cel mai tainic şi sanctuarul omului. 9. 1793 Dacă. o lipsă. 1796 Conştiinăa morală este o judecată a raţiunii prin care omul recunoaşte calitatea morală a unui act concret. cu atât persoanele şi grupurile evită arbitrariul şi caută să se conformeze normelor obiective ale moralităţii2475. Însă nu rămâne în mai mică măsură un rău.

1801 Conştiinţa morală poate rămâne în ignoranţă sau poate emite judecăţi eronate. câte sunt vrednice de iubit. în acord cu raţiunea şi cu legea divină. câte sunt de cinste. Trebuie să ni-l însuşim în credinţă şi rugăciune şi să-l punem în practică. Această ignoranţă sau aceste erori nu sunt întotdeauna lipsite de vină. Grigore de Nyssa. Virtuţile umane 1804 Virtuţile umane sunt atitudini ferme. I. dispoziţii stabile. fie. Ele dobândesc uşurinţă. la acestea să vă fie gândul” (Fil 4. care se îndepărtează de ele. dimpotrivă. 1800 Fiinţa umană trebuie întotdeauna să asculte de judecata sigură a conştiinţei sale. Aşa se formează conştiinţa morală. Ea urmăreşte şi alege binele prin acţiuni concrete. Scopul unei vieţi virtuoase este de a deveni asemenea lui Dumnezeu2477. ci şi să dea ce are mai bun din sine. câte sunt cu nume bun. Persoana virtuoasă tinde spre bine cu toate forţele ei sensibile şi spirituale. Omul virtuos este acela care practică în mod liber binele. orice virtute şi orice laudă. Ea permite persoanei nu numai să facă fapte bune. conştiinţa poate să emită fie o judecată dreaptă. stăpânire de sine şi bucurie pentru a duce o viaţă bună din punct de vedere moral. ARTICOLUL 7 Virtuţile 1803 „Câte sunt adevărate. câte sunt drepte. Beat. perfecţiuni devenite obişnuinţe ale inteligenţei şi ale voinţei. câte curate. Virtutea este o dispoziţie firească şi fermă de a face binele. 1. 1802 Cuvântul lui Dumnezeu este lumină pentru paşii noştri. ordonându-ne pasiunile şi conducându-ne comportamentul după raţiune şi credinţă. .1799 Pusă în faţa unei alegeri morale. Virtuţile morale sunt 2477 Sf. care ne orânduiesc faptele. 8). o judecată eronată.

ele dispun toate capacităţile fiinţei umane pentru a intra în comuniune cu iubirea divină.dobândite în mod uman. Este numită auriga virtutum. 7). chiar şi teama de moarte. Faţă de oameni. scrie Sfântul Toma 2478 după Aristotel. Acestea sunt: prudenţa. „Stăpânilor. căci ea îl învaţă cumpătarea şi prudenţa. ci cu dreptate să-l judeci pe aproapele tău” (Lev 19. daţi slugilor voastre ce este drept şi potrivit. Dreptatea faţă de Dumnezeu este numită „virtutea religiei”. cardo). nici cu făţărnicia sau cu disimularea. „Tăria mea şi lauda mea e Domnul” 2478 S. Virtutea tăriei ne face în stare să învingem teama. ostenelile înţelepciunii rodesc sfinte virtuţi. Datorită acestei virtuţi aplicăm fără eroare principiile morale la cazurile particulare şi înlăturăm îndoielile cu privire la binele pe care trebuie să-l facem şi la răul pe care trebuie să-l evităm. dreptatea. 2-2. Caracterul deosebit al virtuţilor cardinale 1805 Patru virtuţi joacă un rol de pivot (lat. ea dispune la respectarea drepturilor fiecăruia şi la stabilirea în cadrul relaţiilor dintre oameni a armoniei care promovează echitatea faţă de persoane şi de binele comun. 15). evocat adesea în Sfânta Scriptură. 15). „Fiţi cumpătaţi şi treji. Ea ne dispune să mergem până la renunţare şi la jertfirea vieţii pentru apărarea unei cauze drepte. Prudenţa este aceea care călăuzeşte în mod nemijlocit judecata de conştiinţă. Ele sunt fructele şi germenii actelor morale bune. Ea întăreşte hotărârea de a rezista ispitelor şi de a depăşi obstacolele vieţii morale. 7). Omul prudent decide şi îşi orânduieşte comportamentul după această judecată. Ea nu trebuie să se confunde nici cu timiditatea sau cu frica. 47. 1). „Omul înţelept îşi veghează paşii” (Prov 14. indicându-le norma şi măsura. 2. aceste virtuţi sunt lăudate în numeroase pasaje din Scriptură. „De iubeşte cineva dreptatea. tăria şi cumpătarea. 1808 Tăria este virtutea morală care în dificultăţi asigură fermitate şi statornicie în urmarea binelui. Th. De aceea. dreptatea şi tăria” (Înţ 8. Sub alte nume. se numesc „cardinale”: toate celelalte se grupează în jurul lor. „Nici să nu-l părtineşti pe cel sărac şi nici de cel puternic să nu te sfieşti. 1807 Dreptatea este virtutea morală ce constă în voinţa neschimbătoare şi fermă de a da lui Dumnezeu şi aproapelui ceea ce li se cuvine. ştiind că şi voi aveţi un Stăpân în cer” (Col 4. şi să înfruntăm încercarea şi persecuţiile. Prudenţa este „dreapta regulă a acţiunii”. Omul drept. 1806 Prudenţa este virtutea care dispune raţiunea practică să discearnă în orice împrejurare adevăratul nostru bine şi să aleagă mijloacele potrivite pentru a-l înfăptui. se distinge prin dreptatea constantă a gândurilor sale şi prin corectitudinea comportamentului său faţă de aproapele. pentru rugăciuni” (1 Pt 4. . „vizitiul virtuţilor”: ea conduce celelalte virtuţi.

1811 Pentru omul rănit de păcat. dar îndrăzniţi. trebuie să recurgă la sacramente. de teama de nu te lăsa luat prin surprindere de viclenie şi de minciună (şi aceasta este prudenţa)2480. Trebuie să „trăim în cumpătare. Cu ajutorul lui Dumnezeu. care veghează pentru a discerne toate. sunt purificate şi înălţate de harul divin. care fac apte facultăţile omului să participe la natura divină2481. 37. 25. 2481 Cf. ele plăsmuiesc caracterul şi dau uşurinţă în practicarea binelui. 46. pe care nici o nenorocire nu o poate zdruncina (ceea ce ţine de tărie). II. Virtuţile teologale 1812 Virtuţile umane îşi au rădăcina în virtuţile teologale. 2 Pt 1. În Noul Testament ea este numită „măsură” ori „sobrietate”. Sf. dreptate şi evlavie în lumea aceasta” (Tit 2. Căci virtuţile teologale se referă în mod direct la Dumnezeu. Omul virtuos este fericit să le practice. . dobândite prin educaţie. 14). Să trăieşti bine nu este altceva decât să-l iubeşti pe Dumnezeu cu toată inima ta. păstrează o discreţie sănătoasă şi „nu se lasă ispitit să urmeze pornirile inimii sale” (Sir 5. să coopereze cu Duhul Sfânt. Darul mântuirii prin Cristos ne dă harul necesar pentru a persevera în căutarea virtuţilor. 2)2479. 30). Mor. 33). Ele au drept 2479 2480 Cf. Fiecare trebuie să ceară mereu acest har de lumină şi de tărie. prin acte deliberate şi printr-o perseverenţă mereu reînnoită prin efort. cu tot sufletul tău şi cu toată lucrarea ta. Virtuţile şi harul 1810 Virtuţile omeneşti. Cumpătarea este adesea lăudată în Vechiul Testament: „Nu te lăsa să mergi pe calea poftelor tale şi înfrânează-ţi dorinţele” (Sir 18.(Ps 118. Augustin. 12). 4. să-i urmeze chemările de a iubi binele şi de a se feri de rău. 1809 Cumpătarea este virtutea morală ce moderează atracţiile plăcerilor şi dă echilibru în folosirea bunurilor create. Ea asigură stăpânirea voinţei asupra instinctelor şi menţine dorinţele în limitele bunei-cuviinţe. 27-31. 1. eccl. care nu ascultă decât de El (şi aceasta este dreptatea). Îi arăţi (prin cumpătare) o iubire desăvârşită. Omul cumpătat îşi orientează spre bine apetiturile sensibile. nu este uşor să-şi păstreze echilibrul moral. Ele îl dispun pe creştin să trăiască în relaţie cu Sfânta Treime. Eu am biruit lumea” (In 16. „În lume veţi avea necazuri.

punându-ne încrederea în făgăduinţele lui Cristos şi sprijinindu-ne nu pe puterile noastre. Prin credinţă. 2482 2483 Cf. Credinţa 1814 Credinţa este virtutea teologală prin care noi credem în Dumnezeu şi credem tot ceea ce El ne-a spus şi ne-a revelat. Dar „credinţa fără fapte este moartă” (Iac 2. căci credincios este Cel care a făgăduit” (Evr 10. DV 5. „Să ţinem mărturisirea speranţei neclintită. Trid. 32-33). „omul se încredinţează total. însufleţesc şi caracterizează comportamentul moral al creştinului. De aceea. Există trei virtuţi teologale: credinţa. 1 Cor 13. „Cel drept prin credinţă va trăi” (Rom 1. căci El este însuşi Adevărul. 1813 Virtuţile teologale întemeiază. . şi Eu voi da mărturie pentru el înaintea Tatălui meu. ci pe ajutorul harului Duhului Sfânt. ci să o şi profeseze. DH 14. şi Eu mă voi lepăda de el înaintea Tatălui meu. Sunt vărsate de Dumnezeu în sufletele credincioşilor pentru a-i face capabili să se comporte ca fii ai săi şi să merite viaţa veşnică. care este în ceruri. 6). Cc.: DS 1545. cf. 2485 LG 42. 17). 23). speranţa şi iubirea2482. Ele dau formă şi viaţă tuturor virtuţilor morale. Speranţa 1817 Speranţa este virtutea teologală prin care noi dorim drept fericire a noastră Împărăţia cerurilor şi viaţa veşnică. 13. în prigonirile care nu lipsesc niciodată Bisericii”2485. 26): lipsită de speranţă şi de iubire.origine. care este în ceruri” (Mt 10. în mod liber. să-i dea mărturie cu îndrăzneală şi să o răspândească: „Toţi trebuie să fie pregătiţi să-l mărturisească pe Cristos în faţa oamenilor şi să-l urmeze pe drumul crucii. 1816 Ucenicul lui Cristos nu trebuie numai să păstreze credinţa şi să o trăiască. Ele sunt chezăşia prezenţei şi a acţiunii Duhului Sfânt în facultăţile fiinţei omeneşti. Credinţa vie „lucrează prin iubire” (Gal 5. şi ceea ce Biserica ne-a propus să credem. 1815 Darul credinţei dăinuie în acela care n-a păcătuit împotriva ei 2484. cauză şi scop pe Dumnezeu Unul-Întreit. Slujirea şi mărturisirea credinţei sunt necesare pentru mântuire: „Oricine va da mărturie pentru mine înaintea oamenilor. credinţa nu-l uneşte în totalitate pe credincios cu Cristos şi nu-l face un membru viu al Trupului său. 2484 Cf. lui Dumnezeu”2483. dar de se va lepăda cineva de mine înaintea oamenilor. credinciosul se străduieşte să cunoască şi să facă voinţa lui Dumnezeu.

Ea aspiră să fie unită cu Cristos. Ea se exprimă şi se hrăneşte în rugăciune. „să rămână statornic până la sfârşit”2489 şi să dobândească bucuria cerului. În speranţă. Veghează cu grijă. îndreptăţiţi prin harul lui Cristos. sinteză a tot ceea ce speranţa ne face să dorim. care este pusă de Dumnezeu în inima oricărui om. 1818 Virtutea speranţei răspunde aspiraţiei către fericire. îndelung-răbdători în strâmtorare” (Rom 12. 22. 12). 5). prin Isus Cristos. în Isaac. „Sperând împotriva oricărei speranţe. suflete al meu. cel care fusese copleşit. 1820 Speranţa creştină se desfăşoară. să dobândim întru speranţă moştenirea vieţii veşnice” (Tit 3. drept răsplata veşnică a lui Dumnezeu pentru faptele bune împlinite cu harul lu