FAMILIA
ORTODOXĂ
pag. 1
„Înainte de toate,
trebuie să facem pocăinţă”
editorial | pag. 3
De ce Familia Ortodoxă!?
prăznuiri | pag. 5
Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa,
un mărturisitor al zilelor noastre
şcoala părinţilor | pag. 10
Părinţi buni pentru copii minunaţi.
O posibilă reţetă a unei educaţii reuşite
cauzele bolilor | pag. 13
Poluarea electromagnetică
pag. 17
Vaccinul Pandemrix pentru gripa porcină
îi poate omorî şi pe cei perfect sănătoşi
cu noi este Dumnezeu | pag. 21
„Dacă vrem ca acest popor să nu dispară,
trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu”
Revista apare cu binecuvântarea
IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
pag. 29 | al optulea veac
O.N.U. cere introducerea educaţiei
sexuale în şcoli ca drept al copilului
pag. 36
Halloween - o sărbătoare păgână de
iniţiere a copiilor în practici oculte
pag. 40 | minuni contemporane
Minuni ale Sfântului Nectarie
pag. 47 | convertiri
„Două milioane de kilometri în căutarea
Adevărului”, interviu cu Klaus Kenneth
pag. 51 | teologica
Mărturisirea de credinţă de la Volos (II)
pag. 54 | cuvântul duhovnicului
Cum ne mântuim astăzi? - de vorbă cu
Părintele David de la Mănăstirea Putna
pag. 59 | dialog cu cititorii
O imensă cruce albastră …
pag. 60 | actualităţi
 „Înainte de toate,
trebuie să facem
pocăinţă”
Suferim pentru că gândurile şi dorin-
ţele noastre sânt rele. Noi înşine ni le-am
pricinuit, căci poporul nostru nu are pocă-
inţă. Nu au pocăinţă nici cei credincioşi,
ca să nu mai vorbim de cei necredincioşi!
Cincizeci de ani de comunism au făcut
mult rău, mai mult decât 500 de ani de
robie sub turci. Atât de mult a îndepărtat
răul acesta pe popor de Dumnezeu, omu-
Stareţul Tadei
le! Şi tocmai aceste gânduri şi dorinţe rele
au nimicit înţelegerea şi pacea, pur şi sim-
plu le-au năruit şi au dat roade rele şi grele. pentru că El este dragoste, nu va tulbura
Noi înşine suntem vinovaţi pentru toate voia noastră slobodă. Ţinem în noi mult
acestea. Adunăm roadele gândurilor şi do- rău şi la un moment dat acesta iese la ivea-
rinţelor noastre… lă: şi în familie, şi la locul de muncă, şi în
Pocăinţa trebuie înnoită. Aceasta în- societate. În cele din urmă, totul se sfârşeş-
seamnă nu numai spovedanie la duhovnic, te în suferinţe grozave. Iată, priviţi încotro
deşi este nevoie şi de ea pentru slobozirea mergem!…
omului de gândurile rele, ci pocăinţa în- Şi răul nu este numai în noi, ci în în-
seamnă întoarcere către Binele desăvârşit. treaga lume. Dar mai cu seamă în noi, căci
Aşadar, întoarcere către Dumnezeu, căci suntem totuşi aleşi de Domnul, suntem
Binele desăvârşit este Dumnezeu. Trebuie creştini. Sânt multe suflete din neamul
să ne întoarcem cu inima spre Dumnezeu nostru care au pătimit pentru Domnul, şi
şi să cerem pace de la Domnul, să ne dea care se roagă Lui şi Maicii Domnului, dar
putere să fim buni. noi împiedicăm toate acestea prin gându-
Pentru binele nostru, să avem gânduri rile şi dorinţele noastre. Cu toate acestea,
şi dorinţe bune. Noi nu facem asta, şi de Domnul ne apără, ne apără mult… Trebuie
aceea suferim. Dumnezeu este în noi, şi să ne slobozim de răul din noi.
1
editorial
De ce Familia Ortodoxă!?
A trecut deja un an de când ne străduim
să dăm după puterea noastră o lectură ortodo-
xă vremurilor pe care le traversăm. Au fost şi
bucurii, acelea pe care ni le-au adus răspun-
surile cititorilor noştri, şi nu puţine, dar, mai
cu seamă, a fost un timp al frământărilor şi al
căutărilor: identitatea şi sensul nu sunt fixate
de dinainte cu precizie decât în cazul demersu-
rilor ideologice. De aceea i-am şi spus revistei
Presa Ortodoxă, pentru a lăsa o deschidere ma-
ximă abordării, pentru a-i conferi flexibilitatea
şi supleţea unui organism viu aflat în creştere.
Doream să cuprindem cât mai multe din-
tre aspectele ce privesc viaţa omului modern,
tratate, bineînţeles, într-o notă creştină. Şi, în-
tr-adevăr, gândul s-a arătat deosebit de fecund,
căci investigaţiile jurnalistice şi studiile care au
stat la baza materialelor prezentate de-a lungul Sfinţii Ioachim şi Ana ţinând între ei
pe prunca Maria, Maica Domnului
timpului ne-au lămurit tot mai bine calea pe
care trebuie să păşim în continuare. De fapt,
ne-au ajutat să creionăm mai precis peisajul La celălalt pol, ca victimă principală a
societăţii româneşti contemporane, să dăm un ofensivei mediatice s-a aflat familia. Cu sigu-
diagnostic bolii de care aceasta suferă în mod ranţă aceasta a fost instituţia cea mai puternic
atât de evident. afectată ca rezultat a douăzeci de ani de destră-
Concluzia la care s-a ajuns a fost aceea că, bălare mediatică. Şi când spunem familie avem
în mod paradoxal, cea mai mare parte a presei în vedere atât sensul ei primar, cât şi pe cel mai
româneşti (a se citi mass-media, în general) a general, de comunitate de dragoste şi de valori,
constituit principalul factor de infecţie şi diso- de limbă şi de credinţă.
luţie mentală a românilor, vectorul haotizării Logica acestui război paricid prin care
sociale, a slăbirii în credinţă şi a degradării parcă am trecut după 1990 se arată cumplit de
moravurilor. Poate că nu întâmplător presa nedreaptă. În spatele presei se află uriaşe inte-
de scandal şi can-can din ţara noastră aparţine rese politice şi consumiste, miliarde de dolari,
aproape în totalitate unor concerne străine, os- cei mai mari specialişti în domeniile comuni-
tile vieţii şi moralei creştine. cări, a semioticii şi a manipulării, tehnologii
3
informaţionale extrem de persuasive şi sedu-
cătoare, în timp ce familia, biata, este lăsată
aproape fără nici o apărare, deşi cu toţii îi sun-
tem datori cel puţin cu venirea pe lume. Astfel
că în urma campaniilor publicitare şi a strategi-
ilor de atac şi cucerire a minţii telespectatorilor
şi a cititorilor, familia iese tot mai profund tra-
umatizată prin sărăcirea dragostei membrilor
ei, prin virusarea fantasmatică a mentalităţilor.
Implicit, odată cu degradarea vieţii de
familie, a fost afectată direct credinţa oame-
nilor, a celor ce alcătuiesc Trupul lui Hristos,
Biserica. Creştinismul nu este o teorie sau o
instituţie, ci un mod de viaţă, adevărata viaţă.
Astfel încât, deteriorând şi globalizând felul de
a fi şi a gândi al creştinilor, aceştia rămân creş-
tini doar cu numele. Din păcate, nu s-a înţeles
la timp acest lucru: familia fără o viaţă creş-
tină nu va mai putea supravieţui în contextul
societăţii mediatice, iar Biserica, fără o familie
puternică ancorată în valorile unei vieţi au-
tentic ortodoxe, va fi limitată tot mai mult în
misiunea ei. Creştinismul este singura credinţă
a cărei valoare centrală este dragostea, şi aceasta
dusă până la jertfă, potrivit dragostei şi jertfei
pe care Mântuitorul a făcut-o ca să mântuiască
lumea. Dar dragostea jertfelnică e esenţa vieţii
de familie, doctoria cea mai bună pentru sufle-
tul omului.
Toate aceste consideraţii ne-au făcut să
problematizăm din ce în ce mai mult identita-
tea pe care o sugerează titlul revistei noastre. Pe
de o parte, tot mai puţin ne regăsim în lăun-
trul cuvântului presă, atât de contaminat astăzi
de duhul lumii, pe de altă parte, conştientizăm
din ce în ce mai acut faptul că familia este in-
stituţia cu care e necesar să ne asociem lucrarea
şi apologia.
4
Prin urmare, conturându-ni-se tot mai
clar aceste înţelesuri, ne-am gândit că este mult
mai potrivit să ne asumăm acel nume care ne
reprezintă cel mai bine devenirea şi scopul. Am
renunţat în consecinţă la noţiunea de presă şi
la toate „virtuţile democratice” pe care aceas-
ta le circumscria spre a opta pentru numele
de Familia Ortodoxă, sintagmă care cuprinde
mult mai fidel sensul actual al lucrării în care
credem. Aceasta nu va însemna o schimbare a
conţinutului revistei, ci mai degrabă o necesară
adecvare a titlului la conţinut.
Dragostea jertfitoare pe care o învaţă
Biserica în contextul întregii sale mărturisiri de
credinţă e singura care poate să-l facă fericit pe
om, deoarece numai prin aceasta ne putem uni
cu ceilalţi, prin Însuşi harul lui Dumnezeu care
se sălăşluieşte în sufletul nostru. Cei care nu
vor înţelege aceasta în vremurile pe care le par-
curgem se vor trezi la un moment dat slujind
la dumnezei străini, adică la propriile patimi,
care nu fac decât să ne îndepărteze de toţi şi de
toate, determinându-ne să pregustăm moartea
în egoismul însingurării noastre.
Lupta pentru familie este lupta pentru
curăţenia sufletească, pentru dragostea nepăti-
maşă pe care numai împreună cu Dumnezeu o
putem câştiga. Nădăjduim ca în accentul pus
în noul titlu al revistei noastre să ne regăsim
cu toţii, chiar dacă unii dintre noi nu ne-am
format încă propria familie. Şi trebuie să ne
regăsim căci familia este căminul în care am
văzut lumina zilei. Mai mult, atunci când ne
împărtăşim de dragostea lui Dumnezeu Tatăl,
întreaga comunitate în care trăim, întregul
neam sau chiar lumea întreagă, ne apar ca o
mare familie.
Mihai Cristea
prăznuiri
editorial

Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa

un mărturisitor al zilelor noastre
(adormit întru Domnul la 21 noiembrie 2006)

Dumnezeu, în marea Sa dragoste şi

purtare de grijă, trimite necontenit oameni
sfinţi printre noi, trăitori cu viaţă îmbună-
tăţită, pentru a ne arăta că într-o lume care
pe zi ce trece devine tot mai păgână, poţi
să-L mărturiseşti pe Hristos. Unul dintre
aceştia a fost şi preotul Gheorghe Calciu.
S-a născut la Mahmudia, în judeţul Tulcea,
în 1925. A urmat Facultatea de Medicină
din Bucureşti, având parte de profesori
creştini, formaţi în duhul marelui savant
Nicolae Paulescu. În 1948 este arestat, îm-
preună cu un întreg val de studenţi ce a
luat drumul temniţelor comuniste.
După o anchetă la Securitate, a fost
trimis la închisoarea din Piteşti. Aici a sân-
gerat cu sufletul şi cu trupul, ca un nou
Iov, căci diavolul a cerut să cearnă sufletul
său. Sub împărăţia diavolească a groazei şi
schingiuirilor, a căzut ca om, acceptând
formal „reeducarea”. Dumnezeu nu şi-a
părăsit însă nici o clipă zidirea Sa şi chi-
pul Său, ci i-a dăruit în timpul aşa-zisului
„proces al reeducării” din 1956 un curaj
de mărturisitor, întărindu-l să spună ade-
vărul. Plata a primit-o la Casimca Jilavei,
un mormânt de beton în care a stat închis
în aceeaşi celulă cu Constantin Oprişan,
5

(c) Călin Nemeş
Marcel Petrişor şi Iosif Iosif. Dar Domnul
l-a scos afară din pântecele morţii şi, după
eliberarea din 1964, Gheorghe Calciu înce-
pe o nouă viaţă.
Urmează Facultatea de Litere şi apoi
cea de Teologie, devenind preot. Este nu-
mit de Patriarhul Iustinian profesor la
Seminarul Teologic din Bucureşti, unde
se dedică formării intelectuale şi duhovni-
ceşti a tinerilor aspiranţi la preoţie. Şi oare
cine putea călăuzi mai bine sufletele lor,
dacă nu cel înnoit prin har? În 1978 este
dărâmată Biserica Enei din Bucureşti, iar
glasul Părintelui Calciu se ridică cu pute-
rea proorocilor de demult. În martie 1978,
părintele a iniţiat un ciclu de predici cu-
noscut sub denumirea de „Şapte cuvinte
către tineri”. Scopul acestora era, aşa cum
mărturisea el mai târziu, de a trezi „un spi-
rit de opoziţie în tot tineretul român al
capitalei, fie credincios, fie necredincios,
făcând să răsune în el coarda credinţei
sau a patriotismului, sau şi una şi alta”.
6
Săptămână de săptămână, părintele le-a
vorbit tinerilor adunaţi în număr mare la
Mănăstirea Radu-Vodă despre demolarea
bisericilor, despre ateismul conducerii co-
muniste, despre necesitatea ca tinerii să ia
atitudine şi să se împotrivească ideologiei
comuniste, despre dragostea lui Hristos şi
chemarea pe care Mântuitorul o adresează
fiecărui suflet de a veni în Biserica Sa.
Curajul părintelui a fost şi de această
dată „răsplătit” cu temniţa. A suportat an-
chetele şi prigoanele, multe din ele venind
chiar din partea colegilor săi. Miercurea
predica, iar vinerea era anchetat. Atât de
mare era ura vrăjmaşului împotriva părin-
telui şi a lucrării sale, încât erau speriaţi,
prigoniţi şi îngroziţi chiar şi unii din-
tre elevii mai apropiaţi părintelui. Şi în
această a doua parte a detenţiei comunis-
te, părintele a dat dovadă de mult curaj şi
demnitate. Ceauşescu l-a declarat duşma-
nul său personal.
Chiar dacă ştia că familia îi este pri-
gonită şi o duce foarte greu, chiar dacă ştia
că putea ieşi în orice moment din închi-
soare dacă cerea graţierea, părintele a ales
să pătimească încă cinci ani în temniţă.
Cererea graţierii ar fi însemnat, într-un
anumit sens, recunoaşterea vinovăţiei îna-
intea regimului comunist. Iar părintele se
ştia nevinovat. După eliberare, este exilat
în SUA. Întemeiază în Washington, D.C.,
o minunată comunitate, propovăduind
„până la marginile pământului” mila lui
Dumnezeu şi puterea Învierii Sale.
La 21 noiembrie 2006, după o boală
îndelungată, părintele Gheorghe s-a mu-
tat la Domnul şi a fost îngropat, potrivit
 Părinţi buni pentru copii minunaţi
O posibilă reţetă a unei educaţii reuşite
"
Dacă nu te ocupi cum tre-
buie de educaţia copiilor
tăi, cred că orice altceva
ai face bine nu contează
" ziua de astăzi pun pe primul loc în viaţă
prea mult.
J. Kennedy
Idealul familiei tradiţionale, în care
tatăl aduce bani în casă, iar mama are grijă
de copii şi de cămin, este unul deja peri-
mat în societatea actuală. Mame sau taţi,
suntem obişnuiţi să lucrăm de dimineaţă
până seară, iar copiii să-i lăsăm de la vâr-
ste fragede pe mâna bonelor sau a creşelor.
Îngrijirea copiilor a ajuns să fie văzută de
femeia modernă ca o ocupaţie obositoa-
re şi fără satisfacţii, o adevărată piedică
10
în calea succesului profesional. Pe de altă
parte, dependenţa financiară faţă de soţ
este socotită înjositoare. Mulţi părinţi din
succesul personal şi realizarea financiară,
sacrificând astfel timpul, energia şi atenţia
pe care ar trebui să le acorde copiilor.
Cu toate acestea, nu trebuie să ui-
tăm că orice copil are nevoie de atenţie.
Fiinţele omeneşti sunt făpturi complexe,
la care comportamentul nu este instinc-
tual, ci se învaţă. Aceasta înseamnă că toţi
copiii trebuie învăţaţi să iubească, să aibă
încredere, să se ataşeze, să construiască re-
laţii cu semenii lor. Iar această experienţă
a învăţării se petrece în chip nemijlocit în
cadrul vieţii de familie. „În absenţa unor
astfel de interacţiuni, copiii devin retraşi,
antisociali şi nesiguri, îşi fac prieteni cu
greutate şi au dificultăţi în a menţine o re-
laţie” (Detroit Free Press, 1999).
În general, părinţii prea ocupaţi susţin
că, deşi nu le acordă foarte mult timp co-
piilor, pot recupera cantitatea prin calitate:
cauzele bolilor
POLUAREA
ELECTROMAGNETICĂ
Perioada ultimelor decenii ne îngri-
jorează printr-o creştere alarmantă a ratei
îmbolnăvirilor de cancer, în mod deose-
bit în ţările cu civilizaţie tehnică foarte
avansată. Numeroase studii au indicat că
o posibilă explicaţie a acestui fapt o re-
prezintă schimbarea condiţiilor de mediu
în care trăim, unul dintre factorii sus-
pectaţi fiind nivelul tot mai ridicat al
emisiei electromagnetice din jurul insta-
laţiilor electroenergetice şi de comunicaţii
care fac parte tot mai mult din mediul de
viaţă uman.
Un număr impresionant de stu-
dii epidemiologice şi de programe
experimentale de expunere controlată,
desfăşurate în laborator, au acuzat câm-
purile electrice şi magnetice statice şi de
frecvenţă foarte joasă (îndeosebi frecvenţe-
le industriale, asociate sistemului energetic
şi utilizării aparaturii electrocasnice şi de
birou), dar şi undele electromagnetice din
domeniul radiofrecvenţelor şi microunde-
lor (utilizate în comunicaţii) de acţiune
favorizantă a apariţiei şi mai ales a accele-
rării dezvoltării celulelor canceroase, prin
diverse mecanisme (distrugerea echilibru-
lui electrochimic al celulelor, influenţe
mutagenice, diminuarea secreţiei de me-
latonină). Alături de efectele cancerigene,
câmpurile electromagnetice sunt acuzate şi
de influenţe negative asupra fenomenelor
(c) Călin Nemeş
13
electrofiziologice naturale, de producerea
unor afecţiuni degenerative ale sistemului
nervos, de modificări genetice cu caracter
ereditar, de tulburări psihice şi comporta-
mentale etc.1
Un alt aspect al problemei îl constitu-
ie faptul că efectele negative ale expunerii
la radiaţiile emise de telefoanele mobile
nu se manifestă de obicei imediat, ci în
decursul a mai mulţi ani. Astfel, cazurile
care au apărut în anii ’90 ai secolului trecut
îşi au originea cel mai probabil în anii ’80
sau chiar mai înainte. Problema efectelor
nocive ale câmpurilor electromagnetice a
fost inclusă ca o nouă formă în categoria
tipurilor de poluare, cu consecinţe compa-
rabile cu cele ale poluării aerului şi a apei.
Efectele acestor radiaţii au fost compara-
te şi cu efectele fumatului, iar în privinţa
efectului de avalanşă asupra sănătăţii, cu
procesul lent al otrăvirii cu mercur.
„Expunerea voluntară a creierului la
microundele provenite de la telefoanele
mobile reprezintă cel mai vast experiment
biologic uman din toate timpurile”, a de-
clarat reputatul profesor Leif Salford, şef
de cercetare la Universitatea Lund din
Suedia. Iar conform unei statistici furniza-
te de NeurologyChannel.com, „tumorile
maligne ale creierului reprezintă cea de-a
doua cauză a morţii copiilor (sub 15 ani) şi
tinerilor adulţi (sub 34 ani)”. În Australia,
ele reprezintă chiar prima cauză. Experţii
sugerează o conexiune a acestor rezultate
cu creşterea expunerii la radiaţiile generate
prin folosirea telefoanelor mobile.
1 Cf. Mihaela Morega, Bioelectromagnetism, Editura
Matrix Rom, Bucureşti, 1999, p. 112.
14
O privire aruncată asupra titlurilor
publicaţiilor din ultimii ani ne va arăta că
această problemă este mai mult decât o
„sperietoare a publicului”. S-a scris foarte
mult despre efectele negative ale radiaţiilor
emise de telefoanele mobile. În cele ce ur-
mează vom oferi mai multe exemple.2
(c) Călin Nemeş
Blestemul erei telefoanelor
mobile: smogul electronic
În jurul caselor noastre există ne-
numărate dispozitive ale căror câmpuri
electrice – după cum avertizează oamenii
de ştiinţă – produc depresii, avorturi spon-
tane şi cancer.
„Smogul” invizibil, creat de electrici-
tatea care alimentează civilizaţia noastră,
produce cancer la copii, avorturi sponta-
ne şi îi face pe unii oameni alergici la viaţa
modernă, după cum arată noile dovezi şti-
inţifice. Aceste dovezi – care au fost luate
în serios de autorităţile internaţionale – su-
gerează faptul că aproape toată lumea este
2 Cf. Cell Phones Endanger Children, http://www.emf-
health.com/children.htm.
cauzele bolilor
Vaccinul Pandemrix pentru
gripa porcină îi poate omorî
şi pe cei perfect sănătoşi
Să ne imaginăm un om care, nefi- decât numărul de victime lăsat în urmă de
ind conectat la ultimele noutăţi cu care o gripă sezonieră. Cf. Gândul din 13 noiembrie 2009 Aşa
mass-media hrăneşte minţile a milioane a vrut Dumnezeu că această gripă atât la
de oameni, ar colinda în aceste zile străzile nivelul contaminării, cât şi al efectelor este
celor mai mari oraşe din România: ar ob- nu mult mai puţin gravă decât o gripă obiş-
serva că, deodată, oamenii încep să poarte nuită. Spre exemplu; după cum a declarat
măşti. Intrigat de fenomen, i-ar întreba: de Aleksandr Saverski, preşedintele Ligii pen-
ce o fac? Poate că oamenii i-ar răspunde tru Protecţia Drepturilor Pacienţilor din
la rândul lor intrigaţi: „Cum, nu aţi au- Rusia, pentru publicaţia rusă Gazeta,
zit că există pericolul infectării cu virusul acum în Rusia sunt aproximativ 4.000 de
gripei porcine?” După ce se va fi interesat
de virus şi va afla că una dintre cele mai
importante organizaţii internaţionale din
lume – Organizaţia Mondială a Sănătăţii
(OMS) – a ridicat gripa porcină la grad de
pandemie mondială, va exclama poate ui-
mit: „Cum e posibil aşa ceva, din moment
ce nu văd că oamenii sunt seceraţi în jurul
meu de o necunoscută boală!”
După care omul nostru va începe pro-
pria lui investigaţie şi va afla cu stupoare
că OMS-ul a schimbat definiţia pande-
miei pentru a susţine interesele industriei
farmaceutice. În definiţia pandemiei exis-
ta condiţia declarării ei numai în cazul
„unui număr enorm de decese şi îmbolnă-
viri”, condiţie care a fost scoasă pentru a
declanşa o pandemie de grad 6 după nu-
mai 144 de decese, o cifră care, potrivit
specialiştilor, este cu mult mai mică chiar
17
bolnavi de gripă porcină, în timp ce gripa
de sezon afectează de obicei între 27 şi 40
de milioane de oameni.
Cu toate acestea, maşinăria isteriei fu-
sese deja pusă în funcţiune: e ca şi cum,
a declarat epidemiologul Thomas Jefferson
pentru Der Spiegel în iulie, „parcă o in-
dustrie întreagă ar aştepta o pandemie”. Şi
pandemie a fost! OMS a declanşat alarma,
pentru ca apoi o întreagă reţea formată de
oficiali din domeniul sănătăţii publice, vi-
rusologi, companii farmaceutice şi trusturi
mass-media direct interesate de profit să fie
pusă în funcţiune. Aproximativ 40 de state
au contractat sute de milioane de doze din-
tr-un vaccin care nu numai că nu are un
efect corespunzător aşteptărilor, dar care
este de-a dreptul periculos.
Nu trebuie decât să aruncăm o privi-
re în trecutul apropiat pentru a vedea că
ceea ce se întâmplă acum, a mai avut loc.
Pandemia de gripă declanşată artificial în
Statele Unite în 1976 după o campanie
susţinută de stat la interesele companiilor
18
farmaceutice prin mass-media subordo-
nată acestor interese, s-a soldat cu mii de
oameni care au suferit reacţii adverse, mul-
ţi murind, iar alţii contactând sindromul
Guillain-Barré, o maladie rară a sistemului
nervos periferic care duce la paralizie. În
mod similar, aflăm acum că în Suedia, ţară
care a contractat 1.8 milioane de doze din
vaccinul Pandemrix contra gripei AH1N1,
au murit deja 6 oameni iar alţi 350 au su-
ferit reacţii adverse din cauza acestuia. În
Franţa, Ungaria şi în alte ţări au început
să apară din nou oameni cu sindromul
Guillan-Barré ca urmare a administrării
vaccinului. Cf. Realitatea.net
Şi ceea ce va veni pentru omul nos-
tru hotărâtor în sprijinul afirmaţiei că
pandemia a fost dorită şi administrată
de marile companii farmaceutice pentru
interesele lor, va fi tocmai faptul că singu-
rele companii producătoare de vaccinuri
AH1N1, Hoffmann-La Roche din Elveţia
şi GlaxoSmithKline din Marea Britanie,
nu-şi asumă răspunderea pentru even-
tualele efecte secundare ale Pandemrix.
Răspunzătoare vor fi, conform datelor
contractuale, statele achizitoare ale vacci-
nului. Noi luăm banii, voi răspunderea şi
moartea! Halal negoţ!
Tocmai de aceea, tot mai mulţi oa-
meni din Franţa, Germania şi alte ţări au
început să privească cu suspiciune vaccinul
şi refuză să şi-l administreze după ce statele
lor au făcut contracte valorând milioane de
euro, din banul public. Iar state ca Turcia,
Polonia şi, în cele din urmă şi România,
au refuzat să mai achiziţioneze vaccinurile
de la GlaxoSmithKline. Şi aceasta în ciuda
cu noi este Dumnezeu
„Dacă vrem ca acest popor să nu dispară,
trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu”
- de vorbă cu dr. Mirela I., mama unui băiat închis pentru consum şi trafic de droguri -

Puţini părinţi conştienti- astăzi ar fi capabili de o aseme-

zează astăzi marea răspundere nea jertfă?
pe care trebuie să o aibă în creş- Sfântul Vasile cel Mare
terea şi educarea copiilor. Puţini spunea: „Cum veţi creşte co-
ştiu că de păcatele fiilor vor piii voştri în rânduială, când
răspunde şi ei. Din nefericire, voi înşivă duceţi o viaţă fără
mulţi părinţi îşi fac din copii rânduială?” Iar roadele unei
un idol, încercând să le sati- astfel de creşteri se văd în timp.
sfacă toate poftele, să le asigure Pentru unii sunt foarte amare,
un trai cât mai bun, lăsându-i iar pentru alţii mai puţin ama-
însă flămânzi duhovniceşte. re. Din paharul suferinţei gustă
Încă din Vechiul toţi acei părinţi care nu merg
Testament, Dumnezeu ne pune împreună cu copiii lor pe calea
în faţă modele de părinţi cu lui Hristos.
viaţă bineplăcută lui. Astfel, Mirela I., medic, şi-a cres-
Sfântul şi Dreptul Iov adu- cut singurul copil fără a ţine
cea jertfă în fiecare zi pentru seama că principalul ajutor
feciorii lui, socotind că poa- în educarea lui îl putea primi
te aceştia au greşit cu gândul. numai de la Dumnezeu. Doar
Mai aproape de zilele noas- când băiatul ei Andrei, acum
tre este pilda Domnitorului în vârstă de aproape 40 de ani,
Constantin Brâncoveanu, al s-a apucat de droguri, ea şi-a
cărui sfârşit ne aduce aminte înţeles greşeala şi s-a apropi-
de mucenicii primelor veacuri at de Părintele Ceresc. Andrei
creştine. Sfântul a fost ucis prin este astăzi închis pentru a două
decapitare, împreună cu cei pa- oară şi respinge orice încercare a
(c) Călin Nemeş

tru fii ai săi şi cu sfetnicul său mamei sale de a-l întoarce către
Ianache. Oare câţi părinţi de Dumnezeu. (R.T.)
21
 - Doamnă Mirela, cum l-aţi crescut pe
Andrei?
- Şi eu, şi soţul meu eram foarte de-
parte de Dumnezeu. Am considerat că
un singur copil este suficient – deci, ve-
deţi, de la început am plecat greşit. Andrei
a fost excepţional de bun, era un copil
foarte cuminte şi foarte bun la învăţătu-
ră. Prin natura profesiei mele eram excesiv
de ocupată, lipseam foarte mult de acasă,
iar soţul meu la fel. Astfel, Andrei a cres-
cut mult timp de unul singur. După cum
ştiţi, pubertatea şi adolescenţa sunt perioa-
de extreme de dificile, când contează mult
prezenţa părinţilor în viaţa copiilor lor. De
asemenea, şi anturajul influenţează.
În acel moment a început aluneca-
rea copilului nostru... Noi nu am putut
să-i controlăm anturajul şi a intrat într-un
grup de băieţi cu probleme de compor-
tament. Vreau să subliniez încă o dată
faptul că, la acea vreme, nu-L cunoşteam
pe Dumnezeu. Ne făceam meseria cât mai
conştiincios posibil şi consideram că, dacă
îi ofeream fiului nostru îmbrăcăminte,
adăpost şi tot ceea ce avea nevoie, dacă mai
stăteam de vorbă cu el, dacă eram exigenţi
cu şcoala – era îndeajuns. Din păcate, nu a
fost suficient. Eu şi soţul meu trăiam super-
ficial educaţia pe care trebuia să i-o dăm lui
Andrei. Eu eram înclinată înspre severitate,
iar soţul meu era prea tolerant. Faptul că nu
aveam o atitudine comună nu era benefic
copilului. Încet, încet, a început să-i sca-
dă randamentul la învăţătură. A început să
practice karate, mergând în mai multe lo-
curi, printre care şi la Securitate. Mi-a spus
la un moment dat că, pentru antrenament,
22
erau puşi să lovească portretul robot al
părinţilor! Şi-a schimbat comportamen-
tul, comunicam foarte prost cu el şi, din
această pricină, sufeream amândoi. Anii
au trecut, se apropia sfârşitul liceului. El
nu mai învăţa nimic. Dintr-un elev emi-
nent, ajunsese un elev pe care aproape nu-l
mai interesa şcoala, lipsea foarte mult de la
ore. Uneori era agresiv cu noi. Avea un CI
de 150 (l-am dus
să-i determine
coeficientul de
inteligenţă văzân-
du-i tulburările de
comportament).
Dar inteligenţa
nu şi-o folosea
în sensul dorit de
noi.
Când îl
întrebam de pri-
etenii lui, nu
vroia să-mi dea
nici o explicaţie.
Cu mult mai târziu am realizat că el voia
să se încadreze în tiparul impus de grupul
din care făcea parte. A luat bacalaureatul,
iar apoi a mers în armată. După armată s-a
înscris la Facultatea de Sport, dar a între-
rupt-o în anul doi. În această perioadă a
continuat să fie foarte agresiv faţă de noi,
părinţii lui, şi neînţelegerile erau foarte
mari. În plus, a dorit să se despartă de noi şi
să stea singur. Aveam o garsonieră, depar-
te de apartamentul în care locuiam, şi s-a
mutat acolo. Dar a fost o prostie îngrozi-
toare din partea noastră să permitem acest
lucru! Mai bine suportam în continuare să
al optulea veac
ONU cere introducerea
educaţiei sexuale în şcoli
ca drept al copilului
Pe parcursul acestui an am asistat la un
asalt fără precedent al tuturor forţelor care
încearcă să distrugă formele tradiţionale
de convieţuire a oamenilor pe pământ şi,
astfel, a fiinţei umane în esenţa ei – a chi-
pului lui Dumnezeu în om. Am asistat la
asaltul organizaţiilor homosexuale asupra
instituţiei familiei prin organele statului
şi propaganda mass-media, la încercarea –
atât în România, cât şi în Occident – de a
reeduca fiinţa umană prin programe edu-
caţionale care încearcă să-i desprindă pe
copii de părinţi inoculându-le ateismul şi
relativismul moral, la distrugerea fiinţei
umane ca atare prin manipularea genetică
şi experienţe pe copii nenăscuţi, în sfârşit
– la încercarea de a legaliza şi legitima des-
frâul sub formele sale cele mai abjecte şi
tulburătoare: pedofilia şi incestul.
29
 Ţinta ultimă, însă, a tuturor acestor
încercări de a destructura fiinţa umană o
reprezintă copiii şi sufletul lor inocent, iar
dacă cei mici au fost dintotdeauna simbo-
lul curăţiei – pentru că dacă „nu veţi fi ca
pruncii, nu veţi intra în împărăţia ceruri-
lor” (Matei, 18, 3) – valul de pornografie
care ne inundă viaţa de peste tot urmăreşte
tocmai distrugerea oricărei urme de ino-
cenţă din sufletului omului şi obişnuirea
lui cu desfrâul.
O altă trăsătură importantă a acestui
fenomen îl reprezintă caracterul sistematic
al inoculării desfrâului: sistemul de învă-
ţământ a devenit principalul mijloc prin
care o nouă viziune asupra omului şi a re-
laţiilor interumane este impusă. Pentru
că trebuie spus următorul lucru: cursuri-
le de educaţie sexuală, atât de comune în
Occident şi tot mai mult şi în ţara noas-
tră după 1989, reprezintă cea mai amplă
încercare de distrugere a moravurilor şi
concepţiilor tradiţionale asupra erosului
şi sexualităţii şi înlocuirea lor cu o viziune
în care aberaţiile sexuale precum mastur-
barea, homosexualitatea, pedofilia, sunt
descrise ca manifestări normale ale sexua-
lităţii umane.
Recent, în Marea Britanie orele de
educaţie sexuală au devenit obligatorii,
părinţii nemaiavând libertatea de a-şi re-
trage copiii de la astfel de cursuri, în ciuda
faptului că potrivit statisticilor 79% din-
tre britanici sunt împotriva cursurilor de
educaţie sexuală şi nu şi-ar lăsa copiii să le
frecventeze. Acelaşi lucru se întâmplă şi în
Spania, unde guvernul condus de Partidul
Socialist a impus cursuri obligatorii de
30
educaţie sexuală în care homosexualitatea
este prezentată ca ceva normal. Imagini şo-
cante au dezvăluit recent cum în America
Latină în cadrul orelor de educaţie sexua-
lă profesorii au organizat mici scenete în
care practic copii de 10-12 ani simulau acte
sexuale.
Tot mai multe semnale vin să ne con-
firme faptul că în societatea contemporană
se duce o campanie masivă de pervertire a
copiilor, de construire a unei societăţi în
care relaţiile familiale şi comunitare tradiţi-
onale trebuie distruse şi înlocuite cu altele,
în care relaţiile şi „familia” constituită de
homosexuali, spre exemplu, sunt normale.
Pentru a se ajunge însă aici toate celelal-
te bariere sau ziduri de apărare ridicate de
morala tradiţională trebuie distruse.
UNESCO şi introducerea educaţiei
sexuale în lume
În zilele noastre, acest atac sistema-
tic la fundamentele moralei tradiţionale
se realizează prin organismele internaţio-
nale. Situaţia este rezumată grăitor de un
document eliberat în vara acestui an chiar
de UNESCO (Organizaţia Naţiunilor
al optulea veac
Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură).
Documentul intitulat Principii directoare
internaţionale pentru educaţia sexualităţii*
a stârnit încă de la apariţia sa în iunie o
avalanşă de critici întrucât susţinea explicit
că în cadrul orelor de educaţie sexuală pen-
tru copiii cu vârste cuprinse între 5 şi 8 ani,
atingerea anumitor părţi ale corpului poate
provoca plăcere, iar masturbarea este o for-
mă normală de manifestare a sexualităţii.
Acesta este însă numai unul din-
tre elementele şocante ale documentului,
care se doreşte a fi un ghid pentru imple-
mentarea în toate ţările membre ONU a
educaţiei sexuale. La o analiză mai aten-
tă a lui vom vedea că acesta structurează
un amplu program de modificare din te-
melii a moravurilor umane şi deci a fiinţei
umane. Documentul are o intenţie pro-
gramatică după cum el însuşi o declară
urmărind modificarea comportamentului,
întrucât „majoritatea activităţilor din cur-
riculum sunt concepute pentru a schimba
comportamentele astfel încât acestea vor
fi în concordanţă cu mesajul [transmis]”
(p. 22). Iar mesajul transmis nu este altul
decât inocularea unei viziuni hedoniste
asupra lumii în care copiii de la cea mai
fragedă vârstă vor fi obişnuiţi să conside-
re cele mai aberante acte sexuale – precum
masturbarea şi homosexualitatea – ca fiind
ceva normal, totul în spiritul toleranţei şi
non-discriminării – valori afirmate în re-
petate rânduri în cadrul documentului.
Însă faptul că programul de educaţie
sexuală se structurează pe întreg parcur-
sul ciclului de învăţământ, de la 5 ani până
la 18 ani şi chiar dincolo de acest prag de
vârstă, îi conferă documentului o am-
ploare neobişnuită dar şi o unitate de
viziune şi scop. Astfel, programa e struc-
turată în jurul câtorva concepte-cheie
precum Relaţiile; Valorile, atitudinile şi abi-
lităţile; Cultură, societate şi lege; Dezvoltare
umană, Comportamentul sexual şi altele,
fiecare concept fiind abordat diferit pe
diferite categorii de vârstă. Programul de
educaţie sexuală se aplică progresiv de la
Nivelul I de vârstă (5 – 8 ani), trecând prin
Nivelul II (9 – 12) şi Nivelul III (12-15),
pentru a ajunge la Nivelul IV (15 – 18 ani).
Educaţia sexuală şi propaganda
homosexualităţii
Astfel, dacă în cadrul conceptului de
Relaţii, copiii de la 5 la 8 ani vor învăţa ce
este familia şi că există mai multe tipuri
de familii, printre care şi cele homosexu-
ale, pentru a le fi apoi predate „conceptele
de toleranţă, acceptare şi respect” (p. 32),
copiii de la 9 la 12 ani vor învăţa despre re-
lele pe care le aduc cu sine „prejudecăţile,
stigmatizarea, intoleranţa” (idem) faţă de
cei consideraţi a fi diferiţi, „indiferent de
starea sănătăţii, culoare, origine şi orientare
31
 Halloween
o sărbătoare păgână de iniţiere
a copiilor în practici oculte

După ce a cucerit Apusul, Halloween-

ul îşi continuă marşul triumfal şi
către ţările ortodoxe ale Răsăritului creştin,
având ca principal aliat… statul. Da, sta-
tul laic, preocupat tot mai mult de modul
în care ar putea interzice cu totul mani-
festările creştine în spaţiul public – lucru
reuşit deja în unele state unde nu este
permisă afirmarea credinţei în Hristos în
perimetrul şcolilor –, este cel ce promo-
vează astăzi prin mass-media şi prin mai
toate sistemele de învăţământ sărbătoarea
păgână Halloween. Să înţelegem de aici că
denumirea de stat laic este doar o formulă
cosmetizată a noţiunii de stăpânire păgână?

Anul acesta, mai mult decât în toţi anii
anteriori, Halloween-ul a devenit un fel de
sărbătoare oficială a multora dintre grădi-
niţele, şcolile şi liceele din România. Ne-a
sosit la redacţie ştirea că şi în sate uitate de
lume, în care oamenii abia au cu ce se îm-
brăca, copiilor li s-a cerut de către dascălii
lor să se prezinte la şcoală în seara de 31 oc-
tombrie spre 1 noiembrie cu echipamentul
36
adecvat sărbătorii Halloween, adică cu
costume de spiriduşi, fantome sau chiar
diavoli. Unii părinţi s-au scandalizat şi
au refuzat să dea curs „invitaţiei”, dar al-
ţii, poate mai familiarizaţi cu duhurile ce
bântuie prin televizor, s-au supus cu doci-
litate. Dacă aşa e la modă acum… Şi o mai
cere şi şcoala! Dar oare câţi dintre guver-
nanţii, profesorii sau părinţii care au urmat
al optulea veac
directiva venită probabil foarte de sus ştiu
sau conştientizează ce este Halloween-ul?
Unii susţin că este vorba doar de o
mare afacere, căci în seara de Halloween
în S.U.A. se cheltuiesc anual în jur de 7
miliarde de dolari, fiind cea mai bine „vân-
dută” sărbătoare după Crăciun. Nu negăm
importanţa factorului de câştig material,
pentru că, dacă stăm să ne gândim puţin,
în tot ceea ce înseamnă industrie a porno-
grafiei, prostituţiei şi drogurilor câştigurile
sunt imense. Mai important ni se pare însă
aspectul duhovnicesc al chestiunii.
Halloween-ul este noaptea în care apa-
rent totul este îngăduit: invocarea morţilor
şi a duhurilor rele, vrăjitoria, necromanţia,
divinaţia – vechea şi mai noua practică a
prezicerii viitorului plecând de la anumite
semne –, magia, sacrificiul ritualic şi mul-
te alte practici, denumite într-un cuvânt
păgâne, pe care creştinii nu şi-au îngăduit
să le imite nici măcar în joacă, fiind ex-
trem de conştienţi de simbolismul lor – în
fond, de potenţialul demonic al acestora –,
practici de invocare în diferite „locuri” şi
„prilejuri” a unor prezenţe demonice şi de
intrare în comuniune cu ele.
Să vedem însă care sunt implicaţiile
acestei sărbători, denumite, pe bună drep-
tate, a fricii, a întunericului şi a morţii!
Halloween-ul este o sărbătoare păgână în
care celţii celebrau trecerea în noul an. Ei
credeau că la originea vieţii se află moar-
tea, motiv pentru care la mare cinste se
afla zeul Samhain, zeul şi stăpânul morţii.
Şi cum pentru celţi nu existau decât două
anotimpuri, vara şi iarna, începutul întu-
nericului, al morţii şi decadenţei coincidea
cu începutul sezonului friguros, mai exact
cu data de 1 noiembrie. Astfel, în seara de
31 octombrie spre 1 noiembrie, celţii săr-
bătoreau Noul An, o sărbătoare închinată
de fapt Zeului Morţii, Samhain. Cu acest
prilej, druizii – preoţii cultului celtic – îi
instruiau pe oameni să-şi stingă focurile
care le alimentau vetrele, focuri care pentru
antici în general aveau o funcţie nu numai
practică, dar şi profund simbolică. În ace-
laşi timp însă, era aprins pe un deal un
mare foc care trebuia să primească ofran-
dele aduse zeului morţii – nu numai roade
ale pământului, dar şi sacrificii de animale
şi chiar oameni. Celţii credeau că, mulţu-
mit de ofrande, zeul permitea morţilor să
se întoarcă la căminele lor – credinţă care
stă de fapt la baza escapadelor nocturne în
costume care imită fantomele, vrăjitoare-
le, spiriduşii sau demonii, pentru că prin
acest act de imitare a spiritelor cei vii în-
cercau să intre în contact şi în comuniune
cu cei morţi.
Halloween-ul are aşadar la bază prac-
tici oculte prin care se încerca intrarea în
comuniune cu sufletele morţilor şi cu de-
monii, în urma unui ritual în care erau
sacrificaţi oameni în cinstea zeului morţii.
Şi, în ciuda unei aparenţe de farsă, joacă şi
distracţie cu care se îmbracă Halloween-ul
în modernitate, există mărturii care ates-
tă faptul că practica sacrificiului uman
este încă folosită în vremurile noastre,
chiar dacă bine ascunsă de indiscreţiile
publicităţii.
Chiar şi aparent inocentul joc de-a
„ne daţi ori nu ne daţi”, atât de familiar
în cultura americană, în care copii întreabă
37
 Minuni ale Sfântului Nectarie
Istoria ce urmează nu este o nuvelă scri-
să bine, pe care a născocit-o fantezia unui
visător, nici o poveste pentru copii mici şi
nici o creaţie artificială care serveşte vreun
scop dinainte stabilit. Este adevărată, isto-
ria mea personală, istoria vieţii mele, a unei
vieţi care, în decursul ei, a trecut prin mul-
te stadii de suferinţă, prin multe lupte şi
zbuciumuri sufleteşti, până când a ajuns să
găsească adevăratul ei sens
şi adevărata ei dezvoltare,
care au condus-o aproape
de Dumnezeu.
Războiul din 1940-41
m-a găsit tânăr, în vârstă de
20 de ani, şi l-am servit în
aviaţia de război. În aprilie
1941, în timpul misiunii, o
schijă de obuz, lovindu-mă
la ceafă, mi-a rupt mădu-
va coloanei vertebrale şi
mi-a provocat o hemoragie,
având ca rezultat o uşoară
paralizie a membrelor infe-
rioare, adică paraplegie.
A venit după aceea ocupaţia germană
şi, deoarece starea mea începuse să se ame-
lioreze încet, încet, am plecat în Orientul
Mijlociu ca ofiţer. Acolo am avut nenoroci-
rea să mă lovesc din nou la ceafă, ceea ce a
adus înrăutăţirea situaţie mele.
După ce s-a sfârşit al Doilea Război
Mondial, patria m-a trimis în aprilie 1947
în America. Îndată ce am ajuns acolo, am
40
solicitat o intervenţie chirurgicală la coloana
vertebrală. Dar, din salonul de operaţie am ie-
şit mai rău decât cum intrasem. Diagnosticul
a fost tetraplegie spasmatică, ceea ce însemna
că atât mâinile cât şi picioarele urmau să-mi
paralizeze complet.
Am rămas în America până în 1951, când
am revenit în Grecia. Aici am avut câteva
simptome de ameliorare, dar fără rezultate
concrete. În 1957, sănăta-
tea mea s-a agravat din nou
şi am plecat pentru a doua
oară în Statele Unite ale
Americii, de unde m-am
întors în 1961 cu tetraple-
gie completă, aşa cum am
amintit mai sus.
Din 1961 până în
1970, când m-am vinde-
cat, am stat la Aşezământul
Naţional de Recuperare
a Invalizilor, în cartierul
„Paleo Psihiko”, fiind deja
paralizat complet. De ase-
menea, în 1968 am vizitat din nou America
pentru câteva luni, iar în 1974 m-a invitat
doctorul Rask pentru a mă examina şi a con-
stata cu exactitate ce se întâmplase (adică în
ce chip mă vindecasem).
Mi-e foarte greu să istorisesc în câteva
rânduri evenimentele ce s-au petrecut în atâ-
ţia ani, referitor la evoluţia stării mele şi la
tulburarea sufletească care m-a însoţit în toţi
aceşti ani.
minuni contemporane
Îmi este greu să descriu în ordine cro-
nologică mulţimea simţămintelor pe care
le-am încercat: nădejdi care veneau să mă
ia pe aripile lor diafane şi deznădejdile care
întunecau totul în jurul meu. Asemenea va-
lurilor mării, care vin cu putere şi ne ridică
sus pe spuma lor, apoi ne afundă adânc, jos,
tot astfel mă copleşeau diferitele simţăminte,
purtându-mă încoace şi-ncolo, apoi lăsându-
mă adânc scufundat în deznădejde.
Nu este posibil să descriu chinul pe
care îl sufeream când o muscă mi se aşeza pe
frunte şi nu puteam face nici cea mai mică
mişcare pentru a o alunga, sau când transpi-
raţia mi se rostogolea atât de supărător pe
faţă şi mă aflam în neputinţa de a-mi ridica
mâna pentru a o şterge. De aceea, nu scriu
pur şi simplu istoria vieţii mele, ci mă măr-
turisesc, dezvăluind astfel diferitele cute ale
sufletului meu, întocmai cum veneau valu-
rile vieţii şi mă băteau, ca să fie prezentate
toate rănile pe care durerea le-a lucrat asu-
pra lui şi, mai mult decât atât, pentru a face
evidentă schimbarea acestor răni în bine-
cuvântare, pace şi bucurie, prin lucrarea
Dumnezeiescului Har.
În vremea aceea, după operaţie, am
cunoscut un mare om de ştiinţă, docto-
rul Howard Rask, profesor la Universitatea
din New York, la catedra de Medicină Fizică
Recuperatorie a Invalizilor, care, văzându-mă
decepţionat, pe un ton rugător mi-a zis: „Te
rog, Stavros, roagă-te lui Dumnezeu. Roagă-
te neîncetat! Fă-o, te rog, pentru mine, chiar
dacă tu nu crezi în El...”
Am plecat tulburat, gândindu-mă
în sinea mea: „Ce ironie... Eu am venit în
America pentru a mă vindeca, iar medicul
american mă trimite la DUMNEZEU!”
Seara, în patul meu, mă gândeam şi ziceam:
„Dar de ce insistă atât de mult acest om să
merg să-L găsesc pe Dumnezeu? Cine L-a
văzut pe Dumnezeu? Cum voi putea intra
în legătură cu El? Oare e uşor acest lucru?”
Am început să-mi cercetez şi să-mi examinez
gândirea: „Cine este Dumnezeu?” Şi ore în
şir îmi chinuiam mintea cu astfel de între-
bări, aşteptând un răspuns care, fireşte, n-a
venit. Ceasuri întregi mă chinuiam cu aceste
gânduri şi îndoieli, încât, la sfârşit, am sufe-
rit o zăpăceală, o inerţie în gândire.
Îndată ce mintea mea începea să cer-
ceteze şi să reflecteze asupra acestei teme,
deodată se oprea şi aştepta... Ce aştepta?
Nu puteam să înţeleg. Şi, în timpul acestei
opriri, un glas puternic a izbucnit dinlăun-
trul meu: „Doamne Dumnezeul meu, vreau
să mă apropii de Tine, dar nu ştiu cum!” Am
spus-o atât de tare, încât întreaga mea fiinţă
a tresăltat şi toată puterea mi s-a concentrat
în acest cuvânt: „VREAU”. Acest „VREAU”
este un cuvânt mic, dar cu o semnificaţie
foarte mare. Felul în care îl este pronunţat
are valoare: călduţ, cald sau fierbinte?
Trebuie să ne încredinţăm întreaga
noastră voinţă în mâinile Atotputernicului
Dumnezeu şi atunci El va lucru ca
Dumnezeu, în chip desăvârşit, şi ne va dărui
pacea Sa care ne va cuprinde întreaga noas-
tră fiinţă.
Aceasta aveam s-o înţeleg mult mai
târziu.
Când m-am întors din America, m-am
internat la Aşezământul de Recuperare a
Invalizilor, în cartierul „Paleo Psihiko”.
41
convertiri
„Două milioane de kilometri
în căutarea Adevărului”
Între 16 octombrie-8 noiembrie a.c.,
ne-a vizitat ţara în cadrul unui turneu
de conferinţe Klaus Kenneth, un elveţi-
an acum în vârstă de 64 de ani, pentru
a ne împărtăşi povestea sa neobişnuită.
Vreme de doisprezece de ani, viaţa
l-a purtat de la anarhie şi comu-
nism până la ateism, de la droguri
până la o cumplită depravare tru-
pească. În căutarea Dragostei şi
Adevărului, a cercetat mai toa-
te religiile lumii, trecând prin
- Aţi vorbit în treacăt, în conferin-
ţele ţinute până acum, despre Uniunea
Europeană. Ne puteţi spune cum vedeţi rela-
ţia dintre Ortodoxie şi Europa?
- Puteţi vedea în istorie ce s-a întâmplat
cu toate marile imperii, imperii precum cel
egiptean, cel roman, cel carolingian etc. –
toate s-au destrămat. Aşa se întâmplă cu
toate puterile lumeşti. Ele sunt de obicei
ostile Bisericii şi caută să o subjuge. De pil-
dă, în secolul al VIII-lea, regele Carol cel
Mare a căutat să impună în Apus adaosul
Filioque; în zilele noastre, după ce Grecia a
aderat la Uniunea Europeană, a fost silită
să renunţe la menţionarea religiei în acte-
le de identitate (e vorba, bineînţeles, de
romano-catolicism şi protestantism, prin
buddhism şi hinduism, meditaţie transce-
dentală şi yoga, prin ocultism şi ezoterism,
până la credinţele indienilor americani.
Descoperă Ortodoxia în urma unei în-
tâlniri proniatoare cu Arhimandritul
Sofronie de la Essex, al cărui fiu du-
hovnicesc a rămas până la moartea
acestuia. Am avut bucuria de a-i
lua un interviu, în care am în-
cercat să abordăm câteva subiecte
de interes pentru cititorii noştri.
credinţa ortodoxă) – astăzi grecii nu mai
au buletine în care să scrie „ortodox”. Se
poate vedea din cele întâmplate până acum
că Europa nu este deloc interesată de bi-
nele României, de a-i ajuta pe români. Au
vrut numai să o „prindă”; dau bani, însă
doar ca să primească mai mulţi bani îna-
poi. O astfel de dragoste are Europa – o
dragoste materială, lumească. E o dragos-
te care nu dă de bună voie, ci din interes
– aşa că, de fapt, Europa nu are dragoste.
Europa vrea ceva înapoi, mult mai mult
decât a dat; vrea putere, vrea influenţă...
- Vedeţi şi o posibilă influenţă seculari-
zantă, cu efecte duhovniceşti, în afară de cea
politică?
47
 - M-am tot întrebat, în răstimpul ceva şi mai frumos. Şi atunci când cunoşti
în care am stat aici, văzând aceste mi- acest mai bine, lepezi aşa-zisul bine de mai
nunate biserici, adevărate mărgăritare înainte – ceea ce cred oamenii că este bine.
preafrumoase – ce se va întâmpla când Iar acest mai bine este adevărata viaţă în
gândirea oamenilor va deveni din ce în Hristos; dar dacă cineva doar îţi vorbeş-
ce mai lumească, din ce în ce mai pose- te despre ea, nu-l crezi, fiindcă sunt doar
sivă? Vei fi condiţionat de lume să crezi cuvinte; ajungi să crezi abia când o expe-
că, pentru a fi mulţumit, trebuie să deţii riezi, când o trăieşti tu însuţi. Cunoaşterea
lucruri, trebuie să cumperi lucruri. Însă din încercare este esenţială; după ce o ai, te
singura mulţumire o poate da Hristos, iar poţi lepăda de cele lumeşti – înainte, nu.
dacă Îl dai pe El la o parte, atunci oamenii Taina propovăduirii este de a-i motiva pe
vor încerca să-şi găsească mulţumirea în- oameni să încerce să trăiască cu Hristos şi
tr-o maşină nouă, într-un ecran cu plasmă să vadă ei înşişi ce vine o dată cu aceasta.
nou, în toate aceste avuţii materiale... Sunt ortodox de douăzeci de ani; eram la
Când am fost în Braşov, m-am uitat început un ortodox care se uita la meciuri
la canalele TV muzicale de pe ecranele de tenis, de fotbal, ascultam multă muzică.
stradale (eu personal nu mă mai uit la te- Mi-au plăcut toate, dar acum le-am lepă-
levizor, şi văd acestea pentru prima dată); dat, deoarece nu mă mai hrănesc.
dacă le urmăreşti, vei vedea că toate me- Să vă zic ceva: într-o excursie de va-
lodiile sunt la fel – o uniformizare! –, iar canţă, nimeni nu mai este interesat de
toate fetele sunt pe jumătate dezbrăcate,
foarte atrăgătoare, transformându-se în-
Klaus Kenneth pe vremea când îl căuta
tr-un obiect al poftelor; am văzut acelaşi pe Dumnezeu în lumea hindusă
lucru şi în reclamele pentru maşini, care
includ acum o femeie atrăgătoare – dacă
îţi place femeia, îţi va place şi maşina. Se
vede în toate acestea un duh antihristic;
dacă ai duh lumesc, îţi vor place.
Noi toţi avem ceva lumesc în noi, ne
ispitesc acestea, ne-ar place, dar cu tim-
pul se poate vedea ce se ascunde în spatele
lor – un duh care te hăituieşte, dându-ţi
o viaţă falsă, neadevărată, o realitate vir-
tuală. Îi înţeleg pe oamenii aceştia, şi ce
încerc eu să fac? Încerc să le zic: dacă ai o
îmbrăcăminte frumoasă, dacă ai o maşină
frumoasă, dacă ai un prieten sau o priete-
nă frumoasă, e în regulă; numai că există
48
teologica
Mărturisirea de credinţă
de la Volos* (II)
(continuare din nr. 9)
Împreună cu
Sfinţii Părinţi şi
Sfintele Sinoade,
şi noi lepădăm şi
anathematizăm
toate ereziile ivite
de-a lungul istoriei
Bisericii. Din ve-
chile erezii care
au dăinuit până
astăzi, osândim Arianismul (ce dăinuieş-
te în mincinoşii Martori ai lui Iehova) şi
Monofizitismul – forma extremă a lui
Evtíhie şi cea mai moderată a lui Sevir şi
Dioscor – potrivit hotărârilor celui de-al
Patrulea Sinod Ecumenic de la Halkidón
(Calcedon) şi hristologiei marilor Sfinţi
Părinţi şi Dascăli precum Sfântul Maxim
Mărturisitorul, Sfântul Ioan Damaschin,
Marele Fotie şi din cântările noastre
liturgice.
2. Proclamăm că Papismul este pân-
tecele ereziilor şi rătăcirilor. Învăţătura lui
„Filioque” – adică purcederea Sfântului
Duh şi de la Fiul – este potrivnică tutu-
ror celor învăţate despre Sfântul Duh
de Însuşi Hristos. Întreaga ceată a
Părinţilor, în Sinoade şi în parte, socoteş-
te Papismul o erezie deoarece, în afară de
Filioque, a zămislit o sumedenie de alte
rătăciri, precum în-
tâietatea (primatul)
şi negreşelnicia (in-
failibilitatea) Papei,
azimile (pâinea
nedospită),foculcură-
ţitor (Purgatoriul),
neprihănita
zămislire (ima-
culata concepţie)
a Născătoarei-de-Dumnezeu, harul zi-
dit (graţia creată), cumpărarea iertării
(indulgenţele)… a schimbat aproape toa-
te învăţăturile şi obiceiurile în privinţa
botezului, mirungerii, dumnezeieştii îm-
părtăşiri şi a celorlalte Taine, şi a prefăcut
Biserica într’un stat secular.
Papismul din zilele noastre s’a abătut
şi mai mult decât Papismul medieval de
la învăţătura Bisericii, până într’acolo că a
ajuns să nu mai aibă nici o legătură cu ve-
chea Biserică Apuseană. A adus o puzderie
de noi exagerări în „Mariologia” sa, precum
învăţătura că Născătoarea-de-Dumnezeu
este împreună-răscumpărătoare (co-
redemptrix) a neamului omenesc. A
întărit „Mişcarea harismatică” a grupuri-
lor Penticostale (aşa-zis adunate în Duh).
A primit alte înnoiri aduse dumnezeieştii
închinări, precum dansuri şi instrumente
51
 Cum ne mântuim astăzi?
de vorbă cu Părintele David de la Mănăstirea Putna

(c) Călin Nemeş

- Mai iau creştinii iau în serios proble-
ma mântuirii?
- Nu cred lucrul acesta. Prea puţini.
Faptele vorbesc. Părintele Iachint de la
Putna spunea: „Vorba sună, fapta tună”.
Un creştin care ia în serios problema mân-
tuirii ar trebui să „zboare pe sus”, ca Sfinţii
Părinţi. De ce zic asta? Poate e un lucru
cam dur de zis, dar un creştin adevărat tre-
buie să fie un om în Duhul Sfânt – un om
transfigurat, un om care trăieşte în veşnicie
încă de acum. Ori, dacă nu se văd în noi
aceste roade, înseamnă că pentru noi creş-
tinismul e ceva, undeva, cândva – o poveste
frumoasă. Suntem pătimaşi, nu suntem
curăţiţi de patimi şi nici nu ne luptăm
pentru a ne curăţi. Desigur, sunt şi creştini ne vedea patimile şi a învăţa cum să le biru-
care iau în serios problema mântuirii, dar im constă în citirea cărţilor duhovniceşti.
aceştia sunt foarte puţini în comparaţie cu - După ce le vedem, trebuie să înceapă
masa de oameni a celor botezaţi. lupta cu patimile. Cum să luptăm pentru a
- Vorbiţi despre patimi, dar oare ne ve- le birui?
dem patimile? - Cu toate armele duhovniceşti: post,
- Ca să le văd, adică să le înţeleg, tre- rugăciune, răbdare, bărbăţie, ascultare,
buie mai întâi să mă raportez la o gândire smerita cugetare etc. Fiecărei patimi i se
duhovnicească, la o învăţătură duhovni- opune o virtute. Lucrând virtuţile, slăbim
cească care să-mi lumineze mintea şi inima, patimile până la anihilarea lor. O virtute
să încep să înţeleg diferenţa dintre o viaţă foarte importantă este trezvia duhovni-
păcătoasă şi una virtuoasă. Sunt creştini cească, care este în acelaşi timp şi armă, şi
care nu caută lucrul acesta şi se mulţumesc scut. Trezvia este şi un mod de a gândi şi de
cu o vieţuire dusă la un nivel psihologic al a simţi lucrurile. Trezvia mă pune pe mine
omului căzut. Un ajutor extraordinar în a permanent în faţa lui Dumnezeu. Şi, dacă
54
cuvăntul duhovnicului
trăiesc mereu în această trezvie, ea îmi de-
vine şi vedere duhovnicească a lucrurilor,
vedere de ansamblu a vieţii. Astfel, prin
această vedere, cu voinţa mea şi prin aju-
torul harului lui Dumnezeu, mă feresc de
rele.
- Se constată între creştini o lipsă de dra-
goste faţă de aproapele. De ce?
- Sfântul Maxim Mărturisitorul spu-
ne că dragostea este ultima virtute pe care
o dobândeşte omul. Întâi este curăţirea de
patimi, apoi luminarea, iar când omul în-
cepe să-L trăiască pe Dumnezeu, atunci
începe şi dragostea autentică. Atunci
când omul simte iubirea inefabilă a lui
Dumnezeu, care este dumnezeiască, în-
vaţă şi el cum să-l iubească pe aproapele.
Fără această gustare a iubirii dumnezeieşti,
omul nu prea are sistem de referinţă. El
iubeşte animalic, pătimaş, confundă dra-
gostea cu instinctul sexual şi astfel ajunge
la toate perversiunile. Pe de altă parte, pri-
vind din altă perspectivă, de jos în sus, nu
înseamnă că dacă nu am gustat abundent
din harul Duhului Sfânt, din darul iubirii
lui Dumnezeu, nu trebuie să ne silim şi noi
să iubim pe Dumnezeu şi pe aproapele.
Deci, să ne silim, potrivit Sfintei Scripturi
şi scrierilor Sfinţilor Părinţi.
- Însă dacă omul a înţeles ce trebuie să
facă, dar inima îi este împietrită?
- Cu voinţă, sileşte-ţi inima! Sfântul
Macarie cel Mare ne spune: „Apropiindu-
se cineva de Domnul, se cuvine, mai
înainte de toate, să se silească a săvârşi bi-
nele – chiar dacă inima sa nu vrea acest
lucru – şi să aştepte totdeauna, cu cre-
dinţă neclintită, mila Lui; să se silească să
iubească, chiar dacă nu are în el iubire; să
se silească să fie blând, chiar dacă nu are
în el blândeţe; să se silească să fie îndură-
tor şi să aibă inimă milostivă, chiar dacă
nu are din fire aceste însuşiri; să se sileas-
că să fie îndelung-răbdător, atunci când
este dispreţuit, iar când este batjocorit, să
nu se indigneze, după cum s-a scris: «Să
nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor» (Rom.
12:19). Să se silească spre rugăciune, chiar
dacă îi lipseşte rugăciunea duhovniceas-
că. Văzând, deci, Dumnezeu pe unul că
aşa se luptă şi cu sila, împotriva voii inimii
sale, vine către Domnul, îi va da adevărata
rugăciune a Duhului, îi va da iubire adevă-
rată, blândeţe adevărată, îndurare a inimii
şi bunătatea adevărată – într-un cuvânt, îl
umple de roadele Duhului” (Sf. Macarie
Egipteanul în „Omilii duhovniceşti”).
Deci, prima dată trebuie ca omul să se tre-
zească şi apoi să se silească.
- Cum trebuie să privim crucile, încer-
cările pe care ni le dă Dumnezeu?
- După modelul suprem: Hristos. Ce
atitudine a avut Mântuitorul nostru Iisus
Hristos faţă de cruce, aceeaşi atitudine tre-
buie să o aibă creştinul faţă de crucea de zi
cu zi a vieţii lui. Crucea trebuie privită ca
un dar al lui Dumnezeu, dar pentru aceas-
ta este necesară o înţelegere duhovnicească.
Omul trebuie să citească, să aibă duhovnic,
să meargă la biserică, ca să ştie ceva despre
cruce. Dacă nu înţelege ce înseamnă cru-
cea şi nu o va accepta cu smerenie, omul va
deveni ca tâlharul de-a stânga, care Îl hu-
lea pe Hristos. Un creştin, oricât ar fi el de
neputincios, dacă înţelege corect lucrurile
şi acceptă suferinţa crucii, a necazurilor,
55
dialog cu cititorii
O imensă cruce albastră …
Eram la începutul clasei a XII-a şi
m-am înscris la un curs de yoga în Arad, în
speranţa că prin acele exerciţii îmi voi vin-
deca scolioza. Auzisem de la o profesoară
care mergea şi ea la curs că efectele practicii
se simt imediat. Şi m-am dus şi eu, nu din
curiozitate, ci din dorinţa de a mă vindeca.
Mă duceam acolo o dată pe săptămâ-
nă, învăţam repede exerciţiile de yoga şi
începusem să le fac şi acasă, aproape zil-
nic. După câteva săptămâni visam să ating
perfecţiunea umană, prin activarea chakre-
lor. Mi-am schimbat şi meniul, devenisem
lacto-vegetariană, încetul cu încetul. Îmi li-
pisem pe frigider o listă cu alimentele yin şi
yang, încercând să mănânc echilibrat. Îmi
plăcea la nebunie acest stil de viaţă nou. La
un moment dat, ajunsesem să-mi doresc
să devin maestră yoga, practicam cu gân-
dul că o să-i învăţ şi pe ceilalţi să facă asta,
eram un discipol ambiţios, perseverent
şi… foarte intuitiv. Simţeam că trebuie să
plăteşti un preţ mult mai mare decât atât,
dar am avut curajul să risc, pentru a ajunge
la „capăt”, deşi habar nu aveam încotro mă
îndreptam.
După câteva luni de practică intensă,
mi-am dat seama că nu mai eram aceeaşi
– ceva se schimbase în mine prea repede şi
prea mult. Nu mai puteam să-mi fac sem-
nul crucii. Mi-era frică să-mi fac cruce. În
acel moment, am conştientizat că mi se în-
tâmplă ceva negativ, nesănătos. Exagerasem
cu yoga şi ajunsesem într-o nebuloasă cu
energie negativă. Eram mereu neliniştită,
îmi doream să plec de acasă, să trăiesc în
ashram cu ei, yoghinii. Într-o noapte, am
visat o imensă cruce albastră si m-am trezit
cu sentimentul că trebuie să renunţ la yoga
imediat – intuiţia îmi spunea că am intrat
într-un cerc de magie neagră. M-am bazat
pe intuiţia mea, speriată că o să mi se în-
tâmple ceva rău şi am renunţat la practică.
Am simţit puterea îngerilor şi puterea
demonilor. Am trăit pe pielea mea ajuto-
rul lui Dumnezeu şi al Maicii Domnului.
Am început să mă rog cu aceeaşi voinţă
cu care practicam yoga. Mi-am căutat un
duhovnic puternic şi am reuşit să revin la
adevărata mea identitate, cea de dinain-
te de yoga. Cursul la care am fost eu nu a
însemnat decât o spălare de creier, o ma-
nipulare psihică, cel puţin pentru mine.
Acum, după şapte ani de la acest eveniment
ciudat, sunt fericită că am trăit experienţa
aceasta, pentru că altfel nu L-aş fi cunoscut
cu adevărat pe Dumnezeu şi n-aş fi con-
ştientizat că există puteri ale binelui şi ale
răului care ne urmăresc neîncetat.
Alecsandra Maria
59
 Trei zile de doliu naţional în Serbia
după moartea Patriarhului Pavle
Pe data de 15 noiembrie a trecut la cele
veşnice Patriarhul Bisericii Ortodoxe din
Serbia, Prea Fericitul Pavle, care a păstorit
Biserica din această ţară timp de 20 de ani,
poate că cei mai tumultuoşi ani din istoria
recentă a Serbiei. Guvernul Serbiei a decre-
tat trei zile de doliu naţional cu acest prilej.
Preafericitul Pavle a trecut la Domnul la
vârsta de 95 de ani, într-un spital din Belgrad
în care se afla internat încă din 2007. În ulti-
mii ani, presa sârbă a scris
că Patriarhul ar fi cerut să
fie eliberat din funcţie,
însă solicitarea sa nu a
fost aprobată de Sfântul
Sinod. Mitropolitul
Amfilohije, adjunctul lui
Pavle, i-a ţinut locul în
tot acest timp.
Într-un mesaj
difuzat duminică, 15 no-
iembrie, preşedintele sârb
Boris Tadic arăta că dis-
pariţia patriarhului Pavle
reprezintă „o pierdere de
neînlocuit pentru întrea-
ga naţiune sârbă” şi o „pierdere personală”
pentru el însuşi. Guvernul sârb, reunit în şe-
dinţă extraordinară, a proclamat trei zile de
doliu naţional începând de luni.
Întronizat patriarh în 1990, Pavle a fost
liderul spiritual al ortodocşilor sârbi în toţi
anii tumultoşi şi sângeroşi ce au dus la destră-
marea fostei Republici Federale Iugoslavia.
La începutul anilor '90, în conflictele din
60
Croaţia şi Bosnia, Biserica Ortodoxă a fost
poate că singurul liant care a ţinut în condiţii
atât de vitrege la unitatea Serbiei – unitatea
ortodoxă a unei ţări atât de mici dar care a
provocat ura unor puteri atât de mari.
Ca patriarh, a încercat să atenueze
schisma cu Biserica Ortodoxă Sârbă Liberă,
cunoscută în prezent ca Noua Mitropolie de
la Graceaniţa, şi a făcut eforturi pentru a se
apropia de Biserica Ortodoxă Macedoneană,
considerată necanonică de către Patriarhia
ecumenică şi de celelalte biserici ortodoxe
răsăritene.
Înainte de a fi ales
drept cel de-al 44-lea patri-
arh al Bisericii Ortodoxe
Sârbe, Prea Fericitul Pavle
a fost episcop de Kosovo,
considerat de sârbi drept
leagănul culturii şi istori-
ei lor naţionale. Patriarhul
s-a deplasat în repetate
rânduri în Kosovo după
1999 pentru a-şi exprima
sprijinul faţă de episcopul
de acolo şi, implicit, faţă
de minoritatea sârbă. Deşi
Biserica Ortodoxă s-a mo-
bilizat cât a putut pentru
a împiedica desprinderea Kosovo de Serbia,
Pavle a fost considerat totuşi un element
moderat în sânul Bisericii, făcând ca aceas-
ta să fie instituţia care se bucură de cea mai
mare încredere în rândul celor 7,5 milioane
de sârbi, în mare majoritate ortodocşi.
Sursa: AGERPRES
actualităţi
CEDO condamnă Italia pentru
afişarea crucifixelor în şcoli:
urmează ţările ortodoxe?
Curtea Europeană a Drepturilor
Omului (CEDO) a condamnat Italia la
începutul lunii noiembrie pentru afişarea
crucifixelor în şcolile publice pe motiv că
acestea încalcă dreptul copiilor la libertate
religioasă. CEDO a dat astfel câştig de ca-
uză, în cazul „Latusi vs. Italia”, unei mame
care a reclamat faptul că prezenţa simbo-
lurilor religioase în şcolile publice încalcă
libertatea de conştiinţă şi educaţie a copiilor
săi. Şi aceasta, în ciuda faptului că toate in-
stanţele civile italiene respinseseră reclamaţia
femeii. Cf. Ro.altermedia.info
Cazul se poate constitui într-un prece-
dent periculos din două puncte de vedere:
o dată pentru ţările ortodoxe care se află în
situaţii similare şi a doua oară datorită situa-
ţiei inedite ca deciziile CEDO să fie folosite
de propaganda anticreştină, antifamilie şi
prohomosexualitate, spre exemplu, pentru a
impune implementarea unor decizii profund
ostile majorităţii cetăţenilor dintr-o ţară nu-
mai la dorinţa unor minorităţi ideologice,
sub pulpana drepturilor omului.
De altfel, un sondaj realizat la puţin
timp după decizia CEDO în Italia şi dat pu-
blicităţii de publicaţia italiană Corriere della
Sera a arătat că decizia a provocat o profundă
ostilitate în societatea italiană, aproape 90%
dintre italieni declarându-se împotriva de-
ciziei CEDO. Mai mult decât atât, aproape
toate partidele italiene, inclusiv cele de cen-
tru-stânga, şi-au declarat dezacordul faţă de
această ingerinţă a CEDO în chestiuni legate
de simbolurile care dau identitate unei ţări.
Decizia CEDO nu ne poate lăsa indi-
ferenţi, întrucât un caz similar a avut loc în
ţara noastră când un profesor de filosofie din
Buzău, Emil Moise, a reclamat la Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării
(CNCD) – un corp juridic parazitar înfi-
inţat de guvernul Năstase la presiunea UE
– prezenţa icoanelor în sălile de clasă din
România. CNCD i-a dat câştig de cauză
profesorului dar instanţele româneşti au res-
pins, la fel ca în cazul din Italia, reclamaţia
acestuia.
Venind în întâmpinarea acestor îngri-
jorări, potrivit Mediafax Biserica Ortodoxă
Greacă le cere creştinilor din Europa să se
unească împotriva interzicerii simbolurilor
religioase în şcolile publice din Italia. Tocmai
pentru că se teme că situaţia ar putea crea
un precedent, Biserica Ortodoxă din Grecia
a convocat reuniunea de urgenţă a Sfântului
Sinod pentru a întocmi un plan de acţiune.
Întâistătătorul Greciei, Arhiepiscopul
Ieronim a criticat decizia CEDO tocmai
pentru că a ignorat rolul pe care l-a jucat şi
îl joacă creştinismul în conturarea identităţii
europene, subliniind faptul că nu numai mi-
norităţile au drepturi ci şi majorităţile.
Temerile Bisericii Ortodoxe din Grecia
nu sunt neîntemeiate şi nici ale noastre nu
ar trebui să fie, dacă avem în vedere că ime-
diat după decizia CEDO, Helsinki Monitor,
un grup care militează pentru drepturile
omului, încearcă să folosească situaţia din
Grecia ca precedent şi a solicitat instanţelor
din Grecia să scoată icoanele Mântuitorului
din sălile de judecată, iar Biblia să nu mai
fie folosită ca fundament pentru depunerea
61