Cei trei magi de la răsărit
pag. 1 pag. 31 | al optulea veac
„Voi cine ziceţi că sunt Eu?”
editorial | pag. 2
prăznuiri | pag. 6
Să nu uitaţi, oameni buni!
La două decenii de la jertfa lui Dec. ’89
pag. 9
Vom muri şi vom fi liberi!
amintiri despre Revoluţia din dec. 1989
şcoala părinţilor | pag. 15
Părinţilor, îngrijiţi-vă de sufletele
copiilor voştri!
cauzele bolilor | pag. 18
Medicamentul care vindecă definitiv
nu e rentabil
pag. 20
Glicemia normală şi vitamina C,
condiţii pentru o imunitate ridicată
cu noi este Dumnezeu | pag. 25
„Fiecare zi este o nouă şansă la mântuire”
Revista apare cu binecuvântarea
IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
Cum şi-a pierdut România suveranitatea
în favoarea Uniunii Europene
de ziua sa naţională
pag. 37
Ce treabă au Consiliul Europei
şi senatul României cu morţii noştri?
pag. 39 | minuni contemporane
Minuni contemporane
ale Sfântului Nicolae
pag. 41
Sfântul Ierarh Spiridon
făcătorul de minuni
pag. 46 | convertiri
„Două milioane de kilometri în căutarea
Adevărului”, interviu cu Klaus Kenneth (II)
pag. 49 | teologica
Mărturisirea de credinţă de la Volos (III)
pag. 51 | dialog cu cititorii
pag. 55 | actualităţi
 „Voi cine ziceţi că sunt Eu?”
Când unii oameni nu
găsesc răspuns la întrebarea
Ta: „Voi cine ziceţi că sunt
Eu?”, atunci eu,
Doamne, sunt fe-
ricit că pot să Te văd pe
Tine, Dumnezeu-Om şi
Om-Dumnezeu.
În scutecele sărace, pe
paiele din ieslea grajdului
întunecos din Bethleem, Te
văd om!
În glasul îngerilor, în lumina care
Îţi învăluie locuinţa săracă, Te recunosc
Dumnezeu!
Când fugi în Egipt de frica lui Irod,
Te văd om slab.
Când, în Egipt, văd idolii din tem-
ple striviţi la pământ prin sosirea Ta, Te
văd Dumnezeu atotputernic.
Când, în Nazaret, înaintea lui
Dumnezeu şi a oamenilor, creşti cu anii
şi cu înţelepciunea, Te văd om Care n-ai
ajuns încă la vârsta desăvârşită.
Iar când la doisprezece ani stai în
mijlocul învăţaţilor din Templu, ascul-
tându-i şi întrebându-i, pe lângă uimirea
cărturarilor, mă uimesc şi eu, şi mărtu-
risesc înţelepciunea veşnică ascunsă în
omenirea Ta.
Om eşti când Ţi-e foame, om eşti
când dormi în corabie. Dar când Te
plimbi pe valuri, când porunceşti furtunii
şi vânturilor, când saturi
cinci mii de oameni cu cinci
pâini - Te văd Dumnezeu.
Când Te cobori în râu
şi Te botezi, când Te plângi
că nu ai nici o piatră unde
să-Ţi odihneşti capul, când
Te laşi prins şi legat, Te văd
om, înconjurat de slăbiciuni
omeneşti.
Când însă cerul se
deschide şi de sus Dumnezeu Tatăl glă-
suieşte „Acesta este Fiul Meu cel iubit,
întru Care bine am voit”, când aşterni
la pământ pe călăii Tăi, când sub picioa-
rele Tale pământul se cutremură, când
soarele se întunecă, nesuferind să vadă
răstignirea Ta, atunci Te văd Dumnezeu.
Când Te văd mort pe Cruce, văd pe
omul durerilor.
Om eşti în mormântul pecetluit.
Când ieşi din mormânt, nestricând
peceţile, eşti Dumnezeu.
Cu aceşti ochi, cu această inimă,
cu această credinţă, mă apropii şi eu de
ieslea săracă din Bethleem, care a fost lea-
gănul Tău, Doamne. Îmi plec genunchii
cu păstorii cei simpli şi cu magii cei în-
ţelepţi şi mă închin Dumnezeului meu,
făcut Om pentru mine şi pentru noi toţi.
Arhimandritul Sofian (Boghiu)
Bethleem, 1970
1

Există o logică a rapacităţii şi a puterii
– calea lui Cain – a celor şmecheri, care se
descurcă în lumea asta, care se îmbogăţesc
repede, care dictează şi stăpânesc. Aceştia
poartă numele de fii ai omului, ai căruia îm-
părăţii şi aparţin. Dar mai există şi o altă
logică, a acelora care umblă pe calea lui Abel,
ucis mişeleşte în câmp de fratele său Cain.
Aceştia se numesc fii ai lui Dumnezeu pen-
tru că, asemenea lui Set, urmaşul lui Adam
şi ai lui Enos, fiul său, ei cheamă numele
Domnului Dumnezeu. Aceştia, adică, nu
se încred într-înşii, în slava şi bogăţia lumii
acesteia, ci în Tatăl – în mâinile Căruia se
află toată puterea în cer şi pe
pământ. Şi, pentru că prin
credinţă şi prin întreaga lor
viaţă se ţin aproape de casa
Domnului, se mai spune
despre ei că sunt şi fii
ai Împărăţiei.
2
Ei au murit
pentru ca
neamul românesc
să învie, iar noi
am preferat
să ne uităm
la televizor
Fiii omului îşi înmulţesc arginţii, vi-
clenesc, judecă, urăsc şi chiar ucid – căci,
într-un fel sau altul, văd în ceilalţi doar
nişte slujitori ai patimilor lor egoiste. De
aceea, fac orice pentru a dobândi puterea
mult-râvnită. Ei sunt tare mult slăviţi de
oameni, deşi cunosc doar puţin sau chiar
deloc dragostea de aproapele. Ei cred că
stăpânesc lumea sau măcar o parte a ei,
îşi asigură viitorul prin mulţimea averii
adunate – şi totuşi sunt permanent ne-
liniştiţi, le este frică de singurătate, de
sărăcie şi de moarte. Presimţirea sum-
bră că într-o zi totul se va descoperi nu
le dă pace. Le este frică. Şi, într-adevăr,
„ca nişte oi în iad sunt puşi, moartea îi va
paşte pe ei”, iar „ajutorul ce-l nădăjduiau
din slava lor se va învechi în iad”. Ps.48:15 
Ceilalţi, fiii lui Dumnezeu, sunt în-
totdeauna trecuţi cu vederea de oameni
şi de istorie, sunt consideraţi „fraieri”,
editorial
sunt neglijaţi, batjocoriţi şi striviţi – iar
în anumite momente istorice (cum a fost
comunismul la noi) sunt torturaţi, omo-
râţi şi aruncaţi în gropi comune, ca nişte
stârvuri oarecare. Acestora li se potrivesc
cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Au
suferit batjocură şi bici, ba chiar lanţuri
şi închisoare;  au fost ucişi cu pietre, au
fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăs-
trăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit
în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi,
strâmtoraţi, rău-primiţi.  Ei, de care lu-
mea nu era vrednică, au rătăcit în pustii,
şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile
pământului”. Evr.11:38
Aceştia, deşi se ostenesc şi suferă
mult, o fac cu bucurie. Ei sunt conştienţi
că numai prin suferinţă poate fi cură-
ţit şi alungat păcatul, aşa cum biruinţa
se câştigă în război numai prin multă
luptă, durere şi jertfă; iar de război din
partea Celui rău avem parte în fiecare zi
a vieţii noastre. Aceşti oameni sunt în-
totdeauna liniştiţi, nu se plâng şi rabdă
îndelung, cu smerenie, ocări şi necazuri
de la fraţii lor. Lor nu le este frică de sin-
gurătate, pentru că Dumnezeu, în chip
simţit, este totdeauna prezent în inima
lor. Nu se tem nici de sărăcie, căci nu
au ce pierde – doar Dumnezeu le-a dat
totul! Nici măcar de moarte nu se tem,
fiindcă toată viaţa şi-au pus-o în mâna
Celui către care au să se ducă. Aceştia
sunt singurii oameni de pe faţa pămân-
tului care nu se tem de moarte. Pe ei îi
iubeşte Dumnezeu ca pe nişte adevăraţi
fii; pentru ei mai rabdă lumea aceasta şi
nu-Şi întoarce faţa de la ea. Despre aceşti
oameni am vrea să vorbim în acest nu-
măr al revistei, acum, la douăzeci de ani
de la jertfa din Decembrie 1989.
Comunismul a fost adus peste
noapte în România de către trupele de
ocupaţie bolşevică. Poporul român s-a
trezit, dintr-o dată, că trebuie să primeas-
că o conducere şi o ideologie antihristică
în esenţa ei, care vroia să-L scoată pe
Dumnezeu din inima oamenilor. Şi a în-
ceput un război ascuns, sute de mii de
români umplând puşcăriile şi lagărele.
Acolo, în camerele de tortură şi în celu-
lele de la Piteşti, Aiud, Gherla şi Canal,
poporul român a mărturisit pe Hristos,
deci împotriva comunismului. Acolo,
în inimile şi trupurile tinerilor, s-a dus
lupta fiarei pentru a birui neamul creş-
tin ortodox al românilor. Şi pentru că au
existat Valeriu Gafencu, părintele Daniil-
Sandu Tudor şi nenumăraţi alţii, ştiuţi şi
neştiuţi de oameni, în inima cărora nu
a încetat pomenirea numelui Domnului
Dumnezeu, comunismul nu a biruit.
Dovada am primit-o în Decembrie
1989, când, din nou, neamul românesc a
fost primenit prin jertfă. Din inima unui
popor care părea subjugat comunismu-
lui a izbucnit un strigăt de contestare a
acestei demonice ideologii. Ce lucru mi-
nunat! Copii şi tineri care nu avuseseră
parte de o educaţie creştină au ieşit în
stradă pentru a se împotrivi cu propri-
ile piepturi fiarei roşii şi a o birui prin
jertfa lor. Deşi majoritatea lor nu ştiau
absolut nimic despre mărturisirea creşti-
nă anticomunistă a celor care trăiseră cu
numai două generaţii înainte, s-au arătat
3
editorial

Să nu uitaţi, oameni buni!

La două decenii de la jertfa lui Decembrie ’89

Motto: Să nu uitaţi, oameni buni, că am plecat

cu sufletul curat şi că am murit din prea multă dragoste.
Să nu credeţi cumva că n-am ştiut ce fac; toţi am ştiut!
Şi câteodată, când călcaţi mai apăsat, amintiţi-vă
că pământul acesta se sprijină pe piepturile noastre.

sora eroului-martir Dragoş Mladinovici

Mărturiile au fost preluate din albumul omagial „Miracol ’89”, apărut cu

binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Teoctist în decembrie 1999

RADU IONESCU,
EROU-MARTIR
14 iunie 1972 – 21 decembrie 1989

Pentru a putea înţelege ce înseamnă
jertfa acestor copii, trebuie să mergem îna-
poi la Altcineva, care S-a jertfit acum 2000
de ani. Dacă nu credem în acea Jertfă, cu
atât mai puţin o vom crede pe aceasta.
„I-am mulţumit lui Dumnezeu că mi
l-a dăruit şi mi l-a lăsat 17 ani! Eu am fost
doar cea care l-a adus pe lume şi l-am cres-
cut. Dar viaţa nu de la mine o are! Persoana
mea nu contează, n-am fost decât un ghiveci
în care Dumnezeu a sădit o floare.
Când era vorba de minciună, parşivenie
cum o numea el, era prompt şi categoric.
«Mamă, mi-a zis odată, îmi pare rău
că tu eşti credincioasă şi suferi mai mult.
Dar am impresia că-L iubeşti mai mult pe
6
El decât pe mine». «Da, i-am răspuns, ăsta-i
adevărul, pentru că El este izvorul iubirii din
care îţi dau şi ţie. De la Dumnezeu vine toată
dragostea – şi a mea pentru tine!...»
Şi să fiu supărată pe Dumnezeu că pe
Radu nu-l mai doare nimic, că este acolo
unde nu mai e boală, chin, suferinţă, ură,
minciună?!...
Când am fost anunţată, am căzut în
genunchi şi m-am rugat: «Doamne, întăreş-
te-mă în încercarea asta grea!»
El aşa de mult a iubit lumea, încât L-a
dat pe singurul său Fiu pentru ea. Abia acum
înţeleg asta. Eu nu l-aş fi dat pe Radu pen­
tru lume, pentru Revoluţie, dar acum înţeleg
moartea, transferul acesta, înălţarea!”
prăznuiri
Vom muri şi vom fi liberi!
amintiri despre Revoluţia din decembrie 1989
„Bucuraţi-vă, suflete curate de crin!
Bucuraţi-vă, că pe acestea nu le-a în-
tinat nici un chin” – iată două din
stihurile închinate Mucenicilor români
din temniţe. De-a lungul istoriei, nea-
mul nostru a dăruit lui Dumnezeu
drept jertfă cele mai curate suflete pen-
tru a-şi continua existenţa. O mulţime
de sfinţi români, încă din primele vea-
curi creştine, au murit ca martiri în
apărarea credinţei.
Au trecut 20 de ani de la Revoluţia
din decembrie 1989, despre care părinte-
le Constantin Galeriu spunea că „a fost
singura revoluţie în care revoluţiona-
rii şi-au vărsat propriul sânge, fără să-l
verse şi pe al altora”. În amintirea tine-
rilor care s-au jertfit, am stat de vorbă
cu doi participanţi la evenimentele din
decembrie 1989 – părintele Mihail G.,
care a luat parte la luptele purtate, şi
doctoriţa Anca M., care a fost de gardă
la Spitalul Colţea în noaptea dinspre 21
spre 22 decembrie.
 Părintele G.
- Am ajuns în Piaţa Universităţii pe 21
decembrie, în jurul orei 14:00. Acolo erau
câţiva scutieri, cu căşti pe cap şi cu scuturi
albe din carton presat. Pe aceste scuturi
erau urme de bulgări de pământ, ceea ce
însemna că manifestanţii aruncaseră în ei
cu pământ. Nu ţin minte să fi văzut teamă
pe faţa cuiva. Din când în când se striga:
„Nu vă fie frică, Ceauşescu pică!”
Pericolul de a-ţi pierde viaţa era cu-
noscut de aproape toţi dintre noi, pentru
că ştiam ce s-a întâmplat în ţară de la pos-
turile de radio „Vocea Americii” şi „Europa
Liberă”. În plus, printre noi veniseră câteva
zeci de timişoreni şi povesteau în gura mare
despre măcelul care se petrecuse acolo. Era
o explozie de curaj – curaj creştinesc, pen-
tru că acolo s-a spus ceva ce poate doar pe
vremea marile prigoane împotriva creştini-
lor din antichitate să se mai fi spus: „Vom
muri şi vom fi liberi!” Cine poate să spu-
nă că va muri şi va liber, decât cineva cu o
credinţă profundă, cu credinţă în viaţa de
dincolo?
Emoţionant a fost şi momentul când,
pe înserat, ne-am aşezat în cercuri concen-
trice şi am spus cu glas tare „Tatăl nostru”.
Era cutremurător să vezi cum răsuna Piaţa
Universităţii de glasurile celor ce rosteau
această rugăciune, mai ales că în ultimele
decenii ea se spunea mai mult în şoaptă.
După o vreme, am auzit nişte strigăte în-
grozitoare – când m-am întors, am văzut
un autocamion mare militar care intrase
în mulţimea de revoluţionari şi s-a oprit în
scutieri. Nişte oameni mi-au povestit că ar
fi omorât mai multe persoane, printre care
10
şi copii. Au intrat şi în scutieri, făcând şi
acolo câteva victime.
După ce s-a întunecat, s-a tras de
câteva ori. Trăgeau în sus, cu trasoare.
Trasoarele sunt gloanţe luminoase, a că-
ror traiectorie se vede pe cer. Probabil că
unii dintre ei trăgeau în plin, pentru că ici-
colo mai cădeau dintre noi! S-ar putea ca
nu numai cei din trupe să fi tras, ci şi cei
strecuraţi printre noi. La un moment dat,
am văzut pe cineva îmbrăcat în pufoaică
– credeam că este muncitor şi i-am spus:
„Haide să mai luăm pe cineva, să aducem
câteva maşini, să facem o baricadă, ca să
nu năvălească printre noi la noapte!” Când
l-am apucat de pufoaică, am simţit cum
scârţâie în mâna mea. Mi-am dat seama că
era o pufoaică nouă şi că, de fapt, nu este
muncitor, ci securist; i-am zis: „Iartă-mă,
nu mi-am dat seama că eşti deghizat!” şi
am trecut mai departe.
Când auzeam salvele trase de zeci şi
zeci de arme fugeam, după care ne întor-
ceam înapoi. Am reuşit să facem o baricadă
din maşini de mare tonaj. Cu această oca-
zie, am asistat la una din minunile care au
avut loc atunci. Un tânăr a sărit dintr-un
camion şi a căzut într-o baltă de motorină
care ardea. A căzut pe spate. L-au ridicat
nişte băieţi repede şi, văzând focul de pe
el, au început să-l stingă cu bere, neavând
altceva la îndemână. Uimitor este faptul că
au reuşit să stingă focul! În timp ce unii
turnau bere, alţii scoteau hainele de pe
el, pentru că avea mai multe jachete. Nu
a avut nici cea mai mică arsură, deşi l-am
văzut arzând în flăcări. Părintele Galeriu
şcoala părinţilor
Părinţilor, îngrijiţi-vă de sufletele copiilor voştri!
despre pericolul lui „Harry Potter” şi al altor
cărţi prin care copiii sunt iniţiaţi în vrăjitorie
Sâmbătă 28 noiembrie,
cu începere de la ora 14:00,
în Carrefour Orhideea –
Bucureşti s-a desfăşurat
„Atelierul de Magie Harry
Potter”. Iată anunţul pe
care l-au făcut organizatorii evenimen-
tului: „Tainele vrăjitoriei nu vor mai fi un
secret pentru nimeni, deoarece Lord Magnus
Arcturus (specialist în fenomene ştiinţifi-
co-fantastice), Mr. Arsenius Trasnelius (un
bun cunoscător al substanţelor şi un mare fa-
bricant de poţiuni), precum şi Ms. Petrova
Vulchanov (specialist în formule magice) îşi
vor demonstra abilităţile vrăjitoreşti în lecţii
de magie extraordinare. Alături de cele mai
cunoscute vrăjitoare din Grecia Antică, ta-
rantulele Circe şi Phaedra, distracţia va fi
maximă. [...] Sunt patru cursuri magice în
cadrul cărora copiii vor învăţa să facă poţiu-
nea elixirului vieţii, a puterii sau a dragostei,
precum şi vrăjile Aparecium, Aguamenti sau
Incarcerus”. Oare aceasta să fie doar o dis-
tracţie?... Oare mediatizarea practicilor
magice este doar un joc lipsit de urmări
pentru viitorul copiilor noştri?...
Copil fiind, îmi era întotdeauna frică
de vrăjitoarele din poveştile pe care le ci-
team. Asistăm astăzi cu durere la modul în
care cei mici sunt îndemnaţi să devină vră-
jitori şi, din nefericire, societatea nu face
nimic pentru a schimba si-
tuaţia. Apar tot mai multe
cărţi şi filme în care copiii
sunt familiarizaţi cu lumea
magicienilor, întâlnim tot
mai des (din păcate, chiar
şi în şcoli şi muzee!) afişe care îi invită pe
micuţi să înveţe vrăjitoria. Iar părinţii răs-
pund cu bucurie unor asemenea invitaţii.
Copiii lor experimentează vrăjile despre
care citesc, iar consecinţele sunt dintre cele
mai dureroase pentru sufletele lor şi ale ce-
lor din jur.
Cazul poate cel mai frapant şi cel mai
tulburător pentru toţi cei care nu rămân
indiferenţi faţă de hrana sufletească a ce-
lor mici îl reprezintă fenomenul generat de
cărţile şi filmele „Harry Potter” – o pre-
lungire directă a duhului care însufleţeşte
Halloween-ul. Vândute în zeci de milioane
de exemplare, cărţile au generat o adevă-
rată isterie printre copiii care, deodată, au
început să se viseze vrăjitori şi magicieni!
Ceea ce a reuşit cu adevărat fenomenul
„Harry Potter” este tocmai dezvoltarea in-
teresului copiilor pentru vrăjitorie, magie
şi, în general, practicile oculte. Căutările
pe internet după „Harry Potter” conduc
de multe ori către pagini care promovea-
ză vrăjitoria şi magia; librarii din S.U.A.
şi Marea Britanie declară că fenomenul
15
Medicamentul care vindecă
definitiv nu e rentabil
Scandalul care a apărut odată cu impu-
nerea aşa-zisului vaccin pentru cancerul de
col uterin şi, mai nou, a vaccinului împotriva
gripei porcine a atras atenţia opiniei publice
mondiale asupra unei probleme care, prac-
tic, era cu totul neglijată până acum. Este
vorba de interesul companiilor farmaceu-
tice şi a celor „sponsorizaţi” de acestea în a
promova anumite medicamente şi vacci-
nuri ce aduc câştiguri colosale. Gravitatea
fenomenului a făcut ca dintru început să se
manifeste o anumită reţinere: cum ar putea
cineva să ne vindă medicamente care ne pot
chiar îmbolnăvi şi omorî, numai ca să-i iasă - Ce model de cercetare vi se pare cel mai
bani? Într-adevăr, lucrurile păreau încredi- eficient, cel al Statelor Unite sau cel european?
bile, însă evenimentele care s-au derulat în - Evident că modelul american, la care
ultimul an, ca şi descoperirile făcute publi- participă în mod activ capitalul privat, este
ce în mass-media, au confirmat acest lucru: mult mai eficient. Puteţi lua ca exemplu pro-
există o politică farmaceutică care nu e inte- gresul spectaculos al industriei informatice,
resată de binele omului, ci de profit cu orice unde capitalul privat este cel ce finanţează
preţ... cercetarea de bază şi cea aplicată. În ce pri-
În data de 7 august 2007 a apărut în veşte industria sănătăţii, însă... am rezerve...
cadrul rubricii La contra din ziarul spaniol - Vă ascult.
La Vanguardia un interviu cu Sir Richard J. - Nu se poate ca cercetarea în dome-
Roberts (laureat al Premiului Nobel pentru niul sănătăţii umane să depindă numai de
Medicină în 1993 şi participant la Campus rentabilitatea economică. Ceea ce e bine din
Excellence, ce reuneşte la Fuerteventura 14 punctul de vedere al dividendelor nu este în-
laureaţi Nobel), sub titlul „Medicamentul totdeauna bine pentru oameni.
care vindecă definitiv nu este rentabil”. - Explicaţi-ne.
Richard J. Roberts este unul din cercetă- - Industria farmaceutică vrea să fie utilă
torii consacraţi în domeniul biotehnologiilor. pentru pieţele de capital...
18
 Glicemia normală şi vitamina C,
condiţii pentru o imunitate ridicată
sau despre cum ne putem apăra de bolile infecţioase
- partea I -

Din păcate, după cum spunea Sir

Richard J. Roberts, laureat Nobel, ştiin-
ţa medicală a zilelor noastre este puternic
influenţată de interesele marilor companii
farmaceutice, într-atât încât studii esenţi-
ale pentru sănătatea omenirii sunt trecute
sub tăcere, iar altele făcute la comandă
sunt super-mediatizate. Având în vedere
aceste lucruri, începând cu acest număr
vom scoate la iveală câteva dintre marile
descoperiri ale ştiinţei medicale a moder-
nităţii, pe care ar fi bine dacă fiecare dintre
noi le-ar lua mai în serios.
Vom începe cu abordarea metode-
lor de vindecare care s-au experimentat în
cazul uneia dintre cele mai grave boli in-
fecţioase: poliomielita. Aceste studii sunt
relevante pentru tratarea bolilor infecţi-
oase îndeobşte, în condiţiile în care trăim
sub presiunea mediatică a psihozei gripei
porcine.
Este greu sau imposibil de găsit în
manualele facultăţilor de medicină o altă
metodă de prevenire şi tratament a poli-
omielitei şi a altor boli similare în afara
vaccinului. Şi, totuşi, realitatea se pare
că arată altfel. Au existat tratamente efi-
ciente, au fost aplicate pe oameni, s-au
obţinut rezultate – dar tratamentele re-
spective nu s-au făcut cu substanţe sau
20
formule patentabile, deci nu aduceau bani
unei anumite industrii. Ca urmare, au fost
trecute sub tăcere.
În 2004, doctorul Juan Manuel
Martinez Mendez a publicat un foarte in-
teresant articol în revista Townsend Letter
for Doctors and Patients. Aşa cum preci-
zează autorul, articolul este „un mic tribut
către marii oameni de ştiinţă aproape ne-
cunoscuţi în şcolile medicale de astăzi. Ei
merită recunoaştere pentru modul în care
au înţeles cauzele reale ale bolilor acute şi
cronice, cât şi pentru abordarea corectă pe
care au avut-o în prevenirea şi tratarea re-
spectivelor boli”.
Întrebarea pe care şi-a pus-o autorul
este dacă „poliomielita şi bolile simila-
re pot fi prevenite, tratate sau vindecate
fără vaccinare. Mai multe studii de caz
arată că au fost folosite cu succes metode
cauzele bolilor
alternative de tratament şi prevenire în
timpul epidemiilor din anii ’50. În acea pe-
rioadă, metodele alternative de prevenire şi
tratament a poliomielitei au fost neglijate
în favoarea vaccinării în masă. Este vorba
de trei abordări: a) administrarea orală sau
intramusculară / intravenoasă a vitaminei
C; b) administrarea orală a unei soluţii de
clorură de magneziu şi c) aplicarea unei di-
ete ce limitează aportul de zahar”.
Rolul nutriţiei în dobândirea şi men-
ţinerea sistemului imunitar a fost ignorat
sau insuficient înţeles, dar mai ales insufi-
cient şi incorect comunicat. De exemplu,
nu s-a scris despre rolul glicemiei în imu-
nitate, nici despre rolul vitaminei C în
doze considerate mari, deşi cercetările
pe animale arată că aceste doze sunt ne-
cesare şi au efecte deosebit de bune asupra
organismului.
Regulile sunt simple şi se pot observa
la animale:
• glicemia normală constantă este unul
dintre cei mai importanţi factori pen-
tru imunitatea şi eficienţa funcţionării
organismului;
• vitamina C în doze mari are efecte de-
osebite, acţionând ca un antiviral.
Societatea Internaţională de Medicină
Ortomoleculară menţionează în articolul
„Vitamina C ca antiviral: totul este doza”:
„Corpurile noastre nu pot produce vita-
mina C, deşi majoritatea animalelor poseda
încă mecanismele prin care produc cantităţile
necesare de vitamină C. Dar de cât de multă
vitamină C avem nevoie? Argumentele pot
fi găsite dacă ne uitam la câtă vitamină C
produc animalele în corpurile lor. Răspunsul
este: multă vitamină C. Majoritatea ani-
malelor produc o cantitate ce corespunde la
un adult uman cu 5.000 – 10.000 de mg de
vitamina C pe zi. Este puţin probabil ca ani-
malele să fi ajuns să producă atât de multă
vitamină C dacă nu ar fi avut nevoie de ea şi
dacă nu ar fi folosit-o. Chiar şi în celulele din
multe ţesuturi umane, concentraţia de vita-
mină C este şi de 25 de ori mai mare decât
concentraţia din sânge.
Nevoia de vitamină C a fiecărei per-
soane diferă datorită deosebirilor genetice şi
biochimiei individuale. Mai mult, corpuri-
le noastre trec prin nivele diferite de stres şi
consumăm alimente diferite. De aceea, nive-
lul de vitamină C pentru un adult ce doreşte
să-şi menţină sănătatea variază între 2.000
şi 20.000 de mg pe zi. Linus Pauling lua per-
sonal 18.000 de mg de vitamina C pe zi (18
grame). A fost ridiculizat de nenumărate ori
pentru asta, dar este interesant de observat
că d-rul Pauling avea două premii Nobel
mai mult decât criticii săi. A murit la vârsta
de 93 de ani. Dr. Abram Hoffer, coleg cu dr.
Pauling, lua şi el megadoze de vitamină C şi
a recomandat cu succes dozele mari de vita-
mină C către mii de pacienţi, în cei 55 de ani
de practică medicală. Dr. Hoffer a murit la
vârsta de 91 de ani”.
Dar să ne întoarcem la articolul doc-
torului Juan Manuel Martinez Mendez:
„Întâi a fost contribuţia de excepţie a d-
rului Benjamin Sandler, un nutriţionist care
a observat că iepurii nu se îmbolnăvesc de
poliomielită: «Autorităţile au observat că în
mod normal iepurii sunt rezistenţi la viruşii
poliomielitei. Dr. Sandler a mai observat că
studiile arată că nivelul glicemiei iepurilor
21
cu noi este Dumnezeu
„Fiecare zi este o nouă şansă la mântuire”
- de vorbă cu Elena M., nevăzătoare, despre suferinţele şi împlinirile ei -

„Doamne, vreau să văd!”

(Luca 18:41)

Se spune că la un Bătrân fără vedere cu multă seninătate toate încercările şi ne-

a mers odată un mare om politic. Acesta
din urmă, cu multă îngâmfare, i-a zis
părintelui:
- Părinte, Dumnezeu e nedrept. Pe
tine te-a făcut orb, iar eu am vedere.
La care Bătrânul, cu multă simplitate,
i-a răspuns:
- Dumnezeul tău este nedrept, al meu
este drept!
Asemenea părintelui din această pil-
dă gândesc mulţi mireni, oameni simpli,
pe umerii cărora Dumnezeu a pus multe
greutăţi, dar care au pace în suflet şi privesc
voinţele. Ei ştiu foarte bine că dacă Cel de
sus aşa a rânduit, înseamnă că aşa este bine
să fie.
Elena este o tânără din Maramureş
care suferă de foarte multe boli şi, din
această pricină, este foarte des întrebată
cum de le duce pe toate cu atâta optimism.
A acceptat cu greu să vorbească pentru ci-
titorii revistei „Familia Ortodoxă” despre
necazurile pe care le are, deoarece preferă
să le păstreze cu smerenie într-un loc tainic
din cămara sufletului ei. (R.T.)
 - Sunt al doilea copil bolnav. Sora mea
s-a născut normal, totul a decurs bine câ-
teva luni, până când s-a constatat că trupul
ei nu se mai dezvolta firesc, nu mai evolua
cum trebuie să o facă trupul unui copil. Au
început îngrijorările, nenumăratele vizite
pe la medici. Nu ştia nimeni ce să spună,
ce diagnostic să dea. Medicii i-au sfătuit pe
părinţii mei să mai facă un copil, că poate
va fi sănătos.
La patru ani după naşterea suro-
rii mele Ştefania m-am născut eu. Însă şi
în cazul meu a apărut boala de care su-
ferea sora mea! Nu mă dezvoltam, dinţii
întârziau să apară. Părinţii au continuat
colindatul prin spitale, de data asta cu noi
amândouă, însă doctorii nu se puteau pro-
nunţa asupra diagnosticului. În sfârşit, la
Institutul Parhon din Bucureşti, după o
lună de şedere acolo, când mama ajunsese
la disperare pentru că nu se găsea un tra-
tament pentru noi (sora mea avea şase ani,
iar eu doi), un medic ne-a pus diagnosti-
cul: sindromul Hallerman-Streiff, adică
îmbătrânirea prematură.
Acest sindrom nu are leac şi de aici
provin toate bolile de care eu şi sora mea
am suferit şi suferim încă: nedezvoltarea
organismului, căderea totală a pilozităţii
pe corp de la vârsta de 4-5 ani, lipsa din-
ţilor, atrofierea nervului optic, care duce
la scăderea treptată a vederii (amândouă
surorile sunt cu vederea aproape de minim,
n.red.).
- Cam câţi copii se îmbolnăvesc de
această boală?
- La vremea aceea eu, împreună cu
sora mea, reprezentam al şaptelea caz pe
26
glob. Şi odată cu trecerea timpului nu am
cunoscut şi nu am mai auzit de persoane
care să sufere de această boală. Medicii au
făcut investigaţii şi nu şi-au putut expli-
ca de unde vine boala, pentru că părinţii
şi bunicii mei fuseseră oameni sănătoşi;
înaintaşii mei au trăit mulţi ani, au fost oa-
meni în putere. De obicei, această boală se
repetă odată la patru generaţii.
- Cum a fost copilăria voastră?
- Părinţii aveau mare grijă de noi şi,
deşi vremurile erau foarte grele, încercau să
ne hrănească cât mai bine. Mama ne citea
poveşti, iar tata din Biblie. Îmi aduc amin-
te cu mare plăcere cum ne citea despre
vânzarea lui Iosif de către fraţii săi, despre
pribegia lui Avraam sau cum a fost lepădat
Moise de mama lui şi apoi salvat...
Şi eu, şi Ştefania am mers la şcoală,
dar am urmat doar şcoala primară, pen-
tru că mai mult nu am putut. Am fost şi
la grădiniţă, deşi ceilalţi copii mă ironi-
zau, îşi băteau joc de mine. Mă supăram
pe moment, dar apoi îmi trecea. Copil fi-
ind, nu îmi dădeam seama ce se întâmplă.
Nu realizam că nu sunt la fel ca ceilalţi şi
nu mă întrebam de ce eu nu pot face anu-
mite lucruri. Cred că asta a fost şi de la
Dumnezeu. Dacă aş fi realizat că nu sunt
asemenea copiilor din jur, aş fi căzut poate
în depresie, m-aş fi închis în mine.
În şcoala generală a fost altceva. Am
avut o învăţătoare extraordinară, care le-a
atras atenţia colegilor mei că şi eu sunt ca
ei, i-a rugat să mă respecte şi să se joace cu
mine, să mă ia în seamă. La orele de dez-
voltarea vorbirii, eu eram cea care spunea
poveşti colegilor mei. Chiar şi prietenilor
al optulea veac
Cum şi-a pierdut România suveranitatea
în favoarea Uniunii Europene
de ziua sa naţională
„Cum să accepte bietul român, care trăieşte cu gândul la
integrarea europeană din 2007 tândălind în istorie ca Păcală, că U.E.,
e va să zică «un monstru similar defunctei U.R.S.S.»? Cum să vezi
în comisarii europeni nişte clone ale comisarilor populari leninişti, în
Parlamentul european – un soviet suprem, în Comisia europeană un
Politburo ş.a.m.d.?”
Dan C. Mihăilescu,
în prefaţa cărţii lui Vladimir Bukovski,
„Uniunea Europeană... o nouă U.R.S.S.?”

Într-adevăr, cum va putea „bietul nos- În toată această poveste am ajuns la o

tru român” să vadă ceea ce e la vedere, dar
îşi maschează prezenţa sub diferite măşti,
sub diferite cuvinte: democraţie, libertate,
progres, universalitate, unitate în diversitate,
toleranţă, nediscriminare etc. etc.? Integrarea
României în U.E. a fost şi este considerată
un mare succes al ţării şi politicii noastre,
împlinirea unui vis pe care l-am aşteptat de
atâta amar de vreme: din 2007 am ajuns aco-
lo unde am năzuit să ajungem – în „Europa”.
Europa ne-a integrat însă suspect de repede,
ne-a cuprins ciudat de facil într-o mare îm-
brăţişare – ca într-o poveste de dragoste în
care, în graba primului entuziasm şi în exce-
sul cuvintelor drăgăstoase împrăştiate de cel
iubit, intuieşti incredibila uşurătate a senti-
mentului lui.
cotitură a drumului: în ziua în care româ-
nii îşi sărbătoresc ziua naţională, ziua unităţii
şi suveranităţii lor – pe 1 decembrie – a in-
trat în vigoare Tratatul de la Lisabona, tratat
ce „întemeiază” Uniunea Europeană, mai
exact Supra-statul European, în favoarea
căruia ţara noastră, alături de toate celelal-
te, a renunţat practic la o bună parte din
suveranitate.
Tehnic, Tratatul de la Lisabona nu
este o constituţie, dar practic – împreună
cu Tratatul privind Funcţionarea Uniunii
Europene – el se comportă ca atare: este ceea
ce Prof. Anthony Coughlan a denumit „o re-
voluţie constituţională pe furiş”. Cf. Brusselsjournal.
com din 30.11.2009
Plecând de aici, putem spu-
ne fără nicio ezitare că Uniunea Europeană
31
– şi supra-statul pe care-l denumeşte – a fost
construită pe furiş. Cum?
Cum s-a constituit
Uniunea Europeană
pe furiş
Construcţia europeană aşa cum o cu-
noaştem noi azi are la bază Comunitatea
europeană a cărbunelui şi oţelului (1951),
o înţelegere economică cu profunde
implicaţii politice între şase ţări vest-euro-
pene. Comunitatea şi-a lărgit scopurile prin
Tratatul de la Roma, din 1957, care punea
bazele Comunităţii Economice Europene
şi a Comunităţii Europene pentru Energie
Atomică, pentru ca în 1967 să fie puse baze-
le Comunităţii Europene. În 1973, celorlalte
ţări li s-au alăturat Danemarca, Irlanda şi
Marea Britanie.
Cu Danemarca au început de altfel şi
problemele pentru construcţia europea-
nă, care va lua o nouă amploare odată cu
semnarea Tratatului de la Maastricht din 7
februarie 1992. Tratatul prevedea instituirea
unei monede unice şi reprezenta pilonul de
bază al formării Uniunii Europene, după ce
până la acea dată Comunitatea Europeană
cuprindea 12 state.
Primul referendum pentru ratificarea
tratatului susţinut în Danemarca marchea-
ză începutul unui lung şir de eşecuri, dar
şi al unei practici politice în dispreţul vădit
al valorilor democratice pe care în aparen-
ţă le susţine. În 1992 Danemarca a respins
ratificarea Tratatului de la Maastricht, pen-
tru ca, un an mai târziu, referendumul să se
repete şi, după cum deja ne-am obişnuit, să
32
„câştige” aderenţa populară. În Franţa, ratifi-
carea tratatului a întâmpinat mari probleme,
referendumul realizat fiind la un pas de a-l
respinge. În Marea Britanie, cabinetul con-
dus de John Major stătea să cadă datorită
unei puternice opoziţii din Parlament faţă
de tratat.
Cu toate acestea, Tratatul a intrat în vi-
goare în noiembrie 1993. Istoria se va repeta,
însă, peste aproape 10 ani, când Tratatul de
la Nisa – care integra „progresele” celorlalte
tratate şi le ducea mai departe – a fost respins
în 2001 prin vot de poporul irlandez. Votul
va fi reluat un an mai târziu, iar rezultatul va
fi, ca şi în cazul Danemarcei din 1992, pozi-
tiv, după ample campanii guvernamentale şi
mediatice de convingere a populaţiei şi de...
construire a consensului.
Anul 2005 va reprezenta un an fun-
damental pentru construcţia Uniunii
Europene: în acest an, în Franţa şi Olanda
nu s-a mai supus referendumului popular un
alt tratat, ci o adevărată constituţie. Textul
afirma explicit acest lucru, iar articolul 10
sublinia următorul fapt: „Constituţia şi
dreptul adoptat de către instituţiile Uniunii
în exercitarea competenţelor ce i-au fost con-
ferite acesteia au prioritate faţă de dreptul
al optulea veac
Ce treabă au Consiliul Europei
şi senatul României cu morţii noştri?
Senatul României, parcă uitând
că este organismul legislativ suprem
al poporului român şi nu al Consiliului
Europei, în şedinţa din data de 9 noiem-
brie a.c., a făcut un pas către sacrificarea
tradiţiilor creştineşti, în scopul ieşirii
în întâmpinarea unei legi europene ce
urmăreşte, printre altele, interzicerea
bocitului mortului în casă şi plimba-
tul cu sicriul deschis pană la groapă (cf.
Antena 3). Însă pentru sufletul românesc
prohodirea mortului este manifestarea
unuia dintre cele mai profunde obice-
iuri legate de existenţa pe acest pământ.
. Paradoxal, cum poate să supere imagi-
Occidentalului îi este frică de moarte.
Nu e vorba însă de o frică obişnuită, pe care
în mod firesc o avem fiecare dintre noi; el e
aproape terorizat de posibilitatea întâlnirii cu
moartea. Aceasta pentru că e total nepregătit
să o întâmpine, viaţa sa fiind, mai mult sau
mai puţin, o adevărată narcoză. Căci ce altceva
înseamnă uitatul la televizor, divertismentul,
consumismul, obsesia tinereţii şi a trupului,
decât semnele unei încercări de a uita, de a te
amăgi permanent cu ideea că totul e legat de
trup şi de lumea aceasta?
Omului modern, care, într-un fel sau al-
tul, crede în evoluţionism şi ştiinţă, în tehnică
şi tehnologie, îi este frică să rămână singur cu
el însuşi, să asculte glasul conştiinţei, să co-
boare în adâncul sufletului său. Îi e frică de ce
ar putea găsi acolo. Şi, cu cât trece timpul, cu
atât frica aceasta devine mai obsesivă şi se acu-
tizează fuga în afară, către lumea strălucitoare
a focurilor de artificii şi a tot ce este zgomotos
şi îmbătător.
Îmi povestea un american cum obişnu-
iau să se distreze: „Ne adunam mai mulţi şi ne
îmbătam; băieţii într-un loc, iar fetele în al-
tul. După care plecam fiecare la casele noastre,
unii retrăgându-se undeva să facă sex”. Reţeta
e foarte simplă şi aud că din ce în ce mai mul-
ţi dintre tinerii români şi-o însuşesc – doar e
americană, şi orice vine din America trebuie să
fie şi bun, că oricum este cool! Ce însemnă su-
fletul şi viaţa pentru astfel de oameni?...
nea morţii pe omul zilelor noastre, când acesta
vede la televizor mai multe morţi decât vedeau
în trecut soldaţii pe front?! Şi majoritatea sunt
morţi violente, extrem de violente: oameni
sfârtecaţi, tăiaţi în bucăţi, omorâţi în chinuri
groaznice; sânge, mult sânge... Încă de mici,
copiii se obişnuiesc cu ele prin intermediul jo-
curilor pe calculator – se obişnuiesc chiar să
omoare cu sânge rece. Şi, alt paradox, aceste
imagini nu sunt interzise de organismele in-
ternaţionale, deşi sporesc comportamentul
violent şi crimele, deşi creează premizele acte-
lor teroriste! Care este diferenţa dintre morţile
de pe micul ecran şi cele din viaţa reală?
Cele de la televizor sunt fantasmatice,
sunt încărcate de dramatism, implicându-te
emoţional, provocând mânia şi ura. Ele in-
duc comportamentul violent, deci au într-un
37
minuni contemporane
Minuni contemporane
ale Sfântului Nicolae
Uleiul sfinţit
În fiecare an, de praznicul Sfântului
Nicolae, părintele Dorothei, egumenul
Mănăstirii Sfântului Nicolae din insula
Andros, împarte câteva pacheţele de grâu
binecuvântat la Litie, în cinstea sfântului.
Acum câţiva ani, chiar după ce
împărţise ultimul pa-
cheţel, un pescar
din zonă a intrat
în biserică şi s-a
grăbit spre altar ca
să-şi primească grâ-
ul. În loc de aceasta,
egumenul i-a dat o
sticluţă cu ulei de
la candela ce atârnă
deasupra icoanei
sfântului. Pescarul
a pus-o în buzunarul
de la haină şi a ple-
cat. După câteva săptămâni, pe când se afla
pe mare, a izbucnit dintr-o dată o furtună.
Deşi era un marinar încercat, furtuna s-a în-
teţit şi îi era cu neputinţă să mai ajungă la
ţărm; îl cuprinse teama că barca se va răstur-
na. Începu să se roage Sfântului Nicolae şi,
amintindu-şi de uleiul sfinţit, scoase sticluţa
din buzunar şi o turnă în mare. De îndată,
vântul încetă, iar în scurtă vreme apa din ju-
rul bărcii deveni liniştită precum oglinda.
Pescarul se întoarse la Andros, dând mulţu-
mită pentru mijlocirea sfântului.
Peşte pentru praznic
Prin 1980, părintele Dorothei ţinea le-
gătura cu egumenul unui mic schit din
Muntele Athos, de lângă Karelia, unde se
găsea o biserică închinată Sfântului Nicolae.
Într-una din zilele de prăznuire ale sfântu-
lui, însă, nu mai era peşte, iar
monahii mai aveau
pentru masa de
praznic doar fasole
şi pâine. Părintele
Damaschin,
egumenul, era
trist din prici-
na acestei prăznuiri
sărăcăcioase, şi s-a
rugat sfântului:
„Iartă-mă, dar nu avem
peşte cu care să te cinstim”.
Câteva ceasuri mai târziu, a intrat
în schit un pescar, ce ducea cu el o pungă
mare cu peşte. Lăsând punga jos, i-a zis egu-
menului: „Aceştia sunt pentru voi”.
Egumenul l-a întrebat de unde vine,
iar omul i-a răspuns că e de pe peninsula de
mijloc1, dar fusese deviat de vânt de la ruta
lui obişnuită, pe când pescuia, şi debarca-
se la câţiva kilometri depărtare, pe ţărmul
athonit. Ştiind că se află mult prea depar-
te de orice aşezare pentru a putea reuşi să-şi
vândă peştele în piaţă înainte să se strice,
pescarul avu surpriza să vadă un bătrân care
a ieşit dintr-o dată din pădure şi l-a întrebat
39
 „Două milioane de kilometri
în căutarea Adevărului”
- continuare din nr. 10 -
- Aţi cunoscut Ortodoxia prin
intermediul Arhimandritului
Sofronie (Saharov), care v-a deve-
nit apoi părinte duhovnicesc. Ne
puteţi împărtăşi câteva experi-
enţe personale trăite alături de
dânsul?
- De fapt, mi-am notat tot
ce mi-a spus când era cu mine, dar am
rătăcit acele însemnări – nu ştiu unde
sunt! Poate că aşa vrea Dumnezeu, ca
să-mi amintesc doar la momentul po-
trivit. Mi-a zis atâtea când eram acolo,
şi sunt încredinţat că la clipa potrivi-
tă Dumnezeu le va aduce înapoi... Îmi
revin în memorie doar întâmplările
amuzante – ciudat că se întâmplă aşa, e
probabil din cauza bucuriei acelor clipe.
Părintele Sofronie mi-a spus odată, când
eram în Elveţia: „Klaus, când ţii o con-
ferinţă, să începi cu o glumă. Aşa o să
câştigi inima audienţei!” Şi l-am ascul-
tat... Îmi mai amintesc şi că mi-a cerut
să cânt la chitară din cântecele mele, la
mănăstire – ceea ce nu-i un lucru de-
loc obişnuit! Eram acolo cu părintele
Zaharia (Zaharou), cu părintele Rafail
(Noica) şi cu toţi ceilalţi părinţi – ei stă-
teau într-o parte, maicile în cealaltă, iar
eu stăteam la mijloc...
Lucrul minunat era că Părintele
46
Sofronie se cobora mereu la mă-
sura mea – era prietenul meu,
jumătatea mea. Te făcea să te
simţi că şi el e la fel ca tine. E
un lucru mare... Trei ani m-a
făcut să mă simt la fel de în-
ţelept ca şi el, la fel de bun, la
fel de sfânt – mi-a dăruit acest
sentiment. Şi Părintele Sofronie se pur-
ta la fel cu toţi; era atât de blând, atât
de smerit, atât de iubitor – fără excepţii.
Rânduiala sa monahală era să înfăptu-
iască cea dintâi poruncă: „Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău din toată ini-
ma ta şi din tot sufletul tău şi din toată
puterea ta şi din tot cugetul tău” – e o
rânduială foarte greu de ţinut, dar este
cea mai bună.
Am întâlnit la Essex monahi din
Muntele Athos; mulţi dintre ei, fii de
ţărani greci, foarte robuşti, foarte so-
lizi. Ei se puteau scula la trei dimineaţa
şi bate metanii întreaga zi; au putere să
ţină o astfel de rânduială. Eu, din păca-
te, nu-s bun de aşa ceva... Erau unii care
mă dispreţuiau pentru asta, dar o rân-
duială nepotrivită te poate dărâma, aşa
cum li s-a şi întâmplat unor zeloţi. Însă
Părintele Sofronie mă întâmpina în-
totdeauna cu dragoste, iar dragostea sa
pentru mine a fost cea mai mare lecţie
convertiri
primită, în răstimpul celor zece ani pe-
trecuţi alături de dânsul.
Părintele Rafail şi părintele Zaharia
mi-au spus un lucru: Părintele Sofronie
mă socotea, se pare, un caz special, de-
oarece trebuie că-şi dăduse seama că
aveam nevoie de „injecţii” de dragoste.
De obicei, o întâlnire cu Părintele ţi-
nea 20-30 de minute, şi mergeai tu la
el – dar Părintele Sofronie venea el în
odaia mea şi, mai mult!, stătea cu mine
două ore. Îmi aduc aminte că uneori
stăteam şi peste un sfert de oră fără să
vorbim, iar el doar mă ţinea de mână –
era o „injecţie” a dragostei sale, care-mi
inunda venele... Aşa mi-a umplut ini-
ma cu dragoste, cu acea dragoste ce nu
cade niciodată – de atunci sunt fericit,
până în clipa de acum; sunt cel mai fe-
ricit om din Europa! Dragostea sa cea
dumnezeiască şi desăvârşită m-a umplut
şi nu m-a mai părăsit.
Înainte să moară, mănăstirea era Aşadar, de aici îmi vine puterea
plină de oaspeţi cu ranguri înainte, mi- de a vorbi neîncetat oamenilor, pentru
tropoliţi, episcopi (a fost şi un episcop Hristos, până la miezul nopţii (conferin-
român, Sofian); Părintele Sofronie era ţele lui Klaus în România au fost extrem de
foarte slăbit şi nu acorda nimănui mai lungi şi istovitoare, prelungindu-se până
mult de douăzeci de minute. Într-o zi, târziu în noapte, n.red.) Ştiu că trebuie
le-a spus părinţilor: „Astăzi am o întâl- s-o fac chiar şi dacă cedez de epuizare –
nire foarte importantă!” Ei ştiau lista de din dragoste pentru aproapele.
vizitatori, şi nu-şi puteau închipui cine Cam asta-i tot ce mi-a rămas de la
poate fi. Apoi Părintele Zaharia şi-a dat Părintele Sofronie, fiindcă am pierdut
seama: „Trebuie să fie vorba de Klaus!” însemnările cu cuvintele sale, după cum
Iar Părintele Sofronie n-a stat cu mine v-am zis – dar sunt încredinţat că vor
douăzeci de minute, ci, iarăşi, aproape ieşi la iveală, la momentul potrivit...
două ore... Nu mai făcuse până atunci - Aţi amintit mai devreme de zeloţi.
aşa ceva cu nimeni, obştea chiar se spe- Există astăzi un curent în rândul anu-
riase că poate Părintele a murit! mitor ortodocşi, care stăruiesc că trebuie
47
teologica
Mărturisirea de credinţă
de la Volos (III)
(continuare din nr. 10)
5. Câtă vreme
ereticii vor stărui în
rătăcirea lor, ne vom
feri de părtăşia cu
dânşii, îndeosebi la
rugăciuni împreună.
Sfintele canoane, în
întregime, opresc
nu doar împreună-
slujirea şi rugăciunea laolaltă în biserici
(cu ereticii), ci chiar şi rugăciunile
împreună în locuri osebite de biserici.
Poziţia neîngăduitoare a Bisericii faţă de
eretici izvorăşte din dragoste adevărată
şi grijă nemincinoasă pentru mântuirea
lor, şi din grijă pastorală ca turma
credincioşilor să nu fie cuprinsă de erezii.
Tot cel ce iubeşte, vădeşte adevărul şi nu
lasă pe celălalt în minciună; altminteri,
orice dragoste şi înţelegere cu el ar fi doar
măsluită şi mincinoasă. Sânt războaie
bune şi păci rele. „…căci mai vrednic de
laudă e un război decât o pace care ne
desparte de Dumnezeu,” spune Sfântul
Grigorie de-Dumnezeu-Cuvântătorul.
[14] Iar Sfântul Ioan Gură-de-Aur ne
povăţuieşte: „De vei vedea defăimată
buna-cinstire, să nu alegi împăcarea
în locul adevărului, ci să stai neclintit
până la moarte… fără să trădezi nicicum
adevărul.” Iar în alt
loc, ne povăţuieşte cu
tărie: „Să nu recunoşti
nici o dogmă în afara
celor legiuite, sub
chipul dragostei.”[15]
Această poziţie a
Părinţilor a fost
ţinută şi de marele
apărător şi mărturisitor al credinţei
dreptslăvitoare împotriva Latinilor,
Sfântul Marcu al Efesului, care îşi
încheia mărturisirea sa de credinţă de la
Florenţa cu următoarele cuvinte: „Toţi
dascălii Bisericii, toate soboarele şi toate
dumnezeieştile scripturi ne îndeamnă să
ne ţinem departe de cei cu alte credinţe
şi să ne ferim de la părtăşia cu dânşii. Ar
trebui, dar, să nesocotesc toate acestea
şi să urmez celor ce caută unirea în
chipul unei păci plăsmuite? Celor ce au
măsluit sfinţitul şi dumnezeiescul Simvol
(Crezul) şi l-au adus pe Fiul ca a doua
pricină a Sfântului Duh? (…) Să nu fie
nouă aşa, o, bunule Mângâietor, şi să nu
cad vreodată în gânduri necuviincioase,
ci, urmând învăţăturii Tale şi fericiţilor
ce s’au însuflat de la Tine, să mă alătur
Părinţilor, aducând, dacă nimic altceva,
măcar atât: bună-cinstire.”[16]
49
dialog cu cititorii
Bucuria pe care o aduci tu celorlalţi
îţi este ţie cea mai mare bucurie!
Deja de mulţi ani consecutiv, Asociaţia
Studenţilor Creştini Ortodocşi Români or-
ganizează colinde în spitalele din Bucureşti.
Aveam prieteni pe care îi auzisem povestind
despre asta cu emoţie, dar pentru mine nici nu
se punea problema; cu siguranţă aş fi avut ceva
de făcut pentru şcoală şi, apoi, dintotdeauna
am avut o fobie faţă de spitale şi o sensibilitate
egoistă mult prea mare ca să interacţionez de
bună voie cu oamenii bolnavi.
Dar, de data asta, m-am lăsat luată de va-
lul bucuriei (pe care, la drept vorbind, grupul
de tineri studenţi adunaţi în curtea bisericii
Sfântul Nicolae o emanau cu toată fiinţa). Şi
parcă se trezise şi în mine ceva care dorea să
ia parte la această împărtăşire de bucurie ce se
întâmplă prin mijlocirea acelor colinde care, în
mod simţit, Îl vesteau pe Hristos cel întrupat
pentru noi. Şi nu cred că întâmplător au fost
alese asemenea colinde, căci cu adevărat ele
trezesc şi cea mai împietrită inimă, şi cu atât
mai mult am convingerea că ating şi mângâie
sufletul celor în suferinţă. Aşadar, ca o novi-
ce, m-am alăturat lor pentru întâia dată anul
trecut şi, după prima seară de colindat, mi-am
promis că trebuie să încerc să merg în fiecare zi.
Până acum un an, nu puteam spune sigur
dacă am simţit vreodată bucuria sărbătorilor
– Crăciunul era asociat cu o masă mare în fa-
milie, daruri şi brad împodobit. Mergeam cu
prietenii să colindăm toţi vecinii, dar o făceam
din rutina tradiţiei şi simţeam cum lipseşte ceva
esenţial. Însă acele zile de colindat cu ASCOR
mi-au schimbat perspectiva asupra multor lu-
cruri: în sfârşit, e posibil să spun că am palpat
atmosfera sărbătorilor, devenind poate cel mai
frumos Crăciun din viaţa mea.
Îmi revine foarte clar în minte imaginea
cu noi, cincizeci de omuleţi păşind cu grijă ca
să nu facem zgomot pe scările înguste şi reci
ale spitalului. Intram pe hol cântând: „Bună
vremea gazdă bună/ Bună vremea gazdă mare”,
ne poziţionam în lungul coridorului şi, pentru
douăzeci de minute, simţeam cum încăperile
bolnavilor se umpleau de ceva nematerial, pe
care aş putea să-l definesc doar asociindu-l cu
focul cald de sobă, iarna.
Totuşi, seara care m-a marcat cel mai
mult şi nu cred să o pot uita vreodată a fost cea
din spitalul Colţea, o construcţie bucureşteană
din începutul secolului al XVIII-lea. Clădirea
în sine e ofilită, cu pereţi înalţi şi îngălbeniţi,
aer închis, greoi, şi o tăcere de mormânt. Eu
şi încă trei ascorişti ne-am situat lângă ultima
cameră de pe hol, unde erau cinci bolnavi, băr-
baţi, dintre care la doi li se amputase piciorul.
Am început să-i colindam şi, în timp ce cân-
tam „La Bethleem colo-n jos”, unii dintre ei
nu şi-au putut stăpâni lacrimile. Atunci am vă-
zut că pentru acei suferinzi din camera mică
şi îngustă colindul nostru era singura prezenţă
a Crăciunului. Că fericirea şi esenţa unei săr-
bători în intensitatea ei deplină poate fi trăită
unde te aştepţi mai puţin să o găseşti.
Mulţi bolnavi încercau să ne dea dulciuri
sau bani, nu le venea să creadă că-i colindam
fără a le cere ceva în schimb. Poate au încetat
să mai creadă că există în lume oameni care fac
o faptă bună doar pentru că aşa trebuie, sau
poate pentru că sunt obişnuiţi să mulţumească
51

cum ştiu celui care le-a adus o bucurie. Dar
de ce fel de răsplată mai ai trebuinţă, când cel
mai mare dar şi bine ţi s-a făcut ţie, celui ce ai
Într-un mesaj primit pe poşta electroni-
că a redacţiei, referitor la articolul publicat
în numărul 10 al revistei noastre, doamna
Miruna V. din Timişoara afirmă: „Educaţia
sexuală în sine nu este ceva rău, întrucât ori-
cum copiii află o mulţime de lucruri de la
televizor sau din reviste privitor la erotism.
Este important ca cineva să-i ghideze ca să
ştie cum să se raporteze la ele”.
Este adevărat, copiii noştri sunt bombar-
daţi aproape de peste tot cu erotism şi violenţă,
dar înlăturarea efectului negativ al acestui
bombardament nu poate fi realizată atrăgân-
du-le atenţia copiilor către aceleaşi clişee de
receptare a sexualităţii. Însăşi această preocu-
pare aproape obsesivă va da de gândit copiilor
şi îi va determina chiar să-şi facă din sexualitate
un centru obsesiv al existenţei.
Problematica educaţiei sexuale este
extrem de vastă, căci ea se întemeiază pe o ade-
vărată ideologie care a fost lansată începând
cu anii ’30 ai secolului trecut. În acest context
52
înţeles că mai fericit este a da decât a lua? Căci
bucuria pe care o aduci tu celorlalţi îţi este ţie
cea mai mare bucurie!
Ina M. s-a gândit să ne trimită această
scrisoare, pentru a ne împărtăşi şi nouă din prea-
plinul bucuriei pe care i-a adus-o colindele în
spital. Nădăjduim ca nu puţini să fie aceia care
şi anul acesta să se ospăteze din acest dar al vesti-
rii Naşterii lui Hristos la capul celor în suferinţă;
un lucru care, deşi se poate împlini fără mare os-
teneală, este mult întăritor pentru suflet.
redacţia
ideologic, educaţia sexuală nu are absolut ni-
mic din ceea ce însemna percepţia tradiţională
asupra sexualităţii. Ea înseamnă pur şi simplu
o dezvoltare a dorinţei sexuale şi a instinctu-
lui sexual, încă de la vârsta la care manifestarea
acestora nu e deloc normală. Oare de acest lu-
cru au nevoie copiii noştri? Vi se pare firesc ca
în programa de educaţie sexuală a UNESCO să
se înveţe despre masturbare? În vremea noastră
era o ruşine şi să pronunţi cuvântul – acum nu
numai conceptul, dar şi comportamentul este
recomandat de organismele internaţionale!
În Basarabia, în urmă cu câţiva ani, în
spiritul directivelor Europene (probabil şi con-
tra unor subvenţii pe linie de învăţământ sau,
cine ştie, comisioane) s-a hotărât introducerea
educaţiei sexuale în şcoală. Reacţia părinţilor
şi a medicilor a fost extrem de puternică. Vom
reproduce mai jos programa propusă atunci,
precum şi răspunsul psihiatrului dr. Vitalie
Pastuh‑Cubolteanu.
Iată care era formatul lecţiei de educaţie
sexuală:
actualităţi
S-a proslăvit Noul Sfinţit Mucenic
Filumen Aghiotafitul, Egumenul
Locului de Închinare de la
Fântâna lui Iacov.

29 noiembrie 2009 a fost o zi is-

torică în oraşul palestinian Nablus: la
biserica ortodoxă a Fântânii lui Iacov a
avut loc proslăvirea între sfinţi a noului-
mucenic Filumen, egumenul Mănăstirii
„Puţul lui Iacov”, proclamându-se
aşezarea numelui său în Sinaxarul
Bisericii Dreptslăvitoare. Preafericirea
sa Patriarhul Theofil al III-lea al
Ierusalimului a slujit Dumnezeiasca
Liturghie, împreună cu episcopii
Bisericii Ierusalimului, câţiva arhierei
din Biserica Ciprului şi o delegaţie a
Bisericii Ruse. Au luat parte mii de pele-
rini şi închinători. Moaştele sfântului se
păstrează în biserica în care a mărturisit
pentru Hristos. Data sa de prăznuire este
29 noiembrie, ziua când a mucenicit.
Sfinţitul mucenic Filumen s-a năs-
cut în Cipru şi a mers din tinereţe la
Locurile Sfinte. A slujit în mai multe mă-
năstiri şi biserici, călugărindu-se şi fiind
hirotonit ierodiacon, apoi ieromonah.

În seara zilei de 29 noiembrie 1979,

părintele Filumen era singur în lăcaşul de
închinare. A bătut clopotul, apoi a des-
chis porţile. Un grup de pelerini italieni
a intrat ca să se închine. Împreună cu ei
au reuşit să treacă şi doi rabini – presupu-
ne-se pentru a vedea locul de închinare
– fără ca părintele Filumen să-i urmăreas-
că atent. Când italienii au plecat, aceştia
55
s-au ascuns în livada de măslini din acel loc.
Puţin mai târziu, părintele Filumen a co-
borât în biserică pentru Vecernie. Începuse
să plouă. Cei doi rabini s-au apropiat de el
plini de ură şi l-au ucis. [...] L-au imobili-
zat pe bunul părinte, l-au chinuit cu ură
şi l-au maltratat în chip sălbatic. În faţa
ochilor săi au devastat biserica, au distrus
crucea altarului şi chivotul Sfintei Mese.
Apoi i-au pus drept căluş în gură epitrahi-
lul său binecuvântat şi l-au lovit cu securea
în cap în chipul crucii. I-au scos un ochi
şi i l-au împuns pe celălalt. I-au dislocat
maxilarul inferior, i-au tăiat degetele mâi-
nii drepte şi i-au lovit piciorul stâng cu
toporul. Plecând, au aruncat o grenadă a
armatei israeliene, care a distrus totul în lă-
caşul de închinare.
Troparul, glas 5
Vieţii Samarinencei urmând,
părinte, lui Hristos Dătătorul de via-
ţă ai urmat bucurându-te şi Fântâna
lui Iacov păzindu-o, ai câştigat des-
fătarea raiului în chip luminat, în
zilele din urmă, prin luptele mucenici-
ei, sfinţite Filumene, lauda cea nouă a
dreptslăvitorilor.
Pe 8 ianuarie 1985, Preafericitul
Patriarh Diodor al Ierusalimului, care
se găsea în cimitirul Sfântului Sion pen-
tru înmormântarea pururea-pomenitului
Arhiepiscop Clavdie al Perlei, a dispus des-
chiderea mormântului părintelui Filumen.
Un fior de emoţie i-a străbătut pe cei adu-
naţi, clerici şi mireni, când sicriul a fost
56
scos şi deschis. Toţi au văzut întreg, după
cinci ani de la înfricoşata mucenicie, trupul
părintelui Filumen. Rămăşiţele pământeşti
nu aveau obişnuitul miros greu. Se distin-
geau şi acum urmele loviturilor prin care
faţa îi fusese zdrobită. Preafericitul Patriarh
a rânduit ca Sfintele Moaşte să fie mutate
în Biserica Sfântului Sion. El a declarat că
problema recunoaşterii oficiale a sfinţeniei
părintelui Filumen revine Sfântului Sinod
al Patriarhiei Ierusalimului.
Iată câteva minuni făcute de Sfântul
Filumen dupa câteva zile de la martiriul
suferit:
Printre altele, părintele Sofronie, iro-
monah de la Sfântul Mormânt care l-a
cunoscut bine pe Sfântul Filumen, cel care
l-a îmbrăcat singur pe sfinţitul mucenic,
ceilalţi prăbuşindu-se psihic în faţa pri-
veliştei cumplitului masacru, povesteşte:
„Cinci zile l-au ţinut la morgă, în frigi-
der. Era însă foarte moale, de parcă nu ar fi
murit. Când am început să-l îmbrac, i-am
spus ca unui om viu: «Părintele meu, acum
să mă ajuţi să te îmbrac, deoarece vezi bine
că sunt singur». Când am început să-i pun
flanela, prima mână şi-a coborât-o imediat,
singur; tot aşa s-a întâmplat şi cu cealaltă,
şi cu picioarele. Ca să-i pot pune hainele,
i-am strâns picioarele. Când am terminat,
singur şi le-a întins. Jos, la piciorul stâng
primise o lovitură puternică de topor.”
Când Alexandra, sora după trup a
părintelui Filumen, şi copiii ei au aflat,
la Atena, despre moartea înfricoşătoare a
fratelui şi unchiului lor iubit, au reuşit să