pag. 1 pag.
24 | al optulea veac
Soţii trebuie să aibă
dragoste curată între ei...
editorial | pag. 3
De ce nu ar avea şi familia drepturile ei?
prăznuiri | pag. 7
Părintele Florea Mureşanu
† 4 ianuarie 1961, Aiud
şcoala părinţilor | pag. 10
Tot mai mulţi copii întâmpină probleme
de vorbire sau suferă de autism
cauzele bolilor | pag. 12
Glicemia normală sau despre cum
ne putem apăra de bolile infecţioase (II)
pag. 17
Un reputat neurochirurg ne oferă
alternativa…
cu noi este Dumnezeu | pag. 18
„Mamă, îţi mulţumesc
că mă ajuţi să trăiesc!”
Revista apare cu binecuvântarea
IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei şi Rădăuţilor
Mai ucigătoare decât cancerul, mai
apăsătoare decât teroarea şi mai nocivă
decât drogul este astăzi pornografia
pag. 29
Un război nedeclarat împotriva familiei?
pag. 34 | minuni contemporane
Iannis cel nebun pentru Hristos
pag. 38 | convertiri
Maica Mateea (Osswald)
Călătoria mea plină de peripeţii
în căutarea Adevărului (I)
pag. 44 | întrebări ale lumii de azi
Nu-i lipsiţi pe copii de părtăşia cu Hristos!
pag. 46 | teologica
Legea Egalităţii - primul pas spre trecerea
în ilegalitate a creştinismului
pag. 49 | dialog cu cititorii
pag. 52 | actualităţi
editorial
De ce nu ar avea şi familia drepturile ei?
Mămica şi tăticul nostru, surioarele şi frăţio-
rii, mai târziu soţii sau soţiile, fiii şi fiicele au fost
şi sunt, pentru cei mai mulţi dintre noi, oamenii
cei mai dragi, alături de care am trăit şi trăim încă
momentele frumoase ale vieţii. Ei constituie familia
noastră. Dar noţiunea de familie e mult mai largă,
mai încăpătoare. În familie intră şi rudele mai apro-
piate sau mai îndepărtate, prietenii împreună cu
care sufletul nostru se simte ca acasă şi, bineînţeles,
rudele spirituale – naşii şi părintele duhovnicesc.
Iar acolo unde este dragoste şi armonie, unde este
Hristos, graniţele familiei se deschid tot mai mult,
incluzând satul natal sau comunitatea în care trăim,
neamul a cărui limbă o vorbim sau, în sensul cel mai
larg, lumea întreagă. Căci, fiind născuţi din Adam
şi Eva, rude suntem toţi oamenii, parte a aceleiaşi
omenităţi, înrudiţi chiar cu Fiul lui Dumnezeu de
la Întruparea Sa în ieslea Betleemului.
Şi, pentru că familia a fost mereu temei, sprijin
şi garanţie a fericirii şi a împlinirii omului, în toate
culturile tradiţionale se dădea o mare atenţie vie-
ţii de familie; aceasta era ocrotită printr-o mulţime
de rânduieli în care interesul mai general al ei pri-
ma în faţa celui individual al celor ce o constituiau.
Deşi nu erau născocite încă „Drepturile omului”,
divorţurile erau o raritate, iar copiii rămâneau fără
părinţi doar când aceştia mureau în războaie sau de
boli grave – dar şi atunci erau crescuţi de bunici,
care erau întotdeauna respectaţi, iubiţi şi ascul-
taţi. Într-o astfel de lume, depresiile erau aproape
inexistente, deşi nu existau înlesnirile, confortul şi
mulţimea de asociaţii şi reglementări privind drep-
turile omului de astăzi, iar oamenii se considerau
fericiţi în pofida necazurilor şi a bolilor care în isto-
rie n-au lipsit niciodată.
Pentru societatea democrati-
că a celor corectaţi politic, lumea
trecutului, a unei familii puterni-
ce care avea propriile ei valori şi
ierarhii, e doar parte a unei istorii
triste a neamului omenesc – ca-
uzată, zice-se, de întunericul în
care religia ţinea lumea.
Atât de mult s-a strâmbat
mintea acestor oameni, care,
de la Revoluţia Franceză încoa-
ce, au moştenit închinarea la
„Drepturile omului”, încât au
pierdut complet simţul realităţii
şi al decenţei. Pentru ei, a apăra
familia – pentru că aceasta este
un izvor de bucurie, împlinire şi
fericire a omului – e o aberaţie.
Căci, după ei, „Drepturile” sunt
mai importante decât pacea şi fe-
ricirea unei armonioase vieţi de
familie, mult mai importante de-
cât credinţa în Dumnezeu.
3
 Rezultatul?
În Uniunea Europeană, astăzi, aproape
jumătate dintre căsătorii sfârşesc în divorţ,
iar unul din trei copii se naşte în afara că-
sătoriei. În Belgia, 71% dintre cei căsătoriţi
divorţează, urmând imediat Austria, unde
66% din cupluri preferă divorţul. În 1980,
în Uniunea Europeană existau 670.000 de
cupluri divorţate. În 2005, numărul a cres-
cut la peste un milion. Poate că acesta e
unul din motivele pentru care peste 10%
din populaţia ţărilor occidentale suferă de
depresie...
În Suedia, 55% dintre copii se nasc în
afara căsătoriei; în Franţa, procentul este
de 45%; în Marea Britanie, de 42%, în
timp ce în Polonia este de doar 15%. E in-
teresant de observat faptul că proporţional
cu numărul de atei declaraţi şi cu gradul
de implementare a „Drepturilor omului”
creşte rata eşecului familial şi a divorţu-
rilor. De asemenea, ţările care au cea mai
mică rată a divorţului sunt cele cu cei mai
mulţi credincioşi practicanţi: doar 18%
dintre italienii căsătoriţi şi 17% dintre ir-
landezii căsătoriţi divorţează.
Dar, de fapt, ce sunt aceste „Drepturi”
care se dovedesc atât de nocive pentru via-
ţa de familie? Înainte de a se naşte pruncul,
se vorbeşte despre dreptul femeii la propriul
pântec, adică dreptul de a-l ucide, avortân-
du-l până la trei luni, respectiv şase luni
de la concepţie. Pruncul nu are încă nici
un drept – sau are numai dreptul de a fi
sau nu avortat. Când copilul este mic, în-
cepând cât mai de timpuriu, UNESCO
instituie dreptul la educaţie sexuală.
Aceasta se va realiza în primul rând la
4
nivel informal prin circulaţia liberă a pre-
sei cu caracter pornografic – care reflectă
alt drept al omului, dreptul la informare.
Dar aceasta nu-i decât o pregătire apercep-
tivă, căci educaţia sexuală e programată a fi
realizată prin grădiniţă şi şcoală începând
cu vârsta de 5 ani şi până la terminarea li-
ceului. Aşa este protejat de organismele
internaţionale dreptul la educaţie sexuală.
Aceasta înseamnă, în limbajul UNESCO,
ca celor mici să le fie respectat „dreptul
la a-şi cunoaşte propriul corp”: dreptul la
autoerotism şi masturbare. Pe urmă, socie-
tatea a început să se problematizeze despre
cum poate să susţină mai bine dreptul co-
piilor la dragoste trupească, adică la ceea
ce înainte se numea, în „limbaj discrimi-
natoriu”, abuz sexual şi pedofilie. Chiar şi
în România a început să se discute cu un
an în urmă posibilitatea introducerii unui
nou drept în codul penal: dreptul la relaţii
incestuoase, neincriminându-le penal.
În mod obligatoriu, educaţia sexu-
ală în şcoală trebuie, în noua perspectivă
editorial
ideologică, să obişnuiască copilul cu ideea
că sexualitatea şi lesbianismul sunt norma-
le şi chiar recomandate pentru împlinirea
personală. De această idee copilul şi tână-
rul se va lovi aproape peste tot în societatea
pe care ne-o pregăteşte noua legislaţie eu-
ropeană. Şi aceasta pentru că, prin legile
dedicate nediscriminării homosexualilor, li
se dau acestora absolut toate drepturile –
inclusiv acela de a se căsători şi de a înfia
copii născuţi de oamenii normali. Dacă la
toate aceste „drepturi” se mai adaugă cele
privitoare la obţinerea prin orice mijloc a
plăcerii, chiar şi prin perversiuni, avem ta-
bloul aproape complet al cadrului general
în care familia zilelor noastre trebuie să-şi
desfăşoare viaţa.
De neînţeles însă apare lipsa din acest
tablou a unor drepturi minime rezervate
familiei. Oare pentru că acestea vin în con-
flict cu cele afirmate? Spre exemplu, copiii
noştri nu au dreptul să fie protejaţi de por-
nografie, deşi toate studiile arată că aceasta
conduce la violenţă, viol, la impotenţă şi
chiar la crimă. Copiii noştri nu au dreptul
la păstrarea inocenţei, la dragoste curată,
la a fi feriţi de fantasmele sexuale. De ase-
menea, părinţii nu mai au dreptul să-şi
crească copiii conform moralei tradiţiona-
le, potrivit credinţei şi unei vieţi sănătoase.
Părinţilor li se răpeşte dreptul de a-i pregă-
ti pe copii pentru o viaţă de familie clădită
pe respectul celuilalt, pe dragoste jertfelni-
că şi pe naşterea de copii. Şi exemplele pot
continua…
Când este vorba de „drepturile” celor
care subminează familia, legile ţării pot fi
încălcate chiar de către oficialităţi, în timp
ce pentru drepturile minime ale familiei
nu luptă nici măcar cei ce au familie şi-şi
pun în ea întreaga nădejde de împlinire în
viaţă. Lucrul acesta a fost foarte bine ilus-
trat de apariţia în Bucureşti, în lunile ce
au trecut, a unor panouri publicitare care
făceau propagandă relaţiilor şi căsătoriilor
între homosexuali. Deşi legea românească
nu recunoaşte legalitatea căsătoriilor în-
tre persoane de acelaşi sex, aceştia îşi pot
face reclamă – bineînţeles, cu sprijinul or-
ganismelor europene, care ne impun, iată,
propria lor ideologie, la fel cum o făceau
bolşevicii în comunism.
Câte panouri publicitare s-au putut
vedea în ultimii 20 de ani în România care
să susţină familia şi valorile acesteia? Oare
conducătorii ţării noastre, primarii, con-
silierii locali sau funcţionarii instituţiilor
statului s-au născut din perechi de homo-
sexuali şi lesbiene, încât nimeni nu este
interesat să susţină familia? Oare noi toţi,
românii de pretutindeni, nu suntem puţin
5
datori faţă de familia care ne-a dat viaţă,
dacă pe aceea pe care o avem acum nu sim-
ţim nevoia să o apărăm?
În ultimele două decenii, familia ro-
mânească a pierdut treptat tot mai multe
drepturi, tot mai mult teren în faţa ideolo-
giilor destrăbălării şi a legilor antiomeneşti.
Dacă continuăm în acelaşi ritm, lăsându-ne
în voia sorţii, s-ar putea ca nu peste multă
vreme familia, privită sub unghiul legilor
bolnave care se dau astăzi în Comunitatea
Europeană, să ajungă să fie văzută ca un
fel de instituţie fundamen-
talistă, concurată desigur de
democratica „familie de ho-
mosexuali”. Căci în această
direcţie evoluează lucrurile: să-
ţi fie ruşine că eşti căsătorit şi
că nu practici perversiuni sau,
cel puţin, să nu îndrăzneşti să
declari că homosexualitatea
e un comportament conside-
rat dintotdeauna patologic. În
privinţa copiilor, de pe acum
se cultivă mentalitatea că cei
ce vor să aibă mai mult de un
copil sunt cel puţin ciudaţi,
dacă nu chiar periculoşi pentru echilibrul
ecologic al planetei.
Aceasta fiind situaţia, oare nu se mai
poate face chiar nimic pentru a stopa cam-
pania degenerării familiei româneşti? În
timpul comunismului, deşi dictatura pe-
depsea cu temniţă grea, cu tortură şi cu
moartea pe cei ce se opuneau regimului
manifestându-şi libertatea şi credinţa, sute
de mii de români au preferat să intre în în-
chisoare sau să fie omorâţi în chinuri decât
6
să cedeze în faţa regimului ateu şi antiro-
mânesc. Acum, în condiţiile în care avem
cel puţin libertatea de a ne spune părerea,
de ce oare nu facem nimic? Nu realizăm că
ceea ce se întâmplă ne primejduieşte grav
libertatea şi fiinţa?
Având în vedere acestea, am crezut
de cuviinţă să ne alăturăm cu toată ini-
ma demersurilor pe care Asociaţia pentru
Apărarea Familiei şi Copilului şi le-a propus
pentru anul 2010. În primul rând, consta-
tând că pornografia este cel mai important
vector de luptă împotriva fa-
miliei, declarăm împreună cu
membrii acestei asociaţii anul
2010 drept anul eradicării
propagandei pornografice în
societatea românească.
Se urmăreşte conştientiza-
rea de către populaţie, mai ales
de către părinţi, a primejdiei
pe care pornografia o repre-
zintă pentru viaţa de familie şi
pentru sănătatea mentală a co-
piilor. De asemenea, se are în
vedere şi lupta pentru elimina-
rea mesajelor pornografice din
spaţiul public românesc. Desigur, nu vom
putea face nimic dacă rămânem singuri în
această lucrare; de aceea vă rugăm pe toţi
cei ce sunteţi în acelaşi gând cu noi, con-
ştientizând pericolul la care este expusă
familia astăzi, să ne contactaţi pe email-
ul revistei – pentru a vedea ce putem face,
împreună. Noi nu avem nici mijloacele şi
nici banii lor, însă cu noi este Dumnezeu şi
toţi Sfinţii acestui neam.
Mihai Cristea
 Mai ucigătoare decât cancerul, mai apăsătoare
decât teroarea şi mai nocivă decât drogul este astăzi

pornografia
Generaţiile părinţilor şi bunicilor noş-
tri au avut de înfruntat cea mai cumplită
dictatură din istoria lumii: comunismul
bolşevic. Mulţi au înfundat puşcăriile, al-
ţii – aflaţi în aşa-zisa libertate – au suferit
teroarea, degradarea şi înjosirea; fiara co-
munistă îşi încerca dinţii pe trupurile şi
sufletele poporului român.
A căzut regimul comunist şi ne-am
bucurat; cine să se gândească că, într-un
fel anume, comunismul nu făcuse decât
să se replieze puţin, schimbându-şi doar
înfăţişarea, pentru a se pregăti pentru bă-
tălia finală? Acum se foloseşte o muniţie cu
mult mai distructivă pentru sufletul uman,
mai nocivă decât cancerul, mai eficace cu
mult decât teroarea: numele ei e marea des-
frânată sau pornografia.
Câţi oare conştientizează faptul că des-
frânarea sau erotismul obsesiv este cel mai
mare inamic al omului modern? Îşi arată
chipul seducător la fiecare colţ de stradă în
chioşcurile cu de toate; ne întâmpină aţâ-
ţător în paginile ziarelor de mare tiraj; dar
mai ales ni se scurge în vene precum otra-
va cea dulce atunci când ne conectăm la
lumea televiziunii şi internetului, canalele
sau armele preferate ale marii desfrânate.
Exagerăm?

24
al optulea veac
Studiile desfăşurate în ultimele dece-
nii demonstrează fără putinţă de tăgadă
că pornografia dă dependenţă mai repede
decât oricare drog. În general, narcotice-
le creează dependenţă după cel puţin două
săptămâni de la debutul consumului, pe
când pornografia, conform unor studii re-
cente, poate conduce la dependenţă după
primele vizionări. Evident însă că educaţia,
stabilitatea psihică, credinţa sunt factori de
atenuare a efectelor pornografiei.
„Plecând de la efectul de dependenţă,
doctorul Cline (Zillmann Bryant & Huston 1994), tra-
tând sute de persoane cu dereglări sexuale,
prezintă un proces în pa­tru paşi al impli-
cării în consumul de materiale sexuale, în
special cele pornografice. Primul este «efectul
de dependenţă», în care persoana revine în
mod repetat după mai mult material, deoa-
rece acesta îi furnizează un foarte puternic
stimulent sexual, având un efect afrodisiac
(...). Cline continuă cu descrierea unui «efect
de creştere», în care este resimţită «o nevo-
ie crescută de mai mult stimulent pentru a
obţine acelaşi efect». În al treilea stadiu, apa-
re «desensibilizarea». Lucrurile care odată
păreau şocante sunt din ce în ce mai puţin
şocante şi, prin urmare, devin legitime cu
tim­pul. În al patrulea stadiu, Cline consta-
tă că există «o tendinţă crescândă de a pune
în practică comportamentul văzut în mate­
rialele pornografice».”
Mulţi dintre prizonierii regimului co-
munist au fost aşteptaţi ani buni, uneori
chiar zeci de ani, de către femeile iubite,
pentru ca după ieşirea din puşcărie să-şi în-
temeieze familia. Suferinţele, reeducarea,
lipsa speranţei de viaţă nu au putut distruge
dragostea acestor oameni, care nici măcar
prin scrisoare nu puteau comunica. Acum
pornografia e capabilă să zdruncine în nu-
mai câteva săptămâni şi cea mai curată şi
proaspătă iubire sau sentimentul adânc de
dragoste clădit în zeci de ani!
„Zillmann şi Bryant sunt interesaţi de
gradul în care «porno­grafia intră în conflict
cu valorile familiale» şi ne oferă din nou do-
vezi experimentale. În aceste studii, un grup
experimental de adulţi este expus la materia-
le video pornografice pe o perioadă de câteva
săptămâni (de obicei, şase). La o săptămână
după expu­nere, răspunsurile grupului la în-
trebările puse sunt comparate cu cele ale unui
grup de control care nu a fost expus.
Concluziile? Expunerea prelungită la
pornografie, realizată experimental, duce la
o mai mare acceptare a promiscuităţii atât
la bărbaţi, cât şi la femei, iar pe măsură ce
promiscuitatea este considerată a fi normală,
fidelitatea faţă de partenerii de viaţă sexuală
se diminuează mult faţă de cazul adulţilor
din grupul martor (de control). Subiecţii
participanţi raportează, de asemenea, că ar
accepta mult mai uşor o intimi­tate sexua-
lă neexclusivă pentru ei înşişi, adică relaţii
sexuale în afara vieţii conjugale, cu persoa-
ne care, de asemenea, trăiesc cu altcineva”.
(Gheorghe, 2008)
Nu numai dragostea, dar nici măcar
respectul firesc faţă de ceilalţi oameni nu
rezistă prea mult bombardamentului cu
fantasme erotice. Ceea ce nu a reuşit să
facă poate cea mai demonică „reeduca-
re” din toate timpurile, practicată în anii
1950 la închisoarea de la Piteşti, se reu-
şeşte astăzi prin pornografie şi practicarea
25
perversiunilor. De fapt, lucrurile merg mult
mai departe. Consumatorii de pornografie
ajung nu numai să prezinte simptome de
irascibilitate şi lipsă de respect, dar ajung şi
la un comportament violent faţă de femei.
„Cercetările efectuate de Weaver au
arătat că pornografia creşte comportamen-
tul sexual dur cu femeile. (Weaver, 1994) Această
duritate include agresivitate crescută asupra
femeilor, precum şi o insensibilizare la rănile
pe care violenţa şi atacurile sexuale le pro-
voacă. De asemenea, Larry Hoo din Hong
Kong analizează în anul 1986 rezulta­tele a
35 de cercetări privind efectele expunerii la
pornografie. «Din aceste studii, 20 arată că
pornografia măreşte agresivitatea; în 4 din
ele s-a găsit că există o legătură între expu-
nerea la por­nografie şi cazurile de viol, iar
în 11 s-a scos în evidenţă faptul că bărba-
ţii care vizionează pornografie acceptă mai
uşor violenţa îndreptată împotriva femeilor
şi batjocorirea acestora”. (Gheorghe, 2008)
Cum de s-a ajuns aici, cum s-a putut
ca desfrânarea să devină nota generală pe
mai toate canalele mediatice ale societăţii
moderne, deşi are un efect atât de distrugă-
tor pentru mintea şi viaţa oamenilor?
În mod cert, pornografia este una din
cele mai profitabile afaceri, de aceea răs-
pândirea ei într-o societate de consum este
foarte explicabilă, dar aceasta nu poate fi o
explicaţie satisfăcătoare decât într-o socie-
tate tribală condusă de instincte şi magie.
Pentru lumea modernă însă, unde există
instituţii şi legi, unde orice fenomen poa-
te fi monitorizat şi analizat sociologic în
vederea luării de măsuri pentru protecţia
26
indivizilor, o astfel de explicaţie nu poate
fi suficientă. Mai ales în condiţiile în care
înseşi organizaţiile internaţionale, care nu
ar trebui să fie motivate de vânzarea de
pornografie şi prostituţie, susţin legisla-
tiv desfrânarea. În urmă cu două numere,
arătam cum ONU şi UNESCO impun
educaţia sexuală în grădiniţă şi şcoală încă
de la vârsta de 5 ani. Altminteri, Uniunea
Europeană este principalul suporter al ho-
mosexualilor, dând legi care impun atât
recunoaşterea acestora, cât şi căsătoriile
între ei sau înfierea de copii. Aşadar, des-
frânarea, pornografia şi chiar perversiunile
sunt nu numai îngăduite, dar şi promovate
obsesiv de marile organizaţii internaţiona-
le. Se poate vorbi, aşadar, chiar de o politică
globală…
Lectura cărţii lui Aldous Huxley
– Minunata lume nouă ne va face să în-
ţelegem motivele sau resorturile acestei
politici mondialiste. În distopia sa scri-
să prin anii '30, el preconiza introducerea
obligativităţii educaţiei sexuale de la vâr-
stele cele mai mici. Prichindeii, la numai
câţiva anişori (precum ne cere UNESCO
astăzi!) erau iniţiaţi în practicarea jocuri-
lor erotice, atât pentru a‑şi cultiva mai bine
impulsurile sexuale, cât şi pentru a învinge
ruşinea sau alte ob­sta­cole de natură psiho-
logică care i‑ar fi împiedicat mai târziu în
vi­a­ţă să se împreu­neze precum animalele cu
cine se întâmpla să se afle în preajmă...
„Pe o peluză cuprinsă de tufe de arbuşti
mediteraneeni, doi copii – un băieţel de vreo
şapte ani şi o fetiţă cam cu vreun an mai mare
– jucau, cu toată gravitatea şi atenţia concen-
trată a savanţilor adânciţi într‑un stu­diu
al optulea veac
consacrat unei mari descoperiri, un joc sexual
rudimentar.
Dintr-un grup de arbuşti din apropriere
ieşi o educatoare, conducând de mână un bă-
ieţel care urla în timp ce era tras înainte. Pe
urmele lor venea trap-trap o fetiţă cu mutra
îngrijorată.
– Ce s-a întâmplat? întrebă directorul.
Educatoarea dădu din umeri:
– Nu cine ştie ce. Numai că băieţelul
ăsta se lasă greu implicat în jocuri erotice
obişnuite... (Huxley: 69)
Scopul acestor jocuri sexuale nu era al-
tul decât educarea unor indivizi în spiritul
libertinajului sexual, pentru o societate în
care fidelitatea şi dragostea în cadrul unei
familii erau considerate obscene şi ilicite.
Statul lui Huxley trebuia să-i pedepsească
pe cei ce îndrăzneau să persiste prea mult
în dragostea faţă de o singură persoană.
Astăzi, televizorul şi pornografia împlinesc
cu succes acest tip de reeducare…
Cum de s-a gândit Huxley la posi-
bilitatea apariţiei unui asemenea tip de
societate? Care e explicaţia unei asemenea
educaţii, câtă vreme aceasta nu poate face
fericit pe nimeni şi nu poate asigura o soci-
etate sănătoasă?
Primul motiv enunţat de eroii
Minunatei lumi noi este acela că oamenii
desfrânaţi sunt mai uşor de manipulat.
Sunt ca şi reeducaţii care, având conştiinţa
morală distrusă, nu se pot opune represiu-
nii sistemului. Al doilea motiv este acela că
desfrânarea este cea mai bună metodă de
control, de reducere a populaţiei. Cultura
erotismului, pornografiei şi prostituţiei vin
în conflict direct cu viaţa de familie, cu
naşterea de copii, după cum demonstrează
studiile făcute în zilele noastre.
„Zillmann şi Bryant (Kubey 1996:7) au arătat
că expunerea la pornografie reduce dorinţa
participanţilor la studiu – bărbaţi sau fe-
mei, studenţi şi nestudenţi – de a avea copii.
Zillmann apreciază că această con­statare
poate susţine ideea următoare: consumul
prelungit de pornografie face ca faptul de a
avea copii şi a întemeia o familie să apară
27
drept inconvenienţe, care nu sunt necesare
pentru obţinerea plăcerii. Aceasta deoarece
pornografia înlesneşte accesul facil la satisfac-
ţii sexuale «superlative», satisfacţii care sunt
disponibile fără investiţii emoţionale, fără
îngrădire socială, fără obligaţii economice,
fără sacrificarea timpului şi a efortului. Din
această perspectivă, satisfacţia imediată, pe
care televiziunea comercială o oferă şi o pro-
movează atât de frecvent poate fi, în însăşi
esenţa ei, în conflict cu valorile de stabilitate
şi angajament atât de ne­cesare funcţionării
sănătoase a vieţii de familie”. (Gheorghe, 2008)
Huxley anticipa la nivelul anilor 1930
şi necesitatea dezvoltării tehnicilor con-
traceptive şi a abortivelor pentru controlul
populaţiei, în contextul destrăbălării genera-
le a indivizilor. Astfel, fericirea omului din
cadrul vieţii de familie este substituită cu
plăcerea obţinută într-o extrem de seducă-
toare cultură a desfrânării şi pornografiei.
Bucuriilor frumoase ale împlinirii dragos-
tei în familie şi naşterii de copii, Huxley le
opune plăcerea trupească, rezultată dintr-o
excitare a simţurilor.
Faptul că acum 70 de ani se prevedea cu
atâta precizie introducerea educaţiei sexuale
în şcoli şi grădiniţe, precum şi răspândirea
fără precedent în istorie a desfrânării nu poa-
te fi ceva întâmplător. Să ne gândim numai
că la începutul secolului al XX-lea aceste lu-
cruri păreau de-a dreptul aberante, într-o
vreme când şi sărutul în public era considerat
un act indecent. Poate că este la fel de întâm-
plător precum faptul că fratele lui Huxley a
fost primul preşedinte al ONU, organizaţie
care astăzi pare să pună în practică utopia
scrisă în urmă cu aproape 80 ani în urmă…
De ce tot în anii ’30 începea să se fun-
damenteze „ştiinţific” ideologia pe care
mai târziu se va întemeia promovarea ob-
sesivă a desfrânării, a perversiunilor şi
homosexualităţii?
- va urma -
Gheorghe Fecioru
 Iannis cel nebun
pentru Hristos
Nebunia pentru Hristos este una din
marile harisme ale creştinismului. Creştinii
care primesc acest dar de la Dumnezeu
sunt cei ce îşi ascund darurile dumneze-
ieşti sub chipul nebuniei. Şi, deşi lumea
râde de ei şi-i batjocoreşte, nebunul pentru
Hristos se roagă pentru lume şi mijloceşte
la Dumnezeu pentru bolile şi suferinţe-
le ei. Astfel de oameni nu au trăit numai
în primele veacuri ale creştinismului, ci
au continuat să existe până în zilele noas-
tre. Neştiuţi de nimeni, nebăgaţi în seamă,
oamenii lui Dumnezeu se ascund printre prin milostivirea Sa, să mă învrednicească
noi – cei întru care harul lucrează cu pri- de un colţişor de Rai. Îngerul meu păzitor
sosinţă, dar care au parte în lumea aceasta mi-a dat de ştire că trebuie să plec, iar Maica
mai mult de prigoană decât de dragoste, Domnului m-a pregătit.
mai mult de ocară decât de mângâiere. Dar Nu-ţi ascund că mă tem înaintea sca-
poate că pentru rugăciunile lor mai ţine unului de judecată. Mă tem de clipa când
Dumnezeu lumea aceasta… Domnul va da poruncă Îngerului meu pă-
Vom reproduce în continuare un mic zitor să citească înaintea atâtor Sfinţi cartea
fragment (o scrisoare şi istorisirea unui vieţii mele. Mă roşesc numai la gândul că
fapt minunat) din cartea „Iannis cel ne- din copilărie am fost cufundat în noroiul fă-
bun pentru Hristos” a lui Dionisis Makris, rădelegii şi al păcatului.
care va apărea în curând în limba română Dumnezeu să o odihnească pe ferici-
la Editura Evanghelismos. (F.O.) ta mea mamă, care m-a învăţat să iubesc
Biserica. «Ianaki», îmi spunea, «ca să vor-
„Bunul meu Anastasios, beşti cu Hristos trebuie să ai inimă curată. Să
Când vei primi această scrisoare, eu o o rogi aşadar pe preadulcea noastră Maică,
să fiu foarte departe. Nădăjduiesc să mă aflu cea care ne poartă de grijă, să nu uite, ca o
în casa lui Hristos, pe Care L-am iubit mai Stăpână a Cerului, să şteargă din când în
mult decât orice în lume. Nădăjduiesc ca, când inima ta, ca să fie curată. Să o rogi să
34
minuni contemporane
alunge şi demonii din cartierul nostru, pen-
tru că strică legătura noastră cu Hristos». Era
neînvăţată, ca şi mine, însă primise mare bi-
necuvântare de la Hristos, Care îi împlinea
toate cererile.
Pe tatăl meu mi-l amintesc foarte puţin.
A fost ucis în Epirul de nord, în războiul cu
italienii din 1940. Mama spunea că s-a jertfit
ca să-şi salveze plutonul. Mă punea să citesc
şi să recitesc, cu puţina mea ştiinţă de carte,
scrisoarea pe care i-o trimisese Statul Major.
«Să te asemeni, Ianaki, tatălui tău, care s-a
jertfit pentru ceilalţi şi a câştigat un loc lângă
Hristos. Bucuria se ascunde în jertfă şi în su-
ferinţă. Să te faci ostaş al lui Hristos. Atunci
o să devii erou».
Aşa am fost crescut în credinţa lui
Hristos. Mama a fost cea care m-a învăţat
să-i iubesc pe Sfinţi şi pe Maica Domnului,
şi să-i mulţumesc în fiecare zi Îngerului meu
păzitor. «Dacă îi ai prieteni pe Hristos şi pe
Sfinţi, viaţa devine frumoasă. Trăieşti în
Rai», spunea ea.
Ştiu, Anastasios, că totdeauna ai vrut să
afli de ce mă purtam ciudat. Ei, acum că am
plecat, cred că a venit vremea să-ţi spun. La
vârsta de douăzeci şi doi de ani m-am dus la
o priveghere în sat. Am mers să mă rog pen-
tru un prieten de al meu, care suferea de o
boală incurabilă şi nu mai avea nădejde de
viaţă. Îl chema Dimitris şi era din Ioannina.
Absorbit de rugăciune şi plâns, nu am auzit
când s-a făcut otpustul. Cum eram scund şi
îngenuncheat, preotul nu m-a văzut şi m-a
închis în biserică.
Într-un mod neobişnuit, am continuat
să aud psalmodii până dimineaţa. Deodată
am văzut intrând prin cupolă o rază de
lumină de culoare albastră şi căzând asu-
pra mea. Credeam că s-a luminat de ziuă şi
mă întrebam la ce oră se termină priveghe-
rea. M-am uitat să văd de unde vine acea
lumină albastră şi atunci L-am văzut pentru
prima dată pe Domnul nostru. S-a apropiat
de mine şi Şi-a pus mâna pe capul meu. M-a
binecuvântat şi a intrat în Sfântul Altar.
Atunci toate s-au schimbat. Am rămas în ui-
mire multă vreme. Nu voiam să mă trezesc.
Voiam să văd în continuare acea lumină.
Când mi-am venit în sine, m-am dus
înaintea icoanei Maicii Domnului, ca să-i
mulţumesc pentru că mi-a curăţat inima
şi m-am învrednicit să-L văd pe Domnul.
Preadulcea Maică mi-a zâmbit. Dimineaţa
a venit în biserică paraclisierul. Îndată ce
l-am văzut, m-am speriat. Pe grumazul său
stătea un drac înfricoşător, care îl trăgea de
cap ca şi cum ar fi vrut să i-l despartă de
trup. De îndată ce m-a văzut şi s-a apropiat
de mine, a căzut jos, iar dracul urla. L-am
ridicat, l-am însemnat cu semnul Sfintei
Cruci şi l-am uns cu untdelemn de la cande-
la lui Hristos. În acel ceas a intrat şi preotul.
Dracul a început să strige: «Alungă-l, pă-
rinte, pe nebun. Mă loveşte şi mă arde».
Sărmanul preot nu înţelegea ce se întâmplă
şi m-a luat drept hoţ. A luat un lemn şi a
început să mă lovească. Eu nu m-am împo-
trivit. Doar îl binecuvântam şi cântam. Asta
a fost. Pe de o parte demonul pe care îl adu-
sese paraclisierul, iar pe de altă parte preotul
cu bătaia. S-a adunat lume. Nu-mi păsa de
nimic. Din acea zi am început să văd în chip
diferit feţele oamenilor şi singurul lucru pe
care voiam să-l fac era să-i însemnez cu sem-
nul Sfintei Cruci şi să mă rog.
35
 «A înnebunit sărmanul copil. Cine ştie
ce i s-a întâmplat?», spuneau. Când m-am
întors acasă, i-am povestit mamei ce se în-
tâmplase. Nu puteam să fac altfel, pentru că
eram plin de semne. Vezi tu, părintele avea
mână grea... Mama mi-a spus să nu spun
nimănui ce s-a întâmplat, pentru că atunci
va pleca dumnezeiescul har şi binecuvân-
tarea lui Dumnezeu. «Acoperă cu nebunia
comoara pe care ţi-a dat-o Domnul, copilul
meu, ca să te învredniceşti într-o zi să ajungi
lângă El. Maica Domnului mi-a auzit ru-
găciunile şi te-a chemat în oastea Fiului şi
Dumnezeului ei. Mare este harul ei».
Câtă vreme am stat în sat, am încetat să
vorbesc. Doar mă rugam pentru fiecare con-
sătean în parte. Odată o fetiţă, Arethi, s-a
îmbolnăvit grav şi mama m-a rugat să mer-
gem la casa bunicii ei, ca să o vedem. Părinţii
ei emigraseră în Germania. Avea febră mare
şi bătrâna nu ştia ce să facă. Deasupra per-
nei pusese icoana Sfintei Parascheva. Pe când
şopteam o rugăciune, am văzut intrând în
cameră o femeie frumoasă şi atingând faţa
copilei. Apoi a binecuvântat-o şi şi-a întors
privirea spre mine. «Acum este bine, Iannis.
Nu asta ai vrut?», mi-a spus şi a plecat.
Îndată Arethi s-a sculat şi a alergat în
braţele bunicii sale. Febra a dispărut. «Mi-
e foame, bunico». Bătrâna a rămas uimită.
«Cu puţin timp în urmă nu putea sta pe pat,
iar acum ce se întâmplă cu Pashalina mea?»,
i-a spus mamei mele, iar ea tăcea. Doamna
Arethi a povestit această întâmplare în tot
satul. A adăugat şi nişte glume neghioabe.
«Să-l ţineţi pe Iannis drept unul ce adu-
ce noroc. Căci, de îndată ce a păşit în casa
noastră, nepoţica mea s-a făcut bine».
36
M-am simţit încurcat. Îmi plăcea să
merg pe ogoare şi să citesc Psaltirea ore în şir.
«A luat-o razna. Nu-i trebuie mult omului
ca să înnebunească», murmurau prin sat.
I-am spus într-o zi mamei că este vremea
să plecăm. O vedeam că suferă din pricina
bârfelor.
Aşa că am venit în acest cartier binecu-
vântat al Atenei la începutul anului 1960. În
primii ani am stat cu chirie. Apoi, cu aju-
torul Domnului, am reuşit să cumpărăm
această garsonieră, vânzând terenurile din
sat. Acopeream cu nebunia bogăţia de daruri
de la Domnul. Singurul lucru care mă preo-
cupa era ca, în orice chip, să-i fac fericiţi pe
toţi oamenii. Dintr-o privire pe care o arun-
cam vedeam rana şi mă rugam Sfinţilor şi
lui Hristos să o vindece, pentru că, aşa cum
trupul suferă de răni, întocmai aşa se întâm-
plă şi cu sufletul nostru. Sufletul omului se
răneşte şi se îmbolnăveşte când trăieşte de-
parte de legea lui Dumnezeu Cel în Treime.
Numai în dragostea lui Hristos îşi găseşte fe-
ricirea sufletul omului, pentru că este făcut
din aceeaşi «materie». Fără Hristos, omul
ajunge ca smochinul neroditor. Fără Hristos,
omul trăieşte într-o lume iluzorie, din care
nu poate ieşi.
***
Într-o zi, Iannis nu s-a dus la lucru.
D-l Apostolos, brutarul, s-a neliniştit.
Niciodată nu lipsise, aşa că a trimis pe ci-
neva acasă la el. Înainte de a ajunge la casa
lui, cel trimis l-a văzut cu o lopată, cură-
ţând canalizarea de pământ şi necurăţii.
minuni contemporane
Bre, ai înnebunit de tot? i-a spus.
Domnul Apostolos te aşteaptă la brutărie
şi tu cureţi canalizarea? Crezi că o să te an-
gajeze la primărie?
De dimineaţă caut două sute de drah-
me, pe care le-am pierdut, însă nu-mi
amintesc în care dintre cele cinci guri de
canalizare au căzut, aşa că le curăţ pe toate.
Şi de vreme ce le-am deschis m-am gân-
dit să scot şi gunoaiele, a spus el zâmbind.
Aşa că mergi şi spune-i d-lui Apostolos că
o să lucrez mai mult mâine, ca să comple-
tez orele. Este vorba de două sute... Nu-i
de glumă, a continuat el.
Atunci brutarul s-a mâniat foarte tare.
De îndată ce a auzit ce s-a întâmplat, a
ameninţat că o să-l alunge. După cinci ore,
Iannis şi-a terminat lucrarea şi s-a întors
mulţumit la casa sa.
Ai găsit cele două sute?, l-a întrebat
ironic băcanul, care trecea pe acolo. Să
treci pe la primar să ţi le dea, pentru că
i-ai curăţat canalizarea, a continuat acela
râzând.
În după-amiaza aceleiaşi zile, ce-
rul s-a întunecat. Au apărut nori negri,
ameninţători. Tuna şi fulgera, şi a început
o ploaie torenţială. Drumurile s-au trans-
format în râuri, luând tot ce găseau în
calea lor, chiar şi maşini. La primărie s-au
semnalat multe distrugeri. Au fost inunda-
te case, magazine, depozite. S-au pierdut
averi întregi. Pompierii nu reuşeau să eva-
cueze apa. În ziua următoare, primarul a
mers la faţa locului, ca să vadă el însuşi care
sunt pagubele. Toţi locuitorii au protestat
pentru înfundarea canalizării. A mers şi în
cartierul lui Iannis. Acolo nu existau pagu-
be. Băcanul, când l-a văzut, i-a zis:
Domnule primar, să mergi să-i mul-
ţumeşti lui Iannis, care ieri dimineaţă a
curăţat canalele. Ne-a izbăvit nebunia lui,
fiindcă a căutat două sute de drahme, pe
care le pierduse.
Brutarul a spus şi el acelaşi lucru
primarului:
Din fericire, domnule primar, ne-
bunul a curăţat canalele, pentru că altfel
ne-ar fi înecat o asemenea ploaie. Nebunia
lui ne-a scăpat de mari distrugeri.
Iată că este nevoie şi de nebuni, a spus
primarul zâmbind.
37