Sunteți pe pagina 1din 2

Concepţia morală a lui Kant

Immanuel Kant a fost un filosof german şi unul din cei mai mari gânditori din
perioada iluminismului în Germania.Totodată Kant este socotit unul din cei mai mari
filosofi din istoria culturii apusene. Ideile reflectate în operele sale au fost dintre cele mai
variate:teoria cunoaşterii,probleme de etica,concepţia politică,estetica etc. În ceea ce
priveşte problemele de etică, filosoful prezintă în două lucrări şi anume "Fundamentarea
metafizicii moravurilor" (Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785) şi "Critica
raţiunii practice" (Kritik der praktischen Vernunft, 1788) sistemul său etic, care se
bazează pe convingerea, că raţiunea este cea mai înaltă instanţă a moralei. Din acest
punct de vedere, există două moduri în luarea unei decizii dictate de voinţă: un imperativ
condiţionat sau ipotetic, care decurge dintr-o înclinare subiectivă şi urmează un anumit
scop individual, şi un "imperativ categoric", care se supune unei legi obiective, universal
valabilă şi necesară. Kant formulează astfel principiul "imperativului categoric",
considerat ca fundament al moralei: "Acţionează în aşa fel, încât maxima acţiunilor tale
să poată fi impusă ca lege universală".
Afirmatia filosofului că “datoria este necesitatea de a îndeplini o acţiune din
respect pentru lege” este o pledoarie pentru legea morală kantiană şi pentru „epicentrul”
întregii construcţii kantiene adică conceptul de datorie. Autorul operează cu distincţia
dintre acţiunile conforme cu datoria şi acţiunile din datorie. Acesta nu dezaprobă
acţiunile conforme cu datoria, însă afirmă că valoarea morală este proprie doar celor din
datorie, deoarece imboldul celor dintâi poate fi lipsit de receptivitate faţă de morala
adevărată .
În lucrarea „Întemeierea metafizicii moravurilor”, autorul afirmă că „din dragoste
pentru oameni voi admite că cele mai multe dintre acţiunile noastre sunt conforme cu
datoria, dar dacă examinăm mai îndeaproape năzuinţele şi tendinţele lor, întâlnim
pretutindeni scumpul Eu, care iese totdeauna la iveală; pe el se întemeiază intenţia lor, şi
nu pe porunca severă a datoriei, care ar cere de multe ori abnegaţie”. Din literatura de
specialitate se desprinde ideea că pentru Kant, datoria semnifică necesitatea de a îndeplini
o acţiune din respect pentru legea în sine, iar a acţiona moral presupune a acţiona din
datorie, din respectul pur pentru legea morală în sine.
În lucrarea „Critica raţiunii practice”, autorul delimitează graniţa între legalitate şi
moralitate: „conceptul de datorie reclamă deci acţiunii în chip obiectiv acordul cu legea,
iar maximei ei îi reclamă subiectiv respectul pentru lege, ca fiind unicul mod de
determinare a voinţei prin lege. Pe aceasta se bazează conştiinţa de a fi acţionat conform
datoriei sau de a fi acţionat din datorie, adică din respect pentru lege; primul mod de a
acţiona (legalitatea) este posibil şi atunci când numai înclinaţiile ar fi fost principiile
determinante ale voinţei, dar cel de-al doilea (moralitatea), valoarea morală, trebuie să fie
situată exclusiv în aceea că acţiunea are loc din datorie, adică numai de dragul legii”.
Aşadar, pentru întelegerea conceptului de datorie în doctrina kantiană, trebuie să
percepem legalitatea precum conformitatea exterioară cu datoria, iar moralitatea drept
conformitatea interioară a acţiunilor cu principiul datoriei, din imperativul reverenţei
pentru datoria în sine.
Afirmaţia filosofului aceea că” acţiunea făcută din datorie îşi are valoarea ei
morală nu în scopul care trebuie atins prin ea,ci in maxima de care este
determinată”consider că face referire la faptul că această valoare nu depinde deci de
realitatea obiectului acţiunii, ci numai de motivul în virtutea căruia a fost împlinită
acţiunea, fără a ţine seama de niciunul din obiectele râvnirii.
Imperativele sunt propoziţii prescriptive; semnul lor distinctiv e cuvântul
„trebuie”. Kant divide imperativele în două clase: imperative ipotetice şi imperative
categorice. Imperativele ipotetice au o formă condiţională: „Trebuie să vrei (să faci) X
dacă vrei să realizeze scopul Y”. De exemplu „Trebuie să fii cinstit cu clienţii dacă vrei
să ai vânzare”. „Trebuie să vrei (să faci) acţiunea X” se numeşte „forma” imperativului
iar partea care se referă la scop se numeşte „materia” imperativului. De aici terminologia
conform căreia imperativele ipotetice sunt materiale, pe când cele etice sunt formale.Căci
imperativele etice sunt categorice, necondiţionate, absolute; ele reţin numai „forma”
imperativului. Un imperativ categoric e aşadar o propoziţie de tipul: „Trebuie să vrei (să
faci) X” . Scopul subiectiv („materia”) lipseşte din structura sa. De exemplu, „Trebuie să
fii cinstit”.Aceasta afirmatie spune, mai întâi, că trebuie să fii cinstit indiferent de
consecinţe(căci scopul subiectiv lipseşte, nu întâmplător consecinţele acţiunii sau
scopurile subiective ale agentului sunt irelevante sub aspect moral). În al doilea rând, se
întelege faptul că trebuie să se facă X chiar dacă nimeni nu face efectiv X. Cuvântul
"trebuie" semnifică o necesitate practică, deci semnalează aplicarea imperativului la orice
fiinţă umană.
O altă perspectivă asupra moraliăţii o propune şi filosoful John Stuart
Mill.Folosind imperativelor ipotetice: „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa
(altruistă) de a-ţi ajuta aproapele” şi „Trebuie să salvezi un om de la înec din dorinţa
(egoistă) de a câştiga bani” se scoate în evidenţă faptul că pentru John Mill acţiunea
respectivă rămâne morală chiar dacă e făcută dintr-un motiv egoist .Pe de altă parte Kant
susţine că acţiunea morală trebuie să rămână morală indiferent de scopurile subiective
contingente.
Consider ca legile morale sub forma imperativelor categorice fixează idealul
moral, adică spun ce ar face oamenii cu necesitate dacă ar fi fiinţe morale perfecte.
Imperativul categoric sau moral este aşadar forma lingvistică a poruncii prin care
fiinţa umană imperfectă îşi reprezintă idealul moral şoptit de vocea conştiinţei sale.