Subiectul III. 20 / Subiectul III.

21

Condiţia ţăranului reflectată într-o operă epică

(eseu argumentativ)

Tema ţărănească are o bogată reprezentare în literatura română, fiind asociată ideii de specific naţional.
Scriitorii noştri din secolul al XIX-lea şi de la începutul sec. al XX-lea au abordat-o frecvent într-o manieră
idilică, din unghi mitic sau etnografic, făcând din satul românesc un păstrător al valorilor morale, etice şi estetice
nealterate, aflat în antiteză cu oraşul corupt şi corupător. Această reprezentare artificială şi simplificatoare a fost
descurajată o dată cu apariţia marilor compoziţii romaneşti ale lui Liviu Rebreanu, Ion şi Răscoala. Prozatorul
ardelean a proiectat asupra vieţii rurale lumina necruţătoare a realismului obiectiv.
Pentru a exemplifica modul în care se regăseşte condiţia ţăranului ca temă literară, mă voi referi la
primul roman rebrenian, Ion, publicat la 1920.
În primul rând, imaginea satului şi a ţăranului sunt realizate într-o viziune realist-obiectivă, încât Ion
reprezintă, potrivit lui Eugen Lovinescu, un moment de răscruce în evoluţia creaţiei epice româneşti. Rebreanu a
demonstrat că un subiect de inspiraţie rurală poate fi transpus într-o scriitură modernă pentru momentul publicării ei.
Formula sa romanescă se caracterizată prin perspectiva panoramică, atitudinea imparţială a naratorului, fără tendinţe
moraliste, eticiste sau idiliste, capacitatea de a reflecta generalul în faptul particular; structura monumentală a operei.
În prim-plan se află subiectul şi personajele în acţiune (naratorul doric „preferă psihologiei fapta, analizei, epicul”-
N.Manolescu), subiectul fiind organizat cauzal, logic şi cronologic pentru a compune o lume ficţională verosimilă,
omogenă, raţională, coerentă. Personajele sunt definite caracterologic şi conduita lor este urmărită în plan social.
Naraţiunea este la persoana a III-a (naraţiune heterodiegetică auctorială, nonfocalizată, viziune „din spate”,
„dindărăt”), iar naratorul este demiurgic, omniscient şi omniprezent.
De asemenea, în spirit realist, ficţiunea se bazează pe observarea atentă a realităţii. Autorul s-a inspirat
dintr-o scenă văzută cândva în locurile natale şi povestită ulterior în volumul Amalgam. Hoinărind la vânătoare
într-un început de primăvară, a zărit un ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare care „deodată s-a aplecat şi a
sărutat pământul. L-a sărutat ca pe o ibovnică.” Gestul ţăranului l-a impresionat, înţelegându-l ca pe o
expresie a legăturii abisale dintre om şi pământ. Îmbogăţită epic, această scenă se regăseşte în punctul
culminant al romanului, când Ion ajunge stăpân peste pământurile lui Vasile Baciu. Din viaţa satului natal
scriitorul a valorificat şi alte situaţii tipice: drama unui flăcău ce încearcă să scape de sărăcie însurându-se cu o
fată bogată, disperarea unui ţăran înstărit care-şi bate fata fiindcă i s-a dat celui mai sărac băiat din sat etc. Pe
baza inspiraţiei din realitate, Rebreanu a creat prin Ion o monografie a lumii rurale, cea mai cunoscută din
literatura noastră. Romanul poartă, de altfel, dedicaţia „Celor mulţi umili!”.
Acţiunea este plasată în satul năsăudean Pripas şi în împrejurimile acestuia, dar opera oferă o imagine
veridică a întregului mediu ardelenesc de la începutul secolului XX. Condiţia ţăranului este astfel legată şi de o
problematică istorică şi politică: dominaţia austro-ungară, raporturile dintre Ardeal şi Regat, amestecul etnic din
Transilvania şi tensiunile pe care acesta le generează, românismul, spiritul unionist, problemele din timpul alegerilor
pentru Parlamentul multinaţional de la Viena, instituţiile statului (şcoala, biserica, administraţia, justiţia).
Subiectul prezintă, contrapunctic, două planuri care interferează: al ţărănimii stratificate social, de la
„bogotanii” satului la cei mai săraci (între care Ion şi Florica) şi al micii intelectualităţi rurale (învăţătorul
Herdelea şi preotul Belciug). Sunt evidenţiate diferenţele sociale apăsătoare date de avere, conflictele tipice dintre
oameni, mentalităţile, datinile şi obiceiurile. De consideraţie se bucură cei cu pământ mult, ca George Bulbuc ori
Vasile Baciu. Căsătoriile se fac din calcul, pentru a nu se ştirbi agoniseala părinţilor. De aceea, George trebuia să
se însoare cu Ana Baciu, în ciuda faptului că fata îl îndrăgeşte pe Ion. Raporturile dintre oameni sunt aspre, lipsite
de sentimentalismul, duioşia şi blândeţea din proza sămănătoristă. Tipurile convenţionale (ţăranul sfătos,
învăţătorul blajin şi preotul înţelept) sunt excluse din roman, iar momentele festive (nunta, hora, înmormântarea,
slujba bisericească) nu mai au aproape nimic pitoresc, ci constituie cadrul unor tensiuni sau conflicte deschise.
Ţărănimea înfăţişată în Ion, ca şi în Răscoala, este o „lume a dezmoşteniţilor”, „a celor ce nu au în raport cu cei ce
au” (Nicolae Balotă), în care a fi este echivalent cu a avea pământ.
În acest context, Ion este un personaj tipic pentru condiţia ţăranului român din zorii secolului XX, însuşi
creatorul său definindu-l drept „simbolul individual al ţăranului român, setos până la patimă de pământul lui”.
Chiar din primele pagini, naratorul aduce în prim-plan „patima de pământ” a tânărului ţăran:
„…iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil. Veşnic a pizmuit pe cei bogaţi şi veşnic s-a înarmat cu o

1
hotărâre pătimaşă: trebuie să aibă pământ mult, trebuie! De pe atunci pământul i-a fost mai drag ca o
mamă.” Conflictul principal din roman se naşte din această pasiune obsesivă ce ridică pământul la rang de
valoare supremă, de emblemă a vieţii şi a identităţii personale. Eroul e prins între „glasul pământului” (chemarea
iubirii stihiale) şi „glasul iubirii” (chemarea dragostei umane), pe care le „aude” la început cu egală intensitate.
Tentaţiile care-i activează voinţa sunt simetric opozabile: dacă vrea pământurile, trebuie să sacrifice iubirea, dacă se
însoară cu Florica, rămâne sărac. Ion trebuie să aleagă şi alege pământul, fiind convins intiţial că „Dragostea nu
ajunge în viaţă. Dragostea e numai adaosul. Altceva trebuie să fie temelia.” Când, după moartea Anei şi a copilului,
va fi cuprins din nou de pasiunea pentru Florica, va constata, dimpotrivă: „Ce folos de pământuri, dacă cine ţi-e pe
lume drag nu-i al tău?”
Cele două „chemări” îl aduc în conflict cu propria familie, cu Vasile Baciu şi cu George Bulbuc şi,
secundar, cu Simion Lungu, Belciug, Herdelea şi cu autorităţile. Îşi dispreţuieşte părinţii pentru că nu au ştiut să
păstreze pământul, lăsându-i „numai sărăcia şi necazul”. Deşi isteţ, a abandonat repede liceul din Armadia pentru a
se întoarce la viaţa de ţăran, pentru că îi plăcea „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Acest farmec naiv şi sentimental
se destramă curând, lăsând loc instinctului de posesiune. Cum munca cinstită nu-i aduce folosul dorit, singura şansă
este căsătoria cu o fată care să aibă zestre bună. (Titlul iniţial gândit de scriitor pentru romanul său era chiar
„Zestrea”). Ion hotărăşte să se însoare cu „urâţica” fată a lui Vasile Baciu, dar bătrânul se împotriveşte categoric.
Între ei se va duce o luptă de uzură, cu mijlocitori ca Herdelea şi preotul Belciug, în care raportul
învingător – învins e răsturnat de mai multe ori. Bătrânul îl umileşte public la horă, dar Ion se răzbună, îi
seduce fata şi-l face astfel de ruşinea satului, silindu-l să accepte căsătoria. Vasile Baciu îl păcăleşte, făcând
nunta, dar lipsind-o pe Ana de zestre. Tânărul ameninţă cu judecata, intimidându-l pe socru şi dobândind, în
cele din urmă, pământurile râvnite. Conflictul dintre cei doi este o înfruntare între fiinţe similare aflate însă la
vârste diferite. Tânărul învinge printr-un plus de energie şi de încăpăţânare.
Greul l-a suportat Ana, bătută crunt de părinte şi de viitorul soţ. În confruntările istovitoare care se
poartă între părţi, ea constituie doar un preţ pe care Ion şi Baciu, ca în orice contract de vânzare-cumpărare, îl
speculează. După ce târgul s-a încheiat, simultan cu starea de jubilaţie a lui Ion, drama ei cumplită se
adânceşte, încât ajunge să vadă în moarte singura salvare.
Încercând să recâştige iubirea Floricăi după ce obţinuse pământul, Ion atrage fatalitatea prin trădarea pasiunii
stihiale care-i mobilizase energiile. În agonia finală, gemând sub ploaie, el îşi rezumă condiţia: „Mor ca un cîine”.
În Ion imaginea ţăranului nu apare doar din perspectivă socială. Criticul Nicolae Balotă (studiul
„Rebreanu sau vocaţia tragicului”) consideră că realismul practicat de scriitor are accente tragice. Omul apare ca
o fiinţă supusă mecanismelor sociale care îl constrâng să accepte un loc, un rol şi un comportament, dar şi unor
mecanisme transcendente, invizibile şi oprimante. Destinul personajelor exprimă ideea că aceste mecanisme nu
se bazează pe recunoaşterea şi răsplătirea meritelor, ci pe legi de neînţeles. Ispitit să-şi schimbe soarta ori situaţia,
individul le asaltează, dar împotriva lui se aplică „ecuaţia metafizică a pedepsei” (Ştefan Borbely). Rebreanu
pare,deci, convins că existenţa umană e fundamental tragică.
Această viziune se regăseşte în Ion prin motivul timpului ciclic şi prin simbolurile fatalităţii. Fatalitatea
care îi urmăreşte pe eroi se obiectivează (cf. Nicolae Manolescu – Arca lui Noe, cap. Drumul şi
spânzurătoarea) în semne: Savista rosteşte „oracular”, la horă, numele celor care vor fi adunaţi în „cercul
sângelui” (Ion, Vasile, George, Ana, Florica), încât „cvintetul tragic s-a alcătuit” (N. Manolescu) chiar de la
început într-„o horă a soartei”; bătaia dintre George şi Ion e o „repetiţie generală în vederea crimei”; moartea
lui Avrum şi a lui Dumitru Moarcăş anunţă sinuciderea Anei.
Viaţa cunoaşte o stranie repetiţie. Ion repetă, până la un punct, comportamentul şi evoluţia lui Vasile Baciu
(„Cum a fost dânsul în tinereţe, aşa e feciorul Glanetaşului azi”) şi, îmbogăţit prin căsătorie, pe aceea a tatălui său,
Alexandru Pop Glanetaşu. Se repetă scene-cheie în momente decisive. La început, Titu Herdelea orientează
involuntar îndârjirea lui Ion de a se însura cu Ana: „Dacă nu vrea să ţi-o dea de bună voie, trebuie să-l sileşti!”.
Momentul se repetă către sfârşitul operei, când Ion vine iar să-i ceară sfatul, acum în legătură cu Florica, dar Titu îl
îndeamnă să se astâmpere. Îndărătnicia oarbă a ţăranului („Lasă că ştiu eu ce-i de făcut.”) e de această dată fatală. În
repetiţie intervine ceva degradant care-l distruge.
Şi finalul romanului exprimă concepţia că ritmul universal e indiferent la soarta oamenilor, care par
simple accidente pe fondul unei imensităţi de necuprins: „Peste zvârcolirile vieţii, vremea vine nepăsătoare,
ştergând toate urmele. Suferinţele, patimile, năzuinţele, mari sau mici, se pierd într-o taină dureros de
necuprinsă, ca nişte tremurări plăpânde într-un uragan uriaş.”
Scriitorul a fost preocupat, aşadar, să înţeleagă şi să exprime epic mai mult decât condiţia socială a
ţăranului, dorind să ilumineze legătura abisală dintre sufletul lui şi pământ. Sunt sugestive în acest sens
cuvintele din discursul de recepţie la Academia Română (1940): „Pentru ţăranul nostru pământul nu e un

2
obiect de exploatare, ci o fiinţă vie, faţă de care nutreşte un sentiment straniu de adoraţie şi de teamă. […]
Pământul are un glas pe care ţăranul îl aude şi-l înţelege.”
Pământul este, în Ion, un fel de suprapersonaj ce patronează un univers al violenţei. Toate acţiunile şi
trăirile ţăranului se desfăşoară în solidaritate cu această stihie personificată. Trăind paroxistic ataşamentul faţă de ea,
Ion devine „un posedat al pământului” şi „un posedat al posesiunii” (N.Balotă), până la dezumanizare. Venerând
pământul, el îi aduce „jertfe sângeroase” (Ana, copilul, el însuşi).
Scena care oglindeşte pe deplin atracţia abisală tragică este cea a sărutării pământului, din capitolul al
IX-lea, Sărutarea. Prin calcul şiret, lipsit de scrupule, prin perseverenţă pătimaşă, Ion a dobândit pământurile
lui Vasile Baciu. E sfârşitul iernii şi eroul râvneşte „să le vadă şi să le mângâie ca pe nişte ibovnice
credincioase.” Euforia trufaşă ia locul sfielii umilite din scena simetrică în care „se simţea mic şi slab, cât un
vierme pe care-l calci în picioare”. Acum i se pare că „pământul se închina în faţa lui, tot pământul…”. Dintr-
un slujitor şi adorator smerit al stihiei, eroul se transformă într-un stăpân tiranic şi pătimaş, cuprins de orbirea
tragică. Schimbarea atitudinii îi anunţă moartea ale cărei semne sunt camuflate în detaliile descrierii: pământul
„negru, lipicios” „îi ţintuia picioarele”, mâinile îi rămân murdare „ca nişte mănuşi de doliu”, iar sărutarea
pământului îi dă „un fior rece, ameţitor…”.
Ţăranul creat de Rebreanu trăieşte în cercul existenţial Eros - posesiune, ambele instinctuale, ambele
aflate sub semnul sângelui.