Sunteți pe pagina 1din 73

UNIVERSITATEA BIOTERRA BUCURESTI

DEPARTAMENTUL DE INVATAMANT I.F.R./I.D.


FACULTATEA DE DREPT

Lector univ. dr. Laura MACAROVSCHI

DREPT CIVIL

DREPTUL DE PROPRIETATE
ŞI ALTE DREPTURI REALE

Cod disciplina: S4I11

Pentru uz intern al studentilor I.F.R./I.D

Editura Bioterra
- Bucuresti 2003 -
\

1
CAPITOLUL I

PATRIMONIUL ŞI CLASIFICAREA
DREPTURILOR PATRIMONIALE

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE PATRIMONIU;IMPORTANŢA ŞI


FUNCŢIONAREA ACESTUIA.
SECŢIUNEA II: CLASIFICAREA DREPTURILOR PATRIMONIALE.

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE PATRIMONIU; IMPORTANŢA


ŞI FUNCŢIONAREA ACESTUIA

1. Noţiunea de patrimoniu şi caracterele juridice ale acestuia

Drepturile subiective se clasifică în: drepturi nepatrimoniale (care nu au


un conţinut evaluabil în bani), cum ar fi drepturile relative la viaţă, onoare şi
demnitatea oamenilor, sau dreptul la paternitatea operei şi drepturile
patrimoniale (care au un conţinut evaluabil în bani), cum ar fi: drepturile reale şi
drepturile de creanţă, pe care le vom dezvolta ulterior.
Deoarece legislaţia nu defineşte termenul de patrimoniu, deşi îl utilizează,
noţiunea de patrimoniu este definită în doctrină:
- în sens economic, prin patrimoniu se înţelege totalitatea bunurilor ce îl
compun1;
Această definiţie este corectă deoarece prin noţiunea de „bun” se înţeleg
atât lucrurile materiale pe care le are o persoană, cât şi drepturile cu conţinut
economic (bunurile corporale şi incorporale).

1
C.Hamangiu, I.Rossetti-Bălănescu şi Al.Băicoianu – Drept civil român, 1929, vol. I,
p. 844
2
- în sens juridic, patrimoniul desemnează totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor cu conţinut economic, evaluabil în bani, care aparţin unei persoane
fizice sau juridice.
Rezultă că:
- patrimoniul este compus din drepturi, dar şi din obligaţii. Drepturile
formează activul patrimonial şi obligaţiile – pasivul patrimonial.
- Caracterele juridice ale patrimoniului
a) Patrimoniul este o universalitate juridică, deoarece întruneşte cele două
elemente ale acesteia2. Este o masă de bunuri, de drepturi şi obligaţii având, în
principiu acelaşi regim juridic, iar bunurile sunt distincte de patrimoniu;
raportul dintre bunuri şi patrimoniu este acela de la parte, la întreg. Patrimoniul
este o noţiune abstractă şi distinctă de bunuri ce-l compun. Acesta este o
universalitate juridică şi nu una de fapt, pentru că conţine un activ şi un pasiv
care sunt strâns legate între ele;
b) Patrimoniul are un caracter personal, deoarece numai persoanele –
fizice şi juridice pot avea un patrimoniu;
c) Patrimoniul are un caracter general, în sensul că el reprezintă
aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii – chiar dacă o persoană nu are bunuri,
are posibilitatea de a le dobândi;
d) Patrimoniul are un caracter unic, în sensul că o persoană nu poate avea
decât un singur patrimoniu;
e) Patrimoniul poate fi divizat în mai multe mase de bunuri, ce au un
regim juridic deosebit:
- soţii au în patrimoniu, două categorii de bunuri: proprii ale fiecăruia
dintre ei şi comune3;
- în cazul acceptării moştenirii sub beneficiu de inventar, deoarece nu mai
are loc confuziunea patrimoniilor, în patrimoniul moştenitorului, vor exista două
mase de bunuri distincte;

2
I. Filipescu - Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale, Bucureşti, 1998,
Editura Actami, p. 10
3
- în cazul în care creditorii defunctului cer separaţia de patrimonii, atunci
nu mai are loc confuziunea acestora, astfel încât creditorii defunctului nu mai
intră în concurs cu cei ai moştenitorului.

2. Importanţa patrimoniului (funcţiile lui)


a) Patrimoniul este în strânsă legătură cu dreptul de gaj general al
creditorilor chirografari.
- creditorii chirografari nu se bucură de o garanţie reală (gaj, ipotecă sau
privilegii), pentru a le asigura creanţa pe care o au împotriva debitorului lor
(contractul de împrumut nu este garantat), ceea ce le conferă un drept de gaj
general asupra patrimoniului debitorului lor (în sensul că ei vor putea urmări
toate bunurile mobile sau imobile prezente sau chiar viitoare ale debitorului lor).
Dar, debitorul nu poate fi oprit să înstrăineze oricare bun din patrimoniul
său, dacă o face cu bună-credinţă şi poate să contracteze noi obligaţii. În acest
fel, debitorul poate să-şi micşoreze activul patrimonial şi să-şi mărească pasivul,
fapt ce-l afectează în mod direct pe creditorul chirografar, care având un drept
de gaj general, se vede în situaţia de a nu-şi mai putea recupera creanţa, precum
şi de a suporta şi concursul altor creditori chirografari ai debitorului său.
Rezultă că, deoarece creditorii chirografari nu au un drept individualizat
asupra unor bunuri particulare, ei nu pot împiedica înstrăinarea lor, dacă s-a
făcut cu bună-credinţă şi nici nu mai pot urmări bunurile respective, după ce au
ieşit din patrimoniul debitorului lor. Desigur că, dacă înstrăinarea bunurilor s-a
făcut cu reaua-credinţă a debitorului, pentru fraudarea intereselor creditorilor
chirografari, şi aceştia pot dovedi reaua-credinţă, atunci ei au la dispoziţie
acţiunea revocatorie (pauliană) pentru a revoca respectivele acte juridice de
înstrăinare întocmite de către debitorul lor. De asemenea, creditorii chirografari
nu se bucură nici de prerogativa preferinţei, ceea ce înseamnă că îşi pot recupera
creanţa numai după creditorii care au o garanţie reală, şi suportă concursul
celorlalţi creditori chirografari ai debitorului (adică suma rezultată din vânzarea

3
I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 50
4
bunurilor se va împărţi proporţional cu valoarea creanţei fiecărui creditor
chirografar, iar dacă aceasta nu acoperă în întregime toate datoriile debitorului
aceşti creditori vor împărţi în mod proporţional şi pierderile).
- Dreptul de gaj general este subordonat principiului divizibilităţii
patrimoniului – adică, dacă acesta este împărţit în mai multe mase de bunuri,
atunci şi dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este specializat. De
exemplu, dacă soţii au în compunerea patrimoniului lor două mase de bunuri –
comune şi proprii, atunci rezultă că ei au şi două categorii de creditori – comuni
şi proprii. Astfel, creditorii chirografari comuni au drept de gaj general asupra
bunurilor comune, iar cei proprii, au drept de gaj general numai asupra bunurilor
proprii ale soţului debitor. Astfel, dreptul de gaj general este specializat pe
categorii de bunuri ale patrimoniului debitorului.
b) Patrimoniul şi subrogaţia reală
- Noţiunea de subrogaţie. Subrogaţia înseamnă înlocuire. Subrogaţia poate
fi: personală şi reală.
- Subrogaţia personală presupune înlocuirea unei persoane cu o altă
persoană. De exemplu, un debitor ţinut alături de un altul sau pentru un altul,
plăteşte întreaga datorie şi se subrogă în drepturile creditorului, pentru partea de
datorie ce-i revenea celuilalt creditor. Dacă fidejusorul (garantul) plăteşte datoria
debitorului pentru care era ţinut să răspundă, atunci el se va putea substitui în
drepturile creditorului, urmărindu-l pe debitor pentru a-şi recupera datoria plătită
în locul acestuia din urmă.
- Subrogaţia reală, presupune înlocuirea unui bun cu un altul: dacă se
produce în interiorul unui patrimoniu, ea poartă denumirea de „subrogaţie cu
titlu universal”, iar dacă se referă la un bun privit izolat, se numeşte „subrogaţie
cu titlu particular”.
Astfel, dacă un bun este înstrăinat, locul acestuia în patrimoniu este luat
de către preţ, iar dacă se va obţine cu acest preţ un alt bun, atunci locul preţului
este luat de către acesta.
Deci, noţiunea de patrimoniu explică subrogaţia reală cu titlu universal.

5
- Subrogaţia reală cu titlu universal este în strânsă legătură cu dreptul de
gaj general al creditorilor chirografari, deoarece ei vor putea să urmărească, în
locul bunurilor înstrăinate de către debitor, bunurile dobândite în schimb de
către acesta.
- Subrogaţia reală cu titlu universal este subordonată divizibilităţii
patrimoniului, în sensul că, ea se produce în interiorul fiecărei mase de bunuri.
Astfel, de exemplu, dacă soţul înstrăinează un bun propriu, preţul obţinut va fi
tot un bun propriu şi, deci, nu va putea fi urmărit de un creditor comun conform
art. 31 lit. f din Codul familiei.
c) Patrimoniul şi transmiterea universală sau cu titlu universal
Patrimoniul se transmite în două situaţii:
- moartea persoanei fizice;
- reorganizarea persoanei juridice;
În cazul decesului persoanei fizice, distingem: transmisiunea către un
singur succesor (numit succesor universal), către mai mulţi succesori (denumiţi
succesori cu titlu universal), şi atunci când se transmit bunuri determinate
individual, transmisiunea se face către succesorii cu titlu particular (de exemplu,
legatarii cu titlu particular). În primele două cazuri se transmite atât activul, cât
şi pasivul patrimonial – întreg (nefracţionat) sau numai o parte din acesta
(fracţionat). Deci, deosebirile dintre transmiterea universală şi cea cu titlu
universal sunt numai de cantitate, nu şi de calitate.

3. Funcţionarea patrimoniului

- Funcţionarea patrimoniului presupune efectuarea zilnică de acte juridice


care influenţează activul şi pasivul patrimonial. Din acest punct de vedere,
patrimoniul apare ca un cont curent în care se înregistrează intrările şi ieşirile de
sume de bani.
- În raport de importanţa lor, acestea se clasifică în:
a) acte de conservare;

6
b) acte de administrare;
c) acte de dispoziţie.
Acestea interesează nu numai pe titularul patrimoniului, dar aşa cum am
arătat, şi pe moştenitorii acestuia, precum şi pe creditorii chirografari.
a) actele de conservare – acele acte necesare dobândirii sau păstrării unui
drept care este în pericol de a se pierde4. Din definiţie, rezultă cele două condiţii
cerute actului de conservare:
- să existe un pericol iminent de a se pierde;
- cheltuiala pe care o presupune este mai mică decât valoarea bunului sau
a dreptului salvat.
Exemple de acte de conservare: întreruperea unei prescripţii printr-o
cerere de chemare în judecată, înscrierea unei ipoteci sau notificarea unei cesiuni
de creanţă.
b) actele de administrare: acele acte prin care se întreţin şi se pun în
valoare bunurile. Majoritatea actelor juridice care presupun funcţionarea
patrimoniului, sunt acte de administrare.
Exemple de acte de administrare: contractul referitor la reparaţiile aduse
unui bun imobil; contractul de închiriere încheiat pentru o perioadă de maxim
trei ani; acceptarea unei donaţii sau a unui legat fără sarcini; acţiunea în
evacuare, contractul de asigurare de bunuri.
Unele acte de dispoziţie prin natura lor, sunt privite ca fiind acte de
administrare prin scopul lor: astfel, în cazul bunurilor supuse pieirii sau
stricăciunii sau al fructelor produse de un bun, acestea pot fi înstrăinate, iar
actele respective sunt privite ca fiind de administrare, deoarece s-a prevenit,
astfel, crearea unui prejudiciu în patrimoniu.
În concluzie, actele de administrare a patrimoniului, tind la exploatarea
normală a unui patrimoniu.
Actele de administrare, sunt mai grave decât cele de conservare, dar mai
puţin grave decât cele de dispoziţie. Ele pot fi încheiate şi de către minorii cu

7
capacitate restrânsă de exerciţiu (minorii de 14 – 18 ani), dacă nu le sunt
lezionare; dacă au fost încheiate de către un astfel de minor, fără încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului legal şi sunt lezionare, atunci acestea sunt anulabile
pentru leziune.
c) actele de dispoziţie sunt acelea prin care se aduce o modificare valorică
în compunerea patrimoniului – transmiţându-se un bun sau un drept în favoarea
altei persoane.
Distingem acte de dispoziţie cum ar fi: actele de înstrăinare, cele
referitoare la gajarea (ipotecarea) bunurilor sau renunţarea la drepturi
patrimoniale.
Exemple de acte de dispoziţie: contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de donaţie, contractul de schimb, contractul de ipotecă sau de gaj,
renunţarea la moştenire, acceptarea unei donaţii sau a unui legat cu sarcină etc.
Actele de dispoziţie pot fi cu titlu gratuit sau cu titlu oneros şi pot fi
încheiate numai de către persoane cu capacitate deplină de exerciţiu; incapabilii
şi minorii cu capacitate restrânsă de exerciţiu, pot încheia acte de dispoziţie
numai prin intermediul reprezentantului şi, respectiv, ocrotitorului legal (cu
unele excepţii – tutorele nu poate face donaţii sau nu poate greva cu ipotecă,
bunurile celui ocrotit).

SECŢIUNEA II: CLASIFICAREA DREPTURILOR


PATRIMONIALE
Drepturile patrimoniale se clasifică în: drepturi reale şi drepturi de
creanţă.
a) Drepturile reale

4
Gh.Beleiu – Tratat de drept civil, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1998, p. 130
8
- definiţia drepturilor reale. Acele drepturi în virtutea cărora titularul
exercită în mod direct atributele asupra unui bun determinat, fără a avea nevoie
de concursul altei persoane.
Exemplu de drept real: dreptul de proprietate.
- precizare: unii autori consideră că dreptul real este un raport dintre o
persoană şi un lucru, iar dreptul de creanţă un raport dintre persoane5. O astfel
de opinie nu poate fi primită, deoarece un drept subiectiv este un raport între
persoane şi nu între persoane şi lucruri (acestea sunt simple fapte)6.
- caracterele drepturilor reale:
1) Subiectul activ este determinat (titularul dreptului), dar subiectul pasiv
este nedeterminat, format din toate celelalte persoane. Deci, dreptul real este
opozabil tuturor celorlalte persoane (erga omnes), fiind un drept absolut.
De exemplu, dreptul de proprietate este opozabil tuturor celorlalte
persoane, care au obligaţia generală de a-l respecta.
2) Obligaţia ce revine subiectului pasiv, este aceea de a nu face nimic
pentru a stânjeni exercitarea atribuţiilor dreptului real respectiv. Subiectul pasiv,
are, deci, o obligaţie generală negativă, care nu are o valoare economică,
deoarece nu-l îmbogăţeşte şi nici nu-l sărăceşte pe cel obligat să respecte
exercitarea dreptului real.
3) Drepturile reale au efecte specifice ce rezultă din caracterul lor absolut
şi anume:
- dreptul de urmărire: subiectul activ are prerogativa de a pretinde
urmărirea bunului, de la orice persoană la care s-ar găsi; dacă bunul ar intra în
detenţia nelegitimă a unei persoane, atunci titularul dreptului real poate cere
restituirea lui.
- dreptul de preferinţă: este acea posibilitate a titularului dreptului real de
a avea prioritate faţă de orice alt drept. Astfel, titularul dreptului de ipotecă, va

5
C. Hamangiu ş.a. – op. cit., vol. I, p. 853 şi 856
6
I. Filipescu – op. cit., p. 22
9
avea prioritate faţă de creditorii care nu au garantată creanţa lor cu un drept real
(creditorii chirografari).
4) Drepturile reale au un caracter perpetuu (cum ar fi proprietatea şi
servituţile) sau o durată limitată în timp, de obicei fiind viagere (cum este
uzufructul).
5) Drepturile reale sunt expres reglementate de lege şi limitate ca număr.
6) Drepturile reale sunt apărate prin acţiuni reale (de exemplu, acţiunea în
revendicare).
b) Drepturile de creanţă
- definiţie: acel drept subiectiv în virtutea căruia titularul său (denumit
creditor), poate cere subiectului pasiv (denumit debitor), să dea, să facă sau să
nu facă ceva.
- caracterele drepturilor de creanţă:
1) Subiectul pasiv este determinat, este cunoscut (debitorul). Deci, sunt
determinate atât subiectul activ, cât şi cel pasiv, iar drepturile de creanţă sunt
relative (opozabile numai debitorului);
2) Obligaţia subiectului pasiv este concretă. Fie pozitivă (a da şi a face),
fie negativă (a nu face); această obligaţie negativă are conţinut economic şi face
parte din activul patrimoniului creditorului şi din pasivul patrimoniului
debitorului.
3) Drepturile de creanţă sunt, principiu, temporare.
4) Drepturile de creanţă, fiind relative, nu beneficiază de prerogativa
dreptului de urmărire şi de prerogativa preferinţei.
5) Numărul drepturilor de creanţă este nelimitat.
6) Drepturile de creanţă sunt apărate prin acţiuni personale.
Deosebirile dintre drepturile reale şi drepturile de creanţă
1) Subiectul pasiv este nedeterminat în cazul drepturilor reale, pe când, la
dreptul de creanţă, acesta este determinat, de la început;
2) Obligaţia subiectului pasiv, este generală, de a nu face nimic de natură
să aducă atingere exercitării respectivului drept real, iar în cazul drepturilor de

10
creanţă, obligaţia subiectului pasiv este concretă şi determinată – a da, a face sau
a nu face ceva.
De exemplu, obligaţia cumpărătorului unui imobil învecinat, de a nu
planta în curte copaci înalţi, care să umbrească curtea alăturată. Sau, obligaţia pe
care şi-o asumă autorul unei piese de teatru, de a nu vinde drepturile de difuzare
altui teatru, decât cel cu care a încheiat un contract de difuzare în exclusivitate.
3) Dreptul real dă naştere dreptului de urmărire şi dreptului de preferinţă,
pe când dreptul de creanţă, care e relativ, nu dă naştere unor astfel de
prerogative.
4) Drepturile reale au o durată mai lungă, iar cele de creanţă au o durată
mai scurtă de timp.
5) Numărul drepturilor reale este limitat, pe când cel al drepturilor de
creanţă este nelimitat.
6) Drepturile reale sunt apărate prin acţiuni reale, iar cele de creanţă, prin
acţiuni personale.

Cuvinte –cheie (concepte şi terminologie):


-„drepturi reale”; „drepturi de creanţă”.
-„drept de urmărire”; „drept de preferinţă”;
-„act de conservare”; „act de administrare”; „act de dispoziţie”.

Bibliografie de capitol:
- I. Filipescu – „Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale”,
Editura Actami, Bucureşti, 1998.
- I. Filipescu – „Tratat de dreptul familiei”, Editura All, Bucureşti, 1999.
- C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu –„Drept civil român”,
1929, vol. I.
- Ghe. Beleiu –„Tratat de drept civil român”, Editura Şansa s.r.l.,
Bucureşti, 1998

11
CAPITOLUL II

BUNURILE ŞI CLASIFICAREA BUNURILOR


12
SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE BUN; CORELAŢIA DINTRE BUN ŞI
PATRIMONIU.
SECŢIUNEA II: CLASIFICAREA BUNURILOR:

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE BUN; CORELAŢIA DINTRE


BUN ŞI PATRIMONIU

1. Noţiunea de bun

Precizare: deşi legea face numeroase referiri la termenul de bun (în art.
480, 461 sau 462), totuşi nu defineşte acest concept.
Definiţia stabilită în doctrină:
Bunul este acea valoare economică ce este utilă pentru satisfacerea unei
nevoi materiale sau spirituale a omului şi care este susceptibilă de apropriere sub
forma dreptului patrimonial7.
Rezultă că lucrul este bun dacă îndeplineşte două condiţii:
- este util (adică satisface o anumită necesitate);
- este susceptibil de apropriere, de însuşire sub forma dreptului
patrimonial8.
Aerul, de exemplu, deşi este indispensabil existenţei biologice a omului,
nu este „bun” în sensul dreptului civil, deoarece nimeni nu se poate face stăpân
pe aer.
Deci, nu trebuie confundată noţiunea de „bun”, cu aceea de „lucru”.

2. Corelaţia dintre bun şi patrimoniu

7
Gh.Beleiu, op. cit., p. 98
8
George N.Luţescu, Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti, 1947, p. 91
13
După cum am mai arătat, patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale ce aparţin unei persoane fizice sau juridice.
Rezultă că între bun şi patrimoniu, există corelaţia de la parte la întreg,
deoarece patrimoniul este format din bunuri. Pentru dreptul civil, expresia de
„bun patrimonial”, constituie un pleonasm.

SECŢIUNEA II: CLASIFICAREA BUNURILOR

1) În funcţie de natura lor, bunurile se împart în: mobile şi imobile


(numite „mişcătoare” şi „nemişcătoare”).
2) După regimul circulaţiei juridice distingem: bunuri care sunt în
circuitul civil şi care nu sunt în circuitul civil.
3) După modul în care sunt determinate distingem: bunuri individual
determinate (res certa) şi generic determinate (res genera).
4) După cum pot fi sau nu, înlocuite, în executarea unei obligaţii
distingem: bunuri fungibile şi nefungibile.
5) După cum folosirea lor implică, sau nu, consumarea sau înstrăinarea,
distingem: bunuri consumptibile şi neconsumptibile.
6) După cum sunt sau nu, producătoare de fructe, distingem: frugifere şi
nefrugifere.
7) După cum pot fi sau nu împărţite distingem: bunuri divizibile şi
indivizibile.
8) După corelaţia dintre ele, distingem: bunuri principale şi accesorii.
9) După modul lor de percepere, bunurile sunt: corporale şi incorporale.
10) După cum sunt supuse sau nu urmăririi silite, sunt: sesizabile şi
insesizabile.

1. Bunuri mobile şi imobile

14
* Categorii de bunuri mobile
a) mobile prin natura lor - sunt acele bunuri care se mişcă singure, sau
sunt mişcate printr-o putere străină;
Exemple: animalele, autoturismul, bunurile electrocasnice etc.
b) mobile prin determinarea legii – sunt precizate de art. 474 C.civ. astfel:
„Sunt mobile prin determinarea legii acţiunile şi obligaţiile care au ca obiect
sume exigibile sau efecte mobiliare”.
Exemple: drepturile reale (în afară de proprietate) care au ca obiect un
mobil, acţiuni şi obligaţiuni ale unei societăţi.
c) mobile prin anticipaţie- unele bunuri care, deşi imobile prin natura lor,
părţile actului juridic le consideră ca fiind mobile, în considerarea a ceea ce vor
deveni.
Exemple: recoltele şi fructele, arborii, materialele provenite din dărâmarea
unei construcţii etc.
* Categorii de bunuri imobile:
a) imobile prin natura lor - sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi nu
se pot muta dintr-un loc în altul.
Exemple: - clădirile şi terenurile (art. 469 C.civ.);
- podurile, tunelele;
- mobile de vânt sau de apă aşezate pe stâlpi (art. 464 C.civ.);
- recoltele ce se ţin de rădăcini şi fructele neculese încă (art.
465 C.civ.).
b) imobile prin obiectul lor: uzufructul bunurilor imobile; servituţiile,
acţiunile care tind a revendica bunurile imobile.
c) imobile prin destinaţie: sunt destinate să servească, ca bunuri accesorii,
unor imobile (deşi, prin natura lor, sunt bunuri mobile).
Exemple: - animalele afectate pentru agricultură;
- instrumentele arătătoare;
- anumite categorii de animale care sunt în dependenţă faţă de

15
imobil, ca stupii, peştele din iazuri (heleştee).
- obiectele destinate exploatărilor industriale;
- obiectele destinate exploatărilor comerciale (mesele,
tejghelele, mobilierul).
- Mai sunt imobile prin destinaţie şi obiectele aşezate pe un „fond
perpetuu” (art. 469 C.civ.); se stabileşte prezumţia aşezării în perpetuu, dacă
respectivele obiecte sunt prinse în gips, var, ciment sau când nu se pot scoate
fără a se deteriora imobilul.
Exemple: oglinzile, tablourile, ornamentele, statuile dacă toate sunt fixe,
încastrate în perete.
* Importanţa acestei clasificări:
- înstrăinarea imobilelor este supusă unor condiţii de fond şi de formă mai
riguroase decât aceea a mobilelor (de exemplu, înstrăinarea terenurilor se face
numai în formă autentică);
- publicitatea imobiliară diferă de cea mobiliară;
- în ce priveşte efectele posesiei: dacă pentru imobile, ea conduce la
dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, la mobile, posesia de bună-
credinţă valorează proprietate (art. 1909 alin. 1 C.civ.);
- imobilele pot fi ipotecate, iar mobilele, doar gajate;
- în dreptul internaţional privat, statutul imobilelor este supus legii
situaţiei bunului (lex rei sitae), pe când în cazul mobilelor, este supus legii
personale (lex personalis);
- urmărirea şi executarea silită, sunt diferite în cazul bunurilor imobile,
faţă de cele mobile;
2). Bunuri care sunt în circuitul civil şi care nu sunt în circuitul civil

a) Bunuri care sunt în circuitul civil – pot circula liber şi neîngrădit, pot fi
obiectul material al actelor juridice civile (art. 963 C.civ.). Acestea au
următoarele trăsături:
- sunt alienabile (pot fi înstrăinate);

16
- sunt sesizabile (pot fi urmărite silit);
- sunt prescriptibile (pot fi dobândite sau pierdute prin prescripţie).
Exemple: - bunurile aparţinând proprietăţii private (persoane fizice şi
juridice);
- bunurile aparţinând domeniul privat al statului şi unităţilor
administrativ – teritoriale (cu unele excepţii expres prevăzute
de lege).
b) Bunurile care nu sunt în circuitul civil – nu pot circula liber, şi nu pot fi
obiectul material al actelor juridice (cu unele excepţii). Acestea au următoarele
trăsături:
- sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate);
- sunt insesizabile (nu pot fi urmărite silit);
- sunt imprescriptibile (nu pot fi dobândite sau pierdute ca efect al
prescripţiei);
Exemple: -bunurile aparţinând domeniului public al statului şi unităţilor
administrativ – teritoriale (art. 135 pct. 3 din Constituţie şi art. 475 alin. 2 din
C.civ.).
* Importanţa acestei clasificări: constă în valabilitatea sau nevalabilitatea
unor acte juridice, după cum obiectul lor este sau nu, în circuitul civil9.

3. Bunuri individual determinate şi generic determinate

a) Bunuri individual determinate (res certa) – sunt acele bunuri care,


potrivit naturii lor sau prin clauzele actului juridic, se individualizează prin
însuşiri proprii, speciale.
Exemplu: - o anumită casă;
- un anumit autoturism;

17
- bunurile – unicat;
b) Bunurile determinate generic (res genera) – sunt acele bunuri ce se
individualizează doar prin însuşirile categoriei, genului din care fac parte.
Individualizarea propriu-zisă, se realizează, după caz prin: numărare, cântărire,
măsurare etc.
Exemple: - o recoltă de grâu (se individualizează prin cântărire);
- un balot de stofă (se individualizează prin măsurare);
- o construcţie nouă (se individualizează prin procesul verbal
de predare-primire).
* Importanţa clasificării:
- momentul transmiterii dreptului real, în cazul actelor translative de
drepturi, diferă astfel: în cazul bunului individual determinat, momentul
transferului dreptului, este acela al realizării acordului de voinţă, chiar dacă
bunul respectiv nu a fost încă predat (dacă nu există o clauză contractuală
contrară – conform art. 971 şi 1266 din C.civ.); în cazul bunului de gen,
transferul dreptului, are loc în momentul individualizării lui prin cântărire,
numărare, măsurare etc., sau al predării lui (în lipsa unei stipulaţii contrare);
- suportarea riscului contractului: dacă obiectul contractului e un bun
determinat individual, şi acesta piere fortuit, după încheierea actului translativ de
proprietate, riscul îl suportă dobânditorul lui, deoarece este proprietarul bunului
(ceea ce înseamnă că el nu e eliberat de obligaţia pe care o are, spre deosebire de
transmiţătorul bunului); în cazul bunurilor de gen care pier fortuit înainte de a fi
predate sau individualizate, riscul îl suportă transmiţătorul bunului, care nu e
eliberat de obligaţia de predare, pentru că operează principiul „Genera non
pereunt” (bunurile de gen, nu pier);
- locul predării lor diferă astfel: bunul individual determinat trebuie predat
la locul unde se găsea la data contractării (în lipsă de stipulaţie contrară), iar cel

9
Într-o speţă din „Culegere de speţe de drept civil”- G.Răducanu, G. Maravela, o persoană
fizică a vândut unui cetăţean străin, o porţiune din drumul naţional care trecea prin acea
localitate – un astfel de contract este lovit de nulitate absolută din motivele de mai sus.
18
de gen, trebuie predat la domiciliul debitorului (pentru că plata este cherabilă, iar
nu portabilă, în principiu).

4. Bunuri fungibile şi nefungibile

a) Bunuri fungibile – acele bunuri care, în executarea unei obligaţii, pot fi


înlocuite cu altele de acelaşi gen, fără să afecteze valabilitatea plăţii.
Exemple: - o sumă de bani;
- două sticle de vin din acelaşi sortiment;
- doi litri de combustibil de acelaşi fel.
b) Bunuri nefungibile – acele bunuri care nu pot fi înlocuite cu un altul de
acelaşi gen, în executarea obligaţiei, deci, debitorul va fi obligat să restituie
acelaşi bun.
Exemple: - două case;
- două terenuri;
- două autoturisme.
* Importanţa clasificării: se manifestă din punctul de vedere al eliberării
debitorului de obligaţia sa (aprecierea valabilităţii plăţii). Astfel, acesta se poate
elibera de obligaţia sa, predând chiar bunul nefungibil, pe când în cazul bunului
fungibil, debitorul poate preda un alt bun de acelaşi gen.

5. Bunuri consumptibile şi neconsumptibile

a) Bunuri consumptibile – sunt acele bunuri ce nu pot fi folosite, fără ca


acest lucru să implice consumarea substanţei lor materiale, sau înstrăinarea lor.
Exemple: - combustibilul;
- alimentele;
- banii.

19
b) Bunuri neconsumptibile – sunt acele bunuri care pot fi folosite în mod
repetat, fără ca, prin aceasta, să fie necesară consumarea substanţei sau
înstrăinarea lor.
Exemple: - construcţii;
- terenuri;
- autoturisme.
* Importanţa clasificării: când obiectul împrumutului îl constituie bunurile
consumptibile, este un contract de împrumut de consumaţie (sau „mutuum”), iar
când obiectul contractului este un bun neconsumptibil, el se numeşte împrumut
de folosinţă (sau comodat).

6. Bunuri frugifere şi nefrugifere

a) Bunuri frugifere – produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte


bunuri sau produse, numite fructe.
Exemple: - terenul agricol;
- construcţiile;
- depunerile la CEC sau la bănci.
Distingem trei categorii de fructe:
- naturale (produse fără intervenţia omului): fructele din pădure, stuful etc.
- industriale (produse prin intervenţia omului): recoltele;
- civile: dobânzi sau chirii.
* Importanţa clasificării:
- uzufructuarului i se cuvin numai fructele, nu şi productele (care se cuvin
nudului proprietar);
- posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele nu şi productele,
care se cuvin proprietarului (art. 485 C.civ.).

7. Bunurile divizibile şi indivizibile

20
a) Bunurile divizibile – sunt acelea care pot fi împărţite, fără ca să-şi
schimbe, astfel, destinaţia economică.
Exemple: - terenuri;
- recolte;
- bani.
b) Bunurile indivizibile – sunt acelea care nu pot fi împărţite fără a-şi
schimba destinaţia economică.
Exemple: - un autoturism;
- un animal;
- un costum de haine.
* Importanţa clasificării: prezintă utilitate în special în materie de partaj;
dacă bunul este indivizibil, el fie se atribuie unuia dintre proprietari, cu obligarea
lui la plata unei sulte (sumă de bani reprezentând cota-parte a celorlalţi
proprietari), fie este scos la vânzare prin licitaţie şi se împarte preţul.
Dacă bunul este divizibil, atunci el va fi împărţit în natură între
proprietari.

8. Bunuri principale şi bunuri accesorii

a) Bunuri principale – acelea care pot fi folosite în mod independent fără a


folosi la întrebuinţarea altui bun.
b) Bunuri accesorii – acelea care sunt destinate folosirii altui bun, care
este principal.
Exemple: - cureaua pentru ceas;
- antena pentru televizor;
- casetofonul de maşină;
- lopeţile pentru barcă.
* Importanţa clasificării:

21
- constă în aceea că, dacă legea sau părţile nu prevăd altfel, bunul
accesoriu urmează regimul juridic al bunului principal (accesorium sequitur
principale).

9. Bunuri corporale şi incorporale

a) Bunurile corporale – sunt acelea care au o existenţă materială, fiind


perceptibile pentru simţurile omului.
b) Bunurile incorporale – sunt acelea care au o existenţă abstractă, care nu
poate fi percepută prin simţurile omului.
Exemple: - drepturile patrimoniale;
* Importanţa clasificării:
- dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile prin posesia de bună-
credinţă, operează numai pentru mobilele corporale;
- dobândirea proprietăţii prin remiterea materială (predarea) a bunului, are
loc numai în cazul bunurilor corporale (de exemplu, în cazul darului manual).

10. Bunuri sesizabile şi insesizabile


a) Bunurile sesizabile – pot forma obiectul urmăririi silite a debitorului.
b) Bunurile insesizabile – nu pot forma obiectul urmăririi silite, pentru
plata unei datorii.

Cuvinte –cheie (concepte şi terminologie):


- „bun”; „patrimoniu”; „bun imobil”; „bun mobil”;
- „bun fungibil”; „bun nefungibil”; „bun frugifer”; „bun nefrugifer”.
Bibliografie de capitol:
- Ghe. Beleiu – 0p. cit.
- G. N. Luţescu –„Teoria generală a drepturilor reale”, Bucureşti, 1947.
- G. Răducan, G.T. Maravela – „Drept civil. Culegere de speţe”, Editura
All Beck, Bucureşti, 1998.

22
CAPITOLUL III

POSESIA
SECŢIUNEA I: DEFINIŢIE; CARACTERE; STRUCTURĂ; DELIMITAREA
FAŢĂ DE DETENŢIE; POSESIA PRIN ALTUL.
SECŢIUNEA II: DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI; CALITĂŢILE
ŞI VICIILE POSESIEI.
SECŢIUNEA III: EFECTELE POSESIEI.

SECŢIUNEA I: DEFINIŢIE; CARACTERE; STRUCTURA;


DELIMITAREA FAŢĂ DE DETENŢIE; POSESIA
PRIN ALTUL

a) Definiţia posesiei:
- conform art. 1846 alin. 2 C.civ., posesia este deţinerea unui lucru sau
folosirea unui drept, de către noi înşine, sau de către altul, în numele nostru.
* Critici ale definiţiei10:
1) folosirea termenului de „deţinere”, ar putea crea confuzie între posesie
şi detenţie (care are un înţeles juridic distinct);
2) formularea „folosirea unui drept”, ar putea crea ideea că există un drept
de posesie, ceea ce nu este corect, pentru că posesia se poate exercita chiar dacă
posesorul nu are un drept asupra bunului respectiv – ea este doar o stare de fapt.
- Definiţia dată de doctrină11: posesia este exercitarea unei puteri de fapt
asupra unui bun, ceea ce îi dă posibilitatea posesorului de a se comporta ca şi
când ar fi titularul dreptului real, încheind acte juridice şi materiale.
* Rezultă că:

10
G.Luţescu – op. cit., p. 173-174
23
- posesia este doar o stare de fapt ce rezidă din actele materiale şi juridice
pe care posesorul le încheie, ca şi când ar fi titular al dreptului real asupra
bunului. Deşi e o stare de fapt, posesia e protejată de lege.
- raţionamentul ocrotirii legale a posesiei, este acela că, de cel mai multe
ori, posesia este exercitarea practică a unui drept real – deci, ocrotindu-se
posesia se ocroteşte însuşi dreptul respectiv. Atunci când posesia nu este
manifestarea exterioară a dreptului real, la baza despărţirii posesiei de dreptul
real, stă neglijenţa titularului dreptului real, care creează o aparenţă de drept, în
favoarea altei persoane.
b) Caracterele posesiei:
1) posesia se bazează pe intenţia de a poseda pentru el, posesorul
comportându-se ca un titular al dreptului real asupra bunului (animus rem sibi
habendi); în lipsa lui animus, este vorba despre o detenţie precară;
2) posesia se aplică numai drepturilor reale, nu şi drepturilor de creanţă;
3) posesia constituie fundamentul probabil al creării dreptului de
proprietate, sau al altui drept real.
c) Structura posesiei: pentru a exista posesia, trebuie să fie întrunite două
elemente:
1) corpus: constă în elementul material – adică în actele materiale de
folosire, de întrebuinţare a bunului.
Exemplu: - exploatarea agricolă a unui teren;
- închirierea unei case;
2) animus: constă în elementul intenţional – adică în intenţia posesorului
de a se comporta ca şi când ar fi titular al dreptului real; conform art. 1854
C.civ., elementul intenţional se prezumă, rezultând din cel material.
Exemple: - închirierea unui apartament (un atribuit care îi aparţine
proprietarului, fiind un act de administrare obişnuit).
* Elementul „animus”, nu înseamnă că posesorul crede că este proprietar,
fiind suficient să se comporte ca şi când ar fi proprietarul.

11
C. Hamangiu ş.a. – op. cit., vol. I, p. 187
24
d) Delimitarea faţă de detenţie:
1) Detenţia precară se caracterizează prin lipsa elementului „animus”,
ceea ce înseamnă că detentorul nu se comportă ca un proprietar (nu foloseşte
bunul „sub nume de proprietar). El are numai stăpânirea materială a bunului.
Exemple de detentori: - chiriaşul (deţine bunul pentru proprietar, el
având obligaţia de restituire a acestuia);
- depozitatul (deţine bunul depozitat, având
obligaţia de a-l restitui la termen, sau la cererea deponentului).
2) Posesia presupune intenţia de a se comporta ca un proprietar; deci, spre
deosebire de posesie, detenţia precară nu are elementul „animus”, ci numai
folosinţa bunului („corpus”).
e) Posesia prin altul
- conform art. 1846 alin. 2 C.civ., posesia se poate exercita de către noi
înşine sau de către altul, în numele nostru. Posibilitatea de a poseda prin altul se
realizează astfel:
*1) elementul „corpus” – se poate exercita de către o altă persoană,
în numele posesorului (corpore alieno). Astfel, chiriaşul exercită folosinţa
materială a bunului închiriat, în numele locatorului. Un alt exemplu îl constituie
comodatarul (în cazul contractului de comodat - împrumutul de folosinţă), care
exercită folosinţă bunului împrumutat, în numele comodantului posesor al
acestuia (deci, elementul „corpus”, se exercită prin intermediul comodatarului).
*2) elementul „animus”- în cazul incapabililor, care nu au o voinţă
juridiceşte valabilă, se admite că asemenea persoane pot deveni posesoare,
prin voinţa ocrotitorilor legali (animo alieno)

SECŢIUNEA II: DOBÂNDIREA ŞI PIERDEREA POSESIEI;


CALITĂŢILE ŞI VICIILE POSESIEI
-1) Dobândirea şi pierderea posesiei
a) Dobândirea posesiei

25
1) dobândirea elementului material – corpus, se manifestă prin folosinţa
materială a bunului (cu condiţia ca acesta să nu fi săvârşit fapte penale), precum
şi în cazul în care vechiul posesor a părăsit sau a renunţat la posesia acelui bun,
pe care începe s-o exercite noul posesor12.
2) dobândirea elementului intenţional - animus, se manifestă atunci când
cel care are materialmente folosinţa bunului, îşi exteriorizează intenţia de a-l
păstra pentru sine. Această intenţie, se deduce din actele materiale şi juridice pe
care posesorul le face, comportându-se ca şi un adevărat proprietar.
Exemplu: - ridică pe terenul posedat, o construcţie, sau o plantaţie.
Rezultă că, simpla voinţă de a poseda, nu e suficientă, ea trebuie să fie
exteriorizată prin acte materiale şi juridice, pe care le-ar putea face numai
titularul dreptului real asupra acelui bun.
b) Pierderea posesiei - are loc în următoarele situaţii:
-1) prin pierderea simultană a ambelor elemente structurale ale posesiei:
- înstrăinarea bunului posedat;
- abandonarea bunului posedat.
-2) prin pierderea elementului „corpus”:
- posesorul pierde bunul;
- o altă persoană intră în stăpânirea bunului fără voia posesorului.
-3) prin pierderea elementului „animus”:
- posesorul înstrăinează bunul, dar continuă să-l deţină, în calitate
de chiriaş; fostul posesor, are „corpus”, dar nu mai are „animus” (s-a transformat
în detentor precar).

2. Calităţile şi viciile posesiei


a) Calităţile posesiei (conform art.1847 C.civ.):
- continuă;
- netulburată;
- publică;

12
I. Filipescu – op. cit., p. 55
26
- sub nume de proprietar.
* În plus, posesia trebuie să fie neîntreruptă; întreruperea acesteia apare
atunci când bunul nu este folosit pe o perioadă mai mare de 1 an. Întreruperea
posesiei determină pierderea acesteia.
b) Viciile posesiei sunt:
- discontinuitatea;
- violenţa;
- clandestinitatea;
- precaritatea.
-1) Viciul discontinuităţii
- Posesia trebuie să fie continuă, adică actele pe care le presupune, să fie
exercitate la intervale normale de timp, fără pauze prea mari între ele – conform
naturii bunului sau exerciţiului dreptului ce formează obiectul posesiei; dacă
posesia se exercită în mod neregulat, cu intermitenţe anormale, apare viciul
discontinuităţii (conform art. 1848 C.civ.).
Dar, continuitatea nu înseamnă utilizarea bunului în fiecare zi, ci în
conformitate cu natura bunului respectiv.
Exemplu: posesia unui teren agricol, presupune utilizarea lui în sezoanele
agricole.
Discontinuitatea nu se confundă cu întreruperea posesiei care determină
chiar pierderea ei (deci, înseamnă că discontinuitatea apare dacă bunul nu este
folosit pe o perioadă mai mică de un an).
Continuitatea şi, respectiv, discontinuitatea sunt probleme de fapt ce sunt
probate cu orice mijloc de probă (dar continuitatea se prezumă, până la proba
contrară, conform art. 1850 C.civ.).
Caracterele viciului discontinuităţii sunt:
- este un viciu absolut, în sensul că poate fi invocat de către orice persoană
interesată;
- este un viciu temporar, în sensul că de îndată ce se reia utilizarea
bunului, posesia redevine utilă;

27
- este un viciu specific, mai ales, bunurilor imobile, deoarece, la bunurile
mobile, posesia valorează proprietate.
-2.) Viciul violenţei
Posesia trebuie să fie paşnică şi netulburată.
Conform art. 1847 C.civ., posesia nu trebuie să fie dobândită sau păstrată
prin violenţă. Rezultă că: se sancţionează atât violenţa activă (când iniţiativa
aparţine posesorului), cât şi violenţa pasivă (când iniţiativa agresivă aparţine
unui terţ, iar posesorul doar se apără).
Deşi textul art. 1847 C.civ. are această redactare, în doctrină se consideră
că violenţa pasivă nu este viciu al posesiei, deoarece, în acest mod, terţul ar
putea determina oricând vicierea posesiei – printr-un atac asupra posesorului,
aflat în legitimă apărare.
Caracterele viciului violenţei sunt:
- este un viciu relativ, în sensul că produce efecte numai între părţile între
care a intervenit; faţă de alte persoane, posesia nu e afectată de violenţă;
- este un viciu temporar, ceea ce înseamnă că de îndată ce violenţa a
încetat, posesia a redevenit utilă;
- este un viciu ce poate exista atât în cazul bunurilor mobile, cât şi în cazul
celor imobile.
-3.) Viciul clandestinităţii
Conform art. 1847 C.civ., posesia, pentru a fi utilă, trebuie să fie
exercitată pe faţă, în mod public, deoarece posesorul trebuie să se comporte ca şi
când el ar fi titularul dreptului real.
Dacă posesia se exercită pe ascuns, ea este lovită de viciul clandestinităţii
(art. 1850 C.civ.). Clandestinitatea se poate întâlni mai ales în cazul bunurilor
mobile – iar pentru imobile, este mai greu de conceput (autorii dau exemplul
teoretic al proprietarului care sapă o pivniţă sub imobilul vecin)13.
Caracterele viciului clandestinităţii:

13
I. Filipescu, op. cit., p. 60
28
- este un viciu temporar – de îndată ce se reia posesia în mod public,
aceasta redevine utilă;
- este un viciu relativ – poate fi invocat numai de către persoana faţă de
care a fost ascunsă posesia;

-4.) Precaritatea
Noţiune: precaritatea înseamnă deţinerea unui bun, fără intenţia de a se
comporta ca şi când persoana respectivă ar fi proprietara acestuia (lipseşte un
element structural al posesiei – „animus possidendi”), deoarece detentorul
posedă pentru altul şi nu pentru sine.
* Exemple de detentori precari: - locatarii depozitari, uzufructuarii;
- administratorii bunurilor altuia;
- comodatarii.
- Rezultă că, detenţia este mai mult decât un viciu, este chiar lipsa posesiei
(pentru că lipseşte elementul „animus”):
- Caracterele precarităţii, privită ca viciu al posesiei:
- considerată ca viciu, precaritatea este un viciu absolut adică ea există
faţă de toată lumea;
- precaritatea este un viciu perpetuu – deoarece durează până când
intervine un caz de intervertire a precarităţii.
Intervertirea precarităţii
- Conform art. 1858 C.civ., există patru cazuri de intervertire a
precarităţii; intervertirea precarităţii înseamnă transformarea precarităţii, în
posesie utilă.
1) detentorul primeşte cu bună-credinţă, un titlu translativ de proprietate,
de la un terţ.
Exemplu: la moartea proprietarului, chiriaşul cumpără imobilul de la cel
pe care-l crede ca fiind moştenitorul proprietarului. Intervertirea are loc numai
dacă chiriaşul este de bună-credinţă, adică el crede că a cumpărat de la

29
adevăratul proprietar (ceea ce este fals, deoarece acesta este doar un moştenitor
aparent).
Astfel, detentorul precar, s-a transformat în posesor.
2) detentorul precar neagă dreptul celui de la care deţine bunul, făcând
acte de rezistenţă, la exerciţiul dreptului său.
Exemplu: locatarul dintr-un imobil, socotind că are motive temeinice să se
considere proprietarul bunului, refuză să mai plătească chiria, notificându-i
locatorului hotărârea sa.
3) bunul este transmis, printr-un act cu titlu particular translativ de
proprietate, de către detentorul precar, unei persoane de bună-credinţă.
Exemplu: un chiriaş al imobilului, considerându-se proprietar, îl vinde
unei persoane de bună-credinţă, (care îl crede că este adevăratul proprietar).
Astfel, cumpărătorul devine posesor, deoarece, în calitate de succesor cu titlu
particular, el nu preia obligaţia pe care o avea chiriaşul, de restituire a bunului;
deci viciul precarităţii nu se transmite la dobânditorul de bună-credinţă.
4) bunul este transmis cu titlu universal, de către detentor, către succesorul
de bună-credinţă.
Exemplu: moştenitorul care primeşte o succesiune şi include, cu bună-
credinţă, printre bunurile care compun masa succesorală, şi un bun imobil
asupra căruia defunctul avea doar detenţia precară.
Autorii critică acest caz de intervertire, deoarece succesorul cu titlu
universal, ar trebui să dobândească toate drepturile şi obligaţiile pe care le avea
defunctul, inclusiv obligaţia acestuia de a restitui bunul respectiv, în calitate de
detentor precar. Se observă că, moştenitorul a devenit posesor, chiar dacă el ar fi
trebuit să continue calitatea de detentor pe care o avea defunctul.
Precizare:
- doar în primele două cazuri este vorba despre o intervertire a precarităţii
propriu-zisă, deoarece are loc în aceeaşi persoană – aceeaşi persoană se
transformă din detentor, în posesor;

30
- în ultimele două cazuri, este vorba despre o schimbare a caracterului
precarităţii prin schimbarea persoanei posesorului (bunul se transmite de la un
detentor precar, la un posesor).

SECŢIUNEA III: EFECTELE POSESIEI

Posesia produce unele efecte generale, indiferent dacă posesorul posedă


cu drept, ori fără drept şi alte efecte specifice, pentru posesorul de bună-credinţă.
a) Efectele generale ale posesiei:
-1) posesia creează prezumţia de proprietate;
-2) posesia este apărată prin acţiunile posesorii;
-3) posesorul dobândeşte proprietatea din uzucapiune în cazul
imobilelor.
b) Efectele specifice posesiei de bună-credinţă:
-1) uzucapiunea prescurtată, de la 10-20 ani, în materie de imobile;
-2) prescripţia instantanee (art. 1909 C.civ.), în materie de mobile;
-3) posesorul de bună-credinţă dobândeşte fructele bunului posedat.
În continuare, ne vom referi numai la unele dintre efectele posesiei, iar
celelalte urmează să fie studiate în cadrul altor capitole ale lucrării.
1) Posesia creează o prezumţie de proprietate
- Posesorul este prezumat a fi proprietarul bunului, până la proba contrară
(conform art. 1854 C.civ.). Rezultă că, dacă posesorul are calitatea de pârât într-
o acţiune în revendicare, el este scutit să facă dovada dreptului său de
proprietate, pentru că îi profită prezumţia de proprietate – până la proba
contrară.
- În cazul bunurilor mobile (conform art. 1909 alin. 1 C.civ.), această
prezumţie de proprietate în favoarea posesorului de bună-credinţă, este absolută,
în sensul că reclamantul într-o acţiune în revendicare, nu poate face proba
contrară.

31
Deci, operând această prezumţie absolută de proprietate în favoarea
posesorului de bună-credinţă, acţiunea în revendicare mobiliară va fi respinsă.
- În cazul bunurilor imobile, prezumţia de proprietate are un caracter mai
atenuat, deoarece poate fi răsturnată prin proba contrară – reclamantul având
posibilitatea de a-şi dovedi dreptul său de proprietate.
2) Acţiunile posesorii
- Noţiune : sunt acele acţiuni prin care este ocrotită posesia cu toate că
aceasta este doar o stare de fapt.
- Sediul materiei: reglementarea acestor acţiuni se face prin art. 674-676
din C.proc.civ.
- Justificarea acestora:
* prin acţiunile posesorii, se apără însuşi dreptul titularului, deoarece de
cele mai multe ori, posesia exprimă însuşi dreptul real;
* prin acţiunile posesorii, se evită haosul şi dezordinea în societate,
deoarece nimeni nu-şi poate face dreptate singur;
* deoarece posesia duce la uzucapiune, acţiunile posesorii, determină,
astfel, posibilitatea dobândirii dreptului de proprietate.
- Felurile acţiunilor posesorii:
- acţiunea posesorie generală (acţiunea în complângere);
- acţiunea posesorie specială (acţiunea în reintegrare);
- Acţiunea posesorie generală: are ca scop încetarea oricărei tulburări a
posesiei. Condiţii (conform art. 674 C.civ.):
- să nu fi trecut un an de la tulburare (deposedare);
- să fi posedat cel puţin 1 an înainte de producerea tulburării
(deposedării);
- posesia să fi fost utilă (neviciată) şi neîntreruptă:
- Acţiunea posesorie specială: are ca scop apărarea posesiei împotriva
deposedării (sau a tulburării) prin violenţă.
Condiţii:
- să nu fi trecut 1 an de la deposedare (tulburare)

32
* Nu se cer şi celelalte două condiţii, ca în cazul acţiunii posesorii
generale. Trebuie să precizăm faptul că această acţiune aparţine nu numai
posesorului, dar şi detentorului precar, deoarece şi acesta trebuie să aibă un
mijloc de apărare, contra actelor de violenţă.
Precizare: hotărârea judecătorească definitivă dată în cadrul acţiunilor
posesorii, nu are autoritate de lucru judecat în cadrul acţiunilor petitorii (de
exemplu, acţiunea în revendicare).
3) Posesorul de bună-credinţă păstrează fructele
Cine are dreptul să dobândească fructele?
* Fructele, ca şi productele, se cuvin proprietarului, deoarece acestea
constituie efecte normale ale dreptului de proprietate14.
- Deci, dacă proprietarul îi cere posesorului restituirea bunului, el ar fi în
drept să ceară şi restituirea fructelor şi productelor respectivului bun.
- Condiţiile păstrării fructelor de către posesor:
a) fructele să fi fost percepute. Această percepere trebuie să fi avut loc la
timp (adică în momentul ajungerii lor la maturitate, sau la scadenţă, în cazul
fructelor civile) şi nu cu anticipaţie (cum ar fi cazul locatorului care încasează cu
anticipaţie chiria). Per a contrario, dacă fructele sunt percepute cu anticipaţie,
atunci posesorul trebuie să le restituie.
b) buna-credinţă a posesorului. Aceasta trebuie să rezulte dintr-un titlu
translativ de proprietate care să nu fie valabil (nul absolut sau relativ); dacă
acesta ar fi valabil, atunci dobânditorul ar fi proprietar, şi nu s-ar mai pune
problema restituirii fructelor.
Exemplu: bunul a fost dobândit de la un neproprietar, care nu avea, deci,
calitatea de a transmite dreptul de proprietate („nimeni nu poate transmite un
drept pe care nu-l are”), iar actul juridic respectiv este lovit de nulitate.
Dovada bunei-credinţe: buna-credinţă a posesorului (care a crezut că
dobândeşte titlul de la adevăratul proprietar), se prezumă în mod relativ15.

14
C.Hamangiu, ş.a. – op. cit., p. 789
15
M.G.Rarincescu – Drept civil, vol. I, Bucureşti, p. 307
33
- Justificarea dobândirii fructelor:
- fundamentul dobândirii fructelor, este echitatea, deoarece posesorul a
fost de bună-credinţă şi a consumat fructele crezându-se proprietar; dacă ar fi
obligat să le restituie, atunci i s-ar crea o pagubă nemeritată, deoarece nu a
urmărit, în acest fel, să se îmbogăţească. Deci, păstrarea fructelor de către
posesor, apare şi ca o sancţiune a proprietarului neglijent, care a pierdut posesia
bunului.
- Situaţia posesorului de rea-credinţă (care a ştiut că nu este proprietar):
- restituie bunul posedat;
- restituie fructele (fie că au fost percepute fie că nu au fost
percepute);
- restituie valoarea lor, dacă le-a consumat, sau le-a înstrăinat;
- are dreptul de a i se restitui cheltuielile necesare pe care le-a făcut
pentru conservarea bunului şi culegerea fructelor. Exemplu: art. 484 C.civ.
prevede că proprietarul trebuie să restituie posesorului cheltuielile cu arăturile,
semănăturile şi munca depusă.

Cuvinte- cheie (concepte şi terminologie):


- „posesie”; „detenţie”; „vicii ale posesiei”
- „intervertirea precarităţii”
- „posesor de rea-credinţă”
Bibliografie de capitol:
- Ion Filipescu – Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale”, Editura Actami, Bucureşti, 1998
- C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – Drept civil român,
vol. I, Bucureşti, 1929;
- M.G.Rarincescu – Drept civil, vol. I, Bucureşti.

34
CAPITOLUL IV

DREPTUL DE PROPRIETATE
SECŢIUNEA I: TERMINOLOGIE; NOŢIUNEA ŞI CARACTERELE
DREPTULUI DE PROPRIETATE.
SECŢIUNEA II: FELURILE PROPRIETĂŢII ÎN RAPORT DE
TITULAR.
SECŢIUNEA III: MODALITĂŢI JURIDICE ALE DREPTULUI DE
PROPRIETATE; PROPRIETATEA REZOLUBILĂ; PROPRIETATEA
ANULABILĂ; PROPRIETATEA COMUNĂ.

SECŢIUNEA I: TERMINOLOGIE; NOŢIUNEA ŞI


CARACTERELE DREPTULUI DE PROPRIETATE.

a)Terminologie:
- Termenul de „proprietate” şi cel de „drept de proprietate”, sunt
sinonime, deoarece dreptul de proprietate este cel mai complet dintre drepturile
reale. De multe ori, se foloseşte expresia „casa mea”, în loc de „casa asupra
căreia am un drept de proprietate”.
b) Noţiunea şi caracterele dreptului de proprietate
- Art. 480 C.civ., arată că proprietatea este dreptul pe care îl are cineva, de
a se bucura şi de a dispune un lucru în mod exclusiv şi absolut, dar în limitele
prevăzute de lege.

Critici şi observaţii16:
* dreptul de proprietate e definit prin atributele sale;

16
C.Hamangiu ş.a. – op. cit., p. 1-2, vol. II
35
* nu se arată explicit care sunt toate atributele dreptului de proprietate
(dreptul de a întrebuinţa bunul, de a-i culege fructele, de a dispune de bun).
-Art. 481 C.civ., arată că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa,
afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă
despăgubire; în acelaşi sens art. 41 alin. 3 din Constituţie, prevede că nimeni nu
poate fi expropriat, decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit
legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
- Definiţia dreptului de proprietate, din doctrină17:
Dreptul de proprietate este acel drept real care conferă titularului,
posibilitatea de a întrebuinţa bunul, de a-l folosi şi de a dispune de el, în mod
exclusiv şi perpetuu, dar în limitele stabilite de lege.
- Caracterele dreptului de proprietate:
1) este un drept absolut adică opozabil tuturor (erga omnes). Prin
„caracter absolut”, nu trebuie să se înţeleagă că este un drept nelimitat şi
neîngrădit, ci dimpotrivă, acesta este limitat potrivit legii.
2) este un drept exclusiv – adică titularul exercită singur toate atributele
dreptului de proprietate, cu excluderea celorlalte persoane. Dar, şi în acest caz,
legea poate să limiteze caracterul exclusiv al dreptului de proprietate, de
exemplu prin servituţile legale.
3) este un drept perpetuu- adică:
- în caz de înstrăinare, dreptul de proprietate se transmite în
patrimoniul dobânditorului (el nu dispare);
- nu se pierde prin moartea titularului său;
- nu se pierde prin neîntrebuinţarea din partea titularului (deci, e
imprescriptibil extinctiv).

36
SECŢIUNEA II: FELURILE PROPRIETĂŢII ÎN RAPORT
DE TITULAR

În raport de titular, proprietatea poate fi publică sau privată (conform art.


135 pct. 2 din Constituţie).
a) Proprietatea publică: este aceea care aparţine statului şi unităţilor
administrativ – teritoriale (art. 135 pct. 3 din Constituţie).
Bunurile care formează obiectul proprietăţii publice, se numesc şi „bunuri
domeniale”. Bunurile din domeniul public sunt:
* bogăţiile subsolului; căile de comunicaţie; spaţiul aerian; apele cu
potenţial energetic valorificabil; plajele; marea teritorială; resursele naturale ale
zonei economice şi ale platoului continental (art. 135 pct. 4 din Constituţie).
* terenurile pe care sunt construcţii de interes public;
* pieţele; căile de comunicaţii (drumuri, căi ferate);
* reţelele stradale şi parcurile publice;
* terenurile cu destinaţie forestieră;
* albiile râurilor, fluviilor, cuvetele lacurilor de interes public;
* fundul apelor maritime şi al mării teritoriale;
* plajele;
* terenurile ce constituie rezervaţii naturale;
* monumentele şi ansamblurile şi siturile arheologice;
* terenurile pentru nevoile apărării naţionale;
* drumurile de interes naţional (ce aparţin proprietăţii publice a statului) şi
de interes judeţean (ce aparţin proprietăţii publice a unităţilor administrativ-
teritoriale);
* terenurile proprietate de stat ce sunt administrate de institutele şi
staţiunile de cercetări ştiinţifice;
* terenurile proprietate de stat folosite de unităţile de învăţământ cu profil
agricol sau silvic.

17
I. Filipescu- op. cit., p. 83
37
b) Proprietatea privată: este aceea care aparţine domeniului privat al
statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi persoanelor particulare.
Bunurile din domeniul privat, sunt supuse dreptului comun, dacă legea nu
prevede altfel (art. 6 din Legea nr. 18/1991, republicată); deci, aceste bunuri pot
fi folosite şi înstrăinate (dacă legea nu prevede altfel).
c) Importanţa distincţiei dintre domeniul public şi domeniul privat:
* bunurile din domeniul public sunt inalienabile (nu pot fi înstrăinate); ele
pot fi concesionate sau închiriate, sau date în folosinţă gratuită pe termen limitat;
bunurile din domeniul privat sau ale particularilor, pot fi înstrăinate,
concesionate, închiriate şi date în locaţie de gestiune. Deci, în principiu, ele sunt
alienabile, dacă legea nu prevede altfel.
* bunurile din domeniul public sunt imprescriptibile – deci nu se pot
dobândi nici pe calea prescripţiei achizitive (uzucapiunii), nici pe calea posesiei
de bună-credinţă a bunurilor mobile (conform art. 1909 C.civ.). Dimpotrivă,
bunurile domeniului privat sau ale particularilor, sunt prescriptibile – deci, pot fi
dobândite în modul arătat mai sus.
* bunurile din domeniul public sunt insesizabile, adică nu pot fi urmărite
silit (deoarece statul este prezumat a fi solvabil întotdeauna). Bunurile
domeniului privat sau ale particularilor, pot fi urmărite silit.
* bunurile din domeniul public nu pot fi grevate cu servituţi, spre
deosebire de cele ce aparţin domeniului privat sau particularilor.
* dreptul de proprietate asupra bunurilor din domeniul public, nu e
susceptibil de dezmembrăminte, prin constituirea unor drepturi reale imobiliare
(uz, uzufruct, abitaţie, servitute sau superficie).
* în ceea ce priveşte măsurile de publicitate imobiliară, acestea nu sunt
aplicabile bunurilor din domeniul public, pentru că sunt scoase din circuitul
civil18.

38
SECŢIUNEA III: MODALITĂŢI JURIDICE ALE DREPTULUI
DE PROPRIETATE; PROPRIETATEA REZOLUBILĂ; PROPRIETATEA
ANULABILĂ; PROPRIETATEA COMUNĂ
a) PROPRIETATEA REZOLUBILĂ
- Definiţie: proprietatea rezolubilă este afectată de o condiţie rezolutorie,
adică transferul dreptului de proprietate, s-a făcut sub o condiţie rezolubilă (sau
chiar numai suspensivă).
- Exemple: - o persoană donează alteia un imobil, cu condiţia ca
donatorul să îl închirieze o perioadă de timp unui nepot al donatorului;
- o persoană îi vinde alteia un autoturism, cu condiţia ca
respectivul cumpărător, să absolve facultatea cu media generală peste 8 (de
obicei părţile sunt rude apropiate).
- Importanţă: dreptul de proprietate are o existenţă nesigură în sensul că,
dacă se împlineşte condiţia rezolutorie, dreptul de proprietate al dobânditorului,
se desfiinţează. În consecinţă, toate actele încheiate de către dobânditor cu
terţele persoane, se desfiinţează (conform principiului că nimeni nu poate
transfera mai multe drepturi decât are).
Excepţii de la această regulă:
* desfiinţarea donaţiei (revocarea donaţiei) nu atrage după sine şi
desfiinţarea înstrăinătorilor sau a ipotecilor constituite în favoarea unor terţi,
care şi-au înscris (sau transcris) dreptul în registrele de publicitate imobiliară,
mai înainte ca donatorul să transcrie un extras al acţiunii în revocarea donaţiei,
în aceste registre (conform art. 834 din C.civ.).
* raportul donaţiei având ca obiect imobile, nu va produce efecte asupra
înstrăinării sau ipotecării acelui imobil, în favoarea unor terţi, mai înaintea
deschiderii succesiunii, iar actele respective vor fi menţinute chiar dacă, în
principiu, raportul donaţiei operează ca o condiţie rezolutorie.
* reducerea unei liberalităţi excesive, care depăşeşte cotitatea disponibilă,
încălcând rezerva succesorală, nu afectează actele de înstrăinare sau de grevare a

18
C.Stătescu, C. Bârsan – op. cit., p. 293
39
bunului donat, încheiate de către donatar cu terţii, cu toate că şi reducţiunea
liberalităţii excesive, operează tot ca o condiţie rezolutorie.
- Efectele proprietăţii rezolubile- deosebim următoarele situaţii:
* condiţia rezolutorie este pendinte (nu s-a împlinit încă, dar este posibil
să se împlinească); dobânditorul este proprietarul actual şi poate încheia toate
actele pe care le-ar încheia orice proprietar, pur şi simplu; el poate încheia acte
de administrare şi de dispoziţie, dar tot sub condiţie rezolutorie (deoarece
dreptul său de proprietate este rezolubil). Transmiţătorul bunului este proprietar
sub condiţie suspensivă (el nu e un proprietar adevărat şi are numai o speranţă
de a redeveni proprietar, dacă condiţia se împlineşte). El poate dispune de bun,
dar tot sub condiţie suspensivă; de asemenea, el poate face acte de conservare,
precum şi de transmitere asupra moştenitorilor – dar, sub condiţie suspensivă.
* condiţia s-a realizat: dreptul dobânditorului dispare ca şi când n-ar fi
existat niciodată, iar transmiţătorul a redevenit proprietarul bunului, ca şi când
nu a înstrăinat niciodată respectivul bun. Consecinţele împlinirii condiţiei asupra
actelor încheiate de fostul proprietar rezolubil:
- actele de dispoziţie încheiate cu terţii, sunt desfiinţate, cu
excepţiile arătate anterior;
- actele de administrare nu sunt afectate de împlinirea condiţiei
rezolutorii şi rămân valabile deoarece altfel ar însemna că aceste acte ar trebui să
fie făcute de către ambii proprietari (şi de cel sub condiţie rezolutorie, care e
proprietarul actual şi de către proprietarul eventual, sub condiţie suspensivă).
Deci, proprietarul sub condiţie rezolutorie a acţionat ca un mandatar al celuilalt
proprietar (sub condiţie suspensivă). Rezultă că şi fructele percepute de către
proprietarul rezolubil sunt păstrate de către acesta, deoarece culegerea fructelor
constituie un act de administrare.
* condiţia rezolutorie cade: dreptul proprietarului devine din rezolubil, pur
şi simplu, adică definitiv. Deci, toate actele juridice pe care le-a încheiat
proprietarul respectiv, sunt consolidate retroactiv; în acelaşi timp, transmiţătorul
(proprietar sub condiţie suspensivă), pierde speranţa de a deveni proprietarul

40
bunului şi toate actele încheiate de el, în această calitate, sunt desfiinţate
retroactiv.
b) PROPRIETATEA ANULABILĂ
- definiţie: este proprietatea dobândită printr-un act anulabil (lovit de
nulitate relativă).
- Exemplu: un contract de vânzare-cumpărare, vânzătorului fiindu-i
afectat consimţământul prin dol (înşelăciune).
- Dacă titularul acţiunii în anularea actului juridic, va confirma titlul
translativ de proprietate care este anulabil, sau dacă dreptul la acţiunea în
anulare s-a prescris, dreptul de proprietate al dobânditorului va fi consolidat.
- Efectele proprietăţii anulabile:
- desfiinţarea actului anulabil, are efect retroactiv şi afectează şi actele
încheiate de către proprietarul anulabil, cu terţii (deoarece el nu poate transmite
un drept pur şi simplu, ci doar, tot anulabil).
- confirmarea actului anulabil validează definitiv dreptul de proprietate,
precum şi actele subsecvente încheiate cu terţii. Referitor la actele încheiate cu
terţii, efectele confirmării actului anulabil, se produc sub rezerva protecţiei
acestora. Astfel, dacă o persoană lipsită de capacitate deplină de exerciţiu a
încheiat un act de dispoziţie cu o persoană, şi apoi, după ce a devenit capabilă
din punct de vedere juridic, a încheiat un alt act juridic cu o altă persoană, act ce
are ca obiect acelaşi bun, ea nu va putea confirma primul act juridic, anulabil,
deoarece pentru cel de-al doilea dobânditor, primul act rămâne nul.
c) PROPRIETATEA COMUNĂ
- Noţiune: acea proprietate care aparţine la două sau mai multe persoane.
- Formele proprietăţii comune:
1) proprietatea pe cote-părţi – în care fiecare titular al dreptului de
proprietate, are determinată cota-parte din acest drept de proprietate, sub forma
unei fracţiuni matematice (1/2; 1/3; 1/4).

41
2) proprietatea comună în devălmăşie- în care nu este determinată cota-
parte a fiecăruia dintre proprietarii comuni (nici bunul şi nici dreptul de
proprietate nu sunt divizate).
1) Proprietatea comună pe cote-părţi
- Noţiune: acea formă de proprietate comună care presupune doi sau mai
mulţi proprietari, iar dreptul de proprietate al fiecăruia este determinat în mod
abstract, sub forma unei fracţiuni matematice, bunul nefiind divizat în
materialitatea lui.
Rezultă că: - nici un proprietar nu este un titular exclusiv al unei fracţiuni
materiale din bun.
- fiecare proprietar este titular exclusiv al cotei-părţi ideale,
abstracte, din dreptul de proprietate (pe care o poate înstrăina singur).
- Formele proprietăţii pe cote-părţi:
- coproprietatea (în cazul unui bun individual determinat);
- indiviziunea (în cazul unei universalităţi juridice);
- Durata proprietăţii comune pe cote-părţi
- temporară sau obişnuită;
- perpetuă sau forţată.
- Proprietatea temporară: distingem actele materiale cu privire la bun,
actele juridice asupra bunului, precum şi asupra cotei-părţi.
* Actele materiale asupra bunului: actele materiale de folosinţă se pot face
de către fiecare coproprietar, cu condiţia de a nu stânjeni folosinţa acestuia de
către ceilalţi coproprietari. Fructele bunului sunt culese de către coproprietari, în
raport de cota-parte a acestora.
Coproprietarul nu poate schimba modul de folosinţă a bunului, fără a avea
acordul celorlalţi, chiar dacă această schimbare ar fi benefică tuturor (pentru că
lipsa consimţământului celorlalţi este o ştirbire a dreptului de proprietate).
* Actele juridice asupra bunului:
- Actele de dispoziţie – pot fi făcute numai cu acordul tuturor, iar dacă
unul dintre coproprietari încheie singur un act de dispoziţie, valabilitatea

42
acestuia depinde de condiţia ca la partaj, bunul să pice în lotul acestuia. Există,
însă, şi posibilitatea ca ceilalţi coproprietari să ratifice ulterior actul de
dispoziţie, dacă bunul nu pică în lotul vânzătorului.
- Actele de administrare – sunt supuse regulii unanimităţii. Pentru a
înlătura dificultăţile practice ale regulii unanimităţii, s-a admis că actele de
conservare sau de administrare făcute de unul dintre proprietarii comuni, sunt
valabile, în temeiul unui mandat tacit sau al gestiunii de afaceri19.
Se pune problema dacă instanţa ar putea încuviinţa actele de administrare,
în cazul în care coproprietarii sunt în dezacord în acest sens?
Se consideră că instanţa nu poate suplini dezacordul dintre aceştia20, dar
dacă întreaga administrare a patrimoniului ar fi paralizată prin dezacordul dintre
aceştia, instanţa ar putea numi un administrator provizoriu. Temeiul unei
asemenea soluţii, ar fi art. 725 C.civ., care autorizează instanţa de a numi un
curator pentru succesiunea vacantă.
* Actele juridice asupra unei cote-părţi abstracte asupra dreptului:
deoarece fiecare proprietar comun are un drept exclusiv asupra cotei sale părţi
din dreptul de proprietate, el poate să înstrăineze această cotă, dobânditorul
substituindu-se în locul copărtaşului.
* Încetarea coproprietăţii temporare: deoarece coproprietatea este
concepută ca o stare vremelnică, oricare dintre copărtaşi având posibilitatea de a
cere încetarea acesteia, art. 728 C.civ. prevede că nimeni nu poate fi obligat să
rămână în indiviziune, coeredele putând cere oricând împărţirea. Mai mult, sunt
nule convenţiile prin care se prevede renunţarea la dreptul de a cere partajul.
Dreptul de a cere împărţirea bunului comun (sau a bunurilor comune) este
imprescriptibil, dar împărţeala poate fi paralizată prin uzucapiune (dacă un
copărtaş dovedeşte că a avut o posesie exclusivă a bunului, timp de 30 de ani).
Coproprietatea poate înceta în următoarele situaţii:

19
I.Filipescu, op. cit., p. 185
20
G.N.Luţescu, op. cit., p. 355
43
- unul dintre copărtaşi dobândeşte şi cotele celorlalţi devenind proprietar
unic;
- toţi copărtaşii înstrăinează bunul către un terţ, care devine astfel
proprietar unic;
- prin partaj – care este modul specific de încetare a coproprietăţii.
Împărţeala (partajul), se poate face prin bună-învoială, sau printr-o acţiune
în justiţie; dacă aceştia nu se înţeleg, se dă posibilitatea împărţirii în natură (în
funcţie de cota-parte a fiecăruia, stabilindu-se loturile lor), iar dacă aceasta nu e
posibilă, bunul se atribuie unuia dintre copărtaşi, iar ceilalţi primesc echivalentul
valoric al părţii lor (numită sultă); dacă nici această soluţie nu e posibilă, atunci
bunul se vinde şi echivalentul primit se împarte între copărtaşi în funcţie de
cota-parte a fiecăruia.
- Proprietatea forţată (perpetuă): se menţine independent de voinţa
copărtaşilor şi nu poate înceta prin partaj. Bunurile asupra cărora există
coproprietatea forţată sunt accesorii, altor bunuri ce au caracter principal şi
asupra cărora există drept de proprietate exclusivă.
* Categorii de bunuri ce se află în coproprietate forţată:
- bunurile considerate ca fiind bunuri de familie (morminte, hârtii, tablouri
de familie);
- părţile comune ale clădirilor cu mai multe etaje sau apartamente- dacă
fiecare apartament aparţine în exclusivitate altui proprietar.
Exemple: - casa scărilor;
- podul;
- subsolul;
- liftul;
- uscătorul;
- instalaţiile comune, etc.
- bunurile comune necesare unor imobile învecinate, dacă sunt situate pe
linia despărţitoare dintre ele (altfel, dacă s-ar aflat doar pe terenul unuia dintre
vecini, atunci s-ar pune problema servituţilor şi nu a coproprietăţii).

44
Exemple: - drumuri;
- poteci;
- izvoare.
- bunurile ce constituie despărţituri comune:- ziduri;
- garduri;
- şanţuri.
* Drepturile şi obligaţiile coproprietarilor, în cazul coproprietăţii forţate:
- au unele drepturi mai întinse decât în cazul coproprietăţii temporare.
Fiecare coproprietar poate folosi bunurile respective, ca şi un adevărat
proprietar, dar cu unele limite: folosinţa nu trebuie să aducă atingere folosinţei
celorlalţi şi trebuie să se înfăptuiască numai în interesul utilizării fondului căruia
i-a fost afectat bunul comun.
- coproprietarii nu pot face acte de dispoziţie asupra bunului comun, dar
pot înstrăina bunul principal asupra căruia au drept de proprietate exclusiv.
Exemplu: - dacă un proprietar exclusiv îşi înstrăinează apartamentul,
automat se transmite şi dreptul de proprietate asupra bunurilor accesorii clădirii
unde se află respectivul apartament (cota-parte din dreptul de proprietate asupra
acestora); de aceea, această proprietate comună este denumită forţată şi
perpetuă.
2) Proprietatea comună în devălmăşie
- Noţiune: este acea formă de proprietate comună în care partea fiecărui
proprietar nu este determinată, bunurile aparţinând proprietarilor comuni fără a
fi fracţionate, după cum nici dreptul de proprietate nu este fracţionat pe cote-
părţi.
- Cazuri: - există, în prezent, un singur caz de proprietate comună în
devălmăşie – proprietatea comună a soţilor asupra bunurilor lor comune.
- izvorul proprietăţii comune în devălmăşie este căsătoria
(conform art. 30 din C.fam.).
- Încetarea devălmăşiei: are loc prin împărţirea bunurilor comune, la
desfacerea căsătoriei.

45
- Asemănări şi deosebiri dintre proprietatea pe cote-părţi şi cea în
devălmăşie:
- partea fiecărui soţ din bunurile comune nu se cunoaşte, ea fiind
determinată abia la partaj (în funcţie de contribuţia fiecărui soţ la dobândirea
bunurilor comune); în cazul indiviziunii, cota-parte a fiecăruia dintre
coproprietari este determinată;
- nici unul dintre soţi nu are un drept exclusiv asupra unei părţi din dreptul
de proprietate, pentru că această parte nu e determinată; în cazul indiviziunii,
fiecare coproprietar poate să-şi înstrăineze cota-parte asupra căreia are
exclusivitate;
- fiecare dintre soţi poate face acte de conservare de administrare şi chiar
de dispoziţie (în anumite limite) asupra bunurilor comune – în baza prezumţiei
de mandat tacit dintre soţi (conform art. 35 din C.fam.); în cazul coindivizarilor,
actele de administrare şi de dispoziţie, sunt, aşa cum am arătat, guvernate de
regula unanimităţii;
- izvorul comunităţii în devălmăşie este căsătoria, iar cel al indiviziunii,
este legea, succesiunea sau convenţia;
- împărţirea bunurilor comune ale soţilor se face după criteriul contribuţiei
fiecăruia la dobândirea bunurilor comune. În cazul indiviziunii, fiecare dintre
proprietarii comuni dobândeşte bunuri în conformitate cu cota-parte din dreptul
de proprietate (de exemplu: 1/2, 1/3, 1/4, 1/8).

- Cuvinte- cheie (concepte şi terminologie):


- „drept de proprietate”;
- „bunuri aparţinând domeniului public”;
- „bunuri aparţinând domeniului privat”;
- „coproprietate”, „indiviziune”; „devălmăşie”;

46
- Bibliografie de capitol:
- Ion Filipescu – Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi
reale”, Editura Actami, Bucureşti, 1998
- C.Hamangiu, I.Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu – Drept civil român,
vol. I, Bucureşti, 1929;
- Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan - Drept civil. Drepturile reale,
Bucureşti, 1988;
- George N.Luţescu – Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti,
1947;
- Ion Filipescu –Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
1999.

47
CAPITOLUL V

MODURILE DE DOBÂNDIRE A DREPTULUI DE


PROPRIETATE

SECŢIUNEA I: ACCESIUNEA. NOŢIUNEA ŞI FORMELE ACESTEIA.


SECŢIUNEA II. UZUCAPIUNEA. NOŢIUNEA ŞI FORMELE ACESTEIA.
JONCŢIUNEA POSESIILOR.

SECŢIUNEA I: ACCESIUNEA;
NOŢIUNEA ŞI FORMELE ACESTEIA

1) Noţiune – dobândirea dreptului de proprietate prin încorporarea


materială a unui bun mai puţin important, într-un lucru mai important.
Rezultă că: dacă cele două bunuri aparţin unor proprietari diferiţi, titularul
bunului mai important, devine şi titular al bunului mai puţin important.
2) Formele acesteia: - accesiunea imobiliară; naturală şi artificială
- accesiunea mobiliară.
a) Accesiunea imobiliară naturală:
*Aluviunea – reprezintă depunerile de pământ care se fac succesiv pe
malurile apelor curgătoare, precum şi pământurile rămase după retragerea apelor
curgătoare, de la un mal la altul, care se cuvin proprietarului fondului riveran.
Excepţii:
- pământurile rămase după retragerea apelor stătătoare (lacuri,
iazuri, heleştee), care se cuvin proprietarului apei respective;
- albia apei curgătoare care şi-a schimbat cursul rămâne proprietatea
proprietarilor mărginaşi, care pot readuce apa în vechea albie, în termen de 1 an
(cu respectarea condiţiilor de readucere prevăzute de Legea nr. 18/1991);
- pământul rămas în urma retragerii apelor mării, aparţine
domeniului public.
48
* Avulsiunea – reprezintă adăugarea unei bucăţi de teren, smulsă dintr-un
teren, prin forţa apelor curgătoare, şi alipită la un alt teren, care devine a
proprietarului terenului unde s-a alipit, dacă fostul proprietar nu o revendică în
termen de 1 an.
Excepţie: - dacă bucata de pământ s-a desprins dintr-un teren aparţinând
domeniului public, acţiunea în revendicare este imprescriptibilă.
* Accesiunea insulelor şi prundişurilor – conform art. 500 C.civ., insulele
şi prundişurile formate pe râuri nenavigabile şi neplutitoare, aparţin
proprietarului fondului pe care acestea s-au format.
Excepţie: - dacă insula se formează prin ruperea unei bucăţi de teren,
proprietarul o poate revendica în termen de 1 an;
- dacă insula se formează din cauză că un râu formează un braţ,
atunci aceasta continuă să rămână în proprietatea proprietarului fondului
(proprietarului terenului);
- dacă apa este proprietate publică, atunci şi insulele şi
prundişurile vor avea acelaşi regim juridic.
* Accesiunea animalelor sălbatice – conform art. 503 C.civ., animalele
sălbatice care trec prin terenul unei persoane devin ale acelei persoane, cu
condiţia ca această trecere, să nu fi fost provocată prin mijloace frauduloase.
Precizări:
- pentru animalele ce fac parte din fondul cinegetic, se aplică
dispoziţii speciale;
- textul nu se aplică animalelor domestice, dar îşi poate găsi
aplicarea pentru cele considerate semi-sălbatice (cum sunt albinele şi
porumbeii).
b) Accesiunea imobiliară artificială – cazurile de asemenea accesiune
sunt:
* construcţia sau plantaţia făcute de un proprietar al terenului, cu
materialele altuia;
* construcţia sau plantaţia făcute de o persoană, pe terenul altei persoane.

49
Rezultă că, accesiunea artificială, presupune intervenţia omului.
* în primul caz, construcţia sau plantaţia aparţin proprietarului terenului,
cu despăgubirea proprietarului materialelor (eventual, proprietarul materialelor,
poate pretinde chiar daune-interese).
* în al doilea caz, proprietarul terenului, devine, prin accesiune şi
proprietar al construcţiei sau plantaţiei, deoarece, în dreptul nostru, bunul mai
important este considerat terenul (în conformitate cu art. 493 şi 494 C.civ.).
Proprietarul terenului este obligat să-l despăgubească pe constructor pentru
valoarea materialelor şi a muncii depuse şi el devine, prin accesiune, proprietar
al construcţiei / plantaţiei, indiferent dacă respectivul constructor a fost de bună
sau de rea credinţă.
Deosebim două situaţii:
- Situaţia constructorului de rea-credinţă (care a ştiut că terenul nu-i
aparţine)- proprietarul are două posibilităţi:
* poate cere demolarea construcţiei (plantaţiei), pe cheltuiala
constructorului şi, eventual, daune-interese pentru prejudiciile suferite de către
proprietarul terenului;
* poate păstra construcţia (plantaţia), devenind proprietarul lor prin
accesiune, despăgubindu-l pe constructor pentru valoarea materialelor şi a
muncii, dar fără a lua în considerare şi sporul de valoare adus terenului.
În legătură cu soluţia drastică a demolării construcţiei, în doctrină s-au
exprimat critici cum ar fi:
- demolarea este o soluţie neeconomicoasă;
- demolarea presupune autorizaţia organului administrativ
competent (în acest sens şi Legea nr.- 50/1991 modificată ulterior);
- trebuie să se cerceteze dacă proprietarul terenului nu s-a făcut
vinovat de un abuz de drept (în sensul că a constatat că se edifică o construcţie şi
nu a intervenit pentru a opri lucrările, iar ulterior, el cere demolarea
construcţiei).

50
- Situaţia constructorului de bună-credinţă (acesta nu a ştiut că terenul nu-
i aparţine în proprietate, a crezut că este titular al dreptului de proprietate asupra
acelui teren). De exemplu, constructorul a cumpărat terenul de la un neproprietar
(non dominus) şi, deci, nu a devenit, la rândul lui, proprietar (pentru că nimeni
nu poate transmite un drept pe care nu-l are).
= Proprietarul terenului, devine obligatoriu şi proprietar al
construcţiei, şi nu poate cere demolarea acesteia. El este obligat să-l
despăgubească pe constructor, optând pentru întinderea despăgubirii astfel:
- să achite contravaloarea materialelor şi a muncii;
- să achite sporul de valoare adus terenului, prin construcţie.
= Proprietarul construcţiei şi al terenului, este cel care optează între
aceste două posibilităţi şi, de aceea, unii autori au arătat că, constructorul de
bună-credinţă, are o situaţie chiar mai grea decât cel de rea-credinţă, deoarece
proprietarul poate opta să-l despăgubească numai pentru sporul de valoare adus
terenului. Inferioritatea menţionată este numai aparentă, deoarece proprietarul de
rea-credinţă, poate fi obligat să accepte o despăgubire mai mică – în caz contrar,
el fiind constrâns să demoleze respectiva construcţie, pe cheltuiala sa.
= Constructorul de bună-credinţă are faţă de proprietarul terenului, doar
un drept de creanţă şi nu un drept de proprietate asupra construcţiei. Data
naşterii dreptului de creanţă este aceea a ridicării construcţiei – deoarece aceasta
este data când operează accesiunea imobiliară, şi nu data când proprietarul se
prevalează de dreptul său de proprietate asupra construcţiei. Deci, atunci când
proprietarul se decide să se prevaleze de dreptul său de proprietate, printr-o
acţiune în constatare, dreptul de creanţă se apreciază în funcţie de momentul
naşterii sale şi nu în funcţie de momentul introducerii acţiunii în justiţie.
- Probleme comune pentru constructorul de bună-credinţă şi pentru cel de
rea-credinţă:
- dacă proprietarul terenului îşi însuşeşte construcţia, atunci constructorul
devine creditor. Creanţa sa este prescriptibilă în termenul de drept comun (de 3

51
ani), termen care curge de la data ridicării pretenţiilor asupra construcţiei (în
temeiul art. 494 C.civ.)21;
- până la achitarea despăgubirilor, constructorul are un drept de retenţie
(dreptul de a reţine bunul);
- constructorul poate pretinde despăgubirile respective şi de la noul
dobânditor al construcţiei.
- valoarea materialelor şi a muncii sunt raportate la momentul ridicării
construcţiei şi nu la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece
dreptul de creanţă s-a născut în momentul edificării acesteia şi încorporării ei,
pin accesiune.
Unii autori22, au criticat acest raţionament, arătând că, până când
proprietarul nu se prevalează de dreptul său de proprietate prin accesiune,
creditorul nu-şi poate valorifica dreptul său de creanţă (el are, cel mult, doar
dreptul de a cere instanţei, constatarea creanţei sale, dar n-o poate valorifica); de
aceea, evaluarea materialelor şi a muncii, ar trebui să se facă la data pronunţării
hotărârii judecătoreşti, dacă se aplică regulile îmbogăţirii fără justă cauză.
c) Accesiunea mobiliară – cazurile de accesiune mobiliară sunt:
* adjuncţiunea
* specificaţiunea;
* confuziunea.
În toate cazurile, proprietarul bunului principal, devine, prin accesiune,
proprietar al bunului mai puţin important, unit cu primul, având obligaţia de a
plăti despăgubirile corespunzătoare.
* adjuncţiunea – înseamnă unirea a două lucruri care aparţin unor
proprietari diferiţi, astfel încât, deşi formează un singur bun, cele două lucruri
pot fi despărţite unul de altul, pentru că rămân distincte.
Exemple: - cureaua şi ceasul;
- tabloul şi rama;

21
I.Filipescu – op. cit., p. 248
52
- autoturismul şi radiocasetofonul auto.
- Criteriul după care se determină bunul principal este acela al
accesorietăţii (adică bunul care este destinat să servească un alt bun, este
considerat secundar, accesoriu).
Excepţie: dacă bunul accesoriu are o valoare mai mare, atunci accesiunea
operează în sens invers – deci, bunul accesoriu îl încorporează pe celălalt. În
exemplele anterioare, dacă cureaua sau rama au o valoare mai mare, acestea
încorporează ceasul şi, respectiv tabloul, cu obligaţia de despăgubire a
proprietarilor ceasului şi tabloului.
* specificaţiunea – constă în prelucrarea şi transformarea unei materii
prime într-un produs finit.
Exemple:
- dintr-un cupon de stofă se confecţionează un costum de haine;
- dintr-o bucată de piele, se confecţionează o geantă;
- Proprietarul produsului finit, va fi cel al materiei prime, cu obligaţia sa
de a-l despăgubi pentru munca depusă, pe cel ce a confecţionat bunul.
Excepţie: - dacă manopera este mai valoroasă decât materialele din care
a fost confecţionat bunul, atunci accesiunea operează invers, în favoarea
autorului operei. De exemplu, în cazul unui tablou valoros, proprietarul acestuia
este pictorul, cu obligaţia de a-l despăgubi pe proprietarul materialelor (acesta
din urmă poate cere chiar daune-interese, dacă bunurile au fost folosite fără
acordul său, ceea ce i-a creat un prejudiciu).
* confuziunea – înseamnă contopirea, amestecul a două bunuri, acestea
neputând fi separate ulterior.
Exemple: - amestecul a două lichide;
- amestecul a două metale.
- Criteriul de apreciere a modului cum operează accesiunea, este, în
primul rând, cel valoric, în sensul că proprietarul produsului finit, este cel al

22
C.Bârsan – Regimul juridic al construcţiilor ridicate pe terenul proprietatea altei
persoane, R.R.D. nr. 15/1985, p.30.
53
bunului mai valoros; în exemplul anterior, dacă se amestecă aurul cu un aliaj
obişnuit, proprietarul bunului finit, e cel al aurului, cu obligaţia de a-l despăgubi
pe celălalt proprietar.
- Dacă bunurile care se amestecă, au aceeaşi valoare, criteriul de apreciere
al accesiunii, este cel volumic, în sensul că proprietarul produsului finit, este cel
care avea bunul cel mai voluminos, cu obligarea acestuia la despăgubirea
celuilalt proprietar.
- Dacă bunurile care se amestecă au aceeaşi valoare şi aceleaşi volum,
atunci accesiunea nu mai operează, iar cei doi proprietari, devin coproprietari; ei
au posibilitatea de a vinde bunul finit şi de a împărţi suma rezultată, în funcţie de
cota-parte din dreptul de proprietate al acestora.

SECŢIUNEA II: UZUCAPIUNEA.


NOŢIUNEA ŞI FORMELE ACESTEIA.
JONCŢIUNEA POSESIILOR

a) Noţiunea: este acel mod de dobândire a dreptului de proprietate asupra


unui bun imobil, prin posesia neîntreruptă şi neviciată a acestuia în termenul
stabilit de lege.
Uzucapiunea mai este denumită şi „prescripţie achizitivă” şi are ca efect
transformarea unei stări de fapt (posesia bunului) într-o stare de drept
(dobândirea dreptului de proprietate). Ea poate fi invocată pe calea unei acţiuni
în constatare, sau pe calea excepţiei, în cadrul acţiunii în revendicare imobiliară.
b) Justificarea uzucapiunii:
- aşa cum am arătat, de cele mai multe ori posesia este exteriorizarea
însuşi dreptului de proprietate; însă dovada acestuia este, uneori, dificil de
realizat, iar uzucapiunea suplineşte această dificultate;
- siguranţa operaţiunilor juridice, necesită recunoaşterea unei aparenţe de
drept îndelungate;

54
- uzucapiunea constituie o sancţiune împotriva proprietarului neglijent,
care a dat dovadă de lipsă de diligenţă, lăsând bunul o perioadă de timp
îndelungată, în posesia altuia.
c) Bunurile care constituie obiectul uzucapiunii
- Bunurile imobile constituie obiectul uzucapiunii, cu condiţia să fie în
circuitul civil;
- Bunurile mobile nu constituie obiect al uzucapiunii, deoarece posesia de
bună-credinţă valorează proprietate, fără a fi nevoie să treacă vreo perioadă de
timp (prescripţia instantanee, conform art. 1909 C.civ.).
d) Posesia – condiţia de bază a uzucapiunii
Uzucapiunea presupune o posesie îndelungată, neîntreruptă şi neviciată.
Deci, posesia întreruptă sau viciată şi detenţia precară, nu determină dobândirea
dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Astfel, chiriaşul, comodatarul, depozitarul, administratorul bunurilor
altuia, nu pot dobândi bunul imobil prin uzucapiune, indiferent de perioada de
timp în care deţin bunul, deoarece ei sunt detentori (pentru că nu au elementul
„animus possidendi”); doar dacă a intervenit un caz de intervertire a precarităţii,
care să transforme, deci, detenţia precară, în posesie utilă, atunci posesorul (fost
detentor), poate pretinde dobândirea dreptului de proprietate, dacă a avut o
posesie utilă şi neîntreruptă în termenul prevăzut de lege.
e) Felurile uzucapiunii:
- Uzucapiunea lungă, de 30 de ani;
- Uzucapiunea scurtă de la 10 – 20 de ani;
e.1) – Uzucapiunea lungă (de 30 de ani) – conform art. 1890 C.civ.
* Condiţii: - să existe o posesie de 30 de ani;
- posesia să fie utilă şi neviciată;
* Uzucapiunea intervine după expirarea termenului de 30 de ani, acesta
calculându-se zi cu zi; ziua de începere nu intră în calcul, dar ziua de împlinire,
intră în calcul.

55
Exemplu: - dacă posesia a început pe 3.06.1970, uzucapiunea va opera pe
4.06.2000.
e.2) – Uzucapiunea prescurtată (de la 10 – 20 ani) conform art. 1895
C.civ.
* Condiţii: - să existe o posesie utilă;
- să existe justul titlu;
- să existe buna-credinţă a posesorului;
- să se împlinească termenul de la 10 la 20 de ani.
* Deoarece condiţia posesiei utile a fost analizată anterior, vom aborda
cea de-a doua condiţie – aceea să existe un just titlu. Prin just titlu, se înţelege un
titlu translativ de proprietate (contract sau testament), care provine de la
altcineva decât adevăratul proprietar (non dominus). Dacă actul ar proveni de la
adevăratul proprietar, atunci nu s-ar mai pune problema uzucapiunii, deoarece
însuşi actul juridic, ar fi izvorul dobândirii dreptului de proprietate. Constituie
just titlu, următoarele acte:
- contractul de vânzare-cumpărare;
- contractul de donaţie;
- contractul de schimb;
- tranzacţia (deşi declarativă de drepturi), este asimilată actului
translativ;
- hotărârea judecătorească de adjudecare a unui bun la licitaţie
publică;
- o problemă care s-a ridicat în doctrină, este aceea dacă
succesiunea legală şi legatul universal, pot să constituie just titlu sau nu? De
exemplu, dacă A decedează, iar bunurile sunt moştenite de către B ca succesor
universal, iar A avea în detenţia sa un bun imobil şi B, de bună-credinţă, include
acel bun care nu-i aparţinea defunctului, în masa succesorală, poate să
dobândească acest bun prin uzucapiunea prescurtată? Răspunsul ar trebui să fie
negativ, deoarece succesorul universal preia toate obligaţiile care-i reveneau
defunctului, inclusiv obligaţia sa de restituire a respectivului bun imobil.

56
Dar, având în vedere art. 1858 pct. 4 din Codul civil, acesta este un caz de
intervertire a precarităţii şi, deci, titlul de moştenitor poate fi considerat just titlu,
de unde rezultă că răspunsul la întrebarea anterioară, este afirmativ.
De asemenea, justul titlu anulabil, care poate constitui o bază juridică
pentru uzucapiunea prescurtată, trebuie să aibă o dată certă (pentru a se putea
calcula termenul de uzucapiune); nu se cere ca justul titlu să fi fost transcris în
registrul de transcripţiuni imobiliare.
* A treia condiţie a uzucapiunii prescurtate, este aceea a bunei-credinţe a
posesorului - adică posesorul nu a ştiut cauza de nulitate care lovea actul
juridic, în momentul încheierii lui; nu se cere ca buna-credinţă să se fi păstrat pe
toată durata posesiei, fiind suficient ca ea să existe în momentul încheierii
actului ce constituie justul titlu. Deci, în momentul încheierii respectivului act
translativ de proprietate, posesorul a crezut că a devenit, astfel, proprietar al
bunului imobil.
Conform art. 1899 alin. 2 din Codul civil, buna-credinţă nu trebuie să fie
dovedită, ea se prezumă („bona fides presumitur”), până la proba contrară,
pentru că este o prezumţie relativă.
Deci, spre deosebire de justul titlu, care trebuie dovedit, buna-credinţă, nu
trebuie dovedită pentru că se prezumă.
* A patra condiţie a uzucapiunii este termenul în care operează aceasta: de
la 10 la 20 de ani.
Distingem trei situaţii:
- termenul este de 10 ani, dacă adevăratul proprietar a locuit în aceeaşi
rază teritorială cu aceea a tribunalului judeţean, unde se află bunul (deci dacă
acesta a locuit în acelaşi judeţ, cu locul unde se află bunul);
- termenul este de 20 de ani, dacă adevăratul proprietar a locuit în raza
teritorială a altui tribunal judeţean, decât aceea unde se află bunul (adevăratul
proprietar, a locuit în alt judeţ, decât acela unde se găsea bunul);
- termenul este de la 10 la 20 de ani, atunci când adevăratul proprietar a
locuit un timp în aceeaşi rază teritorială a tribunalului judeţean, unde se află

57
bunul, şi o altă perioadă de timp, în altă localitate decât aceea unde se afla bunul
(într-un alt judeţ, decât acela unde se află bunul respectiv). Distingem două
situaţii:
* dacă, iniţial, a locuit în acelaşi judeţ cu bunul (de exemplu, în judeţul
Galaţi) şi apoi s-a mutat în judeţul Olt, termenul se calculează astfel: la numărul
de ani pe care i-a locuit în acelaşi judeţ, se adaugă dublul numărului de ani care
mai rămăseseră până la împlinirea termenului de 10 ani.
Exemple: - dacă adevăratul proprietar a locuit în acelaşi judeţ cu bunul
timp de 5 ani şi ulterior, s-a mutat în alt judeţ, termenul de uzucapiune este de:
5+(5+5 = 10) = 15 ani.
- dacă adevăratul proprietar a locuit în acelaşi judeţ cu bunul
timp de 6 ani şi, ulterior, s-a mutat într-un alt judeţ; termenul de uzucapiune se
calculează astfel: 6+(4+4=8) = 14 ani.
* dacă, iniţial, adevăratul proprietar a locuit în alt judeţ decât acela unde
se afla bunul, (de exemplu, locuia iniţial în Bucureşti, iar bunul se afla în judeţul
Galaţi), ulterior mutându-se în acelaşi judeţ cu bunul, termenul se calculează
astfel: la numărul de ani pe care i-a locuit în alt judeţ, se adaugă jumătate din
numărul de ani, câţi mai rămăseseră până la împlinirea termenului de 20 de ani.
Exemple: - dacă adevăratul proprietar a locuit în alt judeţ decât acela
unde se afla bunul timp de 12 ani, şi, ulterior, s-a mutat în acelaşi judeţ,
termenul de uzucapiune este de: 12 + (8:2 = 4) = 16 ani.
- dacă adevăratul proprietar a locuit în alt judeţ decât acela
unde se află bunul, timp de 17 ani, şi, apoi, s-a mutat în acelaşi judeţ cu bunul,
atunci termenul de uzucapiune se calculează astfel: 17 + (3:2 =1 an şi 6 luni) =
18,6 ani.
f) Întreruperea şi suspendarea prescripţiei achizitive
* Întreruperea prescripţiei: prescripţia trebuie să fie neîntreruptă, iar
întreruperea acesteia are ca efect înlăturarea oricăror efecte anterioare
întreruperii. Rezultă că, pentru a uzucapa este necesar să înceapă o nouă posesie
şi, deci, o nouă prescripţie integrală.

58
* Felurile întreruperii:
- naturală atunci când: - are loc întreruperea posesiei, pe o perioadă
mai mare de 1 an.
- bunul imobil e declarat imprescriptibil,
făcând parte din domeniul public.
- civilă, atunci când: - cel în folosul căruia curge prescripţia
(posesorul), recunoaşte dreptul a cărui acţiune se prescrie.
- cel împotriva căruia curge prescripţia, face
o cerere de chemare în judecată chiar introdusă la o instanţă necompetentă.
Prescripţia civilă este prevăzută de Decretul nr. 167/1958 care
reglementează atât prescripţia extinctivă, cât şi cea achizitivă.
* Suspendarea prescripţiei: nu înlătură timpul scurs anterior apariţiei
cauzei de suspendare, iar după încetarea respectivei cauze, prescripţia îşi reia
cursul, socotindu-se şi termenul care a trecut înainte de suspendare.
* Cauze de suspendare:
- cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia (adevăratul
proprietar), este împiedicat să acţioneze, de un caz de forţă majoră.
- cât timp cel ce se pretinde proprietar sau posesorul, se află în
rândurile forţelor armate ale ţării noastre, iar acestea sunt puse pe picior de
război.
- prescripţia nu curge între părinţi (sau tutore) şi copiii care se află
în ocrotirea lor, precum şi între orice altă persoană care administrează bunurile
unei persoane şi cei ai căror bunuri sunt administrate, atât timp cât socotelile nu
au fost date şi aprobate.
- prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de
exerciţiu, sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, atât timp cât aceştia nu au
reprezentant, sau ocrotitor legal.
- prescripţia nu curge între soţi, în timpul căsătoriei.
g) Joncţiunea posesiilor

59
* Noţiune: unirea la termenul posesiei actuale, a timpului cât bunul imobil
a fost posedat de către autorii săi. Deci, posesia actuală se adună cu posesia
anterioară a bunului respectiv.
Exemplu: dacă A a început să uzucapeze, şi, după ce au trecut 15 ani (din
cei 30), a înstrăinat bunul lui B, acesta din urmă poate să unească posesia sa, cu
cea a lui A pentru a uzucapa, astfel încât, ca efect al joncţiunii posesiilor, B va
poseda bunul doar timp de 15 ani (şi nu 30 de ani, în cazul uzucapiunii lungi).
* Condiţiile joncţiunii:
- să fie vorba despre o posesie propriu-zisă, deoarece detenţia
precară nu poate fi unită cu posesia. Desigur, detenţia precară, se poate
transforma în posesie utilă dacă intervine un caz de intervertire a precarităţii,
conform art. 1858 C.civ23.
- cel ce invocă joncţiunea, să fie un succesor în drepturi, al
autorului. Uzurpatorul posesiei altcuiva nu poate invoca joncţiunea cu aceea a
celui pe care l-a înlăturat.
Joncţiunea posesiilor, are un caracter facultativ, fiind lăsată la aprecierea
posesorului actual. Acesta, dacă îndeplineşte condiţiile şi are interesul, poate
invoca joncţiunea posesiilor, după cum poate opta pentru parcurgerea unui nou
termen, complet, de uzucapiune.
* Cazurile de invocare a joncţiunii:
1)- posesia dobânditorului, este de aceeaşi natură cu cea a autorilor,
toate fiind de bună sau de rea-credinţă; fie că ambele sunt de bună-credinţă sau
de rea-credinţă, posesorul actual are interesul de a le uni.
Exemplu: - ambele posesii sunt de rea-credinţă, iar A, a posedat bunul
timp de 10 ani şi apoi l-a transferat lui B; B are interesul de a le uni, astfel încât,
el va poseda doar 20 de ani (din cei 30 de ani).

23
Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Bucureşti, Editura Şansa SRL, 1993, p.
163-164
60
- ambele posesii sunt de bună-credinţă, de 15 ani, iar A a
posedat bunul timp de 8 ani şi apoi l-a transferat lui B; B are interesul de a le
uni, astfel încât el va poseda doar 7 ani (din cei 15 ani).
2)- posesia dobânditorului este de bună-credinţ㸠iar cea a autorului, a fost
de rea-credinţă; în acest caz, dobânditorul are următoarele posibilităţi: - să
înceapă o nouă prescripţie de la 10 la 20 de ani, fără a uni posesiile (dacă până la
împlinirea termenului mai rămăseseră mai mult de 20 de ani, din posesia
anterioară, de rea-credinţă) sau să unească posesiile (dacă până la împlinirea
termenului mai rămăseseră mai puţin de 10 ani); de exemplu, dacă A
(dobânditor de rea –credinţă), a posedat bunul timp de 15 ani (din cei 30), şi
apoi l-a înstrăinat lui B (dobânditor de bună-credinţă), care are un termen de
posesie de 10 ani, el nu are interes să ceară joncţiunea posesiilor (pentru că ar
trebui să posede bunul timp de 15 ani, în loc de 10 ani).
3)- posesia dobânditorului este de rea-credinţă, iar cea a autorului, a fost
de bună-credinţă; în acest caz, dobânditorul are întotdeauna interesul de a uni
posesiile, pentru a mai reduce din termenul posesiei sale (care este de 30 de ani).
De exemplu, dacă posesorul de bună-credinţă anterior, posedase bunul timp de 5
ani (din cei 10 ani) şi apoi i-a înstrăinat acel bun unui posesor de rea-credinţă
dobânditorul are interesul să invoce joncţiunea posesiilor şi să posede bunul
doar 25 de ani (din cei 30 de ani).
h) Efectele uzucapiunii
* Efectul principal: dobândirea dreptului de proprietate de către posesor,
acesta fiind considerat proprietar, în mod retroactiv, chiar din momentul
începerii posesiei bunului. Rezultă că, prin invocarea excepţiei de uzucapiune,
este paralizată acţiunea în revendicare, cu toate că ea este imprescriptibilă
extinctiv.
De asemenea, uzucapiunea poate fi invocată chiar de către uzucapant, pe
calea unei acţiuni în constatarea dreptului său de proprietate.
* Renunţarea la uzucapiune – beneficiarul uzucapiunii, poate renunţa la
efectele ei, dar numai după împlinirea ei (art. 1838 C.civ.); renunţarea poate fi

61
expresă sau tacită, dar să rezulte dintr-un fapt neechivoc şi care să presupună
delăsarea dreptului câştigat. Deoarece, renunţarea este un act de dispoziţie (de
înstrăinare), renunţătorul trebuie să aibă deplină capacitate de exerciţiu.

- Cuvinte –cheie (concepte şi terminologie): explicaţi următorii termeni


sau expresii:
- „Accesiune”; „Accesiune artificială”;
- „Avulsiune”; „Adjoncţiune”; „Specificaţiune”; „Confuziune”.
- „Constructor de rea-credinţă”; „Constructor de bună-credinţă”;
- „Uzucapiune”; „Uzucapiune prescurtată”;
- „Joncţiunea posesiilor”.

- Bibliografie de capitol:
- Ion Filipescu – op. cit.
- Gh.Beleiu – op. cit.
- x x x – „Culegere de practică judiciară pe anul 1992”, Bucureşti,
editura Şansa SRL, 1993

62
CAPITOLUL VI

ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA. CARACTERELE ŞI FELURILE ACŢIUNII ÎN
REVENDICARE.
SECŢIUNEA II: ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ
SECŢIUNEA III: ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ

SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA. CARACTERELE ŞI FELURILE


ACŢIUNII ÎN REVENDICARE

a) Noţiunea acţiunii în revendicare – este acea acţiune reală care prin


proprietarul, care a pierdut posesia bunului, cere restituirea bunului de la cel la
care acesta se găseşte. Altfel spus, proprietarul neposesor, cere restituirea
bunului de la posesorul (detentorul) neproprietar24.
b) Caractere: -1) acţiunea în revendicare este o acţiune petitorie, prin
care pe apără însuşi dreptul de proprietate, deosebindu-se astfel de acţiunile
posesorii care apără posesia. Deci, acţiunea în revendicare pune în discuţie
dreptul de proprietate al reclamantului, iar acţiunea posesorie pune în discuţie
doar posesia, ca stare de fapt (nu şi dreptul de proprietate).
-2) acţiunea în revendicare este o acţiune reală, deoarece
apără cel mai important drept real – dreptul de proprietate.
-3) scopul acţiunii, este restituirea bunului şi, de aceea,
ea se introduce împotriva persoanei la care acesta se află.
c) Felurile acţiunii în revendicare: în funcţie de natura bunului care se
revendică, acţiunea în revendicare este: imobiliară şi mobiliară.

24
I.Filipescu – op. cit. p. 268
63
SECŢIUNEA II: ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE IMOBILIARĂ

Aspectele care prezintă interes, sunt în număr de trei:


a) proba dreptului de proprietate;
b) imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare;
c) efectele revendicării.
Trebuie să precizăm că acţiunea în revendicare imobiliară, nu este
reglementată distinct în Codul civil, astfel încât trăsăturile, condiţiile şi efectele
acesteia sunt definite în doctrină şi jurisprudenţă.
a) proba dreptului de proprietate
- Sarcina probei: revine reclamantului, conform regulii „actori incumbit
probatio” prevăzută în art. 1169 C.civ., care trebuie să facă dovada că el este
proprietarul bunului şi nu pârâtul. Deoarece bunul se află în posesia pârâtului, nu
îi revine acestuia obligaţia de a proba dreptul său de proprietate, pentru că
posesia creează o prezumţie relativă de proprietate în favoarea posesorului pârât.
Desigur, după ce reclamantul a făcut proba dreptului său de proprietate,
pârâtul este obligat să facă o contra dovadă a dreptului său asupra bunului
revendicat.
- Dificultăţi în proba dreptului de proprietate – dreptul de proprietate
poate rezulta dintr-un act, sau dintr-un fapt juridic. Dacă rezultă dintr-un act
juridic, iar valoarea litigiului depăşeşte 250 de lei, proba acestuia, se face
printr-un act scris; dacă rezultă dintr-un fapt juridic (de exemplu, uzucapiunea),
este admisibil orice mijloc de probă.
Înscrisul face dovada proprietăţii, dacă emană de la adevăratul proprietar
(deoarece nimeni nu poate transmite un drept pe care nu-l are); deci, dovada
proprietăţii presupune că reclamantul a dobândit bunul de la un adevărat
proprietar, care, la rândul său, a dobândit bunul tot de la un adevărat proprietar,
şi aşa mai departe, până la proprietarul originar al bunului imobil.

64
Deoarece o asemenea probă este aproape imposibil de realizat, ea a fost
numită şi „probatio diabolica”.
Doctrina şi jurisprudenţa consideră că dovada certă a dreptului de
proprietate, se poate face numai în cazul dobândirii acestuia prin uzucapiune, iar
în cazul dobândirii lui în temeiul unui act juridic, se creează numai o prezumţie
relativă de proprietate, dar care este suficientă.
- Principii după care se face dovada: există mau multe situaţii:
1) ambele părţi au un titlu scris privind dreptul de proprietate şi, aici,
există, de asemenea două ipoteze:
- titlul emană de la acelaşi autor – are câştig de cauză cel care şi-a
înscris primul dreptul de proprietate; dacă nici unul nu a înscris dreptul de
proprietate, are câştig de cauză cel care are titlul cu data mai veche (cu excepţia
testamentului, caz în care, produce efecte testamentul cel mai recent).
- titlul emană de la autori diferiţi – s-au propus mai multe soluţii:
- câştigă pârâtul, pentru că el este posesorul bunului (şi
beneficiază de prezumţia relativă de proprietate);
- câştigă cel care are titlul cu data mai veche;
- se compară între ele titlurile şi are câştig de cauză cel care a
dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. Se
consideră că aceasta este soluţia cea mai corectă.
2) numai una dintre părţi are titlu privind proprietatea bunului – distingem
două ipoteze:
- numai pârâtul are titlu, iar reclamantul nu are, acţiunea se
respinge, pentru că pârâtul profită de prezumţia relativă de proprietate;
- numai reclamantul are titlu, iar pârâtul nu are, acţiunea se admite
cu două condiţii:
* titlul reclamantului să nu emane de la el însuşi;
* data titlului să fie anterioară posesiei pârâtului.
3) nici una dintre părţi nu are titlu şi nici nu se poate prevala de
uzucapiune:

65
- în practică, se consideră că soluţia cea mai corectă este
compararea celor două posesii. Are câştig de cauză cel care are posesia cea mai
caracterizată: astfel, între o posesie de bună-credinţă şi alta de rea-credinţă, se
dă câştig de cauză celui care are o posesie de bună-credinţă, iar între o posesie
care a avut, iniţial, la bază, un titlu şi una care nu a avut un astfel de titlu, se
preferă posesia care a avut la bază, un titlu de origine.
b) Imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare
- Regula: acţiunea în revendicare imobiliară este imprescriptibilă
extinctiv, pentru că dreptul de proprietate este perpetuu.
- Excepţii: - în cazul vânzării unui imobil la licitaţie publică, termenul de
prescripţie al acţiunii în revendicare este de 5 ani de la data ordonanţei de
adjudecare (art. 561 C.proc.civ.); în cazul avulsiunii, termenul de prescripţie
este, aşa cum am arătat anterior, de un an de la data când s-a rupt bucata de teren
revendicată.
Deşi acţiunea în revendicare este imprescriptibilă, ea poate fi paralizată
prin excepţia uzucapiunii.
c) Efectele revendicării sunt următoarele:
- restituirea bunului imobil, liber de orice sarcini cu care ar fi fost
grevat de către posesor. Restituirea se face în natură, împreună cu productele şi
fructele produse de bun (cu excepţia fructelor păstrate de către posesorul de
bună-credinţă).
Dacă bunul a pierit fortuit sau dintr-o cauză de forţă majoră şi posesorul a
fost de bună-credinţă, riscul pieirii bunului îl suportă proprietarul (conform
principiului „Res perit domino”, iar dacă posesorul a fost de rea credinţă, el
trebuie să restituie contravaloarea bunului (dacă nu face dovada că bunul ar fi
pierit şi dacă s-ar fi aflat în posesia proprietarului).
- restituirea fructelor – cu excepţia posesorului de bună-credinţă
care păstrează fructele percepute până la data introducerii acţiunii în
revendicare.

66
- restituirea cheltuielilor făcute de către posesor, (necesare şi utile,
pentru conservarea şi sporirea valorii bunului), de către proprietar. De asemenea,
el e obligat să restituie şi valoarea construcţiilor şi plantaţiilor realizate de către
posesor, asupra cărora are drept de proprietate prin accesiunea imobiliară.
- dreptul de retenţie – este acel drept real accesoriu pe care îl are
posesorul, de a reţine bunul respectiv până când va fi despăgubit de către
proprietar pentru cheltuielile necesare şi utile făcute în legătură cu bunul (nu se
restituie şi cheltuielile voluptuarii, sau de lux, făcute pentru plăcerea
posesorului).

SECŢIUNEA III: ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE MOBILIARĂ

- Precizare: acţiunea în revendicare mobiliară se deosebeşte mult de


revendicarea imobilelor, sub aspectul dovadei dreptului de proprietate, ceea ce
face ca acţiunea în revendicarea mobilelor să fie aproape imposibilă.
- Regula stabilită de art. 1909 alin. 1 C.civ.: posesia de bună-credinţă a
unui bun mobil, valorează proprietate, fără a fi necesară trecerea unei perioade
de timp. De aceea, ea s-a mai numit şi „prescripţie instantanee” – ceea ce nu e
prea corect, deoarece termenul de „prescripţie” presupune trecerea unei perioade
de timp.
- Condiţiile regulii 1909 alin. 1 C.civ.:
1) condiţii referitoare la bun: regula se aplică numai bunurilor mobile,
corporale (deci, şi titlurilor la purtător) şi individual determinate (nu şi
universalităţilor juridice – cum este succesiunea mobiliară).
Excepţii: - bunurile care fac parte din domeniul public (pentru că nu
sunt în circuitul civil);
- bunurile accesorii ale unui imobil.
2) condiţii referitoare la persoanele cărora regula li se aplică:
* terţul a dobândit bunul mobil de la un detentor precar şi nu de la
adevăratul proprietar;

67
* detentorul precar, încălcându-şi obligaţia de restituire a bunului, îl
înstrăinează unui posesor de bună-credinţă.
Exemplu: - chiriaşul, în loc să restituie bunul adevăratului proprietar
(locatorului), îl vinde unui terţ de bună-credinţă.
- comodatarul, în loc să restituie bunul comodantului, îl vinde
unui terţ de bună-credinţă.
* adevăratul proprietar, s-a desesizat voluntar de bun,
încredinţându-l detentorului precar, în baza unui contract de locaţiune, de
depozit, de comodat sau de gaj. Deci, adevăratul proprietar şi-a asumat riscul
pierderii bunului, în momentul în care l-a încredinţat altei persoane, având
încredere în această persoană.
- Adevăratul proprietar, are împotriva detentorului precar, două tipuri de
acţiuni:
- o acţiune personală, rezultând din contractul încheiat cu acesta (de
comodat, de depozit, de locaţiune, de gaj);
Avantaj: reclamantul nu trebuie să dovedească dreptul de
proprietate, ci doar existenţa contractului respectiv.
- o acţiune în revendicare: rezultând din calitatea sa de proprietar.
Avantaje: bunul respectiv scapă de concursul celorlalţi creditori ai
detentorului; acţiunea este imprescriptibilă extinctiv.
Dezavantaj: reclamantul trebuie să dovedească dreptul său de
proprietate.
3) Condiţiile posesiei. Posesia dobânditorului bunului, trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:
- să fie reală (adică să nu fie detenţie precară);
- să fie neîntreruptă şi utilă (adică neviciată);
- să fie de bună-credinţă (adică dobânditorul a crezut că bunul
aparţine în proprietate transmiţătorului acestui bun mobil).
- Deşi această condiţie nu e prevăzută expres în art. 1909 C.civ., ea rezultă
din alte dispoziţii legale; astfel, art. 972 C.civ., prevede că dobândeşte

68
proprietatea, posesorul care a intrat primul în posesia bunului – în caz de
vânzare succesivă a acestuia, către două persoane diferite. Să presupunem că A
vinde bunul lui B şi apoi, pentru că bunul rămăsese în detenţia lui A, el îl
revinde lui C, care intră în posesia bunului. Are câştig de cauză C, în calitate de
cumpărător de bună-credinţă şi posesor al bunului, chiar dacă el a cumpărat
respectivul bun de la A, care era un simplu detentor precar, în momentul celei
de-a doua vânzări.
Aşa cum se ştie, buna-credinţă a terţului nu trebuie dovedită, deoarece ea
se prezumă, până la proba contrară (conform art. 1899 C.civ.).
Regula 1909 alin. 1 C.civ., nu se aplică bunurilor pierdute sau furate.
- Art. 1909 alin. 2 C.civ., înlătură regula stabilită în aliniatul 1, în
cazul bunurilor furate sau pierdute.
- Domeniul de aplicare al art. 1909 alin. 2 C.civ.
a) Terţul dobânditor de bună-credinţă a dobândit bunul de la hoţ sau
găsitor;
b) Textul nu se aplică dacă bunul se află la hoţ sau găsitor;
c) Justificarea faptului că adevăratul proprietar poate revendica
bunul în termen de 3 ani de la data furtului sau a pierderii, este aceea că
proprietarul nu s-a desesizat voluntar de bun, ca în cazul situaţiei din aliniatul
precedent.
d) Reclamantul trebuie să dovedească faptul că el este proprietarul
bunului, că acesta a ieşit din patrimoniul său fără voia sa, precum şi identitatea
dintre bunul furat (sau pierdut) şi cel care este revendicat.
e) Natura juridică a termenului de 3 ani. Acesta este un termen de
decădere, care se calculează din momentul furtului sau pierderii bunului. Acesta
este un termen de decădere deoarece, dacă acţiunea nu se introduce în acest
termen, se pierde însuşi dreptul de proprietate.
Reguli speciale pentru bunurile furate sau pierdute:

69
a) proprietarul nu are obligaţia de a-l despăgubi pe posesorul de
bună-credinţă al bunului furat (pierdut), dar acesta din urmă are o acţiune
personală împotriva celui de la care l-a dobândit;
b) dacă terţul a dobândit bunul furat (sau pierdut) dintr-un loc
public, unde se fac asemenea operaţii, cum ar fi un târg, bâlci sau o piaţă, atunci
proprietarul care-l revendică, trebuie să-l despăgubească pe posesor pentru
preţul pe care l-a plătit pentru bun (art. 1910 C.civ.); această soluţie îl protejează
pe terţul dobânditor de bună-credinţă, care a cumpărat bunul dintr-o piaţă, unde
se fac în mod curent asemenea operaţiuni juridice;
c) după ce-l despăgubeşte pe dobânditorul de bună-credinţă,
proprietarul are o acţiune în regres împotriva celui de la care terţul l-a dobândit
(hoţul sau găsitorul).

- Revendicarea bunului mobil de la terţul dobânditor de rea-credinţă, de la


hoţ sau găsitor:
Art. 1909, nu se aplică în cazul acţiunii în revendicare a adevăratului
proprietar, împotriva terţului dobânditor de rea-credinţă care a ştiut că bunul
nu-i aparţine celui de la care l-a dobândit, (fapt care trebuie dovedit, aşa cum am
arătat, de către reclamant), împotriva hoţului sau găsitorului.
Rezultă că:
-acţiunea în revendicare mobiliară este posibilă, în aceste trei cazuri;
-acţiunea în revendicare mobiliară este imprescriptibilă extinctiv (conform
soluţiilor din practica judiciară)25.
Efectele revendicării
- Se aplică regulile de la acţiunea în revendicare imobiliară.

-Cuvinte- cheie (concepte şi terminologie):


- „acţiune în revendicare”; „principii de dovadă”;

25
În sens contrar, acţiunea fiind considerată prescriptibilă, Gheorghe Beleiu –Drept civil
român, Bucureşti, Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1992, p. 206
70
- „condiţii ale posesiei”; „condiţii relative la bun, în cazul revendicării
mobiliare”.
- „dobânditor de rea-credinţă”;
- „desesizare voluntară de bun”

Bibliografie de capitol:
- Ion Filipescu – op. cit.
- Gheorghe Beleiu – „Drept civil român”, Editura Şansa SRL, Bucureşti,
1992
- C.Hamangiu ş.a. – op. cit.
- x x x - Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem pe anul 1982

71
BIBLIOGRAFIE

1. I. Filipescu - Drept civil. Dreptul de proprietate şi alte drepturi reale,


Editura Actami, Bucureşti, 1998;

2. Gheorghe Beleiu –Drept civil român, Bucureşti, Editura Şansa SRL,


Bucureşti, 1992;

3. C.Hamangiu, I.Rossetti-Bălănescu şi Al.Băicoianu – Drept civil


român, vol. I, 1929;

4. George N.Luţescu - Teoria generală a drepturilor reale, Bucureşti,


1947

5. C.Stătescu, C.Bârsan – Drept civil. Drepturile reale, Bucureşti, 1988

6. I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1999;

7. G. Răducan, G.T. Maravela – „Drept civil. Culegere de speţe”,


Editura All Beck, Bucureşti,1998.

72
73