Sunteți pe pagina 1din 158

Dan-Sorin Comşa

METODA ELEMENTELOR FINITE


Curs introductiv

Editura U.T. PRES


Cluj-Napoca, 2007
Prefaţă

În ultimele decenii, metoda elementelor finite (MEF) a devenit


un instrument de calcul numeric tot mai des utilizat de către in-
gineri. Elaborată iniţial ca procedeu de rezolvare aproximativă a
problemelor de mecanica structurilor (ansambluri de bare, grinzi
şi/sau plăci), MEF şi-a extins cu repeziciune aria de aplicabilitate.
Deja la mijlocul anilor 1970 era demonstrată capacitatea acestei
metode de a servi la abordarea numerică a oricărei probleme expri-
mabile sub forma unui sistem de ecuaţii diferenţiale sau cu derivate
parţiale. Sunt o multitudine de aplicaţii inginereşti care apelează la
un asemenea limbaj. Le vom aminti aici doar pe cele câteva care se
disting printr-o deosebită importanţă:
• probleme de mecanica solidelor (deformabile elastic, elasto-
plastic etc.);

• probleme de mecanica fluidelor;

• probleme de transfer termic;

• probleme de electricitate şi magnetism.


Extinderea universului aplicativ al metodei a stimulat elaborarea
a numeroase programe de analiză cu elemente finite. Sub aspectul
funcţionalităţii, aceste programe se dovedesc totuşi greu de stăpânit
atunci când utilizatorul nu dispune de o pregătire minimală. Chiar
mai grav, lipsa cunoştinţelor poate conduce la interpretări complet
eronate ale unui rezultat numeric.

iii
iv

Aspectele anterior amintite, dar şi preocupările de natură di-


dactică au motivat elaborarea acestei cărţi. Prin conţinut, ea se
adresează ı̂n special studenţilor de la secţiile inginereşti cu profil
mecanic, a căror programă de ı̂nvăţământ prevede parcurgerea unui
curs introductiv de metoda elementelor finite. Orientându-ne spre
acest grup de cititori, am căutat să menţinem expunerea la un nivel
cât mai accesibil. Noţiunile de matematică pe care le presupunem
cunoscute se regăsesc ı̂n programa oricărei facultăţi de inginerie.
De asemenea, exemplificările din tot cuprinsul lucrării apelează la
un bagaj de informaţie tehnică pe care studenţii ı̂l posedă la finele
primului an universitar. Deşi a fost concepută ca material de curs,
cartea oferă numeroase indicaţii aplicative. Fiecare exemplu este
urmat de comentarii şi sfaturi destinate celor interesaţi de aspec-
tele practice ale analizei cu elemente finite.

Dan-Sorin Comşa
Cluj-Napoca, ianuarie 2007
Cuprins

1 Metoda elementelor finite. Prezentare generală 1


1.1 Rezolvarea numerică a problemelor inginereşti . . . 1
1.2 Prezentarea noţiunilor de bază ale metodei elemente-
lor finite folosind ca exemplu modelul unei structuri
de tip cadru plan articulat . . . . . . . . . . . . . . 7
1.2.1 Formularea problemei-exemplu. Modelul cu
elemente finite asociat . . . . . . . . . . . . 8
1.2.2 Ecuaţiile care descriu comportarea unui ele-
ment al reţelei . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
1.2.3 Sistemul de ecuaţii care descrie răspunsul me-
canic al reţelei de elemente finite . . . . . . 20
1.2.4 Starea de eforturi proprie fiecărui element al
reţelei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 25
1.3 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

2 Caracteristici distinctive ale metodei elementelor


finite 29
2.1 Formularea problemei-exemplu. Modelul său analitic 31
2.2 Modelul cu elemente finite ataşat problemei-exemplu 35
2.3 Rezolvarea numerică a modelului cu elemente finite 41
2.4 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50

3 Prezentarea câtorva tipuri uzuale de elemente finite 53


3.1 Clasificare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54

v
vi

3.1.1 Elemente finite unidimensionale . . . . . . . 55


3.1.2 Elemente finite bidimensionale . . . . . . . . 56
3.1.3 Elemente finite tridimensionale . . . . . . . 59
3.2 Construcţia aproximantelor pentru câteva tipuri de
elemente finite . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
3.2.1 Elementul triunghiular liniar . . . . . . . . . 63
3.2.2 Elementul patrulater biliniar . . . . . . . . . 70
3.2.3 Elementul tetraedric liniar . . . . . . . . . . 75
3.2.4 Elementul hexaedric triliniar . . . . . . . . . 81
3.3 Aproximarea mărimilor vectoriale . . . . . . . . . . 87
3.4 Expandarea aproximantelor elementale . . . . . . . 90
3.4.1 Expandarea aproximantelor unei mărimi de
tip scalar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
3.4.2 Expandarea aproximantelor unei mărimi de
tip vectorial . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
3.5 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98

4 Modelul cu elemente finite al problemelor de elasti-


citate liniară 99
4.1 Formularea problemelor de elasticitate liniară . . . 100
4.2 Construirea modelului cu elemente finite al proble-
melor de elasticitate liniară utilizând teorema de mi-
nim a energiei potenţiale . . . . . . . . . . . . . . . 107
4.3 Probleme bidimensionale de elasticitate . . . . . . . 123
4.3.1 Probleme de stare plană de tensiuni . . . . . 124
4.3.2 Probleme de stare plană de deformaţii . . . 128
4.3.3 Probleme cu simetrie axială . . . . . . . . . 131
4.4 Exemplu de utilizare a metodei elementelor finite la
rezolvarea unei probleme de elasticitate . . . . . . . 135
4.5 Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 146

A Formule de derivare matriceală 147

Bibliografie 151
Capitolul 1

Metoda elementelor finite.


Prezentare generală

1.1 Rezolvarea numerică a problemelor


inginereşti
Calculul ingineresc este o componentă esenţială a procesu-
lui de proiectare. Orice echipament trebuie realizat ı̂n aşa fel
ı̂ncât funcţionarea lui să fie sigură, ı̂n condiţiile ı̂ndeplinirii unor
cerinţe adeseori contradictorii ı̂n ceea ce priveşte costul, dimensiu-
nile de gabarit, tehnologia de execuţie, fiabilitatea etc. Satisfacerea
exigenţelor anterior menţionate duce la impunerea unor restricţii
pe care calculul ingineresc trebuie să le ı̂ndeplinească (de exemplu,
nedepăşirea unor tensiuni, deformaţii sau deplasări maxime, ga-
rantarea unei anumite rezistenţe la oboseală etc.). Calculele furni-
zează informaţii din care proiectantul poate deduce cât de aproape
sunt componentele structurale de stări limită care ar putea periclita
funcţionalitatea ı̂ntregului ansamblu.
Marea diversitate a problemelor pe care inginerul trebuie să le
rezolve ı̂n vederea proiectării unui echipament se reflectă ı̂n multi-
tudinea metodelor de calcul utilizate la ora actuală. Aceste metode

1
2 Capitolul 1

s-au dezvoltat treptat, pe măsura acumulării de cunoştinţe teore-


tice şi tehnologice şi, ı̂n ultima jumătate de secol, concomitent cu
evoluţia calculatoarelor electronice.
O primă clasificare a metodelor de calcul folosite ı̂n practica
inginerească distinge două mari categorii:
• metode exacte (sau analitice);

• metode aproximative.
Metodele exacte sunt aplicabile numai pentru rezolvarea unui
număr relativ redus de probleme simple. Restricţiile de utilizare
sunt ı̂n general introduse de geometria modelului studiat şi de tipul
condiţiilor la limită. Metodele aproximative sunt folosite la rezol-
varea problemelor mai complexe, pentru care nu se poate obţine o
soluţie analitică.
Există o mare diversitate de metode aproximative pentru re-
zolvarea problemelor inginereşti. Oricare ar fi metoda adoptată de
proiectant, ea trebuie să furnizeze o soluţie suficient de precisă pen-
tru problema practică analizată.
La ora actuală, ı̂n ingineria mecanică sunt folosite preponderent
metodele aproximative de tip numeric. Din categoria acestora, mai
răspândite ca arie de utilizare sunt:
• metoda diferenţelor finite (MDF);

• metoda elementelor finite (MEF);

• metoda elementelor de frontieră (MEFr).


La prima vedere, cele trei metode par foarte diferite una de cealaltă.
La o analiză mai atentă, se constată ı̂nsă că ele sunt strâns legate
prin fundamentul matematic (toate apelează la noţiuni din teoria
ecuaţiilor diferenţiale, calculul variaţional sau metoda reziduurilor
ponderate). În continuare vom face o prezentare succintă a aces-
tor metode numerice, pentru a le compara din punct de vedere al
avantajelor şi dezavantajelor specifice.
Rezolvarea numerică a problemelor inginereşti 3

Metoda diferenţelor finite (MDF)


Prima metodă larg utilizată pentru rezolvarea unor probleme
de calcul ingineresc a fost metoda diferenţelor finite. MDF este cel
mai simplu procedeu de rezolvare numerică a sistemelor de ecuaţii
diferenţiale. În demersul său, MDF aproximează derivatele necunos-
cutelor prin diferenţe finite [6]. Pentru aplicarea practică a MDF,
domeniul spaţial ocupat de sistemul fizic analizat este acoperit cu
o reţea rectangulară de noduri. Ecuaţiile diferenţiale care descriu
comportarea sistemului sunt aproximate cu diferenţe finite calcu-
late ı̂n noduri. Se obţine astfel un set de ecuaţii algebrice, pentru
rezolvarea căruia se pot folosi procedee numerice consacrate (de
exemplu, metoda eliminării Gauss [3]). Soluţia aproximativă este
reprezentată de valorile necunoscutelor ı̂n noduri. Calitatea soluţiei
este cu atât mai bună cu cât reţeaua de noduri este mai densă.
Principalele avantaje ale MDF sunt simplitatea conceptuală şi
uşurinţa transpunerii ı̂n programe de calcul. Totuşi, ea prezintă şi
unele dezavantaje care ı̂i limitează serios aria de aplicabilitate:

• metoda nu furnizează decât valorile necunoscutelor ı̂n noduri,


neoferind informaţii despre variaţia acestora ı̂ntre noduri;

• discretizarea unor corpuri de formă complexă folosind numai


reţele rectangulare conduce de multe ori la aproximări ne-
satisfăcătoare ı̂n zonele de colţ sau cu variaţii importante ale
secţiunii;

• metoda creează dificultăţi ı̂n introducerea unor condiţii la


limită complexe.

Din cauza acestor dezavantaje, MDF se aplică astăzi mai mult


pentru rezolvarea problemelor de transfer termic sau de mecanica
fluidelor şi mai puţin ı̂n elasticitate sau elastoplasticitate.
4 Capitolul 1

Metoda elementelor finite (MEF)


Metoda elementelor finite este, la ora actuală, cel mai răspândit
procedeu de rezolvare numerică a problemelor inginereşti. La apli-
carea MEF, domeniul ocupat de sistemul fizic supus analizei este
discretizat ı̂n subdomenii de dimensiune finită mărginite de fron-
tiere rectilinii sau curbilinii. Prin această operaţie, sistemul real este
ı̂nlocuit cu o reţea de aşa-numite elemente finite [4, 5, 8, 9, 10].
Ecuaţiile diferenţiale care descriu comportarea sistemului vor fi
verificate ı̂n medie pe fiecare element. Construcţia matematică a
elementelor finite asigură un anumit grad de continuitate al aproxi-
mantei la traversarea frontierei dintre elemente. Continuitatea este
realizată cu ajutorul unor puncte remarcabile asociate elementelor
(cunoscute sub numele de noduri). De fapt, aproximanta soluţiei
exacte a problemei rezultă ca o funcţie de valorile necunoscutelor
ı̂n respectivele noduri. Prin aplicarea MEF se obţine un sistem de
ecuaţii care se rezolvă numeric ı̂n raport cu valorile necunoscutelor
nodale. Din cauză că aproximantele soluţiei exacte verifică ı̂n medie
ecuaţiile diferenţiale şi ı̂n interiorul elementelor, ele pot fi folosite
pentru obţinerea unor informaţii referitoare la variaţia necunoscu-
telor problemei ı̂n tot domeniul analizat (nu numai ı̂n noduri, aşa
cum se ı̂ntâmplă ı̂n cazul utilizării MDF).
Principalele avantaje ale MEF sunt următoarele:

• flexibilitatea (prin faptul că permite discretizarea unor cor-


puri de formă oricât de complexă şi manipularea naturală a
unor condiţii la limită dintre cele mai diverse);

• posibilitatea de a modela corpuri neomogene din punct de


vedere al proprietăţilor fizice;

• uşurinţa implementării ı̂n programe de calcul generale.

Cel mai important dezavantaj al MEF constă ı̂n volumul mare de


date de intrare necesar pentru construirea şi rezolvarea numerică
Rezolvarea numerică a problemelor inginereşti 5

a modelului. Cea mai mare pondere o deţin datele de intrare refe-


ritoare la configuraţia reţelei de elemente finite (coordonatele no-
durilor, respectiv asocierea dintre elemente şi noduri). Programele
de analiză cu elemente finite existente pe piaţă la ora actuală de-
grevează utilizatorul de sarcina neplăcută a discretizării manuale,
transferând-o unor module specializate care automatizează această
operaţie.
În ultimele trei decenii au apărut multe asemenea programe
comerciale. Cele mai multe dintre ele sunt interfaţate cu programele
de proiectare asistată de calculator, astfel ı̂ncât utilizarea lor de
către ingineri a devenit relativ simplă.

Metoda elementelor de frontieră (MEFr)


Metoda elementelor de frontieră este un procedeu de rezolvare
numerică a problemelor de calcul ingineresc elaborat relativ recent.
La baza MEFr se află ideea de a ataşa unui sistem de ecuaţii
diferenţiale definit pe un anumit domeniu o ecuaţie integrală echi-
valentă definită numai pe frontiera respectivului domeniu [2, 7]. For-
mularea integrală pe frontieră aduce avantaje importante, fiindcă
nu mai impune discretizarea interiorului domeniului analizat. Se
reduce astfel substanţial numărul necunoscutelor problemei şi vo-
lumul datelor de intrare. Din punct de vedere al utilizării practice,
MEFr se aseamănă mult cu metoda elementelor finite, ı̂n sensul că
frontiera este discretizată folosind elemente construite după prin-
cipii asemănătoare cu cele din MEF. Se obţine tot un sistem de
ecuaţii care se rezolvă numeric ı̂n raport cu valorile necunoscutelor
din nodurile elementelor de pe frontieră. Odată obţinute valorile
necunoscutelor nodale, se pot determina valorile acestora ı̂n orice
punct din interiorul domeniului folosind un set de formule specifice.
În afară de avantajul anterior menţionat, MEFr mai are o serie
de alte caracteristici pozitive:
• se poate aplica ı̂n cazul unor domenii care se extind la infinit
după una sau mai multe direcţii;
6 Capitolul 1

• permite obţinerea unor soluţii precise ı̂n zonele de colţ sau


cu variaţii rapide ale geometriei fără a necesita o densificare
excesivă a reţelei (spre deosebire de MEF care impune de
multe ori rafinarea pronunţată a reţelei ı̂n asemenea porţiuni
ale domeniului analizat);

• poate fi integrată cu uşurinţă ı̂n programele de proiectare asis-


tată de calculator.

MEFr are şi câteva dezavantaje care ı̂i reduc simţitor aria de
aplicabilitate:

• dificultăţi serioase ı̂n modelarea corpurilor neomogene din


punct de vedere al proprietăţilor fizice;

• scăderea preciziei rezultatelor numerice ı̂n cazul corpurilor


care prezintă discrepanţe majore ale dimensiunilor pe diferite
direcţii (de exemplu, bare, grinzi, plăci sau ı̂nvelitori).

Totuşi, trebuie ţinut cont de faptul că MEFr este ı̂ncă la ı̂nceputurile
dezvoltării sale, iar cercetările viitoare vor ameliora multe dintre
deficienţele menţionate mai sus.
Din cele prezentate ı̂n acest paragraf putem concluziona că, la
ora actuală, metoda elementelor finite este cel mai adecvat procedeu
de rezolvare numerică a problemelor inginereşti. Răspândirea MEF
ı̂n toate domeniile proiectării a fost facilitată de generalitatea şi
flexibilitatea sa, precum şi de numărul mare de programe comerciale
interfaţate cu pachetele de proiectare asistată de calculator.
Metoda elementelor finite este departe de a-şi fi atins limitele
dezvoltării. În prezent sunt ı̂n desfăşurare cercetări care vizează
construirea unor noi tipuri de elemente care să vină ı̂n ı̂ntâmpinarea
celor mai diverse cerinţe practice. De asemenea, apar continuu noi
programe comerciale care tind să exploateze la maximum facilităţile
de procesare ale calculatoarelor moderne (cum ar fi calculul paralel)
şi să asigure o integrare cât mai naturală a analizei cu elemente
finite ı̂n procesul de proiectare asistată de calculator.
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 7

1.2 Prezentarea noţiunilor de bază ale


metodei elementelor finite folosind
ca exemplu modelul unei structuri
de tip cadru plan articulat
Cadrele articulate sunt structuri familiare multor categorii de
ingineri. Din această cauză, vom folosi problema determinării de-
plasărilor şi a stării de eforturi dintr-un asemenea cadru pentru
prezentarea noţiunilor fundamentale cu care operează MEF. Simpli-
tatea exemplului conferă multă naturaleţe procesului de construire
a modelului cu elemente finite. Vom vedea că noţiuni cum sunt cele
de element finit, respectiv nod au o semnificaţie foarte clară: ele-
mentele sunt pur şi simplu barele care formează cadrul, iar nodurile
sunt articulaţiile prin care sunt legate barele ı̂ntre ele.
Vom aborda ı̂n continuare următoarele aspecte specifice aplicării
metodei elementelor finite:

• procesul de discretizare (definirea elementelor, a nodurilor şi


stabilirea unei numerotări a acestora);

• sistemul de coordonate global, respectiv sistemul de coordo-


nate asociat elementelor (aşa-numitul sistem de coordonate
local);

• variabile globale, respectiv variabile locale ale modelului cu


elemente finite;

• ecuaţiile care descriu comportamentul unui element finit (mai


concret, comportamentul elastic al unei bare oarecare) expri-
mate ı̂n termenii variabilelor locale;

• trecerea de la variabile locale la variabile globale ı̂n ecuaţiile


care descriu comportarea unui element;
8 Capitolul 1

• asamblarea ecuaţiilor care descriu comportarea elementelor


individuale ı̂ntr-un sistem de ecuaţii care descrie comportarea
structurii analizate (sistemul de ecuaţii global);

• introducerea condiţiilor la limită (efectul reazemelor);

• rezolvarea sistemului de ecuaţii global şi prelucrarea rezulta-


telor (ı̂n vederea obţinerii stării de eforturi şi deformaţii din
fiecare element).

Abordarea problemei-exemplu va fi foarte intuitivă. Vom face apel


la cunoştinţe elementare de mecanică aplicată şi rezistenţa mate-
rialelor. O prezentare mai riguroasă din punct de vedere matematic
va face obiectul capitolelor următoare ale cursului.

1.2.1 Formularea problemei-exemplu. Modelul


cu elemente finite asociat
Ne propunem să determinăm starea de eforturi şi deformaţii
ce apare ı̂n cadrul din figura 1.1 datorită solicitării lui de către
forţa exterioară P = 1414 N, al cărei suport este ı̂nclinat la 45◦
faţă de orizontală. Vom considera că toate barele cadrului sunt
confecţionate dintr-un acelaşi material metalic având o compor-
tare liniar elastică (descrisă prin modulul de elasticitate longitudi-
nal E = 2 × 1011 Nm−2 ). Pentru a nu complica excesiv modelul
cu elemente finite, considerăm că toate barele au aceeaşi secţiune
transversală, a cărei arie este A = 5 × 10−4 m2 . În figura 1.1 se
observă că lungimea fiecărei bare se obţine pornind de la un modul
dimensional ℓ = 1 m. Vom mai admite că articulaţiile A, B, C şi
D ale cadrului sunt lipsite de frecare. Această ipoteză este frecvent
utilizată ı̂n calculele inginereşti. Ea are drept consecinţă faptul că
fiecare bară este solicitată numai de forţe axiale.
Noţiunea fundamentală cu care operează MEF este cea de ele-
ment. În exemplul de faţă, fiecare bară a cadrului va reprezenta un
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 9

45◦

D ℓ C

P = 1414 N
ℓ=1m
√ A = 5 × 10−4 m2
ℓ ℓ 2 ℓ E = 2 × 1011 Nm−2

A ℓ B

Figura 1.1: Cadru plan articulat

Articulaţie Bară Articulaţie

Nod Element Nod

Figura 1.2: Echivalenţa dintre o bară şi elementul corespunzător


din model
10 Capitolul 1

astfel de element. Mulţimea tuturor elementelor care formează mo-


delul se numeşte reţea. O altă noţiune importantă a MEF este cea de
nod. Din punct de vedere matematic, nodurile sunt puncte remarca-
bile asociate elementelor şi folosite pentru construirea funcţiilor care
aproximează necunoscutele modelului. În cazul de faţă, nodurile au
o semnificaţie fizică foarte simplă: ele sunt centrele articulaţiilor
prin care sunt interconectate barele cadrului. Figura 1.2 arată
echivalenţa dintre o bară reală şi elementul folosit ı̂n model.
Analizând figura 1.1, constatăm că avem cinci elemente şi patru
noduri. Pentru a identifica ı̂n mod unic aceste entităţi vom utiliza
o numerotare separată a nodurilor, respectiv elementelor (fig. 1.3).
Deocamdată nu ne punem problema folosirii unei strategii de nu-
merotare anume. Vom vedea ı̂n capitolele următoare că, ı̂n timp ce
ordinea numerotării elementelor nu are importanţă, ordinea nume-
rotării nodurilor influenţează mult eficienţa realizării calculelor de
către programele MEF. Din fericire, programele existente la ora ac-
tuală pe piaţă posedă module specializate care realizează automat
discretizarea ı̂n elemente finite şi generează o numerotare optimală
a nodurilor.
Peste tot ı̂n cadrul cursului vom utiliza următoarea convenţie
de notare (fig. 1.3):

• numerele de ordine ale elementelor vor fi ı̂ncadrate de paran-


teze rotunde;

• numerele de ordine ale nodurilor vor fi prezentate simplu (fără


a fi deci ı̂ncadrate de alte simboluri).

În felul acesta nu va exista pericolul confuziei ı̂ntre cele două nu-
merotări.
Corespondenţa dintre fiecare element şi nodurile asociate este
descrisă de aşa-numita matrice de conexiuni a reţelei de elemente
finite (vezi tabelul 1.1 şi figura 1.3). Prin utilizarea matricii de co-
nexiuni, programele de analiză cu elemente finite dobândesc o mare
flexibilitate. Într-adevăr, odată generată această matrice, pentru
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 11

y
P

45◦

u2 , v 2 2 (4) 4 u4 , v 4
U2 , V2 U4 , V4

(1) (3) (5)

Y1 Y3

u1 , v 1 u3 , v 3
U1 , V1 X1 U3 , V3
1 (2) 3 x

Figura 1.3: Numerotarea elementelor şi a nodurilor, respectiv siste-


mul de coordonate global (x, y) ce va fi utilizat ı̂n model

Tabelul 1.1: Matricea de conexiuni a reţelei de elemente finite din


figura 1.3

Element Nod Nod


(e) i j
(1) 1 2
(2) 1 3
(3) 2 3
(4) 2 4
(5) 3 4
12 Capitolul 1

Tabelul 1.2: Coordonatele carteziene ale nodurilor din figura 1.3

Nod xk yk
k
1 0 0
2 0 ℓ
3 ℓ 0
4 ℓ ℓ

precizarea completă a geometriei unei reţele nu mai sunt necesare


decât coordonatele nodurilor.
Pentru a specifica respectivele coordonate, trebuie ales un sistem
de referinţă global. Acest sistem poate fi poziţionat oricum ı̂n raport
cu modelul. În general, utilizatorii MEF orientează axele sistemului
de referinţă global ı̂n maniera cea mai convenabilă din punct de
vedere al geometriei modelului (urmărind ı̂n principal exploatarea
simetriilor acestuia şi determinarea cât mai uşoară a coordonatelor
nodale). În figura 1.3 este prezentat sistemul de referinţă global
asociat problemei-exemplu. Se observă că, prin această orientare a
axelor, coordonatele nodurilor rezultă foarte simplu (tab. 1.2).

1.2.2 Ecuaţiile care descriu comportarea unui


element al reţelei
Elementele care formează modelul prezentat ı̂n paragraful ante-
rior sunt bare articulate realizate dintr-un material liniar elastic. Ele
sunt solicitate numai de forţe axiale. Ecuaţiile care descriu compor-
tarea mecanică a elementelor vor fi deduse folosind legea lui Hooke
scrisă pentru cazul solicitării uniaxiale.
Exprimarea acestor ecuaţii direct ı̂n sistemul de coordonate
global este incomodă, fiindcă elementele reţelei din figura 1.3 au
orientări diferite. Este mult mai convenabil să se ataşeze fiecărui ele-
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 13

ment un sistem de coordonate propriu (un aşa-numit sistem de co-


ordonate local ) orientat cât mai favorabil. Ecuaţiile mecanice vor fi
exprimate ı̂n acest sistem, ı̂ntr-o fază următoare ele fiind transferate
ı̂n sistemul de coordonate global printr-o simplă rotaţie. Trecerea
de la sistemul de coordonate local la sistemul global este esenţială,
fiindcă până la urmă ecuaţiile de comportament ale elementelor
trebuie asamblate ı̂ntr-un sistem care să descrie răspunsul ı̂ntregii
structuri. Pentru asamblarea corectă a ecuaţiilor elementale, varia-
bilele asociate nodurilor trebuie exprimate ı̂ntr-un acelaşi sistem de
coordonate global.
În figura 1.4 este prezentat sistemul de coordonate propriu unui
element oarecare de tip bară. Axele sistemului sunt notate ξ, res-
pectiv η. Originea lui este plasată prin convenţie ı̂n nodul i, iar axa
ξ este paralelă cu axa longitudinală a barei. Orientarea acestui sis-
tem de coordonate local ı̂n raport cu sistemul de coordonate global
este definită prin unghiul θ(e) format de axa longitudinală a barei
cu axa globală x. Pentru exprimarea lui θ(e) se adoptă convenţia
uzuală din trigonometrie: unghiul θ(e) este măsurat ı̂ntotdeauna ı̂n
sens antiorar.
Variabilele care intervin ı̂n ecuaţiile elementale sunt deplasările
nodurilor şi forţele care acţionează asupra nodurilor din partea ele-
mentelor la care sunt conectate. În continuare vom folosi următorul
set de notaţii (vezi figurile 1.4 şi 1.5):

• ui , vi : deplasările nodului i ı̂n direcţiile axelor globale x, res-


pectiv y;
(e)′ (e)′
• ui , vi : deplasările nodului i ı̂n direcţiile axelor locale ξ,
respectiv η ale elementului (e);
(e) (e)
• Ui , Vi : forţele care acţionează asupra nodului i din partea
elementului (e) ı̂n direcţiile axelor globale x, respectiv y;
(e)′ (e)′
• Ui , Vi : forţele care acţionează asupra nodului i din partea
elementului (e) ı̂n direcţiile axelor locale ξ, respectiv η.
14 Capitolul 1

η (e)
j

(e)

θ(e)
i
x

Figura 1.4: Sistemul de coordonate local asociat unui element de


tip bară

ℓ(e)

i (e) j ξ
(e)′ (e)′ (e)′ (e)′
ui , v i uj , v j
(e)′ (e)′ (e)′ (e)′
Ui , Vi Uj , Vj

Figura 1.5: Variabilele nodale exprimate ı̂ntr-un sistem de coordo-


nate local
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 15

Principiul acţiunilor reciproce impune respectarea egalităţii


(e)′ (e)′
Ui + Uj = 0. (1.1)
De asemenea, ipoteza articulaţiilor lipsite de frecare (vezi §1.2.1)
are drept consecinţă
(e)′ (e)′
Vi = 0 , Vj = 0. (1.2)
Dacă deformaţiile elementului (e) sunt mici, legea lui Hooke se
poate scrie sub forma
(e)′ (e)′ (e)′
Uj u −u
= E j (e) i , (1.3)
A ℓ
unde ℓ(e) este lungimea elementului (fig. 1.4 - 1.5).
Relaţiile (1.1) - (1.3) permit scrierea următorului set de ecuaţii
ce reflectă comportarea mecanică a unui element oarecare (e):
AE (e)′ (e)′ AE (e)′ (e)′ (e)′
(e)
ui + 0 · vi − (e) uj + 0 · vj = Ui ,
ℓ ℓ
(e)′ (e)′ (e)′ (e)′ (e)′
0 · ui + 0 · vi + 0 · uj + 0 · vj = Vi ,
(1.4)
AE (e)′ (e)′ AE (e)′ (e)′ (e)′
− (e) ui + 0 · vi + (e) uj + 0 · vj = Uj ,
ℓ ℓ
(e)′ (e)′ (e)′ (e)′ (e)′
0 · ui + 0 · vi + 0 · uj + 0 · vj = Vj .
MEF utilizează de obicei o exprimare matriceală a ecuaţiilor
elementale. Aceasta din urmă asigură mai multă conciziune şi ge-
neralitate relaţiilor, fiind totodată şi mai uşor de implementat ı̂n
programe. Drept consecinţă, vom proceda şi noi la rescrierea siste-
mului de ecuaţii (1.4) ı̂n limbaj matriceal:
2 32 (e)′
3 2
(e)′
3
1 0 | −1 0 ui Ui
6 7 6 (e)′ 7 6 (e)′ 7
6 7 6 7
6 0 0 | 0 0 7 6 vi 7 6 Vi 7
AE 6
6
7
7 6 7 6 7
(e) 6
−− −− −|− −− −− 7 6 −− 7 = 6 −− 7 . (1.5)
ℓ 6 7 6
(e)′
7 6
(e)′
7
4 −1 0 | 1 0 5
6
4 uj 7
5
6
4 Uj 7
5
0 0 | 0 0 (e)′
vj Vj
(e)′
16 Capitolul 1

În continuare vor fi folosite notaţiile


– ™
1 0
[M ] = , (1.6)
0 0

n o h i n o h i
(e)′ (e)′ (e)′ T (e)′ (e)′ (e)′ T
di = ui , v i , dj = uj , v j , (1.7)

n o h i n o h i
(e)′ (e)′ (e)′ T (e)′ (e)′ (e)′ T
Fi = Ui , Vi , Fj = Uj , Vj . (1.8)
n o n o
(e)′ (e)′
di şi dj sunt vectori-coloană ı̂n care sunt grupate de-
plasările celor două noduri exprimate
n o n
ı̂n sistemul
o
de coordonate
(e)′ (e)′
local. În mod corespunzător, Fi şi Fj sunt vectori-coloană
ı̂n care sunt grupate componentele forţelor care acţionează asupra
celor două noduri din partea elementului (e), exprimate de aseme-
nea ı̂n sistemul de coordonate local.
Cu ajutorul notaţiilor (1.6) - (1.8), ecuaţia matriceală (1.5) se
poate scrie astfel:

2 3 2 n (e)′ o 3 2 n
(e)′
o 3

AE [M ] − [M ] di Fi
6 7 6 7
4 54 n o 5 =4 n o 5 . (1.9)
ℓ(e) − [M ] [M ] (e)′
dj
(e)′
Fj

(1.9) descrie comportarea mecanică a unui element oarecare (e)


ı̂n sistemul de coordonate local. Spuneam la ı̂nceputul prezentului
paragraf că este esenţială transferarea unei asemenea ecuaţii ma-
triceale ı̂n sistemul de coordonate global. Pentru realizarea acestei
transformări se aplică o rotaţie de unghi −θ(e) sistemului de co-
ordonate local, ı̂n aşa fel ı̂ncât el să se suprapună peste sistemul de
coordonate global (fig. 1.4). Se pot scrie atunci următoarele relaţii
ı̂ntre componentele deplasărilor şi forţelor exprimate ı̂n cele două
sisteme de coordonate:
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 17

(e)′ (e)′
u i = ui cos θ(e) − vi sin θ(e) ,
(e)′ (e)′
v i = ui sin θ(e) + vi cos θ(e) ,
(1.10)
(e)′ (e) (e)′ (e)
uj = uj cos θ − vj sin θ ,
(e)′ (e)′
v j = uj sin θ(e) + vj cos θ(e) ,

respectiv
(e)′ (e)′
Ui = Ui cos θ(e) − Vi sin θ(e) ,
(e)′ (e)′
Vi = Ui sin θ(e) + Vi cos θ(e) ,
(1.11)
(e)′ (e) (e)′ (e)
Uj = Uj cos θ − Vj sin θ ,
(e)′ (e)′
Vj = Uj sin θ(e) + Vj cos θ(e) .

(1.10) şi (1.11) sunt echivalente cu ecuaţiile matriceale


” —n o ” —n o
(e)′ (e)′
{di } = T (e) di , {dj } = T (e) dj , (1.12)
n o ” —n o n o ” —n o
(e) (e)′ (e) (e)′
Fi = T (e) Fi , Fj = T (e) Fj , (1.13)
ı̂n care am folosit notaţiile
2 3
” — cos θ(e) − sin θ(e)
T (e) = 4 5 , (1.14)
(e) (e)
sin θ cos θ

{di } = [ui , vi ]T , {dj } = [uj , vj ]T , (1.15)


n o h iT n o h iT
(e) (e) (e) (e) (e) (e)
Fi = Ui , Vi , Fj = Uj , Vj . (1.16)
” —
T (e) este aşa-numita matrice de rotaţie locală. {di } şi {dj } sunt
vectori-coloană care grupează deplasările celor două noduri ex-
primate ı̂n sistemul de coordonate global. În mod corespunzător,
18 Capitolul 1

n o n o
(e) (e)
Fi şi Fj sunt vectori-coloană care grupează componentele
forţelor ce se exercită asupra celor două noduri din partea elemen-
tului (e), exprimate
” —
de asemenea ı̂n sistemul de coordonate global.
(e)
Matricea T este ortogonală, adică are proprietatea
” —T ” — ” —” —T
T (e) T (e) = T (e) T (e) = [I2 ] , (1.17)

unde [I2 ] reprezintă matricea unitate de ordinul al doilea. Relaţiile


(1.17) pot fi” verificate
—
prin calcul direct pornind de la expresia
(e)
(1.14) a lui T .
Transformările (1.12) - (1.13) urmează a fi ı̂nlocuite ı̂n ecuaţia
(1.9). După câteva operaţii matematice foarte simple, ı̂n care se uti-
lizează proprietatea de ortogonalitate (1.17), se obţine următoarea
relaţie matriceală care descrie comportarea mecanică a unui element
oarecare (e) ı̂n termenii variabilelor nodale raportate la sistemul de
coordonate global:
2 ” — ” —T ” — ” —T 3
AE 6
T (e) [M ] T (e) − T (e) [M ] T (e) 7
4 ” — ” —T ” — ” —T 5
×
ℓ(e) − T (e) [M ] T (e) T (e) [M ] T (e)
2 n o 3
(1.18)
2 3 (e)
{di } Fi
×4 5 =6
4 n
7
o 5 .
(e)
{dj } Fj

Se observă simetria şi simplitatea acestei formule. Pentru utilizarea


” — ” —T
ei este necesară evaluarea produsului T (e) [M ] T (e) . Dacă se ţine
cont de relaţiile (1.6) şi (1.14), rezultă imediat
2 3
” — ” —T cos2 θ(e) sin θ(e) · cos θ(e)
T (e) [M ] T (e) =4 5 . (1.19)
sin θ(e) · cos θ(e) sin2 θ(e)

Ecuaţiile (1.18) - (1.19) sunt valabile pentru oricare din cele


cinci elemente ale reţelei care modelează cadrul articulat. Dacă se
ţine cont de informaţiile din figura 1.3, respectiv tabelele 1.1 - 1.2,
se pot scrie următoarele particularizări ale lui (1.18):
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 19

• elementul (1): i = 1, j = 2, ℓ(1) = ℓ, θ(1) = π/2


2 3
2 32 3 (1)
0 0 0 0 u1 6
U1 7
6 7 6 7 6 (1) 7
AE 6 0 1 0 −1 7 6 v1 7 6 V1 7
6 7 6 7 = 6 (1) 7 ; (1.20)
ℓ 4 0 0 0 0 5 4 u2 5 6
4 U2 7
5
0 −1 0 1 v2 V2
(1)

• elementul (2): i = 1, j = 3, ℓ(2) = ℓ, θ(2) = 0


2 3
2 32 3 (2)
1 0 −1 0 u1 6
U1 7
6 7 6 7 6 (2) 7
AE 6 0 0 0 0 7 6 v1 7 6 V1 7
6 7 6 7 = 6 (2) 7 ; (1.21)
ℓ 4 −1 0 1 0 5 4 u3 5 6
4 U3 7
5
0 0 0 0 v3 V3
(2)


• elementul (3): i = 2, j = 3, ℓ(3) = ℓ 2, θ(3) = 7π/4
2 3
2 32 3 (3)
1 −1 −1 1 u2 6
U2 7
(3)
AE 6 −1 1 1 −1 7 6
v2 7 6
V2 7
√ 66
7
7
6
6
7
7 = 6
6 (3)
7
7 ; (1.22)
2 2ℓ4 −1 1 1 −1 5 4 u3 5 6
4 U3 7
5
1 −1 −1 1 v3 V3
(3)

• elementul (4): i = 2, j = 4, ℓ(4) = ℓ, θ(4) = 0


2 3
2 32 3 (4)
1 0 −1 0 u2 6
U2 7
6 7 6 7 6 (4) 7
AE 6 0 0 0 0 7 6 v2 7 6 V2 7
6 7 6 7 = 6 (4) 7 ; (1.23)
ℓ 4 −1 0 1 0 5 4 u4 5 6
4 U4 7
5
0 0 0 0 v4 V4
(4)

• elementul (5): i = 3, j = 4, ℓ(5) = ℓ, θ(5) = π/2


2 3
2 32 3 (5)
0 0 0 0 u3 6
U3 7
6 7 6 7 6 (5) 7
AE 6 0 1 0 −1 7 6 v3 7 6 V3 7
6 7 6 7 = 6 (5) 7 . (1.24)
ℓ 4 0 0 0 0 5 4 u4 5 6
4 U4 7
5
0 −1 0 1 v4 V4
(5)
20 Capitolul 1

1.2.3 Sistemul de ecuaţii care descrie răspunsul


mecanic al reţelei de elemente finite
Ecuaţiile elementale se combină ı̂ntr-un sistem care modelează
răspunsul reţelei ca ansamblu. Fiecare articulaţie (nod) este supusă
acţiunii forţelor din barele (elementele) pe care le conectează, pre-
cum şi acţiunii eventualelor forţe exterioare. Pentru ca structura să
fie ı̂n echilibru, este necesar ca rezultantele forţelor din articulaţii
să fie zero. Această observaţie conduce la următoarea regulă simplă
de asamblare a ecuaţiilor elementale: ele trebuie combinate ı̂n aşa
fel ı̂ncât membrii drepţi ai ecuaţiilor din sistemul care rezultă să fie
suma forţelor interne asociate unui nod. Dacă nodul nu este supus
acţiunii nici unei ı̂ncărcări exterioare, suma forţelor interne trebuie
să fie evident nulă. În schimb, dacă asupra nodului acţionează o
ı̂ncărcare exterioară, condiţia de echilibru impune ca suma forţelor
interne asociate să fie egală cu acea forţa exterioară.
Pentru aplicarea strategiei de asamblare prezentate mai sus se
foloseşte informaţia de conectivitate a elementelor din tabelul 1.1.
Acest tabel ne arată, de exemplu, că forţa internă asociată nodului
1 rezultă prin ı̂nsumarea contribuţiilor elementelor (1) şi (2). La fel,
forţa internă din nodul 3 este suma contribuţiilor elementelor (2),
(3) şi (4) (vezi şi figura 1.3).
Exploatând ecuaţiile elementale (1.20) - (1.24) şi tabelul 1.1,
obţinem următorul sistem:
2 3
1 0 0 0 −1 0 0 0
6 7
6
6
0 1 0 −1 0 0 0 0 7
7
6 1 1 1 1 7
6
6
0 0 1 + 2√2 − 2√2 − 2√2 √
2 2
−1 0 7
7
6 1 1 1 1 7
AE 6
6
0 −1 − 2√2 1 + 2√2 √
2 2
− 2√2 0 0 7
7
6 7 ×
ℓ 6 −1 0 − 2√1 2 1

2 2
1 + 2√1 2 − 2√1 2 0 0 7
6 7
6 1 1 1 1 7
6 0 0 √
2 2
− 2√2 − 2√2 1 + 2√2 0 −1 7
6 7
6 7
4 0 0 −1 0 0 0 1 0 5

0 0 0 0 0 −1 0 1
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 21
2 3
2 3 (1) (2)
u1 6
U1 + U1 7
6
6 7 6 (1) (2) 7
6
6 v1 7
7 6 V1 + V1 7 7
6 7 6 7
6 7 6 (1) (3) (4) 7
6 u2 7 6
6
U2 + U2 + U2 7 7
6 7 6 7
6 7 6 (1) (3) (4) 7
6
6
v2 7
7 6 V2 + V2 + V2 7
× 6 7 = 6 7 . (1.25)
6 7 6 (2) (3) (5) 7
6 u3 7 6
6 U3 + U3 + U 3
7
7
6 7 6 7
6 7
6 v3 7 6
6 V3
(2)
+ V3
(3)
+V
(5) 7
7
6 7 6 3 7
6 7 6
6 u4 7 6 (4) (5) 7
7
4 5 6 U4 + U 4 7
4 5
v4 (4) (5)
V4 + V4
Din figura 1.3 rezultă de asemenea următoarele ecuaţii de echilibru
pentru noduri:
(1) (2)
U1 + U1 = X1 ,
(1) (2)
V1 + V1 = Y1 ,
(1) (3) (4)
U2 + U2 + U2 = 0,
(1) (3) (4)
V2 + V2 + V2 = 0,
(2) (3) (5) (1.26)
U3 + U3 + U3 = 0,
(2) (3) (5)
V3 + V3 + V3 = Y3 ,
(4) (5) P
U4 + U4 = − √ ,
2
(4) (5) P
V4 + V4 = −√ ,
2
ı̂n care X1 şi Y1 sunt reacţiunile din reazemul fix asociat nodului 1,
iar Y3 este reacţiunea din reazemul glisant asociat nodului 3.
(1.25) - (1.26) permit scrierea sistemului de ecuaţii global (numit
aşa pentru că modelează răspunsul ı̂ntregii reţele):
22 Capitolul 1

2 3
1 0 0 0 −1 0 0 0
6 7
6
6
0 1 0 −1 0 0 0 0 7
7
6 1 1 1 1 7
6
6
0 0 1 + 2√2 − 2√2 − 2√2 √
2 2
−1 0 7
7
6 1 1 1 1 7
AE 6
6
0 −1 − 2√2 1 + 2√2 √
2 2
− 2√2 0 0 7
7
6 1 1 1 1 7 ×
ℓ 6 −1 0 −2 2
√ √
2 2
1+ 2 2
√ −2 2
√ 0 0 7
6 7
6 1 1 1 1 7
6 0 0 √
2 2
− 2√2 − 2√2 1 + 2√2 0 −1 7
6 7
6 7
4 0 0 −1 0 0 0 1 0 5

0 0 0 0 0 −1 0 1
2 3 2 3
u1 X1
6 7 6 7
6 7 6 7
6 v1 7 6 Y1 7
6 7 6 7
6 7 6 7
6 u2 7 6 0 7
6 7 6 7
6 7 6 7
6
6
v2 7
7
6
6
0 7
7
× 6
6
7
7
= 6
6
7
7
. (1.27)
6 u3 7 6 0 7
6 7 6 7
6 7 6 7
6 v3 7 6 Y 3 7
6 7 6 7
6 7 6 P 7
6 u4 7 6 − √ 7
2 5
4 5 4

v4 − √P2
Trebuie observat faptul că deplasările u1 şi v1 ale nodului 1,
precum şi deplasarea v3 a nodului 3 sunt cunoscute. Într-adevăr,
reazemele reprezentate ı̂n figura 1.3 sunt echivalente cu următoarele
condiţii:
u1 = 0, v1 = 0, v3 = 0. (1.28)
În schimb, reacţiunile asociate acestor grade de libertate nodale
sunt necunoscute (X1 , Y1 şi Y3 ). Deci (1.27) este un sistem de opt
ecuaţii liniare având ca necunoscute mărimile X1 , Y1 , u2 , v2 , u3 ,
Y3 , u4 şi v4 , repartizate ı̂n ambii membri ai ecuaţiilor (deplasările
se află ı̂n membrul stâng, iar forţele ı̂n membrul drept).
În practică se adoptă următoarea strategie de rezolvare a siste-
mului (1.27):
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 23

• se rezolvă mai ı̂ntâi subsistemul format din ecuaţiile care


conţin numai necunoscutele de tip deplasare (el este format
din a treia, a patra, a cincea, a şaptea şi a opta ecuaţie a
sistemului (1.27));

• ı̂n etapa următoare, când deja se cunosc deplasările tuturor


nodurilor, pot fi utilizate şi restul ecuaţiilor (adică prima,
a doua şi a şasea ecuaţie din (1.27)) pentru determinarea
reacţiunilor X1 , Y1 şi Y3 .

În continuare vom vedea cum se aplică practic această strategie. Din
(1.27), dacă se ţine cont de condiţiile (1.28), se obţine următorul
subsistem de ecuaţii, ale cărui necunoscute sunt deplasările u2 , v2 ,
u3 , u4 şi v4 :
2 32 3
1
1+ √
2 2
− 2√1 2 − 2√1 2 −1 0 u2
6 7 6 7
6
6 − 2√1 2 1+ 1

2 2
1

2 2
0 0 7
7
6
6 v2 7
7
6 7 6 7
AE 6 7 6 7
6 − 2√1 2 1

2 2
1+ 1

2 2
0 0 7 6 u 3 7 =
ℓ 6
6
7
7
6
6
7
7
6
4
−1 0 0 1 0 7
5
6
4
u 4 7
5

0 0 0 0 1 v4
2 3
0
6 7
6 7
6 0 7
6 7
6 7
= 6 0 7 . (1.29)
6 7
6 P 7
6
4
− √ 7
2 5
− √P2
Programele de analiză cu elemente finite rezolvă numeric sis-
temele de ecuaţii de tipul (1.29). În acest scop, ele utilizează de
regulă metoda eliminării Gauss [3, 4, 5, 8, 9, 10]. Am putea şi noi
să procedăm ı̂n felul acesta, calculând ı̂n prealabil valorile numerice
ale coeficienţilor şi termenilor liberi din (1.29). Totuşi, considerăm
că un asemenea calcul este lipsit de valoare didactică. Prezentăm
24 Capitolul 1

deci mai jos expresiile simbolice ale soluţiei sistemului (1.29), ı̂n
care vom ı̂nlocui valorile mărimilor A, ℓ, P şi E pentru a determina
deplasările nodale necunoscute:
€ √ Š Pℓ 1 Pℓ
u2 = − 2 + 2 , v2 = − √ ,
AE 2 AE
1 Pℓ
u3 = − √ , (1.30)
2 AE
‚ Œ
3 Pℓ 1 Pℓ
u4 = − 2 + √ , v4 = − √ .
2 AE 2 AE
Dacă se ţine cont de valorile
√ numerice ale mărimilor A, ℓ, P şi E,
se obţine P ℓ/(AE) = 2 × 10−5 m. Din (1.30) rezultă atunci
€ √ Š
u2 = − 2 + 2 2 × 10−5 = −4,83 × 10−5 m,
v2 = −10−5 m,
u3 = −10−5 m, (1.31)
€ √ Š
u4 = − 3 + 2 2 × 10−5 = −5,83 × 10−5 m,
v4 = −10−5 m.
Folosind acum (1.28) şi (1.31), din prima, a doua şi a şasea
ecuaţie a sistemului (1.27) obţinem reacţiunile (vezi şi (1.30))
AE P
X1 = (u1 − u3 ) = √ ,
ℓ 2
AE P
Y1 = (v1 − v2 ) = √ , (1.32)
ℓ 2
AE ” € √ Š √ —
Y3 = √ u2 − v2 − u3 + 1 + 2 2 v3 − 2 2v4 = 0.
2 2ℓ
Înlocuind valoarea lui P ı̂n (1.32), deducem
X1 = 1000 N, Y1 = 1000 N, Y3 = 0. (1.33)
Noţiuni de bază ale metodei elementelor finite 25

1.2.4 Starea de eforturi proprie fiecărui element


al reţelei
După rezolvarea sistemului de ecuaţii global dispunem de toate
datele necesare pentru evaluarea tensiunilor axiale din fiecare ele-
ment (bară). În acest scop, vom folosi ecuaţiile matriceale (1.20) -
(1.24).
De exemplu, din (1.22) rezultă componentele forţei pe care o
exercită elementul (3) asupra nodurilor 2, respectiv 3 (componen-
tele ei sunt exprimate ı̂n sistemul de coordonate global). De fapt,
(3) (3) (3) (3)
este suficient să calculăm U3 şi V3 , fiindcă U2 = −U3 , iar
(3) (3) (3)
V2 = −V3 . Din (1.22) obţinem următoarele expresii ale lui U3
(3)
şi V3 :
(3) AE
U3 = √ (−u2 + v2 + u3 − v3 ) ,
2 2ℓ
(1.34)
(3) AE
V3 = √ (u2 − v2 − u3 + v3 ) .
2 2ℓ
Prin ı̂nlocuirea deplasărilor nodale date de (1.30) ı̂n (1.34), rezultă
ı̂n continuare
(3) P (3) P
U3 = √ = 1000 N, V3 = − √ = −1000 N. (1.35)
2 2
Ştim că barele cadrului sunt solicitate doar pe direcţie longitudi-
nală. Pentru a putea evalua tensiunea axială corespunzătoare avem
nevoie de componentele forţei exprimate ı̂n sistemul de coordonate
local al elementului (3). Din (1.13) - (1.14) rezultă
2 3 2 3T 2 3
(3)′ (3)
U3 cos θ(3) − sin θ(3) U3
4 5 =4 5 4 5 , (1.36)
(3)′
V3 sin θ(3) cos θ(3) V3
(3)

unde θ(3) = 7π/4. (1.36) este echivalentă cu


(3)′ 1  (3) (3)

(3)′ 1  (3) (3)

U3 = √ U3 − V3 , V3 = √ U3 + V3 . (1.37)
2 2
26 Capitolul 1

(3) (3)
Prin ı̂nlocuirea valorilor lui U3 şi V3 date de (1.35) ı̂n (1.37)
obţinem
(3)′ 2000 (3)′
U3 = √ = 1414 N, V3 = 0. (1.38)
2
Dacă se ţine cont de faptul că axa locală ξ este orientată de la nodul
2 spre nodul 3, din (1.38) rezultă că elementul (3) este solicitat la
ı̂ntindere. Tensiunea axială corespunzătoare este
(3)′
U 1414
σ (3)
= 3 = Nm−2 = 2,83 × 106 Nm−2 . (1.39)
A 5 × 10−4
Metodologia prezentată mai sus poate fi aplicată pentru fiecare
din celelalte patru elemente ale reţelei ı̂n vederea determinării ten-
siunilor axiale.

1.3 Concluzii
Exemplul prezentat ı̂n paragrafele anterioare evidenţiază unele
caracteristici importante ale MEF.
Trebuie să remarcăm ı̂n primul rând faptul că MEF construieşte
modelul numeric prin discretizare. Discretizarea nu ı̂nseamnă nu-
mai divizarea unui corp continuu ı̂n subdomenii. Ea are, de fapt,
implicaţii matematice mult mai profunde ı̂n ceea ce priveşte rezol-
varea numerică a problemei studiate. În esenţă, discretizarea presu-
pune, ı̂n cazul MEF, ı̂nlocuirea distribuţiei reale a necunoscutelor
problemei cu o aproximare care depinde de valorile acestora ı̂ntr-un
număr finit de puncte (nodurile reţelei de elemente finite). Astfel,
problema iniţială se reduce la determinarea valorilor necunoscutelor
ı̂ntr-un număr finit de puncte.
Am văzut ı̂n paragrafele anterioare că valorile necunoscutelor
din noduri sunt soluţiile unui sistem de ecuaţii. Acest sistem se
obţine impunând ca aproximările necunoscutelor să verifice un set
de legi specifice problemei studiate. În exemplul prezentat a fost
vorba de legea lui Hooke, prin care era descrisă comportarea elastică
Concluzii 27

a fiecărei bare din componenţa cadrului articulat. În alte probleme


pot apărea legi fizice diferite. De exemplu, ı̂n problemele de trans-
fer termic este folosită ecuaţia căldurii. Totuşi, oricare ar fi tipul
problemei analizate, strategia de aplicare a MEF rămâne aceeaşi.
Dacă legile care guvernează procesul studiat sunt liniare, siste-
mul de ecuaţii care se obţine este şi el liniar (am văzut acest lucru ı̂n
paragrafele anterioare). Dacă ı̂nsă legile de pornire sunt neliniare,
sistemul de ecuaţii va fi ı̂n general neliniar. Pentru rezolvarea lui
numerică vor trebui adoptate atunci metodologii diferite faţă de
cea prezentată ı̂n problema-exemplu de mai sus. Nu vom intra ı̂n
detalii, fiindcă modelele neliniare nu fac obiectul acestui curs.
Sistemul de ecuaţii obţinut ı̂n §1.2.3 are o serie de particularităţi
interesante. În primul rând, trebuie să remarcăm faptul că matricea
coeficienţilor este simetrică (vezi (1.27)). În plus, se mai observă că
un număr mare de coeficienţi sunt nuli (se spune că matricea este
rară). Dacă se adoptă o strategie bună de numerotare a nodurilor,
toţi coeficienţii nenuli ai sistemului de ecuaţii se strâng ı̂ntr-o zonă
din vecinătatea diagonalei principale a matricii coeficienţilor (ı̂n
acest caz, se spune că matricea este de tip bandă).
Proprietăţile matricii coeficienţilor au drept consecinţă o serie
de avantaje de natură numerică. În primul rând, programele MEF
nu vor fi obligate să stocheze ı̂n memoria calculatorului ı̂ntreaga
matrice a coeficienţilor. Va fi suficient să memoreze doar coeficienţii
nenuli aflaţi pe diagonala principală şi deasupra acesteia. Rezultă
astfel economii de memorie semnificative şi o creştere a vitezei de
rezolvare a sistemului de ecuaţii (prin eliminarea operaţiilor asupra
coeficienţilor nuli nestocaţi).
În final, mai trebuie să menţionăm faptul că modelul cu ele-
mente finite construit ı̂n paragrafele anterioare nu este decât o va-
riantă a metodei deplasărilor [1]. În forma aceasta, MEF se poate
aplica numai pentru analiza unor structuri de tipul cadrelor. Vom
vedea ı̂n capitolele următoare că se pot construi modele cu elemente
finite mult mai generale (de exemplu, de tip variaţional sau rezi-
dual [4, 5, 8, 9, 10]). Utilizarea acestora nu mai este restrânsă la
28 Capitolul 1

o singură clasă de probleme. De fapt, ı̂n forma sa reziduală, MEF


este o metodă numerică aplicabilă oricărei probleme care poate fi
exprimată ı̂n limbaj matematic sub forma unui sistem de ecuaţii
diferenţiale sau cu derivate parţiale.
Capitolul 2

Caracteristici distinctive ale


metodei elementelor finite

Din punct de vedere matematic, multe probleme de calcul in-


gineresc se prezintă sub forma unor sisteme de ecuaţii cu derivate
parţiale (evident, ı̂n cazurile cele mai simple, ele se pot reduce la
ecuaţii diferenţiale). Metoda elementelor finite (MEF) este unul
dintre procedeele numerice pe care le putem folosi pentru rezolva-
rea aproximativă a acestor probleme.
MEF construieşte aproximarea soluţiei exacte ı̂n felul următor:

• domeniul spaţial pe care ı̂l ocupă sistemul supus analizei este


divizat ı̂ntr-un număr finit de subdomenii reciproc disjuncte
numite elemente;

• ı̂n interiorul fiecărui element se defineşte o aproximare de tip


polinomial a necunoscutei (necunoscutelor) problemei;

• fiecare asemenea polinom depinde de valorile necunoscutei


(necunoscutelor) ı̂ntr-un număr finit de puncte asociate ele-
mentului şi numite noduri ;

• aproximantele elementale sunt asamblate ı̂mpreună pentru a


forma o aproximantă globală a necunoscutei (necunoscutelor).

29
30 Capitolul 2

Aproximanta globală trebuie ı̂nţeleasă ca o funcţie care depinde


de un număr finit de parametri deocamdată nedeterminaţi. Aceşti
parametri sunt valorile necunoscutei (necunoscutelor) ı̂n nodurile
reţelei. Atribuind valori arbitrare parametrilor, obţinem o mulţime
infinită de aproximante globale virtual acceptabile pentru problema
analizată. Această mulţime este cunoscută ı̂n literatura de specia-
litate sub denumirea de familie a funcţiilor de test [4]. MEF caută
printre funcţiile de test cea mai bună aproximare globală a soluţiei
exacte. Propriu-zis, soluţia numerică obţinută prin aplicarea MEF
se apropie cât poate ea de bine de soluţia exactă pe ansamblul
domeniului spaţial discretizat (nu numai ı̂n anumite puncte).
În acest scop, MEF foloseşte un criteriu global de minimizare
a erorii soluţiei numerice. Sistemul de ecuaţii cu derivate parţiale
nu poate fi utilizat direct pentru obţinerea unui astfel de crite-
riu de optim global. Aceasta din cauză că operatorii diferenţiali
descriu doar comportarea locală a mărimilor necunoscute. Crite-
riul de optimizare folosit de MEF este construit sub forma unei
integrale definite pe ı̂ntregul domeniu ocupat de sistemul supus
analizei. Este cunoscut faptul că, spre deosebire de derivate, inte-
grala descrie o comportare a uneia sau mai multor mărimi mediată
la scara unui domeniu. Ea este deci un instrument matematic adec-
vat pentru obţinerea unui criteriu de minimizare global. Vom vedea
ı̂n paragrafele următoare că, ı̂n cazul problemelor de elasticitate,
acest criteriu are o semnificaţie fizică foarte clară, exprimată prin
teorema de minim a energiei potenţiale.
Impunând condiţia ca soluţia numerică să corespundă minimului
erorii, MEF construieşte un sistem de ecuaţii algebrice. Rezolvând
acest sistem, obţinem valorile necunoscutei (necunoscutelor) ı̂n no-
durile reţelei de elemente finite. Înlocuind mai departe valorile de-
terminate ı̂n funcţiile de aproximare elementală, rezultă aproximări
ale variaţiei fiecărei necunoscute la nivelul elementelor, deci până la
urmă găsim o aproximare a soluţiei problemei pe ı̂ntregul domeniu.
Vom ı̂nţelege mult mai bine acest algoritm dacă ı̂l vom aplica
pe un exemplu simplu. Vom considera problema săgeţilor unei corzi
Formularea problemei-exemplu. Modelul său analitic 31

flexibile pretensionate. În limbaj matematic, această problemă se


exprimă sub forma unei ecuaţii diferenţiale care se poate integra
exact.
După ce vom obţine soluţia analitică, vom aplica MEF pentru
rezolvarea numerică a problemei. Vom vedea pe rând toate etapele
de construire şi rezolvare a unui model cu elemente finite.
Am ales intenţionat o problemă pentru care putem obţine şi
soluţia analitică, pentru că astfel vom avea posibilitatea să evaluăm
şi precizia soluţiei numerice. Observaţiile de pe parcurs vor furniza
câteva reguli practice ce se vor dovedi utile ı̂n contextul rezolvării
unor probleme mai complexe.

2.1 Formularea problemei-exemplu.


Modelul său analitic
Ne propunem să determinăm săgeţile unei corzi flexibile pre-
tensionate de o forţă P = 1000 N (fig. 2.1) şi supusă concomitent
acţiunii propriei greutăţi. Coarda are următoarele caracteristici:

• lungimea ℓ = 60 m;

• aria secţiunii transversale A = 10−5 m2 ;

• greutatea unităţii de lungime q = 0,8 Nm−1 ;

• materialul corzii are un comportament elastic.

Vom admite o flexibilitate perfectă a corzii. Cu alte cuvinte, con-


siderăm că ı̂n coardă apar numai solicitări de ı̂ntindere (nu şi
ı̂ncovoieri sau forfecări). De asemenea, vom neglija micile variaţii
ale tensiunilor din coardă cauzate de greutatea proprie. Aceasta
ı̂nseamnă că tensiunea va fi presupusă practic constantă pe toată
lungimea corzii:
P
σ≈ = const. (2.1)
A
32 Capitolul 2

q
P x

A B
ℓ = 60 m
ℓ A = 10−5 m2
q = 0,8 Nm−1
y
P = 1000 N

Figura 2.1: Coardă flexibilă pretensionată şi supusă acţiunii propriei


greutăţi

Pentru a descrie deformaţia corzii vom folosi un sistem de co-


ordonate carteziene ale cărui axe x şi y sunt orientate aşa cum se
arată ı̂n figura 2.1. Vom admite că deformaţiile sunt mici. Se pot
aplica atunci următoarele ipoteze simplificatoare:
• secţiunile transversale plane ale corzii se deplasează practic
pe verticală;
• distorsiunile secţiunilor transversale sunt neglijabile.
În aceste condiţii, deplasările verticale ale particulelor materiale
aflate iniţial pe axa x pot fi considerate reprezentative pentru toate
particulele din secţiunile transversale corespondente. Altfel spus,
deplasarea verticală v este funcţie numai de coordonata x (nu şi de
coordonata y):
v = v (x) , x ∈ [0, ℓ] . (2.2)
Dintre componentele tensorului deformaţiei, singura care este
neneglijabilă este deformaţia longitudinală. Pentru a găsi expresia
ei folosim informaţia din figura 2.2.
În această figură am reprezentat un element liniar infinitezimal
de coardă ı̂n configuraţia iniţială, respectiv ı̂n stare deformată. Lun-
gimea elementului de coardă deformată poate fi exprimată astfel:
Formularea problemei-exemplu. Modelul său analitic 33

q
x
σA ≈ P
v

v + dv
ds
σA ≈ P
x dx

Figura 2.2: Element de coardă deformată sub acţiunea propriei


greutăţi
Ì Ì
‚ Œ2 ‚ Œ2
dv dv
ds = v+ dx − v + dx2 = 1+ dx. (2.3)
dx dx
Deformaţia longitudinală a corzii va fi atunci
Ì
‚ Œ2
ds − dx dv
ε= = 1+ − 1. (2.4)
dx dx
€ Š2
dv
Ipoteza micilor deformaţii este echivalentă cu dx ≪ 1. În aceste
condiţii, se poate folosi următoarea aproximare a lui ε obţinută prin
trunchierea dezvoltării ı̂n serie Taylor a membrului drept din (2.4):
‚ Œ
1 dv 2
ε≈ . (2.5)
2 dx
Formularea matematică a problemei se obţine impunând con-
diţia de echilibru mecanic pentru elementul liniar de coardă din
figura 2.2. Mai exact, suma proiecţiilor verticale ale forţelor care
acţionează asupra elementului de lungime iniţială dx trebuie să fie
nulă:
34 Capitolul 2

!
dv d2 v dv
P + 2 dx − P + q dx = 0. (2.6)
dx dx dx
(2.6) este echivalentă cu următoarea ecuaţie diferenţială:
d2 v
P + q = 0, x ∈ [0, ℓ] . (2.7)
dx2
(2.7) exprimă deci echilibrul mecanic al corzii pe direcţia axei y.
Acestei ecuaţii diferenţiale trebuie să i se ataşeze condiţiile la limită
v (0) = 0, v (ℓ) = 0, (2.8)
care exprimă efectul reazemelor din punctele A şi B (fig. 2.1).
Rezolvarea analitică a ecuaţiei (2.7) cu condiţiile (2.8) nu ridică
nici o dificultate. Prin două integrări succesive ale lui (2.7) se obţine
următoarea soluţie generală:
q 2
v (x) = − x + c1 x + c2 , x ∈ [0, ℓ] , (2.9)
2P
unde c1 şi c2 sunt constante reale care se determină impunând
respectarea condiţiilor (2.8). Propriu-zis, din (2.8) şi (2.9) rezultă
următorul sistem de ecuaţii ı̂n necunoscutele c1 şi c2 :
c2 = 0
qℓ2 (2.10)
− + c1 ℓ + c2 = 0.
2P
Soluţia lui este
qℓ
c1 = , c2 = 0. (2.11)
2P
Din (2.9) şi (2.11) se obţine atunci următoarea distribuţie a de-
plasărilor verticale (săgeţilor):
q
v (x) = x (ℓ − x) , x ∈ [0, ℓ] . (2.12)
2P
(2.12) este ecuaţia unei parabole. Ea reprezintă configuraţia de echi-
libru a corzii deformate sub acţiunea propriei greutăţi.
Modelul cu elemente finite ataşat problemei-exemplu 35

2.2 Modelul cu elemente finite ataşat


problemei-exemplu
O primă etapă care trebuie parcursă la elaborarea unui model
cu elemente finite este identificarea clară a necunoscutei (necunos-
cutelor) problemei analizate. În cazul concret al corzii din figura
2.1 avem de-a face cu o singură necunoscută – deplasarea verti-
cală v (săgeata). În problemele complexe pot apărea mai multe
necunoscute care, ı̂n plus, pot fi ierarhizate. Vom avea atunci ne-
cunoscute primare, respectiv necunoscute derivate. De exemplu, ı̂n
cazul deformării elastice a unui corp tridimensional (batiul unei
maşini-unelte, o bielă etc.), necunoscutele primare sunt componen-
tele u, v şi w ale câmpului vectorial al deplasărilor particulelor
faţă de poziţia lor iniţială. Necunoscutele derivate sunt legate de
cele primare prin relaţii ı̂n care intervin operatori diferenţiali (de
aici şi denumirea lor). În cazul problemelor de elasticitate pentru
corpuri tridimensionale, necunoscutele derivate sunt componentele
εx , εy , εz , γxy , γyz şi γzx ale tensorului deformaţiei, respectiv com-
ponentele σx , σy , σz , τxy , τyz şi τzx ale tensorului tensiunii. Ierar-
hia necunoscutelor este definită de ordinea determinării lor. Astfel,
ı̂n cazul unei probleme de elasticitate tridimensională, ierarhia ne-
cunoscutelor este următoarea:

• componentele u, v şi w ale câmpului deplasărilor;

• componentele εx , εy , εz , γxy , γyz şi γzx ale tensorului de-


formaţiei (ele rezultă din u, v şi w folosind relaţiile diferenţiale
dintre deformaţii şi deplasări);

• componentele σx , σy , σz , τxy , τyz şi τzx ale tensorului tensiunii


(ele sunt legate de componentele tensorului deformaţiei prin
legea lui Hooke).

În orice situaţie, pe locul ı̂ntâi al ierarhiei se vor afla necunoscutele


primare.
36 Capitolul 2

Pentru a reduce cât mai mult efortul de calcul implicat de re-


zolvarea numerică a modelului cu elemente finite, acesta va trebui
să includă un set de necunoscute cât mai restrâns. În acest scop, se
va urmări exprimarea modelului exclusiv ı̂n termenii necunoscutei
(necunoscutelor) primare.
În cazul corzii din figura 2.1, aplicarea regulii de mai sus este
redundantă pentru că problema nu are decât o necunoscută (depla-
sarea verticală v) care joacă automat rolul de necunoscută primară.
Pentru problemele mai complicate, această regulă poate da naştere
la anumite dificultăţi ı̂n etapa de construire a modelului cu elemente
finite.
Fiindcă necunoscuta v depinde de o singură variabilă (coor-
donata x), domeniul pe care va trebui să ı̂l discretizăm este uni-
dimensional (intervalul [0, ℓ]). După cum am menţionat ı̂n partea
introductivă a acestui capitol, elementele finite sunt porţiuni reci-
proc disjuncte ale domeniului de analiză. În cazul nostru, ele vor fi
subintervale ale lui [0, ℓ], discretizarea neridicând nici o dificultate.
Este important să menţionăm faptul că ı̂n practică avem de-a face
de cele mai multe ori cu situaţii mai complicate. De exemplu, ı̂n
cazul problemelor de elasticitate bidimensională sau tridimensio-
nală, domeniul de analiză va fi plan, respectiv spaţial. Elementele
finite folosite pentru discretizarea lui vor fi regiuni ale planului sau
ale spaţiului (vom vedea ı̂n capitolul următor câteva asemenea ele-
mente). Operaţia de discretizare nu va mai fi atunci chiar atât de
simplă, ea făcând de multe ori apel la experienţa şi simţul ingineresc
al analistului.
În interiorul fiecărui element se defineşte o aproximare de tip
polinomial a necunoscutei (necunoscutelor) din model. Pentru re-
zolvarea numerică a problemei enunţate ı̂n §2.1 vom folosi cel mai
simplu element unidimensional şi anume, elementul de ordinul ı̂ntâi
(fig. 2.3). Denumirea lui este legată de gradul polinomului de apro-
ximare utilizat:
(e) (e)
v̂ (e) (x) = a0 + a1 x. (2.13)
Modelul cu elemente finite ataşat problemei-exemplu 37

xj

xi ℓ(e)

i (e) j x
vi

vj
(e) (e)
v̂ (e) (x) = a0 + a1 x
y

Figura 2.3: Elementul unidimensional de ordinul ı̂ntâi folosit pentru


modelarea corzii

Elementul din figura 2.3 este reprezentat ı̂n sistemul de coordo-


nate global. Evident, am fi putut folosi şi un sistem de coordonate
local (vezi problema rezolvată ı̂n capitolul 1), ı̂nsă, ı̂n afara ge-
neralităţii, nu am fi obţinut nici un avantaj, coarda flexibilă fiind
modelată ca un singur interval de pe aceeaşi axă. În cele ce urmează
vom renunţa deci la utilizarea unui sistem de coordonate local.
(e) (e)
Coeficienţii a0 şi a1 din (2.13) se determină impunând
condiţia ca polinomul v̂ (e) (x) să ia valorile necunoscutei v ı̂n no-
(e) (e)
durile elementului. Pentru calculul coeficienţilor a0 şi a1 avem
nevoie de două condiţii, deci elementul va trebui să aibă tot atâtea
noduri. În figura 2.3, nodurile au fost etichetate cu simbolurile i şi
j, iar coordonatele lor au fost notate xi , respectiv xj (lungimea ele-
mentului este ℓ(e) ). Valorile necunoscutei v ı̂n noduri au fost notate
corespunzător cu vi , respectiv vj .
38 Capitolul 2

Impunând condiţia menţionată mai sus, din (2.13) obţinem un


(e) (e)
sistem de două ecuaţii ı̂n necunoscutele a0 şi a1 :
(e) (e)
a0 + a1 x i = v i ,
(2.14)
(e) (e)
a0 + a1 x j = v j .

Soluţia lui este

(e) xj xi (e) 1 1
a0 = (e)
vi − (e) vj , a1 = − vi + vj , (2.15)
ℓ ℓ ℓ(e) ℓ(e)
unde (vezi figura 2.3)
ℓ(e) = xj − xi . (2.16)
Înlocuind (2.15) ı̂n (2.13), obţinem expresia polinomului care apro-
ximează săgeata v la nivelul unui element finit oarecare (e):
(e) (e)
v̂ (e) (x) = vi Ni (x) + vj Nj (x), (2.17)

unde
(e) xj − x (e) x − xi
Ni (x) = (e)
, Nj (x) = (e) (2.18)
ℓ ℓ
sunt funcţiile de formă asociate nodurilor elementale [4, 5, 8, 9, 10].
Această denumire se justifică prin faptul că respectivele funcţii nu
depind decât de caracteristicile geometrice ale elementului (ı̂n cazul
de faţă, ele depind numai de coordonatele nodurilor şi de lungimea
elementului).
Pentru discretizarea intervalului [0, ℓ] care modelează coarda din
figura 2.1 vom folosi patru elemente unidimensionale de ordinul
ı̂ntâi. Am optat pentru un număr atât de redus de elemente finite
numai pentru că vom rezolva manual problema. În practică se uti-
lizează de cele mai multe ori un număr considerabil mai mare de
elemente. Singurele restricţii asupra gabaritului reţelei vor fi intro-
duse atunci numai de performanţele calculatorului şi ale programu-
lui MEF disponibil.
Modelul cu elemente finite ataşat problemei-exemplu 39

v1 = 0 (1) (2) (3) (4) v5 = 0 x


1 2 3 4 5

v2 v3 v4

v̂ (1) (x) v̂ (2) (x) v̂ (3) (x) v̂ (4) (x)


y

Figura 2.4: Reţeaua de elemente finite care modelează coarda

Tabelul 2.1: Matricea de conexiuni a reţelei din figura 2.4

Element Nod Nod


(e) i j
(1) 1 2
(2) 2 3
(3) 3 4
(4) 4 5

Tabelul 2.2: Coordonatele nodurilor din figura 2.4

Nod xk
k [m]
1 0
2 20
3 30
4 45
5 60
40 Capitolul 2

Reţeaua de elemente finite pe care o vom folosi ı̂n continuare


este prezentată ı̂n figura 2.4. Notaţiile respectă convenţiile pe care
le-am adoptat ı̂n capitolul 1. Matricea de conexiuni a reţelei din
figură este prezentată ı̂n tabelul 2.1, iar coordonatele celor cinci
noduri sunt date ı̂n tabelul 2.2.
Se observă că elementele nu sunt egale ca lungime (nodurile din
figura 2.4 nu sunt plasate echidistant). De fapt, din acest punct de
vedere, MEF este cât se poate de flexibilă. Ea permite utilizatoru-
lui să stabilească densitatea reţelei şi repartiţia nodurilor ı̂n funcţie
de necesităţi. Unul dintre parametrii prin care avem control asupra
calităţii soluţiei numerice este densitatea discretizării. Propriu-zis,
cu cât reţeaua de elemente finite este mai densă, cu atât soluţia
obţinută este mai precisă. Din această cauză, ı̂n practică se utili-
zează următoarea strategie de discretizare:

• ı̂n zonele unde aproximantele polinomiale trebuie să urmă-


rească o variaţie foarte accentuată a necunoscutei (necunos-
cutelor), reţeaua va fi mai densă;

• ı̂n zonele unde variaţia necunoscutei (necunoscutelor) este mai


lină, reţeaua poate fi mai rară.

Folosirea unor reţele cu densitate diferenţiată permite obţinerea


unor soluţii numerice bune, ı̂n condiţiile unui efort de calcul minim.
În legătură cu repartiţia nodurilor din figura 2.4, mai trebuie
să facem o observaţie. Fiindcă ne interesează săgeata maximă a
corzii şi ne aşteptăm ca aceasta să apară ı̂n punctul de coordonată
x = ℓ/2, am plasat acolo un nod. Avem astfel garanţia că valoarea
determinată va fi cea mai precisă posibil pentru tipul de element
finit şi reţeaua din figură.
Informaţia din tabelele 2.1 şi 2.2 ne permite să particularizăm
expresia generală (2.17) a aproximantei v̂ (e) pentru fiecare din cele
patru elemente. Vom obţine astfel patru polinoame de gradul ı̂ntâi,
v̂ (1) , v̂ (2) , v̂ (3) şi v̂ (4) , fiecare definit ı̂n interiorul câte unui element.
v̂ (1) conţine ca parametri nedeterminaţi valorile v1 şi v2 ale săgeţii.
Rezolvarea numerică a modelului cu elemente finite 41

În mod asemănător, v̂ (2) conţine v2 şi v3 , v̂ (3) conţine v3 şi v4 , iar v̂ (4)
conţine v4 şi v5 . Cele patru polinoame sunt componente ale unei sin-
gure aproximante globale v̂ care conţine ca parametri nedeterminaţi
valorile v1 , v2 , v3 , v4 şi v5 ale necunoscutei ı̂n nodurile reţelei. Dând
valori arbitrare acestor parametri, obţinem funcţii dintr-o aceeaşi
mulţime (aşa-numita familie a funcţiilor de test despre care am dis-
cutat la ı̂nceputul capitolului). Vom vedea ı̂n paragraful următor
cum reuşeşte MEF să aleagă acea funcţie de test care asigură o
aproximare globală optimă a soluţiei.

2.3 Rezolvarea numerică a modelului


cu elemente finite
Spuneam ı̂n partea introductivă a acestui capitol că MEF caută
acea funcţie de test care se apropie cel mai bine de soluţia exactă
pe ı̂ntregul domeniu de analiză. În acest scop, ea impune condiţia
ca respectiva funcţie să minimizeze o cantitate scalară definită sub
forma unei integrale.
În cazul problemelor de mecanica structurilor, procedura de mai
sus ı̂şi are justificarea ı̂n teorema de minim a energiei potenţiale
elastice. Se poate demonstra [10] că starea de tensiuni şi deformaţii
care verifică ecuaţiile de echilibru ale unui corp elastic realizează mi-
nimul aşa-numitei energii potenţiale Π. În general, această mărime
scalară are următoarea expresie:

Π = Πdef − Wext , (2.19)

ı̂n care Πdef este energia de deformaţie, iar Wext este lucrul mecanic
al ı̂ncărcărilor exterioare.
În cazul particular al corzii din figura 2.1, cei doi termeni din
membrul drept al lui (2.19) se pot scrie astfel (vezi şi (2.1)):
Z ℓ

Πdef = P ε dx, (2.20)


0
42 Capitolul 2

Z ℓ

Wext = qv dx. (2.21)


0
Cu ajutorul lui (2.5), relaţia (2.20) poate fi adusă la forma
Z ℓ ‚ Œ2
P dv
Πdef = dx. (2.22)
0 2 dx
Din (2.19) şi (2.21) - (2.22) rezultă atunci următoarea expresie a
energiei potenţiale elastice a corzii:
" ‚ Œ2 #
Z ℓ
P dv
Π= − qv dx. (2.23)
0 2 dx
Π trebuie ı̂nţeleasă ca o aplicaţie de un tip mai special. Ea este
o funcţie cu valori reale definită pe o familie de funcţii v. Dacă
privim relaţia (2.23), constatăm că, atunci când ı̂nlocuim ı̂n expre-
sia lui Π diferite funcţii v, obţinem diferite valori reale. Teorema
enunţată mai sus ne asigură că funcţia v : [0, ℓ] → R care verifică
ecuaţia diferenţială (2.7) şi condiţiile la limită (2.8) realizează mi-
nimul energiei potenţiale elastice Π definite de (2.23).
Această proprietate ne oferă criteriul global de minimizare a
erorii de care avem nevoie la aplicarea MEF. Ea ne spune că putem
găsi soluţia ecuaţiei diferenţiale care descrie problema corzii flexibile
căutând acea funcţie care minimizează cantitatea Π(v). Adoptând
această cale alternativă, vom ı̂nlocui ı̂n expresia (2.23) a lui Π(v)
aproximanta v̂ construită ı̂n §2.2. Evident, vom obţine astfel o apro-
ximare a lui Π(v) care nu mai depinde decât de nedeterminatele lui
v̂, adică de valorile nodale v1 , v2 , v3 , v4 şi v5 ale săgeţii:
Π(v) → Π̂ (v1 , v2 , v3 , v4 , v5 ) . (2.24)
Acesteia ı̂i vom impune condiţia de minim. De fapt, vom căuta
valorile nodale v1 , v2 , v3 , v4 şi v5 care realizează minimul lui Π̂. În
acest scop, vom folosi teorema lui Lagrange care ne dă o condiţie
necesară de extrem pentru funcţii de mai multe variabile:
∂ Π̂
= 0, k = 1, . . . , 5. (2.25)
∂ vk
Rezolvarea numerică a modelului cu elemente finite 43

(2.25) nu este altceva decât un sistem de ecuaţii ı̂n necunoscutele


v1 , v2 , v3 , v4 şi v5 . Prin rezolvarea lui numerică obţinem acele valori
nodale ale săgeţii care minimizează cantitatea Π̂. Rezultă astfel şi
aproximanta globală v̂ care minimizează Π̂. Fiindcă Π̂ este o aproxi-
mare a lui Π, v̂ tocmai determinat poate fi considerat o aproximare
globală optimă a soluţiei exacte v.
Aceasta ar fi, ı̂n câteva cuvinte, descrierea traseului pe care ı̂l
vom parcurge ı̂n continuare.
Aplicând proprietatea de aditivitate a integralelor ı̂n raport
cu domeniul, energia potenţială elastică poate fi scrisă ca suma
contribuţiilor celor patru elemente:
4
X
Π(v) = Π(e) (v), (2.26)
e=1

unde Z
" ‚ Œ2 #
(e) P dv
Π (v) = − qv dx. (2.27)
ℓ(e) 2 dx
Dacă introducem ı̂n expresia (2.27) a lui Π(e) (v) aproximanta (2.17)
a săgeţii, obţinem o aproximare a lui Π valabilă la nivelul ele-
mentului (e):
8 9
" #2
Z
P dv̂ (e)
< =
Π(e) (v) → Π̂(e) (vi , vj ) = (e) : − qv̂ (e) ;dx, (2.28)
ℓ 2 dx

ı̂n care vi şi vj sunt valorile necunoscute ale săgeţii ı̂n cele două
noduri asociate.
Pentru evaluarea lui Π̂(e) (vi , vj ) avem nevoie de derivata lui v̂ (e)
ı̂n raport cu x. Din (2.17) şi (2.18) rezultă printr-un calcul foarte
simplu
(e) (e)
dv̂ (e) dNi dNj
= vi + vj , (2.29)
dx dx dx
unde
(e) (e)
dNi 1 dNj 1
= − (e) , = (e) · (2.30)
dx ℓ dx ℓ
44 Capitolul 2

Cu ajutorul lui (2.17) şi (2.29) - (2.30), expresia (2.28) a lui Π̂(e)
poate fi adusă la forma
8
Z x <  2
(e)
j P vi − vj
Π̂ (vi , vj ) = −
xi : 2 ℓ(e)
9 (2.31)
h i=
(e) (e)
− q Ni vi + Nj vj ;
dx.

Descompunând integrala din membrul drept al lui (2.31) ı̂n termeni,


obţinem
 2 Z
P vi − vj xj
Π̂(e) (vi , vj ) = dx−
2 l(e) xi
Z  Z 
(2.32)
xj xj
(e) (e)
−q Ni dx vi − q Nj dx vj .
xi xi

Dacă ţinem cont de (2.16) şi (2.18), putem scrie următoarele expre-
sii ale integralelor din (2.32):
Z x
j
dx = ℓ(e) ,
xi
Z x Z x
(2.33)
j
(e) j
(e) ℓ(e)
Ni dx = Nj dx = .
xi xi 2

Din (2.32) - (2.33) rezultă atunci

P 2 qℓ(e)
Π̂(e) (vi , vj ) = (v i − v j ) − (vi + vj ) . (2.34)
2ℓ(e) 2

Expresia (2.34) este valabilă pentru un element oarecare (e). Folo-


sind informaţia din tabelul 2.1, putem obţine particularizări ale ei
pentru fiecare din cele patru elemente ale reţelei:
Rezolvarea numerică a modelului cu elemente finite 45

P 2 qℓ(1)
Π̂(1) (v1 , v2 ) = (v 1 − v 2 ) − (v1 + v2 ) ,
2ℓ(1) 2
P 2 qℓ(2)
Π̂(2) (v2 , v3 ) = (v 2 − v 3 ) − (v2 + v3 ) ,
2ℓ(2) 2
(2.35)
(3) P 2 qℓ(3)
Π̂ (v3 , v4 ) = (3) (v3 − v4 ) − (v3 + v4 ) ,
2ℓ 2
(4) P 2 qℓ(4)
Π̂ (v4 , v5 ) = (4) (v4 − v5 ) − (v4 + v5 ) .
2ℓ 2

Aproximarea lui Π la nivelul ı̂ntregului domeniu de analiză re-


zultă ca sumă a celor patru cantităţi definite de relaţiile (2.35):

Π̂ (v1 , v2 , v3 , v4 , v5 ) = Π̂(1) (v1 , v2 ) + Π̂(2) (v2 , v3 ) +


(2.36)
+ Π̂(3) (v3 , v4 ) + Π̂(4) (v4 , v5 ) .

Condiţiile necesare de minim (2.25) vor avea atunci următoarele


expresii:

∂ Π̂ ∂ Π̂(1)
= = 0,
∂ v1 ∂ v1
∂ Π̂ ∂ Π̂(1) ∂ Π̂(2)
= + = 0,
∂ v2 ∂ v2 ∂ v2
∂ Π̂ ∂ Π̂(2) ∂ Π̂(3)
= + = 0, (2.37)
∂ v3 ∂ v3 ∂ v3
∂ Π̂ ∂ Π̂(3) ∂ Π̂(4)
= + = 0,
∂ v4 ∂ v4 ∂ v4
∂ Π̂ ∂ Π̂(4)
= = 0.
∂ v5 ∂ v5

Ecuaţiile (2.37) pot fi explicitate prin derivarea relaţiilor (2.35):


46 Capitolul 2

∂ Π̂(1) P P qℓ(1)
= (1) v1 − (1) v2 − ,
∂ v1 ℓ ℓ 2
∂ Π̂(1) P P qℓ(1)
= − (1) v1 + (1) v2 − ,
∂ v2 ℓ ℓ 2
∂ Π̂(2) P P qℓ(2)
= (2) v2 − (2) v3 − ,
∂ v2 ℓ ℓ 2
∂ Π̂(2) P P qℓ(2)
= − (2) v2 + (2) v3 − ,
∂ v3 ℓ ℓ 2
(2.38)
∂ Π̂(3) P P qℓ(3)
= (3) v3 − (3) v4 − ,
∂ v3 ℓ ℓ 2
∂ Π̂(3) P P qℓ(3)
= − (3) v3 + (3) v4 − ,
∂ v4 ℓ ℓ 2
∂ Π̂(4) P P qℓ(4)
= (4) v4 − (4) v5 − ,
∂ v4 ℓ ℓ 2
∂ Π̂(4) P P qℓ(4)
= − (4) v4 + (4) v5 − .
∂ v5 ℓ ℓ 2

Putem rescrie atunci sistemul (2.37) sub forma


2 3
1 1
ℓ(1)
− ℓ(1) 0 0 0
6 7
6 − 1 1 1
+ ℓ(2) 1
− ℓ(2) 0 0 7
6 ℓ(1) ℓ(1) 7
6 7
6 1 1 1 1 7
P 6 0 − ℓ(2) ℓ(2)
+ ℓ(3) − ℓ(3) 0 7 ×
6
1 1 1 1 7
6
4
0 0 − ℓ(3) ℓ(3)
+ ℓ(4) − 7
ℓ(4) 5
1 1
0 0 0 − ℓ(4) ℓ(4)
2 3 2 3 (2.39)
v1 ℓ(1)
6 7 6 7
6
6 v2 7
7
6
6 ℓ(1) + ℓ(2) 7
7
6 7 q 6 7
× 6
6 v3 7
7 = 6
6 ℓ(2) + ℓ(3) 7
7 .
6 7 2 6 7
6
4
v4 7
5
6
4
ℓ(3) + ℓ(4) 7
5

v5 ℓ(4)
Rezolvarea numerică a modelului cu elemente finite 47

Înainte de a trece la rezolvarea lui (2.39) trebuie să discutăm


despre impunerea condiţiilor la limită (2.8). Până ı̂n acest moment,
respectivele condiţii nu s-au reflectat nicăieri ı̂n modelul cu elemente
finite. De fapt, dacă am calcula determinantul matricii coeficienţilor
sistemului (2.39), am constata că el este nul. Aceasta arată că mo-
delul nostru suferă de o nedeterminare matematică. Lipsa deter-
minării provine tocmai din neintroducerea condiţiilor la limită (ı̂n
interpretare mecanică, ea exprimă absenţa reazemelor de la cape-
tele corzii, deci posibilitatea modelului de a fi translatat ı̂n orice
poziţie a spaţiului).
Vom vedea ı̂n continuare cum se introduc condiţiile (2.8) ı̂n
modelul cu elemente finite şi cum afectează ele structura sistemului
de ecuaţii (2.39).
Dacă folosim informaţia din figurile 2.1 şi 2.4, constatăm că,
ı̂n modelul nostru cu elemente finite, condiţiile la limită (2.8) sunt
echivalente cu
v1 = 0, v5 = 0. (2.40)
Relaţiile (2.40) ne spun că prima şi a cincea ecuaţie din sistemul
(2.39) sunt redundante. Introducerea condiţiilor la limită (2.8) ı̂n
modelul cu elemente finite este deci echivalentă cu eliminarea aces-
tor două ecuaţii din (2.39). Evident, şi ı̂n cele trei ecuaţii rămase va
trebui să operăm anumite modificări şi anume, să transferăm ter-
menii corespunzători lui v1 şi v5 ı̂n membrul drept (de fapt, această
situaţie este naturală, fiindcă, datorită condiţiilor (2.40), respectivii
termeni reprezintă cantităţi cunoscute). Obţinem astfel un sistem
redus având ca necunoscute numai săgeţile din nodurile 2, 3 şi 4:
2 1 1 1 32 3
ℓ(1)
+ ℓ(2)
− ℓ(2) 0 v2
6 76 7
6 1 1 1 1 76 7
P 4
− ℓ(2) ℓ(2)
+ ℓ(3)
− ℓ(3) 54
v3 5
=
1 1 1
0 − ℓ(3) ℓ(3)
+ ℓ(4)
v4
2 3
(2.41)
ℓ(1) + ℓ(2)
q6
6 ℓ(2) + ℓ(3)
7
7
= .
24 5

ℓ(3) + ℓ(4)
48 Capitolul 2

(2.41) nu mai suferă de nici o nedeterminare (putem verifica acest


lucru calculând determinantul matricii coeficienţilor). Soluţia lui
este
q (1) ” (2) —
v2 = ℓ ℓ + ℓ(3) + ℓ(4) ,
2P
q ” (1) —” —
v3 = ℓ + ℓ(2) ℓ(3) + ℓ(4) , (2.42)
2P
q ” (1) —
v4 = ℓ + ℓ(2) + ℓ(3) ℓ(4) .
2P
Folosind valorile numerice ale parametrilor P şi q (vezi §2.1),
obţinem q/(2P ) = 4×10−4 m−1 . De asemenea, din tabelele 2.1 - 2.2
rezultă lungimile elementelor: ℓ(1) = 20 m, ℓ(2) = 10 m, ℓ(3) = 15 m
şi ℓ(4) = 15 m. Relaţiile (2.42) ne dau atunci următoarele valori ale
săgeţii ı̂n nodurile 2, 3 şi 4:

v2 = 0,32 m, v3 = 0,36 m, v4 = 0,27 m. (2.43)

La acestea trebuie adăugate condiţiile (2.40) care exprimă săgeţile


ı̂n nodurile de capăt.
Având determinate valorile nodale ale necunoscutei v, din
relaţiile (2.17) - (2.18), ı̂n care ı̂nlocuim datele din tabelele 2.1 -
2.2, obţinem imediat polinoamele care aproximează variaţia săgeţii
la nivelul fiecărui element:
x2 − x x − x1 x
v̂ (1) = (1) v1 + (1) v2 = 0,32, x ∈ [0, 20],
ℓ ℓ 20
x3 − x x − x2 30 − x x − 20
v̂ (2) = (2) v2 + (2) v3 = 0,32 + 0,36,
ℓ ℓ 10 10
x ∈ [20, 30],
(2.44)
(3) x4 − x x − x3 45 − x x − 30
v̂ = (3) v3 + (3) v4 = 0,36 + 0,27,
ℓ ℓ 15 15
x ∈ [30, 45],
x5 − x x − x4 60 − x
v̂ (4) = v 4 + v 5 = 0,27, x ∈ [45, 60].
ℓ(4) ℓ(4) 15
Rezolvarea numerică a modelului cu elemente finite 49

v̂ (1) , v̂ (2) , v̂ (3) şi v̂ (4) sunt componentele aproximantei globale v̂. Se
observă ı̂n (2.44) că fiecare componentă este definită pe un sub-
interval care corespunde unuia din elementele reţelei.
Pentru a evalua calitatea soluţiei numerice obţinute prin rezol-
varea modelului cu elemente finite, vom reprezenta pe acelaşi grafic
polinoamele v̂ (1) , v̂ (2) , v̂ (3) , v̂ (4) şi soluţia analitică (2.12). Folosind
valorile numerice ale parametrilor ℓ, q şi P (vezi §2.1), obţinem
următoarea expresie a lui (2.12):

v(x) = 4 · 10−4 x(60 − x), x ∈ [0, 60]. (2.45)

Un prim aspect pe care ı̂l vom verifica este precizia valorilor


nodale ale săgeţii. Din (2.45) rezultă

v(0) = 0,
v(20) = 0,32 m,
v(30) = 0,36 m, (2.46)
v(45) = 0,27 m,
v(60) = 0.

Comparând (2.46) cu (2.40) şi (2.43), constatăm că săgeţile nodale


se suprapun perfect peste valorile date de soluţia analitică (2.45):

v1 = v(0),
v2 = v(20),
v3 = v(30), (2.47)
v4 = v(45),
v5 = v(60).

Totuşi, trebuie să notăm faptul că soluţia numerică nu se mai supra-
pune peste soluţia exactă ı̂n interiorul elementelor. Într-adevăr,
dacă privim relaţiile (2.44) - (2.45), observăm că aproximantele
elementale ale săgeţii sunt polinoame de gradul ı̂ntâi, iar soluţia
50 Capitolul 2

1 2 3 4 5 x
(1) (2) (3) (4)

Calcul numeric (MEF)


y Soluţie analitică

Figura 2.5: Comparaţie ı̂ntre soluţia numerică şi soluţia analitică a


problemei corzii flexibile

exactă este o distribuţie parabolică. Deci aproximanta globală v̂


este formată dintr-o succesiune de segmente de dreaptă ale căror
capete se află pe curba ce reprezintă soluţia analitică a problemei
(fig. 2.5). Diagrama din figura 2.5 ne conduce la următoarea con-
cluzie practică: soluţia furnizată de MEF poate fi ı̂mbunătăţită din
punct de vedere al preciziei prin utilizarea unei reţele mai dense.
Într-adevăr, dacă am fi folosit mai mult de patru elemente pentru
modelarea corzii, soluţia aproximativă v̂ ar fi fost formată din mai
multe segmente de dreaptă şi s-ar fi apropiat mai mult de distribuţia
analitică a săgeţii. Dar chiar şi soluţia obţinută cu numai patru
elemente finite de ordinul ı̂ntâi este satisfăcătoare, fiindcă ne dă
valoarea exactă a săgeţii maxime şi se apropie suficient de bine de
soluţia analitică ı̂n restul domeniului.

2.4 Concluzii
Acest capitol a fost consacrat unei prezentări mai riguroase a
procedurii de aplicare a MEF. Am văzut ı̂n detaliu care sunt eta-
pele construirii şi rezolvării unui model cu elemente finite pentru
Concluzii 51

o problemă de mecanica structurilor. În sinteză, aceste etape ar fi


următoarele:
• alegerea tipului de element finit adecvat pentru problema
dată;

• discretizarea domeniului de analiză (stabilirea numărului de


elemente finite care vor fi utilizate şi a poziţiei nodurilor aso-
ciate; rezultă astfel matricea de conexiuni a reţelei şi tabela
coordonatelor nodale);

• construirea aproximantelor elementale ale necunoscutei (ne-


cunoscutelor) problemei;

• ı̂nlocuirea aproximantelor elementale ı̂n expresia energiei po-


tenţiale;

• impunerea condiţiei de minim asupra aproximării cu elemente


finite a energiei potenţiale şi asamblarea sistemului de ecuaţii
global care rezultă prin aplicarea acestei condiţii;

• introducerea condiţiilor la limită (prin reducerea corespun-


zătoare a sistemului de ecuaţii global);

• rezolvarea sistemului de ecuaţii global ı̂n raport cu valorile


nodale ale necunoscutei (necunoscutelor) problemei;

• reconstituirea aproximantelor elementale şi asamblarea aces-


tora ı̂ntr-o aproximantă globală;

• interpretarea rezultatelor numerice.


În practică, atunci când se foloseşte un program MEF comer-
cial, cele mai multe dintre etapele enumerate mai sus sunt par-
curse automat, fără a mai fi necesară intervenţia analistului. De
regulă, utilizatorul construieşte un model geometric al domeniului
de analiză (folosind un program CAD sau chiar facilităţile de de-
senare puse la dispoziţie de programul MEF) şi apoi alege tipul
52 Capitolul 2

de element finit. În acest stadiu, programul MEF realizează auto-


mat discretizarea (ţinând cont de anumite recomandări ale analis-
tului ı̂n ceea ce priveşte densitatea locală a reţelei). În continuare,
utilizatorul introduce ı̂n modelul discretizat ı̂ncărcările mecanice
şi condiţiile la limită de tipul restricţiilor de mişcare. Programul
MEF dispune acum de toate informaţiile necesare pentru construi-
rea sistemului de ecuaţii global. Asamblarea şi rezolvarea numerică
a acestuia sunt etape complet automatizate. Toate programele MEF
comerciale folosite la ora actuală oferă şi facilităţi de reprezentare
grafică a soluţiilor numerice sub forma a diferite tipuri de diagrame.
În felul acesta, analistul este asistat şi ı̂n etapa de interpretare a
rezultatelor.
Procedura de construire a modelului cu elemente finite bazată
pe minimizarea energiei potenţiale este general aplicabilă pentru
rezolvarea problemelor de elasticitate. Din punct de vedere ma-
tematic, ea aparţine aşa-numitei familii a metodelor variaţionale
[4, 5, 8, 9, 10].
Capitolul 3

Prezentarea câtorva tipuri


uzuale de elemente finite

Discretizarea domeniului de analiză este prima etapă care tre-


buie parcursă la rezolvarea numerică a unei probleme prin metoda
elementelor finite (MEF). Discretizarea presupune luarea unor de-
cizii ı̂n legătură cu tipul, numărul şi mărimea elementelor utilizate.
Ca ingineri suntem confruntaţi cu problema delicată a echilibrului
dintre calitatea soluţiei numerice şi efortul de calcul necesar pen-
tru obţinerea acesteia. În general, cu cât reţeaua de elemente finite
este mai densă, cu atât soluţia este mai precisă. Totuşi, o reţea prea
fină conduce la sisteme de ecuaţii foarte mari, a căror rezolvare este
laborioasă. Analistul trebuie să facă apel la cunoştinţele teoretice
şi la simţul său ingineresc pentru a rafina reţeaua numai ı̂n zonele
unde sunt de aşteptat gradienţi mari ai necunoscutelor. În zonele
ı̂n care variaţia acestora este mai puţin accentuată, reţeaua poate
fi mai rară, fiindcă şi un număr redus de elemente poate conduce
la un rezultat acceptabil ca precizie.
Calitatea soluţiei numerice este influenţată şi de caracteristicile
matematice ale elementului finit utilizat. Concret, analistul trebuie
să aleagă un element ale cărui proprietăţi (ı̂n special gradul poli-
nomului de aproximare) să fie adecvate tipului de problemă care

53
54 Capitolul 3

urmează a fi rezolvată. Importanţa alegerii elementului finit nu tre-


buie niciodată subestimată, fiindcă o decizie incorectă ı̂n această
etapă conduce adeseori la rezultate nesatisfăcătoare sau eronate.
În practică, se constată că majoritatea greşelilor de discretizare
au la origine următoarele cauze:
• insuficienţa cunoştinţelor teoretice ı̂n domeniul problemei
abordate;

• lipsa unor informaţii referitoare la proprietăţile matematice


ale elementelor finite utilizate.
Chiar dacă avem la dispoziţie unul dintre cele mai performante
programe de analiză cu elemente finite, nu suntem deloc degrevaţi
de obligaţia de a avea asemenea cunoştinţe. Datorită specificului
acestui curs, ı̂n cele ce urmează ne vom limita la prezentarea carac-
teristicilor matematice ale câtorva tipuri de elemente finite folosite
frecvent la rezolvarea problemelor de inginerie mecanică. Spaţiul li-
mitat nu ne permite nicidecum o descriere a tuturor categoriilor de
elemente finite care pot să apară ı̂n aplicaţii. Cititorii interesaţi au
la dispoziţie o bogată bibliografie de specialitate [4, 5, 8, 9, 10]. De
asemenea, este foarte importantă consultarea manualelor de utili-
zare ale programelor MEF.

3.1 Clasificare
O clasificare foarte generală (ı̂nsă, din păcate, destul de vagă)
ı̂mparte elementele finite ı̂n trei mari categorii, ı̂n funcţie de dimen-
sionalitatea domeniului la discretizarea căruia sunt folosite. Vom
distinge astfel:
• elemente finite unidimensionale;

• elemente finite bidimensionale;

• elemente finite tridimensionale.


Clasificare 55

Această clasificare nu surprinde nici pe departe toate caracteristi-


cile elementelor. De exemplu, ea nu face nici o referire la gradul
polinomului de aproximare. Din această cauză, ı̂n cadrul fiecăreia
din categoriile menţionate mai sus pot fi realizate subclasificări ı̂n
funcţie de o serie de alte criterii. Dacă se are ı̂n vedere gradul poli-
noamelor cu ajutorul cărora sunt aproximate necunoscutele, pot fi
distinse:
• elemente finite de ordinul ı̂ntâi (sau liniare);
• elemente finite de ordinul al doilea (sau pătratice);
• elemente finite de ordinul al treilea (sau cubice);
• ...
În practică sunt foarte rar utilizate elemente cu funcţii de aproxi-
mare de grad superior lui trei.
Deşi acest al doilea criteriu precizează o serie ı̂ntreagă de as-
pecte, nici el nu este exhaustiv. Propriu-zis, marea diversitate a
elementelor ı̂n uz la ora actuală face imposibilă găsirea unui crite-
riu de clasificare unic. Mai ales elementele finite de complexitate
matematică ridicată sunt greu de inclus ı̂ntr-o anumită categorie.
Pentru scopurile noastre, clasificarea de mai sus este totuşi
suficientă. Ne vom folosi de ea atunci când vom prezenta unele din-
tre elementele cel mai frecvent utilizate la rezolvarea problemelor
de inginerie mecanică.

3.1.1 Elemente finite unidimensionale


Elementele finite unidimensionale sunt folosite atunci când mă-
rimea ce trebuie aproximată depinde de o singură variabilă (vezi
problema-exemplu rezolvată ı̂n capitolul 2). Drept consecinţă, ele-
mentele unidimensionale sunt segmente de dreaptă sau arce de
curbă de-a lungul cărora ia valori variabila independentă a proble-
mei (fig. 3.1). În capitolul 2 am folosit un astfel de element pentru
discretizarea unei corzi perfect flexibile.
56 Capitolul 3

(a) (b) (c)

Figura 3.1: Elemente finite unidimensionale: (a) element de ordinul


ı̂ntâi (liniar); (b) elemente de ordinul al doilea (pătratice); (c) ele-
mente de ordinul al treilea (cubice)

Cel mai simplu element unidimensional este segmentul de


dreaptă prevăzut cu două noduri, câte unul la fiecare capăt (fig.
3.1.a). Un asemenea element are asociată o funcţie de aproximare
de ordinul ı̂ntâi, motiv pentru care se şi numeşte liniar. De altfel,
am şi văzut cum se foloseşte el ı̂n exemplul din capitolul 2.
Mai complexe sunt elementele unidimensionale de ordinul al doi-
lea (fig. 3.1.b), respectiv al treilea (fig. 3.1.c). În general, ele au nu
numai noduri de capăt, ci şi noduri intermediare. Elementele de
ordinul al doilea (sau pătratice) au trei noduri, iar funcţia lor de
aproximare este de tip parabolic. Cele de ordinul al treilea au pa-
tru noduri, iar funcţia lor de aproximare este o parabolă cubică.
Atât elemente unidimensionale de ordinul al doilea, cât şi cele de
ordinul al treilea pot avea şi variante curbilinii, aşa cum se vede ı̂n
figura 3.1.

3.1.2 Elemente finite bidimensionale


Elementele finite bidimensionale sunt utilizate atunci când
mărimea ce trebuie aproximată depinde de două variabile. De exem-
plu, ele pot fi folosite pentru rezolvarea problemelor de elasticitate
bidimensionale (probleme de stare plană de tensiuni, probleme de
stare plană de deformaţii sau probleme cu simetrie axială).
Clasificare 57

(a) (b) (c)

Figura 3.2: Elemente finite triunghiulare: (a) element de ordinul


ı̂ntâi (liniar); (b) elemente de ordinul al doilea (pătratice); (c) ele-
mente de ordinul al treilea (cubice)

Elementele finite bidimensionale pot fi subı̂mpărţite ı̂n două


mari clase, ı̂n funcţie de forma lor:
• elemente triunghiulare (fig. 3.2);
• elemente patrulatere (fig. 3.3).
Elementele triunghiulare sunt, după cum arată chiar numele lor,
regiuni de formă triunghiulară ale planului. Cel mai simplu este
triunghiul cu laturi rectilinii şi trei noduri, câte unul ı̂n fiecare vârf
(fig. 3.2.a). Funcţia de aproximare asociată acestui element este un
polinom de gradul ı̂ntâi ı̂n două variabile, motiv pentru care se şi
numeşte element triunghiular de ordinul ı̂ntâi (sau liniar).
Elemente triunghiulare mai complexe sunt cele de ordinul al doi-
lea (fig. 3.2.b), respectiv cele de ordinul al treilea (fig. 3.2.c). Ele
58 Capitolul 3

(a) (b) (c)

Figura 3.3: Elemente finite patrulatere: (a) element biliniar; (b) ele-
mente bipătratice; (c) elemente bicubice

au noduri nu numai ı̂n vârfuri, ci şi pe laturi. Elementul de ordi-


nul al treilea are chiar un nod interior. Elementele de ordinul al
doilea au ca funcţie de aproximare un polinom de gradul al doilea
complet, iar cele de ordinul al treilea au un polinom de gradul al
treilea complet (evident, ı̂n două variabile). Se observă ı̂n figura 3.2
că elementele triunghiulare de ordin superior lui unu au şi variante
cu laturi curbilinii. În practică, elementele triunghiulare de ordinul
al treilea (sau mai mare) sunt rareori folosite, fiindcă, din cauza
numărului prea mare de noduri, devin neeconomice din punct de
vedere al timpului de calcul. Această remarcă este valabilă şi pen-
tru alte familii de elemente. În general, utilizatorii tind să adopte
elemente cu număr de noduri cât mai redus, dar care să ofere un
grad de aproximare suficient pentru tipul de problemă abordat.
Clasificare 59

Elementele patrulatere sunt regiuni cu patru laturi ale planului.


Cel mai simplu este patrulaterul cu laturi rectilinii şi patru noduri,
câte unul ı̂n fiecare vârf (fig. 3.3.a). Funcţia de aproximare asociată
este de tip biliniar (vom reveni asupra acestui element ı̂n §3.2.2, ast-
fel ı̂ncât semnificaţia matematică a aproximantei va deveni clară).
În figura 3.3.b este prezentat un element patrulater cu opt no-
duri, ı̂mpreună cu varianta sa curbilinie. Funcţia de aproximare
asociată este de tip bipătratic. În sfârşit, ı̂n figura 3.3.c apare un
element patrulater cu douăsprezece noduri atât ı̂n varianta recti-
linie, cât şi ı̂n cea curbilinie. Funcţia lui de aproximare este de tip
bicubic. Mulţi utilizatori consideră că deja elementul bipătratic are
prea multe noduri. Din această cauză, ı̂n practică se constată o
preferinţă aproape exclusivă pentru elementul patrulater biliniar.

3.1.3 Elemente finite tridimensionale


Din marea clasă a elementelor tridimensionale, cel mai des fo-
losite sunt următoarele două familii:
• elementele finite tetraedrice (fig. 3.4);
• elementele finite hexaedrice (fig. 3.5).
În spaţiul cu trei dimensiuni, numărul nodurilor elementelor tinde
să crească foarte repede odată cu creşterea gradului polinomului de
aproximare. Din această cauză, utilizatorii ı̂şi limitează opţiunea la
elementele de ordin mai redus. Şi noi ne vom rezuma la a descrie
acele elemente tridimensionale care sunt mai des ı̂ntâlnite ı̂n biblio-
tecile programelor MEF comerciale.
În figura 3.4.a este prezentat cel mai simplu element tetraedric.
El are feţe plane şi patru noduri, câte unul ı̂n fiecare vârf. Funcţia de
aproximare asociată este un polinom de gradul ı̂ntâi ı̂n trei variabile,
motiv pentru care elementul se şi numeşte tetraedric de ordinul ı̂ntâi
(sau liniar).
În figura 3.4.b este prezentat elementul tetraedric de ordinul al
doilea (sau pătratic) atât ı̂n varianta cu feţe plane, cât şi ı̂n cea cu
60 Capitolul 3

(a) (b)

Figura 3.4: Elemente finite tetraedrice: (a) element de ordinul ı̂ntâi


(liniar); (b) elemente de ordinul al doilea (pătratice)

feţe curbe. Se observă că el are şi noduri plasate pe muchii. Funcţia
de aproximare asociată este un polinom complet de gradul al doilea
ı̂n trei variabile.
Practic singurul element hexaedric utilizat ı̂n aplicaţii este cel
cu opt noduri şi muchii rectilinii (fig. 3.5). Funcţia de aproximare
asociată este de tip triliniar (vom reveni asupra acestui element
ı̂n §3.2.4, astfel ı̂ncât semnificaţia matematică a aproximantei va
deveni clară).
Există şi elemente hexaedrice de ordin superior (care au variante
curbilinii), ı̂nsă utilizarea lor este foarte rară, fiindcă au deja un
număr de noduri excesiv de mare.
Construcţia aproximantelor elementale 61

Figura 3.5: Elementul finit hexaedric triliniar

3.2 Construcţia aproximantelor pentru


câteva tipuri de elemente finite
Din cele discutate ı̂n §3.1 ne dăm seama că un element finit
nu este doar o regiune a spaţiului, ci este o entitate mai complexă
reprezentată prin următoarele caracteristici:

• domeniul spaţial ocupat;

• setul de noduri asociat;

• funcţia folosită pentru aproximarea necunoscutei (necunoscu-


telor) problemei ı̂n interiorul său.

Spuneam ı̂n capitolele precedente că, de obicei, funcţia de aproxi-


mare este de tip polinomial. Motivul pentru care se utilizează cu
62 Capitolul 3

preponderenţă polinoame rezidă ı̂n uşurinţa cu care acestea pot fi


derivate sau integrate.
Am văzut că elementele finite nu trebuie să aibă neapărat o
formă regulată (de exemplu, elementele triunghiulare pot fi ne-
echilatere, iar cele de ordin superior pot avea chiar laturi curbi-
linii). Prin aceasta, MEF ı̂şi dovedeşte odată ı̂n plus flexibilitatea,
oferindu-ne mijloace eficiente pentru discretizarea unor domenii
spaţiale a căror formă poate fi oricât de complicată.
Totuşi, construirea unor funcţii de aproximare de tip polinomial
pe domenii neregulate ale spaţiului nu este o problemă chiar simplă.
Aceste funcţii trebuie să garanteze prin structura lor anumite pro-
prietăţi de continuitate ale aproximării necunoscutei (necunoscute-
lor) problemei la traversarea frontierei dintre elemente. Construirea
unor asemenea funcţii pe domenii de formă simplă nu ridică pro-
bleme majore. În schimb, atunci când se ı̂ncearcă definirea lor direct
pe domenii neregulate apar dificultăţi de natură matematică.
Vom vedea ı̂n acest paragraf maniera foarte elegantă ı̂n care
MEF depăşeşte aceste dificultăţi. În esenţă, definirea funcţiilor de
aproximare elementale se realizează ı̂n două etape:

• se construieşte mai ı̂ntâi o aproximantă polinomială pe un


element-tip de formă foarte simplă (numit element-părinte);

• elementul-părinte este apoi strâmbat” ı̂n aşa fel ı̂ncât să ca-

pete forma şi poziţia elementului din spaţiul real (spaţiul ı̂n
care se desfăşoară operaţia de discretizare propriu-zisă).

Strâmbarea” se traduce ı̂n limbaj matematic prin utilizarea unei



transformări de coordonate care leagă spaţiul elementului-părinte
de spaţiul real. Şi aici MEF recurge la un artificiu ingenios. Pentru
definirea transformării de coordonate sunt folosite chiar funcţiile de
formă ale elementului-părinte.
În capitolele precedente am văzut deja cum se construiesc şi
se utilizează elementele unidimensionale (mai precis, am ı̂ntâlnit
elementul unidimensional liniar). Din această cauză, nu vom relua
Construcţia aproximantelor elementale 63

prezentarea respectivelor elemente. În schimb, vom insista asupra


elementelor bi- şi tridimensionale, cu atât mai mult cu cât ele apar
cel mai frecvent ı̂n problemele practice pe care trebuie să le rezolve
inginerii mecanici.
Spaţiul limitat nu ne va permite să analizăm decât un număr re-
lativ restrâns de elemente: elementul triunghiular liniar, elementul
patrulater biliniar, elementul tetraedric liniar şi elementul hexae-
dric triliniar. Le-am ales pe acestea din trei motive: ele sunt foarte
des utilizate ı̂n practică, sunt cele mai simple din familiile lor şi, din
punct de vedere al tratării matematice, sunt reprezentative pentru
alte tipuri de elemente mai complexe (ı̂n sensul că ne dau o idee
clară asupra manierei ı̂n care pot fi construite funcţiile de aproxi-
mare şi pentru elementele de ordin superior).

3.2.1 Elementul triunghiular liniar


Am văzut că elementul triunghiular liniar este o regiune plană
de formă triunghiulară, cu laturi drepte şi trei noduri plasate ı̂n
vârfuri (fig. 3.2.a). Pentru a construi funcţia de aproximare poli-
nomială asociată acestui element vom parcurge pe rând cele două
etape menţionate mai sus.
Vom ı̂ncepe prin a construi o astfel de funcţie pentru un element
triunghiular de formă foarte simplă. Acest element este prezentat
ı̂n figura 3.6. Observăm că el are forma unui triunghi dreptunghic
isoscel ale cărui catete au lungimea egală cu unu. Elementul este
plasat cu unghiul drept ı̂n originea unui sistem de coordonate nor-
malizate (ξ, η). Nodurile sale au fost notate convenţional cu 1, 2, res-
pectiv 3. Nu am mai folosit notaţia literală din capitolele precedente
din dorinţa de a simplifica scrierea relaţiilor matematice. Să reţinem
ı̂nsă că etichetele numerice din figura 3.6 sunt convenţionale, deci nu
reprezintă neapărat numerele de ordine ale nodurilor unui anumit
element din spaţiul real.
Vom nota cu ϕ mărimea necunoscută care trebuie aproximată
la nivelul elementului. Valorile lui ϕ ı̂n cele trei noduri vor fi de-
64 Capitolul 3

2
(0, 1)

3 1 ξ
(0, 0) (1, 0)

Figura 3.6: Elementul-părinte folosit pentru construirea funcţiei de


aproximare a unui element triunghiular liniar

semnate prin simbolurile ϕi (i = 1, 2, 3). Funcţia polinomială care ı̂l


aproximează pe ϕ va fi notată ϕ̂.
În general, pentru determinarea coeficienţilor lui ϕ̂ se impune
condiţia ca aceasta să ia valorile ϕi (i = 1, 2, 3) ı̂n nodurile cores-
punzătoare ale elementului. Deci va exista o relaţie bine definită
ı̂ntre numărul nodurilor elementului şi gradul polinomului de apro-
ximare asociat. În cazul elementului din figura 3.6, polinomul ϕ̂
trebuie să aibă trei coeficienţi (exact numărul de noduri). Expresia
lui va fi atunci

ϕ̂(ξ, η) = a0 + a1 ξ + a2 η, ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ]. (3.1)

Observăm că ϕ̂ este un polinom de gradul ı̂ntâi ı̂n variabilele ξ, η.


Construcţia aproximantelor elementale 65

Pentru determinarea coeficienţilor a0 , a1 şi a2 impunem con-


diţiile (vezi figura 3.6)

ϕ̂(1, 0) = ϕ1 ,
ϕ̂(0, 1) = ϕ2 , (3.2)
ϕ̂(0, 0) = ϕ3 .

Cu ajutorul lui (3.1) ele pot fi transcrise sub forma unui sistem de
ecuaţii liniare ı̂n necunoscutele a0 , a1 şi a2 :

a0 +a1 = ϕ1 ,
a0 +a2 = ϕ2 , (3.3)
a0 = ϕ3 .

Soluţia lui este

a0 = ϕ 3 , a1 = ϕ 1 − ϕ 3 , a2 = ϕ 2 − ϕ 3 . (3.4)

Înlocuind (3.4) ı̂n (3.1), obţinem următoarea expresie a aproximan-


tei ϕ̂:
3
X
ϕ̂(ξ, η) = ϕi Ni (ξ, η), ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ], (3.5)
i=1

ı̂n care

N1 (ξ, η) = ξ, N2 (ξ, η) = η, N3 (ξ, η) = 1 − ξ − η (3.6)

sunt funcţiile de formă asociate celor trei noduri ale elementului din
figura 3.6. Am mai ı̂ntâlnit această noţiune ı̂n capitolul 2, când am
prezentat elementul unidimensional liniar folosit pentru modelarea
corzii flexibile.
Funcţia ϕ̂ definită prin relaţia (3.5) este rezultatul primei etape
de construire a aproximantei elementale. Ea este capabilă să descrie
variaţia necunoscutei ϕ la nivelul elementului de formă particulară
din figura 3.6.
66 Capitolul 3

x = x(ξ, η) 2
y = y(ξ, η) (Ω)
y
η 1
x

3 1 ξ

Figura 3.7: Transpunerea elementului-părinte ı̂n spaţiul real al ele-


mentului triunghiular liniar

Vom continua cu etapa strâmbării” elementului-părinte ı̂n aşa



fel ı̂ncât el să devină coincident cu un element oarecare din spaţiul
real. Va trebui să realizăm operaţia reprezentată ı̂n figura 3.7.
În limbaj matematic, această operaţie ı̂nseamnă construirea
unei transformări biunivoce care să lege coordonatele reale (x, y)
de coordonatele normalizate (ξ, η) şi care să garanteze obţinerea
domeniului plan Ω ocupat de elementul real. O asemenea trans-
formare de coordonate are expresia generală
x = x(ξ, η),
(3.7)
y = y(ξ, η), ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ].
Pentru ca ea să fie biunivocă, este necesar ca jacobianul asociat să
fie strict pozitiv:
Construcţia aproximantelor elementale 67

∂ x ∂ x
D(x, y) ∂ ξ ∂ η
J= = > 0. (3.8)
D(ξ, η) ∂∂ yξ ∂y
∂η

În aceste condiţii, transformarea (3.7) poate fi inversată, deci se


poate găsi corespondenţa
ξ = ξ(x, y),
(3.9)
η = η(x, y), (x, y) ∈ Ω.

Înlocuind dependenţele (3.9) ı̂n (3.5), se obţine expresia aproximan-


tei ϕ̂ ca funcţie de coordonatele reale x şi y:
3
X
ϕ̂(x, y) = ϕi Ni [ξ(x, y), η(x, y)] . (3.10)
i=1

Aceasta ar fi calea de urmat. Problema-cheie aici este găsirea


efectivă a transformării de coordonate (3.7). Pentru rezolvarea ei,
MEF propune folosirea unor funcţii identice cu aproximanta poli-
nomială (3.5). Cu alte cuvinte, se adoptă următoarea transformare
de coordonate:
3
X
x(ξ, η) = xi Ni (ξ, η),
i=1
(3.11)
3
X
y(ξ, η) = yi Ni (ξ, η), ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ],
i=1

ı̂n care Ni (ξ, η)(i = 1, 2, 3) sunt funcţiile de formă definite de


relaţiile (3.6), iar xi şi yi (i = 1, 2, 3) sunt coordonatele celor
trei noduri ale elementului real. Aceste coordonate sunt ı̂n gene-
ral cunoscute odată ce discretizarea domeniului de analiză a fost
realizată.
Observăm că, de fapt, transformarea (3.11) nu este altceva decât
o interpolare liniară a coordonatelor nodurilor asociate elementului.
Ne dăm astfel seama că forma elementului real este complet definită
prin poziţiile nodurilor sale.
68 Capitolul 3

Să vedem acum ı̂n ce condiţii transformarea (3.11) este bi-


univocă. În acest scop, vom explicita jacobianul (3.8). Din (3.11) şi
(3.6) rezultă prin calcul direct următoarele expresii ale derivatelor
∂ x/∂ ξ, ∂ x/∂ η, ∂ y/∂ ξ şi ∂ y/∂ η:
3
∂x X ∂ Ni
= xi = x1 − x3 ,
∂ξ i=1 ∂ξ
3
∂x X ∂ Ni
= xi = x2 − x3 ,
∂η i=1 ∂η
(3.12)
3
∂y X ∂ Ni
= yi = y1 − y3 ,
∂ξ i=1 ∂ξ
3
∂y X ∂ Ni
= yi = y2 − y3 .
∂ η i=1 ∂ η

Din (3.8) şi (3.12) se obţine atunci







1 1 1
x − x3
1 x2 − x 3


J=


= x
1 x2 x3 . (3.13)

y − y3
1 y2 − y 3
y
1 y2 y 3

Pentru ca jacobianul (3.13) să fie strict pozitiv este necesar şi
suficient ca nodurile elementului real să fie necoliniare şi nume-
rotate ı̂n succesiune antiorară (vezi figura 3.7). În aceste condiţii, J
are o interpretare geometrică foarte simplă. El este, de fapt, dublul
ariei elementului real:
J = 2A > 0. (3.14)
Elementul triunghiular liniar este un caz fericit, fiindcă trans-
formarea de coordonate (3.11) poate fi inversată analitic. Pentru
elementele triunghiulare de ordin superior inversarea nu se mai
poate face decât numeric şi, din această cauză, este lăsată pe seama
programului MEF.
Construcţia aproximantelor elementale 69

Vom vedea ı̂n continuare cum se inversează (3.11) şi care este
expresia aproximantei ϕ̂ ca dependenţă explicită de coordonatele
reale (x, y).
Cu ajutorul lui (3.6) se poate obţine următoarea expresie a
transformării (3.11):
(x1 − x3 )ξ + (x2 − x3 )η = x − x3 ,
(3.15)
(y1 − y3 )ξ + (y2 − y3 )η = y − y3 .
(3.15) poate fi privit ca un sistem de ecuaţii liniare ı̂n necunoscutele
ξ şi η. Observăm că determinantul său este chiar jacobianul J (vezi
(3.13)). Fiindcă el este strict pozitiv, (3.15) are o soluţie unică.
Aceasta poate fi obţinută cu uşurinţă fie prin eliminare, fie cu regula
lui Cramer:
1
ξ(x, y) = [(x2 y3 − x3 y2 ) + (y2 − y3 ) x + (x3 − x2 ) y] ,
2A
1
η(x, y) = [(x3 y1 − x1 y3 ) + (y3 − y1 ) x + (x1 − x3 ) y] , (3.16)
2A
(x, y) ∈ Ω.
(3.16) este, de fapt, transformarea inversă (3.9) pe care trebuie să
o ı̂nlocuim ı̂n expresia (3.5) a aproximantei polinomiale ϕ̂, pentru a
o exprima ca dependenţă de coordonatele reale (x, y). Vom obţine
astfel o funcţie de aproximare
3
X
ϕ̂(x, y) = ϕi Ni (x, y), (x, y) ∈ Ω, (3.17)
i=1
ı̂n care
Ni (x, y) = Ni [ξ(x, y), η(x, y)] , i = 1, 2, 3, (3.18)
sunt funcţiile de formă asociate celor trei noduri ale elementului,
scrise de data aceasta ı̂n termenii coordonatelor reale (x, y). Expre-
siile lor rezultă prin ı̂nlocuirea relaţiilor (3.16) ı̂n (3.6):
1
Ni (x, y) = (bi + ci x + di y) , i = 1, 2, 3, (3.19)
2A
unde bi , ci , di (i = 1, 2, 3) sunt coeficienţi definiţi astfel:
70 Capitolul 3

b1 = x2 y3 − x3 y2 , c1 = y2 − y3 , d1 = x3 − x2 ,
b2 = x3 y1 − x1 y3 , c2 = y3 − y1 , d2 = x1 − x3 , (3.20)
b3 = x1 y2 − x2 y1 , c3 = y1 − y2 , d3 = x2 − x1 .
Dacă analizăm (3.19) - (3.20), constatăm din nou că denumirea
de funcţii de formă dată cantităţilor Ni (x, y) (i = 1, 2, 3) este pe
deplin justificată, fiindcă ı̂n expresiile lor intervin doar coordonatele
nodale şi aria elementului real.

3.2.2 Elementul patrulater biliniar


Elementul patrulater biliniar este o regiune plană de formă
patrulateră, cu laturi rectilinii şi patru noduri plasate ı̂n vârfuri
(fig. 3.3.a).
La fel ca ı̂n §3.2.1, vom ı̂ncepe prin a construi funcţia de apro-
ximare pentru un element patrulater biliniar foarte simplu. Acesta
este prezentat ı̂n figura 3.8. Observăm că elementul are forma unui
pătrat cu laturi de lungime egală cu doi, orientate paralalel cu axele
unui sistem de coordonate normalizate (ξ, η). Centrul elementului
coincide cu originea sistemului de coordonate. Nodurile sale au fost
numerotate convenţional cu 1, 2, 3, respectiv 4. În cele ce urmează
vom folosi notaţii asemănătoare cu cele din §3.2.1.
Fiindcă elementul din figura 3.8 are patru noduri, polinomul
de aproximare ϕ̂ va trebui să aibă patru coeficienţi. Putem adopta
atunci următoarea expresie a lui ϕ̂:
ϕ̂(ξ, η) = a0 + a1 ξ + a2 η + a3 ξη, ξ, η ∈ [−1, 1]. (3.21)
Funcţia definită de (3.21) are o serie de proprietăţi interesante:
• ea este o dependenţă de gradul al doilea ı̂n raport cu ansam-
blul variabilelor ξ şi η, fără a fi ı̂nsă un polinom de gradul al
doilea complet (ı̂i lipsesc termenii corespunzători lui ξ 2 şi η 2 );
• dacă ı̂l păstrăm constant pe η, rămânem cu o dependenţă
liniară de ξ;
Construcţia aproximantelor elementale 71

(−1, +1) (+1, +1)


4 3

1 2
(−1, −1) (+1, −1)

Figura 3.8: Elementul-părinte folosit pentru construirea funcţiei de


aproximare a unui element patrulater biliniar

• dacă ı̂l păstrăm constant pe ξ, rămânem cu o dependenţă


liniară de η.

Un polinom ı̂n două variabile care are proprietăţile enumerate mai


sus este cunoscut sub numele de funcţie biliniară. De aici provine
şi denumirea elementului patrulater asociat.
Pentru a determina coeficienţii a0 , a1 , a2 şi a3 , impunem condiţia
ca polinomul ϕ̂ definit de (3.21) să ia valorile necunoscutei ϕ ı̂n cele
patru noduri ale elementului din figura 3.8:
72 Capitolul 3

ϕ̂(−1, −1) = ϕ1 ,
ϕ̂(+1, −1) = ϕ2 ,
(3.22)
ϕ̂(+1, +1) = ϕ3 ,
ϕ̂(−1, +1) = ϕ4 .

Din (3.22) şi (3.21) obţinem un sistem de ecuaţii liniare ı̂n ne-
cunoscutele a0 , a1 , a2 şi a3 :

a0 − a1 − a2 + a3 = ϕ 1 ,
a0 + a1 − a2 − a3 = ϕ 2 ,
(3.23)
a0 + a1 + a2 + a3 = ϕ 3 ,
a0 − a1 + a2 − a3 = ϕ 4 .

Soluţia lui este

1
a0 = (ϕ1 + ϕ2 + ϕ3 + ϕ4 ) ,
4
1
a1 = (−ϕ1 + ϕ2 + ϕ3 − ϕ4 ) ,
4
(3.24)
1
a2 = (−ϕ1 − ϕ2 + ϕ3 + ϕ4 ) ,
4
1
a3 = (ϕ1 − ϕ2 + ϕ3 − ϕ4 ) .
4

Prin ı̂nlocuirea lui (3.24) ı̂n (3.21) rezultă următoarea expresie a


lui ϕ̂:
4
X
ϕ̂(ξ, η) = ϕi Ni (ξ, η), ξ, η ∈ [−1, 1], (3.25)
i=1

ı̂n care
Construcţia aproximantelor elementale 73

1
N1 (ξ, η) = (1 − ξ) (1 − η) ,
4
1
N2 (ξ, η) = (1 + ξ) (1 − η) ,
4
(3.26)
1
N3 (ξ, η) = (1 + ξ) (1 + η) ,
4
1
N4 (ξ, η) = (1 − ξ) (1 + η)
4
sunt funcţiile de formă asociate celor patru noduri ale elementului
din figura 3.8.
Vom trece acum la strâmbarea” elementului-părinte ı̂n aşa fel

ı̂ncât el să devină coincident cu un element oarecare din spaţiul real
(fig. 3.9). În acest scop, vom folosi o transformare de coordonate
similară ca structură aproximantei definite de (3.25):
4
X
x(ξ, η) = xi Ni (ξ, η),
i=1
(3.27)
4
X
y(ξ, η) = yi Ni (ξ, η), ξ, η ∈ [−1, 1],
i=1

ı̂n care Ni (ξ, η)(i = 1, 2, 3, 4) sunt funcţiile de formă definite de


relaţiile (3.26), iar xi şi yi (i = 1, 2, 3, 4) sunt coordonatele celor
patru noduri ale elementului real din figura 3.9 (ı̂n general, aceste
coordonate sunt mărimi cunoscute).
Fără a mai intra ı̂n detalii, vom menţiona că jacobianul asociat
lui (3.27) este strict pozitiv dacă nodurile elementului real sunt
numerotate ı̂n succesiune antiorară, sunt necoliniare toate patru,
iar laturile succesive ale elementului nu formează unghiuri interne
mai mari decât 180◦ . Ca exemplu, ı̂n figura 3.10 prezentăm un
element patrulater biliniar degenerat ca urmare a ı̂ncălcării ulti-
mei condiţii. Într-o astfel de situaţie, transformarea de coordonate
(3.27) ı̂şi pierde biunivocitatea (jacobianul ei devine negativ).
În ciuda caracterului său neliniar, transformarea (3.27) poate fi
inversată analitic. Totuşi, expresia inversei este atât de complicată,
74 Capitolul 3

2
(Ω)
4
x = x(ξ, η)
y = y(ξ, η) y
1

4 3

1 2

Figura 3.9: Transpunerea elementului-părinte ı̂n spaţiul real al ele-


mentului patrulater biliniar
Construcţia aproximantelor elementale 75

α > 180◦

Figura 3.10: Exemplu de element patrulater biliniar degenerat

ı̂ncât explicitarea ei devine cu totul lipsită de atractivitate, mai


ales dacă ştim că operaţia poate fi realizată numeric de programele
MEF. Pentru scopurile noastre este suficient să reţinem condiţiile
de inversabilitate ale lui (3.27) şi să cunoaştem modul ı̂n care este
folosită inversa mai departe.

3.2.3 Elementul tetraedric liniar


Elementul tetraedric liniar este o regiune spaţială mărginită de
patru feţe plane triunghiulare. El are patru noduri, câte unul plasat
ı̂n fiecare vârf (fig. 3.4.a).
Procedând ı̂n maniera deja uzuală, vom ı̂ncepe prin a construi
funcţia de aproximare pentru cazul unui element tetraedric liniar
foarte simplu. Acest element este prezentat ı̂n figura 3.11. Obser-
văm că el are trei muchii reciproc perpendiculare de lungime egală
cu unu. Vârful comun acestor muchii coincide cu originea unui sis-
tem de coordonate normalizate (ξ, η, ζ). Nodurile elementului au
fost notate convenţional cu 1, 2, 3, respectiv 4.
Fiindcă elementul din figura 3.11 are patru noduri, polinomul
de aproximare ϕ̂ poate primi următoarea expresie:
76 Capitolul 3

3
(0, 0, 1)

4 2 η
(0, 0, 0) (0, 1, 0)

1
(1, 0, 0)
ξ

Figura 3.11: Elementul-părinte folosit pentru construirea funcţiei


de aproximare a unui element tetraedric liniar

ϕ̂(ξ, η, ζ) = a0 + a1 ξ + a2 η + a3 ζ,
(3.28)
ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ], ζ ∈ [0, 1 − ξ − η].

Funcţia definită de (3.28) este un polinom de gradul ı̂ntâi ı̂n vari-


abilele ξ, η şi ζ, fapt care justifică denumirea elementului tetraedric
asociat.
Pentru determinarea coeficienţilor a0 , a1 , a2 şi a3 impunem
condiţia ca funcţia ϕ̂ să ia valorile necunoscutei ϕ ı̂n cele patru
noduri din figura 3.11:
Construcţia aproximantelor elementale 77

ϕ̂(1, 0, 0) = ϕ1 ,
ϕ̂(0, 1, 0) = ϕ2 ,
(3.29)
ϕ̂(0, 0, 1) = ϕ3 ,
ϕ̂(0, 0, 0) = ϕ4 .
Din (3.29) şi (3.28) obţinem un sistem de ecuaţii ı̂n necunoscutele
a0 , a1 , a2 şi a3 :
a0 +a1 = ϕ1 ,
a0 +a2 = ϕ2 ,
(3.30)
a0 +a3 = ϕ3 ,
a0 = ϕ4 .
Soluţia lui este
a0 = ϕ 4 ,
a1 = ϕ 1 − ϕ 4 ,
(3.31)
a2 = ϕ 2 − ϕ 4 ,
a3 = ϕ 3 − ϕ 4 .
Prin ı̂nlocuirea lui (3.31) ı̂n (3.28), rezultă următoarea expresie a
aproximantei ϕ̂:
4
X
ϕ̂(ξ, η, ζ) = ϕi Ni (ξ, η, ζ),
i=1 (3.32)
ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ], ζ ∈ [0, 1 − ξ − η],
ı̂n care
N1 (ξ, η, ζ) = ξ,
N2 (ξ, η, ζ) = η,
(3.33)
N3 (ξ, η, ζ) = ζ,
N4 (ξ, η, ζ) = 1 − ξ − η − ζ
sunt funcţiile de formă asociate nodurilor elementului din figura
3.11.
78 Capitolul 3

Vom trece acum la strâmbarea” elementului-părinte ı̂n aşa fel



ı̂ncât el să devină coincident cu un element oarecare din spaţiul real
(fig. 3.12). În acest scop, vom folosi o transformare de coordonate
similară ca structură cu (3.11) şi (3.27). Evident ı̂nsă, ea va implica
acum trei ecuaţii:
4
X
x(ξ, η, ζ) = xi Ni (ξ, η, ζ),
i=1
4
X
y(ξ, η, ζ) = yi Ni (ξ, η, ζ),
i=1 (3.34)
4
X
z(ξ, η, ζ) = zi Ni (ξ, η, ζ),
i=1

ξ ∈ [0, 1], η ∈ [0, 1 − ξ], ζ ∈ [0, 1 − ξ − η],

ı̂n care Ni (ξ, η, ζ) (i = 1, 2, 3, 4) sunt funcţiile de formă (3.33), iar


xi , yi şi zi (i = 1, 2, 3, 4) sunt coordonatele celor patru noduri ale
elementului real din figura 3.12 (ı̂n general, aceste coordonate sunt
mărimi cunoscute). Pentru ca transformarea (3.34) să fie biunivocă
este necesar ca jacobianul asociat să fie strict pozitiv:

∂ x ∂x ∂ x
∂ξ ∂η ∂ζ

D(x, y, z) ∂ y ∂y ∂y
J= =
∂ξ ∂η ∂ ζ > 0. (3.35)
D(ξ, η, ζ) ∂ z

∂z ∂ z
∂ξ ∂η ∂ζ

Observăm din nou că transformarea (3.34) nu este altceva decât


o interpolare liniară a coordonatelor nodale. Ne dăm astfel seama
că forma elementului real este complet determinată prin poziţiile
nodurilor sale.
Să vedem acum ı̂n ce condiţii transformarea (3.34) este bi-
univocă. Pentru aceasta vom explicita jacobianul (3.35). Din (3.34)
şi (3.33) rezultă prin calcul direct următoarele expresii ale deri-
vatelor ∂ x/∂ ξ, ∂ x/∂ η, ∂ x/∂ ζ, ∂ y/∂ ξ, ∂ y/∂ η, ∂ y/∂ ζ, ∂ z/∂ ξ,
∂ z/∂ η şi ∂ z/∂ ζ:
Construcţia aproximantelor elementale 79

(Ω) 2

x = x(ξ, η, ζ)
y = y(ξ, η, ζ) 4
z = z(ξ, η, ζ) z
1

y
ζ
x
3

4 2 η

1
ξ

Figura 3.12: Transpunerea elementului-părinte ı̂n spaţiul real al ele-


mentului tetraedric liniar
80 Capitolul 3

4
∂x X ∂ Ni
= xi = x1 − x4 ,
∂ξ i=1 ∂ξ
4
∂x X ∂ Ni
= xi = x2 − x4 ,
∂η i=1 ∂η
4
∂x X ∂ Ni
= xi = x3 − x4 ,
∂ζ i=1 ∂ζ
4
∂y X ∂ Ni
= yi = y1 − y4 ,
∂ξ i=1 ∂ξ
4
∂y X ∂ Ni
= yi = y2 − y4 , (3.36)
∂ η i=1 ∂ η
4
∂y X ∂ Ni
= yi = y3 − y4 ,
∂ζ i=1 ∂ζ
4
∂z X ∂ Ni
= zi = z1 − z4 ,
∂ξ i=1 ∂ξ
4
∂z X ∂ Ni
= zi = z2 − z4 ,
∂ η i=1 ∂ η
4
∂z X ∂ Ni
= zi = z3 − z4 .
∂ζ i=1 ∂ζ

Din (3.35) - (3.36) se obţine atunci








1 1 1 1
x − x4
1 x2 − x4 x3 − x 4






x 1 x2 x3 x4
J = y − y4
1 y2 − y4 y3 − y =
4 . (3.37)
y
1
y2 y3 y4
z1 − z4
z2 − z4 z3 − z4
z 1 z2 z3 z4

Pentru ca jacobianul (3.37) să fie strict pozitiv este necesar şi
suficient ca nodurile elementului real să fie necoplanare şi numero-
tate ı̂n succesiunea prezentată ı̂n figura 3.12. În practică se adoptă
Construcţia aproximantelor elementale 81

următoarea regulă de etichetare a nodurilor: se alege un nod oare-


care al elementului tetraedric şi i se atribuie indicele 1; ı̂n conti-
nuare, privind din acest nod ı̂nspre faţa opusă a tetraedrului, nodu-
rile rămase primesc indicii 2, 3, respectiv 4 ı̂n succesiune antiorară.
Dacă este strict pozitiv, jacobianul J are o interpretare geo-
metrică foarte simplă. El este, de fapt, de şase ori volumul elementu-
lui tetraedric real:
J = 6V > 0. (3.38)
Şi ı̂n cazul elementului tetraedric liniar transformarea de co-
ordonate (3.34) poate fi inversată analitic. Totuşi, obţinerea inver-
sei pe această cale presupune un volum de calcule destul de mare,
motiv pentru care ea este lăsată pe seama programului MEF. Pen-
tru elementele tetraedrice de ordin superior inversarea nu se mai
poate face decât numeric.

3.2.4 Elementul hexaedric triliniar


Elementul hexaedric triliniar este o regiune spaţială cu şase feţe
patrulatere şi muchii drepte, având opt noduri plasate ı̂n vârfuri
(fig. 3.5).
Vom ı̂ncepe prin a construi funcţia de aproximare pentru cazul
unui element hexaedric triliniar foarte simplu. Acest element este
prezentat ı̂n figura 3.13. Observăm că el are forma unui cub cu
laturile de lungime egală cu doi, orientate paralel cu axele unui
sistem de coordonate normalizate (ξ, η, ζ). Centrul elementului este
suprapus peste originea sistemului de coordonate. Nodurile sale au
fost notate convenţional cu 1, 2, . . . , 8.
Fiindcă elementul din figura 3.13 are opt noduri, polinomul de
aproximare ϕ̂ va trebui să aibă opt coeficienţi. Putem adopta atunci
următoarea expresie a lui ϕ̂:
ϕ̂ (ξ, η, ζ) = a0 + a1 ξ + a2 η + a3 ζ+
+ a4 ξη + a5 ηζ + a6 ζξ + a7 ξηζ, (3.39)
ξ, η, ζ ∈ [−1, 1].
82 Capitolul 3

5 8

6 7

ξ
1 4

2 3
1 → (−1, −1, −1)
2 → (+1, −1, −1)
3 → (+1, +1, −1)
4 → (−1, +1, −1)
5 → (−1, −1, +1)
6 → (+1, −1, +1)
7 → (+1, +1, +1)
8 → (−1, +1, +1)

Figura 3.13: Elementul-părinte folosit pentru construirea funcţiei


de aproximare a unui element hexaedric triliniar
Construcţia aproximantelor elementale 83

Funcţia definită de (3.39) are o serie de proprietăţi interesante:

• ea este o dependenţă de gradul al treilea ı̂n raport cu ansam-


blul variabilelor ξ, η şi ζ, fără a fi ı̂nsă un polinom de gradul
al treilea complet;

• dacă păstrăm constante două dintre coordonate, rămânem cu


o dependenţă liniară ı̂n raport cu cea de a treia.

Un polinom ı̂n trei variabile care are proprietăţile enumerate mai


sus este cunoscut sub numele de funcţie triliniară. De aici provine
şi denumirea elementului hexaedric asociat.
Pentru determinarea coeficienţilor a0 , a1 , . . . , a7 impunem
condiţia ca polinomul ϕ̂ să ia valorile necunoscutei ϕ ı̂n cele opt
noduri din figura 3.13:

ϕ̂(−1, −1, −1) = ϕ1 , ϕ̂(+1, −1, −1) = ϕ2 ,


ϕ̂(+1, +1, −1) = ϕ3 , ϕ̂(−1, +1, −1) = ϕ4 ,
(3.40)
ϕ̂(−1, −1, +1) = ϕ5 , ϕ̂(+1, −1, +1) = ϕ6 ,
ϕ̂(+1, +1, +1) = ϕ7 , ϕ̂(−1, +1, +1) = ϕ8 .

Din (3.40) şi (3.39) obţinem un sistem de ecuaţii liniare ı̂n necu-
noscutele a0 , a1 , . . . , a7 :

a0 − a1 − a2 − a3 + a4 + a5 + a6 − a7 = ϕ 1 ,
a0 + a1 − a2 − a3 − a4 + a5 − a6 + a7 = ϕ 2 ,
a0 + a1 + a2 − a3 + a4 − a5 − a6 − a7 = ϕ 3 ,
a0 − a1 + a2 − a3 − a4 − a5 + a6 + a7 = ϕ 4 ,
(3.41)
a0 − a1 − a2 + a3 + a4 − a5 − a6 + a7 = ϕ 5 ,
a0 + a1 − a2 + a3 − a4 − a5 + a6 − a7 = ϕ 6 ,
a0 + a1 + a2 + a3 + a4 + a5 + a6 + a7 = ϕ 7 ,
a0 − a1 + a2 + a3 − a4 + a5 − a6 − a7 = ϕ 8 .
84 Capitolul 3

Soluţia lui este


a0 = (ϕ1 + ϕ2 + ϕ3 + ϕ4 + ϕ5 + ϕ6 + ϕ7 + ϕ8 ) / 8,
a1 = (−ϕ1 + ϕ2 + ϕ3 − ϕ4 − ϕ5 + ϕ6 + ϕ7 − ϕ8 ) / 8,
a2 = (−ϕ1 − ϕ2 + ϕ3 + ϕ4 − ϕ5 − ϕ6 + ϕ7 + ϕ8 ) / 8,
a3 = (−ϕ1 − ϕ2 − ϕ3 − ϕ4 + ϕ5 + ϕ6 + ϕ7 + ϕ8 ) / 8,
(3.42)
a4 = (ϕ1 − ϕ2 + ϕ3 − ϕ4 + ϕ5 − ϕ6 + ϕ7 − ϕ8 ) / 8,
a5 = (ϕ1 + ϕ2 − ϕ3 − ϕ4 − ϕ5 − ϕ6 + ϕ7 + ϕ8 ) / 8,
a6 = (ϕ1 − ϕ2 − ϕ3 + ϕ4 − ϕ5 + ϕ6 + ϕ7 − ϕ8 ) / 8,
a7 = (−ϕ1 + ϕ2 − ϕ3 + ϕ4 + ϕ5 − ϕ6 + ϕ7 − ϕ8 ) / 8.
Prin ı̂nlocuirea lui (3.42) ı̂n (3.39) rezultă următoarea expresie a
polinomului aproximant ϕ̂:
8
X
ϕ̂ (ξ, η, ζ) = ϕi Ni (ξ, η, ζ) , ξ, η, ζ ∈ [−1, 1], (3.43)
i=1

ı̂n care
N1 (ξ, η, ζ) = (1 − ξ) (1 − η) (1 − ζ) / 8,
N2 (ξ, η, ζ) = (1 + ξ) (1 − η) (1 − ζ) / 8,
N3 (ξ, η, ζ) = (1 + ξ) (1 + η) (1 − ζ) / 8,
N4 (ξ, η, ζ) = (1 − ξ) (1 + η) (1 − ζ) / 8,
(3.44)
N5 (ξ, η, ζ) = (1 − ξ) (1 − η) (1 + ζ) / 8,
N6 (ξ, η, ζ) = (1 + ξ) (1 − η) (1 + ζ) / 8,
N7 (ξ, η, ζ) = (1 + ξ) (1 + η) (1 + ζ) / 8,
N8 (ξ, η, ζ) = (1 − ξ) (1 + η) (1 + ζ) / 8
sunt funcţiile de formă asociate celor opt noduri ale elementului din
figura 3.13.
Construcţia aproximantelor elementale 85

Vom trece acum la strâmbarea” elementului-părinte ı̂n aşa fel



ı̂ncât el să devină coincident cu un element oarecare din spaţiul real
(fig. 3.14). În acest scop, vom folosi o transformare de coordonate
asemănătoare ca structură aproximantei definite de (3.43):
8
X
x(ξ, η, ζ) = xi Ni (ξ, η, ζ),
i=1
8
X
y(ξ, η, ζ) = yi Ni (ξ, η, ζ),
i=1 (3.45)
8
X
z(ξ, η, ζ) = zi Ni (ξ, η, ζ),
i=1

ξ, η, ζ ∈ [−1, 1],

ı̂n care Ni (ξ, η, ζ) (i = 1, 2, . . . , 8) sunt funcţiile de formă (3.44), iar


xi , yi şi zi (i = 1, 2, . . . , 8) sunt coordonatele celor opt noduri ale
elementului real din figura 3.14 (ı̂n general, aceste coordonate sunt
mărimi cunoscute).
Fără a mai intra ı̂n detalii, vom menţiona că jacobianul asociat
lui (3.45) este strict pozitiv dacă nodurile elementului real sunt nu-
merotate ı̂n succesiunea prezentată ı̂n figura 3.14, sunt necoplanare
toate opt, iar unghiurile diedre interne formate de feţele adiacente
nu sunt mai mari decât 180◦ . În practică se utilizează următoarea
regulă de etichetare a nodurilor: plasându-ne imaginar ı̂n interio-
rul elementului, selectăm două feţe opuse ale acestuia; privind spre
una din aceste feţe, alegem un nod oarecare şi ı̂i atribuim indicele
1, apoi asociem indicii 2, 3, respectiv 4 celorlalte noduri ale feţei
parcurgându-i conturul ı̂n sens antiorar; ı̂ntorcându-ne spre cea-
laltă faţă selectată, atribuim indicele 5 nodului legat prin muchie
de nodul 1, după care, parcurgând conturul feţei ı̂n sens antiorar,
atribuim celorlalte noduri indicii 6, 7, respectiv 8.
În general, inversarea transformării de coordonate (3.45) este
realizată pe cale numerică de programul MEF atât pentru elementul
triliniar, cât şi pentru elementele hexaedrice de ordin superior.
86 Capitolul 3

5 8

7
6
1 4

x = x(ξ, η, ζ) (Ω)
y = y(ξ, η, ζ) z 3
z = z(ξ, η, ζ)
2
y
x
ζ
5 8
6 7

ξ
1 4
2 3

Figura 3.14: Transpunerea elementului-părinte ı̂n spaţiul real al ele-


mentului hexaedric triliniar
Aproximarea mărimilor vectoriale 87

3.3 Aproximarea mărimilor vectoriale


La construirea aproximantelor prezentate ı̂n paragrafele ante-
rioare am presupus tacit că mărimea necunoscută ϕ este un scalar.
Există ı̂nsă un mare număr de aplicaţii ı̂n care apar necunoscute de
tip vectorial. De exemplu, ı̂n cazul problemelor de elasticitate, ne-
cunoscuta primară este câmpul vectorilor deplasare ai particulelor.
La abordarea unor asemenea probleme, va fi deci necesară aproxi-
marea unor mărimi de tip vectorial la nivelul fiecărui element.
În general, pentru construirea aproximantei unei funcţii vecto-
riale se procedează ı̂n felul următor: respectiva mărime se descom-
pune ı̂ntr-un sistem de coordonate convenabil ales, iar componentele
astfel obţinute se aproximează ca şi mărimile scalare obişnuite.
Peste tot ı̂n acest curs vom nota cu d~ câmpul vectorilor depla-
sare. Componentele lui d~ ı̂ntr-un sistem de coordonate carteziene
ortogonale vor fi simbolizate astfel:
u – deplasarea ı̂n direcţia axei x;

v – deplasarea ı̂n direcţia axei y;

w – deplasarea ı̂n direcţia axei z.


Evident, ı̂n cazul problemelor bidimensionale (cum sunt cele de
stare plană de tensiuni sau stare plană de deformaţii), doar două
componente ale lui d~ sunt nenule (noi vom considera că, ı̂n aseme-
nea situaţii, componentele nenule sunt u şi v, deci w = 0).
Să ne ocupăm acum ı̂n detaliu de problema aproximării necunos-
cutelor de tip vectorial. Vom ı̂ncepe prin a aborda un caz bidimen-
sional, după care vom generaliza procedura la cazul tridimensional.
Ne propunem să construim aproximanta mărimii vectoriale
~ v) la nivelul elementului triunghiular liniar din figura 3.15. Să
d(u,
observăm pe această figură faptul că vectorul d~ asociat fiecărui nod
al elementului a fost descompus ı̂n raport cu axele unui sistem de
coordonate plan. Componentele astfel obţinute au fost etichetate
folosind indicele nodului corespunzător.
88 Capitolul 3

v3

3 u3

v1

u1
1 (Ω)
v2
y
u2
x 2

Figura 3.15: Aproximarea unei mărimi vectoriale ı̂n interiorul unui


element triunghiular liniar (valorile nodale ale componentelor u şi
v sunt reprezentate prin săgeţi paralele cu axele x, respectiv y)

După cum am menţionat mai sus, componentele u şi v ale


mărimii necunoscute d~ sunt aproximate ca şi mărimile scalare
obişnuite. De fapt, ele sunt propriu-zis scalari, fiindcă au rezultat
ca proiecţii ale unui vector pe axele de coordonate. Folosind atunci
relaţia (3.17), putem scrie următoarele formule de aproximare pen-
tru respectivele componente:
3
X 3
X
û(x, y) = ui Ni (x, y), v̂(x, y) = vi Ni (x, y),
i=1 i=1 (3.46)
(x, y) ∈ Ω,
ı̂n care apar funcţiile de formă definite de (3.19) şi (3.20).
Aproximarea mărimilor vectoriale 89

w3

3 v3
w4
u3
4 v4 w2

u4 v2
w1 (Ω) 2
u2
z v1
1
y u1

Figura 3.16: Aproximarea unei mărimi vectoriale ı̂n interiorul unui


element tetraedric liniar (valorile nodale ale componentelor u, v şi
w sunt reprezentate prin săgeţi paralele cu axele x, y, respectiv z)

Putem scrie ecuaţii asemănătoare cu (3.46) pentru oricare alt tip


de element bidimensional. Evident ı̂nsă că atunci numărul nodurilor
asociate va fi altul, iar funcţiile de formă vor avea şi ele alte expresii.
Să considerăm acum cazul elementului tetraedric liniar (fig.
3.16), pentru care dorim să construim aproximanta unei mărimi
~ v, w). De această dată proiectăm necunoscuta vectorială a
d(u,
fiecărui nod pe axele unui sistem cartezian triortogonal. Componen-
tele astfel obţinute au ca etichetă indicele nodului corespunzător.
90 Capitolul 3

Pentru fiecare dintre cele trei componente ale mărimii d~ vom


putea scrie atunci relaţii de aproximare de tipul (3.32):
4
X 4
X
û(x, y, z) = ui Ni (x, y, z), v̂(x, y, z) = vi Ni (x, y, z),
i=1 i=1
4
(3.47)
X
ŵ(x, y, z) = wi Ni (x, y, z), (x, y, z) ∈ Ω,
i=1

ı̂n care Ni (x, y, z) (i = 1, 2, 3, 4) sunt funcţiile de formă asociate no-


durilor elementului. Ele au fost deduse ı̂n §3.2.3 ca dependenţe de
coordonatele normalizate ξ, η şi ζ (vezi (3.33)). Prin folosirea trans-
formării de coordonate (3.34), funcţiile de formă pot fi explicitate
ca dependenţe de coordonatele reale x, y şi z. Am arătat ı̂n §3.2.3
că această operaţie este destul de laborioasă şi, ı̂n consecinţă, este
lăsată pe seama programului MEF. Să reţinem ı̂nsă că, atât timp
cât transformarea (3.34) este inversabilă, exprimarea funcţiilor de
formă (3.33) ca dependenţe de coordonatele reale este posibilă, deci
ecuaţiile (3.47) sunt valide.
Putem scrie relaţii asemănătoare cu (3.47) pentru oricare alt tip
de element tridimensional. Evident ı̂nsă că atunci numărul noduri-
lor va fi altul, iar funcţiile de formă vor avea şi ele alte expresii.

3.4 Expandarea aproximantelor


elementale
În paragrafele anterioare au fost prezentate funcţiile de aproxi-
mare asociate câtorva tipuri de elemente finite uzuale. Expresiile
acestor funcţii conţin ca parametri valorile necunoscutei din nodu-
rile unui singur element (vezi ecuaţiile (3.5), (3.25), (3.32), (3.43),
(3.46) şi (3.47)). Manevrarea aproximantelor ı̂ntr-o asemenea formă
dă naştere la multe complicaţii atunci când se pune problema ela-
borării teoretice a unui model cu elemente finite. Dificultăţile sunt
generate de faptul că orice model operează asupra unor reţele care
Expandarea aproximantelor elementale 91

sunt formate din mai multe elemente. Dacă funcţiile de aproximare


asociate elementelor sunt exprimate cu ajutorul unor seturi diferite
de valori nodale ale necunoscutei, ele devin foarte greu combina-
bile ı̂ntr-un sistem de ecuaţii global (prin acest termen ı̂nţelegând
o aproximare extinsă la nivelul ı̂ntregii reţele). Să ne gândim la
faptul că modelele cu elemente finite sunt ı̂n general rezolvate nu-
meric, deci ele trebuie să fie implementate ı̂n programe. Pentru
scrierea unor programe eficiente, este esenţială găsirea unei expre-
sii unitare a acestor aproximante, care să poată fi exploatată după
reguli simple şi, mai ales, repetitive.
Rescrierea aproximantelor elementale ı̂ntr-o asemenea manieră
reprezintă obiectivul prezentului paragraf. Vom vedea că strategia
adoptată de MEF presupune extinderea formulelor de aproximare
deduse de noi anterior ı̂n aşa fel ı̂ncât ele să conţină ca parametri
valorile necunoscutei din toate nodurile reţelei. Termenii suplimen-
tari se obţin pur şi simplu prin ı̂nmulţirea valorilor necunoscutei
din nodurile neasociate elementului cu zero. Aceşti termeni nu
modifică deci sensul aproximării elementale. Prin introducerea lor
se obţine ı̂nsă o exprimare unitară a tuturor aproximantelor din
model, fiindcă ele vor opera acum cu toate valorile nodale ale ne-
cunoscutei. Transformările de natură matematică vor fi astfel mult
simplificate şi uşor implementabile ı̂n programe.
Pentru a ı̂nţelege mai bine strategia utilizată de MEF vom re-
curge din nou la exemple. Vom aborda mai ı̂ntâi problema ex-
pandării aproximantelor pentru cazul mărimilor de tip scalar. Într-o
etapă următoare, vom generaliza procedura de expandare la cazul
necunoscutelor vectoriale.

3.4.1 Expandarea aproximantelor unei mărimi


de tip scalar
Vom detalia procedura de expandare pe cazul unui domeniu plan
pentagonal discretizat ı̂n cinci elemente triunghiulare liniare (fig.
3.17). Matricea de conexiuni a reţelei este prezentată ı̂n tabelul 3.1.
92 Capitolul 3

(4) (3) 4

6
3 (2)

(5)
(1)
y
2

x 1

Figura 3.17: Domeniu bidimensional discretizat ı̂n cinci elemente


triunghiulare liniare

Tabelul 3.1: Matricea de conexiuni a reţelei de elemente finite din


figura 3.17

Element Nod Nod Nod


(e) 1 2 3
(1) 2 3 1
(2) 3 2 4
(3) 5 3 4
(4) 6 3 5
(5) 3 6 1
Expandarea aproximantelor elementale 93

Asocierea dintre noduri şi elemente a fost făcută respectând regula


etichetării ı̂n sens antiorar (vezi §3.2.1). Notăm cu ϕ necunoscuta
scalară care trebuie aproximată la nivelul fiecărui element. Valorile
ei ı̂n cele şase noduri ale reţelei vor fi desemnate prin simbolurile
ϕk (k = 1, 2, . . . , 6).
Aproximantele elementale ale mărimii ϕ rezultă prin particula-
rizarea ecuaţiei (3.17) cu ajutorul informaţiei din tabelul 3.1:
(1) (1) (1)
ϕ̂(1) = ϕ2 N2 + ϕ3 N3 + ϕ1 N1 ,
(2) (2) (2)
ϕ̂(2) = ϕ3 N3 + ϕ2 N2 + ϕ4 N4 ,
(3) (3) (3)
ϕ̂(3) = ϕ5 N5 + ϕ3 N3 + ϕ4 N4 , (3.48)
(4) (4) (4)
ϕ̂(4) = ϕ6 N6 + ϕ3 N3 + ϕ5 N5 ,
(5) (5) (5)
ϕ̂(5) = ϕ3 N3 + ϕ6 N6 + ϕ1 N1 .
Pentru a nu aglomera excesiv notaţia, la scrierea relaţiilor (3.48)
am omis precizarea variabilelor independente x şi y. Fiecare dintre
aproximantele (3.48) este valabilă la nivelul unui element. Pentru a
le putea distinge, le-am ataşat câte un indice superior ı̂ncadrat de
paranteze rotunde.
Din relaţiile (3.48) ne putem da seama ı̂n ce constă pro-
blema unificării expresiei aproximantelor elementale. Privind aceste
ecuaţii, observăm imediat că ı̂n fiecare din ele apare alt set de valori
nodale ale necunoscutei ϕ (de exemplu, ı̂n prima intervin ϕ1 , ϕ2 şi
ϕ3 , iar ı̂n a patra intervin ϕ3 , ϕ5 şi ϕ6 ). Într-o asemenea formă,
aproximantele sunt greu manevrabile ı̂n etapa de construire teo-
retică a modelului cu elemente finite. Să ne gândim numai cât de
dificil de surprins ı̂ntr-o formulă este banala operaţie de adunare a
funcţiilor (3.48).
Ideală ar fi deci unificarea expresiei aproximantelor (3.48), ı̂n
aşa fel ı̂ncât ele să conţină acelaşi set de necunoscute nodale. Putem
realiza acest lucru adăugând la fiecare din relaţiile (3.48) termeni
obţinuţi prin ı̂nmulţirea valorilor nodale absente cu zero. În felul
acesta, aproximarea dobândeşte un plus de generalitate. Aplicând
94 Capitolul 3

strategia de mai sus, obţinem următorul set de aproximante ele-


mentale (termenii au fost ordonaţi crescător după numărul nodului
asociat):
(1) (1) (1)
ϕ̂(1) = ϕ1 N1 + ϕ2 N2 + ϕ3 N3 + ϕ4 · 0 + ϕ5 · 0 + ϕ6 · 0,
(2) (2) (2)
ϕ̂(2) = ϕ1 · 0 + ϕ2 N2 + ϕ3 N3 + ϕ4 N4 + ϕ5 · 0 + ϕ6 · 0,
(3) (3) (3)
ϕ̂(3) = ϕ1 · 0 + ϕ2 · 0 + ϕ3 N3 + ϕ4 N4 + ϕ5 N5 + ϕ6 · 0, (3.49)
(4) (4) (4)
ϕ̂(4) = ϕ1 · 0 + ϕ2 · 0 + ϕ3 N3 + ϕ4 · 0 + ϕ5 N5 + ϕ6 N6 ,
(5) (5) (5)
ϕ̂(5) = ϕ1 N1 + ϕ2 · 0 + ϕ3 N3 + ϕ4 · 0 + ϕ5 · 0 + ϕ6 N6 .

Formulele (3.49) definesc aşa-numita formă expandată a apro-


ximantelor elementale ale necunoscutei ϕ. Se observă generalitatea
lor. Într-adevăr, putem să le reprezentăm pe toate prin următoarea
ecuaţie matriceală:
” —
ϕ̂(e) = N (e) {ϕ} , e = 1, 2, . . . , 5, (3.50)

ı̂n care
{ϕ} = [ϕ1 , ϕ2 , ϕ3 , ϕ4 , ϕ5 ]T (3.51)
este un
” —
vector-coloană ce grupează toate necunoscutele nodale, iar
(e)
N este un vector-linie care conţine, ı̂n anumite poziţii, funcţiile
de formă asociate nodurilor elementului (e), ı̂n rest el fiind plin ”
cu—
(e)
zerouri. De fapt, poziţiile pe care se află coeficienţii nenuli ı̂n N
se deduc uşor” din —matricea de conexiuni (tab. 3.1). De exemplu,
vectorul-linie N (5) are următoarea structură:
” — h i
(5) (5) (5)
N (5) = N1 , 0, N3 , 0, 0, N6 . (3.52)

Manevrarea aproximantelor elementale sub forma expandată


(3.50) este mult mai uşoară, fiindcă acum vectorul-coloană {ϕ}
acţionează ca un factor comun pentru toate elementele din reţea.
Chiar şi programele MEF operează conceptual tot ”
cu— forma expan-
(e)
dată (3.50), deşi ele nu stochează vectorul-linie N ı̂n ı̂ntregime.
Expandarea aproximantelor elementale 95

Ar fi neeconomic să se păstreze ı̂n memoria calculatorului o struc-


tură de date plină aproape peste tot cu valori nule.
”
În— realitate, pro-
(e)
gramele MEF reţin doar coeficienţii nenuli din N şi matricea de
conexiuni (ea furnizează poziţiile ı̂n care se află aceşti coeficienţi).

3.4.2 Expandarea aproximantelor unei mărimi


de tip vectorial
Pentru a ı̂nţelege mai uşor modul ı̂n care se generalizează strate-
gia de expandare atunci avem de-a face cu necunoscute de tip vec-
torial, vom considera ca exemplu tot domeniul plan din figura 3.17.
Mărimea care trebuie acum aproximată la nivelul fiecărui element
este un câmp vectorial d~ cu două componente (notate u, respectiv
v). Vom desemna valorile nodale ale acestor componente prin sim-
bolurile uk şi vk (k = 1, 2, . . . , 6). Evident, matricea de conexiuni a
reţelei rămâne cea din tabelul 3.1.
Aproximantele elementale ale componentelor lui d~ rezultă parti-
cularizând formulele (3.46) cu ajutorul informaţiei din tabelul 3.1:
(1) (1) (1)
û(1) = u2 N2 + u3 N3 + u1 N1 ,
(1) (1) (1)
v̂ (1) = v2 N2 + v3 N3 + v1 N1 ,
(2) (2) (2)
û(2) = u3 N3 + u2 N2 + u4 N4 ,
(2) (2) (2)
v̂ (2) = v3 N3 + v2 N2 + v4 N4 ,
(3) (3) (3)
û(3) = u5 N5 + u3 N3 + u4 N4 ,
(3.53)
(3) (3) (3)
v̂ (3) = v5 N5 + v3 N3 + v4 N4 ,
(4) (4) (4)
û(4) = u6 N6 + u3 N3 + u5 N5 ,
(4) (4) (4)
v̂ (4) = v6 N6 + v3 N3 + v5 N5 ,
(5) (5) (5)
û(5) = u3 N3 + u6 N6 + u1 N1 ,
(5) (5) (5)
v̂ (5) = v3 N3 + v6 N6 + v1 N1 .
96 Capitolul 3

Din nou, pentru a putea face distincţie ı̂ntre aproximante, le-am


ataşat un indice superior ı̂ncadrat de paranteze rotunde.
Pentru unificarea relaţiilor (3.53) procedăm ı̂ntr-o manieră
asemănătoare cu cea pe care am utilizat-o ı̂n paragraful anterior:
(1) (1) (1)
û(1) = u1 N1 + v1 · 0 + u2 N2 + v2 · 0 + u3 N3 + v3 · 0+
+ u4 · 0 + v4 · 0 + u5 · 0 + v5 · 0 + u6 · 0 + v6 · 0,
(1) (1) (1)
v̂ (1) = u1 · 0 + v1 N1 + u2 · 0 + v2 N2 + u3 · 0 + v3 N3 +
+ u4 · 0 + v4 · 0 + u5 · 0 + v5 · 0 + u6 · 0 + v6 · 0,
(2) (2)
û(2) = u1 · 0 + v1 · 0 + u2 N2 + v2 · 0 + u3 N3 + v3 · 0+
(2)
+ u4 N4 + v4 · 0 + u5 · 0 + v5 · 0 + u6 · 0 + v6 · 0,
(2) (2)
v̂ (2) = u1 · 0 + v1 · 0 + u2 · 0 + v2 N2 + u3 · 0 + v3 N3 +
(2)
+ u4 · 0 + v4 N4 + u5 · 0 + v5 · 0 + u6 · 0 + v6 · 0,
(3)
û(3) = u1 · 0 + v1 · 0 + u2 · 0 + v2 · 0 + u3 N3 + v3 · 0+
(3) (3)
+ u4 N4 + v4 · 0 + u5 N5 + v5 · 0 + u6 · 0 + v6 · 0,
(3) (3.54)
v̂ (3) = u1 · 0 + v1 · 0 + u2 · 0 + v2 · 0 + u3 · 0 + v3 N3 +
(3) (3)
+ u4 · 0 + v4 N4 + u5 · 0 + v5 N5 + u6 · 0 + v6 · 0,
(4)
û(4) = u1 · 0 + v1 · 0 + u2 · 0 + v2 · 0 + u3 N3 + v3 · 0+
(4) (4)
+ u4 · 0 + v4 · 0 + u5 N5 + v5 · 0 + u6 N6 + v6 · 0,
(4)
v̂ (4) = u1 · 0 + v1 · 0 + u2 · 0 + v2 · 0 + u3 · 0 + v3 N3 +
(4) (4)
+ u 4 · 0 + v 4 · 0 + u5 · 0 + v 5 N 5 + u 6 · 0 + v 6 N 6 ,
(5) (5)
û(5) = u1 N1 + v1 · 0 + u2 · 0 + v2 · 0 + u3 N3 + v3 · 0+
(5)
+ u4 · 0 + v4 · 0 + u5 · 0 + v5 · 0 + u6 N6 + v6 · 0,
(5) (5)
v̂ (5) = u1 · 0 + v1 N1 + u2 · 0 + v2 · 0 + u3 · 0 + v3 N3 +
(5)
+ u 4 · 0 + v 4 · 0 + u5 · 0 + v 5 · 0 + u6 · 0 + v 6 N 6 .
Relaţiile (3.54) definesc forma expandată a aproximantelor elemen-
~ Ele au expresia matriceală
tale ale mărimii d.
Expandarea aproximantelor elementale 97
n o ” —
dˆ(e) = N (e) {d} , e = 1, 2, . . . , 5, (3.55)
ı̂n care n o ” —T
dˆ(e) = û(e) , v̂ (e) , e = 1, 2, . . . , 5, (3.56)
este un vector-coloană ce grupează aproximantele componentelor u
şi v la nivelul elementului (e),
{d} = [u1 , v1 , u2 , v2 , u3 , v3 , u4 , v4 , u5 , v5 , u6 , v6 ]T (3.57)
este un vector-coloană ı̂n care sunt
”
stocate
—
ı̂n ordine valorile nodale
(e)
ale componentelor u şi v, iar N este o matrice cu două linii
şi un număr de coloane egal cu dublul numărului total de noduri ” —
(2 × 6 noduri = 12 coloane, pentru exemplul din figura 3.17). N (e)
conţine, ı̂n anumite poziţii, funcţiile de formă asociate nodurilor
elementului (e), peste tot ı̂n rest având zerouri. Din nou, poziţiile
ı̂n care se află coeficienţii nenuli” pot —fi deduse din matricea de co-
nexiuni (tab. 3.1). De exemplu, N (5) are următoarea structură:
” —
N (5) 2×12
=
•h
(5)
i h
(5)
i h
(5)
i ˜ (3.58)
= N1 , [0]2×2 , N3 , [0]2×2 , [0]2×2 , N6 ,
2×2 2×2 2×2
h i
(5)
unde [0]2×2 este matricea nulă de ordinul doi, iar N1 ,
h i h i 2×2
(5) (5)
N3 şi N6 sunt la rândul lor matrici diagonale definite
2×2 2×2
astfel:
" #
h i (5)
(5) N1 0
N1 = (5) ,
2×2 0 N1
" #
h i (5)
(5) N3 0
N3 = (5) , (3.59)
2×2 0 N3
" #
h i (5)
(5) N6 0
N6 = (5) .
2×2 0 N6
Procedura de expandare pe care am aplicat-o mai sus ı̂n cazul
unei mărimi vectoriale cu numai două componente poate fi genera-
lizată cu uşurinţă pentru mărimile vectoriale cu trei componente.
98 Capitolul 3

3.5 Concluzii
Am prezentat ı̂n acest capitol câteva familii de elemente adec-
vate rezolvării problemelor de inginerie mecanică. În afara discuţiei
noastre au rămas o serie de elemente a căror structură este mai
complexă (elementele de tip grindă, membrană, placă, respectiv
ı̂nvelitoare). Totuşi, informaţia prezentată este suficientă pentru a
furniza o imagine generală asupra construcţiei elementelor finite.
Am văzut astfel că un element este o entitate complexă re-
prezentată prin trei caracteristici: domeniul spaţial ocupat, numărul
şi poziţia nodurilor asociate, respectiv polinomul de aproximare
utilizat. Numărul nodurilor şi gradul polinomului aproximant sunt
ı̂ntr-o relaţie precisă, fiindcă procedura de evaluare a coeficienţilor
polinomiali face apel la valorile nodale ale necunoscutei.
În general, calitatea aproximării este cu atât mai bună cu cât
gradul polinomului este mai mare. Am arătat ı̂nsă că numărul no-
durilor creşte repede dacă mărim gradul polinomului. Va trebui deci
să căutăm un compromis ı̂ntre precizia soluţiei şi efortul de calcul
necesar pentru obţinerea ei. Regula tocmai enunţată ne conduce la
următoarele concluzii:
• pentru rezolvarea problemelor bidimensionale este recoman-
dabilă folosirea elementului patrulater biliniar ı̂n locul celui
triunghiular liniar (primul, având un polinom aproximant de
grad superior, va asigura obţinerea unei soluţii mai precise,
fără să mărească exagerat numărul nodurilor reţelei);
• ı̂n mod asemănător, ı̂n cazul problemelor tridimensionale, ele-
mentul hexaedric triliniar este mai precis decât elementul
tetraedric liniar (această ı̂mbunătăţire a performanţelor im-
plică ı̂nsă un număr dublu de noduri la nivelul elementului).
Vom reţine deci că este bine să evităm pe cât posibil folosirea unor
elemente cu polinoame de aproximare de gradul ı̂ntâi. Totuşi, atunci
când ne decidem asupra tipului de element trebuie să estimăm
volumul de calcule necesar pentru obţinerea soluţiei numerice.
Capitolul 4

Modelul cu elemente
finite al problemelor
de elasticitate liniară

În acest capitol vom vedea cum se aplică metoda elementelor


finite (MEF) la rezolvarea numerică a problemelor de elasticitate
liniară. Într-o primă etapă vom prezenta sistemul de ecuaţii cu de-
rivate parţiale care descrie deformarea unui corp elastic. Vom arăta
care sunt necunoscutele problemei şi vom insista asupra ierarhizării
lor. De asemenea, vom analiza motivele care ı̂mpiedică rezolvarea
analitică a sistemului de ecuaţii cu derivate parţiale ı̂n marea ma-
joritate a aplicaţiilor practice. În continuare, vom arăta cum se
construieşte modelul cu elemente finite al problemelor de elastici-
tate liniară pornind de la teorema de minim a energiei potenţiale.
Pe parcursul expunerii vom face referiri şi la procedeele numerice
folosite pentru construirea şi rezolvarea sistemului de ecuaţii glo-
bal. De asemenea, vom arăta cum se prelucrează soluţia sistemului
de ecuaţii global ı̂n vederea determinării deformaţiilor şi tensiuni-
lor. Un paragraf distinct va fi consacrat prezentării unor probleme
particulare: starea plană de tensiuni, starea plană de deformaţii,
respectiv probleme cu simetrie axială.

99
100 Capitolul 4

4.1 Formularea problemelor de


elasticitate liniară
Ne propunem spre rezolvare următoarea problemă generală:

Să se determine starea de tensiuni şi deformaţii a unui


corp liniar elastic rezultată ca urmare a solicitării sale
de către un sistem de forţe exterioare.

Înainte de a trece la exprimarea problemei ı̂n limbaj matematic,


vom prezenta câteva notaţii şi ipoteze pe care le vom folosi frecvent
ı̂n continuare.
Vom nota cu Ω domeniul spaţial ocupat de corp ı̂n configuraţia
nedeformată (fig. 4.1). Vom presupune că frontiera Σ a domeniului
Ω este o suprafaţă ı̂nchisă şi netedă pe porţiuni. Pentru exprimarea
poziţiilor particulelor corpului vom folosi un sistem de coordonate
carteziene ortogonale (x, y, z).
Vom admite că asupra corpului acţionează numai ı̂ncărcări de
natură mecanică. Vom ı̂mpărţi aceste ı̂ncărcări ı̂n două categorii:

• forţe volumice (numite astfel pentru că acţionează asupra tu-


turor particulelor corpului);

• forţe de suprafaţă (numite astfel pentru că acţionează asupra


particulelor situate ı̂n anumite porţiuni ale frontierei Σ).

Greutatea proprie este un exemplu tipic de forţă volumică. În


multe situaţii, mai ales când este vorba de structuri cu gabarit
redus, deformaţiile şi tensiunile datorate propriei greutăţi pot fi
neglijate. Sunt ı̂nsă şi cazuri (de exemplu, construcţii foarte ma-
sive de tipul podurilor sau al turnurilor) când efectele mecanice
ale greutăţii nu mai pot fi câtuşi de puţin trecute cu vederea, iar
introducerea lor ı̂n model devine absolut necesară.
Forţele de suprafaţă sunt asociate de regulă interacţiunilor de
contact cu alte corpuri (aflate ı̂n stare solidă, lichidă sau gazoasă).
Formularea problemelor de elasticitate liniară 101

~n

~s

~s
P
d~

P′

(Ω)
z

x (Σ)

Figura 4.1: Notaţii utilizate ı̂n modelul unui corp liniar elastic

Un exemplu de asemenea forţe sunt cele exercitate de un mediu


lichid asupra peretelui interior al unui cilindru hidraulic.
Din punct de vedere matematic, forţele volumice sunt descrise
prin densitatea lor spaţială ~b, iar forţele de suprafaţă – prin densi-
tatea lor superficială ~s. Vom nota cu Σs porţiunea de pe frontiera
Σ pe care acţionează forţe de suprafaţă (echivalentul acestor forţe
este reprezentat de ansamblul condiţiilor la limită de tip ı̂ncărcare
superficială).
102 Capitolul 4

Corpul studiat poate fi supus şi unor restricţii de mişcare (de


exemplu, prin prezenţa unor reazeme de diferite tipuri). În gene-
ral, restricţiile de mişcare se exprimă sub forma unor condiţii im-
puse deplasărilor particulelor de pe anumite porţiuni ale frontierei
Σ. Vom nota cu Σd zona de pe frontieră pe care sunt specificate
restricţii de mişcare (acestea se mai numesc condiţii la limită de tip
deplasare).
Σd şi Σs trebuie să se afle ı̂n următoarea relaţie:

Σd ∪ Σs = Σ, Σd ∩ Σs = ∅. (4.1)

Ea arată că ı̂n fiecare punct de pe frontiera corpului trebuie pre-


cizată fie o ı̂ncărcare exterioară (chiar dacă aceasta este nulă), fie
o restricţie de mişcare, ı̂nsă ı̂n nici un caz ambele deodată. Dacă
ne gândim puţin, ne dăm seama că regula de mai sus este foarte
naturală. Într-adevăr, acolo unde sunt impuse deplasările particu-
lelor (din cauza unei rezemări, de exemplu) ne interesează calcu-
lul reacţiunilor asociate. Invers, acolo unde sunt impuse anumite
ı̂ncărcări ne interesează determinarea deformaţiilor rezultante. Nici-
odată nu este corect să introducem simultan restricţii de mişcare şi
ı̂ncărcări ı̂ntr-un acelaşi punct, fiindcă putem veni ı̂n contradicţie
cu ecuaţiile care descriu comportarea mecanică a corpului.
Sub acţiunea forţelor exterioare, particulele corpului suferă de-
plasări. Aceste deplasări sunt descrise de un câmp vectorial d~ care
leagă poziţia iniţială a fiecărei particule de poziţia ei finală (fig.
4.1). Vom nota cu u, v şi w componentele câmpului vectorial d~
ı̂n raport cu axele x, y, respectiv z. În tot ceea ce urmează vom
admite că deplasările şi deformaţiile corpului sunt foarte mici. În
aceste condiţii, vom putea scrie ecuaţiile de echilibru pe domeniul
Ω şi frontiera Σ, fără a comite erori semnificative. Dacă ar fi să
operăm cu toată rigoarea, ar trebui să exprimăm respectivele ecuaţii
ı̂n configuraţia finală a corpului, ı̂nsă o asemenea abordare ar da
naştere la complicaţii matematice serioase şi nu s-ar justifica ı̂n
cazul unor deformaţii foarte mici.
Formularea problemelor de elasticitate liniară 103

Pentru descrierea distorsiunii corpului vom folosi o mărime ten-


sorială numită deformaţie specifică (sau, pur şi simplu, deformaţie).
Ea se exprimă prin intermediul a şase componente distincte [1]:
∂u
εx = ,
∂x
∂v
εy = ,
∂y
∂w
εz = ,
∂z
(4.2)
∂u ∂v
γxy = + ,
∂y ∂x
∂v ∂w
γyz = + ,
∂z ∂y
∂w ∂u
γzx = + ·
∂x ∂z
εx , εy şi εz se numesc deformaţii liniare, iar γxy , γyz şi γzx se numesc
deformaţii unghiulare.
Observăm că relaţiile (4.2) exprimă deformaţiile ca derivate
spaţiale ale componentelor câmpului vectorial d. ~ Sub aspect fizic,
ele descriu discrepanţele dintre deplasările particulelor ı̂nvecinate.
Mai concret, dacă două particule foarte apropiate au tendinţa de
a se mişca la fel, deformaţia din zona respectivă a corpului va fi
nulă. În cazul ı̂n care ele tind să se mişte diferit, corpul va suferi
distorsiuni, iar deformaţiile date de relaţiile (4.2) vor fi nenule.
În general, ı̂n masa corpului apar solicitări interne ca urmare
a deformării. Pentru descrierea acestora vom folosi o altă mărime
tensorială numită tensiune. Vom nota componentele distincte ale
tensiunii cu σx , σy , σz , τxy , τyz şi τzx . Mărimile σx , σy şi σz se
numesc tensiuni normale, iar τxy , τyz şi τzx – tensiuni tangenţiale.
Se poate demonstra că, ı̂n orice punct al corpului, componentele
enumerate mai sus trebuie să verifice următorul sistem de ecuaţii
cu derivate parţiale [1]:
104 Capitolul 4

∂ σx ∂ τxy ∂ τzx
+ + + bx = 0,
∂x ∂y ∂z
∂ τxy ∂ σy ∂ τyz
+ + + by = 0, (4.3)
∂x ∂y ∂z
∂ τzx ∂ τyz ∂ σz
+ + + bz = 0, (x, y, z) ∈ Ω,
∂x ∂y ∂z

ı̂n care bx , by şi bz sunt componentele densităţii spaţiale ~b a forţelor


volumice. Dacă neglijăm efectul mecanic al ı̂ncărcărilor volumice,
termenii bx , by şi bz se anulează.
Sistemul (4.3) exprimă echilibrul forţelor care acţionează asupra
volumelor elementare ale corpului. El este cunoscut ı̂n literatura de
specialitate sub denumirea de sistemul ecuaţiilor de echilibru ale lui
Cauchy.
Tensiunile care apar ı̂n masa corpului sunt legate de distorsiunile
acestuia prin aşa-numitele ecuaţii constitutive. Vom admite că ma-
terialul din care este realizat corpul are o comportare liniar elastică
şi, ı̂n plus, este izotrop. În aceste condiţii, ecuaţiile constitutive pot
fi scrise sub forma dată de legea lui Hooke [1]:

E(1 − ν) Eν
σx = εx + (εy + εz ) ,
(1 + ν)(1 − 2ν) (1 + ν)(1 − 2ν)
E(1 − ν) Eν
σy = εy + (εz + εx ) ,
(1 + ν)(1 − 2ν) (1 + ν)(1 − 2ν)
E(1 − ν) Eν
σz = εz + (εx + εy ) ,
(1 + ν)(1 − 2ν) (1 + ν)(1 − 2ν)
(4.4)
E
τxy = γxy ,
2(1 + ν)
E
τyz = γyz ,
2(1 + ν)
E
τzx = γzx .
2(1 + ν)
Formularea problemelor de elasticitate liniară 105

E şi ν din relaţiile (4.4) sunt modulul lui Young (sau modulul de
elasticitate longitudinală), respectiv coeficientul lui Poisson (sau
coeficientul de contracţie transversală). Aceste două mărimi sunt
constante de material.
Deformarea unui corp elastic este descrisă de ansamblul ecu-
aţiilor (4.2), (4.3) şi (4.4). Ele formează un sistem de cincisprezece
ecuaţii cu derivate parţiale definite pe domeniul Ω. Necunoscutele
lui sunt:
• componentele u, v şi w ale câmpului vectorilor deplasare;
• deformaţiile εx , εy , εz , γxy , γyz şi γzx ;
• tensiunile σx , σy , σz , τxy , τyz şi τzx .
Acestui sistem de ecuaţii i se ataşează două tipuri de condiţii la
limită:
• condiţii de tip deplasare
u(x, y, z) = ū(x, y, z),
v(x, y, z) = v̄(x, y, z), (4.5)
w(x, y, z) = w̄(x, y, z), (x, y, z) ∈ Σd ,
ı̂n care ū, v̄ şi w̄ sunt componentele unui câmp de vectori
deplasare cunoscut pe porţiunea Σd a frontierei;
• condiţii de tip ı̂ncărcare superficială
σx nx + τxy ny + τzx nz = sx (x, y, z),
τxy nx + σy ny + τyz nz = sy (x, y, z), (4.6)
τzx nx + τyz ny + σz nz = sz (x, y, z), (x, y, z) ∈ Σs ,
ı̂n care sx , sy şi sz sunt componentele câmpului ı̂ncărcărilor
superficiale care acţionează pe porţiunea Σs a frontierei, iar
nx , ny şi nz sunt componentele versorului normalei exterioare
la frontieră (fig. 4.1). În general, sx , sy şi sz sunt mărimi cu-
noscute. Dacă unele dintre ele (sau toate) sunt nule, membrul
drept corespunzător din (4.6) devine pur şi simplu zero.
106 Capitolul 4

Sistemul de ecuaţii cu derivate parţiale prezentat mai sus poate


fi redus ı̂n aşa fel ı̂ncât să nu mai conţină decât trei necunoscute.
Într-adevăr, dacă ı̂nlocuim expresiile (4.2) ale deformaţiilor ı̂n legea
lui Hooke (4.4), obţinem relaţii directe ı̂ntre tensiuni şi componen-
tele câmpului vectorilor deplasare. Înlocuind mai departe aceste
relaţii ı̂n ecuaţiile de echilibru (4.3), ajungem la un sistem de trei
ecuaţii cu derivate parţiale de ordinul al doilea având ca necu-
noscute numai deplasările u, v şi w ale particulelor. Condiţiile la
limită (4.5) pot fi păstrate aşa cum sunt, ı̂ntrucât implică tocmai
necunoscutele rămase (componente ale câmpului vectorilor depla-
sare). În schimb, asupra condiţiilor (4.6) va trebui să operăm o
transformare similară celei la care a fost supus sistemul de ecuaţii,
pentru a le exprima numai ı̂n termenii deplasărilor.
S-ar părea că problema s-a simplificat mult. În loc să fim obligaţi
la a determina cincisprezece funcţii necunoscute definite pe dome-
niul Ω, am rămas cu numai trei şi anume, componentele câmpului
vectorilor deplasare. Evident, odată ce vom fi obţinut funcţiile u,
v şi w, vom putea să le ı̂nlocuim ı̂n relaţiile (4.2) pentru a cal-
cula deformaţiile εx , εy , εz , γxy , γyz şi γzx . Mai departe, ı̂nlocuind
deformaţiile ı̂n legea lui Hooke (4.4), putem calcula tensiunile σx ,
σy , σz , τxy , τyz şi τzx . Această ordine defineşte ierarhia necunos-
cutelor unei probleme de elasticitate. Pe prima poziţie ı̂n ierarhie
sunt deplasările (ca necunoscute primare). Pe nivelul următor se
află deformaţiile, iar pe ultima poziţie sunt tensiunile (deformaţiile
şi tensiunile sunt incluse ı̂n categoria aşa-numitelor necunoscute
derivate).
Chiar şi ı̂n forma sa redusă, sistemul de ecuaţii care descrie
deformarea corpurilor elastice poate fi rezolvat exact numai pen-
tru câteva cazuri relativ simple (mult mai simple decât majori-
tatea problemelor ı̂ntâlnite ı̂n practica inginerească). Principalele
motive care ı̂mpiedică obţinerea unei soluţii analitice a probleme-
lor de elasticitate sunt complexitatea formei domeniului spaţial Ω,
respectiv complexitatea condiţiilor la limită de tipul deplasărilor
şi/sau ı̂ncărcărilor superficiale.
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 107

În situaţiile ı̂n care nu pot determina o soluţie exactă, inginerii


apelează de regulă la un procedeu de rezolvare aproximativă a pro-
blemei cu care se confruntă. Vom vedea ı̂n continuare cum poate
fi utilizată metoda elementelor finite pentru obţinerea unei soluţii
numerice a problemelor de elasticitate.

4.2 Construirea modelului cu elemente


finite al problemelor de elasticitate
liniară utilizând teorema de minim
a energiei potenţiale
Am arătat ı̂n capitolul 2 că MEF caută soluţia aproximativă
a unei probleme sub forma unei funcţii care se apropie cât mai
bine de soluţia exactă pe ı̂ntregul domeniu de analiză. În acest
scop, este folosit un criteriu de minimizare globală a erorii construit
ca o mărime de tip integral. Am menţionat ı̂n respectivul capitol
că, ı̂n cazul deformării unui corp elastic, criteriul poate fi obţinut
pornind de la teorema de minim a energiei potenţiale. Am arătat
chiar maniera practică ı̂n care se construieşte un model cu elemente
finite bazat pe această teoremă, folosind ca exemplu o problemă
foarte simplă (deformarea unei corzi perfect flexibile sub acţiunea
propriei greutăţi).
Nu vom relua aici enunţul teoremei de minim a energiei
potenţiale elastice (el poate fi găsit ı̂n §2.3). Vom reaminti doar fap-
tul că această mărime este diferenţa dintre energia de deformaţie
Πdef şi lucrul mecanic al ı̂ncărcărilor exterioare Wext (vezi relaţia
(2.19)). În cazul general al unui corp liniar elastic, energia de defor-
maţie are expresia [4, 5, 8, 9, 10]
Z
1
Πdef = (σx εx + σy εy + σz εz +
Ω 2 (4.7)
+τxy γxy + τyz γyz + τzx γzx ) dΩ.
108 Capitolul 4

În ceea ce priveşte lucrul mecanic al ı̂ncărcărilor exterioare, el poate


fi scris ca o sumă a lucrurilor mecanice efectuate de diferitele cate-
gorii de forţe care acţionează asupra corpului:

Wext = Wb + Ws + Wp . (4.8)

Mărimile din relaţia de mai sus au următoarea semnificaţie: Wb


este lucrul mecanic al forţelor volumice, Ws este lucrul mecanic al
forţelor de suprafaţă, iar Wp este lucrul mecanic al forţelor punc-
tuale (sau concentrate). Primele două categorii de ı̂ncărcări le-am
ı̂ntâlnit deja ı̂n §4.1. În schimb, forţele punctuale nu au fost incluse
ı̂n sistemul de ecuaţii care descrie deformarea corpurilor elastice.
Vom vedea ceva mai jos de unde provine incapacitatea modelului
diferenţial de a manevra astfel de ı̂ncărcări. Însă ı̂nainte de aceasta
ne vom ocupa de expresiile lui Wb şi Ws .
Cu ajutorul componentelor bx , by şi bz ale densităţii spaţiale a
ı̂ncărcărilor volumice, ı̂l putem scrie pe Wb sub forma
Z

Wb = (bx u + by v + bz w) dΩ. (4.9)


În mod asemănător, pentru Ws putem scrie relaţia


Z

Ws = (sx u + sy v + sz w) dΣ, (4.10)


Σs

ı̂n care sx , sy şi sz sunt componentele densităţii superficiale a


ı̂ncărcărilor care acţionează pe porţiunea Σs a frontierei corpului.
Să vedem acum de ce lipsesc forţele punctuale din sistemul
de ecuaţii prezentat ı̂n §4.1. Motivul absenţei lor rezidă ı̂n faptul
că operatorii diferenţiali nu pot surprinde efectul unor ı̂ncărcări a
căror zonă de aplicare se reduce la un punct (ı̂n realitate, forţele
acţionează ı̂ntotdeauna pe suprafeţe sau volume finite, ı̂nsă uneori
acestea sunt atât de restrânse ı̂ncât pot fi considerate punctiforme).
Includerea unor forţe concentrate ı̂n sistemul de ecuaţii cu deri-
vate parţiale conduce la apariţia unor singularităţi care distrug pro-
prietăţile de continuitate şi derivabilitate ale funcţiilor din model
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 109

(propriu-zis, sistemul de ecuaţii ar deveni neviabil, fiindcă este in-


corect să aplicăm un operator de derivare unei funcţii care nu este
diferenţiabilă ı̂n toate punctele domeniului Ω).
Ne putem ı̂ntreba atunci pe bună dreptate: dacă ı̂ncărcările
punctuale nu pot fi manevrate prin sistemul de ecuaţii cu deri-
vate parţiale, cum de pot apărea totuşi ı̂ntr-un model cu elemente
finite? Obţinem răspunsul la această ı̂ntrebare dacă sesizăm o carac-
teristică esenţială a modelelor construite pornind de la teorema de
minim a energiei potenţiale elastice. Relaţiile (4.7), (4.9) şi (4.10),
precum şi aspectele discutate ı̂n capitolul 2 ne arată că energia
potenţială elastică este o mărime de tip integral. În consecinţă,
modelul cu elemente finite asociat va fi unul global, ı̂n sensul că
operează la nivelul unui domeniu şi nu ı̂n manieră localizată, aşa
cum se ı̂ntâmplă cu modelul diferenţial. Singularităţile introduse de
forţele punctuale vor fi atenuate prin efectul de mediere al integra-
lelor. Concluzionăm că modelul cu elemente finite este mai tolerant
decât cel diferenţial şi, din acest punct de vedere, mai flexibil. De
fapt, putem afirma că este chiar mai general, fiindcă acceptă o gamă
mai largă de ı̂ncărcări exterioare.
În cele ce urmează vom presupune că asupra corpului acţionează
un sistem de np forţe punctuale. Vom nota aceste forţe cu P~k (k =
1, 2, . . . , np ). Lucrul mecanic efectuat de ele va avea atunci expresia
n
p
X
Wp = (Px,k uk + Py,k vk + Pz,k wk ) , (4.11)
k=1

ı̂n care Px,k , Py,k şi Pz,k sunt componentele forţei P~k (k =
1, 2, . . . , np ), iar uk , vk şi wk sunt deplasările punctului ei de aplicaţie
ı̂n lungul axelor de coordonate.
Relaţiile (2.19) şi (4.8) ne permit să rescriem energia potenţială
elastică sub următoarea formă generală:
Π = Πdef − Wb − Ws − Wp . (4.12)
Termenii din membrul drept al lui (4.12) sunt definiţi de (4.7), (4.9),
(4.10) şi (4.11).
110 Capitolul 4

Acestea fiind spuse, suntem pregătiţi să trecem la construirea


modelului cu elemente finite al problemelor de elasticitate.
Presupunem că domeniul Ω a fost discretizat ı̂n nelem elemente
finite spaţiale de un tip oarecare. Notăm cu nnod numărul total
al nodurilor din reţea. Admitem că discretizarea s-a făcut ı̂n aşa
fel ı̂ncât ı̂n punctul de aplicare al fiecărei forţe concentrate P~k
(k = 1, 2, . . . , np ) există un nod. Vom vedea că respectarea acestei
condiţii are drept consecinţă simplificarea expresiei lucrului meca-
nic Wp .
O etapă esenţială ı̂n aplicarea MEF pentru rezolvarea numerică
a unei probleme este construirea aproximantelor elementale ale ne-
cunoscutelor. În cazul problemelor de elasticitate, mărimile care
trebuie aproximate sunt:

• componentele u, v şi w ale câmpului vectorilor deplasare;

• deformaţiile εx , εy , εz , γxy , γyz şi γzx ;

• tensiunile σx , σy , σz , τxy , τyz şi τzx .

Începem prin a ne ocupa de necunoscutele primare u, v şi w.


Ele fiind componentele unei mărimi de tip vectorial, le vom apro-
xima prin relaţii de tipul (3.47). Putem scrie respectivele ecuaţii sub
următoarea formă matriceală expandată (vezi discuţia din §3.4):
n o ” —
dˆ(e) = N (e) {d} , e = 1, 2, . . . , nelem , (4.13)

ı̂n care n o ” —T
dˆ(e) = û(e) , v̂ (e) , ŵ(e) (4.14)
este un vector-coloană ce grupează aproximantele mărimilor u, v şi
w la nivelul unui element oarecare (e),

{d} = [u1 , v1 , w1 , u2 , v2 , w2 , . . . , unnod , vnnod , wnnod ]T (4.15)

este un vector-coloană ı̂n care


”
sunt
—
stocate ı̂n ordine valorile no-
(e)
dale ale lui u, v şi w, iar N este o matrice cu trei linii şi un
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 111
” —
număr de coloane egal cu triplul numărului total de noduri. N (e)
conţine, ı̂n anumite poziţii, funcţiile de formă asociate nodurilor
elementului (e), peste tot ı̂n rest având zerouri. Poziţiile ı̂n care se
află coeficienţii nenuli rezultă din matricea de conexiuni a reţelei.
Având construite aproximantele û(e) , v̂ (e) şi ŵ(e) ale componen-
telor câmpului vectorilor deplasare, le putem introduce ı̂n relaţiile
(4.2). Obţinem astfel aproximări elementale ale deformaţiilor εx , εy ,
εz , γxy , γyz şi γzx :

∂ û(e)
ε̂(e)
x = ,
∂x
∂ v̂ (e)
ε̂(e)
y = ,
∂y
∂ ŵ(e)
ε̂(e)
z = ,
∂z
(4.16)
(e) ∂ û(e) ∂ v̂ (e)
γ̂xy = + ,
∂y ∂x

(e) ∂ v̂ (e) ∂ ŵ(e)


γ̂yz = + ,
∂z ∂y

(e) ∂ ŵ(e) ∂ û(e)


γ̂zx = + ·
∂x ∂z

Dacă ţinem cont de (4.14), putem rescrie ecuaţiile (4.16) sub


următoarea formă matriceală:
 © n o
ε̂(e) = [g] dˆ(e) , e = 1, 2, . . . , nelem , (4.17)

ı̂n care
 © ” —T
ε̂(e) = ε̂(e) (e) (e) (e) (e) (e)
x , ε̂y , ε̂z , γ̂xy , γ̂yz , γ̂zx (4.18)
este un vector-coloană ce grupează aproximantele elementale ale
deformaţiilor, iar
112 Capitolul 4

2 3

∂x
0 0
6 7
6 ∂ 7
6
6
0 ∂y
0 7
7
6 ∂ 7
6
6
0 0 7
∂z 7
[g] = 6 7 (4.19)
6 ∂ ∂ 7
6 ∂y ∂x
0 7
6 7
6 ∂ ∂ 7
6 0 ∂z
7
∂y 5
4
∂ ∂
∂z
0 ∂x

este aşa-numita matrice a gradienţilor. Liniile ei conţin operatori de


derivare
n o care acţionează asupra componentelor vectorului-coloană
dˆ(e) . (4.13) şi (4.17) permit explicitarea aproximantelor elemen-
tale ale deformaţiilor ca dependenţe de deplasările nodale:
 © ” —
ε̂(e) = B (e) {d} , e = 1, 2, . . . , nelem , (4.20)

unde
” — ” —
B (e) = [g] N (e) (4.21)
este o matrice cu şase linii şi un număr de coloane egal cu triplul
numărului total de noduri. Ea conţine, ı̂n anumite poziţii, derivate
spaţiale ale funcţiilor de formă ale elementului (e), peste tot ı̂n rest
având zerouri. Poziţiile ı̂n care se află coeficienţii nenuli rezultă din
matricea de conexiuni a reţelei.
În sfârşit, având determinate aproximantele deformaţiilor, le
putem introduce ı̂n legea lui Hooke (4.4). Obţinem astfel aproximări
elementale ale tensiunilor σx , σy , σz , τxy , τyz şi τzx :

E (e) ” — ” —©
σ̂x(e) = 1 − ν (e)
ε̂ (e)
x + ν (e)
ε̂ (e)
y + ε̂ (e)
z ,
[1 + ν (e) ] [1 − 2ν (e) ]
E (e) ” — ” —©
σ̂y(e) = (e) (e)
1 − ν (e) ε̂(e)
y +ν
(e)
ε̂(e) (e)
z + ε̂x ,
[1 + ν ] [1 − 2ν ]
E (e) ” — ” —©
σ̂z(e) = 1 − ν (e)
ε̂ (e)
z + ν (e)
ε̂ (e)
x + ε̂ (e)
y ,
[1 + ν (e) ] [1 − 2ν (e) ]
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 113

(e) E (e) (e)


τ̂xy = (e)
γ̂xy ,
2 [1 + ν ]

(e) E (e)
τ̂yz = γ̂ (e) , (4.22)
2 [1 + ν (e) ] yz

(e) E (e)
τ̂zx = γ̂ (e) .
2 [1 + ν (e) ] zx
În relaţiile de mai sus, E (e) şi ν (e) sunt modulul lui Young, respec-
tiv coeficientul lui Poisson corespunzătoare elementului (e). Aceste
mărimi nu trebuie să fie neapărat identice pentru toate elementele
reţelei. MEF ne permite aşadar să modelăm cu uşurinţă compor-
tarea elastică a unor corpuri neomogene.
Dacă ţinem cont de (4.18), putem rescrie ecuaţiile (4.22) sub
următoarea formă matriceală:
 © ” — ©
σ̂ (e) = C (e) ε̂(e) , e = 1, 2, . . . , nelem , (4.23)
ı̂n care  © ” —T
σ̂ (e) = σ̂x(e) , σ̂y(e) , σ̂z(e) , τ̂xy
(e) (e)
, τ̂yz (e)
, τ̂zx (4.24)
este un vector-coloană ce grupează aproximantele elementale ale
tensiunilor, iar
2 3
1−ν (e) ν (e) ν (e)
(e) 1−2ν (e) 1−2ν (e)
0 0 0
6 1−2ν 7
6 7
6 ν (e) 1−ν (e) ν (e) 7
6
1−2ν (e) 1−2ν (e) 1−2ν (e)
0 0 0 7
6 7
6 (e) 7
(e) 6 ν ν (e) 1−ν (e) 7
”
(e)
— E 6 1−2ν (e) 1−2ν (e) 1−2ν (e)
0 0 0 7
C = 6
(e) 6
7 (4.25)
1+ν 6 0 0 0 1
0 0
7
7
6 2 7
6 7
6 1 7
6 0 0 0 0 2
0 7
4 5
1
0 0 0 0 0 2
este aşa-numita matrice constitutivă elastică a elementului (e).
Dispunem acum de aproximantele elementale ale tuturor ne-
cunoscutelor problemei. Putem merge mai departe, ı̂nlocuindu-le
ı̂n expresia (4.12) a energiei potenţiale elastice. Vom obţine astfel
o aproximare a lui Π care depinde numai de deplasările nodale:
114 Capitolul 4

Π → Π̂ (u1 , v1 , w1 , u2 , v2 , w2 , . . . , unnod , vnnod , wnnod ) . (4.26)

Pentru a vedea care este expresia lui Π̂, vom lua separat fiecare
termen din membrul drept al lui (4.12) şi ı̂i vom construi aproxi-
marea de tip element finit.
Începem cu energia de deformaţie Πdef dată de relaţia (4.7).
Aplicând proprietatea de aditivitate a integralei ı̂n raport cu dome-
niul, obţinem următoarea aproximare a lui Πdef :
nX
elem
(e)
Π̂def = Π̂def , (4.27)
e=1

ı̂n care
Z
(e) 1 ” (e) (e)
Π̂def = σ̂ ε̂ + σ̂y(e) ε̂(e) (e) (e)
y + σ̂z ε̂z +
Ω(e) 2 x x (4.28)
—
(e) (e) (e) (e) (e) (e)
+τ̂xy γ̂xy + τ̂yz γ̂yz + τ̂zx γ̂zx dΩ

este contribuţia unui element oarecare (e). Am notat cu Ω(e) dome-


niul spaţial ocupat de elementul (e).
Cu ajutorul lui (4.18) şi (4.24), putem rescrie (4.28) sub formă
matriceală: Z
(e) 1  (e) ©T  (e) ©
Π̂def = (e) ε̂ σ̂ dΩ. (4.29)
Ω 2
Înlocuind ı̂n (4.29) aproximantele (4.23) şi (4.20), obţinem urmă-
toarea expresie a energiei de deformaţie pentru elementul (e):
Z 
(e) T 1 ” (e) —T ” (e) — ” (e) —
Π̂def = {d} B C B dΩ {d} . (4.30)
Ω(e) 2
Fiindcă deplasările nodale sunt mărimi asociate unei mulţimi dis-
crete de puncte (nodurile reţelei), vectorul-coloană {d} poate fi pla-
sat ı̂n afara expresiei de integrare.
Revenind cu (4.30) ı̂n (4.27), găsim aproximarea de tip element
finit a energiei de deformaţie Πdef :
!
elem Z
nX
T 1 ” (e) —T ” (e) — ” (e) —
Π̂def = {d} B C B dΩ {d} . (4.31)
e=1 Ω(e) 2
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 115

Lucrul mecanic al forţelor volumice definit de relaţia (4.9)


fiind tot o mărime de tip integral, poate fi aproximat ı̂n manieră
asemănătoare: n X
elem
(e)
Ŵb = Ŵb , (4.32)
e=1

unde
Z h i
(e)
Ŵb = b̂(e)
x û
(e)
+ b̂(e)
y v̂
(e)
+ b̂(e)
z ŵ
(e)
dΩ (4.33)
Ω(e)

este contribuţia unui element oarecare (e). În (4.33) am notat cu


b̂(e) (e)
x , b̂y şi b̂(e)
z aproximantele componentelor forţei volumice aso-
ciate elementului (e). Dacă această forţă este constantă ı̂n domeniul
Ω(e) , mărimile b̂(e) (e) (e)
x , b̂y şi b̂z sunt chiar componentele ei. Se poate
ı̂ntâmpla ı̂nsă ca forţa volumică să se modifice de la un punct la
altul. În astfel de situaţii, b̂(e) (e) (e)
x , b̂y şi b̂z se construiesc ca aproxi-
mante de tip element finit, folosind valorile forţei volumice ı̂n noduri
(vezi [9, 10] pentru detalii suplimentare).
Cu ajutorul lui (4.14), putem rescrie (4.33) sub formă matri-
ceală: Z n oT n o
Ŵb = (e) dˆ(e)
(e)
b̂(e) dΩ, (4.34)

unde n o h iT
b̂(e) = b̂(e) (e) (e)
x , b̂y , b̂z (4.35)
este un vector-coloană ce grupează aproximantele elementale ale
componentelor forţei volumice. Înlocuind (4.13) ı̂n (4.34), obţinem
următoarea expresie a lucrului mecanic al forţelor volumice asociate
elementului (e):
Z
” —T n o
(e)
Ŵb = {d}T N (e) b̂(e) dΩ. (4.36)
Ω(e)

Revenind cu (4.36) ı̂n (4.32), găsim aproximarea de tip element


finit a lui Wb :
!
elem Z
nX ” — n o
T (e) T (e)
Ŵb = {d} N b̂ dΩ . (4.37)
e=1 Ω(e)
116 Capitolul 4

Lucrul mecanic al forţelor de suprafaţă definit de (4.10) poate


fi aproximat astfel:
nX
elem

Ŵs = Ŵs(e) , (4.38)


e=1

unde
Z
” —
Ŵs(e) = (e)
ŝ(e)
x û
(e)
+ ŝ(e)
y v̂
(e)
+ ŝ(e)
z ŵ
(e)
dΣ (4.39)
Σs

este contribuţia unui element oarecare (e). Am notat cu Σ(e) s


porţiunea din Σs care revine elementului (e). Evident, dacă acesta
nu are nici o regiune comună cu Σs , suprafaţa Σ(e) s este o mulţime
(e) (e) (e) (e)
vidă, iar Ŵs se anulează. Mărimile ŝx , ŝy şi ŝz sunt aproximante
ale componentelor forţei de suprafaţă care acţionează asupra ele-
mentului (e). Observaţiile pe care le-am făcut ı̂n legătură cu b̂(e) x ,
b̂(e)
y şi b̂ (e)
z rămân valabile şi pentru ŝ (e)
x , ŝ (e)
y şi ŝ (e)
z .
Cu ajutorul lui (4.14), putem rescrie (4.39) sub formă matri-
ceală: Z n oT  ©
Ŵs = (e) dˆ(e)
(e)
ŝ(e) dΣ, (4.40)
Σs

unde  © ” —T
ŝ(e) = ŝ(e) (e) (e)
x , ŝy , ŝz (4.41)
este un vector-coloană ce grupează aproximantele elementale ale
componentelor forţei de suprafaţă. Înlocuind (4.13) ı̂n (4.40),
obţinem următoarea expresie a lucrului mecanic al forţelor de
suprafaţă asociate elementului (e):
Z
” —T  ©
Ŵs(e) = {d}T (e)
N (e) ŝ(e) dΣ. (4.42)
Σs

Revenind cu (4.42) ı̂n (4.38), găsim aproximarea de tip element


finit a lui Ws :
!
elem Z
nX ” —  ©
T (e) T (e)
Ŵs = {d} (e)
N ŝ dΣ . (4.43)
e=1 Σs
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 117

Ultimul termen din membrul drept al lui (4.12) este lucrul me-
canic al forţelor punctuale definit de (4.11). Observăm că el nu mai
este o mărime de tip integral, ci o sumă discretă. Pentru a-l in-
troduce ı̂n modelul cu elemente finite, ne vom folosi de faptul că
ı̂n punctul de aplicaţie al fiecărei forţe concentrate se află un nod.
Vom construi atunci un vector-coloană {P }, ı̂n care vom asocia
câte trei poziţii succesive fiecărui nod al reţelei. Dacă ı̂n respecti-
vul nod acţionează o forţă punctuală, cele trei poziţii vor găzdui
chiar componentele forţei. Dacă nodul nu are asociată nici o ase-
menea forţă, poziţiile corespunzătoare vor conţine zerouri. Aşadar,
vectorul-coloană {P } are structura

{P } = [Px,1 , Py,1 , Pz,1 , Px,2 , Py,2 , Pz,2 , . . . ,


(4.44)
Px,nnod , Py,nnod , Pz,nnod ]T .

Cu ajutorul lui şi al vectorului-coloană {d} definit de (4.15), lucrul


mecanic al forţelor punctuale poate fi exprimat sub formă matri-
ceală:
Ŵp = {d}T {P } . (4.45)
Am determinat astfel aproximările tuturor termenilor care in-
tervin ı̂n expresia energiei potenţiale elastice. Propriu-zis, prin
ı̂nlocuirea lor ı̂n (4.12), putem scrie

Π̂ = Π̂def − Ŵb − Ŵs − Ŵp (4.46)

sau, ı̂ntr-o formulare explicită,


!
elem Z
nX
T 1 ” (e) —T ” (e) — ” (e) —
Π̂ = {d} B C B dΩ {d} −
e=1 Ω(e) 2
!
elem Z
nX ” — n o
T (e) T (e)
− {d} N b̂ dΩ − (4.47)
e=1 Ω(e)
!
elem Z
nX ” —  ©
T (e) T
− {d} (e)
N (e)
ŝ dΣ − {d}T {P } .
e=1 Σs
118 Capitolul 4

(4.47) ne arată clar faptul că mărimea Π̂ nu mai conţine ca para-


metri nedeterminaţi decât deplasările nodale grupate ı̂n vectorul-
coloană {d}.
Noi ştim ı̂nsă că soluţia sistemului de ecuaţii cu derivate parţiale
prezentat ı̂n §4.1 realizează minimul lui Π. Vom căuta atunci o
aproximare a acestei soluţii impunând condiţia ca deplasările nodale
să minimizeze mărimea Π̂ definită de (4.47).
În acest scop, vom folosi teorema lui Lagrange, care ne dă
următoarea condiţie necesară de extrem pentru Π̂ (interpretată ca
o funcţie de mai multe variabile):
∂ Π̂ ∂ Π̂ ∂ Π̂
= 0, = 0, = 0,
∂ u1 ∂ v1 ∂ w1
∂ Π̂ ∂ Π̂ ∂ Π̂
= 0, = 0, = 0,
∂ u2 ∂ v2 ∂ w2 (4.48)
...

∂ Π̂ ∂ Π̂ ∂ Π̂
= 0, = 0, = 0.
∂ unnod ∂ vnnod ∂ wnnod
De fapt, (4.48) este un sistem de ecuaţii având ca necunoscute
deplasările nodale. Prin rezolvarea lui numerică putem determina
componentele vectorului-coloană {d} care minimizează mărimea Π̂.
Realizarea acestui deziderat face necesară deducerea unei forme ex-
plicite a sistemului (4.48).
Pentru a păstra concizia relaţiilor matematice, vom folosi un
operator matriceal de derivare definit ı̂n felul următor:
–
∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂ ∂
= , , , , , , ...,
∂ {d} ∂ u1 ∂ v1 ∂ w1 ∂ u2 ∂ v2 ∂ w2
™T (4.49)
∂ ∂ ∂
, , .
∂ unnod ∂ vnnod ∂ wnnod
După cum se observă, coeficienţii săi sunt derivate parţiale ı̂n raport
cu deplasările nodale. Ei acţionează asupra mărimii scalare căreia
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 119

i se aplică respectivul operator. De exemplu, (4.49) ne permite să


rescriem sistemul de ecuaţii (4.48) sub următoarea formă concisă:

∂ Π̂
= {0} , (4.50)
∂ {d}
ı̂n care {0} este un vector-coloană nul cu un număr de componente
egal cu triplul numărului total de noduri din reţea.
Operatorul matriceal de derivare ∂/∂ {d} are proprietăţi asemă-
nătoare cu ale derivatei parţiale clasice. Din (4.46) rezultă atunci

∂ Π̂ ∂ Π̂def ∂ Ŵb ∂ Ŵs ∂ Ŵp


= − − − · (4.51)
∂ {d} ∂ {d} ∂ {d} ∂ {d} ∂ {d}
Va trebui deci să explicităm fiecare termen din membrul drept al
lui (4.51) aplicând operatorul de derivare ∂/∂ {d} asupra relaţiilor
(4.31), (4.37), (4.43) şi (4.45).
Folosind formulele de derivare matriceală deduse ı̂n anexa A,
putem scrie imediat următoarele ecuaţii pentru evaluarea mărimilor
menţionate mai sus:
!
elem Z
nX
∂ Π̂def ” — ”
(e) T (e)
—”
(e)
—
= B C B dΩ {d} , (4.52)
∂ {d} e=1 Ω(e)

elem Z
nX — n o
∂ Ŵb ”
(e) T (e)
= N b̂ dΩ, (4.53)
∂ {d} e=1 Ω
(e)

elem Z
nX
∂ Ŵs ” — 
(e) T (e)
©
= N ŝ dΣ, (4.54)
∂ {d} e=1 Σs
(e)

∂ Ŵp
= {P } . (4.55)
∂ {d}
(4.51) - (4.55) permit rescrierea sistemului (4.50) sub forma

[K] {d} = {F } , (4.56)

unde
120 Capitolul 4

nX
elem ” —
[K] = K (e) , (4.57)
e=1
nX
elem  ©
{F } = {P } + F (e) , (4.58)
e=1
Z
” — ” —T ” —” —
K (e) = B (e) C (e) B (e) dΩ, (4.59)
Ω(e)
Z Z
 © ” —T n o ” —T  ©
F (e) = N (e) b̂(e) dΩ + (e)
N (e) ŝ(e) dΣ. (4.60)
Ω(e) Σs
(4.56) se numeşte sistem de ecuaţii global (sau sistem de ecuaţii
nodale). Numele său se justifică prin faptul că descrie răspunsul
ı̂ntregii reţele de elemente finite. Matricile şi vectorii-coloană
din structura lui (4.56) au de asemenea denumiri consacrate:
[K] – matricea globală de rigiditate;
{F } – vectorul global al forţelor ;
{d}
” —
– vectorul gradelor de libertate nodale;
(e)

K © – matricea de rigiditate a elementului (e);
F (e) – vectorul forţelor asociate elementului (e).
Teminologia de mai sus ı̂şi are explicaţia ı̂n analogia dintre sis-
temul (4.56) şi formula care descrie comportarea mecanică a unui
resort liniar. Din perspectiva acestei analogii, matricea [K] joacă
rolul constantei elastice a resortului (cunoscută şi sub numele de
rigiditate), vectorul-coloană {F } este echivalentul forţei exterioare
care solicită resortul, iar {d} reprezintă elongaţia.
Este important să subliniem unele proprietăţi deosebit de avan-
tajoase ale sistemului de ecuaţii global.
În primul rând, să remarcăm maniera repetitivă ı̂n care pot
fi construite matricea globală de rigiditate şi vectorul global al
forţelor. Într-adevăr, din (4.57) se constată că matricea [K] re-
zultă prin ı̂nsumarea unor contribuţii elementale. La fel, (4.58) ne
arată că vectorul-coloană {F } poate fi asamblat la rândul său din
termeni asociaţi elementelor individuale. Face excepţie vectorul-
coloană {P }, care trebuie construit printr-o procedură de asam-
blare la nivel de noduri şi apoi adunat la {F } (totuşi, aceasta este
la fel de repetitivă ca şi asamblarea la nivel de elemente).
Modelul cu elemente finite al problemelor de elasticitate 121

O altă caracteristică pozitivă a sistemului de ecuaţii (4.56) este


legată
”
de procedura
—  ©
folosită pentru evaluarea contribuţiilor elemen-
(e) (e)
tale K şi F . Relaţiile (4.59) şi (4.60) ne arată că acestea
sunt integrale definite pe domeniile ocupate de elementele indivi-
duale sau pe frontierele lor. În capitolul 3 am văzut că orice element
poate fi construit pornind de la un părinte” de formă foarte simplă.

Devine atunci posibil transferul operaţiei de integrare din spaţiul
real ı̂n spaţiul coordonatelor normalizate ale părintelui” (ı̂n care

forma domeniului de integrare este regulată şi, lucrul cel mai impor-
tant, ı̂ntotdeauna aceeaşi). Programele MEF folosesc fără excepţie
această tehnică, fiindcă ea le permite să trateze ı̂n manieră unitară
elementele reţelei, indiferent de forma lor reală. Pentru calculul inte-
gralelor din relaţiile (4.59) şi (4.60) sunt utilizate procedee numerice
(formule de cuadratură de tip Gauss, Newton-Cotes, Simpson etc.
[3, 4, 5, 8, 9, 10]).
În sfârşit, să mai observăm faptul că matricea globală de rigi-
ditate este simetrică (vezi relaţiile (4.57) şi (4.59)). Am evidenţiat
această proprietate a sistemului de ecuaţii global şi ı̂n exemplul tra-
tat ı̂n capitolul 1. Acum ne dăm seama că ea este o caracteristică
generală a modelelor cu elemente finite pentru probleme de elasti-
citate. Am menţionat cu prilejul rezolvării numerice a problemei-
exemplu din capitolul 1 că matricea globală de rigiditate mai este şi
de tip bandă (ı̂n sensul că are toţi coeficienţii nenuli grupaţi ı̂ntr-o
fâşie situată de o parte şi de alta a diagonalei). Programele MEF
vor putea atunci să stocheze ı̂n memorie doar partea utilă a lui
[K] (ı̂n general, este păstrată semibanda superioară). Prin aceasta,
ele economisesc resursele calculatorului şi câştigă ı̂n viteză, fiindcă
evită efectuarea operaţiilor ı̂n care intervin coeficienţi nuli ai ma-
tricii globale de rigiditate.
O problemă foarte importantă pe care trebuie să o discutăm
este aceea a introducerii condiţiilor la limită de tip deplasare ı̂n
modelul cu elemente finite. Într-adevăr, dacă analizăm etapele par-
curse până acum ı̂n vederea construirii sistemului de ecuaţii glo-
bal, constatăm că restricţiile de mişcare (4.5) nu se reflectă nicăieri
122 Capitolul 4

ı̂n demersul nostru. Din această cauză, modelul cu elemente finite


obţinut suferă de o nedeterminare matematică. Propriu-zis, matri-
cea [K] este singulară, deci sistemul (4.56) are o infinitate de soluţii.
Această situaţie evidenţiază o realitate fizică: prin neimpunerea nici
unei restricţii de mişcare, reţeaua de elemente finite poate fi depla-
sată ca un rigid ı̂n orice poziţie a spaţiului (cu alte cuvinte, putem
obţine o infinitate de soluţii valide ale lui (4.56) prin simpla adu-
nare a componentelor unui vector de translaţie arbitrar la o soluţie
particulară).
În metoda elementelor finite, procedura de impunere a con-
diţiilor la limită de tip deplasare operează asupra nodurilor care
se află pe porţiunea Σs a frontierei. Cade ı̂n sarcina analistu-
lui specificarea restricţiilor de mişcare pentru respectivele noduri.
Totuşi, trebuie să remarcăm faptul că aproximantele (4.13) ale com-
ponentelor câmpului vectorilor deplasare extind efectul restricţiilor
nodale asupra unor ı̂ntregi porţiuni de pe frontieră. Constatăm ast-
fel că, deşi operează la nivelul nodurilor, strategia adoptată de MEF
reflectă caracterul de suprafaţă al condiţiilor (4.5).
Exemplele din capitolele 1 şi 2 ne-au permis să prezentăm ma-
niera practică ı̂n care se introduc restricţiile de mişcare ı̂ntr-un
model cu elemente finite. În esenţă, procedura se reduce la a su-
prima din sistemul (4.56) ecuaţiile asociate deplasărilor nodale
restricţionate. Rezultă astfel un sistem redus care nu mai suferă
de nici o nedeterminare matematică. Pentru rezolvarea lui nume-
rică, programele MEF folosesc de regulă variante ale algoritmului
de eliminare Gauss [3, 4, 5, 8, 9, 10]).
Soluţia lui (4.56) este reprezentată de vectorul-coloană {d} care
minimizează cantitatea Π̂. Cu ajutorul lui şi al formulelor de apro-
ximare (4.13), (4.20), respectiv (4.23), se pot obţine ı̂n continuare
valorile necunoscutelor problemei ı̂n orice punct al domeniului de
analiză. Într-o primă etapă, se nı̂nlocuieşte
o
{d} ı̂n (4.13). Rezultă
astfel aproximantele elementale dˆ (e)
ale componentelor câmpului
vectorilor deplasare. De asemenea,prin©ı̂nlocuirea lui {d} ı̂n (4.20)
se obţin aproximantele elementale ε̂(e) ale deformaţiilor. În etapa
Probleme bidimensionale de elasticitate 123
 ©
finală, se introduc vectorii-coloană ε̂(e) ı̂n (4.23). Rezultă astfel
 ©
aproximantele elementale σ̂ (e) ale tensiunilor. În general, progra-
mele MEF comerciale stochează rezultatele numerice ale analizei ı̂n
fişiere pe disc, dar le reprezintă şi sub forma unor diagrame (care
pot fi vizualizate pe ecran sau tipărite la imprimantă). Folosirea
unei interfeţe grafice simplifică mult interpretarea datelor de ieşire.
Discuţia de mai sus a urmărit evidenţierea principalelor carac-
teristici ale procesului de rezolvare numerică a problemelor de elas-
ticitate prin metoda elementelor finite. Din dorinţa de a păstra
generalitatea expunerii, am considerat cazul deformării corpurilor
tridimensionale. În practică, inginerii mecanici ı̂ntâlnesc totuşi des-
tul de des probleme de elasticitate mai particulare, a căror tratare
spaţială se dovedeşte greoaie sau ineficientă. În paragraful următor
vom descrie trei tipuri de asemenea probleme care se pot reduce la
modele cu elemente finite bidimensionale.

4.3 Probleme bidimensionale de


elasticitate
Se ı̂ntâmplă frecvent să ı̂ntâlnim probleme de elasticitate ale
căror necunoscute depind de numai două coordonate spaţiale. De
exemplu, sunt situaţii ı̂n care vectorii deplasare, deformaţiile şi ten-
siunile din corp depind numai de coordonatele x şi y, dar nu depind
de z. Domeniul de analiză Ω asociat unor astfel de probleme va avea
numai două dimensiuni. Drept consecinţă, şi modelul cu elemente
finite va trebui să utilizeze elemente triunghiulare sau patrulatere
(de felul celor prezentate ı̂n capitolul 3).
Este foarte important ca analiştii să identifice corect problemele
practice pe care le pot asimila unor cazuri bidimensionale. Din acest
punct de vedere, lucrurile nu sunt ı̂ntotdeauna foarte clare. Ambi-
guitatea ı̂şi are originea ı̂n principal ı̂n faptul că multe probleme cu
care se confruntă inginerii nu pot fi considerate ca riguros bidimen-
sionale. În astfel de situaţii, analiştii cu oarecare experienţă caută
124 Capitolul 4

să evalueze erorile pe care le-ar introduce utilizarea unui model bi-
dimensional. Ei vor adopta un astfel de model numai dacă abaterile
estimate se ı̂ncadrează ı̂ntr-un interval acceptabil. Pentru a fi ca-
pabili să aprecieze ı̂n mod realist aceste erori, analiştii trebuie să
posede suficiente informaţii despre problemele bidimensionale stan-
dard din teoria elasticităţii.
Iată de ce am considerat oportună includerea unui paragraf con-
sacrat prezentării caracteristicilor esenţiale ale următoarelor tipuri
de probleme bidimensionale ce apar mai frecvent ı̂n aplicaţii:
• probleme de stare plană de tensiuni;

• probleme de stare plană de deformaţii;

• probleme cu simetrie axială.


Spaţiul limitat nu ne permite să descriem ı̂n toate detaliile modelele
cu elemente finite asociate. Vom discuta numai particularităţile care
individualizează respectivele probleme bidimensionale şi, mai ales,
vom indica unele cazuri practice pe care le putem asimila lor.

4.3.1 Probleme de stare plană de tensiuni


Considerăm un corp subţire de tip placă plană (fig. 4.2) supus
unor ı̂ncărcări orientate paralel cu feţele sale. Presupunem că res-
pectivele ı̂ncărcări sunt repartizate uniform pe grosime.
Vom numi plan median locul geometric al punctelor situate la
egală distanţă de feţele plăcii. Pentru descrierea matematică a de-
formării elastice a unui corp de felul celui din figura 4.2 folosim un
sistem de coordonate carteziene ortogonale ale cărui axe x şi y se
află ı̂n planul median.
Particularităţile geometrice şi mecanice menţionate mai sus, ne
conduc la concluzia că starea de tensiuni şi deformaţii este aceeaşi
ı̂n toate punctele amplasate de-a lungul unei normale la planul me-
dian. Cu alte cuvinte, punctele aflate ı̂n planul median sunt repre-
zentative din acest punct de vedere pentru toate particulele aflate
Probleme bidimensionale de elasticitate 125

~s y
=
h
=

x Plan median

Figura 4.2: Placă plană subţire aflată ı̂n stare plană de tensiuni

pe normalele corespondente. Deformarea elastică a plăcii poate fi


deci modelată ı̂n manieră bidimensională, folosind numai secţiunea
mediană.
Sub aspect matematic, observaţiile de mai sus sunt echivalente
cu faptul că deformaţiile şi tensiunile nu depind de coordonata z
(ele sunt funcţii numai de x şi y). În plus, caracteristicile sistemu-
lui de forţe exterioare au drept consecinţă anularea unora dintre
deformaţii şi tensiuni ı̂n toate punctele plăcii:
γyz = 0, γzx = 0, (4.61)
σz = 0, τyz = 0, τzx = 0. (4.62)
Relaţiile (4.61) - (4.62) definesc aşa-numita stare plană de tensiuni.
Modelul cu elemente finite al problemelor de stare plană de
tensiuni este mai simplu decât cel prezentat ı̂n §4.2. Aceasta dato-
rită faptului că numărul necunoscutelor este mult mai mic (o serie
ı̂ntreagă de deformaţii şi tensiuni fiind nule, calculul lor nu-şi mai
are sensul).  ©
De exemplu, vectorul-coloană σ̂ (e) are acum următoarea
structură:
126 Capitolul 4

 © ” —T
σ̂ (e) = σ̂x(e) , σ̂y(e) , τ̂xy
(e)
. (4.63)
Observăm că ı̂n el nu mai sunt stocate

decât
©
tensiunile nenule (vezi
(e)
relaţiile (4.62)). Vectorul-coloană ε̂ se prezintă sub o formă
corespunzător redusă:
 © ” —T
ε̂(e) = ε̂(e) (e) (e)
x , ε̂y , γ̂xy . (4.64)
Să remarcăm faptul că ı̂n structura lui nu intră deformaţia ε̂(e) z ,
deşi ea este ı̂n general diferită de zero (vezi relaţiile (4.61)). Acest
lucru se explică prin faptul că ı̂ngroşarea sau subţierea plăcii nu
are efect energetic, ca urmare a anulării tensiunii
 ©
σ̂z(e) . În concluzie,
introducerea lui ε̂(e)
z ı̂n vectorul-coloană ε̂
(e)
ar fi un balast pen-
tru modelul cu elemente finite. Oricum, după evaluarea tensiunilor
nenule, deformaţia ε̂(e)
z poate fi determinată cu următoarea relaţie
(obţinută prin inversarea legii lui Hooke generale):
ν (e) ” (e) —
ε̂(e)
z = − σ̂ + σ̂ (e)
. (4.65)
E (e) x y

Matricea constitutivă elastică asociată problemelor de stare


plană de tensiuni are structura
2 3
1 ν (e)
(e) 1−ν (e)
0
(e) 6 1−ν 7
” — E 6 7
C (e) = 6 ν (e) 1
0 7 . (4.66)
1 + ν (e) 4 1−ν (e) 1−ν (e) 5
1
0 0 2

Sistemul de ecuaţii global care se obţine prin aplicarea MEF


are tot o formă de tipul (4.56). Trebuie să reţinem ı̂nsă faptul că
ı̂n vectorul-coloană {d} nu mai sunt stocate decât deplasările u şi
v ale nodurilor:
{d} = [u1 , v1 , u2 , v2 , . . . , unnod , vnnod ]T . (4.67)
Pentru a ı̂nţelege de ce nu este necesară utilizarea deplasărilor no-
dale pe direcţia axei z, este suficient să ne reamintim că discreti-
zarea se realizează exclusiv ı̂n planul median al plăcii (folosind ele-
mente finite triunghiulare sau patrulatere), iar particulele situate
Probleme bidimensionale de elasticitate 127

ı̂n această secţiune au deplasări w nule. În plus, pentru calculul


deformaţiilor ε̂(e) (e) (e)
x , ε̂y şi γ̂xy avem nevoie numai de aproximantele
deplasărilor u şi v (vezi relaţiile (4.16)).
Integralele de volum sau de suprafaţă care intră ı̂n structura
matricii globale de rigiditate şi a vectorului global al forţelor (vezi
(4.57) - (4.60)) se reduc acum la integrale de arie, respectiv de
contur ı̂nmulţite cu grosimea h a plăcii (fig. 4.2).
Problema stării plane de tensiuni, aşa cum este ea formulată ı̂n
teoria elasticităţii, se dovedeşte restrictivă. Se ı̂ntâmplă destul de
rar ca o aplicaţie practică să aibă toate caracteristicile geometrice
şi mecanice menţionate la ı̂nceputul acestui paragraf.
De exemplu, sunt situaţii ı̂n care grosimea plăcii nu este perfect
uniformă. Din această cauză, chiar dacă toate celelalte condiţii ale
problemei sunt respectate, relaţiile (4.61) - (4.62) nu mai sunt ri-
guros valabile. Cade ı̂n sarcina analistului să evalueze importanţa
variaţiilor de grosime şi gradul ı̂n care ele perturbă starea plană de
tensiuni. În funcţie de nivelul estimat al erorilor şi de obiectivele
sale, utilizatorul poate adopta un model bidimensional aproximativ
sau un model tridimensional mai riguros. De fapt, majoritatea pro-
gramelor MEF comerciale admit construirea unor modele de stare
plană de tensiuni ı̂n care grosimea elementelor nu este uniformă.
O altă situaţie delicată este aceea ı̂n care forţele care solicită
placa nu sunt riguros paralele cu planul ei median. Din nou, ana-
listul trebuie să evalueze cu atenţie importanţa tensiunilor normale
induse de componentele neplanare ale ı̂ncărcărilor (ı̂n principal prin
raportare la tensiunile σx , σy şi τxy ). Un model bidimensional se do-
vedeşte acceptabil numai dacă perturbaţiile constatate sunt mici.
În sfârşit, mulţi utilizatori de programe MEF ı̂şi pun ı̂ntrebarea:
când putem considera că o placă este cu adevărat subţire? Altfel
spus, există vreo limită dincolo de care o placă trebuie modelată
ca un corp tridimensional? Majoritatea analiştilor experimentaţi
admit că ipotezele stării plane de tensiuni sunt bine aproximate atât
timp cât raportul dintre grosimea plăcii şi cea mai mică dimensiune
planară a acesteia este inferior lui 1/10. La valori mai mari ale
128 Capitolul 4

respectivului raport, starea de tensiuni şi deformaţii din corpul real


se ı̂ndepărtează din ce ı̂n ce mai mult de condiţiile (4.61) - (4.62),
astfel ı̂ncât devine necesară adoptarea unui model mai precis (de
exemplu, pot fi utilizate elemente finite de tip placă groasă [11] sau
chiar elemente finite tridimensionale).

4.3.2 Probleme de stare plană de deformaţii


Un corp se află ı̂n stare plană de deformaţii dacă toate parti-
culele sale au deplasări paralele cu un acelaşi plan numit planul
problemei şi, ı̂n plus, deplasările particulelor situate de-a lungul
unei normale oarecare la acest plan sunt egale. Pentru a descrie
deformarea elastică a unui asemenea corp, vom folosi un sistem
de coordonate carteziene ortogonale ale cărui axe x şi y se află ı̂n
planul problemei.
Starea plană de deformaţii este imposibil de obţinut ı̂n prac-
tică. Se poate ı̂ntâmpla cel mult să ı̂ntâlnim situaţii care se apropie
suficient de bine de condiţiile enumerate mai sus. Un astfel de exem-
plu, este cel al unui corp cilindric foarte lung, cu secţiune transver-
sală oarecare, supus unor ı̂ncărcări uniform distribuite de-a lungul
generatoarei şi orientate perpendicular faţă de aceasta (fig. 4.3). La
o distanţă suficient de mare de capetele cilindrului, se poate con-
sidera că ipotezele stării plane de deformaţii sunt bine aproximate.
În general, sunt asimilate unor stări plane de deformaţii proble-
mele ı̂n care sunt implicate corpuri de lungime mare şi secţiune
transversală practic constantă, supuse acţiunii unor ı̂ncărcări uni-
form distribuite ı̂n lungul generatoarei şi orientate perpendicular pe
aceasta (de exemplu, barajele solicitate de presiunea apei din lacul
de acumulare, rolele cilindrice ale laminoarelor etc.).
Datorită faptului că deplasările particulelor situate pe aceeaşi
normală la planul coordonatelor x, y sunt identice şi perpendiculare
pe axa z, lungimea corpului nu influenţează soluţia problemei. De
fapt, se constată că secţiunile transversale ale corpului sunt perfect
echivalente din punct de vedere al stării de tensiuni şi deformaţii.
Probleme bidimensionale de elasticitate 129

~s

Planul problemei

Figura 4.3: Cilindru lung aflat ı̂n stare plană de deformaţii


130 Capitolul 4

Din această cauză, programele MEF ignoră pur şi simplu lungi-
mea corpurilor aflate ı̂n stare plană de deformaţii. Utilizatorul tre-
buie aşadar să discretizeze doar o secţiune transversală, folosind
elemente finite bidimensionale.
Ca urmare a particularităţilor menţionate mai sus, componen-
tele u şi v ale câmpului vectorilor deplasare nu depind de coordo-
nata z, iar componenta w este identic nulă pentru toate particulele
corpului:
u = u(x, y), v = v(x, y), w = 0. (4.68)
Din (4.68) şi (4.2) constatăm imediat că o parte dintre deformaţii
sunt nule:
εz = 0, γyz = 0, γzx = 0. (4.69)
Mai departe, din (4.69) şi legea lui Hooke (4.4) rezultă că şi două
tensiuni tangenţiale sunt egale cu zero:
τyz = 0, τzx = 0. (4.70)
Condiţiile (4.68) - (4.70) caracterizează sub aspect matematic
starea plană de deformaţii.
Datorită anulării unora dintre necunoscute, modelul cu elemente
finite asociat problemelor de stare plană de deformaţii ©
este

mai ©
sim-
(e) (e)
plu decât cel prezentat ı̂n §4.2. Vectorii-coloană σ̂ şi ε̂ sunt
formal identici cu cei corespunzători stării plane de tensiuni (vezi
(4.63) - (4.64)). Este important să reţinem ı̂nsă că asemănarea este
pur matematică.
 ©
De fapt, se observă imediat că vectorul-coloană
σ̂ (e) nu include tensiunea σ̂z(e) , deşi ea este ı̂n general diferită de
zero (vezi (4.70)). Acest lucru se explică prin faptul că ea nu are
efect energetic, ca urmare a anulării deformaţiei corespunzătoare  ©
ε̂(e)
z (vezi (4.69)). Introducerea lui σ̂z
(e)
ı̂n vectorul-coloană σ̂ (e)
ar
fi astfel un balast pentru modelul cu elemente finite. Oricum, după
evaluarea deformaţiilor nenule, tensiunea σ̂z(e) poate fi determinată
cu următoarea relaţie (obţinută direct din legea lui Hooke (4.4)):
E (e) ν (e) ” —
σ̂z(e) = ε̂ (e)
+ ε̂ (e)
. (4.71)
[1 + ν (e) ] [1 − 2ν (e) ] x y
Probleme bidimensionale de elasticitate 131

Matricea constitutivă elastică asociată problemelor de stare


plană de deformaţii este o formă redusă a lui (4.25):
2 3
1−ν (e) ν (e)
1−2ν (e) 1−2ν (e)
0
” — E (e) 6 6
7
7
C (e) = 6 ν (e) 1−ν (e)
0 7 . (4.72)
1 + ν (e) 4 1−2ν (e) 1−2ν (e) 5
1
0 0 2

Sistemul de ecuaţii global care se obţine prin aplicarea MEF


este tot de tipul (4.56). La fel ca ı̂n cazul stării plane de tensiuni,
vectorul-coloană {d} conţine numai deplasările u şi v ale noduri-
lor (vezi (4.67)). Deplasarea w fiind oricum nulă, includerea ei ı̂n
modelul cu elemente finite ar fi redundantă.
Integralele de volum sau de suprafaţă care intră ı̂n structura
matricii globale de rigiditate şi a vectorului global al forţelor (vezi
(4.57) - (4.60)) se reduc acum la integrale de arie, respectiv de
contur ı̂nmulţite cu o grosime fictivă egală cu unu.

4.3.3 Probleme cu simetrie axială


Problemele din această categorie sunt caracterizate de faptul că
atât geometria corpului, cât şi rezemările sale (condiţiile la limită de
tip deplasare), respectiv ı̂ncărcările exterioare au simetrie cilindrică
(fig. 4.4). În consecinţă, starea de tensiuni şi deformaţii rezultată
are şi ea simetrie axială. O astfel de simetrie există numai dacă
fiecare particulă a corpului rămâne ı̂n acelaşi plan axial pe toată
durata procesului de deformare elastică.
În aceste condiţii, este mai convenabilă ı̂nlocuirea sistemului de
coordonate carteziene cu un sistem cilindric (r, θ, z) a cărui axă z
coincide cu axa de simetrie a corpului (fig. 4.4). Fiindcă secţiunile
axiale sunt perfect echivalente din punct de vedere al stării de ten-
siuni şi deformaţii, toate necunoscutele problemei trebuie să fie in-
dependente de coordonata unghiulară θ (ele vor fi deci funcţii numai
de r şi z).
132 Capitolul 4

z z
direcţie
axială

~s

direcţie
circumferenţială

y r

r
Particulele aflate iniţial pe
x θ axa de simetrie a corpului
trebuie să aibă deplasări
direcţie radială radiale nule

Figura 4.4: Problemă cu simetrie axială şi tratarea ei bidimensională


ı̂ntr-un sistem de coordonate cilindric
Probleme bidimensionale de elasticitate 133

Problemele din această categorie vor putea fi atunci tratate ı̂n


manieră bidimensională prin considerarea unei secţiuni axiale oare-
care poziţionate ı̂ntr-un plan de coordonate (r, z). Utilizatorul MEF
va discretiza o astfel de secţiune cu ajutorul unor elemente tri-
unghiulare sau patrulatere de tipul celor prezentate ı̂n capitolul 3.
Notăm cu ur , vθ şi wz componentele radială, circumferenţială,
respectiv axială ale câmpului vectorilor deplasare (le-am prevăzut
cu indici pentru a preciza explicit faptul că sunt exprimate ı̂ntr-un
sistem de coordonate cilindric şi nu ı̂ntr-unul cartezian). Fiindcă
particulele corpului rămân ı̂n acelaşi plan axial, este necesar ca vθ
să fie o cantitate identic nulă. În ceea ce priveşte componentele ur şi
wz , ele trebuie să fie independente de coordonata θ. Aceste condiţii
se exprimă ı̂n limbaj matematic sub forma

ur = ur (r, z), vθ = 0, wz = wz (r, z). (4.73)

În cazul problemelor cu simetrie axială vor fi nenule numai urmă-


toarele deformaţii:

εr – deformaţia liniară ı̂n direcţie radială;

εθ – deformaţia liniară ı̂n direcţie circumferenţială;

εz – deformaţia liniară ı̂n direcţie axială;

γzr – deformaţia unghiulară ı̂n plan axial.

Aceste mărimi sunt definite prin relaţiile [5, 9, 10]

∂ ur ur ∂ wz ∂ wz ∂ ur
εr = , εθ = , εz = , γzr = + · (4.74)
∂r r ∂z ∂r ∂z

În mod corespunzător, vor fi nenule numai următoarele tensiuni:

σr – tensiunea normală ı̂n direcţie radială;

σθ – tensiunea normală ı̂n direcţie circumferenţială;


134 Capitolul 4

σz – tensiunea normală ı̂n direcţie axială;

τzr – tensiunea tangenţială ı̂n plan axial.

Ele sunt legate de deformaţii prin legea lui Hooke [5, 9, 10]:

E(1 − ν) Eν
σr = εr + (εθ + εz ) ,
(1 + ν)(1 − 2ν) (1 + ν)(1 − 2ν)
E(1 − ν) Eν
σθ = εθ + (εz + εr ) ,
(1 + ν)(1 − 2ν) (1 + ν)(1 − 2ν)
(4.75)
E(1 − ν) Eν
σz = εz + (εr + εθ ) ,
(1 + ν)(1 − 2ν) (1 + ν)(1 − 2ν)
E
τzr = γzr .
2(1 + ν)

Datorită numărului de necunoscute mai mic, modelul cu ele-


mente finite asociat problemelor cu simetrie axială este mai

simplu
©
(e)
decât cel prezentat ı̂n §4.2. De exemplu, vectorul-coloană ε̂ are
acum structura
 © h iT
(e)
ε̂(e) = ε̂(e) (e) (e)
r , ε̂θ , ε̂z , γ̂zr . (4.76)
 ©
Vectorul-coloană σ̂ (e) se prezintă şi el sub o formă corespunzător
redusă:  © h iT
(e)
σ̂ (e) = σ̂r(e) , σ̂θ , σ̂z(e) , τ̂zr
(e)
. (4.77)
Matricea constitutivă elastică asociată problemelor cu simetrie
axială are atunci structura (vezi (4.75))
2 3
1−ν (e) ν (e) ν (e)
1−2ν (e) 1−2ν (e) 1−2ν (e)
0
6 7
6 (e) 7
ν 1−ν (e) ν (e)
” — E (e) 6
6 1−2ν (e) 1−2ν (e) 1−2ν (e)
0 7
7
C (e) = 6 7 . (4.78)
1 + ν (e) 6
6
ν (e) ν (e) 1−ν (e)
0
7
7
1−2ν (e) 1−2ν (e) 1−2ν (e)
4 5
1
0 0 0 2
Rezolvarea unei probleme de elasticitate 135

Sistemul de ecuaţii care se obţine prin aplicarea MEF are tot o


formă de tipul (4.56). Trebuie să reţinem ı̂nsă faptul că ı̂n vectorul-
coloană {d} nu mai sunt stocate decât deplasările ur şi wz ale
nodurilor:
{d} = [ur,1 , wz,1 , ur,2 , wz,2 , . . . , ur,nnod , wz,nnod ]T . (4.79)
Fiindcă deplasarea vθ este identic nulă (vezi (4.73)), includerea ei
ı̂n modelul cu elemente finite devine inutilă.
Să reţinem aşadar că problemele cu simetrie axială pot fi re-
zolvate eficient discretizând o secţiune axială oarecare a corpului
studiat. Totuşi, utilizatorul programului MEF trebuie să aibă ı̂n
vedere simetria axială a domeniului de analiză atunci când impune
condiţiile la limită de tip deplasare. Luând ca exemplu corpul repre-
zentat ı̂n figura 4.4, constatăm că particulele aflate iniţial pe axa z
trebuie să rămână pe aceasta pe toată durata deformării (deci ele
vor avea deplasarea ur nulă).
În practică, inginerii mecanici ı̂ntâlnesc foarte des probleme
cu simetrie axială. Aproape ı̂n orice echipament există piese de
revoluţie supuse unor constrângeri de mişcare şi ı̂ncărcări simetric
repartizate ı̂n jurul unei axe. Un exemplu ı̂n acest sens ı̂l reprezintă
cilindrii hidraulici solicitaţi de presiunea lichidului de lucru.

4.4 Exemplu de utilizare a metodei ele-


mentelor finite la rezolvarea unei
probleme de elasticitate
Considerăm cazul unei plăci dreptunghiulare de grosime con-
stantă, ı̂ncastrată pe una din laturi şi supusă acţiunii unei forţe
punctuale P = 5000 N (fig. 4.5). Placa este confecţionată dintr-un
aliaj pe bază de aluminiu având următoarele constante elastice:
E = 0,72 × 1011 Nm−2 , ν = 0,33 ≈ 1/3. În ceea ce urmează vom
folosi metoda elementelor finite pentru a determina tensiunile şi
deformaţiile induse de forţa P .
136 Capitolul 4

Gros. h P


2ℓ
P = 5000 N
E = 0,72 × 1011 Nm−2
ν = 0,33 ≈ 1/3
ℓ=1m
h = 0,1 m

Figura 4.5: Placă dreptunghiulară ı̂ncastrată pe una din laturi şi


supusă unei ı̂ncărcări punctuale

Prin caracteristicile sale (geometria şi dimensiunile corpului, na-


tura şi repartiţia ı̂ncărcărilor, modul de rezemare etc.), problema
enunţată anterior este asimilabilă unei stări plane de tensiuni (vezi
§4.3.1). Putem deci adopta un model ı̂n a cărui structură intervin
mărimi dependente de numai două coordonate. Acestea din urmă
corespund axelor x şi y din planul median al plăcii. În figura 4.6 este
reprezentată grafic discretizarea domeniului de analiză. Se observă
faptul că amplasarea axelor x şi y a fost aleasă de aşa manieră ı̂ncât
exprimarea coordonatelor nodale să fie cât mai convenabilă. Dato-
rită faptului că urmărim elaborarea unui model pur ilustrativ şi
nicidecum obţinerea unei soluţii numerice foarte precise, am folosit
o reţea formată din numai două elemente triunghiulare de ordinul
Rezolvarea unei probleme de elasticitate 137

y
P
2 4

(2)

(1)
1 3 x

Figura 4.6: Modelul cu elemente finite al plăcii dreptunghiulare


(stare plană de tensiuni)

Tabelul 4.1: Matricea de conexiuni a reţelei din figura 4.6

Element Nod Nod Nod


(e) 1 2 3
(1) 1 3 2
(2) 2 3 4

Tabelul 4.2: Coordonatele nodurilor din figura 4.6

Nod xk yk
k [m] [m]
1 0 0
2 0 ℓ=1
3 2ℓ = 2 0
4 2ℓ = 2 ℓ=1
138 Capitolul 4

ı̂ntâi (vezi §3.1.2 şi §3.2.1). Va rezulta astfel un sistem de ecuaţii cu


un gabarit suficient de redus pentru a fi rezolvabil manual. Tabelele
4.1 - 4.2 definesc matricea de conexiuni a reţelei din figura 4.6 şi
coordonatele celor patru noduri asociate.
Sistemul de ecuaţii care descrie răspunsul elastic al modelului
rezultă prin particularizarea expresiei generale (4.56). În structura
acestui sistem, vectorul-coloană {d} stochează câte două compo-
nente de tip deplasare (uk , vk ) pentru fiecare nod k = 1, . . . , 4 (vezi
§3.4.2, mai ales exemplul (3.57)):

{d} = [u1 , v1 , u2 , v2 , u3 , v3 , u4 , v4 ]T . (4.80)

Fiindcă setul de ı̂ncărcări exterioare este limitat la o forţă con-


centrată P (fig. 4.5 - 4.6), vectorul-coloană {F } are forma (vezi
(4.58) şi (4.60))

{F } = {P } = [0, 0, 0, 0, 0, 0, 0, −P = −5000 N]T . (4.81)

Remarcăm faptul că {F } posedă o singură componentă nenulă (co-


respunzătoare forţei ce acţionează pe verticală ı̂n jos asupra nodului
4 – fig. 4.6).
Matricea globală de rigiditate [K] ı̂nsumează contribuţia fie-
căruia din cele două elemente ale reţelei (vezi (4.57) şi (4.59)):
2 ”
X —
[K] = K (e) , (4.82)
e=1
Z
” — ” —T ” —” —
(e)
K =h B (e) C (e) B (e) dx dy, e = 1, 2. (4.83)
S (e)

În (4.83), notaţia S (e) simbolizează subdomeniul plan asociat ele-


mentului (e), e = 1, 2, iar h reprezintă grosimea plăcii (fig. 4.5).
” —
Observăm că formula (4.83) impune evaluarea matricilor B (e) ,
e = 1, 2. Acestea din urmă se obţin aplicând operatorul
” —
[g] –
(e)
vezi (4.19) – asupra matricilor corespunzătoare N . În cazul
stării plane de tensiuni, [g] degenerează la o formă considerabil mai
restrânsă:
Rezolvarea unei probleme de elasticitate 139
2 3

∂x
0
6 7
[g] = 6
6 0
∂ 7
∂y 7 . (4.84)
4 5
∂ ∂
∂y ∂x

(4.84) reţine exclusiv derivatele ∂ /∂ x şi ∂ /∂ y pentru că toate ne-


cunoscutele problemei depind numai
” —
de coordonatele (x, y).
(e)
Structura matricilor de tip N a fost precizată ı̂n §3.4.2 (vezi
mai ales exemplul (3.58)). Pentru cele două elemente triunghiulare
din figura 4.6, respectivele matrici se exprimă ı̂n felul următor (vezi
şi tabelul 4.1):
” — •h i h i h i ˜
(1) (1) (1) (1)
N 2×8
= N1 , N2 , N3 , [0]2×2 ,
2×2 2×2 2×2
” — • h i h i h i ˜ (4.85)
(2) (2) (2) (2)
N 2×8
= [0]2×2 , N2 , N3 , N4 ,
2×2 2×2 2×2

unde (vezi exemplele (3.59))


2 3
(e)
h
(e)
i Nk 0
Nk =4 (e)
5 (4.86)
2×2
0 Nk
(e)
sunt submatrici diagonale care grupează funcţii de formă Nk
definite ı̂n maniera (3.19) - (3.20).
Din ”(4.21)
—
şi (4.84) - (4.86) rezultă următoarele expresii ale ma-
tricilor B (e) , e = 1, 2:
” — •h i h i h i ˜
(1) (1) (1)
B (1) 3×8
= B1 , B2 , B3 , [0]3×2 ,
3×2 3×2 3×2
” — • h i h i h i ˜ (4.87)
(2) (2) (2) (2)
B 3×8
= [0]3×2 , B2 , B3 , B4 ,
3×2 3×2 3×2

unde 2 (e) 3
∂Nk
6 ∂x
0 7
h i 6 (e) 7
(e) 6 ∂Nk 7
Bk = 6
6
0 ∂y
7
7
. (4.88)
4 5
(e) (e)
∂Nk ∂Nk
∂y ∂x
140 Capitolul 4

În cazul elementelor triunghiulare de ordinul ı̂ntâi, funcţiile de


(e)
formă Nk sunt dependenţe liniare de x şi y (vezi (3.19) - (3.20)).
(e) (e)
Drept consecinţă,
” —
atât derivatele ∂ Nk /∂ x şi ∂ Nk /∂ y, cât şi
matricile B (e) sunt constante (vezi tabelele 4.3 - 4.4). În aceste
condiţii, formula (4.83) devine
Z
” — ” —T ” —” —
K (e) = h B (e) C (e) B (e) dx dy =
S (e)
(4.89)
” — ” —” —
(e) (e) T (e) (e)
= hA B C B , e = 1, 2.
Folosind (4.89) şi (4.66) ı̂mpreună cu parametrii dimensionali şi
constantele elastice” din —figura 4.5, obţinem prin calcul direct ma-
tricile elementale K (e) , e = 1, 2 (tab. 4.5). Acestea din urmă,
prin ı̂nlocuire ı̂n formula (4.82), furnizează matricea de rigiditate a
reţelei:
[K] = 6,75 × 108 ×
2 3
7 4 −4 −2 −3 −2 0 0
6 7
6 7
6 4 13 −2 −12 −2 −1 0 0 7
6 7
6 7
6
6
−4 −2 7 0 0 4 −3 −2 7
7
6 7
6
6
−2 −12 0 13 4 0 −2 −1 7
7 (4.90)
× 6
6
7
7
.
6 −3 −2 0 4 7 0 −4 −2 7
6 7
6 7
6 −2 −1 4 0 0 13 −2 −12 7
6 7
6 7
6
4
0 0 −3 −2 −4 −2 7 4 7
5

0 0 −2 −1 −2 −12 4 13

Explicitările (4.90) şi (4.81) definesc complet sistemul de ecuaţii


(4.56). Dintre cele opt ecuaţii ale acestuia, primele patru sunt re-
dundante. Ele corespund nodurilor 1 şi 2, ale căror deplasări sunt
obiectul restricţiilor (vezi figura 4.6)
u1 = 0, v1 = 0,
(4.91)
u2 = 0, v2 = 0.
Rezolvarea unei probleme de elasticitate 141

Tabelul 4.3: Gradienţii funcţiilor de formă asociate elementelor din


figura 4.6 (vezi tabelele 4.1 - 4.2, precum şi relaţiile (3.19) - (3.20))

Element Gradienţii funcţiilor de formă asociate


(e)

(1)
∂N1 y3 −y2
∂x
= 2A(1)
= − 2ℓ1 = -0,5 m−1
(1)
∂N1
∂y
= x2 −x3
2A(1)
= − 1ℓ = -1 m−1
(1)
∂N2 y1 −y3
(1) ∂x
= 2A(1)
=0
(1)
∂N2 x3 −x1 1
∂y
= 2A(1)
= ℓ
= 1 m−1
(1)
∂N3 y2 −y1 1
∂x
= 2A(1)
= 2ℓ
= 0,5 m−1
(1)
∂N3 x1 −x2
∂y
= 2A(1)
=0

(2)
∂N2 y3 −y4
∂x
= 2A(2)
= − 2ℓ1 = -0,5 m−1
(2)
∂N2 x4 −x3
∂y
= 2A(2)
=0
(2)
∂N3 y4 −y2
(2) ∂x
= 2A(2)
=0
(2)
∂N3
∂y
= x2 −x4
2A(2)
= − 1ℓ = -1 m−1
(2)
∂N4 y2 −y3 1
∂x
= 2A(2)
= 2ℓ
= 0,5 m−1
(2)
∂N4 x3 −x2 1
∂y
= 2A(2)
= ℓ
= 1 m−1
142 Capitolul 4

” —
Tabelul 4.4: Matricile B (e) asociate elementelor din figura 4.6 (vezi
relaţiile (4.87) - (4.88) şi tabelul 4.3)

Element Matricea asociată


(e) [B (e) ]
2 3
-0,5 0 0 0 0,5 0 0 0
6 7
6 7
(1) 6 0 -1 0 1 0 0 0 0 7
4 5
-1 -0,5 1 0 0 0,5 0 0

2 3
0 0 -0,5 0 0 0 0,5 0
6 7
6 7
(2) 6 0 0 0 0 0 -1 0 1 7
4 5
0 0 0 -0,5 -1 0 1 0,5

Suprimând ecuaţiile asociate constrângerilor (4.91), obţinem urmă-


torul sistem de ecuaţii redus (vezi (4.56), (4.90) şi (4.80) - (4.81)):
2 32 3 2 3
7 0 −4 −2 u3 0
6 7 6 7 6 7
6 0 13 −2 −12 7 6 v3 7 6 0 7
86 7 6 7 6 7
6,75 × 10 6
6
7
7
6
6
7
7
= 6
6
7
7
. (4.92)
4 −4 −2 7 4 5 4 u 4 5 4 0 5

−2 −12 4 13 v4 −5000
Soluţia acestuia poate fi determinată numeric, folosind metoda eli-
minării Gauss [3, 4, 5, 8, 9, 10]. Rezultă astfel deplasările nodurilor
nerestricţionate:
u3 = −1,023 × 10−6 m, v3 = −5,875 × 10−6 m,
(4.93)
u4 = 1,518 × 10−6 m, v4 = −6,618 × 10−6 m.
Rezolvarea unei probleme de elasticitate 143

” —
Tabelul 4.5: Matricile K (e) asociate elementelor din figura 4.6
(vezi relaţiile (4.89) şi (4.66), tabelul 4.4, respectiv constantele elas-
tice şi parametrii dimensionali din figura 4.5)

Element Matricea asociată


(e) [K (e) ]
2 3
7 4 −4 −2 −3 −2 0 0
6 7
6
6
4 13 −2 −12 −2 −1 0 0 7
7
6 7
6
6
−4 −2 4 0 0 2 0 0 7
7
6 7
6
86
−2 −12 0 12 2 0 0 0 7
7
(1) 6,75 × 10 6 7
6 −3 −2 0 2 3 0 0 0 7
6 7
6 7
6 −2 −1 2 0 0 1 0 0 7
6 7
6 7
4 0 0 0 0 0 0 0 0 5

0 0 0 0 0 0 0 0

2 3
0 0 0 0 0 0 0 0
6 7
6
6
0 0 0 0 0 0 0 0 7
7
6 7
6
6
0 0 3 0 0 2 −3 −2 7
7
6 7
6
86
0 0 0 1 2 0 −2 −1 7
7
(2) 6,75 × 10 6 7
6 0 0 0 2 4 0 −4 −2 7
6 7
6 7
6 0 0 2 0 0 12 −2 −12 7
6 7
6 7
4 0 0 −3 −2 −4 −2 7 4 5

0 0 −2 −1 −2 −12 4 13
144 Capitolul 4

Tabelul 4.6: Starea de tensiuni şi deformaţii asociată elementelor


din figura 4.6 (vezi relaţiile (4.63) - (4.65), (4.20), (4.23) şi (4.66),
tabelul 4.4, respectiv constantele elastice din figura 4.5)

Element Starea de tensiuni şi deformaţii asociată


(e)

ε̂(1)
x = −0,5115 × 10
−6

ε̂(1)
y = 0
(1)
γ̂xy = −2,9375 × 10−6
(1) ε̂(1)
z = 0,2558 × 10−6
σ̂x(1) = −41431,5 Nm−2
σ̂y(1) = −13810,5 Nm−2
(1)
τ̂xy = −79312,5 Nm−2

ε̂(2)
x = 0,7590 × 10−6
ε̂(2)
y = −0,7430 × 10
−6

(2)
γ̂xy = −0,7680 × 10−6
(2) ε̂(2)
z = −0,0800 × 10
−6

σ̂x(2) = 41418,0 Nm−2


σ̂y(2) = −39690,0 Nm−2
(2)
τ̂xy = −20736,0 Nm−2
Rezolvarea unei probleme de elasticitate 145

În actuala etapă a calculelor, {d} este complet determinat.


Propriu-zis, ı̂nlocuind valorile (4.91) şi (4.93) ı̂n (4.80), obţinem

{d} = 10−6 ×[0; 0; 0; 0; −1,023; −5,875; 1,518; −6,618]T . (4.94)


” —
Vectorul-coloană {d} sub forma (4.94) şi matricile B (e) , e = 1, 2,
deja calculate (vezi tabelul 4.4) urmează a fi introduse ı̂n relaţia
(4.20). Rezultă astfel ©
deformaţiile elementale planare stocate ı̂n
vectori-coloană ε̂(e) , e = 1, 2, având structura de tip (4.64). În
stadiul imediat următor, legea lui Hooke (4.23) ne ajută să evaluăm
şi tensiunile elementale
 ©
planare. Acestea din urmă sunt grupate ı̂n
(e)
vectori-coloană σ̂ , e = 1, 2, având structura de tip (4.63). Ime-
diat ce dispunem de tensiunile planare, suntem ı̂n măsură să cal-
culăm şi deformaţia pe grosime a celor două elemente (vezi formula
(4.65)). Tabelul 4.6 centralizează
” —
rezultatele acestei suite de calcule.
Datorită faptului că B (e) , e = 1, 2, sunt matrici constante
(vezi tabelul 4.4), aproximarea elementală a deformaţiilor şi ten-
siunilor va avea aceeaşi particularitate. O asemenea caracteristică
este proprie tuturor elementelor care descriu câmpul deplasărilor
prin polinoame de gradul ı̂ntâi. În general, ordinul de aproximare
al necunoscutelor derivate este mai mic decât cel ataşat necunoscu-
telor primare. Această regulă se aplică şi elementelor de ordin supe-
rior lui unu. Atunci când polinomul care descrie deplasările conţine
termeni neliniari, aproximanta deformaţiilor şi a tensiunilor, chiar
diminuată ca ordin, rămâne totuşi variabilă. Iată unul dintre mo-
tivele, pentru care elementele de tip patrulater şi hexadric pot fi
considerate calitativ superioare elementelor liniare de tip triunghi,
respectiv tetraedru. Se impune ı̂nsă o menţiune. Construcţia mate-
matică a metodei elementelor finite nu garantează continuitatea la
traversarea frontierelor interelementale decât pentru funcţiile care
aproximează necunoscutele primare (deplasările, ı̂n cazul nostru).
Altfel spus, distribuţia necunoscutelor derivate (deformaţii şi ten-
siuni, de exemplu) ar fi rămas discontinuă şi dacă am fi utilizat
polinoame de grad superior. Acest neajuns este remediabil prin uti-
lizarea unor algoritmi de netezire a soluţiei numerice [9].
146 Capitolul 4

Rezultatele din tabelul 4.6, aşa puţine cum sunt, dau loc
unei observaţii interesante şi deosebit de utile sub aspect practic.
Remarcăm diferenţa semnificativă dintre stările de tensiuni şi
deformaţii asociate celor două elemente. Acest lucru este un in-
diciu clar al obţinerii unei soluţii imprecise. În general, atunci când
distribuţia necunoscutelor derivate se distinge prin salturi majore
la traversarea unei frontiere interelementale, putem fi siguri că, la
nivelul acelei regiuni, rezultatele numerice sunt afectate de erori se-
rioase. La ora actuală, există programe de analiză cu elemente finite
care pun la dispoziţia utilizatorului tehnica discretizării adaptive.
Un asemenea program porneşte de la o soluţie determinată pe o
reţea mai grosolană, ale cărei erori sunt estimate folosind criteriul
discrepanţelor la traversarea frontierelor interelementale. Pe baza
acestei evaluări, se procedează la o rafinare locală a reţelei. Rezulta-
tele obţinute pe noul model vor servi la reevaluarea erorii numerice.
Procedura este parcursă iterativ până la determinarea unei soluţii
acceptabile din punct de vedere al preciziei.

4.5 Concluzii
În acest capitol am prezentat structura generală a modelului
cu elemente finite asociat problemelor de elasticitate liniară. Am
insistat asupra unor aspecte foarte importante pentru utilizatorii
programelor MEF, cum ar fi identificarea clară a necunoscutelor
şi specificarea corectă a condiţiilor la limită de diferite tipuri. De
asemenea, am analizat câteva cazuri particulare de probleme bi-
dimensionale de elasticitate care sunt frecvent ı̂ntâlnite ı̂n practică.
Spaţiul limitat nu ne-a permis să intrăm ı̂n prea multe detalii.
Totuşi, informaţiile prezentate precum şi exemplul numeric sunt
suficiente pentru a furniza o imagine de ansamblu asupra modului
ı̂n care metoda elementelor finite poate servi la rezolvarea unei clase
de probleme care, prin natura lor, au cea mai mare importanţă ı̂n
domeniul ingineriei mecanice.
Anexa A

Formule de derivare
matriceală

În cadrul discuţiei din §4.2 (mai precis, atunci când am stu-
diat procedura de minimizare a mărimii Π̂), am ı̂ntâlnit problema
derivării unor produse matriceale de tipul {d}T {V }, respectiv
{d}T [M ] {d} ı̂n raport cu {d}. În expresiile anterioare, {d} şi {V }
sunt vectori-coloană, iar [M ] este o matrice simetrică.
Ne propunem să deducem formule matriceale pentru calculul
derivatelor menţionate mai sus.
Vom nota cu n dimensiunea vectorilor-coloană {d} şi {V }, res-
pectiv ordinul matricii [M ]. Făcând legătura cu discuţia din §4.2,
n este egal cu triplul numărului total de noduri din reţea (totuşi,
să reţinem faptul că relaţiile pe care le vom obţine mai jos au va-
labilitate generală, indiferent de valoarea lui n). În aceste condiţii,
mărimile de tip matriceal care apar ı̂n produsele ce trebuie derivate
au următoarea structură:

{d} = [d1 , d2 , . . . , dn ]T , (A.1)

{V } = [V1 , V2 , . . . , Vn ]T , (A.2)

147
148 Anexa A

2 3
M11 M12 . . . M1n
6 7
6
6
M21 M22 . . . M2n 7
7
[M ] = 6
6 .. .. ... .. 7
7
. (A.3)
4 . . . 5

Mn1 Mn2 . . . Mnn

Condiţia de simetrie a matricii [M ] se scrie astfel:

Mij = Mji , (∀)i, j = 1, 2, . . . , n. (A.4)

Începem prin a ne ocupa de produsul {d}T {V }. Acesta poate


fi explicitat algebric sub forma

{d}T {V } = d1 V1 + d2 V2 + . . . + dn Vn . (A.5)

Din (A.5) rezultă printr-un calcul simplu

∂ € Š
{d}T {V } = Vi , (∀)i = 1, 2, . . . , n, (A.6)
∂di

astfel ı̂ncât ajungem imediat la prima formulă de derivare matri-


ceală căutată:
∂ € Š
{d}T {V } = {V } . (A.7)
∂ {d}

În mod asemănător, produsul matriceal {d}T [M ] {d} este ex-


plicitabil sub următoarea formă algebrică:

{d}T [M ] {d} = d1 (M11 d1 + M12 d2 + . . . + M1n dn ) +


+ d2 (M21 d1 + M22 d2 + . . . + M2n dn ) +
(A.8)
..
.
+ dn (Mn1 d1 + Mn2 d2 + . . . + Mnn dn ) .
Formule de derivare matriceală 149

Din (A.8) rezultă


∂ € Š
{d}T [M ] {d} = (Mi1 d1 + Mi2 d2 + . . . + Min dn ) +
∂ di

+ d1 (M11 d1 + M12 d2 + . . . + M1n dn ) +
∂ di

+ d2 (M21 d1 + M22 d2 + . . . + M2n dn ) +
∂ di (A.9)
..
.

+ dn (Mn1 d1 + Mn2 d2 + . . . + Mnn dn ) ,
∂ di
(∀)i = 1, 2, . . . , n,

sau, după derivarea tuturor termenilor din membrul drept al ega-


lităţii de mai sus,
∂ € Š
{d}T [M ] {d} = (Mi1 d1 + Mi2 d2 + . . . + Min dn ) +
∂ di
+ (d1 M1i + d2 M2i + . . . + dn Mni ) , (A.10)

(∀)i = 1, 2, . . . , n.

Dacă ţinem cont de proprietatea de simetrie (A.4), putem re-


organiza relaţia (A.10) sub forma
∂ € Š
{d}T [M ] {d} = 2 (Mi1 d1 + Mi2 d2 + . . . + Min dn ) ,
∂ di (A.11)
(∀)i = 1, 2, . . . , n.

Ajungem ı̂n felul acesta la a doua formulă de derivare matriceală


căutată:
∂ € Š
{d}T [M ] {d} = 2 [M ] {d} . (A.12)
∂ {d}
150 Anexa A

(A.7) şi (A.12) ne-au servit ı̂n §4.2 la calculul termenilor din
membrul drept al egalităţii (4.51) – vezi setul de relaţii (4.52) -
(4.55).
Bibliografie

[1] Bia, C., Ille, V., Soare, M. Rezistenţa materialelor şi teoria
elasticităţii. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1983.

[2] Brebbia, C.A. The Boundary Element Method for Engineers.


Londra: Pentech Press, 1978.

[3] Demidovitch, B.P., Maron, I.A. Éléments de calcul numérique.


Moscova: Mir, 1979.

[4] Henwood, D., Bonet, J. Finite Elements. A Gentle Introduc-


tion. Londra: MacMillan, 1996.

[5] Hutton, D.V. Fundamentals of Finite Element Analysis. New


York: McGraw-Hill, 2004.

[6] Iacob, C., Homentcovschi, D., Marcov, N., Nicolau, A. Mate-


matici clasice şi moderne, vol. IV. Bucureşti: Editura Tehnică,
1983.

[7] Lazăr, I. Metoda elementelor de frontieră ı̂n inginerie. Cluj-


Napoca: Presa Universitară Clujeană, 1997.

[8] Pascariu, I. Elemente finite. Concepte şi aplicaţii. Bucureşti:


Editura Militară, 1985.

[9] Segerlind, L.J. Applied Finite Element Analysis. New York:


John Wiley, 1976.

151
152 Bibliografie

[10] Zienkiewicz, O.C., Taylor, R.L. The Finite Element Method,


vol. I. Londra: McGraw-Hill, 1989.

[11] Zienkiewicz, O.C., Taylor, R.L. The Finite Element Method,


vol. II. Londra: McGraw-Hill, 1991.