Catolicismul

Termenul „biserică” provine din latinul „basilica” și, ca nume propriu, desemnează societatea
religioasă fondată pe baza învățăturilor lui Isus Cristos. Termenul „catolic” provine din grecescul
„καθολικός”(catolicos-se citeste), care înseamnă „universal”.

Istoric
O scrisoare scrisă în jurul anului 100 de Ignațiu din Antiohia este cel mai vechi text conservat azi în
care se folosește termenul de Biserica catolică.
Diferitele dezvoltări istorice ale imperiului Oriental și-ale celui Occidental (romano-barbar), cu trecerea
timpului, au accelerat un proces de diferențiere tot mai mare între cele două comunități creștine.
Aceste diferențieri atingeau atât aspecte doctrinare, cât mai ales formule liturgice și criterii disciplinare
interne.

O atare tensiune se manifestase deja în criza iconoclastă din sec. al VIII-lea, provocată de refuzul
cultului imaginelor sacre (icoanelor) din partea așa-ziselor „sectoare ale creștinismului bizantin”
(iconoclasmul), și apoi în schisma verificată între papa Nicolae I și patriarhul Constantinopolului, Foție
(sec. al IX-lea).

Ruptura definitivă s-a produs în 1054, cu reciproca excomunicare a celor două Bisericii: Roma și
Bizanț. Din acest moment creștinismul bizantin (cunoscut cu numele de Ortodox) se va dezvolta
accentuând caracterul său organizativ conciliar și „autocefal” (autonomia deplină a fiecărei Biserici
naționale, etnice), însă într-un cadru doctrinar și liturgic comun (de ex. Biserica ortodoxă rusă, etc).
Cu toate acestea în Orient au rămas și biserici în comuniune cu Roma, sau biserici care au revenit la
această comuniune ca urmare a raporturilor organice cu Cetatea eternă (ex. Bisericile Orientale și
cele numite Uniate: armeană, coptă, caldee, ucraineană).
În Biserica romano-catolică, spre deosebire de cea bizantină, caracterizată de o accentuare
crescândă a figurii papei și a instituției politico-statale a Sfântului Scaun (Statul Papal), au fost
repetate mișcări de contestare pe tot parcursul Evului Mediu, mișcări ce au condus la ulterioare
desprinderi, mai mici în comparație cu așa-zisa „Mare Schismă” orientală, dar nu lipsite de importanță.
Ele sunt de amintit la afirmarea treptată (în Occident) a idealurilor teocratice, care au coincis cu
tentativa de încreștinare absolută (cu forța) a societății și cu afirmarea primatului puterii temporale a
papei, chiar și în comparație cu puterea împăratului.
Rezistența în fața acestori dezvoltări (a puterii și a primatului) precum și a degradării progresive a
obiceiurilor morale ale clerului au fost călăuzite de diferite mișcări atât din interiorul Bisericii romane
(ex. noile ordine religioase: franciscani, dominicani etc.), cât și din afara bisericii, de către schismaticii
și/sau de eretici, împotriva cărora n-au lipsit repercusiunile sângeroase (sec. al XI-lea până în sec. al
XIII-lea: albingenzii, catarii, valdezii etc.).

Crescândul amestec între Biserica catolică și puterea politică (numită „brațul decular al bisericii”) a stat
la originea ulterioarelor fapte traumatice, cum ar fi de ex. proclamarea cruciadelor pentru eliberarea
Țării Sfinte, transferarea sediului papal la Avignon, schisma Occidentală dintre 1378-1417.
Ruptura cea mai importantă și cu grave urmări pentru întreaga creștinătate a avut loc însă în sec. al
XVI-lea, cu afirmarea Reformei protestante, provocată de starea gravă de decădere religioasă și
morală a Scaunului Romei și favorizată de instanțele de reînnoire prezente în umanismul creștin (ex.
Erasm din Rotterdam, Thomas Morus), pe lângă multe alte încercări de reformă catolică și de
reîntoarcere la puritatea credinței prin fondarea unor noi Ordine religioase sau prin reînnoirea celor
existente deja (ex. Francisc de Paolo).
Procesul de divizare a creștinismului occidental a atins toate planurile: pe cel teologic, cu
controversatele interpretării asupra libertății omului în fața harului și a condamnării (așa numitele
„controverse cu privire la predestinare”); pe plan liturgico-sacramental, controversele asupra
sacramentelor, îndeosebi asupra Euharistiei și a prezenței reale a lui Christos sub speciile pâinii și
vinului; pe plan ierarhic și disciplinar, raporturile dintre magisteriu și libera interpretare a Scripturii,
structura episcopatului, problema celibatului ecleziastic; pe plan organizativ, cu refuzul de a
recunoaște autoritatea (până atunci incontestabilă) a papei.
Pusă în fața unei crize atât de grave, Biserica Catolică a reacționat în cele din urmă cu mișcarea
cunoscută mai apoi cu numele de „Contrareformă” și, mai ales, cu opera Conciliului din Trento (1545-
1563); un rol foarte mare (după părerea unor istorici: decisiv) l-a avut în această reacție Societatea lui
Isus (Iezuiții), fondată de sf. Ignațiu din Loyola, în 1534.

Doctrina
convingerile catolice sunt rezumate în Crezul de la Niceea şi detaliate în Catehismul Bisericii
Catolice.  Bazata pe promisiunile lui Hristos din Evanghelii,. Biserica consideră că este în
permanenţă călăuzita de Duhul Sfânt şi astfel protejata infailibil de la o cadere într-o eroare
doctrinară. Biserica Catolică învaţă că Duhul Sfânt dezvăluie adevărul lui Dumnezeu prin
Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie şi Magisteriul.  Sfânta Scriptură constă din cele 73 de carti
catolice. Aceasta este alcătuită din 46 de scrieri găsite în vechea Grecie din Vechiul
Testament, cunoscut sub numele de Septuaginta , şi cele 27 de scrierile Noului Testament
primul găsit în Codex Vaticanus Graecus 1209 şi enumerate în Atanasie . Sfânta Tradiţie
este format din aceste invataturi Biserica crezand ca au fost pronunţate inca din timpul
Apostolilor. Acestea sunt la rândul lor, interpretate de Magisterium (de la magister, latină
pentru "profesor"), autoritatea Bisericii de predare, care este exercitată de către papa şi
colegiul episcopilor în comuniune cu papa.

Conteporaneitate
Catolicii se afla intr-un moment de mare confuzie indusa de instantele superior ierarhice.Vaticanul nu da de
pamant cu preotii homosexuali si pedofili, rastalmaceste cuvintele Evangheliilor, se inchide intr-un mutism
pagubos cand se discuta problema casatoriei preotilor, modifica tipicul slujbelor contrariindu-si enoriasii.
Multi, foarte multi catolici cred ca traiesc sfarsitul lumii cand afla ca Bisericile lor sunt vandute, transformate in
baruri, hoteluri, magazine. Pur si simplu acesti oameni nu inteleg ce se intampla. Pe de o parte Institutia Papala
se incranceneaza a impune castitatea absoluta preotilor si pe de alta parte, institutiile Statului legifereaza
homosexualitatea pe care Biserica Catolica nu o condamna vehement , ca pe pacatul cel mai abominabil.
Discursurile Papei despre familie sunt soporifice, formale, fara ecou in viata credinciosilor.
O posibila explicatie a acestei stari reiese din marturiile preotului Gabriel Amorth, care in volumul de memorii
editat in decembrie 2010 afirma, in calitate de exorcist (sef) al Vaticanului ca satanistii au infiltrat la toate
nivelurile, Institutia Papala. Amorth arata ca de multi ani, cei care sunt la curent cu acest lucru au incercat sa
alerteze preotii din parohiile teritoriale, dar ca efortul a fost inutil, marea majoritate a acestora ne crezand in
nimic, respectiv in existenta ingerilor, a sfintilor si diavolului. Suprematia Binelui revelata de Mantuitorul Hristos si
prin condamnarea viciilor si alungarea potrivnicului incepe a fi eludata din convingerile si predicile ierarhilor
catolici.
Un lucru este cert, prin migrarea ortodoxiei in teritoriile catolice, Vaticanul se simte in pericol si incearca din
rasputeri sa corupa preotii din rasarit.