Sunteți pe pagina 1din 2

Gorghiu Alina, 9U1

Gioachino Rossini

Gioachino Rossini a fost unul dintre cei mai aclamaţi şi mai populari compozitori, bucurându-se de o faimă rar
întâlnită, în timpul vieţii sale. Aceasta se datorează frumuseţii melodiilor, strălucitoarelor şi optimistelor arii, pline de
vervă şi ironie, care se află din abundenţă în creaţia sa. Întrucât tatăl său cânta mereu în fanfara municipală, micul
Gioacchino a fost antrenat de la o vârsta fragedă în aceasta. Cât despre mama sa, el însuşi spunea mai târziu că nu
cunoştea notele, ci se conducea numai după ureche. Întrucât parinţii lui erau mereu plecaţi în turnee de provincie, el a
fost lăsat în grija unei bunici şi dat în ucenicie la un potcovar. În plus, doi canonici, fraţii Malerbi i-au dat primele lecţii
de cânt şi de bucătărie. Însă, ceea ce este mult mai importat, în biblioteca acestora, la care copilul are acces neîngrădit,
se găseau mai multe partituri de Haydn şi de Mozart, de care el a profitat.

După ce familia sa s-a mutat la Bologna, a început să studieze serios şi sistematic muzica. A continuat să apară pe
scenă, când i se ivea ocazia, dar, ceea ce este cel mai important, a început să compună. De la vârsta de 15 ani datează
cele „Şase sonate á quatre” (pentru coarde), debordând de fantezie, de spirit, dar solid ancorate în tehnica de
construcţie pe care a deprins-o din compoziţiile lui Haydn si Mozart.

Primele sale încercări în compoziţie sunt lucrări religioase şi muzică de cameră. O primă operă, „Demetrio e
Polutio”, începută acum, va fi terminată abia în 1812. Nu şi-a încheiat studiul contrapunctului şi al fugii, deoarece a
primit o comandă de la „Teatro San Mosè” din Veneţia pentru o farsă muzicală, „La Cambiale di Matrimonio” („Poliţa
căsătoriei”).

Stilul „rossinian” se conturează de la început, de la vârsta de 18 ani. El compune cu o extremă uşurinţă lucrări dintre
cele mai diverse. Astfel, într-un interval de circa 17 ani, el va oferi publicului 40 de opere, din care aproape jumătate s-
au menţinut în repertoriu. Aceiaşi uvertură va servi la „Aureliano in Palmira” (1813), apoi la „Elisabeta, regina Angliei”
(1815), înainte de a ajunge la celebritatea universala cu „Il Barbiere di Siviglia” (Bărbierul din Sevilia), în 1816.

Fie drame lirice, fie opere comice, lucrările sunt antrenate de acelaşi elan care se găseşte în accelerarea ritmică şi în
celebrele crescendo-uri, atât de tipice. Totul şi toată lumea pare întotdeauna că aleargă în aceste lucrări, compuse în
pripă, cam neglijent. Spectatorul nu are timp să se plictisească, ariile sunt vii si pasajele de umplutură respiră veselie si
tinereţe. Oricum ar fi natura libretului, lucrările lui Rossini emană bucuria de a trăi.

Viziunea lui Rossini asupra noii opere italiene este în consonanţă cu întregul său comportament din prima jumătate
a vieţii sale. Muzician tânar şi fecund, el nu este un exponent al facilităţii şi rutinei. Dimpotrivă, el arată foarte repede
cât de capabil este de a fi inovator. Uneori, el pare să justifice porecla pe care i-a dat-o unul dintre contemporanii lui
italieni, "Il Tedeschino", adică „Micul german”. Acest pseudo-reproş reflectă atenţia sporită pe care Rossini a dat-o
studierii partiturilor lui Joseph Haydn şi Wolfgang Amadeus Mozart.

Oricare ar fi subiectele, glume moderne sau drame sumbre medievale, arta lui Rossini ramâne mereu marcată de
primatul absolut a ceea ce italienii numesc „vocalitá”, ceea ce este întrebuinţarea vocii ca transmiţătoare privilegiată a
emoţiei.
Gorghiu Alina, 9U1

Activitatea de compozitor ocupă doar prima parte a vietii sale. Ea este marcată de o suită de succese care îl conduc
din Italia de Nord, la Napoli, unde se căsătoreşte cu o cântăreaţă celebră, Isabella Colbran, apoi în străinătate:
la Viena unde se întâlneşte cu Beethoven, la Londra şi, în fine la Paris, unde se stabileşte, în 1824, ca director al
teatrului italian.

Lucrările sale din aceşti ani, atât de apreciate sunt:

-„Scara de mătase” (1812)

-„Tancred” si „Italianca în Alger” (1813)

- „Turcul în Italia” (1814)

-„Elisabeta, regina Angliei” (1815)

-în 1816, Bărbierul din Sevilia şi „Otello”

-"Cenuşăreasa" (1817)

-„Moise în Egipt” (1818)

-„La Donna del Lago” (1819)

-„Semiramida” (1823), care este ultima dintre marile opere compuse pentru scenele italiene.

La Paris, va realiza înca o opera-buffa în limba italiană, apoi va scrie în franceză, „Siége de Corinthe”. Ultimele doua
opere, o farsă, „Contele Ory” (1828) şi o dramă istorică, „Wilhelm Tell” (1829) sunt compuse direct de pe librete
franceze.

Ultima sa compoziţie, în care se simt totuşi câteva slăbiciuni, îi aduce propuneri materiale seducătoare, dar care nu
se vor împlini. Bolnav, epuizat psihic si moral, rătăceşte prin oraşele Italiei; în 1855 revine la Paris unde va rămâne
până la moarte şi unde ţine un salon prin care trec artişti, muzicieni, scriitori. Chiar şi Richard Wagner este primit aici.
In toţi aceşti ani a compus foarte puţin: „Stabat Mater” (1842), „Missa solemnis”, câteva cântece pentru voce şi pian.

Moare la 13 noiembrie 1868 la Passy (azi un cartier al Parisului), în urma unei operaţii abdominale, fiind îngropat
iniţial în cimitirul Père-Lachaise din Paris, apoi mutat in bazilica „Santa Croce” din Florenţa (Italia).