Întâmpinarea

Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul caruia pârâtul raspunde la pretentiile
formulate de reclamant, aratând totodata si apararile sale. Ea face parte, alaturi de cererea
de chemare în judecata si actiunea reconventionala, din categoria actelor procedurale ce
se întocmesc în faza scrisa pregatitoare a procesului civil.

În sistemul nostru procesual întâmpinarea prezinta o utilitate practica incontestabila. Ea

este destinata, în primul rând, sa asigure un echilibru în situatia juridica a partilor. Prin
depunerea întâmpinarii i se ofera si reclamantului posibilitatea de a lua cunostinta de
apararile pârâtului. În acelasi timp, depunerea întâmpinarii este utila si pentru instanta de
judecata. Aceasta deoarece numai astfel instanta este pusa în situatia de a lua cunostinta,
chiar din faza initiala a procesului civil, de pozitia partilor, de apararile si dovezile pe
care se întemeiaza sustinerile lor.

Fiind un act procedural important legea îi stabileste în mod expres si continutul. Potrivit
art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie sa cuprinda urmatoarele mentiuni:

a) Exceptiile de procedura pe care pârâtul le ridica fata de pretentiile reclamantului. Prin

întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de exceptii, începând de la cele de
ordin strict procedural, cum sunt lipsa semnaturii de pe cererea de chemare în judecata,
necompetenta instantei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecata, pâna la
exceptiile de fond, cum sunt prescriptia drept 16516s1817q ului la actiune sau puterea
lucrului judecat.

În mod firesc în faza initiala a procesului civil pârâtul invoca cel mai adesea acele
exceptii care sunt legate de modul de învestire a instantei si care sunt cunoscute de catre
acesta pâna la prima zi de înfatisare. Neregularitatile ivite ulterior primei zile de înfatisare
se pot invoca de îndata si oral în fata instantei.

b) Raspunsul la toate capetele de fapt si de drept ale cererii de chemare în judecata.

Întâmpinarea are un caracter defensiv si implica cu necesitate raspunsul pârâtului la
fiecare capat de cerere formulat de catre reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei
cerinte sa realizeze o mai buna aparare a pârâtului si o sistematizare a sustinerilor facute
de catre el în cuprinsul întâmpinarii. De asemenea constatam ca legea se refera la
necesitatea ca raspunsul pârâtului sa vizeze atât elementele de fapt cât si cele de drept
invocate prin actul de sesizare.

c) Dovezile cu care pârâtul se apara împotriva fiecarui capat de cerere. Indicarea

dovezilor este utila pentru ca si reclamantul sa cunoasca în mod adecvat mijloacele
probatorii de care pârâtul întelege sa se serveasca în proces. Aratarea dovezilor se impune
mai cu seama în acele împrejurari în care pârâtul nu se limiteaza la o aparare pur
defensiva, concretizata într-o negare pura si simpla a pretentiilor adversarului sau. Într-
adevar, adeseori pârâtul este nevoit sa treaca la o aparare activa, spre a dovedi stingerea
raportului juridic invocat de reclamant sau existenta unor cauze care fac imposibila
cercetarea în fond a actiunii, cum ar fi prescriptia sau puterea lucrului judecat. În
asemenea împrejurari, sarcina probei revine pârâtului potrivit principiului reus in
excipiendo fit actor. Mijloacele de dovada se vor indica de catre pârât în aceleasi conditii
ca si cele prevazute de lege pentru cererea de chemare în judecata. Prin urmare, daca se
invoca proba cu martori pârâtul va trebui sa indice toate elementele de identificare a
acestora pentru a putea fi citati în mod efectiv; înscrisurile se vor alatura în copie la
întâmpinare.

d) Semnatura. Semnatura constituie si în acest caz o formalitate esentiala, fapt pentru care
lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinarii.

Potrivit art. 114 alin. (3) C. proc. civ. întâmpinarea se depune de catre pârât cu cel putin 5
zile înainte de termenul stabilit de instanta pentru înfatisarea partilor.

În sistemul procesual anterior aparitiei Ordonantei de urgenta a Guvernului nr. 138/2000

întâmpinarea nu era obligatorie. Aceasta solutie era enuntata în mod expres de art. 118 C.
proc. civ. În conditiile legislatiei anterioare se sustinea însa ca întâmpinarea era
obligatorie totusi în faza apelului. Mai mult, în opinia unor autori, întâmpinarea era
obligatorie atât în apel, cât si în recurs.

Depunerea întâmpinarii este deosebit de utila, întrucât face posibila cunoasterea reciproca
a pozitiei partilor înca din faza pregatitoare a judecatii. Or, în atare conditii se creeaza, în
general, premisele unei judecatii optime si rapide, ceea ce corespunde atât interesului
partilor, cât si interesului general de consolidare a prestigiului justitiei într-o societate
democratica. Sunt ratiunile pentru care, prin Ordonanta de urgenta a Guvernului nr.
138/2000, art. 118 alin. (1) C. proc. civ. a fost modificat în sensul ca: „Întâmpinarea este
obligatorie, afara de cazurile în care legea prevede în mod expres altfel”.

Daca pârâtul nu depune întâmpinare el îsi va putea arata pozitia sa pe cale orala în fata
instantei de judecata. În acest sens art. 118 alin. (3) C. proc. civ. precizeaza ca în cazul în
care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de avocat, presedintele îi va pune în vedere, la
prima zi de înfatisare, sa arate exceptiile, dovezile si toate mijloacele sale de aparare,
despre care se va face vorbire în încheierea de sedinta; instanta va acorda, la cerere, un
termen pentru pregatirea apararii si depunerea întâmpinarii.

Textul citat reprezinta o expresie a rolului activ al judecatorului si este de natura sa

garanteze realizarea unui echilibru în cadrul „duelului” judiciar care s-a declansat ca
urmare a initiativei reclamantului. În actuala reglementare acest rol activ al judecatorului
se realizeaza numai în ipoteza în care pârâtul nu este reprezentat sau asistat de un avocat.

Nedepunerea întâmpinarii îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinte

defavorabile. Principala consecinta a nedepunerii întâmpinarii este decaderea pârâtului
din dreptul de a mai invoca anumite împrejurari de fapt si de drept în sprijinul apararii
sale. Apararea pârâtului va fi limitata în continuare la posibilitatea de a discuta în
contradictoriu faptele invocate de catre reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în
judecata.
Sanctiunea decaderii este incidenta atât cu privire la mijloacele de proba ce pot fi
invocate de catre pârât, cât si cu privire la celelalte mijloace de aparare. Astfel, pârâtul nu
va mai avea posibilitatea de a propune dovezi în sprijinul apararii sale, în afara unor
situatii de exceptie strict determinate de lege (art. 138 C. proc. civ.). De asemenea,
pârâtul va fi decazut din dreptul de a mai invoca exceptiile procedurale care au un
caracter relativ. Exceptiile de procedura care au un caracter absolut vor putea fi invocate
însa în orice faza a procesului civil.

O subliniere aparte trebuie totusi facuta în cazul în care pârâtul nu depune întâmpinare
desi a fost asistat sau reprezentat de catre avocat. Într-o asemenea împrejurare sanctiunea
decaderii opereaza cu mare rigoare, respectiv prin simpla nedepunere a întâmpinarii în
termenul prevazut de art. 1141 alin. (2) C. proc. civ., adica cu „cel mai târziu 5 zile
înainte de termenul stabilit pentru judecata”. Socotim ca sanctiunea, în aceasta ipoteza,
este prea severa si produce consecinte iremediabile. Pe de alta parte, este de observat ca
ne aflam în prezenta unei ipoteze putin îndepartate de ceea ce se întâmpla în practica.
Avem în vedere faptul ca reprezentarea pârâtului de avocat se realizeaza cel mai adesea
de-abia de la prima zi de înfatisare. Iar acest lucru este valabil, cu deosebire, în privinta
asistarii pârâtului de catre avocat. Aceasta realitate va produce dificultati, în practica,
tocmai în legatura cu aplicarea sanctiunii decaderii.

Cererea reconventionala

Pârâtul nu este tinut sa se limiteze la o simpla aparare orala sau prin întâmpinare în cadrul
procesului civil. El are posibilitatea de a parasi aceasta stare defensiva, spre a formula
pretentii proprii fata de reclamant. Aceasta posibilitate îi este oferita de lege pârâtului de
art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului mentionat: „Daca pârâtul are
pretentii în legatura cu cererea reclamantului, el poate sa faca cerere reconventionala”.

În considerarea dispozitiilor legale invocate putem defini cererea reconventionala ca actul

procedural prin intermediul caruia pârâtul urmareste valorificarea unui drept propriu fata
de reclamant. Cererea reconventionala se înfatiseaza ca o facultate procesuala pentru
pârât, acesta având dreptul de a alege între valorificarea pretentiilor sale pe cale incidenta
sau printr-o actiune civila separata.

Valorificarea pretentiilor pârâtului prin intermediul cererii reconventionale ofera însa o

serie de avantaje, care nu pot fi ignorate, printre care mentionam: asigura solutionarea a
doua litigii într-un singur cadru procesual; determina realizarea unei economii de timp si
cheltuieli; ofera conditii pentru o mai buna judecata, judecatorii fiind pusi în situatia de a
cunoaste în toata complexitatea lor raporturile juridice dintre parti; constituie o garantie
împotriva insolvabilitatii reclamantului; evita posibilitatea pronuntarii unor hotarâri
judecatoresti definitive.

Cererea reconventionala prezinta totusi dezavantajul ca poate conduce la întârzierea

judecatii si la solutionarea ei de catre o instanta care nu ar fi competenta din punct de
vedere teritorial.
Din punct de vedere al naturii sale juridice cererea reconventionala are o fizionomie
proprie determinata atât de caracterul sau de actiune civila, cât si de conditiile particulare
de exercitare. Ea nu trebuie confundata, în primul rând, cu apararea pe care pârâtul si-o
face prin întâmpinare sau oral în fata instantei de judecata. Într-adevar, cererea
reconventionala este mai mult decât o simpla aparare; ea este o contra-actiune, un
„contraatac” sau o „contra-ofensiva”, întrucât prin intermediul acesteia pârâtul îsi poate
valorifica un drept propriu fata de reclamant. Cu alte cuvinte, prin scopul pe care-l
urmareste - valorificarea unui drept propriu - cererea reconventionala trebuie considerata
ca o veritabila actiune civila. Caracterul de actiune civila rezulta cu pregnanta si din
conditiile prevazute de lege pentru cererea reconventionala.

Din punct de vedere al conditiilor de exercitiu cererea reconventionala trebuie sa

îndeplineasca toate cerintele unei actiuni civile obisnuite. Aceste cerinte au fost deja
cercetate, astfel ca nu mai revenim asupra lor. Observam însa ca si din punct de vedere al
formei cererea reconventionala este asimilata cu o cerere de chemare în judecata.

În afara conditiilor generale evocate, art. 119 alin. (1) C. proc. civ. mai impune o
conditie, anume ca actiunea reconventionala sa aiba legatura cu „cererea reclamantului”.
În baza acestor dispozitii procedurale cererea reconventionala a fost promovata în mod
frecvent în jurisprudenta în cele mai varii domenii. Astfel, adeseori cererea
reconventionala este utilizata în actiunile cu caracter patrimonial, în actiunile reale
imobiliare si chiar în litigiile comerciale. Legea admite folosirea cererii reconventionale
si în cadrul actiunii de divort, dar numai pentru fapte, si numai în conditiile expres
precizate de art. 608 alin. (1) C. proc. civ.

Adeseori, prin cererea reconventionala pârâtul urmareste paralizarea actiunii

reclamantului, spre a evita astfel condamnarea sa. Este cazul, de pilda, al actiunii pentru
executarea unui contract, ipoteza în care pârâtul poate solicita, pe calea cererii
reconventionale, anularea sau rezolutiunea conventiei. Alteori pârâtul urmareste sa
obtina, prin intermediul cererii reconventionale, o compensatie judiciara între pretentiile
invocate de reclamant si propriile sale pretentii. Pe calea cererii reconventionale nu
poate fi opusa însa compensatia legala, întrucât aceasta poate fi obtinuta pe cale de
simpla aparare în proces. Într-adevar, compensatia este un mod de stingere a
obligatiilor ce implica creante certe, lichide si exigibile, astfel ca ea opereaza în virtutea
legii (art. 1144 C. civ.). Cu toate acestea, jurisprudenta a statuat ca atunci când creanta
invocata de pârât este mai mare decât cea pretinsa de catre reclamant singura cale de
valorificare a pretentiilor pentru diferenta dintre cele doua creante este cererea
reconventionala. Solutia se întemeiaza pe faptul ca, potrivit legii, compensatia opereaza
numai pâna la cota egala dintre pretentiile reclamantului si ale pârâtului. Pe de alta parte,
în conformitate cu principiul disponibilitatii procesuale instanta nici nu poate statua
asupra diferentei dintre cele doua creante în lipsa unei cereri exprese din partea pârâtului.
Cu alte cuvinte, asa cum s-a statuat constant si de jurisprudenta noastra, instanta de
judecata nu-l poate obliga pe reclamant în lipsa unei cereri reconventionale.
Cererea reconventionala este admisibila, astfel cum precizeaza expres art. 119 alin. (1) C.
proc. civ., numai daca este în legatura cu cererea principala. Aceasta conditie decurge în
mod necesar din caracterul incident al cererii reconventionale. Existenta unei asemenea
legaturi urmeaza sa fie dedusa de catre instanta de judecata din chiar scopul urmarit de
pârât prin cererea reconventionala.

Legislatia noastra procesuala nu impune însa conditia ca pretentiile pârâtului sa derive

din acelasi raport juridic; pretentiile pârâtului pot sa provina si din cauze diferite - ex
dispari causa.

Cererea reconventionala se judeca, în principiu, de instanta sesizata cu cererea principala.

Prorogarea de competenta nu poate opera, astfel cum am aratat în prima parte a acestei
lucrari, cu nesocotirea normelor imperative privitoare la competenta.

Potrivit art. 119 alin. (3) C. proc. civ. cererea reconventionala se depune o data cu
întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfatisare. Daca reclamantul îsi modifica
cererea de chemare în judecata reconventionala va putea fi depusa pâna la termenul ce se
va acorda pârâtului în acest scop. Nerespectarea termenului mentionat mai sus atrage
dupa sine solutionarea separata a cererii pârâtului de actiunea principala. Cu toate
acestea, cererea reconventionala se poate solutiona în continuare împreuna cu
actiunea principala daca reclamantul consimte la aceasta, dispozitiile art. 135 C.
proc. civ. fiind întru totul aplicabile. O situatie speciala întâlnim în materia divortului.
Într-adevar, potrivit art. 608 alin. (1) C. proc. civ. sotul pârât poate sa faca si el cerere de
despartenie, astfel cum am aratat mai sus, pâna la prima zi de înfatisare, dar numai pentru
fapte petrecute înainte de aceasta data. Pentru faptele petrecute ulterior acestei date
pârâtul va putea face cerere pâna la începerea dezbaterilor asupra fondului, în cererea
reclamantului.

Totusi, potrivit art. 609 C. proc. civ., în cazul când motivele desparteniei s-au ivit dupa
începerea dezbaterilor la prima instanta si în timp ce judecata primei cereri se afla în apel,
cererea pârâtului va fi facuta direct la instanta învestita cu judecarea apelului. Din acest
punct de vedere, observam ca dispozitiile art. 609 C. proc. civ. au un caracter derogatoriu
de la normele dreptului comun, în privinta datei pâna la care se poate depune actiunea
reconventionala. Mai precizam ca în materie de divort, reconventionala trebuie sa vizeze
însasi cererea de desfacere a casatoriei. Cu alte cuvinte, în aceasta materie nu se pot
formula cereri reconventionale având o alta natura.

Cererea reconventionala se redacteaza, în mod obisnuit, într-un înscris separat, procedeu

care este recomandabil. Ea poate fi inserata însa si în cuprinsul întâmpinarii, situatie în
care din cuprinsul acestui act procedural trebuie sa rezulte cu claritate elementele
esentiale ale actiunii reconventionale.

Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconventionala se judeca o data cu cererea
principala. Avantajele solutionarii în acelasi cadru procesual a cererii principale si a
actiunii reconventionale au fost deja subliniate. De aceea, solutia enuntata este fireasca si
are un caracter de principiu.
Cu toate acestea, cererea reconventionala nu trebuie folosita ca un mijloc dilatoriu, de
natura a conduce la tergiversarea judecatilor, ci ca un cadru procesual de solutionare
convergenta a unor raporturi juridice conexe. Datorita acestui fapt, legea a instituit si un
corectiv la regula anterior enuntata. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizeaza
ca daca „numai cererea principala este în stare de judecata, instanta o poate judeca
separat”.

Disjungerea este si trebuie sa fie o situatie de exceptie. În pofida acestui principiu, în

unele cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconventionale de actiunea principala.
Astfel, potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeasi
instanta si se va judeca împreuna cu cererea principala”. Solutia legii are ratiuni depline,
iar norma înscrisa în textul citat trebuie interpretata ca una imperativa. Într-adevar, în
cazul desparteniei atât cererea principala, cât si actiunea reconventionala sunt de
competenta uneia si aceleiasi instante: instanta de la ultimul domiciliu comun al sotilor.
Prin urmare, în acest caz, nu se pune problema transgresarii unor norme de competenta.
Pe de alta parte, o buna administratie a justitiei impune solutionarea în acelasi cadru
procesual a cererilor ce au un obiect identic, în special a acelora prin care se urmareste
aceeasi finalitate (în cazul analizat desfacerea casatoriei).

Asupra actiunii principale si asupra cererii reconventionale formulate de pârât instanta

trebuie sa se pronunte printr-o singura hotarâre, care va cuprinde solutii cu privire la toate
pretentiile.