Regimul comunist în

România

Comunismul este organizarea economică şi socială bazată pe

suprimarea proprietăţi private şi înlocuirea ei cu proprietate colectivă.
Proclamarea Republicii Populare , la 30 decembrie 1947, a deschis
Partidului Comunist Roman perspectiva de a exercita neîngrădit puterea in
stat. Fără experienţa guvernării si întrutotul aseverit puterii sovietice, nu i-a
rămas decât sa aplice modelul oferit de aceasta in viata politica, in
economie, in cultura.
Partidul unic al clasei muncitoare, a cărui hegemonie va fi curând statuata
in noua constituţie a tarii, a luat naştere in zilele de 21-23 februarie 1948,
prin furnizarea organizaţiilor comuniste cu cele social-democrate, complet
asimilate. Noua formaţiune politica – Partidul Muncitoresc Roman – si-a
înscris, in program, drept obiecte imediate: industrializarea socialista,
planificarea economica, dezvoltarea si modernizarea agriculturii, o reforma
structurala a justiţiei si învăţământului. Pentru realizarea acestora, statul a
trebuit sa modifice radical structurile puterii. O Mare Adunare Nationala,
aleasa la 28 martie 1948, va lua locul vechiului Parlament si adopta, la 13
aprilie, „noua lege fundamentala”, care, asemenea acelora care i-a urmat,
în 1952, era copiata după cea sovietica.
Conducerea PMR a fost exercitata, timp de 20 de ani (1945-1965 cu
o scurta întrerupere), de către Gheorghe Gheorghiu Dej, care a ştiut sa se
supună solicitărilor Moscovei, in vremea lui Stalin, dar si sa elimine
pretendenţii puternici, precum L. Patrascanu, in 1948, grupul Ana Pauker,
Teohari Georgescu si Vasile Luca, in 1952. Îşi va păstra poziţia si in anii
luptei împotriva cultului personalităţii lui Stalin, după 1956, si va iniţia,
treptat, o desprindere de hegemonia sovietica.
Represiunea împotriva forţelor de opoziţie in primii ani ai socialismului.
Garantarea constituţionala a tuturor drepturilor cetăţeneşti nu i-a împiedicat
pe comunişti sa organizeze o teribila represiune căreia aveau sa-i cada
victima 500.000.
Organizarea ei a revenit Securităţii, înfiinţată chiar in 1948 si in
conducerea căreia si-au găsit loc, firesc, specialiştii sovietici. Cum suntem
încă departe de a evalua, la proporţiile sale reale, încarcerarea si asasinatul
politic in România acelor ani, rămâne doar sa menţionam principalele
categorii afectate: mai întâi, elita politica, vechi demnitari concentraţi la
Sighet si expuşi unei lente exterminări (intre victime, liderii celor doua
principale partide din perioada interbelica, PNT si PNL, Iuliu Maniu si
Dinu Bratianu, istoricul si omul politic Gheorghe Bratianu, Constantin
Argetoianu etc.). Numeroşi preoţi ortodocşi si întreaga ierarhie a Bisericii
Unite (Greco-catolica) au avut aceeaşi soarta. Preoţi, oameni de ştiinţă,
cântăreţi ţărani care îndrăzneau să-şi impună punctul de vedere erau închişi
şi maltrataţi. Oamenii care lucrau în armată nu aveau voie să intre în
biserică, acest lucru fiind foarte grav pentru un creştin adevărat. Religia nu
era obiect de studiu pentru elevi.
Bisericile româneşti au avut mult de suferit şi chiar unele dintre ele
au fost distruse. In anii de început ai colectivizării, circa 80 000 ţărani,
desigur dintre cei care s-au împotrivit, au fost arestaţi. S-ar putea adăuga
intelectualitatea si studenţimea, cu deosebire după evenimentele din
Ungaria, din 1956, si chiar fervenţi militanţi comunişti, eliminaţi din
organele de conducere, deferiţi justiţiei si condamnaţi la moarte.
Luptelor pentru putere înăuntrul conducerii partidului le va cădea victima
Lucreţiu Pătrăscanu, arestat in 1948 si executat in 1954. Teroarea
dezlănţuită împotriva opoziţiei, ori de unde ar fi venit si oricum s-ar fi
exprimat, a condus la constituirea unor şantiere de munca, veritabile lagăre
de concentrare si exterminare, precum cel al canalului Dunare-Marea
Neagra (unde au fost reţinuţi zeci de mii de deţinuţi), si la experimentul
reeducării prin violenţa de la Piteşti.
Desfiinţarea închisorilor politice abia in 1964 exprima forţa excepţionala a
represiunii si explica de ce rezistenta activa si eficace nu s-a putut
organiza.
Modelul sovietic in acţiune – economie, societate, cultura. Naţionalizarea
principalelor mijloace de producţie (11 iunie 1948) si instaurarea astfel, a
proprietarii socialiste de stat au deschis atât perspectiva planificării
economice, cat si a unei industrializări forţate, perseverent urmărita in toţi
cei 40 de ani de dictatura comunista in România.
Academia si învăţământul, au format, spiritul unui adevărat
profesionalism, noile generaţii de intelectuali care au impulsionat, in
deceniu 7, o noua deschidere politica.