Note de curs - Tranzacţii Comerciale

pentru studenţii anului III ID,

Facultatea de Comerţ

Academia de Studii Economice din Bucureşti

Drept de autor : conf.univ.dr. Nela POPESCU

1
 Capitolul 1

NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND TRANZACŢIILE COMERCIALE

Pentru buna înţelegere şi utilizarea corectă a termenului de tranzacţie comercială se

impun câteva precizări. în primul rând este vorba de faptul că regulile care guvernează
contractele speciale civile sunt aplicabile şi contractelor comerciale, în măsura în care legile
comerciale nu prevăd o altă reglementare, conform Codului Comercial în vigoare. Prin
urmare, în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) obiective de comerţ datorită naturii
lor şi în cazul contractelor care reprezintă fapte (acte) subiective de comerţ fiindcă sunt
încheiate de comercianţi în exercitarea profesiei lor - chiar dacă numai una dintre părţi are
calitatea de comerciant şi dacă contrariul nu rezultă din actul încheiat sau contractul nu este
prin esenţă civil (cu titlu gratuit, spre exemplu) - sunt aplicabile legile şi normele comerciale.
Este extrem de important de reţinut că statul şi unităţile sale administraţiv-teritoriale nu pot
avea niciodată calitatea de comerciant şi deci nu pot realiza acte subiective de comerţ,
contractele pe care le încheie fiind de domeniul dreptului public (în special dreptul
administrativ), dacă nu reprezintă acte obiective de comerţ supuse legilor comerciale.

1.1 Natura şi tipologia tranzacţiilor

în vorbirea curentă, noţiunea de tranzacţie este folosită cu sensul de convenţie între

două sau mai multe părţi prin care se transmit anumite drepturi sau se realizează un schimb de
bunuri sau servicii.

In materie comercială, termenul tranzacţie desemnează un acord, înţelegere, învoială

între părţile raportului juridic cu privire la obligaţia de a da, a face sau a presta ceva, în scop
economic. Mai exact, tranzacţia comercială este un raport obligaţional cu privire la faptele de
comerţ - acte juridice şi operaţiuni calificate ca atare în Codul Comercial şi legile comerciale
speciale.

în materie civilă, tranzacţia este un contract prin care părţile încheie un proces început
sau preîntâmpină, prin concesii reciproce, un proces ce se poate naşte, constând în renunţări

2
reciproce la pretenţii sau în prestaţii noi realizate ori promise de o parte în schimbul renunţării

de către cealaltă parte la dreptul care este litigios sau echivoc [Deak, Fr., 2007]. Tranzacţia

din materia civilă poate avea caracter comercial - spre exemplu contractul de tranzacţie prin

care doi comercianţi sting un proces generat de o vânzare comercială.

Tranzacţia comercială, ca şi cea din materia civilă, este un contract sinalagmatic, cu

titlu oneros, comutativ şi consensual.

Un contract sinalagmatic, bilateral, prin încheierea sa generează obligaţii reciproce

între părţile contractante. Spre exemplu, în cazul contractului de vânzare - cumpărare,

vânzătorul are obligaţia de a preda lucrul vândut şi de a garanta pentru evicţiune şi vicii, iar

cumpărătorul are obligaţia de a plăti preţul.

în cazul unui contract cu titlu oneros, ambele părţi urmăresc interese patrimoniale, mai

exact primirea unei contraprestaţii ca echivalent pentru cea la care se obligă. Pentru

exemplificare, rămânând în sfera vânzării - cumpărării, vânzătorul urmăreşte să primească

preţul ca pe un echivalent al prestaţiei sale, iar cumpărătorul primeşte bunul achiziţionat, în

schimbul preţului.

Comutativitatea unui contract vizează existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce şi

cunoaşterea acestora de către părţi, la încheierea contractului.

Un contract consensual poate fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor, fără
îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul
încheierii contractului. în cazurile special prevăzute de lege, pot fi excepţii de la principiul
consensualismului.

Având în vedere tipologia faptelor de comerţ, aşa cum sunt ele expuse în Codul

Comercial, noţiunile de tranzacţie comercială, afacere şi întreprindere sunt interdependente.

Referitor la conceptul afacere, noţiunile englezeşti „business" şi „affairs" redau cel

mai bine sensurile acestuia din limba română, luând în considerare caracterul (non)pecuniar al

scopului actelor şi faptelor asociate raportului obligaţional aferent fiecărei situaţii. Aşadar,

cuvântul afacere, cu sensul de „business" (care provine din engleza veche, conform Compact

Oxford English Dictionary, din busy + -ness), înseamnă orice activitate comercială sau

profesională derulată de către o persoană sau un grup de persoane în scopul obţinerii unui

profit, câştig financiar. Adică un raport obligaţional materializat în operaţiuni sau tranzacţii cu

impact pecuniar, care sunt generate de acte şi fapte de comerţ realizate de către comercianţi.

3
Termenul afacere, în sensul lui „affairs", desemnează ceva ce este făcut sau urmează a fi

făcut, şi presupune tranzacţii şi chestiuni care implică pe cineva în mod direct sau personal.

Interesele şi problemele subsumate acestui sens al noţiunii afacere au scop non-pecuniar,

social cu predilecţie. Spre exemplu, afacerile interne, afacerile externe etc. Termenul englez

„affairs" provine din franceza veche de la „a faire" care 1-a preluat din limba latină din verbul

facere.

în contextul de faţă, al tranzacţiilor comerciale, prezintă interes doar sensul de

„business" al cuvântului afacere şi nu cel de „affairs". Cum o societate comercială realizează

o multitudine de operaţiuni comerciale, se poate spune că relaţia dintre conceptele tranzacţie

comercială - afacere este una ca de la parte la întreg.

întreprinderea reprezintă o organizare autonomă a unei activităţi, cu ajutorul factorilor

de producţie, de către întreprinzător şi pe riscul său, în scopul producerii de bunuri, executării
de lucrări şi prestării de servicii, în vederea obţinerii unui profit.

Noţiunea de societate provine din cuvântul latinesc societas, care înseamnă

întovărăşire, asociaţie, comunitate, tovărăşie, unire [Cărpenaru, D., S., 2007]. între societatea
civilă şi cea comercială nu există deosebiri de esenţă. însă trebuie reţinut că societatea civilă,
spre deosebire de cea comercială, nu are personalitate juridică - ea rămâne un simplu
contract, fără a fi subiect de drept de sine-stătător. Deosebirile dintre societatea comercială şi
cea civilă prezintă interes în context practic. Primele au obligaţii care nu se întâlnesc la cele
din urmă. Trebuie precizat că societatea comercială şi cea civilă se deosebesc de asociaţii, din
perspectiva scopului lucrativ, membrii asociaţiei urmărind un scop moral, ideal şi nu de natură
patrimonială, pecuniară.

Noile tendinţe în definirea societăţii comerciale accentuează dubla natură juridică a

acestora, insistând pe îmbinarea laturii contractuale - voinţa asociaţilor - cu cea instituţională
— personalitatea juridică, ca efect al legii, care este predominantă în contextul redefinirii
societăţii comerciale. Societatea comercială este, în consecinţă, un mod de organizare juridică
a întreprinderii.

4
1.2 Raportul obligaţional în tranzacţiile comerciale

Justinian definea obligaţia ca fiind o legătură de drept prin care suntem constrânşi a

plăti ceva conform dreptului „cetăţii noastre". Potrivit definiţiei date de Justinian, obligaţia

este vinculum iuris, adică este o legătură de drept, mai exact un raport juridic [Molcuţ, E.,

2007]. în definiţia dată, obiectul obligaţiei este desemnat prin termenul plată, însă acesta nu

desemnează obligaţia de a remite o sumă de bani, ci are sensul de dare, facere sau prestare. O

plată se poate materializa în: transmiterea dreptului de proprietate; remiterea unei sume de

bani; prestarea unui serviciu; procurarea folosinţei unui lucru. Dare indică obligaţia de a

transmite dreptul de proprietate asupra unui lucru sau de a constitui un drept real ori de a plăti

o sumă de bani. Facere implică obligaţia debitorului de a face ceva pentru creditor sau de a nu

face. Prestare presupune obligaţia de a procura folosinţa unui lucru fără a constitui un drept

real. în limbajul curent noţiunea prestaţiune, derivând din prestare, desemnează obiectul

oricărei obligaţii.

Obligaţia este un raport juridic de drept personal, care se stabileşte între creditor şi

debitor. în diferite lucrări, termenul de obligaţie este folosit cu diverse sensuri, încât prin

înţeles nu mai desemnează raportul juridic obligaţional, ci dreptul de creanţă al creditorului.

Alteori, cuvântul obligaţie este asociat cu datoria pe care trebuie să o plătească debitorul. Cert

este că întotdeauna sensul rezultă din context.

Raportul juridic obligaţional cuprinde, în principal, subiectele - o persoană numită

creditor şi o persoană numită debitor - şi obiectul.

Subiectele raportului juridic obligaţional sunt creditorul, care este subiectul activ al

obligaţiei, întrucât are dreptul de a pretinde o „plată", şi debitorul, care este subiectul pasiv,

întrucât trebuie să execute acea „plată", la nevoie chiar prin constrângere.

în tranzacţiile comerciale cel puţin una dintre părţile - subiectele raportului juridic
obligaţional este sau trebuie să fie comerciant.

Obiectul obligaţiei este asociat cu dare, facere sau prestare. însă oricare ar fi
caracterul material al acestora, obiectul obligaţiei trebuie să îndeplinească anumite condiţii. în
principal, obiectul obligaţiei trebuie să fie:

a) licit, adică în conformitate cu cerinţele normelor legale şi cu cerinţele moralei;

5
 b) posibil din punct de vedere fizic şi din punct de vedere juridic; imposibilitatea fizică

consta din promiterea unui lucru ce nu există în natură; imposibilitatea juridică consta din

promisiunea de a transmite un lucru ce nu se afla în circuitul patrimonial.

c) determinat sau cel puţin determinabil;

d) obiectul obligaţiei trebuie să prezinte interes pentru creditor.

în funcţie de cauzele generatoare, obligaţiile se clasifică în obligaţii contractuale şi

obligaţii delictuale - izvorăsc din delicte, fapte contrare legii, cauzatoare de prejudicii, care

obligă la repararea prejudiciului sau la plata unei amenzi.

Obligaţiile contractuale se numesc astfel pentru că izvorăsc din contracte, filonul

tranzacţiilor comerciale. Trebuie precizat că din perspectiva manifestării de voinţă orice

contract este bilateral, pentru că presupune manifestarea de voinţă a două părţi. Dar, prin

prisma efectelor, contractele pot fi unilaterale sau bilaterale (sinalagmatice). Sunt unilaterale

atunci când una dintre părţile contractante are calitatea de debitor, iar cealaltă are calitatea de

creditor. Sunt bilaterale acele contracte care dau naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi.

în funcţie de numărul participanţilor, obligaţiile pot fi cu un singur debitor şi un singur

creditor, precum şi obligaţii cu pluralitate de subiecte. în cazul obligaţiei cu pluralitate de

subiecte se disting două situaţii: părţile pot fi sau nu „pe picior de egalitate" [Sebeni, A.,

2007].

în cazul în care părţile sunt „pe picior de egalitate" avem obligaţii conjuncte şi

obligaţii solidare. Obligaţiile conjuncte sunt guvernate de principiul divizibilităţii creanţelor şi

datoriilor. Dacă vor fi mai mulţi creditori, fiecare dintre ei va putea să valorifice numai partea

sa din creanţă, iar dacă există mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi obligat numai

pentru partea sa de datorie. în situaţia obligaţiilor solidare, care constituie o excepţie de la

regulă, dacă sunt mai mulţi creditori, oricare dintre ei va putea valorifica întreaga creanţă. Pe

principiul simetriei, dacă sunt mai mulţi debitori, fiecare dintre ei va putea fi ţinut pentru

întreaga datorie.

Dacă părţile nu sunt „pe picior de egalitate", vor exista două situaţii: adstipulatio -

actul prin care un creditor accesor se alătură creditorului principal, şi adpromissio - actul prin

care un debitor accesor, numit garant, se alătură debitorului principal, în acest fel, creditorul

asigurându-se împotriva insolvabilităţii debitorului.

6
 în privinţa efectelor raportului juridic obligaţional, efectul normal al obligaţiei rezidă

în executarea ei. în unele cazuri, atunci când debitorul nu şi-a executat obligaţia, acesta

trebuie să plătească despăgubiri sau daune-interese, fie judecătoreşti - când sunt fixate de

către instanţa de judecată, fie convenţionale - când sunt stabilite de către părţile contractante,

însă în legătură cu neexecutarea obligaţiilor, se pot ivi diverse situaţii, în funcţie de care se

plătesc sau nu despăgubiri: cazul fortuit, forţă majoră, culpă, doi, mora şi custodia.

Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut, care intervine fără vina debitorului şi se

soldează cu dispariţia lucrului datorat, făcând imposibilă executarea obligaţiei de către

debitor, deşi debitorul a luat măsurile obişnuite de diligentă. Cazul fortuit poate fi prevenit

însă dacă debitorul ia măsuri excepţionale la care, deseori, nu este obligat. De regulă,

intervenţia cazului fortuit îl exonerează pe debitor de răspundere.

Forţa majoră este evenimentul de neînlăturat, care face imposibilă executarea

obligaţiei de către debitor, ca de exemplu, un incendiu, o inundaţie. De unde rezultă că forţa

majoră nu poate fi prevenită, orice măsuri ar fi luat debitorul. Motiv pentru care, în cazul

forţei majore, debitorul va fi întotdeauna exonerat de răspundere, fără excepţie.

Culpa se poate manifesta sub formă de intenţie, neglijenţă sau neîndemânare. Poate

exista culpa delictuală şi culpa contractuală.

Culpa delictuală se poate manifesta sub forma intenţiei, sub forma neglijenţei şi sub

forma neîndemânării. Culpa delictuală presupune un fapt păgubitor, de natură să creeze un

prejudiciu, de unde rezultă că în cazul culpei delictuale, fapta comisă cu vinovăţie este

anterioară raportului juridic obligaţional. Altfel spus, culpa este cea care generează obligaţia,

urmând ca în virtutea raportului juridic născut din fapta culpabilă, debitorul să plătească o

despăgubire creditorului

Culpa contractuală este atitudinea vinovată a debitorului obligat prin contract.

Atitudinea culpabilă este ulterioară raportului juridic generat de contract şi poate avea loc

numai după naşterea raportului juridic, adică după naşterea obligaţiei. Culpa contractuală

poate îmbrăca fie forma unei acţiuni, a unei fapte, fie forma unei abţineri. Culpa contractuală

se manifesta numai sub forma neglijenţei sau a neîndemânării.

Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să provoace

dispariţia lucrului datorat. Dolul este o formă a vinovăţiei debitorului obligat prin contract, ca

7
şi culpa. Dar, spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăţiei debitorului care se

manifestă prin intenţie, ceea ce înseamnă că debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat.

Datorită acestui fapt, debitorul va răspunde pentru doi în toate contractele, atât în situaţia în

care urmăreşte un interes - urmează să primească un preţ, cât şi în cazul în care nu urmăreşte

un interes, pe când debitorul ce se face vinovat de culpă va răspunde numai în acele contracte

în care are un interes. Prin urmare, acolo unde nu are interes, debitorul nu va răspunde pentru
[
culpă.

Mora îmbracă două forme: mora debitoris - întârzierea debitorului şi mora creditoris -

întârzierea creditorului. Mora debitoris este o întârziere vinovată a debitorului. Această

întârziere vinovată produce câteva efecte juridice, dintre care cel mai important este

perpetuarea obligaţiei. Motiv pentru care după punerea în întârziere, debitorul nu va putea fi

exonerat de răspundere, chiar dacă intervin cazul fortuit sau forţa majoră. După punerea în

întârziere, debitorul este obligat în mod obiectiv, adică nu se mai ţine seama de atitudinea sa

vinovată sau nevinovată. Mora creditoris, adică întârzierea vinovată a creditorului, survine

atunci când debitorul, deşi face plata la termen, conform condiţiilor prevăzute în contract,

creditorul refuză să primească plata. în acest caz, efectele morei debitoris încetează, chiar

dacă plata se face după punerea în întârziere, dar creditorul nu o primeşte. Din acel moment,

debitorul nu va mai răspunde obiectiv, iar intervenţia cazului fortuit sau a forţei majore îl vor

exonera de răspundere.

Custodia este o formă de răspundere obiectivă, răspundere care poate lua naştere fie în
virtutea legii, fie din convenţia părţilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii răspund obiectiv, chiar
dacă între părţi nu se încheia o convenţie specială. Potrivit acestei răspunderi, dacă bagajele
călătorului erau furate, hotelierul nu putea invoca în apărare cazul fortuit, pentru că el
răspundea obiectiv, trebuind să ia măsuri de pază excepţionale. Custodia poate lua naştere şi
din convenţia părţilor, când debitorul acceptă să ia măsuri cu caracter excepţional.
Răspunderea obiectivă se limitează numai la cazul fortuit, în sensul că forţa majoră îl va
exonera pe debitor întotdeauna de răspundere.

1.3 Bunurile - obiect al tranzacţiilor comerciale

în termeni juridici, obiectele naturii sunt desemnate prin termenul de lucruri. Lucrurile
susceptibile de apropriere sub forma dreptului de proprietate se numesc bunuri [Molcuţ, E.,
2007]. Noţiunea bunuri desemnează acele lucruri care fac parte din patrimoniul unei persoane.

8
în sfera juridico-economică, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor, obligaţiilor şi

sarcinilor unei persoane susceptibile de valoare pecuniară. Drepturile patrimoniale pot fi reale,

ceea ce înseamnă că poartă întotdeauna asupra unor lucruri corporale, sau personale, care se

mai numesc şi drepturi de creanţă.

Fără a insista asupra detaliilor şi caracteristicilor proprii fiecărei categorii de bunuri,

acestea pot fi mobile, imobile, corporale, necorporale, de gen sau individual determinate. Pot

fi obiect al tranzacţiilor comerciale numai bunurile mobile, precum mărfurile, titlurile de

credit, productele, şi prin excepţie, conform practicii judiciare în materie, bunurile imobile

doar dacă fac parte din fondul de comerţ ca obiect al contractului de vânzare cumpărare

comercială, adică al unei tranzacţii comerciale. Conform Codului Comercial, vânzarea -

cumpărarea imobilelor, închirierea lor, ca şi concesionarea lor, sunt operaţiuni cu caracter

civil, şi nu comercial. Practica judiciară însă a admis că are caracter comercial vânzarea -

cumpărarea bunurilor imobile, dacă acestea fac parte din fondul de comerţ, precum şi

închirierea bunului imobil, dacă acesta este destinat unei activităţi comerciale.

Bunurile mobile sunt acelea care se pot mişca prin putere proprie sau care pot fi

mişcate cu ajutorul unei forţe exterioare lor, fără a-şi pierde forma sau identitatea, pe când

lucrurile imobile îşi schimbă forma dacă sunt mutate.

Bunurile corporale au o formă materială, sunt tangibile, pe când bunurile necorporale

îmbracă forma drepturilor subiective.

Bunurile de gen se identifică prin trăsături ce aparţin categoriei din care fac parte. Bunurile

individual determinate se identifică prin trăsături ce le sunt proprii, le aparţin în exclusivitate.

Bunurile sunt de gen sau individual determinate nu prin natura lor, ci prin convenţia

părţilor, căci dacă dobânditorul vrea să achiziţioneze un bun oarecare va cumpăra un lucru de

gen, pe când dacă intenţionează să cumpere bunul X va cumpăra un lucru individual

determinat. Această clasificare este foarte importantă în materia riscurilor, deoarece genera

non pereunt - lucrurile de gen nu pier. Motiv pentru care, riscurile în contract sunt

reglementate diferit, după cum contractul are ca obiect lucruri de gen sau lucruri individual

determinate.

Categoriilor de bunuri amintite anterior li se adaugă fructele şi produsele (productele).

Fructele sunt generate, în mod periodic, de un alt lucru, conform destinaţiei economice a

9
acelui lucru, fără însă a epuiza substanţa lucrului în cauză. Fructele care se obţin numai prin

forţa naturii se numesc fructe naturale. Fructele care implică munca omului sunt numite fructe

industriale. Produsele sunt bunurile cărora le lipseşte caracterul periodicităţii.

Bunurile pot fi stăpânite cu trei titluri: posesiunea, detenţiunea şi proprietatea.

Posesiunea este o stare de fapt ocrotită de drept şi constă din stăpânirea fizică a unui
lucru. Posesiunea presupunea întrunirea a două elemente: animus şi corpus. Animus consta în
intenţia unei persoane de a păstra lucrul pentru sine, ceea ce înseamnă că posesorul se
comportă faţă de lucru ca un adevărat proprietar. Dar aceasta trebuie să se exercite pe baza şi
în cadrul legii. Corpus presupune toate actele materiale prin care se exercită stăpânirea fizică
asupra unui lucru. Posesiunea poate coexista cu proprietatea, fiindcă toţi proprietarii sunt
posesori, însă posesiunea poate exista şi separat de proprietate, pentru că nu toţi posesorii sunt
proprietari.

Detenţiunea, ca şi posesiunea, presupune întrunirea aceloraşi două elemente. Spre

deosebire de posesiune, detenţiunea rezidă în intenţia unei persoane de a stăpâni lucrul nu

pentru sine, ci pentru adevăratul proprietar. Prin urmare, detentorul nu urmează să devină

proprietar, el intenţionează să restituie lucrul adevăratului proprietar fie la termen, fie la

cerere. Detentorul, spre deosebire de posesor, nu putea deveni proprietar prin uzucapiune.

Această operaţiune juridică este justificată de considerente practice, pentru a se face posibile

operaţiuni care altfel nu se puteau realiza prin utilizarea conceptului de posesiune, spre

exemplu împrumutul (de folosinţă), depozitarea unui lucru, arendarea.

Dreptul de proprietate are două sensuri: unul obiectiv şi un altul subiectiv. în sens
obiectiv, dreptul de proprietate presupune totalitatea normelor juridice care reglementează
repartizarea bunurilor între persoane. în sens subiectiv, dreptul de proprietate înseamnă
posibilitatea unei persoane de a stăpâni un bun prin putere proprie şi în interes propriu. Cele
două sensuri nu pot fi disociate în practică, ci doar teoretic, deoarece posibilitatea de a stăpâni
lucrul prin putere proprie şi în interes propriu este definită de normele care reglementează
proprietatea. Prin urmare, dreptul de proprietate în sens subiectiv este definit de dreptul de
proprietate în sens obiectiv. Titularul dreptului de proprietate se bucură de usus, fructus,
abusus sau ius utendi - dreptul de a folosi, ius fruendi - dreptul de a culege fructele, ius
abutendi - dreptul de a dispune de lucru. Titularul dreptului de proprietate are dreptul de a
culege fructele, de a se folosi şi de a dispune de lucru.

10
 Din punct de vedere teoretic, orice lucru poate, în anumite condiţii, să devină bun. Prin

urmare, există posibilitatea de suprapunere a lucrurilor cu bunurile, în sensul că toate lucrurile

ar putea deveni bunuri. Este cunoscut faptul că bunurile intră în patrimoniul persoanei (fizice

sau juridice), prin patrimoniu înţelegându-se totalitatea drepturilor, obligaţiilor şi sarcinilor

unei persoane susceptibile de valoare pecuniară. Potrivit concepţiei curente, patrimoniul

presupune existenţa unui activ şi a unui pasiv, activul fiind format din drepturi. Drepturile

patrimoniale pot fi reale sau personale. Drepturile personale se mai numesc şi drepturi de

creanţă. Trebuie reţinut că drepturile reale poartă întotdeauna asupra unor lucruri corporale.

Drepturile reale nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolidează, ceea ce înseamnă că

drepturile reale se valorifică prin exercitarea unor atribute ale titularului dreptului. Prin

comparaţie cu drepturile reale, drepturile de creanţă se sting în momentul exercitării lor,

deoarece, prin exercitarea dreptului, creditorul îşi valorifică integral interesul care a stat la

baza raportului obligaţional şi care decurge din acesta.

1.4 Costul de tranzacţionare

Din cele prezentate anterior, se poate afirma că dreptul de proprietate reprezintă

posibilitatea exersării într-o manieră liberă a opţiunii sau alegerii asupra unui bun sau

serviciu. Pentru că comerţul prin natura sa implică un transfer al dreptului de proprietate,

înseamnă că nu există comerţ, şi câştig din comerţ, în absenţa dreptului de proprietate.

Costurile de tranzacţionare reprezintă costurile pentru stabilirea, dobândirea şi

menţinerea dreptului de proprietate. Costul de tranzacţionare include orice cost direct, chiar şi

ineficienta procesului de producţie sau alocarea inadecvată a resurselor rezultată din aceasta.

Ronald Coase [1937] consideră imposibilă o înţelegere corectă, adecvată, a funcţionării

sistemului economic, a pieţei, prin ignorarea costului de tranzacţionare, care în fapt constituie

elementul de bază al politicii economice. în concepţia lui Coase, costul de tranzacţionare este

compus din:

a) costul de informare - costul aflării preţurilor relevante, căutarea şi procesarea

informaţiei privitoare la preţuri, piaţa e t c ;

b) costul negocierii şi încheierii contractului;

c) costul asociat executării contractului, anticipării tendinţelor pe termen mediu sau

lung şi al gestiunii riscurilor pe piaţă.

11
 Plecând de la cele expuse anterior, definiţia costului de tranzacţionare din perspectiva

drepturilor de proprietate respectă limitele de demarcaţie între firme, pieţe sau orice alt

concept teoretic. Prin urmare, ori de câte ori, indiferent de context, dreptul de proprietate este

protejat şi apărat, costurile de tranzacţionare există. Cu alte cuvinte, costul de tranzacţionare

rezultă din transferul drepturilor de proprietate, fiind inexistent în orice sistem socio­

economic în care lipseşte dreptul de proprietate privată. Teoria neoclasică respinge ideea

conform căreia costul intra-firmă ar fi cost de tranzacţionare. Costurile de tranzacţionare sunt

acelea care apar între firme sau indivizi generate de procesul schimbului pe piaţă. Dat fiind

faptul că costul de tranzacţionare este un cost de schimb el este pretabil la modelări într-o

formă recognoscibilă.

Costurile informării sunt un determinant al costurilor de tranzacţionare şi sunt o

condiţie necesară pentru existenţa lor. Costurile de informare nu sunt totuşi sinonime cu
costurile de tranzacţionare. Calitatea şi disponibilitatea informaţiei în timp real, abilitatea
părţilor implicate în tranzacţie de a căuta, colaţiona, procesa şi evalua informaţia influenţează
nivelul acestora de a înţelege şi percepe costurile şi riscurile la care îşi expun afacerea sau
organizaţia. Capacitatea părţii implicate în tranzacţie de a obţine informaţia necesară
diminuării costului, riscului sau incertitudinii este rezultatul costului procurării informaţiei,
abilităţilor şi posibilităţilor de analiză proprii părţii implicate în tranzacţie, al conjuncturii
pieţei pe care operează întreprinderea furnizoare a bunului sau prestatoare a serviciului în
cauză şi al situaţiei în care se află aceasta [Popescu, N., 2004; Becerra-Fernandez, I., 1999; D.
Gurteen, 1999].

Abilitatea de a culege, compara şi utiliza informaţiile în interiorul şi în afara firmei, în

timp real, este fundamentală. Flexibilitatea sistemului informaţional este condiţia necesară
succesului. Datele sunt fapte şi cifre neprelucrate şi nesistematizate care, în sine, s-ar putea să
nu prezinte nici utilitate şi nici relevanţă. Neorganizate, informaţiile sunt încă date. Pentru a fi
utile, datele trebuie procesate şi convertite într-o informaţie concludentă pentru receptor. Cu
toate acestea, nu se poate spune că o formă anume de structurare prezintă utilitate maximă în
raport cu alta, din considerente legate, în special, de context şi de utilizator. Datele pot fi
organizate în diverse moduri pentru diverse scopuri. Mai mult, niciodată două persoane nu vor
putea organiza aceleaşi date în acelaşi mod.

Calitatea şi utilitatea unei informaţii este condiţionată de următoarele atribute

[Popescu, N., 2007]:

12
 a) din perspectivă temporală: actualitate, accesibilitate, periodicitate;

b) referitor la conţinut: relevanţă, acurateţe şi concizie, completitudine;

c) în privinţa formei: claritate, cursivitate, compleţivitate.

Fluxul informaţional reclamă structurare logică, acţiune deliberată şi ameliorare

permanentă. Din acest considerent, părţile implicate în tranzacţie nu trebuie să privească

lucrurile într-o manieră „mecanică", ci intuitiv şi realist, comparând, selectând şi utilizând

metode cantitative şi calitative în procesarea informaţiilor şi managementul costului de

tranzacţionare.

Cum costul de tranzacţionare apare în procesul schimbului, mediat de piaţă, există în

logica lucrurilor şi un cost asociat negocierii şi încheierii contractului.

Contractul ca acord de voinţă, între două sau mai multe persoane, cu intenţia de a

produce efecte (juridice), se consideră încheiat în momentul în care voinţele libere ale părţilor

se reunesc pentru formarea unui astfel de acord, cu respectarea condiţiilor generale de

valabilitate - capacitate, consimţământ, obiect şi cauză.

Desigur, contractul se poate încheia între persoane aflate în acelaşi loc sau între
persoane aflate la distanţă unele de altele. încheierea contractului poate fi rezultatul unui
acord de voinţă spontan sau poate fi precedat de invitaţii la negociere, acorduri de principiu,
acorduri de confidenţialitate etc. într-o astfel de situaţie, numită şi etapă precontractuală de
altfel, este extrem de importantă distincţia dintre ofertă - propunerea fermă şi precisă de a
contracta - şi acceptarea acesteia, pentru a determina momentul şi locul încheierii contractului
dar şi unele dintre efectele juridice ale acestuia - legea aplicabilă, competenţa de soluţionare a
litigiilor etc.

Prin ofertă sau policitaţiune se înţelege manifestarea unilaterală de voinţă prin care o

persoană, numită ofertant, propune unei alte persoane, încheierea unui contract. Oferta trebuie

să îndeplinească câteva condiţii [Sebeni, A., 2007].

Sub aspect subiectiv, din perspectiva persoanei - subiect al raportului contractual,

oferta trebuie să fíe reală, serioasă, neviciată şi fermă, adică să exprime o propunere

indubitabilă pentru un angajament, care în urma acceptării, să permită încheierea contractului.

13
 Din punct de vedere obiectiv, oferta trebuie să fie clară (neechivocă), precisă şi

completă. Să conţină, prin urmare, elementele de conţinut ale contractului pe care îl determină

şi urmează a fi încheiat.

Oferta însă nu este sinonimă cu antecontractul, care reprezintă o promisiune

unilaterală de vânzare, prin care o parte se obligă să încheie în viitor un contract, iar cealaltă

parte poate cere executarea acestei obligaţii.

Oferta nu trebuie confundată nici cu invitaţia la negociere, pentru că spre deosebire de

aceasta din urmă, oferta exprimă voinţa precisă şi fermă de a contracta. Trebuie precizat că o

propunere, chiar precisă şi fermă, însoţită de rezerve exprese - precum o aprobare ulterioară

din partea unei persoane, oferta mai bună a unui concurent sau posibilitatea modificării

ulterioare a preţului - nu reprezintă o ofertă, ci o invitaţie la negociere.

Oferta şi acceptarea ei, poate fi scrisă sau verbală, poate rezulta din gesturi sau semne

indubitabile. Tăcerea poate fi asimilată manifestării de voinţă. Oferta poate fi adresată unui

segment de persoane bine determinat sau se poate adresa publicului - în general.

Pentru a permite încheierea contractului, acceptarea ca acord de voinţă trebuie să fie în

concordanţă cu oferta făcută, să fie incontestabilă, indiscutabilă, şi să provină de la
destinatarul ofertei. Conform Codului Comercial, acceptarea condiţionată sau limitată se
consideră un refuz al primei propuneri, constituind o nouă propunere [art.39 C. Corn.].

De asemenea, oferta trebuie să ajungă la destinatarul său înainte ca timpul de

valabilitate al ei să fi expirat sau înainte ca ea să fi fost retrasă de către ofertant.

Retractarea ofertei, şi pe cale de consecinţă neîncheierea contractului, generează

destinatarului o pierdere pecuniară, fiind în situaţia de a suporta cheltuielile din faza

precontractuală - cheltuieli de deplasare, cheltuieli de consultanţă economică, tehnică,

juridică etc. - pierzând astfel nu doar posibilitatea încheierii unei tranzacţii similare cu un alt

partener în acest răstimp, ci expunându-se şi unui risc de imagine cu impact asupra reputaţiei

sale.

în practică, răspunderea ofertantului este una extra-contractuală, fundamentată pe

conceptul abuzului de drept. Ceea ce înseamnă că destinatarul ofertei trebuie să dovedească

caracterul abuziv al retractării. Ofertantul, pentru a nu fi în situaţie culpabilă, conform

conceptului amintit, nu înseamnă că are obligaţia de a menţine oferta un timp rezonabil, ci

14
prin atitudinea sa nu poate induce destinatarului impresia că îi oferă exclusivitate sau că se

angajează să menţină oferta un anumit timp (principiul aşteptării legitime). Altfel, dacă

ofertantul ar fi constrâns să încheie contractul, în condiţiile revocării ofertei, situaţia

contravine principiului contractual - voinţa părţilor.

Referitor la momentul şi locul încheierii contractului, se prezumă că ofertantul are

cunoştinţă de acceptare, din momentul în care aceasta a ajuns la sediul sau domiciliul său.

Cum momentul şi locul încheierii unui contract nu sunt chestiuni de ordine publică,

imperative deci, părţile pot deroga prin convenţie de la exigenţele legii.

în privinţa efectelor, orice contract odată încheiat dă naştere unor drepturi şi obligaţii,

fiind o convenţie cu putere obligatorie. Atunci când prevederile contractuale, recte voinţa

manifestată de părţi, creează dificultăţi în stabilirea exactă a înţelesului contractului, pentru

clarificarea dispoziţiilor contractuale se recurge la interpretarea contractului. Regulile de

interpretare nu sunt pendinte arbitrariului părţilor contractuale sau unor factori contextuali, ci

sunt reglementate prin norme juridice [Codul Civil]. Norma în cauză prevede reguli generale

de interpretare, care se aplică oricărui tip de contract, şi reguli speciale de interpretare a

anumitor prevederi contractuale. Trebuie spus că regulile de interpretare au caracter supletiv,

de îndrumare.

Regulile generale sunt: prioritatea voinţei reale a părţilor asupra sensului literal al

termenilor folosiţi; un contract produce, pe lângă efectele expres prevăzute, şi alte efecte ce

echitatea sau legea asociază obligaţiei derivate din contract sau convenţie; de asemenea

prevederile obişnuite într-un contract se subînţeleg.

Regulile speciale sunt: toate clauzele se interpretează unele prin altele, dându-se

fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg; interpretarea clauzelor susceptibile de mai multe

înţelesuri sau al căror sens este dificil de stabilit se face: 1) după înţelesul ce reiese din natura

contractului, 2) în sensul în care sunt susceptibile de a produce efect, 3) dacă persistă

îndoielile, în folosul celui care se obligă. în contractele de vânzare - cumpărare clauzele

neclare se interpretează împotriva vânzătorului.

Referitor la cea de a treia componentă a costului de tranzacţionare, vor fi expuse

câteva precizări legate de teoria riscurilor în executarea contractului şi riscul de piaţă în

tranzacţiile comerciale.

15
 Când o parte în contract se află în imposibilitatea executării obligaţiei derivate din

contract din cauza unui eveniment independent de voinţa sa, cealaltă parte în contract este

degrevată de propria obligaţie. Aceasta este o consecinţă logică a interdependenţei obligaţiilor

derivate din contractele bilaterale, sinalagmatice. însă de la această regulă există o excepţie,

atunci când contractul are ca obiect transferul proprietăţii unui bun individual determinat. în

cazul vânzării, transferul riscurilor operează odată cu transferul proprietăţii. Vânzarea odată

încheiată îl obligă pe cumpărător, deşi vânzătorul este exonerat de obligaţia sa, în cazul

dispariţiei fortuite a bunului. Dacă însă transferul proprietăţii este amânat până la remiterea

materială a bunului, iar bunul dispare înaintea acestui moment, atunci riscul pierderii bunului

este suportat de vânzător, conform principiului res perit domino. Trebuie menţionat că regula

res perit domino se aplică doar contractelor bilaterale care stipulează obligaţii de a da. Nu se

aplică contractelor de locaţiune sau altor contracte sinalagmatice. Cum regula transferului

riscurilor odată cu încheierea contractului de vânzare - cumpărare nu este de ordine publică,

părţile contractante pot conveni ca transferul riscurilor să opereze în alt moment.

în literatura de specialitate, clasificarea riscurilor şi criteriile folosite sunt extrem de

variate, de la un autor la altul, în funcţie de perspectiva autorilor asupra analizei riscului:
riscuri pure, riscuri de preţ şi de dobândă, riscuri directe şi riscuri virtuale, riscuri obiective şi
riscuri subiective, riscuri interne şi riscuri externe, riscuri locale şi riscuri globale, macro şi
micro-riscuri, riscuri de ţară, riscuri de firmă, riscuri de proiect etc. în contextul de faţă, din
perspectiva costului de tranzacţionare prezintă relevanţă riscul sistematic (nediversificabil) şi
nesistematic (comercial, al afacerii, diversificabil, operaţional), riscul pur, riscul de preţ şi
riscul de dobândă.

Riscul de preţ este asociat schimbărilor posibile, în structura şi nivelul preţului

bunurilor şi serviciilor oferite pe piaţă de către o firmă, ca urmare a variaţiilor preţului
resurselor utilizate. Analiza riscului de preţ joacă un rol central în tranzacţiile comerciale.
Riscul de preţ are ca surse preţurile producţiei industriale, cursul de schimb şi rata dobânzii.
Preţurile producţiei industriale sunt rezultatul fluctuaţiilor preţului energiei electrice,
combustibililor, gazului natural etc. care reprezintă „intrări" pentru unele firme şi „ieşiri"
pentru altele. Cursul de schimb şi rata dobânzii afectează, de asemenea, „intrările" şi „ieşirile"
unei entităţi. Spre exemplu, creşterea ratei dobânzii are impact atât asupra consumului
(scade), cât şi asupra costului de finanţare a firmei (creşte) [Popescu, N., Dimitriu, S., 2004].

16
 Riscul pur este asociat pierderilor (daunelor), fizice sau financiare, posibile sau

probabile cu care s-ar putea confrunta o firmă.

Riscul diversificabil este în strânsă legătură cu evenimentele sau fenomenele specifice

unui domeniu de activitate sau unei firme date. Acest tip de risc poate fi întâlnit şi sub

denumirea de firm-specific-risk, idiosyncratic risk sau nonsystematic risk. Riscul

diversificabil include toate riscurile asociate particularităţilor operaţionale ale întreprinderii.

Acesta acoperă o varietate de riscuri specifice afacerii, precum: riscul generat de operaţiuni

ilegale, fraudă, eroare umană, comunicare organizaţională inadecvată, pierderea clienţilor

şi/sau furnizorilor, atacuri teroriste, dezastre naturale şi multe altele. Competenţa umană este

decisivă în asigurarea succesului, în condiţiile în care practic, în cele din urmă, managementul

riscului depinde de raţionament şi intuiţie, deşi teoretic se bazează pe ştiinţă.

Prin contrast, riscul care afectează economia, piaţa, în ansamblul său, nu poate fi

eliminat prin diversificare. Variabilele riscului nediversificabil (risc sistematic) nu pot fi

controlate de către firme, însă prin operaţiunile curente şi/sau de perspectivă, o firmă îşi poate

diminua „sensibilitatea" la evenimentele sau schimbările indezirabile din economie. Prin

urmare, riscul total poate fi grupat în două mari categorii: diversificabil şi nediversificabil

După probabilitatea de producere şi amploarea impactului asupra rezultatelor afacerii,

se întâlnesc următoarele categorii de riscuri: riscuri cu probabilitate mică de producere şi cu

impact scăzut, riscuri cu probabilitate mare de producere şi cu impact crescut, riscuri cu

probabilitate mare de producere şi cu impact scăzut, riscuri cu probabilitate mare de

producere şi cu impact scăzut. Dacă la prima vedere riscurile cu o probabilitate mică de

producere şi cu impact scăzut par a fi mai puţin importante, chiar neglijabile, totuşi această

categorie de riscuri trebuie luată în calcul pentru a evalua potenţialul său asupra altor

evenimente, activităţi sau operaţiuni, lipsite de relevanţă, în prima fază, dar care pot deveni

critice. Prin urmare, toate riscurile trebuie luate în calcul, dat fiind faptul că expunerea faţă de

risc este dată de probabilitatea multiplicării efectelor, pozitive sau negative, prin producerea

unui eveniment. In mod uzual, decizia finală se materializează prin acţiuni de asumare,

diminuare, transfer sau evitare a riscurilor.

Tendinţa de asumare sau evitare a riscului este influenţată de caracteristicile

individuale, de factorii contextuali şi de structura organizaţională. Deciziile sunt cu atât mai

riscante, cu cât incertitudinea rezultatelor este mai mare, cu cât obiectivele stabilite sunt mai

17
\
\

ambiţioase şi cu cât potenţialul de câştig sau pierdere este mai mare. Percepţia unei situaţii

decizionale, evaluarea riscului şi a alternativelor, alegerea făcută sunt influenţate de atitudinea

faţă de risc a individului. Propensiunea faţă de risc reflectă tendinţa generală a individului de

asumare sau de evitare a riscului. Aceasta influenţează modul de evaluare a riscului şi de

selecţie a alternativelor. Identificarea, cuantificarea şi ierarhizarea riscurilor, controlabilitatea

acestora, validitatea estimărilor şi informaţiilor privind riscurile, etichetarea unei ipostaze de

către un individ ca fiind mai mult sau mai puţin riscantă depinde fundamental de percepţia şi

propensiunea faţă de risc. Particularităţile branşei din care face parte firma au influenţă, de

asemenea, asupra conceptualizării, interpretării, asumării şi controlul riscului. Cultura

organizaţională are un rol decisiv în ceea ce priveşte direcţiile de acţiune într-un context

macro şi microeconomic dat. Pentru că există o relaţie de cauzalitate între riscurile asumate şi

performanţele economice ale firmei, politica firmei privind riscul este esenţială.

1.5 Uzanţele uniformizate în materia contractului de vânzare comercială internaţională

- incoterms 2000 1

Terminologie

INCOTERMS reprezintă o prescurtare a cuvintelor "Internaţional Commercial

Terms", semnificând reguli de comerţ internaţional.

Regulile au fost adoptate de Camera de Comerţ Internaţională din Paris, organism cu

caracter internaţional, compus prin afilierea unui număr foarte mare de societăţi comerciale
din multe dintre statele lumii.

Prima variantă de bază a fost elaborată în 1953. Regulile au fost perfecţionate în mai

multe rânduri iar în 1990 a fost adoptată o noua variantă de bază, ca urmare a necesităţii de a

adapta aceste reguli la comerţul electronic. Varianta de bază a suferit modificări în 2000.

Camera de Comerţ de la Washinghton a elaborat şi ea codificarea R.A.F.T.D.

(Revised American Foreign Trade Definitions) în 1941. Datorită succesului mai redus, după

1990 această Cameră a recomandat comercianţilor americani să folosească INCOTERMS.

Drept de autor - conf.univ.dr. Nela POPESCU, prof.univ.dr. Dragoş - Alexandru SITARU

18
 Regulile INCOTERMS au natura juridică a unor uniformizări de uzanţă în materia

vânzării internaţionale de mărfuri, pe zona europeană. Ele nu se impun părţilor ci se aplică

numai dacă părţile au trimis la ele în mod expres sau tacit (recepţiunea contractuală).

Obiectul de reglementare al INCOTERMS îl constituie raporturile juridice născute

din contractul de vânzare comercială internaţională. Altfel spus, aceste reguli se referă numai

la termenii comerciali folosiţi în relaţia dintre vânzător şi cumpărător.

Aşadar, contractul de vânzare supus regulilor INCOTERMS, pe de o parte, şi

contractele adiacente vânzării (transport, asigurare etc.), pe de altă parte, sunt independente,

în sensul că dispoziţiile acestor reguli privind raportul dintre vânzător şi cumpărător nu

afectează eventualele prevederi speciale cuprinse în contractele de transport, asigurare etc.

încheiate între oricare dintre aceste părţi şi un terţ, reciproca fiind, de asemenea, valabilă.

Categoriile de obligaţii ale părţilor la care se referă

Regulile INCOTERMS stabilesc trei categorii de obligaţii ale părţilor :

a) Prima categorie este formată din obligaţia de predare mărfii şi de plată a

preţului. De momentul predării mărfii este legat momentul transmiterii riscului de la vânzător

la cumpărător.

Regulile INCOTERMS nu reglementează transferul proprietăţii, care urmează să fie

stabilit de părţi în contract, iar dacă nu este stabilit de părţi va fi determinat potrivit sistemului

de drept la care trimite norma conflictuală aplicabilă.

b) A doua categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de transport,

de asigurare, de conservare şi celelalte cheltuieli legate de marfă, din momentul în care

pleacă de la vânzător pâna la momentul ajungerii la cumpărător.

c) a treia categorie este formată din obligaţiile privind cheltuielile de export al

mărfii din ţara vânzătorului, cheltuielile de tranzit şi cheltuielile de import din ţara

cumpărătorului.

19
 Clasificarea regulilor INCOTERMS

Sunt în total 13 reguli INCOTERMS. în funcţie de tipul de transport al mărfii de la

vânzător la cumpărător, regulile INCOTERMS se clasifică în reguli privind transportul

maritim şi reguli privind celelalte tipuri de transport.

Regula FAS (Free Alongside Ship ) - liber de-a lungul vasului + port de încărcare

convenit.
Această regulă implică cele mai puţine obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe

pentru cumpărător. Treptat la următoarele reguli se transferă din obligaţiile cumpărătorului

spre vânzător. Ultima regula, D.E.Q, implică cele mai multe obligaţii pentru vânzător şi cele

mai puţine pentru cumpărător.

Momentul livrării mărfii şi transmiterii riscurilor de la vânzător la cumpărător la

regula FAS este acela în care marfa, individualizată ca aparţinând cumpărătorului, este

depusă pe cheiul portului de încărcare convenit, la data stabilită.

Dacă cumpărătorul întârzie în aducerea vasului în port la data fixată, riscul pierii sau

deteriorării mărfii se transferă cumpărătorului la data când vasul trebuia să ajungă în port.

Cheltuielile de transport revin cumpărătorului. Acesta trebuie să încheie un contract

de navlosire (de închiriere a vasului ), acel vas trebuind să preia marfa care face obiectul
livrării.

Cumpărătorul trebuie să asigure marfa din momentul încărcării până la destinaţie şi este

obligat să conserve marfa pe parcursul transportului.

Cheltuielile de export. în varianta de bază (INCOTERMS 1990), aceste cheltieli

reveneau cumpărătorului (vânzare internă). Exportul mărfii se produce fizic în momentul în
care marfa trece peste balustrada vasului în portul de încărcare. In INCOTERMS 2000
operaţiunea de export din România şi cheltuielile aferente revin vânzătorului român, vânzarea
F.A.S. devenind astfel o vânzare externă.

20
 Cheltuielile de tranzit, de descărcare în portul de destinaţie şi de import în ţara de

destinaţie revin cumpărătorului.

Regula FOB (Free On Board ) - liber la bordul vasului + port de încărcare

convenit.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,

individualizată ca fiind pentru acel cumpărător, este trecută peste balustrada vasului, în portul

de încărcare convenit.

Cheltuielile de transport a mărfii până în portul de încărcare şi încărcarea mărfii revin

vânzătorului.

Cumpărătorul trebuie să încheie contractul de transport fsă navlosească vasul).

Asigurarea şi conservarea mărfii pe parcursul drumului revin cumpărătorului.

Cheltuielile de export din România revin vânzătorului.

Cheltuielile de tranzit, de descărcare şi cele de import revin cumpărătorului.

Una dintre variantele F.O.B. este F.O.B. TRIMMED (F.O.B. stivuit), în care

momentul predării mărfii este împins până în momentul în care marfa este stivuită pe

vas,operaţiunea de stivuire făcându-se pe riscul vânzătorului.

Regula CFR (Cost and Freight) - cost şi navlu + port de descărcare convenit.

CFR = FOB + freight (navlu).

Toate regulile sunt ca la FOB, cu deosebirea că vânzătorul este cel care trebuie să

navlosească vasul şi să plătească navlul.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul când marfa,

individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este trecută peste balustrada vasului în

portul de încărcare convenit.

21
 Navlul este plătit de vânzător. Vânzătorul trebuie să încheie un contract de

navlosire, să închirieze un vas apt pentru a prelua întreaga cantitate de marfă şi să o transporte

până în portul de destinaţie.

Asigurarea mărfii şi cheltuielile de conservare ^jle acesteia rămân în sarcina

cumpărătorului.

Cheltuielile de export din România revin vânzătorului iar cele de tranzit şi de import

în ţara de destinaţie, revin cumpărătorului.

Regula CIF (Cost, Insurance and Freight ) - cost, asigurare şi navlu + portul de

descărcare convenit.

CIF = FOB+asigurare+navlu

Regulile sunt ca la FOB cu doua excepţii: navlu şi asigurarea sunt suportate de

vânzător, iar nu de cumpărător.

Toate celelalte cheltuieli legate de marfă rămân în sarcina cumpărătorului.

Exportul.tranzitul şi importul sunt ca la FOB.

Regula DES (Delivered Ex Ship ) - livrat din vapor în portul de descărcare + port

de descărcare convenit.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscului este momentul în care marfa,

individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este pusă la dispoziţia cumpărătorului în

vas în portul de descărcare.

Toate obligaţiile până în portul de destinaţie revin vânzătorului. Vânzătorul trebuie să

navloseasca vasul, să plătească navlul , să asigure marfa, să plătească cheltuielile de

conservare a mărfii. Cheltuielile de descărcare nu revin vânzătorului ci cumpărătorului

Cheltuielile de export revin vânzătorului, cheltuielile de tranzit revin vânzătorului,

cheltuielile de import în ţara de detinaţie revin cumpărătorului.

22
 Pentru cumpărător, cumpărarea este externă întrucât preia marfă din afara teritoriului

naţional.

Regula DEQ (Delivered Ex Quay) - livrat pe chei în portul de descărcare + plus

port de descărcare convenit.

Momentul predării mărfii şi transmiterii riscurilor este momentul în care marfa,

individualizată ca fiind pentru un anumit cumpărător, este pusă la dispoziţia acestuia pe cheiul

portului de descărcare convenit.

Regula DEQ este simetrică cu regula FAS. Regula FAS implică cele mai puţine

obligaţii pentru vânzător şi cele mai multe pentru cumpărător, regula DEQ implică cele mai

multe obligaţii pentru vânzător şi cele mai puţine obligaţii pentru cumpărător .

Vânzătorul suportă toate cheltuielile până în portul de descărcare (navlu, asigurare,

conservare, tranzit) şi cheltuielile de descărcare pe cheiul portului de destinaţie.

In INCOTERMS 1990, vânzarea DEQ reprezenta pentru cumpărător o cumpărare

internă, cheltuielile de import în ţara de destinaţie revenind vânzătorului. în INCOTERMS

2000, cheltuielile de import în ţara de destinaţie revin cumpărătorului, devenind o cumpărare

externă.

Există o variantă a reguli DEQ care se numeşte "DEQ Duty Paid" - DEQ cu taxa

vamală plătită, unde cheltuielile de import în ţara de destinaţie revin vânzătorului.

Regula EXW (Ex works) - Franco fabrică... (loc convenit). Punerea mărfii la

dispoziţia cumpărătorului, în locul convenit (depozit, fabrică etc.) cu vânzătorul, atestă faptul

că vânzătorul s-a achitat de obligaţia de a livra marfa. Vânzătorul nu are obligaţia de a încărca

marfa în vehiculul pus la dispoziţie de cumpărător sau de a vămui marfa, cu excepţia cazurilor

în care acest lucru este stabilit prin contract. Cumpărătorul suportă toate costurile şi riscurile

generate de preluarea mărfii de la vânzător şi transportarea acesteia către destinaţia vizată.

Este dezirabil ca această clauză să nu fie folosită în situaţiile în care cumpărătorul nu poate

executa, direct sau indirect, formalităţile de export. în astfel de situaţii este recomandabilă

clauza „franco cărăuş".

Regula FCA (Free Carrier) - Franco cărăuş... (loc convenit). Predarea mărfii vămuite

cărăuşului desemnat de cumpărător, la locul sau în punctul convenit, indică faptul că

vânzătorul s-a achitat de obligaţia de a livra marfa. în cazul în care cumpărătorul nu a precizat

un loc anume unde să-i fie livrată marfa, vânzătorul poate alege un punct din zona menţionată

23
în contract, de unde cărăuşul urmează să ia în primire marfa. Atunci când practica comercială
impune asistenţa vânzătorului în momentul încheierii contractului cu cărăuşul (cum este cazul
transportului feroviar sau aerian), vânzătorul poate acţiona pe riscul şi cheltuiala
cumpărătorului. FCA poate fi utilizată pentru orice tip de transport, inclusiv pentru transportul
multimodal.

„Cărăuş" este orice persoană care se obligă printr-un contract de transport să execute
sau să dispună efectuarea unui transport pe calea ferată, pe calea aerului, pe şosea, pe mare, pe
căile navigabile interioare sau o combinaţie a acestor moduri de transport. Dacă cumpărătorul
cere vânzătorului să livreze marfa unui tranzitar, vânzătorul şi-a îndeplinit obligaţia de livra
marfa în momentul în care aceasta a intrat în posesia tranzitarului.

„Terminalul de transport" este o gară, o staţie de mărfuri, un terminal de containere, un

terminal de mărfuri multifuncţional sau orice alt punct de primire a mărfurilor.

Noţiunea „container" desemnează orice echipament folosit la uniformizarea

încărcăturii.

Regula CPT (Carriage Paid to) - transport plătit până la...(port de destinaţie
convenit). Vânzătorul suportă cheltuielile de transport al mărfurilor până la destinaţia
convenită. Riscul pierderii sau deteriorării mărfurilor, precum şi costurile suplimentare
cauzate de evenimente ulterioare momentului în care mărfurile au fost remise cărăuşului sunt
preluate de către cumpărător de la vânzător, din momentul în care mărfurile au intrat în
custodia cărăuşului. Dacă pe durata transportului mărfurilor intervin mai mulţi cărăuşi, riscul
este preluat de cumpărător în momentul în care marfa este remisă primului cărăuş. Clauza
CPT presupune vămuirea mărfurilor pentru export de către vânzător, şi poate fi folosită pentru
orice tip de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.

Regula CIP (Carriage and Insurance Paid to) - transport şi asigurare plătite până la
...(port de destinaţie convenit). Vânzătorul are aceleaşi obligaţii ca în cazul clauzei CPT, cu
deosebirea că vânzătorul asigură marfa împotriva riscului pierderii sau deteriorării ei pe
durata transportului. Vânzătorul încheie asigurarea şi plăteşte prima de asigurare.
Cumpărătorul nu trebuie să ignore faptul că vânzătorul este obligat, prin această clauză, la o
acoperire minimă a riscurilor privind mărfurile ce fac obiectul transportului. Vânzătorul are
obligaţia de a se ocupa de vămuirea mărfii pentru export. CIP poate fi folosită pentru orice tip
de transport, inclusiv pentru transportul multimodal.

Regula DAF (Delivered at Frontier) - livrat la frontieră... (loc convenit). Vânzătorul

se achită de obligaţia livrării mărfurilor atunci când acestea se află, vămuite, în punctul de

24
frontieră convenit, însă fără a trece de frontiera vamală a ţării vecine. Noţiunea „frontieră"

poate fi folosită pentru orice graniţă, inclusiv cea a ţării de export. Din acest motiv este

esenţial ca frontiera în cauză să fie clar specificată, indicându-se în clauză punctul sau locul

vizat. Clauza se foloseşte, cu predilecţie, atunci când marfa urmează a fi transportată pe calea

ferată sau rutieră, însă poate fi folosită în orice tip de transport.

Regula DDU (Delivered Duty Unpaid) - livrat nevămuit... (destinaţie convenită).

Vânzătorul se achită de obligaţia livrării mărfurilor în momentul în care acestea sunt puse la

dispoziţia cumpărătorului, în locul specificat din ţara importatoare. Vânzătorul suportă toate

riscurile şi cheltuielile generate de transportul mărfurilor până la locul specificat, mai puţin

taxele vamale, impozitele şi alte speze oficiale ce trebuie achitate la import, costurile şi

riscurile implicate de formalităţile vamale. Cumpărătorul suportă orice cost suplimentar legat

de mărfuri, precum şi riscul de nu putea vămui mărfurile pentru import. Dacă se convine ca

vămuirea pentru import să fie făcută de vânzător, care să plătească şi taxele vamale, acest

lucru trebuie specificat clar în clauză. De asemenea, dacă părţile doresc să includă în

obligaţiile vânzătorului unele cheltuieli obligatorii la importul mărfurilor, acest lucru trebuie

specificat clar. DDU poate fi folosită pentru toate tipurile de transport.

Regula DDP (Delivered Duty Paid) - livrat vămuit ...(destinaţie convenită).

Vânzătorul se achită de obligaţia livrării mărfurilor în momentul în care acestea sunt puse la

dispoziţia cumpărătorului, în locul specificat din ţara importatoare. Vânzătorul suportă toate

riscurile şi cheltuielile generate de transportul mărfurilor până la locul specificat, inclusiv

taxele vamale, impozitele şi alte speze oficiale ce trebuie achitate la import, costurile şi

riscurile implicate de formalităţile vamale. Pentru evitarea problemelor, este recomandabilă

utilizarea DDP, doar dacă vânzătorul poate obţine, direct sau indirect, autorizaţia de import.

Practica cotidiană este adesea foarte diferită de regulile edictate de Camera

Internaţională de Comerţ de la Paris. în cazul FOB..., în teorie, cumpărătorul trebuie să indice

vânzătorului numele navei şi data plecării acesteia din portul de încărcare. Mulţi cumpărători

nu fac acest lucru în practică. Vânzătorul fiind cel care se substituie cumpărătorului pentru

alegerea navei şi încărcarea acesteia. în cazul EXW..., încărcarea mărfurilor incumbă în

teorie cumpărătorului, or în practică în marea majoritate a cazurilor vânzătorul face acest

lucru. în cazul CIF..., mărfurile sunt transportate pe riscul cumpărătorului şi, dacă se produc

avarii, cade în sarcina cumpărătorului acţiunea de a obţine rambursarea de la compania de

asigurare. în practică, în baza titlului comercial, vânzătorul va fi cel însărcinat cu această

obligaţie.

25
 Capitolul 2

CONCENTRAREA ECONOMICA 2

Tendinţa naturala a comerciantului (a agentului economic in sens mai larg) este de a-si
elimina concurenţii si de a ramane singur pe piaţa pe care activează, cu alte cuvinte de a
atinge si de a păstra poziţia de monopol. In opoziţie, consumatorul/ utilizatorul, furnizorii si
concurenţii comerciantului/ agentului economic doresc ca piaţa sa fie cat mai atomizata
(adică, sa existe cat mai mulţi concurenţi de putere mica), astfel incat consumatorii sa
beneficieze de posibilităţi de alegere cat mai variate si preturi cat mai scăzute, furnizorii sa
aiba posibilitatea de a negocia termeni si condiţii cat mai bune de livrare cu cumpărători
(agenţi economici) lipsiţi de putere economica, iar concurenţii comerciantului sa poată accede
cat mai uşor la statutul de monopol prin eliminarea unor concurenţi slabi economic. Din
punct de vedere economic, confruntarea acestor tendinţe trebuie sa duca la un echilibru intre
ele, sa sprijine echilibrul mai larg dintre cerere si oferta pe o anumita piaţa. Aceste adevăruri
economice de necontestat isi pun amprenta asupra reglementarilor concurentei in modul
următor: reglementările concurentei nu sunt îndreptate împotriva luptei concurentiale
comerciale (care este considerata un motor al dezvoltării economice), ci impotriva abuzurilor
in exercitarea concurentei. In consecinţa, reglementarea concurentei accepta (si legalizează)
unele consecinţe negative ale luptei concurentiale (eliminarea agenţilor economici mai slabi
de pe piaţa; pierderea de clientela si de venituri pe care o suferă unii agenţi economici), dar
numai daca ele sunt generate de o concurenta comerciala loiala, care se desfăşoară in limitele
considerate normale de catre societate la un moment dat (aceste limite sunt stabilite/
reglementate prin normele dreptului concurentei).

Agentul economic monopolist doreşte eliminarea concurenţilor sai pentru a dobândi

clienţii acestora, dar aceeaşi intenţie o are si agentul economic care săvârşeşte un fapt de

concurenta neloiala, deci finalitatea este comuna ambelor categorii de fapte anti-

concurentiale. De asemenea, este de domeniul evidentei ca săvârşirea unui fapt monopolist

este contrara uzanţelor comerciale cinstite, la fel cum este si săvârşirea unui fapt de

concurenta neloiala. In ce ma priveşte, cred ca elementul esenţial care diferenţiază un fapt

monopolist de unul de concurenta neloiala este mărimea, puterea economica a agentului

agresor comparativ cu a celorlalţi concurenţi de pe piaţa. In consecinţa, folosirea unor

2
Drept de autor: lector univ.dr. Sorin David.
26
mijloace anticoncurentiale sancţionate de Legea n r . l l / 1991 de către un agent economic de

mărime mica sau medie comparativ cu puterea economica a concurenţilor sai sau altor agenţi

economici afectaţi, va fi prezumata un fapt de concurenta neloiala. Folosirea insa a aceloraşi

mijloace concurentiale contrare uzanţelor cinstite (si care sunt interzise in baza Legii nr. 11/

1991) va fi prezumata un fapt monopolist daca agentul economic poate fi incadrat in categoria

agenţilor economici mari in raport cu concurenţii sai sau cu alti agenţi economici afectaţi si

care nu ii sunt concurenţi.

O alta precizare importanta priveşte legătura intre reglementarea concurentei si

protecţia consumatorilor. Aceasta legătura reprezintă răspunsul la următoarea intrebare: in

ce măsura impactul asupra consumatorilor generat de folosirea mijloacelor concurentiale

influenţează aplicarea normelor concurentei? Subiectul protejat este diferit: consumatorul -

care este un neprofesionist - in cazul consumatorilor, agentul economic -un profesionist -in

cazul concurentei. Pe de alta parte, este de necontestat faptul ca exista multe interferenţe

intre reglementarea concurentei si legislaţia consumatorilor. Totuşi, eu consider ca

aplicarea normelor dreptului concurentei nu trebuie legata in principiu de încălcările aduse

dreptului consumatorilor si de eventualele daune suferite de consumatori datorita faptelor

agentului promotor, exceptând cazul in care legea prevede altfel. Aceasta deoarece, in

opinia mea, dreptul concurentei nu are menirea si nici nu trebuie sa protejeze in mod direct

consumatorii, ci numai indirect, prin protecţia concurentei normale pe piaţa relevanta. Este

adevărat, consumatorii reprezintă cererea in cadrul raportului cerere-oferta, dar nu trebuie

pierdut din vedere faptul ca aceasta cerere nu se formează transcedental, undeva in afara

pieţei, ci prin luarea in considerare a diferitelor oferte concurente pe piaţa. Normele privind

protecţia consumatorilor ar putea fi luate in considerare in aplicarea normelor concurentei

numai in măsura in care oferă standarde de conduita in relaţia consumator-agent

economic, standarde care se încadrează in categoria de uzanţe cinstite in activitatea

comerciala. De asemenea, nu trebuie uitat ca protecţia consumatorilor este o parte a

protecţiei sociale, iar protecţia sociala este o forma de inginerie sociala care inevitabil

afectează, intr-o măsura mai mare sau mai mica, jocul normal al forţelor pieţei, ori

rglementarea concurentei are drept finalitate păstrarea jocului normal al forţelor pieţei.

Legea romana a imbinat componenta economica cu cea sociala in legătura cu protecţia

pieţei libere. Relativ recent, prin modificarea Legii nr.l 1/1991 privind concurenta neloiala,

legiuitorul a impus agenţilor economici ca in desfăşurarea activităţii lor, sa respecte si

27
 interesele consumatorilor (art.l). In consecinţa, modul de respectare a intereselor

consumatorilor poate circumstantia aprecierea caracterului anti-concurential al unei fapte,

dar nu reprezintă in sine criteriul de determinare a acestui caracter anti-concurential.

Se poate astfel afirma ca legislaţia privind protecţia consumatorilor are o natura dubla,

pe de o parte urmăreşte sa corecteze disfunctiile pieţei iar pe de alta parte promovează valori

sociale (sănătatea si siguranţa consumatorului, justiţia sociala si prevenirea exploatării).

Aceasta legislaţie urmăreşte de asemenea sa promoveze informarea completa si la timp a

consumatorului, mai ales in legătura cu bunurile complexe si sa intervină in raportul de forte

dintre consumator si agent economic, in cazul care primul este lipsit de puterea efectiva de

negociere a condiţiilor contractuale. Din aceasta ultima perspectiva, se naşte si o poziţie

critica: intervenind prea mult in sprijinul unor grupuri de consumatori considerate mai

vulnerabile, statul dovedeşte un anume paternalism, in dauna considerentelor de eficienta a

pieţei. De aceea, orice control exercitat asupra practicilor concurentiale neoneste trebuie sa

ia in considerare atat interesele consumatorilor, cat si cele ale agenţilor economici,

incercand totodată sa armonizeze poziţiile diferitelor parti interesate (de ex., intre grupurile

de consumatori cu interese diferite).

2.1 Concepte fundamentale

A. Legislaţia anti-monopol da expresie conflictului permanent intre necesitatea de a

maximiza profitul agenţilor economici si cea de a maximiza protecţia agenţilor economici
concurenţi si a consumatorilor/ utilizatorilor. Ea nu are drept scop primordial protecţia
consumatorilor, dar este influenţat de cerinţa protecţiei consumatorilor.

Factorul economic cel mai mult utilizat in aprecierea modului in care sunt atinse
scopul si obiectivele dreptul anti-monopol este preţul produsului/ serviciului analizat. In
consecinţa, un element indispensabil in analiza unui fapt presupus monopolist este evoluţia
(pe trecut si in viitor) a preţului acelui produs/ serviciu.

Câteva precizări terminologice: concurenta comerciala nu trebuie sa o intelegem

limitata la comercianţi, ci extinsa la toti agenţii economici; "monopolul" este acel agent
economic a cărui poziţie pe piaţa relevanta este suficient de puternica astfel incat sa isi
stabilească propriul comportament pe piaţa fara ca deciziile sale sa fie condiţionate de
comportamentul concurenţilor sau al cumpărătorilor (consumatorilor) de pe acea piaţa; spre
deosebire de monopol, oligopolul nu este un agent economic ci o modalitate de a descrie o

28
structura a pieţei relevante, caracterizata prin existenta unui nr. redus de ag.ec. cu putere mare

de piaţa, nici unul din ei nefiind in situaţia de a domina piaţa, al căror comportament pe piaţa

este influenţat de comportamentul oricăruia din marii ag.ec. concurenţi dar nu este influenţat

de reacţiile si comportamentul micilor ag.ec. existenţi pe acea piaţa; cumpărătorii de pe acea

piaţa pot influenta comportamentul de piaţa al fiecărui agent economic cu putere mare, in

cazul in care concurenta in interiorul oligopolului este suficient de intensa;

Referitor la conceptul de "monopol" si derivatele sale (monopolism, monopolizare

etc.) ar trebui sa distingem intre monopolul de stat si celelalte forme de monopol. Monopolul

de stat reprezintă o interdicţie legislativa de a savarsi o activitate de natura celei

monopolizate, fara a avea autorizarea prealabila a autorităţii publice (accentuez: monopolul se

stat se poate crea numai prin lege; fiind o restrângere, o atingere adusa principiului libertăţii

comerţului consacrat prin art. 135 (2)(a) din Constituţie, ele trebuie prevăzut expres printr-un

act normativ al Parlamentului si nu se poate considera ca fiind subinteles). La noi, monopolul

de stat este reglementat prin L 31/ 1996 iar organul adm. indrituit sa autorize un agent

economic in vederea exercitării unei activităţi reprezentând monopol de stat este Ministerul

Finanţelor ("MF"). Din reglementarea L 31 nu rezulta ca o activitate constituind monopol de

stat trebuie exercitata numai de un singur agent economic, MF putând acorda licenţe de

exploatare a aceleiaşi activităţi mai multor agenţi ec. Din păcate, cuvântul cheie este "poate",

iar modul in care este transpus in practica acest "poate" este controlat numai de organul adm.

superior MF, anume Guvernul.

Spre deosebire de monopolul de stat, monopolul de exploatare nu presupune

interdicţia activităţilor concurente, dar persoana care exploatează acest tip de monopol -un

organ adm., monopolul de exploatare fiind specific sferei serviciilor publice- are dreptul de a

acorda licenţe de exploatare ag.ec. care doresc sa desfăşoare activităţi similar. Din fericire

sau din nefericire, conceptul de "interes public" este foarte flexibil, ceea ce permite ca in

funcţie de concepţia politica dominanta la un moment dat, o activitate economica sa fie

considerata ca aparţinând sferei publice sau celei private. Monopolul de exploatare nu este

stabilit prin lege, ci prin acte de natura administrativa si poate fi pus in valoare de un agent

economic privat numai pe baza acordării unei licenţe de către organul adm. care a creat

monopolul de exploatare sau il supraveghează. Dupa cum vedem, cele doua tipuri de

monopoluri se aseamănă din punct de vedere al efectelor lor, dar diferă din punct de vedere al

naturii si originii lor: unul se naşte pe baza legii, altul pe baza unui act administrativ.

29
 Monopolul natural - activitate de producţie sau de prestări servicii care, datorita
necesitaţii unor tehnologii specifice sau a unor investiţii de capital cu costuri ridicate, nu se
poate realiza in condiţii de eficienta normala in unităţi concurentiale sau care ar deveni
concurentiale pe termen scurt sau mediu. Spre deosebire de celelalte doua forme de monopol,
monopolul natural nu este protejat prin lege sau act administrativ. Exploatarea lui abuziva
cade sub incidenţa legislaţiei anti-monopol.

B. Noţiunea de piaţa relevanta - ca orice piaţa, si piaţa relevanta este un loc in care se
confrunta cererea si oferta in legătura cu un anumit produs/ serviciu, insa acest loc este
delimitat de doua elemente:

- intinderea geografica (piaţa geografica), adică zona in care sunt localizaţi ag.ec. care
livrează produsul/ prestează serviciul ce face obiectul pieţei produsului/serviciului.

Ceea ce contează nu este originea geografica a produsului/ serviciului, ci

accesibilitatea lui pentru acelaşi grup de cumpărători in condiţii omogene de concurenta; (de
ex., este prea scump sa merg sa cumpăr din Baia Mare un pachet de unt, cand eu locuiesc in
Bucureşti si am alternativa economica in oraşul meu pentru acel produs. Aceasta inseamna ca
piaţa untului este locala? Nu, pentru ca exista aceeaşi concurenta si la Baia Mare, si la
Bucureşti intre producători si putere de cumpărare pentru unt este aproximativ egala, astfel
incat condiţiile de concurenta sunt omogene in cele doua oraşe si atunci piaţa este naţionala.
Cu alte cuvinte, nu contează faptul ca cumpărătorul nu se poate deplasa in alt oras, important
este ca producătorul poate vinde in oraşul sau in condiţii similare cu cele in care vinde in alt
oras).

Datorita progreselor tehnologice, majoritatea produselor/ serviciilor pot fi transportate

oriunde in România, deci majoritate pieţelor relevante vor fi naţionale. Mai exista si cazuri de
pieţe regionale (de ex., piaţa betoanelor, datorita limitărilor privind prepararea si transportul
lor).

In procesul de stabilire a intinderii pieţei geografice, un loc foarte important il ocupa

evaluarea barierelor la intrarea pe piaţa (acestea pot fi date de resursele financiare -costuri-
cerute ag.ec. pentru a penetra sau a se menţine pe acea piaţa in raport cu perioada necesara
pentru amortizarea acestor costuri; costurile legate de cercetare si dezvoltare -R&D-; drepturi
de propr.intelectuala; reputaţia ag.ec. acuzat de practici monopoliste; percepţia
consumatorilor/ utilizatorilor asupra substituibilitatii produsului/ serviciului, etc.) si ponderea
pe care o ocupa costul transportului produsului de la producător la cumpărător in preţul pe
care il plăteşte cumpărătorul.

30
 - gradul de substituire a produsului/ serviciului in cauza cu alte produse/ servicii

identice sau asemănătoare. Substituibilitatea (intersanjabilitatea) se apreciază in funcţie de

destinaţia si natura bunurilor/ serviciilor, precum si de preferinţele consumatorilor/

cumpărătorilor, astfel incat aceştia sa aiba o alternativa economica reala cand aleg intre ele.

Substituibilitatea se apreciază si din punct de vedere al ofertei (adică, cat de uşor este unui

producător sa isi mărească capacitatea de producţie sau sa reconverteasca producţia astfel

incat sa ofere intr-un timp rezonabil o alternativa la produsul analizat, in condiţii similare de

pret).

Intersanj abilitatea are la baza conceptul de elasticitate încrucişată a cererii.

Elasticitatea încrucişată a cererii înseamnă ca mărirea preţului unui produs orientează o parte

a consumatorilor spre un produs intersanj abil, dar cu un pret mai redus. Acţiunile

concurentiale pe o piaţa inelastica sunt mai strict/ restrictiv analizate din perspectiva

legislaţiei anti-monopol, decât cele de pe o piaţa elastica.

C. Piaţa relevant afectata - terminologie folosita numai in legătura cu pieţele afectate

de concentrările economice, astfel: 15% din piaţa este afectata in cazul relaţiilor orizontale si

2 5 % din piaţa este afectata in cazul relaţiilor verticale. Strâns legata de piaţa relevanta este

piaţa derivata -atat piaţa in aval, cat si piaţa in amonte (concept legat de integrarea pe

verticala a circuitului economic). Uneori, efectul practicii monopoliste se produce tocmai pe

aceasta piaţa.

Din punct de vedere practic, determinarea pieţei relevante este o chestiune foarte

delicata. Determinarea ei se face de la caz la caz, luandu-se in calcul si scopul pentru care se

delimitează piaţa relevanta (de ex., pentru prestarea serviciilor de transport de calatori, piaţa

transportului aerian ar putea fi considerata distinct de cea a transportului pe cale ferata, desi

ambele sunt parte a pieţei transportului de calatori). 'Piaţa relevanta' este un concept cheie

atat pentru reglementarea anti-monopol, cat si pentru cea a concurentei neloiale. Clientela nu

este un concept-cheie pentru dreptul anti-monopol, ci numai pentru dreptul concurentei

neloiale.

2.2 Analiza economica a faptului monopolist

întotdeauna, incalcarea regulilor de desfăşurarea a jocului concurentei comerciale are

o justificare economica. Pentru a aprecia daca exista intr-adevar o incalcare, trebuie evaluat

raţionamentul economic al autorului, pentru a vedea daca justifica o asemenea incalcare. Cu

31
alte cuvinte, daca beneficiile economice generale (adică, nu numai in favoarea autorului, ci in
favoarea pieţei in general) ale actului respectiv exced efectele negative ale acestuia, actul nu
ar trebui sancţionat, chiar daca aparent reprezintă o încălcare a regulilor legale ale
concurentei.

'Anatomia' mecanismului analitic folosit in aprecierea conformităţii unui fapt

concurential cu normele jocului anti-monopolist presupune parcurgerea următoarelor etape de
raţionament:

- stabilirea tuturor elementelor de fapt, pentru a avea o imagine completa si corecta a

faptului monopolist si mecanismului sau de producere;

înţelegerea mecanismelor si raţionamentelor economice care l-au condus pe autor la

săvârşirea faptului monopolist;

determinarea pieţei (lor) relevante romaneşti (dr. anti-monopol roman nu este interesat
inca de efectele anti-concurentiale pe alte pieţe naţionale ale unui fapt săvârşit sau
conceput in România) pe care s-a produs faptul monopolist (sunt necesare cat mai
multe informaţii statistice si studii de piaţa care sa pro vina de la terţi independenţi, cu
reputaţie). In general, Consiliul Concurentei favorizează stabilirea pieţelor relevante
pe baza valorica, si nu ca volum (unităţi, număr total de produse vândute, etc.). Exista
insa situaţii in care doreşte sa cunoască piaţa atat valoric, cat si ca volum;

- stabilirea barierelor la intrare pe piaţa relevanta (costul unei investiţii noi si perioada ei
de amortizare; existenta unor cerinţe administrative -licenţe, autorizaţii adm., etc-
pentru importul sau comercializarea produsului/ serviciului in cauza pe piaţa
romaneasca; cat de mult este deschisa piaţa romaneasca la produsele / serviciile venite
din afara tarii; determinarea importantei mărcilor pe piaţa relevanta; importanta
efortului de marketing si valoarea lui pentru a castiga cota de piaţa; rolul contractelor
de distribuţie exclusiva, licenţelor, contractelor de cumpărare exclusiva pe piaţa
relevanta; rolul R&D pentru dobândirea si extinderea cotei de piaţa a produselor/
serviciilor in cauza),

- evaluarea structurii pieţei relevante, pentru a determina daca piaţa este concurentiala
sau nu {numărul de concurenţi si puterea lor pe piaţa - la acest punct al analizei, un
rol important il are determinarea gradului de concentrare a pieţei. Pentru a cunoaşte
gradul de concentrare al pieţei, se foloseşte deseori indicele Herfindahl-Hirschman
(HHI). Daca indicele HHI are o valoare mai mica de 1,000, concentrarea este
prezumata redusa, intre 1,000 si 1,800 este prezumata medie si peste 1,800 este

32
 considerate ridicata. Cu cat piaţa este mai concentrata, cu atat faptele care au impact

asupra concurentei sunt apreciate mai restrictiv; evoluţia preturilor pe acea piaţa in

ultimii 3 ani si tendinţa de evoluţie pe următorii 3 ani, evoluţia cererii si a ofertei pe

ultimii trei ani, etc. In aceasta etapa a analizei, un rol foarte important cu impact

fundamental in soluţia/ decizia finala este il joaca înţelegerea rolului pe care il joaca

diferiţi factori economici, sociali si uneori politici si in mecanismul de formare a

preţului produsului/ serviciului). In analiza moderna a faptului monopolist, analiza

evoluţiei in timp si a structurii preturilor pe piaţa relevanta joaca un rol fundamental;

- stabilirea poziţiei autorului pe acele pieţe relevante afectate de faptul sau (cota sa de

piaţa si in unele cazuri, cotele de piaţa ale concurenţilor celor mai importanţi. In acest

context are loc si stabilirea cifrei de afaceri a agentului economic autor in anul anterior

săvârşirii faptului monopolist - atat cifra de afaceri generala (totala), cat si cea

alocabila pieţei relevante a faptului monopolist;

- identificarea ag.ec. care sunt concurenţi direcţi ai autorului faptei si a celor care nu

concurează direct cu el (in cazul in care nu exista concurenta intre agenţii economici

participanţi la o înţelegere monopolista, legislaţia anti-monopol este mai permisiva);

- identificarea normelor legale care au fost incalcate prin faptul monopolist;

- analiza elementelor componente ale faptului monopolist si a faptului in intregul sau,

pentru a vedea in ce măsura a încălcat litera si/sau spiritul legii.

2.3. Forme de practici monopoliste

Legea romana sancţionează următoarele forme de practici monopoliste: intelegerile
monopoliste si abuzul de poziţie dominanta. In ceea ce priveşte concentrările economice
excesive, legea are mai puţin un caracter sancţionator, cat mai ales unul preventiv.

înţelegerile monopoliste pot fi definite ca fiind acele manifestări de voinţa colectiva

ale unor ag. ec. suficient de independenţi unii in raport cu alţii spre a putea decide autonom
comportamentul lor pe piaţa, manifestări de voinţa care au drept obiect sau drept efect
împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurentei pe piaţa relevanta. Legea clasifica
intelegerile monopoliste in: acorduri propriu-zise, decizii ale asociaţilor de agenţi economici
si practici concertate.

O alta clasificare importanta este data de "palierul" economic unde se formează

înţelegerea monopolista: intelegeri orizontale (acelaşi nivel al circuitului economic, de ex.
intre producătorii de otel; sunt in general prezumate ca fiind contrare concurentei normale,

33
deoarece agenţii ec.participanţi sunt concurenţi direcţi pe aceeaşi piaţa relevanta) si verticale

(nivele diferite ale circuitului economic, de ex., intre o rafinărie si distribuitorii de benzina;

tendinţa recenta este de a le considera, in principiu, benefice pentru concurenta si pentru

consumatori). Si in cazul multor intelegeri verticale, ag.ec. participanţi pot fi consideraţi ca

aflandu-se in competiţie directa deoarece produsele/ serviciile pe care le vand ajung pe

aceeaşi piaţa relevanta, insa in ultimele decenii formele moderne de distribuţie a produselor

au condus la specializarea agenţilor economici la diferitele nivele ale lanţului economic ce

leagă producătorul de consumator in asa măsura incat astăzi asemenea nivele sunt privite ca

pieţe relevante distincte.

înţelegerea monopolista sancţionabila este cea care are drept obiect sau efect

restrângerea, denaturarea sau impiedicarea semnificativa a concurentei normale (este suficient

ca obiectul ori efectul sa fie anti-concurential. Nu are importanta ca părţile nu au urmărit ca

înţelegerea lor sa afecteze concurenta, daca efectul acestei intelegeri este totuşi in acest sens.

In practica, se pare ca este mai uşor de demonstrat efectul decât obiectul monopolist). Dupa

ultima modificare a legii din 2004, cerinţa este ca efectul anti-concurential sa fie actual sau

viitor (dar cuantificabil), nu este suficient ca el sa fie doar potenţial.

a) Acorduri propriu-zise
- reprezintă convenţii bi- sau multilaterale care pot imbraca o mare varietate de forme
(contracte de licenţa, vanzare-cumparare, locatiune, distribuţie exclusiva, contracte de
asociere, de specializare, de franciza, etc.) fara a fi necesar ca respectiva convenţie sa creeze
legaturi de asociere intre participanţi. Important este ca, in principiu, prin respectivele
acorduri se nasc drepturi si obligaţii juridice intre parti. In UE se admite ca si "gentleman's
agreements" pot fi considerate acorduri in sensul reglementarilor concurentei, chiar daca ele
nu duc la naşterea de drepturi si obligaţii cu forţa legala intre parti, ci numai la exprimarea
intenţiei pârtilor, cu condiţia ca părţile sa execute ulterior de buna-voie cele convenite in
gentlemen' agreements. La fel, convenţiile de asociere (de ex., cele de pool) care nu dau
naştere la o noua persoana juridica - in baza lor, participanţii la asociere folosesc in comun
anumite facilitaţi sau pun in comun anumite resurse, cu scopul de a-si eficientiza activitatea
(ex. din industria aviatica - "code-sharing")

- in rândul acordurilor propriu-zise se pot include si cele privind constituirea unei filiale
comune, dar numai daca in urma acordului respectiv ag.ec. participanţi nu isi pierd

34
independenta economica (in cazul in care isi pierd independenta, este vorba de o concentrare
economica).

b) Deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici

- deciziile asociaţiilor de agenţi economici sunt manifestări de voinţa colectiva ale membrilor

unei grupări de ag.ec. (aceasta grupare nu constituie o concentrare ec. In cadrul asociaţiei de

ag.ec, fiecare participant isi păstrează independenta, nu se poate vorbi de un control comun -

a se vedea si art.ll alin.3 din L 21/1996). Nu este necesar ca asociaţia de ag.ec. sa aiba

personalitate juridica pentru ca decizia sa cada sub incidenţa L 21/ 1996.

- deciziile susceptibile de reprimare pot imbraca forma de circulare, directive, regulamente,

etc. si sunt aplicate efectiv de ag.ec. asociaţi. In acelaşi sens, recomandările făcute de organul

asociaţiei sunt considerate decizii reprehensibile daca ele sunt urmate efectiv de participanţii

la asociaţie.

O problema actuala a practicii romaneşti o ridica asociaţiile profesionale in anumite

industrii, care in foarte multe cazuri au creat prin intermediul asociaţiei un mecanism de

schimb de informaţii sensibile din punct de vedere concurential (niveluri de pret, structura

costurilor, volumul investiţiilor fiecărui membru, e t c ) .

c) Practici concertate

- presupun o comportare similara si coordonata a unor agenţi economici, realizata in mod voit,

dar far a a se baza pe un acord intre ag.ec, substituind cu buna ştiinţa riscurilor concurentei

cele ale cooperării intre acei agenţi e c , cooperare ce nu se justifica tinand cont de condiţiile

normale ale pieţei in cauza.

- pt. a avea o practica concertata trebuie intrunite in acelaşi timp un element subiectiv si unul

obiectiv. Elementul obiectiv consta in existenta, la un moment dat, a unui comportament

paralel si similar al ag.ec. in cauza. Numai acest lucru nu ar constitui o practica monopolista,

deoarece pe o piaţa libera fiecare ag.ec. are dreptul de a tine cont de activitatea concurenţilor

sai si de a-si modela comportamentul in consecinţa. Si atunci intervine elementul subiectiv, si

anume fiecare ag.ec. se comporta in modul respectiv deoarece urmăreşte atingerea unui

obiectiv comun cu al celorlalţi: împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurentei. In

realitate, este extrem de greu de a demonstra aceasta intenţie, mai ales cand ag.ec. in cauza

funcţionează pe o piaţa oligopolistica (nr.redus de ag.ec mari). De aceea, organul de

supraveghere trebuie sa pornească de la elementul obiectiv si pe baza lui sa clădească -prin

35
mecanismul prezumţiilor, al analizei comunicării informaţiilor făcuta intre parti (de ex.,

principalii concurenţi isi comunica costurile la un anume produs in cadrul unei intruniri

informale, etc.) elementul subiectiv.

- invocarea practicilor concertate de către organul de supraveghere poate fi utila atunci cand

exista un acord intre ag.ec, dar nu poate fi dovedit.

Mai sus au fost analizate principalele categorii de intelegeri monopoliste. Totuşi, ele nu

epuizează sfera intelegerilor monopoliste.

d) Lista de factori a căror existenta prezuma tendinţa spre incheierea de intelegeri

monopoliste intre agenţii economici:

- putini vânzători si mulţi cumpărători

- barierele la intrare necesita o perioada lunga pentru a fi depăşite

- bunuri/ servicii sunt vândute pe baza unor structuri contractuale standard sau a unor uzanţe
comerciale acceptate de cvasi-totalitatea agenţilor economici sau produsele/ serviciile sunt
standardizate

- costurile producătorilor/ prestatorilor sunt similare

- cererea este inelastica

- cererea este statica sau in scădere

- majoritatea concurentei are loc la nivelul preturilor

- gradul de integrare verticala este similar

Pentru a nu cădea sub incidenţa articolul 5 din Legea nr.21/ 1996, o intelegere
monopolista trebuie sa indeplineasca in mod cumulativ următoarele criterii:

a) in anul financiar precedent celui in care s-a incheiat pentru prima data intelegerea
monopolista, cifra de afaceri totala a agenţilor economici participanţi nu trebuie sa depăşească
un anumit plafon stabilit anual de CC (actualmente 4 milioane lei) si

b) cota de piaţa totala a agenţilor ec. participanţi pentru anul financiar anterior celui in care s-a
incheiat prima data intelegerea monopolista nu depăşeşte pe nici una din pieţele relevante
afectate cota de 5% (pentru ag.ec. concurenţi). In cazul ag.ec. neconcurenti, cota de piaţa a
fiecărui ag.ec. participant nu trebuie sa depăşească 10% si

c) intelegerea monoplista nu are drept obiect sau efect preturi, tarife, partajarea pieţei sau
licitaţii - v. art.8 alin.2 din L 21/1996.

36
 înţelegerile monopoliste orizontale sunt considerate cele mai nocive forme de

înţelegeri monopoliste, dupa clasificarea in funcţie de palierul pieţei pe care operează. Totuşi,

pentru anumite categorii de intelegeri orizontale au fost emise regulamente specifice de

exceptare (intelegerile privind consultări pentru tarifele de transport aerian de pasageri si

alocarea de sloturi in aeroporturi; intelegerile de cercetare-dezvoltare - asemenea intelegeri

pot fi atat verticale, cat si orizontale; intelegerile de producţie/ specializare - asemenea

intelegeri pot fi atat verticale, cat si orizontale; intelegerile in domeniul asigurărilor; intelegeri

privind transfer de tehnologie si know-how).

O intelegere monopolista pe orizontala poate cuprinde si elemente ale unei intelegeri

verticale, caz in care se vor aplica normele adecvate. Daca insa cooperarea stabilita prin

intelegerea dintre ag.ec. conduce la dobândirea controlului ec. de către unii participanţi la

intelegere asupra altora, intregul aranjament intre parti va fi considerat o forma de conc.ec. si

va fi analizat conform Regulamentului privind conc.ec.

Reguli specifice aplicabile anumitor tipuri de intelegeri orizontale:

- acordurile de cercetare-dezvoltare.

- acordurile de producţie (inclusiv acordurile de specializare).

- acordurile de cumpărare (cumpărarea in comun a produselor) - in acest caz, pieţele analizate

sunt piaţa de unde sunt cumpărate produsele -piaţa achiziţiei- si piaţa unde sunt vândute

produsele realizate de participanţii la intelegere. Sunt acorduri discutabile din punct de

vedere al dreptului concurentei, deoarece aproape întotdeauna efectul pozitiv al reducerii

costurilor produselor cumpărate este insotit de efectul negativ al restrictionarii concurentei

intre cumpărătorii acelor produse.

- acordurile de comercializare (vânzarea, distribuţia sau promovarea in comun) - riscul

concurential generat de aceste intelegeri consta in coordonarea politicii de preturi si a

strategiei comerciale (cu impact direct asupra stabilirii preturilor), impartirea pieţelor si

trucarea licitaţiilor. Din aceasta cauza, are putina relevanta pentru CC daca intelegerea este

exclusiva sau neexclusiva.

- acordurile cu privire la standarde.

- acordurile de mediu (participanţii se angajează sa reducă poluarea asa cum este definite ea in

legislaţia mediului sau sa indeplineasca obiective de mediu).

înţelegeri monopoliste verticale. Aceste intelegeri sunt considerate de către CC mai

puţin restrictive de concurenta. O intelegere verticala este acea intelegere (acord sau practica

37
concertata) intre participanţi aflaţi la niveluri diferite ale lanţului productie-distributie,
referitoare la condiţiile in care părţile pot cumpăra, vinde sau revinde anumite produse sau
servicii. Conform actualei reglementari, orice intelegere verticala intre ag.ec. a căror cota de
piaţa (a furnizorului sau cumpărătorului, dupa caz) nu depăşeşte 30% din piaţa relevanta si
care indeplineste condiţiile din Regulament, se incadreaza automat in exceptarea pe categorii,
fara a fi necesara notificarea ei la CC si autorizarea de către acesta. Restul intelegerilor
(adică, (1) intelegeri unde cota de piaţa a unui participant depăşeşte 30% sau (2) intelegeri
unde cota de piaţa este sub 30% dar peste pragurile prevăzute in art. 8 alin.l din L 21/ 1996 si
care nu indeplinesc condiţiile din Regulament) pot fi acceptate de către CC in baza unei
dispense individuale (in acest sens, ele trebuie notificate CC inainte de a produce efecte
juridice, altminteri participanţii sunt pasibili de aplicarea sancţiunilor din L 21/ 1996).

Piaţa relevanta unde se aplica criteriul cotei de 30% este piaţa participantului la
intelegere care are calitatea de furnizor (piaţa furnizorului), mai puţin in cazul intelegerilor
care conţin obligaţii de vânzare exclusiva cand piaţa relevanta este cea a participantului care
are calitatea de cumpărător (piaţa cumpărătorului). In acest din urma caz, raţiunea este
următoarea: vânzătorul, datorita clauzei de exclusivitate, nu mai are dreptul sa isi vanda
produsele si altei persoane. Prin urmare, concurenţii cumpărătorului pierd accesul la
produsele acestui vânzător. Cu cat cumpărătorul are o putere mai mare pe piaţa, cu atat mai
afectaţi sunt concurenţii acestui cumpărător de acordul de exclusivitate pentru ca pierd o
resursa alternativa de aprovizionare.

In cazul in care contractul de vanzare-cumparare cuprinde o dubla exclusivitate, se va

aplica criteriul cotei de 30% numai pe piaţa cumpărătorului.

Exceptarea pe categorii a intelegerilor verticale:

- Regulamentul prevede ca art. 5 alin. (1) nu se aplica (1) intelegerilor verticale in care cota de
piaţa a fiecărui participant nu depăşeşte 10% pe nici una din pieţele relevante afectate si
pragul valoric stabilit anual de CC; (2) intelegerilor intre membrii aceluiaşi grup de ag.ec;
(3) intelegerilor de agent propriu-zise, adică acele intelegeri in baza cărora agentul nu isi
asuma sau isi asuma intr-o măsura nesemnificativa riscul financiar sau comercial al activităţii
desfăşurate in favoarea comitentului (a nu se confunda dependenta economica cu
independenta juridica a agentului e c ) . Riscurile comerciale si financiare sunt fie riscuri in
legătura cu contractele negociate/ incheiate pentru comitent, fie riscuri in legătura cu
investiţiile pe care trebuie sa le faca pentru a derula contractul de agent.

38
 Categorii de înţelegeri verticale care nu pot fi exceptate pe categorii (dar de la caz la
caz pot fi admise pe baza unei dispense individuale):

- obiectul sau efectul lor consta in restrângerea libertăţii cumpărătorului de a-si

determina preţul de revanzare al produselor care fac obiectul intelegrii (dar

preturile maxime recomandate sunt premise);

- obiectul sau efectul lor consta in restrictionarea teritoriului in care sau a clientelei

căreia cumpărătorul poate revinde produsele care fac obiectul intelegerii (dar

vânzările active si anumite vânzări in sistemele de distribuţie selectiva pot fi

restricţionate).

Tipuri de obligaţii care nu pot fi. acceptate in cadrul intelegerilor verticale:

-orice obligaţie directa sau indirecta de neconcurenta cu o durata care depăşeşte 5 ani

sau nedeterminata (cu exceptările prevăzute de art. 6 lit.a) din Regulament);

- orice obligaţie directa sau indirecta care nu permite cumpărătorului sa fabrice, vanda,

revanda sau revanda produse/ servicii dupa expirarea intelegerii.

Prezumţii privind gradul de nocivitate al intelegerilor verticale:

restrictionarile induse concurentei inter-marca sunt mai nocive decât cele induse

concurentei intra-marca;

intelegerile exclusive sunt mai dăunătoare decât cele neexclusive;

- restrictionarile convenite pentru produse 'de marca' sunt mai dăunătoare decât cele

care privesc produse fara nume de marca;

- combinaţiile de restrictionari verticale agravează efectele anti-concurentiale;

- daca mai mulţi cumpărători si vânzători aplica aceleaşi tipuri de restrictionari

verticale, creste efectul nociv asupra pieţei (cu alte cuvinte, intr-un caz izolat

anumite restrictionari verticale pot fi acceptate)

Factori care sunt analizaţi pentru a determina gradul de restrictionare a concurentei

printr-o intelegere verticala:

- poziţia pe piaţa a furnizorului;

- poziţia pe piaţa a concurenţilor;

- barierele la intrarea pe piaţa;

- maturitatea pieţei;

- nivelul de comercializare;

- natura produsului;

39
2.4. Abuzul de poziţie dominanta

Titularul poziţiei dominante poate fi atat un agent ec., cat si o grupare de agenţi ec.
(care sunt autonomi intre ei dpdv decizional, dar care datorita legaturilor directe si stabile
intre aceştia -legaturi care nu au caracterul unor intelegeri monopoliste- au o unitate de
direcţie sau o acţiune coordonata pe piaţa. In caz contrar este vorba practic de un singur agent
ec. sau de o concentrare ec. excesiva). Cu alte cuvinte, avem poziţie dominanta individuala
sau colectiva.

Noţiunea de "poziţie dominanta" - legea nu defineşte poziţia dominanta. In general, se

considera ca poziţia dominanta este acea situaţie in care un agent ec. sau o grupare de ag.ec.
are posibilitatea de a determina propriul comportament pe piaţa relevanta facand abstracţie de
concurenţi si de clienţii sai (se observa ca definiţia poziţiei dominante nu diferă de cea a
monopolului).

Criterii pentru determinarea poziţiei dominante:

1) profiturile - daca un ag.ec. are pt. o perioada suficient de lunga de timp, profituri
care exced media profitului in industria (adică, piaţa relevanta) din care face parte, acesta este
un indiciu privind existenta unei poziţii dominante. Argument: un ag.ec. fara poziţie
dominanta nu ar putea sa-si menţină pe o perioda de timp aceste profituri in exces, deoarece
alti ag.ec. ar intra intre timp pe piaţa, oferind preturi mai scăzute (sau aceleaşi preturi dar
calitate superioara) si ar cuceri in acest fel parte sau toata piaţa primului ag.ec. Attn: nu
vorbim in acest stadiu de abuz de poziţie dominanta. Poziţia dominanta nu are nimic ilicit in
sne, exceptând cazul in care a fost dobândita in mod ilicit. Reciproca insa nu este adevărata
(adică, lipsa profitului nu exclude existenta poziţiei dominante). Bilanţul contabil al unui
monopolist poate prezenta profituri normale sau chiar sub medie pentru mai multe motive: (i)
monopolistul poate avea, pe langa activitatea monopolizata, si alte activităţi care produc
pierderi, astfel incat profiturile in exces vor acoperi pierderile, (ii) monopolistul operează in
mod neeficient, costurile ineficientei sunt plătite de consumatori dar monopolistul nu isi poate
permite sa includă in pret si o marja mare de profit sau (iii) daca ag.ec. care are poziţia de
monopol a fost vândut recent, preţul vânzării este de regula exagerat de mare, incluzând si
valoarea data de posibilitatea exploatării consumatorilor. In bilanţul contabil al
cumpărătorului, nu vor apare profituri mari deoarece profiturile de monopol sunt folosite
pentru a plaţi dobânzile si restitui sumele imprumutate pentru cumpărarea ag.ec. monopolist.

2) comportamentul monopolistului - acest comportament nu este tipic unui ag.ec. care

este supus unei puternice competiţii.

40
Acest comportament nu trebuie sa fie ilegal, el poate fi si legal. De ex., in SUA "Du Pont de

Nemours" a mărit preturile la unul din produsele sale pentru ca din veniturile obţinute sa isi

finanţeze construirea unei noi capac, de producţie pentru un alt produs (care nu era

intersanjabil cu primul). Mărirea preturilor a fost considerata legala, dar instanţa a decis ca

acest fapt dovedeşte existenta puterii de monopol deoarece in absenta ei, o altfel de decizie ar

fi dus la pierderea clienţilor pentru acel produs.

3) structura pieţei - cat, procentual, din piaţa relevanta este ocupat de monopol? In

SUA, jurisprudenta a considerat ca 30% din piaţa inseamna lipsa unei poziţii de monopol,

60% din piaţa creează o prezumţie puternica in favoarea existentei unei poziţii de monopol,

iar 90% din piaţa creează o prezumţie absoluta de existenta a poziţiei de monopol. De regula,

cand un ag.ec. deţine sub 50% din piaţa, prezumţia in sensul lipsei poziţiei dominante este

relativa. In EU, s-a decis ca "Hoffman-La Roche" nu deţine o poziţie dominanta pe piaţa

anumitor vitamine, deoarece cota sa de piaţa era de 20-30% iar un alt concurent avea o cota

similara. In aceasta speţa nu a fost insa identificat niciun lider al preturilor. In speţa "United

Brands" (EU) s-a decis ca ag.ec, desi deţinea aprox. 4 5 % din piaţa, avea totuşi poziţie

dominanta deoarece ceilalţi concurenţi aveau fiecare mult mai puţin (10-15% al doilea).

Noţiunea de "abuz" de poziţie dominanta. L 21/ 1996 nu sancţionează poziţia

dominanta prin ea insasi, ci numai abuzul ei. Nu exista o def. legala a abuzului. Este o

situaţie care se apreciază de la caz la caz. In principiu, exista abuz in cazul in care titularul

poziţiei dominante recurge la practici ce au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea

semnificativa a concurentei (ex.: eliminarea concurentei, impiedicarea intrării unui ag.ec. pe

piaţa relevanta, adoptarea de practici ce i-ar afecta interesele in situaţia in care nu s-ar bucura

de poziţia dominanta, de ex.vanzarea sub costurile de producţie).

Prezumţii stabilite de L 21 in sensul neafectarii semnificative a concurentei de către

intelegeri monopoliste sau de poziţii dominante (art.8 alin.(l) ) - doua condiţii cerute

cumulativ:

- cifra de afaceri cumulata (a ag.ec participanţi) pentru exerciţiul financiar precedent celui in

care s-a recurs la practici anti-concurentiale, nu depăşeşte un anumit plafon (stabilit anual de

Consiliul Concurentei. Momentan, este de 4 milioane lei) si

- cota de piaţa cumulata nu depăşeşte 5% pentru intelegeri orizontale si 10% pe fiecare

participant la o intelegerea verticala (trebuie remarcat ca in cazul in care te situezi in

apropierea acestor criterii, nu putem obiectiv vorbi de existenta unei poziţii dominante decât

41
in cazul in care piaţa relevanta este extrem de fragmentata, ceea ce este destul de rar cazul in

practica).

înţelegeri monopoliste prezumate in mod absolut ca afectând in mod semnificativ

concurenta: intelegerea monopolista afectează semnificativ concurenta sau poziţia dominanta

este exploatata abuziv in cazul fixării/ impunerii (adică, aranjarea, concertarea preturilor,

respectiv impunerea de către monopolist a unui anume pret fara a negocia sau fara a lua in

calcul obiecţiile clienţilor sai. Decizia de a mari preturile nu este in sine un act de fixare sau

de impunere a preturilor) preturilor/ tarifelor, partajării pieţei (posibila numai in cazul

intelegerilor monopoliste) si aranjării (trucării) licitaţiilor; enumerarea este limitativa. Faptele

sunt in practica foarte greu de dovedit.

2.5. Concentrarea economica excesiva

Spre deosebire de praticile monopoliste analizate anterior, unde sancţiunea intervine

post-factum, in cazul conc.ec. excesive are loc o analiza in lipsa săvârşirii unui fapt
monopolist si in ideea prevenirii unui asemenea fapt in viitor. Cu alte cuvinte, in acest caz
prevalează caracterul preventiv al legislaţiei concurentei si nu cel sancţionator, Consiliul
Concurentei urmărind sa impiedice apariţia unei poziţii dominante care afectează sau poate
afecta semnificativ concurenta pe piaţa relevanta.

Precizare: Consiliul Concurentei nu interzice conc. ec. minore (care nu sunt excesive).
In ipoteza in care exista un grup de ag.ec. având iniţial o putere ec. redusa pe piaţa relevanta,
iar ulterior acest grup dobândeşte o poziţie dominanta pe piaţa relevanta, org. de supraveghere
nu va putea interveni decât daca exista un abuz de poziţie dominanta. Cu alte cuvinte, conc.
ec. sunt interzise sau cel puţin acceptate in mod condiţionat de org. de supraveghere numai
daca la momentul constituirii lor prezintă un caracter excesiv. Ulterior momentului constituirii
si dupa ce au fost acceptate de organul de supraveghere, conc. ec. sunt analizate din punct de
vedere al caracterului excesiv al puterii lor numai in contextul anchetării abuzului de poziţie
dominanta.

Noţiunea de "concentrare economica" inseamna operaţiunea prin care doi sau mai
mulţi agenţi economici se grupează fie intr-un singur ag.ec, fie sub un control unic sau
comun, ori prin care o persoana sau grup de persoane dobândeşte controlul asupra unui sau
mai multor agenţi economici. Esenţial pentru existenta unei concentrării ec. (in sensul de
realitate economica) este controlul. Dar noţiunea de "control" nu este aceeaşi cu "poziţia de
control" din L 297/ 2004 privind piaţa de capital (adică, 3 3 % din totalul drepturilor de vot), ci

42
inseamna dreptul si /sau puterea de a determina, in mod direct sau indirect, managementul si

politica de afaceri a unui comerciant (Regulamentul vorbeşte de dreptul si/sau posibilitatea de

a exercita o influenta determinanta, direct sau indirect, asupra unuia sau mai multor agenţi

economici). Datorita existentei controlului, ag.ec. participanţii la conc. formează un grup de

ag.economici.

Criterii de apreciere a caracterului "excesiv" al conc. Nu orice conc.ec. are efecte anti-

concurentiale, ci numai una excesiva. In multe cazuri, conc.ec. este expresia unei cooperări/

specializări intre ag.ec. concurenţi sau a dorinţei/ necesitaţii de a eficientiza activitatea

participanţilor la concentare, ceea ce poate fi benefic d.p.d.v. al participanţilor si al

consumatorilor. Pt. a caracteriza conc.ec. ca fiind excesiva, doua cerinţe trebuie intrunite

cumulativ: (i) operaţiunea de concentrare duce la crearea sau intarirea unei poziţii dominante

pe piaţa relevanta (aici este vorba numai de efect, nu si de obiect); in cazul conc. ec. nu

vorbim de piaţa relevanta, ci de "piaţa afectata", ceea ce inseamna deţinerea de catre

participanţii la conc. ec. a unei cote in comun de cel puţin 15% din piaţa relevanta a

produsului (daca este o concentrare orizontala) sau de cel puţin 2 5 % din piaţa relevanta a

produsului (daca este o concentrare pe verticala); rezulta ca o conc.ec. care este sub cota

minima de piaţa afectata nu ar trebui sa fie considerata ca fiind excesiva; dar determinarea

pieţei afectate nu inlatura obligaţia de notificare a concentrării daca s-au atins pragurile

obiective (valorice) prevăzute in art. 15 din L 21/ 1996; si (ii) concentrarea afectează sau

poate afecta semnificativ concurenta pe piaţa relevanta; criteriile pentru aprecierea existentei

sau nu a caracterului excesiv pot fi grupate (i) in criterii economice, de ex. structura pieţei

relevante din punct de vedere al concurentei si raporturile dintre piaţa relevanta si cea derivate

din amonte sau aval (de ex., piaţa relevanta este cea a confecţiilor, cea derivata este piaţa

firelor si fibrelor textile), evoluţia pieţei relevante (din punct de vedere al ofertei dar si al

cererii), ciclul economic in care se afla piaţa (expansiune sau restrângere), cerinţe impuse de

promovarea progresului tehnic, protecţia consumatorilor, si (ii) criterii de natura cantitativa,

de ex. cota de piaţa deţinuta de participanţii la concentrare, puterea lor economica si

financiara etc.

Sunt admisibile conc. ec. care sunt benefice, chiar daca la prima vedere par excesive

(recte, cele care contribuie la creşterea eficientei economice, a progresului tehnic,

competitivitatea la export, efectele favorabile compensează efectele nefavorabile ale

restrângerii concurentei si consumatorii sunt beneficiari ai conc.ec.) si cele care nu

indeplinesc condiţiile pentru a fi notificate Consiliului Concurentei.

43
 Forme de realizare a conc.ec. în esenţa, sunt doua modalităţi de realizare a unei conc.
ec. - prin (i) transfer dreptului de proprietate/ de folosinţa asupra activelor sau acţiunilor/
titlurilor de participare ale unui ag.ec. sau (ii) prin contract, dar in ambele modalităţi se ajunge
in final la dobândirea si exercitarea controlului asupra ag.ec. participanţi. Cu alte cuvinte,
indiferent de forma in care se realizează, efectul este acelaşi: ag.ec. anterior concentrării erau
independenţi economic, dupa realizarea concentrării cel puţin o parte dintre participanţii la
concentrare isi pierde independenta economica. Cel mai frecvent conc. ec. se realizează prin
participarea la capitalul social al agenţilor economici participanţi. Insa aceasta participare
trebuie sa rezulte in exercitarea (efectiva sau potenţiala) pe termen lung a unui control asupra
mecanismului decizional al ag.ec. participanţi in vederea determinării comportamentului
concurential al acestora.

Cazuri in care o dobândirea controlului asupra unui agent economic nu reprezintă

concentrare economica:

- agentul economic este supus unei proceduri de executare silita in favoarea

creditorilor;

- controlul este dobândit de un investitor de portofoliu; investitorul pasiv de portofoliu

cumpăra valori mobiliare emise de un agent economic in scopul de a le revinde ulterior cu
profit, nu intenţionează sa detina aceste valori pe termen nedefinit si prin urmare nu ar trebui
sa intervină in determinarea comportamentului concurential al agentului economic respectiv;
daca investitorul de portofoliu are totuşi o poziţie de control si ajunge totuşi in situaţia de a-si
exercitarea controlul asupra unui agent economic in scopul determinării comportamentului
sau concurential, ii este permis acest lucru numai daca il face in principal in scopul
maximizării valorii titlurilor de participare pentru a le putea revinde in decurs de un an de la
data dobândirii; pornind de la date cantitative, exista posibilitatea de control daca investitorul
are o participare de 25 -30% cand mai este cel puţin un acţionar având aceasi cota de
participare iar restul acţionarilor au cote foarte mici, sau o cota de 10-15% cand actionariatul
este foarte fragmentat (ceilalţi acţionari având cote foarte mici din capitalul social) iar cota
investitorului respectiv este cea mai mare.

Societăţi in comun cooperative si societăţi in comun concentrative. Asocierea dintre

agenţi economici care nu duce la pierderea autonomiei economice a participanţilor, chiar daca
se creează in acest fel entităţi comune (deţinute in comun) si concentrarea economica propriu-
zisa sub forma creării unei societăţi in comun in care se pierde autonomia decizionala a

44
participanţilor la acea societate. In primul caz avem o societate in comun cooperativa, in al

doilea caz este o societate in comun concentrativa.

Indiferent daca este excesiva sau nu, realizarea oricărei conc.ec. intre agenţi economici

cu o anumita putere economica, trebuie notificata Consiliului Conc. inainte de a incepe sa isi

producă efectele. Pentru a fi notificata, trebuie sa fie atinse cumulativ doua praguri valorice

(ambele praguri sunt raportate la anul anterior celui in care se realizează concentrarea): (a)

cifra globala de afaceri cumulata a tuturor participanţilor la concentrare este de cel puţin 10

milioane Euro (sau echivalentul in lei)^ si (b) cel puţin doi dintre participanţii la concentrare

au fiecare o cifra de afaceri aferenta pieţei romaneşti de cel puţin 4 milioane Euro (sau

echivalent in lei). Consiliul Concurentei este obligat sa se pronunţe asupra concentrării

economice in termen de 30 zile de la depunerea dosarului (in forma sa completa din punct de

vedere al Consiliului Concurentei), respectiv in termen de 5 luni de la depunerea dosarului

(daca in termenul de 30 zile Cons.Conc. decide deschiderea unei investigaţii). Daca

Cons.Conc. nu răspunde in aceste termene, se considera acceptata concentrarea economica.

In termenul de 30 zile, Cons.Conc. poate emite o decizie de neintervenţie (daca este de părere

ca operaţiunea de concentrare economica nu cade sub incidenţa legii) sau o decizie de

neobiectiune (daca este de acord cu concentrarea economica). In termenul de 5 luni,

Cons.Conc. poate emite o decizie de refuz a concentrării economice, o decizie de autorizare

sau o decizie de autorizare condiţionata.

3
Se calculează cifra globala de afaceri a fiecărui participant (adică, cifra de afaceri aferenta tuturor pieţelor
relevante pe care funcţionează) si dupa aceea se aduna aceste cifre globale de afaceri pentru a obţine cifra
cumulata
45
 Capitolul 3

FAPTE DE CONCURENTĂ NELOIALĂ 4

5

3.1. Concepte de baza, principii

Concurenta neloiala - antagonismul dintre agenţii economici (ag.ec.) exercitat prin
instrumente contrare uzanţelor comerciale cinstite, in sectoarele de libera competiţie a pieţei.
Exista si sectoare sustrase prin lege sau prin contract (de ex., contractul de distribuţie
exclusiva) liberei competiţii.

Diferenţa dintre conc. neloiala si practicile monopoliste :

a) finalităţi diferite (conc. neloiala presupune captarea clientelei concurentului lezat, in

timp ce practicile monopoliste presupun captarea pieţei ca atare, ceea ce in subisidiar conduce
si la dobândirea clientelei concurenţilor lezaţi);

b) rezultatele (conc. neloiala duce la deformarea competiţiei in timp ce practicile

monopoliste duc la suprimarea concurentei).

c) concurenta neloiala reprezintă incalcarea unor norme deontologice, in timp ce

practicile monopoliste duc la dezechilibre socio-economice.

Concurenta neloiala gravitează in jurul conceptului de "clientela", in timp ce practicile

monopoliste au in vedere conceptul de "piaţa". Totuşi, tendinţa recenta in cazul ambelor
practici anti-concurentiale este de a le evalua prin prisma atingerilor aduse consumatorilor.
Elemente comune celor doua practici:
- ambele presupun existenta unui raport de concurenta intre ag.ec. agresor si ag.ec.
agresaţi, aflaţi pe aceeaşi piaţa relevanta (v. "piaţa relevanta" la secţiunea de practici
monopoliste).

Cat priveşte caracterul neloial al acţiunii, el consta in incalcarea unor reguli de

comportament economic, independent de existenta unei forme de vinovăţie. încălcarea
regulilor de conduita economica reflecta un comportament contrar bunei-credinte. Pentru a
aprecia buna-credinta in acest caz special, trebuie avute in vedere doua criterii: un criteriu etic
(constand in morala comerciala, in regulile de deontologie profesionala si in uzanţele
comerciale, codificate sau nu, morala care constituie un liant intre concurenţi si clienţi si care

Drept de autor: lector univ.dr. Sorin David.

46
asigura menţinerea unei încrederi indispensabile schimburilor economice) si un criteriu

economic (abuzul de libertate economica denaturează concurenta normala).

- faptele prevăzute de Legea nr.21/ 1996 ca fapte monopoliste pot fi calificate si drept

fapte de concurenta neloiala, daca impactul lor asupra pieţei este mai redus. Aceasta

deoarece ambele categorii de fapte sunt contrare uzanţelor cinstite. Drept urmare,

principalul criteriu de distincţie intre faptele monopoliste si cele de concurenta

neloiala este dat de magnitudinea puterii economice a autorului încălcării uzanţei

cinstite.

In ultimele trei decenii, reglementarea concurentei a fost influenţată tot mai mult de

ideea protecţiei consumatorilor, consumatorul alaturandu-i-se astfel agentului economic ca

subiect pasiv al faptului anormal de concurenta. Dar nu numai protecţia consumatorului a

influenţat reglementarea concurentei, acţiunea a fost si inversa. Astfel, s-a observat o tendinţa

a legiuitorului de a include in sfera consumatorilor si micii agenţi economici, micii

comercianţi. Legislaţia moderna privind sancţionarea faptelor comerciale neoneste a fost

adoptata pentru a proteja consumatorii, dar aceste sancţiuni se aplica frecvent si

comportamentelor care nu sunt îndreptate impotriva consumatorilor, ci impotriva altor agenţi

economici, pornind de la ideea ca eradicarea unor asemenea comportamente de pe piaţa este

cel mai bine promovata de o interdicţie generala a activităţii neoneste, chiar daca nu sunt

afectaţi consumatorii in cazuri particulare. Drept urmare, si agenţii economici urmăresc

aplicarea legislaţiei privind protecţia consumatorilor, pentru ca in acest fel se ajunge la

suprimarea practicilor neloiale. Pe de alta parte, standardele privind protecţia consumatorilor

nu mai au un caracter pur local, ele trebuie privite in contextul internaţional. Se poate astfel

afirma ca legislaţia privind protecţia consumatorilor are o natura dubla, pe de o parte

urmăreşte sa corecteze disfunctiile pieţei iar pe de alta parte promovează valori sociale

(sănătatea si siguranţa consumatorului, justiţia sociala si prevenirea exploatării). Aceasta

legislaţie urmăreşte de asemenea sa promoveze informarea completa si la timp a

consumatorului, mai ales in legătura cu bunurile complexe si sa intervină in raportul de forte

dintre consumator si agent economic, in cazul care primul este lipsit de puterea efectiva de

negociere a condiţiilor contractuale. Din aceasta ultima perspectiva, se naşte si o poziţie

critica: intervenind prea mult in sprijinul unor grupuri de consumatori considerate mai

vulnerabile, statul dovedeşte un anume paternalism, in dauna considerentelor de eficienta a

pieţei. De aceea, orice control exercitat asupra practicilor concurentiale neoneste trebuie sa ia

in considerare atat interesele consumatorilor, cat si cele ale agenţilor economici, încercând

47
totodată sa armonizeze poziţiile diferitelor parti interesate (de ex., intre grupurile de
consumatori cu interese diferite).

- nu exista un drept exclusiv al comerciantului asupra propriei clientele. Atragerea

acestei clientele de catre un alt comerciant este licita atat timp cat ea nu este
acompaniata de acte de concurenta neloiala. Deturnarea clientelei este pana la un
punct un rezultat al jocului cererii si ofertei, dar libertatea concurentei nu poate fi fara
limite. Libertatea concurentei este un corolar al libertăţii comerţului. Libertatea
comerţului este o libertate fundamentala, care trebuie insa exercitata cu respectarea
libertăţii altora. In lipsa oricărui control, s-ar putea dezvolta practici contrarea
uzanţelor comerciale cinstite, câştigătorul luptei de concurenta nefiind cel mai bun,
dar fiind in mod cert lipsit de scrupule. Cu alte cuvinte, prejudiciul concurential
(transferul clientelei de la un agent economic la altul) este licit, dar numai daca sunt
respectate uzanţele comerciale loiale.

- libertatea comerţului implica libertatea preţului. Astfel, un comerciant nu săvârşeşte

un act de concurenta neloiala atat timp cat vinde produsele sale la un pret inferior celui
al concurenţilor, cu condiţia ca acest pret sa nu fie derizoriu sau contrar uzanţelor
comerţului.

- in legislaţia franceza nu exista un fundament juridic special al concurentei neloiale. Nu

exista o reglementare speciala a faptelor de concurenta neloiala. De aceea, se
considera ca acţiunea in concurenta neloiala- ca instrument prin care se asigura se
respectarea concurentei loiale- este o acţiune bazata pe răspunderea delictuala pentru
fapta proprie (art. 1382-1383 Cciv.fr.). Evoluţia recenta a jurisprudentei franceze a
fost in sensul de a recunoaşte existenta unui prejudiciu in aceasta materie in lipsa
oricărei pierderi de clientela. Astfel, a fost admisa acţiunea unei soc.com. care nu
avea clientela (s-a admis chiar si acţiunea introdusa de o asociaţie fara scop lucrativ,
care desfăşura o activitate profesionala) sau care nu avea clientela comuna cu autorul
faptei. Noţiunea de clientela comuna a autorului si victimei faptului de concurenta
neloiala tinde sa fie inlocuita cu cea de "clientela finala identica". In consecinţa, s-a
afirmat in doctrina ca regulile concurentei neloiale protejează nu numai concurenţii,
dar si concurenta.

S-a mai afirmat ca acţiunea in concurenta neloiala are drept scop sa moralizeze
relaţiile intre profesionişti (comercianţi), sa asigure respectarea unei anume morale
profesionale, fiind o acţiune de tip disciplinar si având ca obiectiv principal sa asigure

48
respectarea uzanţelor profesionale. Astfel, acţiunea in concurenta neloiala protejează nu

numai concurenţii direct lezaţi, dar si consumatorii. O asemenea abordare exista in sistemul

german, olandez si cel belgian, care combina funcţia deontologica a acţiunii in concurenta

neloiala cu dreptul (interesul general) consumatorilor si utilizatorilor finali de a face uz de

acţiunea in concurenta neloiala pentru a obliga agenţii economici sa isi respecte obligaţiile

deontologice. In consecinţa, pot fi astfel sancţionate fapte care nu ar fi condamnabile intre

concurenţi.

Reglementari operabile în cazul României:

- interne: L I I / 1991, modificata si completata prin L 298/ 2001 - diferenţiază faptele

de concurenta neloiala in funcţie de gravitatea lor, ceea ce nu este prea raţional (astfel,

faptele de confuzie sunt considerate cele mai grave si sunt sancţionate penal, in timp

ce alte fapte de concurenta neloiala sunt considerate contravenţii si sancţionate cu

amenda).

- internaţionale: Convenţia de la Paris din 20.03.1883 pentru protecţia proprietăţii

intelectuale (art. 10 bis) si Actul adiţional de la Bruxelles din 1900. România a

ratificat aceasta convenţie prin L din 13.03.1924.

Calificarea faptelor de concurenta neloiala

Dupa Paul Roubier, Le droit de la propriete industrielle, faptele de concurenta

neloiala se clasifica astfel:

I confuzia in detrimentul concurentului lezat

II denigrarea in detrimentul concurentului lezat

III actele de dezorganizare interna a intreprinderii concurente

IV mijloace de dezorganizare generala a pieţei (acapararea agresiva a clientelei)

Ripert, Roblot folosesc următoarea clasificare:

- denigrarea

- confuzia

- parazitismul economic

- dezorganizarea concurentului

Dupa cum s-a remarcat (P. Roubier, op.cit., p. 504), exista aproapte tot atâtea

clasificări ale faptelor de concurenta neloiala, cati autori sunt. Nu ne vom ocupa aici de

faptele de concurenta neloiala cu elemente de extraneitate (publicitatea mincinoasa trans-

49
frontiera, dumpingul internaţional de mărfuri, subvenţiile la export, etc.), ci numai de faptele
de concurenta neloiala desfăşurate in cadrul unei pieţe relevante naţionale.
3. 2. Principalele categorii de fapte de concurenta neloiala
Confuzia

Confuzia este una dintre cele mai vechi si mai frecvente fapte de concurenta neloiala.

Prezintă frecventa maxima si in legislaţia noastră cunoaşte sancţiunile cele mai severe
(in L 11/1991, aceste fapte sunt considerate infracţiuni).

Concurenta loiala obliga un comerciant sa isi identifice produsele. Dar, el nu poate

utiliza mijloace de identificare care sa creeze confuzie in rândul clientelei intre intreprinderile
concurente sau intre produsele acestora.

In regula generala, confuzia rezulta din imitarea semnelor de identificare in jurul

cărora se raliază clientela (nume comercial, emblema, publicitate) sau din imitarea produselor
concurente. Nu este necesar sa existe intenţie pentru a exista confuzie, ea poate sa se bazeze
numai pe confuzie sau neglijenta (ca element volitiv al faptei de concurenta neloiala sub
forma confuziei). De asemenea, nu intotdeauna este necesara imitaţia, este suficienta si o
simpla asemănare pentru a avea confuzie. Pentru a exista concurenta neloiala sub forma
confuziei, este necesar ca autorul si victima sa se afle in concurenta directa, adresandu-se
aceleaşi clientele comune. Pentru a determina daca exista confuzie, în analiză se ia drept
standard un client -standard, cu o vigilenta si atenţie medii.

Confuzia este un act de concurenta neloiala ce consta in disimularea credibila a

propriei activităţi a autorului sub aparenta unor semne distinctive fie ale concurentului lezat,
fie ale unui colectiv bine determinat de concurenţi.

Are de obicei drept obiect un mărcile de fabrica, comerţ, serviciu, dar si alte semne
distinctive care nu sunt protejate ca drepturi de proprietate industriala.

Confuzia se creează fie cu privire la intreprinderea comerciala a concurentului lezat,

fie cu privire la produsele sale.

Elementele componente ale confuziei:

a) crearea artificiala de identitate sau de similitudine cu concurentul lezat prin diverse

instrumente (imitaţie, falsificare, alte tehnici inducere in eroare). O simpla asemănare intre
subiectul activ si cel pasiv al raportului de concurenta nu este suficienta daca asemănarea este
datorata naturii produsului/ serviciului in cauza.

b) credibilitatea confuziei in mintea clientului ("clientul sa se fi putut insela").

Credibilitatea este definita in funcţie de 4 criterii:

50
 - un anumit standard de referinţa, recte consumatorul cu atenţie medie si cu pregătire

intelectuala medie;

- sfera consumatorilor/ clienţilor afectaţi (depinde de natura produsului/ serviciului);

- criteriul procentual - se tine seama de un lot de consumatori/ clienţi in principiu

considerabil, incluzând si consumatorii eventuali. In practica, se fac testări de piaţa ce

se adresează la peste 50% din consumatorii efectivi si potenţiali ai produsului/

serviciului sau care au legătura cu intreprinderea care face obiectul confuziei;

- natura semnului distinctiv (recte, gradul de distincţivitate. De ex., in domeniul

mărcilor exista mărci puternice si mărci slabe, marca puternica fiind un semn cu lunga

tradditie si cu o larga răspândire -vz. Coca-Cola). Cu cat semnul distinctiv este mai

puternic, cu atat faptele care creează confuzie in legătura cu el sunt mai uşor de

detectat si sunt sancţionate (cu cat semnul distinctiv este mai slab, cu atat este mai

greu de sancţionat fapta de confuzie in legătura cu acel semn). In cazul in care marca

tare, prin folosire frecventa intra in limbajul comun (vz. Xerox), nu mai putem vorbi

de confuzie in cazul in care se foloseşte ca substantiv comun, cu condiţia ca sa nu fie

alăturat acest substantiv -ca denumire pentru identificare- produselor unui concurent.

Mărcile tari sunt protejate impotriva deprecierii lor chiar daca actul agersiv nu vine din

partea unui concurent.

Clasificări ale confuziei:

a) dupa forma

- similitudini (confuzie imitativa) - imitarea/ falsificarea elementelor de identificare a

concurentului. Ex. imitarea servila a aranjamentului unei vitrine apropiate de către un

concurent, casete audio "pirat", etc.

- ratasare parazitara (confuzie relationista) - exploatarea de către autorul confuziei a

popularităţii concurentului lezat prin referire abuziva la acesta sau la produsele/ serviciile sale.

Este o forma de confuzie insidioasa, ea da impresia existentei unei legaturi intre cei doi

concurenţi.

Modalităţi de ratasare (de referire la concurentul lezat):

se foloseşte calitatea de fost salariat, fost concesionar, fost acţionar al

concurentului lezat pentru a se prezenta in fata clientelei;

- se prezintă produsele sale prin referire la calitatea unor produse cunoscute ale unui

concurent, fara insa a avea permisiunea acelui concurent. De ex. parfum "dupa "

Guerlain, poşete "gen" Gucci

51
 - ratasare funcţionala (are in vedere destinaţia produselor) - nu are întotdeauna la baza
un raport de concurenta directa intre cei doi ag.ec. Se intalneste in materie de piese accesorii
sau de schimb (piesele respective pot fi utilizate la produsele altor firme universal cunoscute).
Nu este condamnabila daca nu conduce in eroare clientul cu privire la provenienţa acelor
piese (daca orginea pieselor de schimb reiese din comunicarea adresata clienţilor) si daca
ratasarea este absolut necesara.

In legislaţia franceza, doctrina in general tratează ratasarea parazitara ca o fapta de

concurenta neloiala, distincta de confuzie. Conform ei, parazitismul economic consta in
fapta unui agent economic de a se sprijini pe eforturile altui agent economic, concurent sau
nu, pentru a cuceri o clientela. Parazitul are un comportament de "urmărire", prin reluarea
de maniera identica sau cvasi-identica a elementelor care contribuie la succesul economic al
altui agent economic, fara a cheltuit resurse financiare, promotionale, intelectuale. In Franţa,
teoria acţiunii parazitare a fost elaborata pornind de la uzurparea mărcii. Insa este dificil de a
trasa o linie de demarcaţie, chiar si numai teoretica, intre parazitismul economic si confuzie.
„Concurenta parazitara este o forma agravata a concurentei neloiale in sensul tradiţional al
termenului (confuzie si deturnarea clientelei)". Acţiunile parazitare falsifica jocul
concurential normal si creează o neplăcere comerciala celorlalţi participanţi pe piaţa.

Autorii francezi includ sub denumirea de "acţiuni parazitare" toate activităţile

contrare uzanţelor comerciale care lipsesc de substanţa munca altuia (uzurpa munca altuia),
falsifica jocul liber al pieţei si rup egalitatea intre diverşi agenţi economici. Nu este necesar
ca actul parazitar sa creeze riscul de confuzie intre agenţii economici. Ei considera ca spre
deosebire de confuzie, acţiunea parazitara nu necesita un raport de concurenta directa si
strânsa intre autor si victima [dar aceasta afirmaţie nu surprinde deosebirea de substanţa intre
cele doua fapte de concurenta neloiala, ea priveşte numai condiţiile deosebite in care se pot
exercita cele doua fapte]. In cazul parazitismului economic, acţiunea in concurenta neloiala
sancţionează uzurparea unei valori economice, produsa prin know-how si munca intelectuala,
valoare care nu este protejata printr-un drept sau lege specifica. Sunt autori care considera ca
fapta parazitara poate imbraca o multitudine de forme (imaginaţia umana fiind nelimitata),
insa toate aceste forme pot fi reduse la doua mari categorii: uzurparea notorietăţii altuia si
uzurparea unei tehnici.

Imitarea, copia servila sau cvasi-servila creează indirect un risc de confuzie a cărui
gravitate rezida fie in faptul ca se profita de notorietatea si eforturile victimei, fie ca aduce
atingere reputaţiei produsului imitat datorita calităţii mediocre a produsele care imita, fie in

52
profitul suplimentar obţinut de autor, fie in voinţa acestuia de a obţine un avantaj si a dobândi

in mod fraudulos o parte din piaţa.

In ceea ce priveşte uzurparea muncii altuia, ea se manifesta prin utilizarea valorii

economice rezultate din munca unui tert, pentru a intra pe piaţa (desigur, aceasta utilizare nu

are permisiunea terţului). Sunt diverse forme in care se uzurpa munca altuia: copia servila sau

quasi-servila a unui model; imitarea operei altuia; imitarea unei formule publicitare, a unui

slogan publicitar, a unei idei publicitare, a conceptului unei emisiuni de televiziune;

deturnarea de investiţii in materie de cercetare si dezvoltare. Mai general, se poate afirma ca

exista acţiune parazitara atunci cand se deturnează investiţiile altuia (ceea ce excede sfera

simplei parazitari a notorietăţii), acestea producând o valoarea economica agentului economic

respectiv, prin care el dobândeşte un avantaj concurential si o plus-valoare durabila. Unii

autori merg insa si mai departe si propun ca prin sancţionarea acţiunii parazitare, sa fie

protejate si ideile, insa numai acele idei care au o valoare economica (ele fiind de fapt

majoritatea in lumea afacerilor, ideile pure, speculaţiile intelectuale -care conform acestor

autori pot circula liber- având un caracter cu totul excepţional). Iar protecţia ideilor ar trebui

sa intervină nu pentru ca exista un drept privativ asupra lor, ci pentru ca impiedica producerea

unui prejudiciu altuia printr-o fapta culpabila.

In ceea ce priveşte uzurparea notorietăţii altuia, raţionamentul porneşte de la faptul ca

valoarea economica a muncii unei intreprinderi consta in know-how-ul ei. Datorita acestui

know-how, ea dobândeşte un renume, de care parazitul incearca sa profite fara a participa la

costurile necasre pentru atingerea renumelui. Uzurparea notorietăţii altuia apare in mod

deosebit in ceea ce priveşte marca notorie. Astfel, poate fi vorba de reproducerea unei

formule al cărei renume a fost obţinut printr-un effort publicitar susţinut si datorita calităţii

produselor vândute, de utilizarea unei mărci intr-un slogan publicitar pentru un produs

concurent, sau de imitarea ilicita a unei mărci notorii. O alta forma de uzurpare a mărcii este

depunerea unui depozit pentru o denumire similara celei unei mărci notorii, dar acoperind

produse diferite. O alta forma de uzurpare a mărcii consta in folosirea ilicita a unei mărci.

Notorietatea nu se limitează la marca. Astfel, se poate utiliza notorietatea unei denumiri de

origine controlata. Sancţionarea uzurpării notorietăţii prelungeşte protecţia impotriva faptelor

neconcurentilor (dar numai cei care urmăresc sa obtina un profit, un avantaj lucrativ, din

notorietatea altuia), a titularilor unei mărci, nume comercial, denumire de origine, slogan,

sigla.

53
 Parazitismul creează o neplăcere (trouble) comerciala, iar victima poate cere incetarea
si/sau repararea acesteia. Pentru a obţine condamnarea autorului, este necesar ca activitatea
parazitara sa fie caracterizata. O activitate caracterizata exista atunci cand parazitul urmăreşte
sa se plaseze in urmărirea (sillage - fr.) altuia si sa profite, fara a plaţi, de investitiiile acestuia
pentru a obţine o anumita notorietate sau obţinând, cu puţine costuri, fructele economice ale
operaţiunii terţului. Victima se poate plânge de devalorizarea sau deprecierea propriului
produs datorita acţiunii parazitare, de banalizarea operei sau mărcii, acompaniata de o
pierdere a rentabilităţii investiţiei realizate (pierderea clientelei nefiind necesara pentru a
caracteriza prejudiciul comercial). Datorita costului scăzut cu investiţiile pe care il are
parazitul, acesta poate practica preturi mai scăzute dacat victima. Acest lucru nu este
condamnabil in sine, insa devine neloial atunci cand este rezultatul unui act parazitar.

Primul caz care a deschis drum sactionarii acţiunii parazitare in sistemul francez, a fost
Pontiac, caz in care Curtea de Apel din Paris, in 1962, a sancţionat un producător de frigidere
care a folosit o marca de automobil pentru a-si promova produsele. Acţiunea in contrafacere
nu putea fi folosita, datorita existentei principiului specialităţii mărcii. Nu existau nici
raporturi de concurenta intre cei doi agenţi economici, totuşi instanţa a considerat ca victima
isi vede slăbit caracterul distinctiv al mărcii, in timp ce o alta intreprindere incearca sa profite
de notorietatea sa. Protejând eforturile agentului economic pentru a-si dezvolta activitatea
economica, acţiunea in concurenta neloiala sancţionează in acest caz refuzul autorului de a
face el aceste eforturi, in acelaşi scop de dezvoltare. Parazitismul este sancţionat pentru ca
aduce atingere principiului insusi al concurentei. In consecinţa, ceea ce se apară in acest caz
este nu atat agentul economic, cat concurenta in sine. Prin acţiunea sa, parazitul aduce o
atingere concurentei atat pe piaţa unde operează victima (pe care o slăbeşte), cat si pe piaţa
unde operează parazitul (care isi econmomiseste eforturile).

b) dupa obiect
imitarea sau falsificare semnelor distinctive folosite in raportul de concurenta (mărci,
embleme, nume comerciale, etc).

Similitudinea trebuie sa fie suficienta pentru a antrena un risc de confuzie. De ex.,

arhitectura interioara poate distinge un grup de magazine in rândul clientelei. Daca insa
magazinele concurente se afla situate in aceeaşi zona (vad comercial), este suficienta numai
asemănarea decoratiunilor interioare.

Cat priveşte imitarea emblemei, ea poate face obiectul confuziei daca denumirea este
specifica si nu generica. Din acest punct de vedere, prioritatea de folosinţa asigura dreptul

54
unui comerciant de a impiedica alt comerciant sa folosească aceeaşi emblema pentru un

comerţ asemănător. In funcţie de natura comerţului si notorietatea emblemei, protecţia se

poate intinde asupra unui cartier sau oras sau pe intreg teritoriul naţional. Exista concurenta

neloiala numai daca utilizarea emblemei creează confuzie intre doua intreprinderi de acelaşi

gen, adresandu-se aceleiaşi categorii de clienţi. Asemănarea trebuie sa fie suficienta (daca nu

este pur si simplu o reproducere) pentru a antrena confuzia unui client mediu. Daca emblema

este insa notorie, atunci imitarea ei poate fi sancţionată in concurenta neloiala in lipsa unei

clientele comune, insa nu pentru confuzie, ci pentru ratasare parazitara (la Ripert, fiind o

distincţie intre cele doua categorii de fapte). Protecţia emblemei se realizează numai prin

acţiunea in concurenta neloiala si de regula are o raza teritoriala locala.

Cat priveşte numele comercial (firma la noi), exista unele asemănări cu marca, in

sensul ca ambele sunt semne distinctive care contribuie la ralierea clientelei unui agent

economic. Insa marca desemnează originea unui produs sau serviciu, in timp ce firma este

denumirea sub care un comerciant isi exercita comerţul. Protecţia lor se realizează prin

tehnici diferite. încălcarea mărcii se sancţionează prin acţiunea in contrafacere, in timp ce

încălcarea firmei se sancţionează prin acţiunea in concurenta neloiala. Un agent economic

este liber sa isi aleagă firma pentru a se individualiza, sub condiţia de a nu aduce atingere

drepturilor dobândite ale altora. Atunci cand firma este compusa din mai multe cuvinte, este

suficient ca unul sa aiba un sens special, deosebit, care distinge intreprinderea in ochii

publicului, pentru ca intreaga denumire a firmei sa fie protejata Cel care uzurpa sau imita o

firma si care creează riscul de confuzie in sânul clientelei comune a doi agenţi economic

concurenţi, săvârşeşte o fapta de concurenta neloiala. Nu are importanta ca imitarea este voita

sau nu, suficient este ca exista un risc real de confuzie in rândul clientelei - risc de confuzie

datorat folosirii unei perioade indelungate de timp a doua denumiri similare). înlăturarea

riscului de confuzie priveşte orice mod de utilizare si orice suport (de ex., nu poti continua sa

utilizezi firma asemănătoare pe Internet).

Uzurparea sau alta atingere adusa numelui comercial se poate face prin reproducere

pur si simplu sau prin imitaţie (ca modalităţi concrete, ele pot consta in prin folosirea numelui

altuia pe harţii comerciale, facturi, publicitate, prospecte, camioane care livrează marfa,

verbal etc.). In ceea ce priveşte reproducerea, ea se poate face cu privire la tot numele

comercial sau numai la o parte (cuvântul "vedeta", partea esenţiala). Chiar daca la partea

uzurpata sunt adăugate noi elemente, aceasta nu suprima întotdeauna fapte de concurenta

neloiala (de ex., in Franţa la numele "ECA", uzurpatorul a adăugat " ECA electronics

55
Corporation of America, fiind totuşi condamnat; uzurpare quasi-servila: numele original
"Promo 2000", numele uzurpat "Promotion 2001"). Daca nu este uzurpat elementul
distinctiv, nu avem concurenta neloiala (de ex., "Caviar Astara" si "Caviar Volga", cuvântul
"caviar" fiind pur descriptiv). In ceea ce priveşte fabricanţii de accesorii, daca folosirea
numelui comercial al producătorului este necesara pentru a indica publicului destinaţia acestor
produse, uzajul este licit, cu condiţia sa ia masuri pentru a evita sa fie confundaţi cu
distribuitori exclusivi sau reprezentanţi ai firmei producătoare. In ceea ce priveşte imitarea,
ea consta in a alege un nume comercial care creaza confuzie cu un alt nume comercial, cu o
marca sau o emblema existenta deja in acelaşi sector sau intr-un sector similar (aprecierea
pericolului de confuzie fiind o chestiune de fapt - de ex., Vetements Charles si Vetements
Charly, Mobidecor si Le meuble decor, Tu vois li cinema si Tivoli cinema etc.) Totuşi, cand
numele comercial este "slab", apropiat de banal, jurisprudenta a considerat ca nu exista
pericol de confuzie- hotelul Bourbon si "Grand hotel de Bourbon Conde", etc. In cazul in
care apare un conflict (datorita riscului de confuzie) intre un nume comercial (sau o denumire
sociala) si un depozit de marca ulterior, legiuitorul a decis ca numele comercial antrenează
anularea depozitului de marca ulterior.

Daca este vorba de numele comercial al unui comerciant localizat in alta tara, conform
art. 8 al Convenţiei de la Paris din 1883, el va fi protejat in toate tarile uniunii fara a fi
necesara inregistrarea lui, indiferent ca va face parte sau nu dintr-o marca. Desigur, numele
comercial trebuie sa se constituie valabil conform tarii de origine.

In ceea ce priveşte protejarea titlului unei publicaţii, daca exista riscul confuziei,
proprietarul titlului care a fost folosit mai intai poate obţine interdicţia folosirii titlului mai
recent. Riscul confuziei este un element de fapt, depinde de notorietatea publicaţiei. Este
suficient pentru uzurparea titlului sa existe un singur număr din publicaţie incriminata (de ex.,
revista "Guerir" a obţinut condamnarea revistei "Medecine 52" pentru ca aceasta si-a intitulat
un număr special, cu litere mari, "Guerir").

- imitarea sau falsificarea conţinutului mesajului publicitar - imitarea/ falsificarea nu se

refera la ideea publicitara ("ideile nu sunt brevetabile"), ci la mijlocul prin care se

materializează.
Mesajul publicitar poate face obiectul confuziei deoarece el reprezintă un mijloc prin
care agentul economic retine atenţia clientelei-tinta. In acest context, trebuie incluse si
tehnologiile moderne de comunicaţie (Internet), care deschid noi posibilităţi de captare a
clientelei. In ceea ce priveşte Internet-ul propriu-zis, ceea ce poate genera confuzie este

56
radicalul din denumirea domeniului (care se compune din elementele următoare:

http://radicalul.com (org.sau alt domeniu generic), respectiv .fr (.ro, etc. pentru domeniile

locale). Acest radical este unic si permite identificarea titularului adresei de Internet (este

posibil ca acelaşi agent economic sa aiba mai multe adrese, cu denumiri de domenii diferite).

In cazul in care denumirea unei adrese creaza confuzie, persoana care se considera afectata

poate introduce fi o acţiune in contrafacerea mărcii (daca ea este titulara unei mărci anterior

înregistrate si un alt agent economic a deschis o adresa pe Internet care conţine un radical

identic cu marca respectiva), fie o acţiune in concurenta neloiala (daca numele domeniului

reproduce un semn distinctiv neprotejat, dar prin reproducerea respectiva se săvârşeşte un

parazitism sau este afectata imaginea titularului semnului distinctiv).

Problema cea mai dezbătută in acest context: disocierea intre elementele banale si cele

originale (a căror imitare este sancţionată) ale mesajului publicitare. Mai mult, chiar

elementele banale pot deveni elemente de identificare a produsului/ ag.ec. prin repetare si

tradiţie.

- substituirea de produse/ falsificarea de produse (vz. si art. 5 alin.l din L 11/1991) - isi

plasează propria marfa (sau marfa altui concurent cu care are o intelegere in acest

sens) pretinzând ca nu mai are marfa concurentului (mai ales in cazul băuturilor si

produselor farmaceutice. De ex., desi la intrarea in magazin exista un semn Coca-

Cola, vânzătorul oferă produse Pepsi, afirmând celor care il intreaba ca nu mai are stoc

de produse Coca-Cola).

Ripert, Roblot considera ca confuzia prin intermediul produselor are loc mai ales prin

imitarea ambalajului, prezentării, etichetelor produselor concurente, in general prezentarea

exterioara a acestora. De asemenea, deturnarea clientelei se poate realiza prin prezentarea

inselatoare a produsului, lasandu-se impresia clientelei ca produsul autorului este mai

avantajos decât produsul concurentului. De asemenea, prin promovarea in mod constant de

preturi inferioare celui ale concurentului, produsele concurente fiind oferite in acelaşi loc si

fiind identice (autorul prezintă astfel produsele sale ca fiind mai avantajoase decât cele ale

concurentului)- imitare cvasi-servila a preturilor concurentului. Imitaţia nu poate antrena

confuzie decât daca produsul imitat este original. Nimic nu împiedica, in principiu, fabricarea

de produse identice. In consecinţa, imitarea servila a unui model banal nu este in sine un fapt

de concurenta neloiala. Reproducerea identica a unui produs este interzisa numai in măsura in

care ea este realizata cu scopul de a înşela clientela cu privire la originea produselor si astfel a

o deturna. In cazul in care politica comerciala a unui agent economic este îndreptata spre

57
standardizarea unuia din produsele sale, aceasta nu constituie concurenta neloiala. Un
fabricant are dreptul de a-si concepe produsele astfel incat sa poată fi utilizate intersanjabil cu
cele ale unui concurent. La fel, daca un fabricant utilizează dispozitive identice cu ale unui
concurent pentru a asambla acelaşi tip de produse, acest lucru nu este prejudiciabil daca nu
exista nici o referinţa susceptibila sa creeze in mintea consumatorului mediu o confuzie cu
privire la originea produselor.

Confuzia poate fi generata si prin imitarea desenelor si modelelor industriale. Insa,

titularul acestuia poate obţine condamnarea autorului faptei atat pe baza acţiunii in
contrafacere, cat si pe baza acţiunii in concurenta neloiala, cu condiţia ca in cazul celei din
urma sa dovedească existenta unor fapte distincte de cele invocate in sprijinul acţiunii in
contrafacere (de ex., copierea mulajului unui model protejat -ceea ce reprezintă o copie
servila- este un fapt de concurenta neloiala distinct de acţiunea in contrafacere, deoarece
permite autorului sa economisească resurse cu cercetarea si pregătirea mulajului si in
consecinţa el poate vinde la un pret mai scăzut decât creatorul modelului original). In cazul in
care modelul copiat nu dispune de protecţie conform dreptului proprietăţii intelectuale (de ex.,
ii lipseşte noutatea sau a căzut in domeniul public), autorul care copiază acest model poate in
continuare fi condamnat pentru concurenta neloiala, daca se dovedeşte ca in acest fel a creat
confuzie in rândul publicului intre cele doua produse sau chiar daca exista numai riscul de a
crea confuzie.

De asemenea, si daca nu exista riscul de confuzie, cel care a copiat modelul neprotejat
poate fi condamnat pentru concurenta neloiala (cel mai probabil, in baza teoriei acţiunii
parazitare) daca prin copiere a economisit resurse privind lansarea si perfecţionarea
produsului (de ex., o agenţie de voiaj a reprodus in catalogul sau, prin fotocopiere, un
planiglob care figura in catalogul unei societăţi rivale). Nu este considerata fapta de
concurenta neloiala punerea in garda de către titularul unui desen sau model industrial a
clienţilor sai, ca un concurent al sau vinde produse contrafăcute, insa este concurenta neloiala
faptul de a scrie clienţilor prevenindu-i ca o acţiune in concurenta neloiala a fost introdusa si
anticipând soluţia de condamnare instanţei.

Confuzia intre doua produse poate fi generata si prin imitarea mărcii. Prin imitarea
mărcii, se creează in acelaşi timp confuzie in rândul clientelei in legătura cu originea unui
produs sau serviciu. In cazul in care marca este complexa, toate elementele sale sunt protejate
prin intermediul acţiunii in concurenta neloiala, chiar daca unele din acestea nu au fost
depozitate. Pentru a putea fi folosita acţiunea in concurenta neloiala, trebuie sa existe o

58
asemănare intre produsele oferite spre vânzare, care a fost creata in mod voluntar pentru a

atrage clientela.

Acte normative care reglementează anumite forme de confuzie (drepturi de proprietate

intelectuala): O.G. 45/2000 privind producerea si comercializarea fonogramelor; Legea 64/

1991 privind brevetele de invenţii; Legea 84/1998 privind mărcile, confuzia din punct de

vedere al protecţiei consumatorilor (O.G. 21/1992, modificata prin O.G. 58/2000) -

interzicerea de la comercializare a produselor contrafăcute sau falsificate

Denigrarea

L 11/ 1991 nu foloseşte expresia de "denigrare", ci pe acea de "afirmaţii mincinoase"

(care este insuficienta, deoarece uneori afirmaţiile denigratoare sunt adevărate dar cu toate

acestea ele sunt sancţionate ca fapte de concurenta neloiala).

Denigrarea este un fapt de concurenta neloiala ce consta in răspândirea de către un

agent economic, in public, de afirmaţii depreciative sau comparative contra reputaţiei pe piaţa

ag.ec. lezat, in scop de discreditare a acestuia (discreditarea priveşte reputaţia ag.ec. lezat

si/sau produsele sale).

Elementele componente ale denigrării:

- acţiunea de denigrare sa favorizeze activitatea comerciala a autorului denigrării. Este

totuşi posibil ca acţiunea de denigrare sa nu favorizeze pe moment pe autorul ei, dar sa

aiba potenţialul de a-1 favoriza pe termen mediu sau lung;

- ag.ec. denigrat trebuie sa fie suficient individualizat (chiar daca nu este nominalizat).

Se considera ca exista suficienta individualizare si atunci cand exista un număr limitat

de concurenţi care pot fi lesne delimitaţi de persoana care receptează afirmaţia

denigratoare. Cand denigrarea este colectiva si vizează un număr mare de concurenţi,

nu poate fi sancţionată decât daca cuprinde o critica excesiva si neonesta (de ex.,

afirmaţiile false ale conducătorilor unui supermarket ca produsele din carne ale

fermierilor dintr-o anume regiune au un conţinut anormal de mare de substanţe

chimice, de aceea supermarket-ul nu se mai aprovizionează de la aceştia). In unele

cazuri este necesar sa fie individualizat si produsul criticat.

Problema: publicarea de un ag.ec. a unei hotărâri judecătoreşti de condamnare a unui

concurent este un act de denigrare? Răspunsul este afirmativ daca hotărârea nu este definitiva.

De asemenea, este un act de denigrare daca publicarea hotărârii -chiar definitive- are in

vedere numai aspectele negative si este insotita de comentarii rau-voitoare sau publicarea

hotărârii se face la foarte mult timp de la data la care a devenit definitiva.

59
 credibilitatea denigrării - credibilitatea depinde de subiectul căruia ii este adresata
afirmaţia (se foloseşte acelaşi standard al consumatorului mediu ca cel analizat la
confuzie) dar este independenta de veracitatea conţinutului afirmaţiei (in acest
domeniu, exceptio veritatis nu joaca nici un rol, spre deosebire de calomnie).

- publicitatea denigrării (afirmaţia denigratoare trebuie făcuta public, altminteri nu avem

denigrare) - depinde de nr. de destinatari ai afirmaţiei denigratoare. Important este
cate persoane ar putea recepta mesajul denigrator. Comunicările confidenţiale ale
comerciantului către subordonaţii sai prin care se refera la concurenta sunt licite chiar
daca in conţinutul lor sunt denigratoare, cu condiţia ca autorul comunicării sa creadă
in adevărul afirmaţiilor sale. Daca aceste comunicări sunt dezvăluite publicului de
autorul lor, fapta este sancţionată ca un act de denigrare (fapta ar putea fi sancţionată
ca denigrare, chiar daca autorul a făcut o comunicare confidenţiala, dar stia sau in mod
rezonabil trebuia sa stie ca ascultătorii sai vor dezvălui aceasta comunicare in public).
Nu are importanta ce mijloace foloseşte ag.ec. agresor pentru a denigra, ceea ce

contează este impactul acestor afirmaţii asupra clientelei ag.ec. lezat, si anume discreditarea
sa (discreditarea presupune sentimente de dispreţ, de neincredere sau chiar de ura).
Denigrarea poate fi directa sau indirecta (reclama comparativa).
Deosebirea dintre denigrare si critica:

- critica este permisa daca este obiectiva, neutra si daca nu este făcuta in scopul de a
promova interesele unui concurent in dauna concurentului criticat. Exista un drept la
libera critica, ce trebuie insa exercitat in anumite limite. De ex., o scrisoare care
conţine critici cu privire la un fabricant poate fi difuzata in reţeaua de revanzatori ai
unei societăţi comerciale, atat timp cat ramane confidenţiala si nu este nici
denigratoare, nici destinata a deturna clientela. Critica nu trebuie sa fie excesiva sau
abuziva, context in care trebuie evaluata critica umorisitica sau caricaturala.
Caricatura nu trebuie insa sa depăşească limitele genului.

Denigrarea trebuie distinsa si de calomnie. In materie de denigrare, nu se admite

proba verităţii. Astfel, aprecierile negative asupra unui concurent, exacte fiind, pot fi
considerate denigratoare, datorita lipsei lor de obiectivitate.

Deosebirea intre denigrare si informare:

informarea trebuie sa fie obiectiva, in scopul de a asigura transparenta pieţei.
Informarea se realizează in principal sub forma testărilor de mărfuri.

60
 Testările de mărfuri au un caracter denigrator daca informarea privind rezultatele lor

se face numai in sens negativ, fara a arata si calităţile mărfii descoperite in urma testării.

Pentru a nu a fi asimilate denigrării, testările de mărfuri trebuie sa fie făcute de experţi

independenţi, imparţiali, foarte calificaţi, testarea sa fie obiectiva iar metodele si rezultatele

publicate sa fie exacte. In multe tari dezvoltate, testările de mărfuri se fac de organizaţii non-

profit (asociaţii pentru protecţia consumatorilor etc.) iar rezultatele lor sunt in general

acceptate de ag.ec. producători/ prestatori de servicii, chiar daca sunt defavorabile acestora.

Aceste testări de mărfuri au de regula rolul de a informa consumatorii, de a asigura

transparenta pieţei.

Dezvoltarea practicii testelor comparative ridica o problematica noua, deoarece nici o

forma de critica aduse produselor nu a influenţat intr-o asemenea măsura consumatorii si nu a

avut consecinţe atat de importante asupra fabricanţilor de produse. Acest impact deosebit are

trei explicaţii: (i) testele comparative apar ca o noua alternativa, mult mai credibila, la

publicitate si la critica produselor emanând de la concurenţi; (ii) testele se bazează pe un

demers cu caracter ştiinţific, care inspira incredere; (iii) testele fac posibila o comparaţie

directa intre produsele de acelaşi tip oferite pe piaţa, ceea ce nu este posibil in cadrul formelor

tradiţionale de informare asupra produselor, care obliga consumatorii sa compare informaţiile

provenind din surse diverse.

Autorii testelor comparative trebuie deosebiţi de institutele de incercare (analize).

Autorii de teste comparative sunt cei care elaborează, finanţează si publica testele

comparative. Cel mai adesea, este vorba de organizaţii pentru protecţia si informarea

consumatorilor. Institutele de incercari (analize) sunt acele instituţii care examinează tehnic

produsele. In cazul in care nu dispun de laboratoare proprii, autorii de teste comparative le

incredinteaza acestora efectuarea testelor. Autorii de testări comparative se finanţează in mod

exclusiv din vânzarea publicaţiilor proprii si din subvenţii guvernamentale si nu accepta

anunţuri publicitare in paginile publicaţiilor proprii.

Cat priveşte anatomia realizării unui test comparativ, ea cuprinde următoarele etape:

- alegerea obiectului testării. Obiectul testării consta intr-o categorie de produse/

servicii substituibile. Alegerea depinde in primul rand de nevoia de informare a

consumatorilor, care poate fi determinata pe baza de sondaje, scrisori de la

consumatori, importanta cererii pentru anumite numere ale revistei autorului de teste.

- selectarea produselor care vor fi testate si acizitionarea esantioanelor (faza

economica). Se stabileşte mai intai care din produsele care fac obiectul testării sunt

61
 efectiv pe piaţa. Deoarece nu este posibila, de regula, testarea tuturor produselor
existente pe piaţa, se alege un număr de produse (in medie, 20), in funcţie de doua
criterii: criterii tehnice (in baza cărora piaţa este segmentata) si cota de piaţa deţinuta
de diferitele produse (astfel, nu trebuie omise produsele care ocupa o cota superioara
mediei). Dupa selectarea produselor/ serviciilor, se trece la achiziţionarea
esantioanelor, in mod anonim. înainte de a fi transmise la laborator, sunt indepartate
semnele de identificare a produselor si inlocuite cu coduri, corespondenta dintre cod si
marca produsului fiind cunoscuta numai de autorul de test.

elaborarea programului de analize (faza tehnica). In aceasta etapa se stabiles criteriile

de testare si metodele de testare. In ce priveşte criteriile de testare, ele sunt stabilite in
funcţie de interesele consumatorilor (de regula, este vorba de posibilitatea de utilizare,
securitatea si uşurinţa in exploatare, preţul, consumul de energie, durabilitate,
intretinerea). Este foarte important de stabilit in ce măsura produsul poate sa
indeplineasca funcţia sa de baza. Odată stabilit programul de analize, el este trimis la
un institut de incercari specializat si care este independent de agenţii economici ale
căror produse sunt testate.

executarea testării, a cărei durata poate varia in funcţie de amploarea testării si

dificultăţile tehnice. Daca alături de analize tehnice sunt necesare si testări practice,
acestea din urma sunt planificate astfel incat rezultatele lor sa poată fi interpretate in
acelaşi timp cu rezultatele analizelor tehnice. La sfârşitul acestei etape se redactează
un raport, care este transmis autorului testării.

interpretarea si ponderarea rezultatelor testării. Rolul acestei etape este de a "converti"

rezultatele testării (de regula, prezentate sub forma de cifre), intr-un limbaj accesibil
consumatorului. In general, autorul testării stabileşte o scala de notare cu 5 note si
incearca sa convertească fiecare rezultat al testării intr-una din aceste note. La fel,
aprecierea globala se face conform aceleiaşi scale, ponderând fiecare nota conform
unor coeficienţi stabiliţi in prealabil, in funcţie de importanta fiecărui criteriu de
testare in functionabilitatea produsului.

Dupa finalizarea testării si inainte de publicarea rezultatelor, fiecare fabricant este

contactat si i se prezintă rezultatele testării pentru produsul sau (mai puţin aprecierile si
comentariile autorului), astfel ca acesta sa testeze produsul in laboratoarele sale si sa
formuleze intr-un anumit termen eventuale obiectiuni, care vor fi luate in considerare de
autorul testării daca sunt considerate justificate. Urmează apoi publicarea raportului testării

62
de către autor (inainte de publicare, autorul se consulta cu laboratorul de analiza pentru ca

aprecierile si comentariile sale sa nu fie greşite sau sa inducă in eroare). Autorul testării

doreşte ca timpul scurs intre achiziţionarea esantioanelor si publicarea raportului sa fie cat mai

scurt.

Principala problema juridica in legătura cu raportul provond testarea de produse/

servicii este liceitatea lor, astfel spus in ce condiţii publicarea raportului nu incalca drepturile

agenţilor economici testaţi.

Denigrarea poate purta asupra persoanei concurentului, asupra intreprinderii sale (in

practica este dificil sa diferentiezi intre denigrarea persoanei si denigrarea intreprinderii sale),

asupra produselor si serviciilor concurente.

Cel mai frecvent este atacata reputaţia concurentului lezat, prin referiri in scop de

discreditare la naţionalitatea, religia sau opiniile politice ale concurentului, la (in)competenta

sa profesionala sau onorabilitatea sa, prin afirmaţii pesimiste la situaţia economica sau

creditul comercial al concurentului.

Reclama comparativa - reclama destinata sa convingă clientela (actuala sau

potenţiala) a autorului ei de avantajele produselor/ serviciilor acestuia fata de cele ale

concurentului la care face trimitere reclama. In cazul reclamei comparative, ceea ce este ilicit

este critica adusa concurentului sub forma discreditării si nu efectuarea comparaţiei. Daca

este făcuta sub forma discreditării, trebuie ca ag.ec. lezat sa fie cel puţin identificabil. Daca

acesta nu este identificabil, atunci comparaţia este permisa chiar daca nu este obiectiva.

Cea mai periculoasa forma de reclama comparativa este cea aparent obiectiva, dar cu

reticente in a dezvălui toate elementele de diferenţiere (de ex., se afirma ca preturile

concurentului sunt mai mari decât cele ale autorului reclamei -ceea ce este adevărat-, fara a

arata insa si ce elemente conduc la aceste diferente de pret).

Reclama comparativa este licita daca apare ca o riposta la o agresiune din partea unui

concurent, cu condiţia ca agresiunea sa fie actuala si ilicita iar riposta sa fie necesara (riposta

nu este necesara daca se poate contracara acţiunea agresorului prin apelul la instanţa sau la un

organ administrativ).

Spre deosebire de reclama comparativa, reclama superlativa este totdeauna permisa

("produsul meu este cel mai bun si desfide orice concurenta"). De asemenea, este permisa si

reclama prin care se pun in valoare progresele tehnice, comerciale, relaţiile cu publicul ale

autorului reclamei, evitandu-se orice referinţa inutila la un concurent.

63
3.3 Dezorganizarea producţiei sau a întreprinderii concurente

- conţine un conglomerat de fapte care au aceeaşi finalitate: organizarea interna a ag.ec.

lezat este afectata datorita mijloacelor neoneste folosite de concurentul agresor. Prin
asemenea fapte se intervine in modul de funcţionare a intreprinderii comerciale a
concurentului lezat fara permisiune ag.ec. lezat, ceea ce reprezintă o incalcare a
libertăţii comerciale a concurentului lezat.

Ex., boicotul, deturnarea de comenzi, spionajul economic, distrugerea reclamelor

concurentului lezat, impiedicarea aprovizionării acestuia etc.

In sistemul francez se distinge intre dezorganizarea intreprinderii (atragerea de

salariaţi; furtul sau divulgarea de secrete, know-how, metode comerciale; dezorganizarea
circuitelor comerciale; crearea unei intrerpinderi noi in condiţii susceptibile de a deturna
clientela), care vizează un operator economic in particular, si dezorganizarea pieţei (vânzarea
in pierdere, preţul de apel, paracomercialism), care vizează un ansamblu de agenţi economici
care produc mărfuri identice sau similare.

In ceea ce priveşte crearea unei intreprinderi concurente, se porneşte de la premiza

libertăţii comerţului si a concurentei, astfel incat este licita concurenta pentru cucerirea
aceleiaşi clientele sau a aceleiaşi porţiuni din piaţa. Libertatea comerţului implica libertatea
de a constituie intreprinderi comerciale, astfel ca salariaţii pot participa la constituirea unei
intreprinderi concurente cu a fostului patron, aceasta nu este un act condamnabil in sine. La
expirarea contractului sau de munca, salariatul se bucura de o deplina libertate de a-si concura
patronul. Mai mult, pe perioada contractului de munca salariatul isi poate organiza viitoarea
activitate concurenta cu a patronului, daca exerciţiul efectiv al acesteia are loc numai dupa
incetarea contractului de munca. Libertatea concurentei nu este fara limite. Constituirea
intreprinderii poate fi un act de concurenta neloiala, daca ea se face in condiţii suscpetibile de
a deturna clientela fostului patron .

Reproşul cel mai frecvent adus intreprinderii nou create este atragerea clientelei.
Acesta nu este un act neloial in sine, doar daca se folosesc mijloace dolozive pentru a atrage
clientela. Atragerea clientelei fostului patron prin intreprinderea creata de fostul salariat este
condamnabila daca este făcuta sistematic. Nu este permisa folosirea in cadrul noii
intreprinderi a unor mijloace dobândite de la fostul sau actualul patron, cu scopul de a deturna
clientela acestuia, de a-si apropria secrete de fabrica sau de a sustrage in mod sistematic

64
informaţii, proiecte si documente de la intreprinderea victima. Nu este permis ca noua

intreprindere sa se pretindă drept intreprinderea concurenta sau sa intretina confuzie in sânul

clientelei, sa denigreze fostul patron, sa practice atragere salariaţilor fostului patron, cu scopul

de a-si apropria know-how-ul acestuia si sa reconstituie fosta forţa de vânzare.

In cazul in care a fost incheiata o clauza de ne-concurenta si aceasta este valabila (sunt

condiţii stricte de validitate, deoarece o asemenea clauza infrange principiul libertăţii

comerţului), daca ea este incalcata va fi sancţionată pe temeiul concurentei neloiale, cel mai

adesea ca dezorganizare.

In ceea ce priveşte preluarea salariaţilor unui concurent, nu exista o obiectiune de

principiu. Aceasta posibilitate decurge din libertatea comerţului si libertatea muncii.

Libertatea muncii permite unui salariat sa inceteze activitatea/ contractul cu angajatorul sau,

pentru a se pune in slujba unui concurent. Agentului economic respectiv nu ii este interzis sa

negocieze si sa agreeze clauzele contractului de munca cu un salariat al concurentului, atat

timp cat salariatul a anunţat fostul patron ca intenţionează sa inceteze contractul de munca. In

schimb, un agent economic comite o fapta de concurenta neloiala atunci cand angajează o

persoana inca legata prin contract de munca cu un alt agent economic [concurent?] sau care

este supusa unei clauze de ne-concurenta.

Preluarea salariaţilor unei intreprinderi concurente este neloiala atunci cand ofertele de

munca adresate salariaţilor unui concurent sunt repetate in mod sistematic si acompaniate de

manevre care in mod manifest au scopul de a deghiza preluarea. In adevăr, preluarea

salariaţilor este un mod de dezorganizare a intreprinderii, fapt de concurenta neloiala, in

măsura in care personalul constituie un element esenţial al luptei concurentiale, prin

intermediul căruia se obţine accesul la la know-how-ul intreprinderii si la relaţiile acesteia cu

clienţii. In acest context, atat tentativa de preluare, cat si preluarea sunt condamnabile.

Prezumţiile de preluare a personalului sunt insuficiente, trebuie sa existe un fapt ilicit.

In ceea ce priveşte dezorganizarea producţiei si activităţii comerciale, exista mai

multe categorii de fapte: aproprierea know-how si a secretelor de fabrica, afectarea activităţii

comerciale, practica preţului de apel, circuitul comercial, captarea clientelei.

Aproprierea know-how si secrete de fabrica rupe egalitatea in utilizarea mijloacelor de

concurenta, dezorganizând producţia unei intreprinderi. Secretele de fabrica pot fi definite ca

procedee de fabricaţie care oferă un interes comercial, având un caracter industrial si secret

(dar caracterul secret este relativ, in sensul ca nu este liber accesibil publicului, secretul de

65
fabrica fiind un procedeu tehnic brevetabil sau nu). In plus, pentru a fi protejat, secretul de
fabrica trebuie sa aiba o anumita originalitate.

Know-how-ul nu este un secret de fabrica, este un ansamblu de informaţii, de

cunoştinţe tehnice rezultând din experienţa intreprinderii. Intr-o alta definiţie, mai elaborata,
know-how-ul este definit ca o cunoştinţa tehnica transmisibila, care nu este insa accesibila
publicului si nu este brevetata. El constituie fructul muncii altuia si aproprierea lui este
neloiala. Sunt diverse procedee care permit detunarea know-how-ului unui concurent:
preluarea salariaţilor unui concurent; constituirea unei intreprinderi concurente de către foştii
salariaţi sau spionajul comercial. Alte mijloace folosite: contractul de de distribuţie si
reprezentare comerciala, contractul de distribuţie exclusiva, contractele care se bazează pe
comunicare savoir-faire (licenţa, franciza). In cazul contractului de franciza, beneficiarul este
ţinut de obligaţia de confidenţialitate pe perioada contractului. In cazul in care isi incalca
aceasta obligaţie, el răspunde contractual iar terţul complice răspunde delictual. La expirarea
contarctului, daca beneficiarul nu este ţinut de o clauza de ne-concurenta, el poate utiliza
know-how primit cu condiţia de a nu savarsi un fapt de concurenta neloiala. Deţinătorul
know-how-ului se poate apară impotriva actelor de incalcare a acestora invocând incalcarea
interdicţiei de divulgare a secretelor de fabrica, invocarea furtului de informaţii, prin acţiunea
in concurenta neloiala (impotriva concurenţilor) sau prin acţiunea in răspundere civila
delictuala (contra persoanelor care nu ii sunt concurente). In cazul in care apelează la
acţiunea in concurenta neloiala, deţinătorul know-how trebuie sa demonstreze fapta ilicita,
prejudiciul si legătura de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu. Fapta ilicita consta in
incalcarea unei uzanţe comerciale, dar trebuie stabilit daca deţinătorul nu trebuia sa ia anumite
masuri de precauţie (daca nu au fost luate, fapta nu mai este ilicita). Prejudiciul consta in
pierderea unei situaţii privilegiate, care conferă deţinătorului exclusivitatea asupra cunoştinţei
respective. Astfel, un agent economic care, cu ocazia unor negocieri cu un potenţial deţinător
de brevet, a folosit in interes propriu si fara a fi autorizat anumite indicaţii tehnice dezvăluite
de acesta din urma, trebuie sa fie considerat ca săvârşind o fapta de concurenta neloiala. La
fel, agentul economic care comanda unui sub-furnizor fabricarea unor piese, conform
planurilor transmise de un alt partener contractual (instanţa considerând ca exista o fapta
delictuala disitncta de răspunderea contractuala). La fel, un salariat care foloseşte know-how
dobândit de la angajatorul sau, in interes propriu sau il dezvăluie unui nou angajator; insa
salariatul nu săvârşeşte o fapta ilicita daca nu foloseşte in mod abuziv asemenea cunoştinţe,
lucru greu de distins in practica.

66
 Nerespectarea unei reglementari poate fi un act de concurenta neloiala sub forma

dezorganizării deoarece conferă celui care incalca reglementarea un avantaj concurential.

Astfel, o persoana care efectuează acte de comerţ fara a respecata formalităţile administrative

si fiscale care incumba comercianţilor din categoria sa, este favorizat in raport cu concurenţii

sai.

Acapararea agresiva a clientelei este un alt conglomerat de fapte prin care se depăşesc

limitele normale ale raportului juridic de concurenta. De data aceasta, "atacul" nu se mai

desfăşoară direct impotriva concurentului lezat, ci impotriva clientelei acestuia (ţinta directa

este clientela). La celelalte categorii de fapte de concurenta neloiala, clientela era ţinta

indirecta.

Modalităţile cel mai des intalnite de acaparare agresiva a clientelei:

- publicitatea mincinoasa - are drept scop inducerea in eroare a publicului pentru a crea

o situaţie de favoare a ag.ec. agresor in detrimentul celui lezat. In cazul publicităţii

mincinoase asistam la interferenţa dintre dreptul concurentei si protecţia

consumatorilor, deoarece consumatorii se bucura de mijloace speciale de protecţia

impotriva publicităţii mincinoase.

- contracte ilicite (vz. de ex. L 11/ 1991 art. 4 lit. c - vânzarea "bulgare de zăpada). La

vânzarea "bulgare de zăpada", ceea ce nu este permis este condiţionarea vânzării de

aducerea unor noi clienţi de către cumpărător, dar o vânzare cu prima (cu reducere de

pret) si fara alte condiţionări este perfect permisa, cel puţin in legislaţia noastră.

Vânzarea bulgare de zăpada

Vânzarea "bulgare de zăpada" consta in a propune unui cumpărător sa o reducere a

preţului pentru produsul cumpărat daca el aduce alti clienţi care accepta sa cumpere produsul

la acelaşi pret, cu posibiliatea de a beneficia de aceeaşi reducere de pret daca aduc alti clienţi

s.a.m.d. Principala critica adusa acestei vânzări este caracterul ei inselator. De ex., daca unui

cumpărător i se cere da aducă 10 noi cumpărători pentru a beneficia de reducerea de pret, la

nivelul al 10-lea aceasta este de 10 miliarde de persoane.

In cazul in care vânzarea bulgare de zăpada priveşte vânzarea de mărfuri, trei elemente

trebuie intrunite: (i) trebuie sa existe o oferta de mărfuri către public, propusa in cadrul unui

contract de vânzare; (ii) trebuie sa existe speranţa pentru cumpărător de a obţine o reducere de

pret sau chiar un produs gratuit; (iii) pentru a obţine reducerea de pret, cumparatorula are

obligaţia de a aduce noi cumpărători, care cumpăra produsul la acelaşi pret sau care pot

67
beneficia de un pret redus daca aduc la rândul lor alti clienţi. Cu alte cuvinte, câştigul lor

financiar (remuneraţia lor) este proporţionala cu cifra de afaceri realizata de persoanele

racolate si aflate in "subordinea" sa. Este greu de trasat in acest caz o linie de demarcaţie

intre vânzarea bulgare de zăpada si vânzarea piramidala.

Vânzarea "buy back"

Este o forma de vânzare care consta in obligaţia vânzătorului de a răscumpăra bunul la
preţul de cumpărare intr-un anumit termen. Conform unor autori, o asemenea practica ar fi
permisa numai daca oferta vânzătorului este clara si nu conţine elemente de natura a induce in
eroare consumatorul iar consumatorul primeşte la returnarea produsului, un produs nou din
care se scade preţul produsului vechi.

Vânzarea legata (jumelata)

Prin aceasta forma de vânzare, vânzătorul grupează in acelaşi lot mai multe produse
diverse si condiţionează vânzarea unuia de achiziţionarea altui produs, sau vinde un produs la
un pret redus cu condiţia ca cumpărătorul sa cumpere si un serviciu sau un alt produs.
Datorita reducerii preţului, cumpărătorul este tentat sa cumpere tot ansamblul, desi la inceput
era interesat numai de unul din elemente. In ceea ce priveşte natura acestei operaţiuni, ea
acoperă nu numai promovarea vânzărilor unui produs, legandu-1 de altul mai atractiv pentru
consumator, dar si orice operaţiune economica care leagă doua operaţiuni cu titlu oneros.

In ceea ce priveşte lotul de produse/ servicii, exista mai multe situaţii. Una din ele
priveşte condiţionarea vânzării unor produse sau servicii de achiziţionarea altora. O alta
situaţie priveşte vânzarea aceluiaşi produs, dar in cantităţi impuse (in mod normal,
cumpărătorul ar trebui sa fie capabil sa achiziţioneze un produs in mod individual). In fine, o
a treia situaţie priveşte vânzarea unui produs/ serviciu legata de achiziţionarea altui produs/
serviciu. Cel mai adesea, produsele/ serviciile se prezintă sub forma unui lot cu pret unic.
Operaţiunea este interzisa atunci cand consumatorul nu are libertatea de a cumpăra in mod
separat produsul care il interesează. Totuşi, operaţiunea este permisa daca exista
complementaritate intre diferitele produse/ servicii si ele contribuie impreuna la realizarea
aceleiaşi funcţii (de ex., lenjerie de pat, serviciu de masa, mobila de sufragerie, o revista si
suplimentul ei etc.)

In ceea ce priveşte condiţiile de pret, trebuie ca preţul fiecărui produs care constituie
lotul sa apară in mod clar pe ambalaj, alături de preţul care constituie lotul (aceasta cerinţa

68
exista in dreptul francez deoarece legea obliga in mod expres la indicarea preţului pe lot si pe

produs). Este suficient sa existe numai preţul pe lot si nu si pe produs, atunci cand produsele

sunt identice. Aceasta cerinţa se justifica prin posibilitatea acordata consumatorului de a

alege in cunoştinţa de cauza. Nu este obligatoriu insa ca preţul pe lot sa fíe mai mic decât

suma preturilor pe produs, pentru a avea vânzare jumelata. Daca insa preţul pe lot este mai

mic decât suma adunata a preturilor, putem fi in prezenta unei vânzări in pierdere.

Este posibil, in cazul in care vânzarea legata induce in eroare consumatorul, sa fie

sancţionată ca publicitate mincinoasa.

Vânzarea forţată

O tehnica de promovare care consta in expedierea catre consumator a unui bun

oarecare, cerandu-i acesta sa-1 plătească sau sa-1 restituie. Vânzarea forţată are doua forme de

manifestare: trimiterea forţată si plata forţată.

Pentru a exista trimiterea forţată, trebuie sa existe un obiect oarecare trimis

destinatarului, insotit (in acelaşi pachet sau ulterior) de o corespondenta indicând acestuia ce

obligaţii are. De asemenea, trimiterea trebuie sa fie nesolicitata. In acest domeniu nu joaca

principiul "tăcerea valorează consimţământ", astfel incat trimiterea obiectului ramane

nesolicitata chiar daca destinatarul nu a trimis nici un răspuns transmitatorului.

Pentru a exista plata forţată, trebuie sa existe mai intai o livrare sau prestarea unui

serviciu care nu a fost cerut in prealabil si in mod expres de catre consumator. Trebuie ca

consumatorul sa nu fi consimţit expres la livrare sau prestarea de serviciu [daca a comandat

livrarea, nu mai poate ulterior sa o refuze, spunând ca nu a consimţit la ea, exceptând cazul

in care legea sau înţelegerea pârtilor spune altfel. Invers, daca nu a comandat dar o accepta

in mod expres, prima "culpa" a expeditorului este acoperita]. Contrariul este greu de dovedit

de catre expeditor, in lipsa unei dovezi scrise (in ceea ce priveşte corespondentele prin

Internet, simplul fapt ca mesajul a ajuns la destinatar nu constituie o proba ca acesta a acceptat

prestaţia la care face referire mesajul). In fine, trebuie ca consumatorul sa plătească livrarea

sau prestarea serviciului (daca nu plăteşte, nu exista plata forţată).

69
 Capitolul 4

TRANSMITEREA DREPTULUI DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ ÎN

TRANZACŢIILE COMERCIALE

Promovarea unei dezvoltări armonioase a activităţilor economice în cadrul Uniunii

Europene se realizează prin buna funcţionare a unei pieţe interne care să ofere condiţii

analoge celor existente pe celelalte pieţe naţionale. Aceste condiţii se referă şi la respectarea

drepturilor de proprietate intelectuală în general, la cele asociate proprietăţii industriale şi la

cele ce reies din înregistrarea mărcilor, în special^.

Proprietatea intelectuală, privită sub cele două componente ale sale, este una dintre
pârghiile de baza ale dezvoltării economice a unei naţiuni. în acest context se poate aprecia că
protecţia drepturilor de proprietate intelectuală este de o mare importanţă, esenţa, scopul şi
finalitatea acesteia fiind protejarea produsului inteligenţei umane şi, în acelaşi timp,
garantarea beneficiului consumatorilor de a se folosi de acest produs.

Din perspectivă europeană, protejarea acestor drepturi reprezintă una dintre condiţiile
necesare unei bune funcţionări a pieţei interne a Uniunii Europene. Prin respectarea acestor
drepturi, inovaţia şi creaţia sunt atribuite proprietarilor de drept, care le pot folosi sau
transmite în scopuri comerciale. In plus, drepturile de proprietate intelectuală contribuie la
dezvoltarea societăţii prin menţinerea concurenţei şi încurajarea producerii de bunuri şi
servicii de calitate, stimularea creşterii economice şi a ocupării forţei de muncă, susţinerea
inovaţiei şi a cercetării, promovarea dezvoltării tehnologice şi culturale.

4.1 Preliminarii

5
In acest context, în data de 5 decembrie 2005 s-a publicat în Monitorul Oficial Legea nr.
344/2005, privind unele măsuri pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate
intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, aceasta intrând în vigoare în data de 3
februarie 2006.

70
 Dreptul de proprietate intelectuală cuprinde două mari domenii: drepturile de autor şi

dreptul proprietăţii industriale [O.M.P.I., 2001; Chisum, D.S., Jacobs M.A., 1999; Cornish,

W.R., 1996].

Dreptul de autor reprezintă ansamblul normelor juridice ce reglementează relaţiile

sociale ce decurg din crearea şi valorificarea operelor ştiinţifice, literare şi artistice

[Colombet, C.,1997; Eminescu, Y., 1997, 1995]. în prezent, în România această problemă

este reglementată prin Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.

Obiectul dreptului de autor este constituit din operele de creaţie intelectuală - din

operele ştiinţifice (ex. studii, comunicări, prelegeri, altele asemenea), literare (ex. romane,

poezii, dramaturgie, critică literară) şi artistice (opere muzicale, artă coregrafică, fotografie

etc). In privinţa creării şi utilizării lor, legiuitorul emite norme juridice ce determină apariţia

de drepturi subiective şi de obligaţii juridice [Roş, V. şi alţii, 2005]. Drepturile subiective nu

se nasc decât în privinţa acelor opere care îndeplinesc în mod cumulativ anumite condiţii

caracteristice, trăsături esenţiale. Condiţiile necesar a fi îndeplinite, sunt următoarele

[Popescu, R., 2005]:

a) să fie vorba despre o creaţie intelectuală, o creaţie a minţii omului (una sau mai multe

persoane fizice); persoana juridică, în principiu, nu poate fi titulară a dreptului de autor,

deoarece aceasta nu creează din punct de vedere intelectual;

b) să fie vorba despre o creaţie exprimată într-o formă concretă, perceptibilă simţurilor

umane; acest lucru nu înseamnă neapărat publicarea operei respective, (ex. manuscrise, notiţe,

schiţă, tablou, partitură); dreptul de autor nu ocroteşte conţinutul de idei al operei; acesta nu

ocroteşte ideile, ci doar o anumită formă de exprimare a acestor idei; nimeni nu-şi poate

apropria ideile (acestea circulă liber); dacă ideea circulă sub o anumită formă, această formă e

apropriată;

c) creaţia intelectuală trebuie să prezinte originalitate - trebuie să reflecte exprimarea

personalităţii creatorului; dacă aceasta nu există, nu putem vorbi de o operă care să fie

protejată prin dreptul de autor; este o creaţie intelectuală dar nu este o operă ca obiect al

dreptului de autor; noţiunea de originalitate nu trebuie confundată cu cea de noutate; dreptul

de autor se poate naşte chiar şi în legătură cu o operă ce nu conţine idei noi; e important ca

forma de exprimare a acelor vechi idei sa fie alta decât cea anterioară şi opera să exprime,

într-o anumită măsură, personalitatea autorului subsecvent.

în măsura în care condiţiile de mai sus sunt îndeplinite, autorul acelei opere devine

titular al dreptului de autor fără îndeplinirea altor formalităţi. După ce opera a fost creată, nu

71
este necesară înregistrarea ei, prezentarea ei la o anumită autoritate sau entitate
organizaţională sau autoritate de altă natură.

Copyleft este un joc de cuvinte plecat de la cunoscutul drept de autor, descriind un

grup de licenţe aplicate unor lucrări gen software, documente şi artă. Copyleft înseamnă exact
opusul acestui drept şi este forma prin care autorul îşi dă consimţământul la republicarea şi
distribuirea operei sale, câtă vreme numele său e menţionat. O licenţă copyleft foloseşte
legislaţia dreptului de autor pentru a permite oricărei persoane, care primeşte o copie sau o
versiune derivată a unei lucrări, să o modifice şi să redistribuie atât lucrarea, cât şi versiunile
derivate ale acesteia. Astfel, într-un sens nejuridic, copyleft-ul este opusul dreptului de autor.
C-ul întors este simbolul pentru copyleft. Spre deosebire de omologul său, simbolul dreptului
de autor, acesta nu are vreo semnificaţie juridică recunoscută.

Proprietatea industrială este, în sens strict, asociată cu posibilitatea, recunoscută de

lege titularului acestui drept - persoană fizică sau persoană juridică - de a folosi, în mod
exclusiv, o creaţie intelectuală aplicabilă în industrie sau un semn distinctiv al unei activităţi
industriale [Roş, V. şi alţii, 2003; Cornish, W.R., 1996; Legea nr. 64/1991; Regulamentul de
aplicare a Legii nr. 64/1991]. Există două categorii de obiecte ale acesteia: creaţii intelectuale
industriale şi semne distinctive ale activităţii industriale. Termenul industrie (industrial) are
un înţeles convenţional (special), acesta cuprinzând nu doar industria propriu-zisă (ca ramura
a economiei naţionale), ci şi alte domenii cum ar fi comerţul, agricultura, etc. în materia
proprietăţii industriale noţiunea de industrie este concepută ca tot ceea ce presupune şi este
datorat muncii omului, activităţii sau intervenţiei sale asupra naturii.

Convenţia de la Paris din 1883 privind protecţia proprietăţii industriale (cea mai veche
în materie şi încă în vigoare) menţionează ca fiind obiecte ale proprietăţii industriale:
invenţiile, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, mărcile de fabrică, de
comerţ şi de serviciu, numele comercial, indicaţiile de provenienţă, denumirile de origine
[Chavanne A., Burst J.-J., 1993 ].

Prin desen industrial (DI) se înţelege aspectul exterior al unui produs sau al unei părţi
a acestuia, redat în două dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele caracteristici,
îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau materiale şi/sau ornamentaţia
produsului în sine. Iar prin model industrial (MI) se înţelege aspectul exterior al unui produs
sau al unei părţi a acestuia, redat în trei dimensiuni, rezultat din combinaţia dintre principalele
caracteristici, îndeosebi linii, contururi, culori, formă, textură şi/sau ornamentaţia produsului
în sine [Mihai, L., 2002; Legea nr. 129/1992].

72
 Faţă de data adoptării Convenţiei de la Paris din 1883, materia proprietăţii industriale

s-a îmbogăţit. Intr-o enumerare nelimitativă, sunt creaţii intelectuale industriale: invenţia,

inovaţia, know-how-ul, modelele de utilitate, desenele şi modelele industriale, topografia

circuitelor integrate etc, respectiv sunt semne distinctive ale activităţii industriale: mărcile (de

fabrică, de comerţ sau de serviciu), indicaţii geografice (denumiri de origine şi/sau indicaţii de

provenienţă), numele comercial (firma), emblema [Legea nr. 16/1995; Chavanne A., Burst J.-

J., 1993].

Obiectele proprietăţii industriale prezintă trăsături comune:

a) sunt bunuri, în sensul juridic al termenului (sunt susceptibile de apropriere sub forma

unor drepturi patrimoniale);

b) sunt transmisibile (după caz, prin licenţă sau prin cesiune);

c) sunt bunuri incorporale - nu au o substanţă materială; titularul dreptului de proprietate

asupra suportului material al operei nu este în mod necesar şi titularul dreptului de proprietate

industrială;

d) se caracterizează prin ubicuitate; ubicuitatea poate fi de două feluri: d l ) ubicuitatea

sub aspectul apariţiei desemnează aptitudinea acestor obiecte de a putea fi create de două sau

mai multe persoane ce au lucrat în mod independent, unele de altele, în acelaşi timp (sau în

perioade de timp diferite), în acelaşi loc (sau în locuri diferite); legiuitorul este cel care emite

norme prin care să se identifice titularul dreptului de proprietate industrială (ex: sunt

recunoscuţi amândoi ca titulari ai dreptului - co-titulari, sau doar unul dintre aceştia va fi

recunoscut ca fiind titular al dreptului); în această din urmă ipoteză se naşte întrebarea care

dintre cei doi va fi recunoscut ca fiind titularul dreptului; există legislaţii ce stabilesc ca

principiu că titular al dreptului de proprietate industrială este acela care a îndeplinit primul

anumite formalităţi cerute de lege în faţa unor autorităţi stabilite de lege; d2) ubicuitatea sub

aspectul folosinţei desemnează aptitudinea obiectelor proprietăţii industriale de a putea fi

folosite, chiar în integralitatea lor, de două sau mai multe persoane, independent una de alta,

în acelaşi timp si in acelaşi loc sau în locuri diferite; legiuitorul a emis norme juridice cu

privire la instrumentele de transmitere a acestor obiecte ce fac posibilă folosirea concomitentă

a lor de către persoane diferite, chiar în acelaşi timp; de exemplu, prin contractul de licenţă nu

se transmite însuşi dreptul de proprietate industrială, cu toate prerogativele sale, ci doar

posibilitatea de a folosi creaţia sau semnul distinctiv şi de către beneficiarul licenţei.

73
 Contractul de cesiune de brevet este contractul prin care titularul brevetului de

invenţie, în calitate de cedent, transmite cesionarului, în tot sau în parte, cu titlu oneros sau cu

titlu gratuit, dreptul exclusiv de exploatare a invenţiei.

Contractul de licenţă de brevet este convenţia prin care una dintre părţi (numită

licenţiator sau transmiţătorul licenţei) conferă celeilalte părţi (numită licenţiat sau beneficiarul

licenţei) dreptul de folosire temporară, totală sau parţială, a unui brevet de invenţie. Spre

deosebire de contractul de cesiune (fie şi parţială sub aspect temporal), contractul de licenţă

nu transferă însuşi dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, ci atribuie

beneficiarului un simplu drept de folosinţă a invenţiei, în limitele stabilite prin contract.

Prin funcţia sa de identificare a originii comerciale şi a calităţii produselor, de

organizare a concurenţei pe piaţă, marca a dobândit un rol important în economie, în special

în sfera comerţului (şi marketingului, ca o componentă a acestuia). însă este consacrat

principiul conform căruia marca nu dă naştere nici unui drept personal nepatrimonial, ci

numai unor drepturi patrimoniale. Cum drepturile patrimoniale sunt de regulă transmisibile,

rezultă că toate drepturile asupra mărcii pot fi transmise.

Contractul de cesiune de marcă este contractul prin care titularul mărcii, în calitate de

cedent, transmite cesionarului, în tot sau în parte, cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, dreptul

exclusiv de exploatare a mărcii. Specific cesiunii de marcă este obiectul său, care constă în

însăşi transmiterea dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra mărcii.

Contractul de licenţă de marcă este convenţia prin care una dintre părţi (numită

licenţiator sau transmiţătorul licenţei) conferă celeilalte părţi (numită licenţiat sau beneficiarul

licenţei) dreptul de folosire temporară, totală sau parţială, a unei mărci. Spre deosebire de

contractul de cesiune (fie şi parţială sub aspect temporal), contractul de licenţă nu transferă

însuşi dreptul subiectiv de proprietate industrială asupra mărcii, ci atribuie beneficiarului un

simplu drept de folosinţă a mărcii, în limitele stabilite prin contract şi sub un anumit control

din partea titularului mărcii.

4.2 Dreptul la exclusivitatea exploatării invenţiei

Conţinutul dreptului de proprietate industrială asupra invenţiei trebuie examinat sub

două aspecte [Popescu R., 2005; Roş, V., 2003]:

a) conţinutul exploatării pe care este îndrituit să o exercite titularul asupra invenţiei

(dreptul de exploatare a invenţiei) - care este latura „pozitivă" a dreptului;

74
 b) conţinutul exclusivităţii recunoscute titularului (dreptul la exclusivitatea exploatării

invenţiei) - care este latura „negativă" a dreptului.

Titularul brevetului de invenţie are nu numai dreptul de exploatare a invenţiei, ci şi

obligaţia - juridică - de a proceda, în cadrul unui termen limită, la exploatarea invenţiei

brevetate, în caz contrar fiind aplicabile sancţiuni (aşa-numitele licenţe obligatorii).

încălcarea prerogativei exclusivităţii atrage posibilitatea recurgerii la o acţiune

denumită „acţiune în contrafacere" şi care, în principiu, este rezervată titularului brevetului de

invenţie. Prin urmare, este interzisă efectuarea, fără consimţământul titularului a următoarelor

acte: a) fabricarea, folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în vederea folosirii,

oferirii spre vânzare ori vânzării, în cazul în care obiectul brevetului este un produs; b)

utilizarea procedeului, precum şi folosirea, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în

aceste scopuri a produsului obţinut direct prin procedeul brevetat, în cazul în care obiectul

brevetului este un produs.

Fabricarea produselor constă în realizarea materială a unui obiect identic ori similar cu

cel ce formează obiectul-produs al invenţiei brevetate. Este suficientă fabricarea produsului,

chiar dacă acesta nu a fost utilizat ori pus în vânzare. în toate cazurile, fabricarea trebuie să fi

fost finalizată, nu numai începută; cu toate acestea, dacă fabricarea a fost întreruptă de

acţiunea formulată de către titularul brevetului, se poate considera că s-a produs o

contrafacere parţială, cât priveşte porţiunile fabricate ori aflate în curs de execuţie.

Reproducerea în dimensiuni reduse a unui obiect brevetat, ceea ce face imposibilă

întrebuinţarea acestuia în industrie (de exemplu, o maşinărie redusă în dimensiuni spre a servi

drept model) nu constituie contrafacere.

în decursul timpului, au fost elaborate unele reguli generale referitoare la compararea

obiectului protejat prin brevetul de invenţie cu obiectul contrafăcut prin fabricare, spre a se

stabili dacă a fost încălcată ori nu exclusivitatea recunoscută titularului de brevet, aşadar dacă

a existat sau nu contrafacere:

1. astfel, mai întâi, în cazul reproducerii servile nu se ridică probleme, aceasta constituind

întotdeauna încălcarea exclusivităţii recunoscute titularului brevetului;

2. conform teoriei variantelor de execuţie, aplicabilă în cazul în care reproducerea nu este

servilă, se consideră că a fost încălcată exclusivitatea dacă la obiectul reprodus se regăsesc

elementele constitutive esenţiale ale invenţiei; astfel, simpla schimbare a materialului, a

formei, a dispunerii, a dimensiunilor fără a se aduce un rezultat industrial nou nu constituie

decât variante de execuţie a produsului protejat prin brevet;

75
 3. contrafacerea se apreciază în raport cu asemănările, iar nu cu deosebirile; cu alte
cuvinte, nu prezintă importanţă dacă obiectul reprodus conţine, în acelaşi timp, şi unele
diferenţe faţă de produsul brevetat, în ipoteza în care, la comparaţie, rezultă existenţa
asemănărilor sub aspectul elementelor esenţiale şi caracteristice ale invenţiei;

4. conform teoriei echivalentelor, se consideră că există încălcarea exclusivităţii atunci

când un element din structura produsului este înlocuit cu un element diferit, care îndeplineşte
aceeaşi funcţie şi determină un rezultat identic sau asemănător;

Folosirea produselor ca formă de încălcare a exclusivităţii recunoscute titularului de

brevet de invenţie este distinctă de „fabricarea" produselor, deşi, de cele mai multe ori,
persoana care fabrică produsele le şi foloseşte. Există contrafacere atât în cazul folosirii
produsului brevetat, cât şi în acela al folosirii procedeului ori a metodei brevetate, precum şi
în cazul folosirii unui produs nebrevetat, dar care a fost obţinut printr-un procedeu sau o
metodă brevetate. Existenţa ori absenţa calităţii de comerciant este nerelevantă, dar numai
folosirea în scop comercial - nu şi aceea în scop personal - constituie încălcare a
exclusivităţii. în toate cazurile, reaua-credinţă a celui care foloseşte produsele trebuie
dovedită, deoarece este posibil ca produsele folosite să fi fost puse în circulaţie cu acordul
titularului de brevet.

Trebuie spus că exclusivitatea titularului de brevet este încălcată atât atunci când
comercializarea s-a făcut de către un comerciant, cât şi când punerea în circulaţie aparţine
unui necomerciant, fiind - de asemenea - indiferent dacă s-a săvârşit doar un act izolat ori
dacă nu s-a obţinut nici un beneficiu; sub acest din urmă aspect, totuşi, se consideră că donaţia
produselor contrafăcute ori închirierea acestora nu cade sub incidenţa legii.

Numai comercializarea produselor constituie contrafacere, nu şi achiziţionarea

acestora; doar dacă persoanele care au achiziţionat se folosesc, în alt scop decât cel personal,
de produsele astfel comercializate, situaţia este asimilată contrafacerii, întrucât este vorba
despre „folosirea" produselor.

Constituie încălcare a exclusivităţii atât exportul cât şi importul produselor, în vederea

folosirii, oferirii spre vânzare ori vânzării. Este controversată problema dacă simplul tranzit al
produselor contrafăcute, destinate unei alte ţări, constituie sau nu contrafacere.

La fel ca şi în cazul folosirii produselor, exclusivitatea recunoscută titularului de brevet

poate fi încălcată prin utilizarea procedeelor brevetate. Protecţia conferită procedeului prin
brevetare se întinde şi asupra produselor obţinute direct prin acest procedeu, în sensul că sunt
interzise folosirea lor, oferirea spre vânzare, vânzarea sau importul în aceste scopuri - sub toate

76
aceste patru aspecte rămânând valabile consideraţiile anterioare referitoare la astfel de forme de

contrafacere în cazul produselor brevetate. Tot astfel, oferirea utilizării unui procedeu brevetat

încalcă exclusivitatea titularului brevetului. în toate cazurile, este nerelevantă existenţa ori

inexistenţa calităţii de comerciant a terţului.

4.3 Limite ale dreptului la exclusivitatea invenţiei

în practică, dar şi în rândul specialiştilor este binecunoscut faptul că prerogativa

exclusivităţii nu este absolută. Prin lege au fost statuate limite generale şi speciale asociate

dreptului subiectiv de proprietate industrială asupra invenţiei, a căror importanţă impune

prezentarea lor separată. Ansamblul acestor limitări contribuie la prevenirea transformării

brevetului de invenţie într-un monopol absolut, ceea ce ar constitui un factor de frânare, iar nu

de stimulare a progresului tehnico-ştiinţific.

Limitele generale vizează caracterul teritorial şi temporar al exclusivităţii exploatării

invenţiei.

Actele de exploatare a invenţiei realizate în afara teritoriului statului care a acordat

brevetul pot cădea, eventual, sub protecţia juridică a statelor străine unde asemenea acte au

fost săvârşite, dacă acea invenţie a fost brevetată şi în acele state.

Prin urmare, exclusivitatea exploatării invenţiei brevetate este limitată din punct de vedere

teritorial. De aceea, este necesară formularea unei cereri separate de brevet de invenţie în

fiecare dintre ţările în care se doreşte obţinerea protecţiei juridice. Spre a facilita aceste

demersuri, art. 4 din Convenţia de la Paris instituie ceea ce se numeşte „prioritatea

convenţională", în sensul că persoanei care a constituit depozit reglementar într-o ţară

semnatară a convenţiei i se recunoaşte dreptul ca, în decurs de cel mult 12 luni calculate de la

momentul acestui depozit naţional reglementar să poată formula cerere de brevet de invenţie

în oricare altă ţară semnatară a convenţiei, invocând prioritatea obţinută prin cel dintâi depozit

naţional reglementar pe care 1-a constituit. Chiar şi în aceste condiţii, solicitantul de brevet

care doreşte să fie protejat pentru invenţia sa şi într-o altă (alte) ţară (ţări) se află într-o situaţie

dificilă, care presupune un mare consum de timp, precum şi efectuarea unor cheltuieli deloc

neglijabile (pentru traducere, pentru consilieri în proprietate industrială din diferite ţări străine

şi pentru plata taxelor către diferitele oficii de brevete din acele alte ţări).

Neajunsurile ce rezultă din existenţa caracterului teritorial al ocrotirii prin brevet au

impus instituirea, prin art. 2 şi 3 ale Convenţiei de la Paris din 1883 privind protecţia

. 77
proprietăţii industriale a aşa-numitului „principiu al tratamentului naţional". Conform acestui
principiu, fiecare ţară semnatară a Convenţiei de la Paris trebuie să asigure cetăţenilor
celorlalte ţări membre aceeaşi protecţie ca cea pe care o asigură propriilor săi cetăţeni. De
altfel, acelaşi tratament naţional trebuie să fie asigurat şi cetăţenilor ţărilor care nu sunt
semnatare ale Convenţiei de la Paris, dacă aceştia sunt domiciliaţi într-o ţară membră sau dacă
au sediul „real şi efectiv", industrial sau comercial, într-o asemenea ţară. Totuşi, nici o
condiţie cu privire la domiciliu sa sediul în ţara în care se cere protecţia nu poate fi impusă
cetăţenilor ţărilor membre pentru a beneficia de dreptul de proprietate industrială.

Efectele teritoriale ale brevetelor de invenţie pot fi însă înlăturate ori limitate prin
intermediul convenţiilor internaţionale încheiate în domeniul invenţiilor, care pot stabili
eliberarea unui singur brevet, dar care conferă protecţie juridică pe teritoriul mai multor state
ori care pot reglementa o procedură unică sau simplificată care să conducă la eliberarea de
brevete pentru aceeaşi invenţie în mai multe state.

Asemenea proceduri sunt instituite, de exemplu, prin Tratatul de cooperare în materie

de brevete de invenţie (P.C.T.) de la Washington din 1970, prin Convenţia privind eliberarea
brevetelor europene (Convenţia brevetului european) adoptată în anul 1973 la Munchen.
Această din urmă convenţie nu trebuie confundată cu Convenţia pentru Brevete Comunitare,
care este elaborată în cadrul Uniunii Europene, dar care nu a intrat încă în vigoare, deşi a fost
semnată la Luxemburg în anul 1975.

Exclusivitatea exploatării invenţiei nu poate fi opusă terţilor decât atâta timp cât
brevetul se află în vigoare. în România, conform art. 31 alin. (1) din Legea nr. 64/1991,
republicată, brevetul este valabil timp de cel mult 20 ani de la data constituirii depozitului
naţional reglementar, şi aceasta indiferent dacă este vorba despre un brevet principal sau
despre un brevet eliberat pentru o invenţie de perfecţionare.

Limitarea în timp a dreptului exclusiv de exploatare a invenţiei de către titular prezintă

o mare importanţă şi a fost determinată de motive sociale, economice şi tehnico-ştiinţifice,
cunoscut fiind că după încetarea dreptului exclusiv, folosirea invenţiei este liberă şi gratuită.

Limitele speciale sunt mai numeroase. Printre limitele speciale reglementate în dreptul
român se regăsesc: dreptul de folosire a unei invenţii brevetate în construcţia şi funcţionarea
vehiculelor; dreptul de folosire personală anterioară; dreptul de producere sau de folosire a
invenţiei în scop experimental; dreptul de folosire a invenţiei asupra căreia dreptul de
proprietate industrială s-a epuizat; dreptul de folosire personală ulterioară [Popescu, R., 2005;
Mihai, L., 2002; Legea nr. 64/1991].

78
 Dreptul de folosire a unei invenţii brevetate în construcţia şi funcţionarea vehiculelor

este cunoscută şi sub denumirea de „imunitatea vehiculelor" şi este menit să contribuie la

asigurarea liberei circulaţii a vehiculelor terestre sau aeriene şi a navelor. Absenţa unei

asemenea reglementări ar pune autorităţile statale în faţa unor probleme uneori insurmontabile

(cum ar fi, de exemplu, identificarea modalităţilor concrete prin care s-ar realiza controlul

aeronavelor ori al navelor care tranzitează teritoriul ţării, sub aspectul neîncălcării drepturilor

de proprietate industrială). Legea prevede condiţiile ce trebuie îndeplinite, în mod cumulativ,

pentru ca terţii să poată invoca, în raport cu titularul brevetului de invenţie, această licenţă

legală:

a) vehiculul terestru sau aerian ori nava - fiind asimilate şi accesoriile acestora

(remorci, vagoane, containereHl etc.) - trebuie să aparţină unui stat membru la o convenţie

internaţională privind invenţiile, la care, în cazul nostru, România este parte;

b) invenţia utilizată în construcţia sau funcţionarea vehiculului sau la dispozitivele

pentru funcţionarea acestuia trebuie să fie brevetată în România;

c) această invenţie trebuie să fie folosită exclusiv pentru nevoile vehiculului; piesele

detaşate şi echipamentele de schimb sunt asimilate, fiind permisă montarea acestora, inclusiv

montarea pentru repararea altor vehicule; deţinerea de produse brevetate la bordul vehiculului

în alte scopuri (de exemplu, pentru vânzare sau tranzit) constituie contrafacere;

d) vehiculul trebuie să fi pătruns temporar (inclusiv în cazul intrărilor periodice) sau

accidental (de exemplu, în caz de avarie, furtună, eroare de pilotaj etc.) pe teritoriul României.

Dacă aceste patru condiţii cumulative sunt îndeplinite, titularul brevetului nu poate

opune terţului exclusivitatea exploatării invenţiei pe care a brevetat-o în România.

Dreptul de folosire personală anterioară constituie recunoaşterea pe plan legislativ a

unei consecinţe impuse de echitate, într-o situaţie de manifestare a ubicuităţii - sub aspectul

apariţiei - a creaţiilor intelectuale industriale.

Din punct de vedere al apariţiei lor (al apariţiei obiectelor proprietăţii industriale),

ubicuitatea se înfăţişează ca o aptitudine a acestora de a putea fi create de mai multe persoane

în mod simultan (dar şi în timpuri diferite, însă coexistând în aceeaşi perioadă), deşi creatorii

au lucrat independent unii de alţii, în acelaşi loc sau în locuri diferite. Acest aspect al

ubicuităţii îl întâlnim, în mod special, în creaţiile industriale, în contexte justificative şi

intensităţi diferite; însă nu este exclus nici în cazul semnelor distinctive. Este uşor de observat

că ideea care stă la baza unei soluţii noi - o invenţie, un know-how, un desen industrial etc. -

poate apărea la mai multe persoane, în locuri diferite şi fără a avea cunoştinţă una de alta. în

79
aceste circumstanţe, atunci când una şi aceeaşi „invenţie" este creată de către două persoane

diferite, prin eforturi independente, aceea dintre ele care va constitui cea dintâi depozitul

reglementar va deveni titular de brevet. Pentru ca terţul să poată invoca, în raport cu titularul

brevetului de invenţie, această licenţă legală, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ

anumite condiţii. Trebuie spus că acest drept permite numai folosinţa personală, neputând fi

transmis decât deodată cu întreg patrimoniul acelei persoane ori cu o fracţiune a patrimoniului

afectat exploatării acelei invenţii.

Dreptul de producere sau de folosire a invenţiei exclusiv în cadru privat şi în scop

necomercial instituie regula în baza căreia persoana care construieşte un aparat pentru nevoile

casnice nu aduce atingere dreptului exclusiv al titularului brevetului.

Conform dreptul de folosire a invenţiei asupra căreia dreptul de proprietate industrială

s-a epuizat, după înstrăinarea cu titlu oneros, de către însuşi titularul brevetului, a produsului

în care este încorporată invenţia brevetată, nu constituie contrafacere actele ulterioare de

comercializare sau de oferire spre vânzare realizate, pe teritoriul României (deci nu şi în

străinătate), de către sub-dobânditorii produsului.

Nu constituie contrafacere, folosirea cu bună-credinţă sau luarea măsurilor efective şi

serioase de folosire a invenţiei de către terţi în intervalul de timp dintre decăderea din drepturi

a titularului de brevet şi revalidarea brevetului. în acest caz invenţia poate fi folosită în

continuare de acea persoană, în volumul existent la data publicării menţiunii revalidării. La fel

ca şi dreptul de folosinţă personală anterioară, dreptul de folosire personală ulterioară, ca

limită a exclusivităţii exploatării invenţiei, constituie recunoaşterea pe plan legislativ a unei

consecinţe impuse de echitate.

4.4 Transmiterea drepturilor privind invenţiile

în cele ce urmează, vor fi expuse problemele asociate transmiterii, în tot sau în parte, a
drepturilor născute în legătură cu invenţia, prin contractele de cesiune şi de licenţă. Specific
cesiunii de brevet este obiectul său, care constă în transmiterea dreptului subiectiv de
proprietate industrială asupra invenţiei.

Sub raportul modalităţilor în care se poate realiza, cesiunea poate fi totală sau parţială,
atât din punctul de vedere al obiectului său, cât şi din cel al teritoriului la care se referă.

80
 Cesiunea este totală din punctul de vedere al obiectului său atunci când ceea ce se

transmite este dreptul la brevet în întregul său şi, prin aceasta, folosinţa exclusivă asupra

invenţiei cu toate prerogativele sale;

Cesiunea este parţială dacă este limitată numai la anumite drepturi conferite de brevet

ori numai la o anumită parte a invenţiei protejată prin brevet.

Din punct de vedere al teritoriului la care se referă, cesiunea poate fi totală, atunci

când dreptul transmis se poate exercita pe întreg teritoriul statului care a eliberat brevetul, sau

parţială, când ea priveşte numai o parte a acelui teritoriu.

în temeiul contractului de cesiune de brevet, cesionarul poate dobândi dreptul exclusiv

asupra invenţiei pentru o perioadă mai scurtă decât durata de validitate a brevetului? De

exemplu, brevetul mai este valabil pentru o perioadă de 10 ani iar dreptul asupra invenţiei este

transmis pentru o perioadă de 5 ani. în baza principiului libertăţii convenţiilor, răspunsul este

pozitiv.

După scopul urmărit de părţi la încheierea contractului, cesiunea poate fi cu titlu

gratuit sau cu titlu oneros. Contractului de cesiune cu titlu gratuit i se vor aplica regulile

prevăzute de Codul civil pentru contractul de donaţie. în cazul cesiunii cu titlu oneros,

contractul este asimilat, în privinţa regulilor care-i guvernează, conform Codului Civil,

contractului de vânzare-cumpărare sau de schimb (a se vedea capitolele anterioare din

această lucrare), în funcţie de natura contraprestaţiei, o sumă de bani sau, respectiv, un alt

bun.

în cazul în care transmiterea brevetului operează în cadrul transmiterii fondului de

comerţ, a patrimoniului sau unei fracţiuni din patrimoniu, se aplică regulile prevăzute pentru

categoriile respective. Dacă nu există reguli speciale se aplică principiul consensualismului şi

regulile generale prevăzute de Codul comercial.

Conform regulii generale, când cesiunea de brevet are natura juridică a unui contract

de vânzare-cumpărare, taxa va fi suportată de către cesionar (cumpărător), dacă părţile nu au

convenit altfel.

în cazul în care un lucru, bun necorporal este protejat printr-un drept exclusiv,

instrumentul juridic prin intermediul căruia ubicuitatea sub aspectul folosinţei se poate

manifesta în mod concret este contractul de licenţă. Prin intermediul acestui contract, obiectul

dreptului de proprietate intelectuală poate fi exploatat nu numai de către titularul dreptului

exclusiv, ci şi de către alte persoane autorizate de către titular. în astfel de situaţii, din punctul

de vedere al întinderii folosinţei pe care şi-o rezervă licenţiatorul, există:

81
 a) licenţa simplă (neexclusivă), prin care licenţiatorul păstrează dreptul de a folosi el
însuşi invenţia şi de a autoriza şi alte licenţe. In lipsa unei prevederi exprese în contract, se
prezumă licenţa simplă;

b) licenţa exclusivă, prin care licenţiatorul se angajează sa nu încheie şi alte licenţe

asupra aceleiaşi invenţii, pentru produsele şi pentru teritoriul pentru care s-a încheiat licenţa
exclusivă;

c) licenţa exclusivă absolută este o variantă a licenţei exclusive prin care licenţiatorul se
angajează ca, pe perioada derulării contractului, să nu mai folosească nici măcar el însuşi
invenţia pentru produsele şi pentru teritoriul Ia care se referă licenţa exclusivă.

Deoarece renunţările la drepturi nu se prezumă, caracterul absolut al licenţei exclusive

trebuie prevăzut expres.

Contractul de licenţă exclusivă absolută nu trebuie confundat cu contractul de cesiune.

După cum reiese din cele expuse anterior, contractul de cesiune transmite însuşi dreptul de
proprietate industrială, pe când contractul de licenţă conferă numai un drept de folosinţă
asupra invenţiei. Această distincţie pare mai greu de sesizat în cazul contractului de cesiune
exclusivă absolută prin care singura persoană îndreptăţită să folosească marca este
beneficiarul licenţei pe când licenţiatorul pierde acest drept, întocmai ca şi cedentul.

Totuşi, între cesiune şi licenţa exclusivă absolută există unele diferenţe notabile.
Astfel, numai licenţiatorul, nu şi cedentul, păstrează prerogativa dispoziţiei asupra dreptului
de proprietate industrială. De asemenea cedentul poate introduce, fără restricţii, acţiunea în
contrafacere pentru actele de încălcare a dreptului de folosire a invenţiei săvârşite de terţi
după transferul acestui drept. Dimpotrivă, beneficiarul licenţei exclusive (deci inclusiv a celei
absolute) poate introduce acţiunea în contrafacere numai dacă, după ce a notificat titularului
brevetului actele de contrafacere de care a luat cunoştinţă, acesta nu a acţionat în termenul
solicitat de licenţiat. In fine, licenţa, chiar şi exclusivă absolută, păstrează un caracter
esenţialmente temporar, pe când cesiunea produce, de regulă, efecte nelimitate în timp.

Din punctul de vedere al întinderii folosinţei autorizate beneficiarului, licenţele pot fi

totale sau parţiale, ultimele stabilind unele limitări folosinţei transmise, cum ar fi: în timp
(totuşi, licenţa neputând dura decât cel mult pe perioada de valabilitate a brevetului), în spaţiu
(sub aspectul locului de utilizare sau de comercializare e t c ) , referitor la obiect (doar anumite
elemente ale acestuia), referitor la modul de utilizare (fabricare, vânzare, export, import, etc).

Licenţa poate fi pură (când nu i se alătură elemente caracteristice altor operaţiuni

juridice) sau complexă, aceasta din urmă reprezentând reunirea licenţei şi a altor contracte

82

J
(furnizare, cesiune, know-how, etc), într-o singură operaţiune complexă de transfer de

tehnologie.

în principiu, contractul de licenţă se încheie, în calitate de licenţiator, de către titularul

brevetului. Dacă nu li s-a interzis expres de către titular, uzufructuarul şi licenţiatul cu titlu

oneros pot fi licenţiatori, în limitele dreptului care li s-a conferit. Dimpotrivă, licenţiatul cu

titlu gratuit nu poate, în lipsa unei stipulaţii contrare, să acorde licenţe altor beneficiari.

Deoarece contractul de licenţă cu titlu oneros este bilateral, obiectul său este dublu:

folosinţa invenţiei şi preţul licenţei.

Folosinţa invenţiei trebuie să se refere la o invenţie brevetată, iar brevetul să fie în

vigoare la momentul încheierii contractului. încheierea unui contract prin care se transmite

folosinţa unei invenţii al cărei brevet expirase este posibilă, dacă părţile sunt în cunoştinţă de

cauză , dar operaţiunea nu poate fi calificată în nici un caz drept un contract de licenţă de

brevet, fiind - de fapt - un contract nenumit. De asemenea, se pot încheia contracte de licenţă

şi pentru invenţii ce se vor breveta în viitor, dacă pentru eliberarea brevetului s-a depus deja

cerere la OSIM.

Preţul licenţei poate fi o sumă globală ori, cel mai adesea, o redevenţă stabilită în

funcţie de cifra de afaceri realizată de beneficiar sau de preţul produselor fabricate sub licenţă.

Ca orice contract şi licenţa poate înceta:

a) prin convenţia părţilor;

b) ca urmare a constatării nulităţii ori a dispunerii anulării, cu menţiunea că acestea

din urmă nu pot opera retroactiv, date fiind imposibilitatea restituirii folosinţei invenţiei;

c) de asemenea, urmare a caracterului bilateral al convenţiei, este aplicabilă

sancţiunea rezilierii, cu efecte pentru viitor.

Transmiţătorul nu va datora daune-interese, dacă intervenirea nulităţii contractului nu

îi este imputabilă. însă dacă i se poate imputa o culpă, el va putea fi obligat să îl

despăgubească pe beneficiar (de exemplu, prin restituirea redevenţelor pe care le-a primit).

4.5 Probleme speciale privind cesiunea de marcă

Dat fiind faptul că, din punct de vedere cronologic, prima funcţie care i s-a atribuit

mărcii a fost aceea de identificare a originii comerciale a produsului, s-a considerat multă

vreme că marca trebuie să fie inseparabilă de această origine comercială, astfel încât ea nu

83
putea fi înstrăinată decât împreună cu fondul de comerţ sau cu întregul patrimoniu al
comerciantului, ori cel puţin cu o fracţiune a acestui patrimoniu

Această concepţie restrictivă cu privire la transmisibilitatea dreptului la marcă este

indezirabilă în raport cu scopul său declarat, protecţia consumatorilor şi diferenţierea
produselor şi serviciilor pe piaţă.

în România, legislaţia din domeniul mărcilor a consacrat principiul transmisibilităţii

mărcii independent de fondul de comerţ din care face parte. Legea nr. 28/1967 privind mărcile
de fabrică, de comerţ şi de serviciu consacra în mod implicit - dar irefutabil - cedarea mărcii,
separat de fondul de comerţ sau de întreprinderea ale cărei produse, lucrări sau servicii le
individualiza. Astfel, art. 40 alin. 1, stipulează că „drepturile cu privire la marcă pot fi
transmise prin cesiune, indiferent de transmiterea fondului de comerţ în care aceasta este
încorporată" [Popescu, R., 2005].

După gradul de întindere a dreptului transmis, cesiunea poate să fie totală (dacă
dreptul este transmis în întregime) sau parţială (dacă dreptul este transmis numai în parte).
Din raţiuni de protecţie a concurenţei şi a liberei circulaţii a bunurilor, precum şi de evitare a
confuziei în rândul consumatorilor, legea a interzis cesiunea de marcă parţială din punct de
vedere teritorial. Este permisă însă cesiunea parţială din punct de vedere al claselor de
produse sau servicii.

Funcţia distinctivă a mărcii şi necesitatea de a evita confuzia în rândul consumatorilor

impun însă o limitare şi în privinţa cesiunilor parţiale din punctul de vedere al produselor sau
serviciilor la care se referă. Astfel, „mărcile identice sau similare, aparţinând aceluiaşi titular
şi care sunt folosite pentru produse sau servicii identice sau similare, nu pot fi transmise prin
cesiune decât în totalitate şi numai către o singură persoană, sub sancţiunea nulităţii actului de
transmitere". Acţiunea în constatarea nulităţii absolute poate fi intentată de orice persoană
interesată (părţile contractante, consumatorii induşi în eroare, OSIM).

Ca şi în cazul cesiunii de brevet, cesionarul poate dobândi dreptul exclusiv asupra

mărcii pentru o perioadă mai scurtă decât durata de validitate a certificatului de înregistrare.
De asemenea, este posibilă transmiterea dreptului asupra mărcii pentru o perioadă mai lungă
decât durata iniţială de valabilitate a certificatului de înregistrare (de exemplu, pentru o
perioadă de 15 ani). în acest caz, cesionarului îi revine obligaţia contractuală de a efectua
formalităţile necesare pentru reînnoirea înregistrării mărcii. în lipsa unei clauze contractuale
contrare, cesionarul poate transmite la rândul său dreptul asupra mărcii pentru o perioadă cel
mult egală cu aceea pentru care el însuşi a dobândit acest drept.

84
 Spre deosebire de bunurile mobile corporale, pentru care posesia constituie cel mai

bun mijloc de publicitate, în privinţa bunurilor mobile incorporale (cum este şi dreptul la

marcă) publicitatea se realizează exclusiv prin înscrierea în Registrul Naţional al Mărcilor. în

consecinţă, nu are nici un fel de importanţă, sub aspectul opozabilităţii, împrejurarea că

primul cesionar a folosit marca şi s-a comportat ca un autentic titular al mărcii (deci a fost

posesor al mărcii), cât timp el nu a înscris cesiunea la OSIM.

Un alt aspect legat de cesiunea de marcă este cesiunea forţată a mărcii care intervine în

ipoteza în care dreptul exclusiv asupra mărcii este supus executării silite. Deoarece este un

drept real ce poartă asupra unui bun mobil necorporal, dreptul asupra mărcii este el însuşi un

bun mobil şi, în consecinţă, face obiectul urmăririi silite mobiliare.

O problemă specială privind cesiunea de marcă este cesiunea mărcii notorii. Marca

notorie este marca larg cunoscută în România. Ea este protejată fără a fi necesară înregistrarea

sau utilizarea mărcii în România. Notorietatea este o chestiune de fapt care se stabileşte de

către autoritatea competentă să aplice legea. Dacă dreptul subiectiv asupra mărcii notorii se

naşte din faptul juridic al notorietăţii (nefiind necesară parcurgerea procedurii de înregistrare a

mărcii), cesiunea acestui drept, pentru a fi opozabilă terţilor, trebuie înscrisă în Registrul

Naţional al Mărcilor. Desigur, ulterior, cesiunea va fi publicată de către OSIM în Buletinul

Oficial de Proprietate Industrială.

în cazul în care un terţ doreşte să înregistreze o marcă identică sau similară cu marca

notorie cedată, cesionarul poate să facă opoziţie la înregistrarea mărcii terţului.

Altă problemă specială privind cesiunea de marcă vizează mărcile colective şi mărcile

de certificare.

Mărcile colective sunt mărcile destinate a servi la deosebirea produselor sau a

serviciilor membrilor unei asociaţii faţă de produsele sau serviciile aparţinând altor persoane.

Titulari ai mărcii colective pot fi asociaţiile de fabricanţi, de producători, de comercianţi, de

prestatori de servicii.

Membrii asociaţiei folosesc marca colectivă potrivit regulamentului adoptat în cadrul

asociaţiei. Regulamentul trebuie depus la OSIM odată cu cererea de înregistrare sau în termen

de cel mult trei luni după aceasta, sub sancţiunea anulării înregistrării mărcii. Sub aceeaşi

sancţiune, regulamentul trebuie să conţină prevederi referitoare la condiţiile necesare pentru

admiterea în asociaţie, condiţiile de folosire a mărcii, motivele pentru care utilizarea mărcii

poate fi interzisă unui membru al asociaţiei, precum şi sancţiunile ce pot fi aplicate de

asociaţie.

85
 Prin urmare, asociaţiile de fabricanţi, producători, comercianţi sau prestatori de

servicii vor fi libere să introducă, sau nu, în regulamentul de folosire a mărcii colective

menţiuni privind condiţionarea transmiterii mărcii. în cazul în care nu s-a prevăzut nici o

menţiune, se aplică regulile generale, în sensul că marca colectivă va fi transmisibilă.

Mărcile de certificare sunt mărci ce indică faptul că produsele sau serviciile pentru

care sunt folosite sunt certificate de către titularul mărcii în ceea ce priveşte calitatea,

materialul, modul de fabricaţie a produselor sau de prestare a serviciilor, precizia ori alte

caracteristici. Mărcile de certificare pot fi înregistrate la OSIM de către persoane juridice legal

abilitate să exercite controlul produselor sau al serviciilor în privinţa acestor caracteristici.

Drepturile cu privire la marca de certificare nu pot fi transmise de persoana juridică

titulară a mărcii. Transmiterea dreptului asupra mărcii de certificare se stabileşte prin hotărâre

a Guvernului.

4.6 Contractul de licenţă de marcă

Marca este un semn distinctiv ce indică originea comercială a unui produs. Ca mijloc
de identificare, marca ar trebui, aprioric, să indice o singură origine comercială, adică un
singur producător, comerciant sau, după caz, prestator de servicii. Or, licenţa de marcă
permite tocmai „multiplicarea" originilor comerciale desemnate prin una şi aceeaşi marcă.

Tocmai pentru a preveni prejudicierea consumatorilor, care ar putea fi induşi în eroare

de o atare „multiplicare", este necesară aplicarea dispoziţiilor legale. Acestea au menirea de a
conferi contractului de licenţă de marcă o configuraţie corespunzătoare atât principiilor ce
guvernează contractele, cât şi interesului general al protecţiei consumatorilor şi concurenţei
loiale.

Principalele criterii de clasificare a licenţelor de marcă sunt: tipul de folosinţă

autorizată beneficiarului, gradul de complexitate al obiectului contractului, gradul de întindere
a folosinţei autorizate, gradul de întindere a folosinţei rezervate sieşi de către titularul mărcii,
scopul urmărit de părţi şi, în fine, importanţa conferită de contractanţi calităţilor personale ale
beneficiarului licenţei.

Din punctul de vedere al tipului de folosinţă autorizată beneficiarului, există [Macovei,

I., 2007; Ros, V., Bogdan, D., 2003]:

86
 a) licenţa de exploatare, prin care beneficiarul este autorizat sa aplice marca pe propriile

sale produse; trebuie reţinut faptul că prin licenţa de marcă nu se acordă dreptul de a fabrica

un anumit produs, ca atare, ci doar dreptul de a aplica o anumită marcă pe un anumit produs;

dreptul de a fabrica produsul se poate transmite, dacă este cazul, printr-un contract de licenţă

de brevet de invenţie, un contract de licenţă de know-how e t c ; dat fiind faptul că unii

producători de prestigiu doresc să-şi protejeze drepturile de proprietate industrială (brevete,

design, mărci, know-how etc), în practică acestea sunt transmise, deseori, împreună în cadrul

unor contracte complexe de transfer de tehnologie sau de franciză;

b) licenţa de folosire, prin care beneficiarul este autorizat să aplice marca numai asupra

produselor primite de la licenţiator; exemplul clasic este acela în care producătorul-licenţiator

livrează anumite produse în vrac, iar distribuitorul-licenţiat este autorizat să ambaleze

produsele sub marca producătorului;

c) licenţa de reclamă, prin care beneficiarul este autorizat să folosească marca numai în

scop promoţional; licenţa de reclamă nu poate fi decât accesorie unei licenţe din primele două

tipuri, menţionate anterior, pentru că altfel este lipsit de cauză, obiect, contractul prin care

„beneficiarul" ar primi doar dreptul de a face reclamă unei mărci, în condiţiile în care

producţia şi comercializarea produselor ce poartă marca nu i-ar aduce nici un câştig (fiind,

eventual, obligat şi la plata unei remuneraţii în schimbul acestui drept); atenţie însă, contractul

prin care o firmă de publicitate se angajează să desfăşoare o campanie publicitară promovând

marca partenerului său contractual nu este un contract de licenţă de marcă, ci un contract de

antrepriză (prestare servicii e t c ) , , în care titularul mărcii are calitatea de client, iar compania

de publicitate este antreprenor.

Din punctul de vedere al întinderii folosinţei autorizate beneficiarului, licenţele pot fi

totale sau parţiale din punct de vedere teritorial, profesional şi temporal.

Spre deosebire de cesiunea de marcă parţială din punct de vedere teritorial - care este

interzisă de legea română - licenţa parţială de marcă este expres autorizată de legiuitor. în

privinţa cesiunii, interdicţia se justifică pentru evitarea confuziei în rândurile consumatorilor.

Cesiunile parţiale ar fi dăunătoare deoarece cedentul nu are nici un mijloc de a menţine

controlul asupra calităţii produselor cesionarului, ulterior momentului încheierii contractului,

în timp ce licenţiatorul menţine un control asupra calităţii produselor licenţiatului. Sunt astfel

diminuate consecinţele negative pe care contractul le-ar putea avea asupra consumatorilor.

Faţă de aceştia, titularul mărcii este şi rămâne garantul calităţii produselor sau a serviciilor.

87
 Licenţa totală din punct de vedere profesional conferă beneficiarului dreptul de a
folosi marca pentru toate produsele şi/sau serviciile pentru care marca a fost înregistrată.
Licenţa parţială din punct de vedere profesional acordă beneficiarului dreptul de a folosi
marca numai pentru o parte dintre produsele sau serviciile pentru care marca este înregistrată.

Cât priveşte licenţă totală din punct de vedere temporal, aceasta reprezintă contractul
prin care dreptul de folosire a mărcii este conferit beneficiarului pe toată durata de validitate a
mărcii, potrivit certificatului de înregistrare aflat în vigoare. Altfel, suntem în situaţia unui
contract de licenţă parţială din punct de vedere temporal, deoarece dreptul de folosire a mărcii
se atribuie beneficiarului pentru a durată mai scurtă decât aceea a protecţiei conferite prin
certificatul de înregistrare a mărcii aflat în vigoare.

De obicei, la încheierea contractelor de licenţă, părţile menţionează produsele sau

serviciile pentru care s-a conferit dreptul de a folosi marca, precum şi limitele, temporale şi
teritoriale, ale acelui drept . Dacă nu există astfel de prevederi, atunci se consideră că licenţa
este totală din punct de vedere profesional, temporal sau, după caz, teritorial, deoarece
limitările drepturilor conferite trebuie să fie prevăzute în mod expres. Este un principiu de
drept comun, general valabil în raporturile şi relaţiile contractuale.

Dacă prin contractul de licenţă de marcă nu s-a prevăzut nici un termen, atunci
contractul nu va fi considerat încheiat pe termen nedeterminat, ci pe termen determinat,
folosinţa considerându-se acordată până la expirarea valabilităţii certificatului de înregistrare
în vigoare. Această excepţie de la dreptul comun se justifică prin caracterul temporar al
obiectului derivat al contractului - dreptul de proprietate industrială asupra mărcii, presupus
cunoscut şi luat în considerare de părţi la încheierea contractului de licenţă.

Din punctul de vedere al întinderii folosinţei pe care şi-o rezervă licenţiatorul,

distingem: licenţa simplă (neexclusivă), prin care licenţiatorul păstrează dreptul de a folosi el
însuşi marca şi de a autoriza şi alte licenţe - în lipsa unei prevederi exprese în contract, se
prezumă licenţa simplă; licenţa exclusivă, prin care licenţiatorul se angajează sa nu încheie şi
alte licenţe asupra aceleiaşi mărci, pentru produsele şi pentru teritoriul pentru care s-a încheiat
licenţa exclusivă; licenţa exclusivă absolută este o variantă a licenţei exclusive prin care
licenţiatorul se angajează ca, pe perioada derulării contractului, să nu mai folosească nici
măcar el însuşi marca pentru produsele şi pentru teritoriul la care se referă licenţa exclusivă.

Deoarece renunţările la drepturi nu se prezumă, caracterul absolut al licenţei

exclusive trebuie prevăzut expres.

88
 Contractul de licenţă exclusivă absolută nu trebuie confundat cu contractul de cesiune.

Contractul de cesiune transmite însuşi dreptul de proprietate industrială, pe când contractul de

licenţă conferă numai un drept de folosinţă asupra mărcii. Există o particularitate, în cazul

contractului de cesiune exclusivă absolută, prin care singura persoană îndreptăţită să

folosească marca este beneficiarul licenţei pe când licenţiatorul pierde acest drept, întocmai ca

şi cedentul.

Din punctul de vedere al scopului urmărit de părţi la încheierea contractului, licenţa

poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit. Contractul de licenţă cu titlu oneros este un

contract consensual, sinalagmatic, comutativ şi cu executare succesivă.

După importanţa conferită de contractanţi calităţilor personale ale beneficiarului,

licenţa poate avea sau nu caracter personal, intuitu personae. In dreptul român, licenţa de

marcă cu titlu oneros nu are, în principiu, un caracter personal. în consecinţă, de regulă,

beneficiarul unei licenţe poate sub-licenţia, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.

Licenţiatul cedent nu este degrevat de obligaţiile sale faţă de licenţiator decât pe baza

consimţământului expres al acestuia din urmă. Prin excepţie, contractul de licenţă de marcă

poate avea caracter intuitu personae, atunci când dintr-o stipulaţie specială rezultă aceasta.

Principalele modalităţi de încetare a drepturilor asupra mărcii sunt: expirarea

termenului de valabilitate a certificatului de înregistrare, renunţarea la marcă, decăderea şi

anularea înregistrării mărcii.

în situaţia în care titularul mărcii nu îndeplineşte procedura de reînnoire a înregistrării

mărcii, dreptul exclusiv de exploatare asupra mărcii se stinge. Expirarea produce efecte numai

pentru viitor.

în privinţa renunţării, aceasta poate fi totală (pentru toate produsele sau serviciile

pentru care marca a fost înregistrată) ori parţială (pentru o parte din aceste produse sau

servicii). Produce efecte doar pentru viitor, generând încetarea totală sau parţială a dreptului

exclusiv de exploatare. Renunţarea este un act unilateral de voinţă, şi prin urmare irevocabil

(poate fi anulată doar dacă se dovedeşte existenţa viciilor de consimţământ la momentul

renunţării). Se realizează prin declaraţie scrisă la OSIM.

Decăderea poate interveni atunci când [Popescu, R., 2005]:

a) în absenţa unor motive justificate, marca nu a făcut obiectul unei folosiri efective pe

teritoriul României pe o perioadă neîntreruptă de 5 ani, pentru produsele sau serviciile pentru

care aceasta a fost înregistrată; este vorba în fapt de o sancţiune pentru încălcarea obligaţiei de

folosire a mărcii, având drept scop evitarea apariţiei aşa-numitelor „mărci de blocaj", adică a

89
acelor mărci care nu se înregistrează cu scopul de a fi folosite, ci pentru a-i împiedica pe
potenţialii concurenţi să-si aproprie marca respectivă;

b) după data înregistrării, marca a devenit, ca urmare a acţiunii sau inacţiunii titularului,
uzuală în comerţul cu un produs sau un serviciu pentru care a fost înregistrată; marca uzuală
însemnând acea marcă care a dobândit o întrebuinţare comună şi generalizată pentru
desemnarea produselor respective;

c) după data înregistrării mărcii şi ca urmare a folosirii de către titular, marca a devenit
susceptibilă de a induce publicul în eroare, în special cu privire la natura, calitatea sau
provenienţa geografica a produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată; prin această
dispoziţie s-a urmărit atât sancţionarea titularului mărcii, cât şi protecţia consumatorilor;

d) marca a fost înregistrată de o persoană care nu avea calitatea de solicitant, adică nu era
persoană fizică sau juridică în numele căreia cererea a fost depusă;

e) dacă titularul mărcii nu a plătit taxa pentru cererea de reînnoire a înregistrării mărcii în
termen de cel mult 6 luni de la expirarea duratei de protecţie a înregistrării anterioare; în acest
caz, decăderea este decisă de către OSIM.

Situaţii în care poate interveni anularea înregistrării mărcii: înregistrarea mărcii s-a
făcut cu nerespectarea dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de fond; înregistrarea mărcii
a fost solicitata cu rea-credinţă; înregistrarea mărcii aduce atingere unor drepturi anterior
dobândite cu privire la o indicaţie geografică protejată, un desen sau un model industrial
protejat sau alt drept de proprietate industrială protejat ori cu privire la un drept de autor.

Căile de apărare a drepturilor privitoare la mărci sunt: apărarea prin contestaţie

administrativă, apărarea prin acţiuni penale şi apărarea prin acţiuni civile.

Deciziile OSIM privind cererea de înregistrare a unei mărci, modificarea acesteia sau a
înregistrării mărcii, modificarea numelui sau a adresei titularului sau a mandatarului,
reînnoirea înregistrării, transmiterea drepturilor asupra mărcilor, radierea sau modificarea
înregistrării licenţelor sau a altor drepturi, înscrierea renunţării la o marca şi orice decizii cu
privire la cereri de înregistrare sau la mărci înregistrate pot fi contestate la OSIM de către
solicitantul înregistrării sau, după caz, de către titularul mărcii ori de către persoanele
interesate.

Contestaţiile se pot introduce în termen de trei luni de la comunicare sau, după caz, de
la publicarea acestora şi vor fi soluţionate de către o comisie de reexaminare din cadrul
OSIM.

90
 Titularul certificatului de înregistrare precum şi alte persoane interesate în apărarea

dreptului de exploatare exclusivă au la indemnă posibilitatea sesizării autorităţilor în legătură

cu următoarele infracţiuni: infracţiunea de contrafacere, infracţiunea de concurenţă neloială.

Sunt, în mod special, considerate acte de concurenţă neloială şi sunt interzise: orice

fapte de natura sa creeze o confuzie cu întreprinderea, cu produsele sau cu activitatea

industrială sau comercială a unui concurent; afirmaţiile false în exercitarea comerţului, de

natură să discrediteze întreprinderea, produsele sau activitatea industrială ori comercială a

unui concurent; indicaţiile sau afirmaţiile a căror utilizare, în exercitarea comerţului, poate să

inducă în eroare publicul cu privire la natura, la modul de fabricaţie sau la caracteristicile

mărfurilor.

Acţiuni în apărarea drepturilor privitoare la mărci: acţiunea în anularea înregistrării

mărcii; acţiunea în contrafacere; acţiunea în concurenţă neloială.

Se deosebesc două forme de contrafacere: contrafacerea în înţeles restrâns; imitarea

frauduloasă a mărcii altuia.

în înţeles restrâns, contrafacerea este, în general, o reproducere servilă sau brutală a

mărcii altuia. Jurisprudenţa din diferite ţări a considerat adesea drept contrafacere şi o

reproducere incompletă şi neservilă, cu condiţia de a purta asupra elementelor esenţiale sau

caracteristice ale mărcii. Astfel, s-a considerat ca adăugarea sau suprimarea unei litere, a unei

cifre, a unui sufix sau prefix este irelevantă, nefiind de natura a înlătura învinuirea de

contrafacere.

Practica a statuat drept reguli pentru a conchide existenţa contrafacerii următoarele:

contrafacerea se apreciază în funcţie de asemănări, şi nu de deosebiri; existenţa contrafacerii

depinde de existenta unui risc de confuzie - în aprecierea acestuia se ţine seama de reacţia

consumatorului mediu; în materie de contrafacere nu este necesară dovada relei-credinţe; nu

este necesar să se fi produs confuzia creată prin contrafacere; este suficient ca ea sa fie

posibilă.

Imitarea frauduloasă a mărcii altuia. în timp ce contrafacerea, stricto sensu, este o

uzurpare directă şi făţişă, imitarea este o contrafacere deghizată şi spre deosebire de autorul

celei dintâi care urmăreşte să reproducă exact marca altuia, imitatorul reproduce numai

trăsăturile esenţiale, izbitoare, sperând, cu ajutorul asemănării de ansamblu, să inducă în

eroare pe consumatori, iar cu ajutorul deosebirilor, să se sustragă represiunii. Determinantă în

aprecierea imitării frauduloase este impresia de ansamblu, de unde regula că trebuie să

procedeze la o apreciere sintetică, şi nu analitică a mărcilor în cauză.

91
 Referitor la distincţia dintre acţiunea în contrafacere şi acţiunea în concurenţă neloială:

prima implică încălcarea unui drept - dreptul de exploatare exclusivă, iar cea de-a doua

presupune încălcarea unei obligaţii - obligaţia de comportare onestă, cu buna-credinţă în

raporturile comerciale.

Persoana care săvârşeşte un act de concurenţă neloială va fi obligată să înceteze sau să

înlăture actul şi, după caz, să plătească despăgubiri pentru daunele cauzate, conform legislaţiei

în vigoare. Daca fapta a fost săvârşită de un salariat în cursul exercitării atribuţiilor sale de

serviciu, comerciantul va răspunde solidar cu salariatul pentru pagubele generate, afară de

cazul în care va putea dovedi că, potrivit uzanţelor, nu era în măsura să prevină comiterea

faptei. Persoanele care au creat împreună prejudiciul răspund solidar pentru actele sau faptele

de concurenţă neloială săvârşite.

Dreptul la acţiunea în concurenţă neloială se prescrie în termen de 1 an de la data la

care păgubitul a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dauna şi pe cel care a cauzat-o, dar nu

mai târziu de 3 ani de la data săvârşirii faptei.

92
 Capitolul 5

PRINCIPALELE CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

Principiul de drept „convenţiile legal constituite au putere de lege între părţile

contractante" relevă cu claritate caracterul imperativ al raportului obligaţional creat printr-un

contract. De unde se poate conchide că respectarea contractului este obligatorie iar executarea

sa trebuie făcută cu bună credinţă.

Prin urmare, în măsura în care contractul nu conţine dispoziţii contrare normelor în

vigoare, ordinii publice sau bunelor moravuri, părţile contractante sunt obligate să-1 respecte.

Dacă una dintre părţi îşi încalcă obligaţiile asumate, cealaltă parte se poate adresa instituţiilor

specializate pentru a cere fie executarea silită a convenţiei, fie daune interese. Această

particularitate a raportului obligaţional explică de ce convenţiile nu pot fi revocate decât prin

acordul părţilor sau din motive prevăzute de lege. Pe cale de consecinţă, o parte nu poate

denunţa unilateral contractul decât în situaţia în care această posibilitate este stipulată în mod

explicit în clauzele contractului sau poate fi dedusă din natura contractului - spre exemplu,

art. 7 din O G . nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractului la distanţă; consumatorul

are dreptul de a denunţa unilateral contractul la distanţă, în termen de 10 zile lucrătoare, fără

penalităţi şi fără invocarea vreunui motiv, singurele costuri care pot cădea în sarcina

consumatorului fiind cheltuielile directe de returnare a produselor.

Executarea cu bună credinţă a convenţiei implică îndeplinirea obligaţiilor, de ambele

părţi, într-un mod cinstit şi loial, ceea ce presupune că raportul obligaţional, contractul,

convenţia obligă nu doar la ceea ce este expres prevăzut în conţinutul său, ci şi la toate

urmările, consecinţele ce echitatea sau legea incumbă obligaţiei, după natura sa.

In spiritul celor deja amintite, trebuie spus că respectarea convenţiei create prin voinţa

părţilor se impune celor îndrituiţi cu interpretarea contractului, instanţelor sau persoanelor cu

competenţă în materie. Ceea ce înseamnă că termenii şi elementele convenţiei, contractului,

93
nu se pot modifica în procesul de interpretare a contractului. Regulile de interpretare au fost

expuse într-unui din subcapitolele capitolului precedent al acestei lucrări.

5.1 Elementele componente ale contractelor

Elementele componente ale contractelor pot fi grupate în componente esenţiale şi

componente accidentale [Molcuţ, E., 2007; Sebeni, A., 2007; Stătescu, C, Bîrsan, C, 1997].

Componentele esenţiale sunt cele care dau identitate contractului şi fără de care un
contract nu poate lua naştere. Acestea sunt: obiectul; consimţământul; capacitatea.

în privinţa obiectului contractului, acesta poate fi interpretat în sens stric şi în sens

larg. în sens strict, obiectul contractului se confundă cu efectele contractului, adică cu raportul
obligaţional, pentru că rolul contractului este acela de a da naştere unei obligaţii. în sens larg,
obiectul contractului este identic cu obiectul obligaţiei şi poate lua forma lui dare, facere sau
prestare.

Referitor la consimţământ, care provine din latinescul „cum sentire" prin care se
înţelege o părere comună cu cealaltă parte, acesta reprezintă manifestarea de voinţă a uneia
dintre părţi în sensul dorit de cealaltă parte. Consimţământul fiind unul dintre elementele
esenţiale ale contractelor trebuie amintit că pot exista cauze care duc la inexistenţa
consimţământului, sau cauze care viciază consimţământul. Printre cauzele care distrug
consimţământul, prezintă interes în contextul tematic de faţă, neseriozitatea şi eroarea, iar în
privinţa celor care viciază consimţământul va fi reţinut doar dolul.

Neseriozitatea apare atunci când consimţământul a fost dat în împrejurări care atestă
indubitabil că partea nu a intenţionat să se oblige.

Eroarea este înţelegerea greşită a unor împrejurări. Dacă nu vizează interesele părţilor,
eroarea nu afectează consimţământul. în patru situaţii eroarea duce la nulitatea contractului:
error in negotio (eroarea asupra naturii actului), error in persona (eroarea asupra identităţii
persoanei), error in corpore (eroarea asupra identităţii lucrului, naturii materiale a obiectului
contractului), error in substantia (eroarea asupra calităţilor esenţiale ale lucrului, ale
obiectului contractului; fac parte din categoria calităţilor esenţiale acele calităţi ce au
determinat partea să intenţioneze dobândirea lucrului în cauză).

94
 Dolul sau înşelăciunea în contract constă din mijloacele viclene sau manoperele

dolosive pe care una din părţi le utilizează, în scopul de a determina cealaltă parte să încheie

contractul.

Cel de al treilea element esenţial al contractelor este capacitatea. Aceasta este

aptitudinea unei persoane de a încheia contracte.

Elementele accidentale ale contractelor se numesc ca atare deoarece un contract poate

fi valabil încheiat chiar şi în lipsa lor, fiindcă elementele accidentale se introduc în contract

numai prin voinţa părţilor. Dintre elementele accidentale prezintă interes, din perspectiva

contractelor şi tranzacţiilor comerciale, termenul şi condiţia.

Termenul este un eveniment viitor şi sigur de care depinde exigibilitatea sau stingerea

unui drept. Dacă acel eveniment viitor şi sigur afectează exigibilitatea unui drept, termenul se

numeşte suspensiv. Dacă acel eveniment viitor şi sigur duce la stingerea unui drept, atunci

termenul se numeşte extinctiv.

Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur de care depinde naşterea sau stingerea

unui drept. Se poate observa că termenul este un eveniment viitor şi sigur, pe când condiţia

este un eveniment viitor şi nesigur. Pe de altă parte, termenul afectează exigibilitatea sau

stingerea unui drept, în timp ce condiţia afectează naşterea sau stingerea unui drept. Când

condiţia afectează naşterea unui drept, se numeşte suspensivă, iar atunci când afectează

stingerea unui drept, se numeşte rezolutorie sau extinctivă.

5.2 Contractul de vânzare - cumpărare comercială

Codul comercial reglementează contractul de vânzare - comercială, contract care este

reglementat cu caracter general şi în Codul civil. Dubla subordonare a contractelor comerciale

în genere, a contractului de vânzare comerciala în special, este o aplicare a principiului

stipulat prin art.l alin.2 Cod comercial, cum că normele dreptului civil constituie un izvor de

drept subsidiar, ele devenind aplicabile in cazul în care legea comercială nu dispune.

Noţiune şi particularităţi. Contractul de vânzare - cumpărare comercială este acel

contract prin care o parte, vânzătorul, se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra

unui bun către cealaltă parte, cumpărător, care se obliga să plătească o sumă de bani drept

preţ. Poate fi vorba de un drept real, de un drept de creanţă sau de un drept din domeniul

proprietăţii industriale. Nu pot forma obiectul unui contract de vânzare-cumpărare drepturile

95
personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal [Deak, Fr.,
2007].

Din definiţia anterioară rezultă că acest contract este:

a) sinalagmatic întrucât dă naştere la obligaţii în sarcina ambelor părţi contractante;

b) cu titlu oneros, ambele părţi urmărind obţinerea unor câştiguri patrimoniale;

c) comutativ, existenţa şi întinderea obligaţiilor asumate de către părţi fiind certe şi

deci cunoscute chiar de la momentul încheierii contractului;

d) consensual, se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor contractante; conform

art. 1295, Cod Civil, „vinderea este perfectă între părţi şi proprietatea de drept strămutată la
comparator, în privinţa vânzătorului, îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra
preţului, deşi încă lucrul nu se va fi predat şi preţul nu se va fi numărat";

e) translativ de proprietate, prin contract se transmite dreptul de proprietate asupra

lucrului vândut de la vânzător la cumpărător.

Din cele expuse se poate deduce concluzia conform căreia numai bunurile mobile şi
cele necorporale sunt supuse regimului comercial. Face excepţie de la regula în baza căreia
cumpărările sau vânzările de bunuri imobile nu sunt supuse regimului comercial, vânzarea sau
cumpărarea unui fond de comerţ care este definit din punct de vedere al naturii sale ca un bun
mobil necorporal. Definirea fondului de comerţ ca un bun mobil necorporal este dată de
caracterul său complex. El este format din bunuri de natură diferită care deşi nu sunt unite
între ele printr-o coeziune fizică, formează totuşi o universalitate de bunuri, însă această
universalitate este doar una de fapt.

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să întrunească

elementele esenţiale ale unui contract, adică consimţământul, capacitatea, obiectul - lucrul
vândut şi preţul, asociate cu o cauză licită şi, în contractele solemne, forma.

Consimţământul. Vânzarea, ca orice contract de altfel, se încheie prin consimţământul

părţilor. Condiţiile de valabilitate a consimţământului au fost prezentate în subcapitolul
anterior.

Capacitatea. Cum vânzarea-cumpărare este un act de dispoziţie atât pentru vânzător,

cât şi pentru cumpărător, părţile trebuie să aibă capacitate de folosinţă şi capacitate de
exerciţiu. Pot cumpăra şi vinde toţi cărora nu le este interzis prin lege. Prin urmare, regula este
capacitatea, iar incapacitatea este excepţie. Motiv pentru care cazurile de incapacitate sunt
expres şi limitativ prevăzute de lege.

96
 Obiectul. Fiind un contract sinalagmatic, vânzarea-cumpărarea generează obligaţii

reciproce; obligaţia vânzătorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligaţia cumpărătorului are

ca obiect preţul. In lipsa acestor elemente, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi

considerat valabil încheiat.

Lucrul vândut, ca obiect al contractului de vânzare - cumpărare, trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii: să fie în comerţ, să existe în momentul încheierii

contractului, să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil, să fie proprietatea

vânzătorului. Iată, aşadar de ce în absenţa dreptului de proprietate existenţa costului de

tranzacţionare nu se justifică.

în baza condiţiei „lucrul să fie în comerţ", înseamnă că nu pot forma obiectul

contractului de vânzare - cumpărare lucrurile care, potrivit legii, nu sunt în comerţ, în

circuitul civil (extra commercium).

Bunurile care prin natura lor sau printr-o dispoziţie a legii sunt de uz public cad sub

incidenţa unei interdicţii absolute în privinţa comercializării, şi ca atare, sunt inalienabile.

Cele care nu sunt inalienabile însă pot fi vândute sau cumpărate numai de către anumite

persoane sau numai în condiţii foarte bine precizate.

Prin urmare, expresia „lucrul să fie în comerţ" relevă, fie inalienabilitatea unor bunuri,

fie regimul restrictiv al circulaţiei unor bunuri. Sunt inalienabile, adică imprescriptibile şi

insesizabile, bunurile care fac parte din domeniul public al statului. Bunurile proprietate

publică pot fi date în administrare sau în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică, pot

fi concesionate sau închiriate prin licitaţie publică, însă nu pot fi dobândite, prin vânzare-

cumpărare, cât timp fac parte din domeniul public.

Regimul restrictiv al circulaţiei bunurilor se aplică, de principiu, bunurilor care

constituie monopolul statului, aceste bunuri putând fi vândute, respectiv cumpărate, în

condiţiile prevăzute de lege, numai de persoane juridice sau fizice autorizate pe bază de

licenţă, spre exemplu, tutun, arme, stupefiante etc. Un asemenea regim restrictiv al circulaţiei

bunurilor poate fi aplicat şi din motive de ordine publică sau din raţiuni economico-sociale,

putând fi cumpărate numai cu respectarea unor prevederi legale speciale.

Trebuie precizat că bunurile din patrimoniul cultural naţional pot face obiectul vânzării

- cumpărării, însă scoaterea din ţară, temporar sau definitiv, se face numai în baza

certificatului de export emis de direcţiile judeţene pentru cultură şi patrimoniul cultural

naţional. De asemenea, metalele preţioase şi pietrele preţioase pot face obiectul contractului

97
de vânzare - cumpărare, legea instituind doar câteva limitări în legătură cu operaţiunile
aferente.

Este de reţinut că, în principiu, un bun nu poate fi declarat inalienabil prin voinţa
individului, adică prin clauza contractuală, pentru că o atare situaţie contravine principiului
liberei circulaţii a bunurilor şi dreptului proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul
său, drept garantat de Constituţie.

A doua condiţie pentru validitatea obiectului contractului de vânzare - cumpărare este

ca lucrul să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor.
Nerealizarea în viitor a lucrului nu afectează valabilitatea contractului, ci doar executarea lui.
Vânzătorului suportă riscul contractului în calitate de debitor al obligaţiei imposibil de
executat, fiind obligat şi la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiei asumate,
dacă nu dovedeşte o cauză care să-1 exonereze de răspundere. O excepţie de la acest caz este
contractul cu caracter aleatoriu, în care cumpărătorul îşi asumă riscul nerealizării lucrului
viitor, nerealizarea fiind independentă de voinţa şi atitudinea vânzătorului.

Condiţia referitoare la caracterul determinat sau determinabil al lucrului vizează

stabilirea în contract a elementelor care să permită identificarea obiectului obligaţiei
vânzătorului, indiferent de natura bunului. Vorbim de lucru determinat, atunci când în
contract trebuie precizate elementele care să individualizeze lucrul - bun cert, sau care să
indice genul, cantitatea şi calitatea lucrului - bun generic. în cazul unui lucru determinabil, în
contractul de vânzare - cumpărare se prevăd în contract elementele cu ajutorul cărora se va
identifica în viitor lucrul care face obiectul obligaţiei.

Contractul de vânzare - cumpărare fiind translativ de proprietate, vânzătorul trebuie să

fie titularul dreptului ce urmează a se înstrăina, altfel contractul este afectat de nulitate
absolută sau relativă, în funcţie de natura cauzei care viciază consimţământul părţilor în
contract [Popa, I., 2002].

Preţul formează obiectul obligaţiei cumpărătorului şi reprezintă contravaloarea

lucrului vândut. Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească preţul sunt: să fie fixat în bani,
să fie determinat sau determinabil, să fie sincer şi serios. Neîndeplinirea acestor condiţii
conduce la nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare, fiindcă este lipsit de unul
din elementele esenţiale care fac obiectul acordului de voinţă în cazul acestui tip de contract.

Dacă transferul dreptului de proprietate nu se face în schimbul unei sume de bani, ci în

schimbul unui alt lucru sau în schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat
vânzare-cumpărare, ci un schimb sau o dare în plată.

98
 Preţul este determinat atunci când cuantumul său este stabilit de părţi la încheierea

contractului. Trebuie spus că determinarea preţului nu este sinonimă nici cu stabilirea

modalităţii de plată şi nici cu cea indicării termenului plăţii. Dacă părţile convin asupra unor

elemente în baza cărora să determine preţul, în viitor, atunci suntem în situaţia unui preţ

determinabil şi nu determinat. Ne aflăm tot în situaţia unui preţ determinabil atunci când

stabilirea acestuia este lăsată la aprecierea unui terţ ales de comun acord de către părţi sau de

către un mandatar al părţilor. Preţul nu poate rămâne, în nicio situaţie, la aprecierea ulterioară

a părţilor sau la dispoziţia uneia dintre ele. In cazul unor preţuri legale obligatorii, părţile

trebuie să se conformeze acestora. în cazul în care părţile au stabilit un alt preţ, acesta se

înlocuieşte de drept cu cel legal.

Condiţia existenţei preţului presupune ca acesta să fie sincer şi serios. Prin preţ sincer

se înţelege un preţ real stabilit în scopul de a fi cerut şi plătit în realitate. în cazul unui preţ

fictiv, adică simulat, contractul este nul ca vânzare-cumpărare, fiindcă lipseşte elementul

esenţial - preţul. Pentru a fi serios, preţul nu trebuie să fie disproporţionat în raport cu

valoarea lucrului vândut, astfel încât obligaţia cumpărătorului să fie lipsită de obiect. Cum

seriozitatea preţului este o chestiune de fapt, este lăsată la aprecierea instanţelor judecătoreşti

specializate [Deak, Fr., 2007; Sebeni, A., 2007].

în cazul unui preţ sincer şi serios (nu fictiv sau derizoriu), contractul de vânzare-

cumpărare rămâne, în principiu, valabil, chiar dacă preţul este mult mai mic sau mai mare

decât valoarea reală a lucrului vândut, dat fiind faptul că părţile au libertatea contractuală de a

stabili preţul sub sau peste valoarea lucrului.

Efectele contractului de vânzare-cumpărare. Ori de câte ori vorbim de efectele

unui contract înţelegem, prin acestea, obligaţiile pe care contractul le generează în

sarcina părţilor contractante. Delimitarea acestor obligaţii este în strânsă legătură cu

interpretarea clauzelor contractului de vânzare - cumpărare. In procesul de interpretare

se folosesc regulile generale şi speciale enunţate în primul capitol al acestei lucrări.

Transmiterea drepturilor de proprietate asupra lucrului vândut şi a riscurilor este

guvernată de regulile generale stipulate de Codul civil şi de cele specifice prevăzute în Codul

comercial.

Regula transmiterii de drept a proprietăţii în contractul de vânzare - cumpărare

operează doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii: contractul să fie valabil încheiat,

vânzătorul să fie proprietarul lucrului, lucrul să fie un bun individual determinat. Regula

transmiterii de drept a proprietăţii nu are însă caracter imperativ.

99
 în anumite cazuri, datorită naturii bunurilor sau voinţei părţilor, transmiterea dreptului
de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător nu survine în momentul încheierii
contractului, ci ulterior. Este cazul bunurilor determinate generic a căror individualizare
presupune numărare, cântărire sau măsurare. Până în momentul individualizării riscurile sunt
suportate de către vânzător.

Transmiterea dreptului de proprietate şi a riscurilor de la vânzător la cumpărător în

cazul bunurilor viitoare, nu este posibilă până în momentul în care bunul nu a dobândit
existenţă.

în cazul contractului cu termen sau condiţie, transmiterea dreptului de proprietate şi a

riscurilor de la vânzător la cumpărător se face în momentul îndeplinirii termenului sau
condiţiei.

Referitor la obligaţiile părţilor în contractul de vânzare - cumpărare, obligaţiile

vânzătorului sunt: predarea lucrului vândut cumpărătorului şi garanţia pentru evicţiune şi
pentru vicii. Evident că părţile pot stipula şi alte obligaţii, după caz.

Prin predarea lucrului vândut se înţelege punerea lucrului la dispoziţia cumpărătorului,

în privinţa termenului şi dovezii predării, predarea se face la locul unde se află lucrul vândut
în momentul contractării sau într-un alt loc convenit de părţile contractante. Cheltuielile
generate de operaţiunea predării - cântărire, măsurare, numărare - sunt în sarcina
vânzătorului, iar cele asociate operaţiunii de ridicare, preluare a bunurilor de la locul predării
- încărcare, transport, descărcare etc. - cad în sarcina cumpărătorului, dacă nu se prevede
altfel. De exemplu, dacă s-a stabilit ca loc al executării domiciliul cumpărătorului, cheltuielile
de transport sunt în sarcina vânzătorului.

în lipsă unei stipulaţii contrare, exprese sau tacite, vânzătorul are obligaţia de a preda,
odată cu lucrul vândut, şi „fructele" percepute după momentul transferării dreptului de
proprietate către cumpărător.

Obligaţia accesorie predării lucrului este aceea de păstrare, dacă proprietatea se

transmite ulterior încheierii contractului - vânzătorul este obligat să-1 conserve până în
momentul predării, pentru că lucrul trebuie predat în starea în care se afla în momentul
încheierii contractului. în caz de deteriorare sau dispariţie a lucrului, vânzătorul răspunde,
culpa lui fiind prezumată cât timp nu dovedeşte o cauză exoneratoare de răspundere, caz
fortuit sau forţă majoră, inclusiv fapta cumpărătorului sau a unui terţ pentru care nu are a
răspunde. Dacă cumpărătorul a devenit proprietar din momentul încheierii contractului,

100
deoarece conservarea se face în numele şi pe seama lui, cumpărătorul trebuie să suporte

cheltuielile generate de păstrarea lucrului.

Obligaţia de garanţie din partea vânzătorului decurge din principiul conform căruia

acesta trebuie să facă toate diligentele necesare pentru a asigura cumpărătorului „stăpânirea",

liniştită şi utilă, a lucrului vândut. De unde concluzia că obligaţia de garanţie are o dublă

semnificaţie: vânzătorul trebuie să-i garanteze cumpărătorului folosinţa liniştită a lucrului,

adică garanţia contra evicţiunii, şi folosinţă utilă a lucrului, recte contra viciilor.

Dacă din cauza viciilor lucrul este impropriu întrebuinţării sau dacă viciile micşorează

atât de mult valoarea de întrebuinţare încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi

cumpărat lucrul sau ar fi plătit un preţ mai redus, vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale

lucrului. Răspunderea vânzătorului se fundamentează pe viciul de consimţământ asociat

erorii, sau dolului, asupra obiectului contractului.

în privinţa cumpărătorului, acesta are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a

lua în primire lucrul vândut. Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuielile

vânzării. Părţile pot stipula şi alte obligaţii pentru cumpărător.

Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la

locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vândut. Cumpărătorul este obligat să

plătească dobânda până la efectiva achitare a preţului în următoarele trei cazuri: dacă există

convenţie în acest sens; dacă lucrul vândut şi predat este producător de fructe - civile sau

naturale; în toate celelalte cazuri numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus

în întârziere printr-o notificare.

Dovada plăţii nu se poate face prin dispoziţie de plată în copie, ci doar prin extras de

cont din care să reiasă că s-a făcut efectiv plata prin virament.

Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să ia în

primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul este obligat să-1 predea,

suportând şi cheltuielile ridicării de la locul predării.

Reguli speciale privind unele forme de vânzare. Vânzarea după greutate, număr sau

măsură are ca obiect lucruri de gen însă dintr-un lot determinat, ceea ce înseamnă că este

necesară cântărirea, numărarea sau măsurarea, fie pentru individualizarea cantităţii vândute

din lot, fie pentru determinarea preţului [Deak, Fr., 2007; Cărpenaru, D.S., 2007]. în ambele

situaţii, vânzarea este perfectă din momentul în care părţile au convenit asupra lucrului şi

preţului.

101
 Până în momentul cântăririi, numărării sau măsurării, dreptul de proprietate şi riscurile
nu se transmit, pentru că nu este individualizat lucrul vândut sau nu este determinat preţul.
Dacă pierderea lucrului este fortuită, vânzătorul nu va putea fi obligat să plătească daune-
interese, dar nici nu va putea cere preţul - suportă riscul lucrului şi riscul contractului.

Vânzarea „cu grămada" (în bloc) are ca obiect o cantitate determinată prin masa ei, caz
în care preţul este determinat global, pentru întreaga cantitate. Dreptul de proprietate şi
riscurile trec asupra cumpărătorului din momentul încheierii contractului, fiindcă obiectul
vânzării (lucrul vândut şi preţul) este bine individualizat.

Vânzarea „pe încercate" este un contract încheiat din momentul realizării acordului de
voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a încercării lucrului de către cumpărător.
Cumpărătorul nu poate refuza marfa numai pe simplul motiv că nu-i place, lucru care este
posibil în cazul vânzării pe gustate. Vânzătorul poate cere expertiză, în cazul unui refuz lipsit
de obiectivitate din partea cumpărătorului.

Fiind vorba de o condiţie suspensivă, până la îndeplinirea condiţiei riscul dispariţiei

fortuite a lucrului cade în sarcina vânzătorului, pentru că vânzarea sub condiţie suspensivă nu
este translativă de proprietate. După îndeplinirea condiţiei cumpărătorul devine proprietar al
lucrului în mod retroactiv, adică din ziua încheierii contractului.

Vânzarea „pe gustate" nu se consideră încheiată decât după ce cumpărătorul a gustat

marfa şi a declarat că îi convine. Cumpărătorul poate însă refuza marfa pe simplul motiv că
nu-i place. Vânzarea „pe gustate" nu există înainte de a-şi fi dat acordul cumpărătorul, după
gustare, iar dreptul de proprietate şi riscurile se transmit după individualizarea bunului.

Vânzarea „cu plata preţului în rate" este o formă de vânzare reglementată prin normă
specială - H.G. nr. 280/1990 privind vânzarea de mărfuri, prestarea de servicii şi executarea
de lucrări cu plata în rate. Din momentul încheierii contractului, prin semnarea înscrisului
constatator , dreptul de proprietate asupra lucrului şi riscurile se transmit de la vânzător la
cumpărător.

în fine, trebuie spus că schimbul nu este o varietate de vânzare şi nici o dublă vânzare
însoţită de compensarea preţurilor, pentru că înstrăinarea se face nu în schimbul banilor, ci
pentru un alt lucru. Schimbul însă, ca şi vânzarea, este un contract sinalagmatic, cu titlu
oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.

Istoric vorbind, schimbul a fost primul contract prin intermediul căruia o persoană
putea dobândi proprietatea unui lucru în schimbul proprietăţii altui lucru - trocul. Odată cu
apariţia banilor, vânzarea-cumpărarea a căpătat o importanţă deosebită, deosebirea dintre ele

102
constând doar în natura contra-prestaţiei, schimbul fiind guvernat, de altfel, de regulile

prevăzute pentru contractul de vânzare-cumpărare. în cazul contractului de schimb însă pot fi

aplicate doar normele care sunt adecvate naturii şi efectelor schimbului, referitoare la

consimţământ, la capacitate, la lucrul vândut, nu şi cele referitoare la preţ.

5.3 Contractul de mandat comercial

Mandatul comercial este un contract prin care o persoană, numită mandatar, se obligă

să încheie, în baza unei împuterniciri, pe seama unei alte persoane, numită mandant, unul sau

mai multe acte juridice care pentru mandant sunt fapte de comerţ.

Mandatul comercial poate fi general, adică pentru toate afacerile mandantului, sau

special, pentru o anumită afacere.

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească

condiţiile impuse oricărui contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. Referitor

la obiectul contractului de mandat comercial, acesta are ca obiect „tratarea de afaceri

comerciale", deci fapte de comerţ. în practică, cel mai adesea acestea privesc vânzarea -

cumpărarea de mărfuri.

Având în vedere caracterul intutu personae, mandatul nu poate fi menţinut împotriva

voinţei mandantului, chiar dacă a fost revocat în mod arbitrar. Singurul drept al mandatarului,

într-o asemenea situaţie, fiind o acţiune în daune, şi nu o acţiune în reintegrare.

Delimitarea mandatului comercial de alte contracte. Spre deosebire de contractul de

comision, în cazul contractului de mandat comercial, mandatarul încheie acte comerciale în

numele şi pe seama mandantului, pe când în cazul contractului de comision, comisionarul

încheie acte comerciale în nume propriu dar pe seama comitentului.

Contractul de muncă, spre deosebire de contractul de mandat comercial, are ca obiect

acte sau fapte materiale şi intelectuale prestate de una din părţile în contract pentru cealaltă

parte contractantă, salariatul neavând calitatea de reprezentant. Salariatul poate primi însă

împuternicire de reprezentare din partea angajatorului său, caz în care va avea calitatea de

mandatar, cel puţin în raporturile dintre el şi terţul contractant, precum şi între acesta din urmă

şi mandant, chiar dacă în raporturile dintre mandant şi salariatul lui (mandatar), datorită

raporturilor de muncă (raporturi de subordonare), regulile mandatului vor fi înlocuite - parţial

- cu regulile aplicabile raportului de muncă -obligativitatea acceptării şi executării mandatului

103
răspunderea mandatarului faţă de mandant potrivit regulilor din dreptul muncii, şi nu celor din

dreptul comercial sau civil [Deak, Fr., 2007; Cărpenaru, D.S., 2007].

5.4 Contractul de expediţie

Transportul de mărfuri este o operaţiune complexă ce implică unul sau mai multe tipuri
de transport - feroviar, rutier, naval, aerian, multimodal - cu operaţiuni de încărcare şi
descărcare a mărfii, de gestiune a informaţiilor privind deplasarea încărcăturii şi a costurilor
aferente, după caz întocmirea formalităţilor de import-export, asigurarea încărcăturii şi altele.

Printre aspectele care permit operarea primelor selecţii în materie de transport sunt
cele referitoare la locul de plecare şi locul de sosire, cantitatea ce urmează a fi transportată,
natura mărfii, ambalajul, termenul de livrare, costul aferent transportului. Pot exista anumite
zone sau puncte geografice unde nu pot fi utilizate anumite soluţii de transport. De asemenea,
posibilităţile tehnice oferite de cele două extremităţi ale parcursului.

Cantitatea transportată are implicaţii şi asupra costurilor. Se impune studierea

sistematică a soluţiilor - camion complet, container complet etc. - ţinând seama de lotul
economic. în funcţie de modul de transport adoptat, „lotul economic" reprezintă cantitatea
minimă de livrat pentru a beneficia de condiţii mai avantajoase.

Ambalajul poate fi un mijloc de protecţie a mărfurilor pe cât de costisitor, pe atât de

eficace. Caracteristicile sale trebuie adaptate naturii şi amplorii riscurilor la care este expus
produsul, care poate varia considerabil de la o destinaţie la alta, dar mai ales în funcţie de
modalităţile concrete de transport.

Riscurile la care sunt expuse mărfurile pe parcursul transportului variază în funcţie de:
modul de transport utilizat; modalitatea practică de ambalare; numărul şi locul „rupturilor de
sarcină" — asociate schimbării modurilor de transport intervenite între sediul vânzătorului şi
cel al cumpărătorului.

Acest complex de operaţiuni este operaţionalizat prin contractul de transport de

mărfuri. însă deplasarea mărfii în condiţii optime, tehnic şi economic vorbind, şi sigure din
punct de vedere juridic pentru expeditor, pe contractul de transport se grefează, în mod curent

104
un contract de expediţie a încărcăturii, contract ce asigură legătura dintre client - vânzător,

expeditor - şi cărăuş, favorizând astfel organizarea deplasării mărfii.

Expediţia de mărfuri, ca operaţiune de intermediere între furnizorul de mărfuri şi

cărăuşul acestora, înlesneşte circulaţia mărfurilor între producător şi consumator. Operaţiunea

de expediţie este imperativă în transporturile complexe, precum transporturile internaţionale şi

cele combinate, iar operatorii în domeniu poartă denumirea de case de expediţie.

Expediţia de mărfuri este o operaţiune de intermediere, similară comisionului

comercial. Din acest motiv este întâlnită uneori şi sub denumirea de „contract de comision

pentru transport".

Esenţa contractului de comision este redată de prevederile Codului comercial, astfel

conform art. 405 „comisionul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale de către comisionar

pe socoteala comitentului". Contractul de comision este un contract bilateral, cu titlul oneros

şi consensual. Contractul de comision este valabil încheiat sunt îndeplinite condiţiile

prevăzute pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza. In calitate de

comerciant, comisionarul are toate obligaţiile profesionale ale comercianţilor.

După cum reiese din stipulaţia Codului comercial, contractul de comision are ca obiect

„tratarea de afaceri". Prin urmare, obligaţia pe care şi-o asumă comisionarul este aceea de

facere, „a face", şi nu o obligaţia de dare, „a da", comisionarul fiind, pe cale de consecinţă, un

prestator de servicii. Actele şi faptele pe care comisionarul le încheie cu terţii, în baza

contractului de comision, vizează vânzarea - cumpărarea, activitatea de transport etc.

în activitatea de transport, contractul de comision se regăseşte sub forma contractului

de expediţie - forwarding agent, în limba engleza -, în baza căruia o persoană, numită

expediţionar, se obligă faţă de altă persoană, numită expeditor, să încheie în nume propriu, dar

pe seama expeditorului, un contract de transport cu cărăuşul, precum şi Ia îndeplinirea unor

prestaţii accesorii expedierii - manipularea mărfii, încărcarea mărfii în mijloacele de transport

- î n schimbul unei remuneraţii [Cărpenaru, S. D., 2007; Căpăţînă, O., 1997].

Comisionarul îşi asumă, în consecinţă, multiple obligaţii însă nu se angajează să

efectueze el însuşi transportul, lucru care se poate întâmpla doar în mod excepţional şi cu titlu

accesoriu. Trebuie spus că un cărăuş, mai ales în cazul transporturilor succesive, poate acţiona

în dublă calitate, de cărăuş şi expediţionar. în acest caz, operaţiunea face parte din

întreprinderea comerciala a carasului, întreprindere de transporturi, fiind considerată în mod

obişnuit ca parte a activităţii de transport. în economia contemporană însa activitatea de

expediţie de mărfuri este separată de activitatea de transport. Pe cale de consecinţă, daca

105
expediţia de mărfuri nu este o activitate ocazională sau accesorie a cărăuşului, ea nu mai poate
fi subsumată întreprinderii de transport, dobândind individualitate. Astfel, cel care prestează o
asemenea activitate trebuie sa obţină autorizaţia necesară. De menţionat că activitatea de
expediţie poate fi exercitată, în mod legal, numai de către comerciantul autorizat pentru o
astfel de activitate de către Ministerul Transporturilor [O.G. nr. 19/1997 privind
transporturile].

Expediţionarul îşi desfăşoară activitatea cu titlu profesional, în mod sistematic,

permanent şi organizat, în nume propriu şi pe risc economic propriu, în scopul obţinerii de
profit. Expediţia de mărfuri fiind astfel o întreprindere. Expediţionarul înlesneşte perfectarea
şi derularea tranzacţiilor comerciale în beneficiul clientelei sale; el încheie, pe seama
clientului, acte comerciale, caută şi obţine informaţii comerciale sau parteneri contractuali şi
efectuează, în general, operaţiunile sau faptele de comerţ solicitate de clientul sau.

Contractul de expediţie reuneşte totalitatea prestaţiilor conexe transportului, inclusiv

cele realizate la destinaţie. Datorita costurilor mai reduse şi eficientei mai ridicate, în comerţul
modern operaţiunea de expediţie tipică s-a separat de prestaţiile de „servicii terminale", care
implică operaţiunile asociate predării şi preluării mărfii de către destinatar din momentul
sosirii la destinaţie.

în baza contractului de expediţie transportul se poate organiza: în „trafic unitar", cu

ajutorul unui singur mod de transport; în „trafic succesiv", prin participarea unor cărăuşi
succesivi, de obicei, în trafic internaţional, în baza unei scrisori de trăsură internaţională; în
„trafic combinat", transport de marfă prin îmbinarea a doua sau mai multe mijloace de
transport în baza unui document unic de transport [Căpăţînă, O., Stancu, Gh., 2002].

Contractul de expediţie este un contract consensual, simplul acord de voinţă al părţilor

fiind suficient pentru valabilitatea contractului.

Contractul de expediţie are caracter comercial pentru expediţionar, comisionar, care

îndeplineşte, prin definiţie, o activitate profesionala de intermediere, sub forma unei
întreprinderi. Dacă expediţia de mărfuri este o activitate conexa unei alte activităţi obişnuite,
cum ar fi cea de cărăuşie, caracterul comercial al operaţiunii de expediţie va fi dat de
conexitatea cu obiectul de activitate al comisionarului.

Contractul de expediţie este un contract oneros şi comutativ, data fiind natura

comercială a acestuia.

Contractul de expediţie este un contract oneros si comutativ, data fiind natura

comercială a acestuia.

106
 Contractul de expediţie este un contract autonom, pentru că expediţionarul exercită

din proprie iniţiativă opţiunile în alegerea tipului de transport adecvat pentru deplasarea

mărfii, precum şi în alegerea cărăuşului adecvat.

Activitatea expediţionarului poate consta în:

a) consultanţă cu privire la contractele comerciale necesare deplasării mărfii (transport,

asigurare, depozitare), furnizarea de informaţii referitoare la mijloacele de transport adecvate,

la itinerariile posibile cele mai potrivite, din punctul de vedere al duratei deplasării şi al

costurilor;

b) încărcarea şi descărcarea mărfurilor, depozitarea, containerizarea şi paletizarea

mărfii, manipularea mărfii în vederea transportului;

c) negocierea şi încheierea, în numele si pe seama clientului, adică a expeditorului sau

în numele expediţionarului, dar pe seama clientului, a contractului de transport cu cărăuşul, a

contractelor de asigurare a mărfii, după caz, pe parcursul transportului;

d) efectuarea, în beneficiul clientului, a formalităţilor administrative sau de altă natură

aferente transportului;

e) urmărirea şi supravegherea circuitului mărfii aflate în curs de transport şi

informarea curentă a clientului despre stadiile transportului.

La data încheierii contractului de expediţie, expediţionarul trebuie să dispună de

echipamentele şi mijloacele necesare executării obligaţiilor asumate, precum şi consultanţa

necesară clientului, în organizarea transportului de mărfuri solicitat. Expediţionarul ca

organizator al transportului are obligaţia de a alege modul de transport, cărăuşul, tariful şi

condiţiile deplasării, scopul său esenţial fiind realizarea deplasării cât mai rapid şi mai

economic.

Expediţionarul îşi angajează răspunderea personală daca, prin fapta sa ilicită, săvârşită

cu vinovăţie, cauzează un prejudiciu clientului. Culpa comună a părţilor este de natura să

atenueze răspunderea expediţionarului. Dacă informaţiile şi dispoziţiile primite de la client

sunt incomplete sau sunt eronate iar expediţionarul nu a putut observa aceste neconcordanţe

sau greşeli, răspunderea este partajată între client şi expediţionar.

în virtutea contractului de expediţie, clientul este obligat fata de expediţionar sa-1 pună

în posesia încărcăturii şi să garanteze că el este proprietarul încărcăturii de transportat sau

mandatarul autorizat al proprietarului. Clientul trebuie să pună la dispoziţia expediţionarului

şi documentele necesare efectuării transportului, fiind ţinut să garanteze exactitatea şi

acurateţea datelor transmise.

107
 Evident că tot clientului îi incumbă şi obligaţia de plată a serviciilor prestate de către
expediţionar. Pentru că expediţia de mărfuri prezintă, de regula caracteristicile unui contract
de adeziune, cuantumul comisionului este predeterminat de comisionar.

Pentru evitarea litigiilor şi problemelor potenţiale implicate de executarea tranzacţiei

se impune precizarea clară a responsabilităţilor fiecărei părţi în privinţa transportului
bunurilor de la locul de expediţie la cel de destinaţie şi a condiţiilor de transfer a proprietăţii
între vânzător şi cumpărător. Aceste precizări se fac prin intermediul cotaţiilor de preţ. Ultima
revizuire a International Commercial Terms s-a realizat în 2000 pentru a reflecta cât mai bine
practica comercială curentă.

Transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor este un act legal care nu este în
mod direct legat de transport dar care survine pe parcursul uneia dintre fazele procesului de
transport. Momentul în care are loc transferul dreptului de proprietate între vânzător şi
beneficiar trebuie prevăzut în protocolul sau contractul de vânzare încheiat.

Cum pe un număr din ce în ce mai mare de pieţe, termenul de livrare a devenit un

element crucial al competitivităţii, în acest context două elemente par să conteze pentru
cumpărător: - data la care produsul va fi la dispoziţia sa şi garanţia (certitudinea) că acea dată
va fi respectată (nu vor exista amânări, întârzieri). Pentru respectarea termenului de livrare,
expediţia şi implicit transportul este esenţial. O alegere inadecvată în acest domeniu poate
ocaziona: livrări cu întârziere, mărfuri pierdute, mărfuri degradate, litigii. Prin urmare, ţinând
seama de constrângerile tehnice legate de marfă, de durata transportului şi de termenul de
livrare, de avantajele comerciale ale unei mai bune repartiţii în timp a expediţiilor, se pot găsi
soluţii adecvate.

Expediţii de mărfuri cu regim special. în mod uzual, expediţia mărfurilor se realizează,

în baza unor contracte tipizate de expediţie, care pot fi calificate drept contracte de adeziune,
însă mărfurile cu regim special presupun clauze şi condiţii specifice şi, de regulă, negocieri
ale acestora.

Mărfurile periculoase necesita mijloace de transport si precauţii speciale, date fiind

riscurile inerente transportului şi deplasării. Expediţionarul poate refuza expediţia unor astfel
de mărfuri daca nu dispune de mijloace de transport potrivite.

Mărfurile perisabile presupun luarea în considerare a riscului prezumat de degradare a

mărfii. Ca regulă, perisabilităţile proporţionale cu durata deplasării sunt antecalculate şi
prevăzute prin contractul dintre comitent şi expediţionar. în cazul în care preluarea de către
destinatar nu se face la timp, independent de expediţionar, apar riscuri suplimentare de

108
degradare a mărfii. în această situaţie, expediţionarului poate vinde încărcătura Dreptul de a

vinde încărcătura se explică prin urgenţa stării de fapt, nefiind obligat la nicio încunoştinţare

prealabila a comitentului.

Expediţia de mărfuri prin „tehnica grupajului" presupune reunirea în acelaşi mijloc de

transport a mai multor loturi de mărfuri care provin de la clienţi diferiţi. Condiţia pentru acest

tip de expediţie este ca itinerarul să fie acelaşi. Această soluţie permite o reducere substanţială

a cheltuielilor de transport efectuate de către client., ceea ce înseamnă că din in punct de

vedere economic, expediţia de mărfuri, prin această tehnică, se dovedeşte avantajoasă pentru

client.

Expediţia de mărfuri „în trafic combinat" se realizează în baza unui contract unic

având ca obiect deplasarea de mărfuri cu cel puţin doua moduri de transport diferite.

Expediţia de mărfuri „în containere". Termenul „container" nu înseamnă nici vehicul

şi nici ambalaj. Container înseamnă un utilaj de transport ale cărui particularităţi funcţional -

tehnice sunt prevăzute de Convenţia internaţională pentru securitatea containerelor şi

Convenţia vamală relativă la containere, ambele încheiate la Geneva la 2 decembrie 1972.

Containerele sunt destinate unor utilizări repetate, motiv pentru care părţile contractului de

expediţie au obligaţia de a lua toate măsurile necesare pentru menţinerea acestor utilaje în

trafic operativ.

5.5 Contractul de report

Contractul de report constă în cumpărarea, în schimbul banilor, a unor titluri de credit

care circulă în comerţ, şi în revânzarea simultană, la termen şi la un preţ determinat, către
aceeaşi persoană a unor titluri de acelaşi specie [Codul comercial, art. 74]. Această definiţie
nu este scutită, în literatura de specialitate, de controverse privind esenţa raportului
obligaţional.

Conform definiţiei, contractul de report include o dublă vânzare şi se poate folosi în

cazul în care o persoană, proprietară a unor titluri de credit, are nevoie de numerar. Persoana
în cauză poate obţine umerarul necesar în schimbul acestor titluri de credit sau le poate folosi,
drept garanţie, pentru un împrumut bancar.

Contractul de report este un contract real şi nu consensual, fiindcă titlurile trebuie

predate efectiv de către reportat - cel care vinde temporar sau dă în report titlurile în cauză -

109
reportatorului - de obicei o bancă, care se angajează ca la un anumit termen, să revândă

reportatului titluri de aceeaşi specie.

Ne aflăm în prezenţa unui contract de report dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii

[Cărpenaru, S.D., 2007]: existenţa unui acord de voinţă între reportat şi reportator, vânzarea şi

revânzarea sunt simultane şi au loc între aceleaşi persoane, vânzarea şi revânzarea au ca

obiect titluri de credit care circulă în comerţ - acţiuni, obligaţiuni emise de societăţile

comerciale etc.

Contractul de report este asimilat, în literatura de specialitate, fie unui împrumut

garantat, fie unei vânzări cu pact de răscumpărare. însă trebuie reţinut că în cazul

împrumutului garantat, creditorul garant nu devine proprietar al titlurilor primite în garanţie,

şi prin urmare, nu poate dispune de ele. în privinţa vânzării cu pact de răscumpărare, dincolo

de faptul că aceasta este prohibită în materie comercială, într-o astfel de vânzare cumpărătorul

se obligă să restituie vânzătorului exact lucrul cumpărat. Ori nu este cazul în contractul de

report.

Contractul de report este un contract translativ de proprietate. însă fiindcă cuprinde

două operaţiuni de vânzare, avem un dublu transfer al dreptului de proprietate asupra titlurilor

ce fac obiectul contractului.

Dacă în contractul de report nu s-a prevăzut altfel, „fructele civile" produse de titlurile

de credit revin reportatorului. Părţile pot conveni însă ca „fructele" produse de titlurile de

credit în cursul duratei contractului de report să revină reportatului.

Contractul de report încetează la termenul stabilit de părţi. însă la scadenţa
contractului de report, părţile pot prelungi contractul pentru o altă durată, cu păstrarea
condiţiilor iniţiale ale contractului.

5.6 Contractul de garanţie reală mobiliară în asigurarea executării obligaţiilor

comerciale.

Cum raţiunea finală a oricărei obligaţii este executarea ei, în obligaţiile comerciale,
garanţia uzuală pentru executarea acestora o reprezintă gajul general al creditorului asupra
patrimoniului debitorului.

Legea nr. 99/1999 reglementează contractul de garanţie reală mobiliară, adică un

contract încheiat în mod special pentru garantarea executării obligaţiilor. Potrivit legii,
„contractul de garanţie reală mobiliară este contractul în temeiul căruia debitorul unei

110
obligaţii constituie în favoarea creditorului o garanţie reală asupra unor bunuri mobile sau

drepturi în scopul asigurării executării obligaţiei asumate". Părţile contractante sunt denumite

de lege debitor şi creditor.

Potrivit legii, bunurile care pot face obiectul garanţiei reale sunt toate bunurile mobile,

corporale sau necorporale. Spre exemplu, pot face obiectul garanţiei: stocurile de bunuri

fungibile sau nefungibile, soldurile creditoare ale conturilor de depozit sau depozitele la

termen, certificatele de depozit, acţiunile şi părţile sociale ale societăţilor pe acţiuni şi cu

răspundere limitată, drepturile rezultând din invenţii, mărci şi alte drepturi de proprietate

intelectuală, industrială sau comercială, instrumentele negociabile garantate, poliţele de

asigurare, bunurile mobile care fac obiectul unei operaţiuni de leasing pe o perioadă mai mare

de un an etc.

Prin contractul de garanţie reală mobiliară se poate garanta îndeplinirea oricărei

obligaţii de a da, a face, a presta, fie prezente, fie viitoare.

Dreptul real de garanţie al creditorului rezultat din contractul de garanţie este opozabil

terţilor doar dacă s-au îndeplinit formalităţile de publicitate reglementate de lege. Condiţia

publicităţii se consideră îndeplinită din momentul înscrierii avizului de garanţie reală în

Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare. înscrierea garanţiei reale în Arhivă are

exclusiv rol de publicitate şi este valabilă 5 ani. Creditorul poate reînnoi înscrierea, înainte de

expirarea termenului, pe o perioadă de încă 5 ani sau pentru un alt interval de timp.

Dacă obligaţia garantată nu depăşeşte echivalentul în lei a 300 de euro, iar obiectul

garanţiei îl constituie un bun corporal, publicitatea se poate face şi prin luarea în posesie a

bunului, alternativ cu înscrierea în Arhivă.

în situaţia în care garanţia reală mobiliară are ca obiect valori mobiliare, publicitatea

se realizează prin înregistrarea valorilor mobiliare în cauză în registrul care deserveşte piaţa

pe care sunt vândute.

Dacă debitorul nu se achită de obligaţia asumată şi garantată,creditorul are dreptul, în

baza garanţiei, să intre în posesie sau reţină bunul afectat garanţiei şi, implicit, dreptul de a-1

vinde pentru a obţine plata obligaţiei garantate.

Particularităţi referitoare la executarea garanţiei asupra unor bunuri. în cazul în care

bunul afectat garanţiei este o sumă de bani depusă într-un cont la bancă, creditorul trebuie să

notifice băncii intenţia sa de a-şi satisface creanţa din sumele depuse în cont. în baza

notificării, banca este obligată să verifice înscrierea în Arhivă a contractului de garanţie,

gradul de prioritate al creditorului şi semnătura acestuia.

111
 Atunci când garanţia reală este asigurată prin titluri care atestă drepturi reale, precum

recipisele warant, de depozit sau conosamentele, creditorul îşi valorifică garanţia prin

vânzarea bunurilor la care fac trimitere titlurile în cauză, iar preţul se însuşeşte potrivit ordinii

de prioritate a creditorilor.

Pentru garanţiile care au ca obiect titluri negociabile, precum efectele de comerţ - cambia,

biletul la ordin - executarea presupune valorificarea drepturilor ce derivă din aceste titluri,

făcându-se şi împotriva giranţilor şi avaliştilor acestora [Poenaru, E., 2004].

In categoria garantării obligaţiilor întră şi scrisoarea de garanţie bancară, care nu poate

fi asimilat însă contractului de garanţie reală mobiliară, fiind un angajament scris asumat de

către o bancă, de a plăti o anumită sumă de bani, atunci când solicitantul garanţiei bancare nu-

şi onorează total sau parţial obligaţiile contractuale asumate prin contractul comercial. Nivelul

compensaţiilor variază între 1% şi 100% din valoarea contractului comercial. Pe acelaşi

principiu funcţionează şi garanţiile guvernamentale. Obiectul garanţiei poate fi livrarea de

mărfuri, prestarea unor servicii sau efectuarea unor plăţi.

în plan internaţional, pentru a uniformiza practicile în materie de garanţii, Camera de

Comerţ Internaţională de la Paris a elaborat „Regulile pentru garanţii contractuale" -

Publicaţia nr.325 şi „Regulile uniforme pentru garanţii la cerere" - Publicaţia nr. 458.

Garanţia la cerere este plătibilă la prima cerere scrisă, fără să necesite prezentarea altor

documente doveditoare, deşi nu este exclusă şi situaţia contrară. Referirea la una dintre cele

două reglementări se face prin precizarea expresă, în textul scrisorii de garanţie bancară, a

publicaţiei căreia îi aparţine.

112
LEGEA CONCURENTEI Nr. 21 din 10 aprilie 1996

- republicare*

CAPITOLUL I: Dispoziţii generale

Art. 1

Prezenta lege are drept scop protecţia, menţinerea şi stimularea concurenţei şi a unui mediu
concurenţial normal, în vederea promovării intereselor consumatorilor.

Art. 2

(l)Dispoziţiile prezentei legi se aplică actelor şi faptelor care au sau pot avea ca efect
restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei săvârşite de: a)agenţi economici sau
asociaţii de agenţi economici - persoane fizice sau juridice - de cetăţenie, respectiv de
naţionalitate română sau străină, denumiţi în continuare agenţi economici; b)organele
administraţiei publice centrale sau locale, în măsura în care acestea, prin deciziile emise sau prin
reglementările adoptate, intervin în operaţiuni de piaţă, influenţând direct sau indirect
concurenţa, cu excepţia situaţiilor când asemenea măsuri sunt luate în aplicarea altor legi sau
pentru apărarea unui interes public major.

(2)Când agenţii economici, determinaţi conform alin. (1) lit. a), participă la o grupare realizată pe
cale convenţională prin acord, înţelegere, pact, protocol, contract şi altele asemenea, fie ea
explicită, publică ori ocultă, secretă, dar fără personalitate juridică şi indiferent de formă -
antantă, coaliţie, grup, bloc, federaţie şi altele asemenea -, pentru actele şi faptele prevăzute la
alin. (1), săvârşite în cadrul participării la o asemenea grupare, dispoziţiile prezentei legi se
aplică fiecărui agent economic, ţinând seama de principiul proporţionalităţii.

(3)Dispoziţiile prezentei legi se aplică actelor şi faptelor prevăzute la alin. (1), când sunt
săvârşite pe teritoriul României, precum şi celor săvârşite în afara teritoriului ţării, atunci când
produc efecte pe teritoriul României. (4)Prezenta lege nu se aplică: a)pieţei muncii şi relaţiilor de
muncă; b)pieţei monetare şi pieţei titlurilor de valoare, în măsura în care libera concurenţă pe
aceste pieţe face obiectul unor reglementări speciale.

Art. 3

Administrarea prezentei legi şi punerea ei în aplicare sunt încredinţate Consiliului Concurenţei,

ca autoritate administrativă autonomă, învestită în acest scop, în condiţiile, modalităţile şi
limitele stabilite prin dispoziţiile ce urmează.

Art. 4

(l)Preţurile produselor şi tarifele serviciilor şi lucrărilor se determină în mod liber prin

concurenţă, pe baza cererii şi ofertei. Preţurile şi tarifele practicate în cadrul unor activităţi cu
caracter de monopol natural sau al unor activităţi economice, stabilite prin lege, se stabilesc şi se
ajustează cu avizul Ministerului Finanţelor Publice, cu excepţia celor pentru care, prin legi
speciale, sunt prevăzute alte competenţe.

(2)în sectoarele economice sau pe pieţele unde concurenţa este exclusă sau substanţial restrânsă
prin efectul unei legi sau datorită existenţei unei poziţii de monopol, Guvernul poate, prin
hotărâre, să instituie forme corespunzătoare de control al preţurilor pentru o perioadă de cel mult
3 ani, care poate fi prelungită succesiv pe durate de câte cel mult un an, dacă împrejurările care
au justificat adoptarea respectivei hotărâri continuă să existe.

(3)Pentru sectoare economice determinate şi în împrejurări excepţionale, precum: situaţii de

criză, dezechilibru major între cerere şi ofertă şi disfuncţionalitate evidentă a pieţei, Guvernul
poate dispune măsuri cu caracter temporar pentru combaterea creşterii excesive a preţurilor sau
chiar blocarea acestora. Asemenea măsuri pot fi adoptate prin hotărâre pentru o perioadă de 6
luni, care poate fi prelungită succesiv pentru durate de câte cel mult 3 luni, cât timp persistă
împrejurările care au determinat adoptarea respectivei hotărâri. (4)Intervenţia Guvernului în
situaţiile prevăzute la alin. (2) şi (3) se face cu avizul Consiliului Concurenţei.

CAPITOLUL II: Practici anticoncurenţiale

Art. 5

(l)Sunt interzise orice înţelegeri exprese sau tacite între agenţii economici ori asociaţiile de
agenţi economici, orice decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi orice practici
concertate, care au ca obiect sau au ca efect restrângerea, împiedicarea ori denaturarea
concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia, în special cele care urmăresc: a)fixarea
concertată, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare ori de cumpărare, a tarifelor, a
rabaturilor, a adaosurilor, precum şi a oricăror alte condiţii comerciale; b)limitarea sau controlul
producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnologice ori investiţiilor; c)împărţirea pieţelor de desfacere
sau a surselor de aprovizionare, pe criteriu teritorial, al volumului de vânzări şi achiziţii ori pe
alte criterii; d)aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia concurenţială;
e)condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare de către parteneri a unor clauze stipulând
prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor comerciale, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte; f)participarea, în mod concertat, cu oferte trucate la
licitaţii sau la orice alte forme de concurs de oferte; g)eliminarea de pe piaţă a altor concurenţi,
limitarea sau împiedicarea accesului pe piaţă şi a libertăţii exercitării concurenţei de către alţi
agenţi economici, precum şi înţelegerile de a nu cumpăra de la sau de a nu vinde către anumiţi
agenţi economici fără o justificare rezonabilă.

(2)Pot fi exceptate de la interdicţia stabilită la alin. (1) înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile
de agenţi economici sau practicile concertate care îndeplinesc cumulativ condiţiile prevăzute la
lit. a)-d) şi una dintre condiţiile prevăzute la lit. e), după cum urmează: a)efectele pozitive
prevalează asupra celor negative sau sunt suficiente pentru a compensa restrângerea concurenţei
provocată de respectivele înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici
concertate; b)beneficiarilor sau consumatorilor li se asigură un avantaj corespunzător celui
realizat de părţile la respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de agenţi economici
sau practică concertată; c)eventualele restrângeri ale concurenţei sunt indispensabile pentru
obţinerea avantajelor scontate, iar prin respectiva înţelegere, decizie luată de către o asociaţie de
agenţi economici sau practică concertată părţilor nu li se impun restricţii care nu sunt necesare
pentru realizarea obiectivelor enumerate la lit. e); d)respectiva înţelegere, decizie luată de o
asociaţie de agenţi economici sau practică concertată nu dă agenţilor economici sau asociaţiilor
de agenţi economici posibilitatea de a elimina concurenţa de pe o parte substanţială a pieţei
produselor ori serviciilor la care se referă; e)înţelegerea, decizia luată de o asociaţie de agenţi
economici sau practica concertată în cauză contribuie ori poate contribui la:

o 1 .ameliorarea producţiei ori distribuţiei de produse, executării de lucrări ori prestărilor de

servicii;
o 2.promovarea progresului tehnic sau economic, îmbunătăţirea calităţii produselor şi
serviciilor;
o 3.întărirea poziţiilor concurenţiale ale întreprinderilor mici şi mijlocii pe piaţa internă;
o 4.practicarea în mod durabil a unor preţuri substanţial mai reduse pentru consumatori.

(3)Regimul exceptării sub formă de dispensă, al deciziei de acordare a acesteia, termenele,

informaţiile de prezentat, durata şi condiţiile dispensei se stabilesc de către Consiliul
Concurenţei, prin regulamente şi instrucţiuni. Beneficiul exceptării prevăzut la alin. (2) se acordă
prin decizie a Consiliului Concurenţei pentru cazuri individuale de înţelegeri, decizii luate de
asociaţii de agenţi economici sau practici concertate şi se stabileşte prin regulamente ale
Consiliului Concurenţei pentru cazurile de exceptare pe categorii de înţelegeri, decizii ale
asociaţiilor de agenţi economici sau practici concertate. Agenţii economici sau asociaţiile de
agenţi economici pot solicita Consiliului Concurenţei dispensă, probând îndeplinirea condiţiilor
stabilite la alin. (2).

(4)Categoriile de înţelegeri, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici

concertate, exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2), precum şi condiţiile şi criteriile de
încadrare pe categorii de acordare şi de retragere a beneficiului exceptării se stabilesc de
Consiliul Concurenţei, prin regulament.

(5)înţelegerile, deciziile luate de asociaţiile de agenţi economici şi practicile concertate care se

încadrează în vreuna dintre categoriile exceptate prin aplicarea prevederilor alin. (2) şi stabilite
prin prevederile alin. (3) sunt considerate legale, fără obligaţia notificării sau obţinerii unei
decizii din partea Consiliului Concurenţei. Agenţii economici sau asociaţiile de agenţi
economici, care se prevalează de beneficiul exceptării pe categorii, sunt ţinuţi să facă dovada
îndeplinirii condiţiilor şi citeriilor prevăzute la alin. (3) şi (4).

(6)Deciziile de acordare a dispenselor pentru înţelegeri, decizii ale asociaţiilor de agenţi

economici ori practici concertate, emise în aplicarea prevederilor alin. (3), vor prevedea data de
la care se aplică, durata pentru care este acordată dispensa, precum şi condiţiile şi obligaţiile ce
trebuie respectate de către beneficiari.

(7)Dispensa acordată conform alin. (6) pentru o înţelegere, decizie luată de o asociaţie de agenţi
economici ori practică concertată poate fi reînnoită, la cerere, dacă sunt satisfăcute în continuare
condiţiile cerute, şi poate fi revocată dacă condiţiile în care a fost acordată nu mai corespund;
decizia de acordare a dispensei este nulă dacă a fost acordată pe baza unor informaţii false,
inexacte ori incomplete în raport cu cele solicitate.

Art. 6

Este interzisă folosirea în mod abuziv a unei poziţii dominante deţinute de către unul sau mai
mulţi agenţi economici pe piaţa românească ori pe o parte substanţială a acesteia, prin recurgerea
la fapte anticoncurenţiale, care au ca obiect sau pot avea ca efect afectarea activităţii economice
ori prejudicierea consumatorilor. Asemenea practici abuzive pot consta, în special, în:

o a)impunerea, în mod direct sau indirect, a preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a

tarifelor ori a altor clauze contractuale inechitabile şi refuzul de a trata cu anumiţi
furnizori sau beneficiari;
o b)limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnologice în dezavantajul
utilizatorilor ori consumatorilor;
o c)aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii
echivalente, provocând în acest fel, unora dintre ei, un dezavantaj în poziţia
concurenţială;
o d)condiţionarea încheierii unor contracte de acceptare, de către parteneri, a unor clauze
stipulând prestaţii suplimentare care, nici prin natura lor şi nici conform uzanţelor
comerciale, nu au legătură cu obiectul acestor contracte;
o e)practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul
înlăturării concurenţilor, sau vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea
diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni;
o f)exploatarea stării de dependenţă în care se găseşte un alt agent economic faţă de un
asemenea agent sau agenţi economici şi care nu dispune de o soluţie alternativă în
condiţii echivalente, precum şi ruperea relaţiilor contractuale pentru singurul motiv că
partenerul refuză să se supună unor condiţii comerciale nejustificate.

Art. 7

(l)Dacă, prin măsurile luate şi prin sancţiunile aplicate de Consiliul Concurenţei, conform
prevederilor cap. IV-VI, unui agent economic abuzând de poziţia sa dominantă, nu se obţin
restabilirea situaţiei şi prevenirea repetării abuzului, Consiliul Concurenţei, pentru motiv de
afectare gravă a unui interes public major, poate cere Curţii de Apel Bucureşti să ordone
măsurile adecvate pentru lichidarea poziţiei dominante pe piaţă a acestuia, instanţa
judecătorească putând dispune, după caz:

o a)invalidarea unor contracte sau a unor clauze contractuale prin intermediul cărora se
exploatează abuziv poziţia dominantă;
o b)invalidarea actului sau a actelor de realizare a unei concentrări creatoare de poziţie
dominantă, chiar atunci când prin actul sau actele juridice în cauză s-ar fi constituit o
nouă persoană juridică;
o c)limitarea sau interdicţia accesului pe piaţă;
o d)vânzarea de active;
o e)restructurarea prin divizare a agentului economic.
(2)Consiliul Concurenţei trebuie să specifice, prin trimitere la textul legal, măsura sau măsurile
ce solicită a fi ordonate de instanţă, tară a putea cere luarea, în cazul dedus judecăţii, a oricăreia
dintre ele ori a tuturor, iar instanţa neputând dispune o altă măsură decât cea sau cele la care se
referă cererea.

(3)lnstanţa judecătorească va putea ordona una sau mai multe dintre măsurile prevăzute la alin.
(1) numai sub condiţia să fie evitată orice creştere a preţurilor din această cauză sau afectarea
executării de către agentul economic a obligaţiilor asumate faţă de terţi.

(4)Se consideră interes public major, motivând cererea Consiliului Concurenţei pentru
dispunerea de măsuri extreme dintre cele prevăzute la alin. (1), securitatea publică, pluralitatea
de agenţi economici independenţi, bunăstarea consumatorilor şi regulile prudenţiale. Sarcina
probei afectării grave a unui interes public major incumbă Consiliului Concurenţei.

(5)împotriva sentinţei Curţii de Apel Bucureşti, sesizată conform alin. (1), pot introduce recurs la
înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Consiliul Concurenţei şi agenţii economici supuşi măsurilor
dispuse prin aceasta.

Art. 8

(l)Prevederile art. 5 nu se aplică în cazul agenţilor economici sau grupărilor de agenţi economici
la care cifra de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent recurgerii la comportamente
susceptibile a fi calificate practici anticoncurenţiale nu depăşeşte un plafon stabilit anual de către
Consiliul Concurenţei şi: - cota de piaţă totală a agenţilor economici implicaţi în înţelegerea,
decizia asociaţiei de agenţi economici sau practica concertată nu depăşeşte 5% pe nici una dintre
pieţele relevante afectate, în cazul înţelegerilor, deciziilor luate de asociaţiile de agenţi economici
sau practicilor concertate dintre agenţii economici concurenţi; sau - cota de piaţă a fiecărui agent
economic implicat în înţelegerea, decizia asociaţiei de agenţi economici sau practica concertată
nu depăşeşte 10% pe nici una dintre pieţele relevante afectate, în cazul înţelegerilor, deciziilor
luate de asociaţiile de agenţi economici sau practicilor concertate dintre agenţii economici care
nu sunt concurenţi*).

(2)LimiteIe prevăzute la alin. (1) nu sunt aplicabile practicilor anticoncurenţiale interzise prin
prevederile art. 5, atunci când acestea privesc preţuri, tarife, acorduri de partajare a pieţei sau
licitaţii.

Art. 9

(l)Sunt interzise orice acţiuni ale organelor administraţiei publice centrale sau locale, având ca
obiect sau putând avea ca efect restrângerea, împiedicarea sau denaturarea concurenţei, în
special:

o a)să ia decizii care limitează libertatea comerţului sau autonomia agenţilor economici, ce
se exercită cu respectarea reglementărilor legale;
o b)să stabilească condiţii discriminatorii pentru activitatea agenţilor economici.
(2)Dispoziţiile alin. (1) nu fac obiectul aplicării excepţiei stabilite la art. 2 alin. (1) lit. b).

(3)în cazul în care organele administraţiei publice centrale sau locale nu se conformează deciziei
Consiliului Concurenţei, acesta are posibilitatea de a ataca acţiunea la Curtea de Apel Bucureşti.

CAPITOLUL III: Concentrarea economică

Art. 10

(l)Concentrarea economică se realizează prin orice act juridic, indiferent de forma acestuia şi
care, fie operează transferul proprietăţii sau al folosinţei asupra totalităţii ori a unei părţi a
bunurilor, drepturilor şi obligaţiilor unui agent economic, fíe are ca obiect sau ca efect să permită
unui agent economic ori unei grupări de agenţi economici de a exercita, direct sau indirect, o
influenţă determinantă asupra unui alt agent economic sau mai multor alţi agenţi economici.

(2)0 operaţiune de concentrare economică are loc atunci când:

o a)doi sau mai mulţi agenţi economici, anterior independenţi, fuzionează;

o b)una sau mai multe persoane care deţin deja controlul cel puţin asupra unui agent
economic ori unul sau mai mulţi agenţi economici dobândesc, direct sau indirect,
controlul asupra unuia sau mai multor alţi agenţi economici ori asupra unor părţi ale
acestora, fie prin luare de participare la capital, fie prin cumpărare de elemente de activ,
prin contract sau prin alte mijloace.

(3)Operaţiunile de asociere, având ca obiect sau ca efect coordonarea comportamentului

concurenţial al agenţilor economici participanţi care rămân independenţi, nu constituie
concentrare prin dobândiera controlului, chiar când asemenea operaţiuni ar consta în crearea de
entităţi economice comune. Dacă entitatea economică comună este o persoană juridică
îndeplinind statornic toate funcţiile unei entităţi economice autonome, fără însă a realiza o
coordonare a comportamentului concurenţial fie între agenţi economici fondatori, fie între ea şi
aceştia, operaţiunea este o concentrare în sensul prevederilor alin. (2) lit. b).

(4)în sensul prezentei legi, controlul decurge din drepturi, contracte sau orice alte elemente care
conferă, fiecare în parte ori luate împreună şi ţinând seama de circumstanţele de fapt sau de
drept, posibilitatea de a exercita o influenţă determinantă asupra unui agent economic, în special
din: a)drepturi de proprietate sau de folosinţă asupra totalităţii ori a unei părţi a bunurilor unui
agent economic; b)drepturi sau contracte care conferă o influenţă determinantă asupra
constituirii, deliberărilor ori deciziilor organelor unui agent economic.

(5)Controlul este dobândit, conform prevederilor alin. (2) -(4), de către persoana sau persoanele
ori de către agenţii economici care sunt titulari ai drepturilor ori beneficiari ai contractelor
menţionate la alin. (4) sau care, fără a fi titulari ai unor asemenea drepturi ori contracte, au
puterea de a exercita influenţa determinantă conferită de acestea.
Art. 11

Nu constituie o operaţiune de concentrare economică situaţiile în care:

o a)controlul este dobândit şi exercitat de către un lichidator desemnat prin hotărâre

judecătorească sau de către o altă persoană mandatată de autoritatea publică pentru
îndeplinirea unei proceduri de încetare de plăţi, redresare, concordat, lichidare judiciară,
urmărire silită sau altă procedură similară;
o b)băncile şi alte instituţii de credit, instituţiile financiare şi societăţile financiare,
societăţile de servicii de investiţii financiare sau societăţile de asigurare şi reasigurare, a
căror activitate normală include tranzacţii şi negocieri de titluri pe cont propriu sau pe
contul terţilor, deţin, cu titlu temporar, participări de capital la un agent economic pe care
le-au dobândit în vederea revânzării lor, cât timp ele nu exercită drepturile de vot aferente
acestor participări astfel încât să determine comportamentul concurenţial al respectivului
agent economic ori le exercită numai în vederea revânzării acestei participări, cu condiţia
ca revânzarea respectivei participări să intervină în termen de un an calculat de la data
dobândirii; la cerere, Consiliul Concurenţei poate proroga termenul, dacă solicitantul
dovedeşte că revânzarea participării dobândite nu a fost rezonabil posibilă în termenul
fixat;
o c)controlul este dobândit de persoanele sau agenţii economici menţionaţi la art. 10 alin.
(2) lit. b), cu condiţia ca drepturile de vot aferente participării deţinute să nu fie
exercitate, mai ales la numirea de membri în organele de administrare, conducere
executivă, supraveghere şi control ale agentului economic la care deţin participarea, decât
în scopul salvgardării valorii integrale a acestei investiţii, fără a determina direct sau
indirect comportamentul concurenţial al agentului economic controlat;
o d)agenţii economici, inclusiv cei care fac parte din grupuri economice, realizează
operaţiuni de restructurare sau reorganizare a propriilor activităţi.

Art. 12

Sunt interzise concentrările economice care, având ca efect crearea sau consolidarea unei poziţii
dominante, conduc sau ar putea conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea
semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia.

Art. 13

(l)Pentru stabilirea compatibilităţii lor cu un mediu concurenţial normal, operaţiunile de

concentrare economică se apreciază după următoarele criterii:

o a)necesitatea de a menţine şi de a dezvolta concurenţa pe piaţa românească, ţinând seama

de structura tuturor pieţelor în cauză şi de concurenţa existentă sau potenţială dintre
agenţii economici situaţi în România sau în străinătate;
o b)cota de piaţă deţinută de către agenţii economici în cauză, puterea lor economică şi
financiară;
 o c)alternativele disponibile pentru furnizori şi utilizatori, accesul lor la pieţe şi la surse de
aprovizionare, precum şi orice bariere instituite prin acte normative sau de altă natură la
intrarea pe piaţă;
o d)tendinţa cererii şi a ofertei pentru bunurile şi serviciile în cauză;
o e)măsura în care sunt afectate interesele beneficiarilor sau ale consumatorilor;
f)contribuţia la progresul tehnic şi economic.

(2)Concentrările economice susceptibile a conduce la restrângerea, înlăturarea sau denaturarea

semnificativă a concurenţei pe piaţa românească sau pe o parte a acesteia pot fi autorizate dacă
părţile interesate în operaţiunea de concentrare dovedesc îndeplinirea cumulativă a următoarelor
condiţii:

o a)operaţiunea de concentrare urmează a contribui la creşterea eficienţei economice, la

ameliorarea producţiei, distribuţiei sau progresului tehnic ori la creşterea competitivităţii
la export;
o b)efectele favorabile ale concentrării compensează efectele nefavorabile ale restrângerii
concurenţei;
o c)de avantajele rezultate profită într-o măsură rezonabilă şi consumatorii, în special prin
preţuri reale mai reduse.

Art. 14

Prevederile prezentului capitol nu se aplică operaţiunilor de concentrare economică, atunci când

cifra de afaceri cumulată a agenţilor economici implicaţi nu depăşeşte echivalentul în lei a
10.000.000 euro şi nu există cel puţin 2 agenţi economici implicaţi în operaţiune care să realizeze
pe teritoriul României, fiecare în parte, o cifră de afaceri mai mare decât echivalentul în lei a
4.000.000 euro. Echivalentul în lei se calculează la cursul de schimb comunicat de Banca
Naţională a României, valabil pentru ultima zi a exerciţiului financiar din anul anterior
operaţiunii.

Art. 15

(1 )Concentrările economice care depăşesc pragurile prevăzute la art. 14 sunt supuse controlului
şi trebuie notificate Consiliului Concurenţei.

(2)Concentrările economice care se realizează prin fuziunea a 2 sau mai multor agenţi economici
trebuie notificate de către fiecare dintre părţile implicate; în celelalte cazuri, notificarea trebuie să
fie înaintată de către persoana, agentul economic sau agenţii economici care dobândesc controlul
asupra unuia sau mai multor agenţi economici ori asupra unor părţi ale acestora.

(3)Procedura de notificare, termenele, documentele şi informaţiile de prezentat, comunicările şi

prezentarea de observaţii de către agenţii economici interesaţi se stabilesc prin regulament şi
instrucţiuni adoptate de Consiliul Concurenţei.

(4)Este interzisă punerea în aplicare a unei operaţiuni de concentrare economică până la emiterea
de către Consiliul Concurenţei a unei decizii în conformitate cu art. 46.
(5)Consiliul Concurenţei poate acorda, la cerere, o derogare de la regula instituită la alin. (4);
cererea de acordare a derogării trebuie să fie motivată. în decizia pe care o va emite Consiliul
Concurenţei va ţine cont de efectele suspendării concentrării economice asupra unuia sau mai
multora dintre agenţii economici implicaţi în operaţiune, asupra unei terţe părţi, precum şi de
efectele asupra concurenţei. Această derogare poate fi condiţionată de impunerea unor obligaţii
ce trebuie îndeplinite de către părţi şi poate fi acordată oricând, atât anterior, cât şi ulterior
notificării.

(6)Validitatea oricărei operaţiuni realizate în contradicţie cu alin. (4) va depinde de decizia pe

care Consiliul Concurenţei o va lua cu privire la operaţiunea notificată, conform art. 46 alin. (1)
lit. b), alin. (2) lit. a), b) sau c) ori alin. (3).

CAPITOLUL IV: Consiliul Concurenţei

Art. 16

(l)Se înfiinţează Consiliul Concurenţei, autoritate administrativă autonomă în domeniul

concurenţei, cu personalitate juridică, care îşi exercită atribuţiile potrivit prevederilor prezentei
legi. Sediul Consiliului Concurenţei este în municipiul Bucureşti.

(2)Structura organizatorică şi de personal a Consiliului Concurenţei, atribuţiile de conducere şi

de execuţie ale personalului său se stabilesc prin regulamentele interioare adoptate de acesta.

Art. 17

(l)Plenul Consiliului Concurenţei este un organ colegial şi este format din 7 membri, după cum
urmează: un preşedinte, 2 vicepreşedinţi şi 4 consilieri de concurenţă. Numirea membrilor
Plenului Consiliului Concurenţei se realizează de către Preşedintele României, la propunerea
Guvernului.

(2)Durata mandatului membrilor Plenului Consiliului Concurenţei este de 5 ani, aceştia putând fi
reînvestiţi cel mult încă o dată. La numirea primului Plen al Consiliului Concurenţei după
intrarea în vigoare a prezentei legi, un vicepreşedinte şi 2 consilieri de concurenţă vor avea un
mandat de 2 ani şi jumătate, stabilit prin decretul de numire în funcţie.

(3)Preşedintele, vicepreşedinţii şi consilierii de concurenţă trebuie să aibă o independenţă reală şi

să se bucure de o înaltă reputaţie profesională şi probitate civică. Pentru a fi numit membru al
Consiliului Concurenţei se cer studii superioare, înaltă competenţă profesională, o bună reputaţie
şi vechime de minimum 10 ani în activităţi din domeniile: economic, comercial, al preţurilor şi
concurenţei sau juridic.

(4)Preşedintele trebuie să fi îndeplinit o funcţie de conducere cu largi responsabilităţi, în care a

făcut dovada competenţei sale profesionale şi manageriale.

(5)Calitatea de membru al Consiliului Concurenţei este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte

activităţi profesionale sau de consultanţă, cu participarea, directă sau prin persoane interpuse, la
conducerea sau administrarea unor entităţi publice ori private sau cu deţinerea de funcţii ori de
demnităţi publice, cu excepţia activităţii didactice din învăţământul superior. Ei nu pot fi
desemnaţi experţi sau arbitri nici de părţi şi nici de instanţa judecătorească sau de către o altă
instituţie.

(6)Membrii Plenului Consiliului Concurenţei nu reprezintă autoritatea care i-a numit şi sunt
independenţi în luarea deciziilor.

(7)Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă nu pot face parte din
partide sau alte formaţiuni politice.

(8)Mandatul de membru al Plenului Consiliului Concurenţei încetează:

o a)la expirarea duratei;

o b)prin demisie;
o c)prin deces;
o d)prin imposibilitate definitivă de exercitare, constând într-o indisponibilitate mai lungă
de 60 de zile consecutive;
o e)la survenirea unei incompatibilităţi dintre cele prevăzute la alin. (5) şi (7), conform
prevederilor alin. (11);
o f)prin revocare, pentru încălcarea gravă a prezentei legi şi pentru condamnare penală, prin
hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, pentru săvârşirea unei infracţiuni.

(9)Membrii Plenului Consiliului Concurenţei sunt revocabili, în cazul prevăzut la alin. (8) lit. f),
de către autoritatea care i-a numit. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti penale ei
pot fi suspendaţi din funcţie de către aceeaşi autoritate.

(10)în caz de vacanţă a unui loc în Plenul Consiliului Concurenţei pentru una dintre situaţiile
prevăzute la alin. (8) lit. b)- f), se va proceda, conform prevederilor alin. (1), la desemnarea şi
numirea unui nou membru pentru durata rămasă din mandat, în funcţia devenită vacantă.

(1 l)Membrii Consiliului Concurenţei sunt obligaţi să notifice de îndată Consiliului survenirea

oricărei situaţii de incompatibilitate sau impediment dintre cele prevăzute la alin. (5) şi (7), ei
fiind de drept suspendaţi din funcţie din momentul survenirii acestei situaţii, iar dacă situaţia se
prelungeşte peste 10 zile consecutive, mandatul încetează şi se procedează conform prevederilor
alin. (9) şi (10).

Art. 18

(l)înainte de a începe să-şi exercite funcţia, fiecare membru al Consiliului Concurenţei este
obligat să depună în faţa Preşedintelui României, în prezenţa celorlalţi membri numiţi şi după
citirea decretului prezidenţial de numire în funcţie, următorul jurământ: "Jur să respect
Constituţia şi legile ţării, să apăr interesele României, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, să-mi îndeplinesc cu onoare, demnitate, loialitate, responsabilitate şi fără părtinire
atribuţiile ce-mi revin. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
(2)Preşedintele Consiliului Concurenţei prestează cel dintâi jurământul.

(3)în cazul neprestării jurământului în termen de 30 de zile de la data publicării în Monitorul

Oficial al României a decretului de numire, membrul numit este de drept demisionar, urmând a
se relua procedura desemnării şi numirii altei persoane pentru funcţia devenită vacantă.

(4)Actele efectuate de oricare dintre membrii Consiliului Concurenţei înainte de prestarea

jurământului sunt nule de drept.

Art. 19

(l)Mandatele membrilor Consiliului Concurenţei încep de la data depunerii jurământului de către

aceştia şi expiră la împlinirea termenelor prevăzute la art. 17 alin. (2), calculate de la această
dată.

(2)Dacă, până la expirarea mandatului în curs, preşedintele Consiliului Concurenţei desemnat

pentru mandatul următor nu va fi prestat jurământul cu respectarea dispoziţiilor art. 18, membrii
Consiliului Concurenţei în exerciţiu îşi vor continua activitatea până la depunerea jurământului
de către preşedintele Consiliului, desemnat pentru mandatul următor sub conducerea
preşedintelui anterior.

Art. 20

(l)Consiliul Concurenţei îşi desfăşoară activitatea, deliberează şi ia decizii în plen şi în comisii,

cu majoritatea voturilor membrilor.

(2)Fiecare comisie este formată din 2 consilieri de concurenţă în componenţa stabilită de

preşedintele Consiliului Concurenţei, pentru fiecare caz în parte, şi este condusă de către un
vicepreşedinte al Consiliului Concurenţei.

(3)Preşedintele Consiliului Concurenţei ordonă efectuarea de investigaţii şi desemnează

raportorul pentru fiecare investigaţie.

(4)în aplicarea prezentei legi, Consiliul Concurenţei examinează în plen:

o a)rapoartele de investigaţie, cu eventualele obiecţii formulate la acestea, şi decide asupra

măsurilor de luat;
o b)autorizarea concentrărilor economice;
o c)sesizarea instanţelor judecătoreşti în aplicarea prevederilor art. 7;
o d)punctele de vedere, recomandările şi avizele de formulat în aplicarea dispoziţiilor
prezentei legi;
o e)categoriile de înţelegeri, decizii luate de asociaţiile de agenţi economici şi practici
concertate propuse pentru exceptare;
o f)proiectele de reglementări propuse spre adoptare;
o g)raportul anual asupra situaţiei concurenţei;
o h) analiza încălcărilor prevederilor art. 9.
(5)în formaţiunile deliberative fiecare membru dispune de un vot; în caz de partaj egal al
voturilor, soluţia votată de preşedinte prevalează.

(6)Deciziile adoptate de Consiliul Concurenţei în plen conform prevederilor alin. (4) se

semnează de către preşedinte, în numele Consiliului Concurenţei; ele vor putea fi atacate în
termen de 30 de zile de la publicare sau, după caz, de la comunicare, în procedura de contencios
administrativ la Curtea de Apel Bucureşti; sentinţa va fi pronunţată fără drept de apel, împotriva
ei putând fi declarat recurs la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Art. 21

(l)Preşedintele Consiliului Concurenţei angajează patrimonial, prin semnătura sa, Consiliul

Concurenţei ca persoană juridică şi-1 reprezintă ca instituţie publică în faţa persoanelor fizice şi
juridice, a autorităţilor legislative, judiciare şi administrative, precum şi a altor instituţii
româneşti, străine şi internaţionale. El exercită prerogative disciplinare asupra întregului personal
al Consiliului Concurenţei.

(2)Ordinele şi deciziile Consiliului Concurenţei, prin care se dispun măsuri şi se aplică sancţiuni,
se semnează de către preşedinte, iar reglementările adoptate de Consiliul Concurenţei sunt puse
în aplicare, suspendate ori abrogate prin ordin al preşedintelui.

(3)în caz de absenţă ori de indisponibilitate a preşedintelui, reprezentarea legală a Consiliului

Concurenţei revine unuia dintre vicepreşedinţi, desemnat de preşedinte pentru durata absenţei
sau a indisponibilităţii.

(4)Preşedintele Consiliului Concurenţei poate delega puteri de reprezentare oricăruia dintre

vicepreşedinţi, consilierii de concurenţă, inspectorii de concurenţă sau altor persoane, mandatul
trebuind să menţioneze expres puterile delegate şi durata exercitării lor.

Art. 22

(l)în vederea exercitării atribuţiilor sale, Consiliul Concurenţei îşi elaborează şi îşi adoptă
regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură şi îşi constituie aparatul propriu, la nivel
central şi local.

(2)Nomenclatorul de funcţii al aparatului propriu, cuprinzând inspectori de concurenţă şi alte

categorii de personal, condiţiile de încadrare pe funcţii, de promovare în grad şi de stimulare,
precum şi atribuţiile fiecărei funcţii se stabilesc prin regulament adoptat de Consiliul
Concurenţei, cu respectarea reglementărilor privind funcţia publică şi funcţionarii publici şi a
reglementărilor privind salarizarea personalului contractual din sectorul bugetar.

(3)Funcţia publică de specialitate pentru Consiliul Concurenţei este cea de inspector de

concurenţă.
Art. 23

Funcţia de preşedinte al Consiliului Concurenţei este asimilată celei de ministru, cea de

vicepreşedinte celei de secretar de stat, iar cea de consilier de concurentă celei de subsecretar de
stat.

Art. 24

în organizarea Consiliului Concurenţei funcţionează un secretariat general, condus de un secretar

general, desemnat de către Consiliul Concurenţei. Atribuţiile secretarului general se stabilesc
prin regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură adoptat de Consiliul Concurenţei.

Art. 25

(l)Consiliul Concurenţei îşi întocmeşte proiectul de buget propriu, care se prevede distinct în
bugetul de stat.

(2)Pentru funcţionarea Consiliului Concurenţei şi a aparatului său teritorial, Guvernul şi, după
caz, organele administraţiei publice locale vor atribui Consiliului Concurenţei în administrare
imobilele necesare, respectiv terenurile şi dotările din domeniul public de interes naţional sau,
după caz, local, în termen de 60 de zile de la înregistrarea cererii Consiliului Concurenţei.

(3)Sumele reprezentând tarife, taxe şi amenzi sau alte sancţiuni aplicate de Consiliul Concurenţei
se fac venit la bugetul de stat, în condiţiile legii.

Art. 26

Consiliul Concurenţei are următoarele atribuţii:

o a)efectuează, la iniţiativa sa sau în urma unei plângeri, sesizări sau notificări,

investigaţiile privind aplicarea art. 5, 6, 12 şi 15;
o b)ia deciziile prevăzute de prezenta lege pentru cazurile de încălcare a dispoziţiilor art. 5,
6, 9, 12 şi 15, constatate în urma investigaţiilor efectuate de către inspectorii de
concurenţă, în baza prevederilor legii şi abilitării cu puteri de inspecţie prin ordin al
preşedintelui; o copie a acestui ordin va fi înmânată de inspectorii de concurenţă abilitaţi
agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici supuşi investigaţiei;
o c)certifică, la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi economici şi, atunci
când consideră necesar, în urma declanşării unei investigaţii, pe baza dovezilor
prezentate, că nu există temei pentru intervenţia sa în baza art. 5 alin. (1) sau a art. 6;
o d)ia decizii de acordare a dispenselor în cazurile de exceptări individuale de înţelegeri,
decizii luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, care se încadrează
în prevederile art. 5 alin. (2), precum şi decizii în cazurile de concentrări economice;
o e)ia decizii de retragere a beneficiului exceptării de la prevederile art. 5 alin. (1), stabilit
prin regulament al Consiliului Concurenţei pentru unele categorii de înţelegeri, decizii
luate de asociaţiile de agenţi economici sau practici concertate, atunci când constată că
acestea nu mai îndeplinesc prevederile art. 5 alin. (2);
 o f)asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii;
o g)efectuează, din proprie iniţiativă, investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei;
o h)sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol sau a altor cazuri,
asemenea celor prevăzute la art. 4 alin. (2) şi (3), şi propune acestuia adoptarea măsurilor
necesare pentru remedierea disfuncţionalităţilor constatate;
o i)sesizează instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente;
o j)urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a altor acte normative incidente în domeniul
de reglementare al prezentei legi;
o k)sesizează Guvernului cazurile de imixtiune a organelor administraţiei publice centrale
şi locale în aplicarea prezentei legi;
o l)emite aviz conform pentru proiectele de acte normative care pot avea impact
anticoncurenţial şi propune modificarea acelora care au un asemenea efect;
o m)face recomandări Guvernului şi organelor administraţiei publice locale pentru
adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi a concurenţei;
o n)propune Guvernului sau organelor administraţiei publice locale luarea de măsuri
disciplinare împotriva personalului din subordinea acestora, în cazul în care acesta nu
respectă dispoziţiile obligatorii ale Consiliului Concurenţei;
o o)realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind domeniul său de activitate şi furnizează
Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate informaţii privind
această activitate;
o p)reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de experienţă în relaţiile
cu organizaţiile şi instituţiile internaţionale de profil şi cooperează cu autorităţile de
concurenţă străine şi comunitare;
o r)stabileşte şi aprobă misiunea, strategia generală şi programele de activitate ale
autorităţii de concurenţă; s)ia orice alte decizii în îndeplinirea atribuţiilor ce decurg din
prezenta lege.

Art. 27

(l)Consiliul Concurenţei adoptă regulamente şi instrucţiuni, emite ordine, ia decizii şi

formulează avize, face recomandări şi elaborează rapoarte în aplicarea prevederilor prezentei
legi.

(2)Consiliul Concurenţei adoptă regulamente, în special cele care privesc:

o a)organizarea, funcţionarea şi procedura;

o b)autorizarea concentrărilor economice;
o c)exceptarea unor categorii de înţelegeri, decizii ale asociaţiilor agenţilor economici sau
practici concertate;
o d)regimul dispenselor; '
o e)constatarea şi aplicarea sancţiunilor prevăzute de prezenta lege;
o f)tarifele pentru notificări, solicitări de dispense, de acces la documentaţie şi eliberare de
copii sau extrase;
o g)inspectorii de concurenţă; h)regimul disciplinar al personalului.

(3)Consiliul Concurenţei adoptă instrucţiuni, în special cele care privesc:

 o a)notificările de concentrări economice;
o b)solicitările de dispense şi prorogarea de dispense;
o c)calcularea cifrei de afaceri şi a plafoanelor valorice prevăzute de prezenta lege;
o d)definirea pieţei relevante în scopul stabilirii părţii substanţiale de piaţă;
o e)plata taxelor şi a tarifelor stabilite prin prezenta lege şi prin regulamente.

(4)Consiliul Concurenţei emite ordine prin care stabileşte plafoanele valorice revizuibile
periodic, prevăzute de prezenta lege, pune în aplicare, suspendă sau abrogă propriile
reglementări adoptate, dispune efectuarea de investigaţii, ordonă inspecţii şi măsurile de luat în
privinţa agenţilor economici.

(5)Deciziile sunt acte individuale de administrare, gestiune şi disciplină internă, de aplicare de

sancţiuni, de autorizare, de acordare şi de prorogare de dispense.

(6)Avizele sunt formulate, recomandările şi propunerile sunt făcute, punctele de vedere sunt
formulate, rapoartele sunt elaborate şi comunicate, după caz publicate, conform dispoziţiilor
prezentei legi.

Art. 28

(l)Proiectele de regulamente şi instrucţiuni, precum şi modificările acestora necesită avizul

Consiliului Legislativ, după care sunt adoptate în Plenul Consiliului Concurenţei şi puse în
aplicare prin ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei.

(2)Reglementările Consiliului Concurenţei pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de

Apel Bucureşti, în termen de 30 de zile de la comunicare, respectiv publicarea actului atacat.

Art. 29

Consiliul Concurenţei va comunica punctul său de vedere asupra oricărui aspect în domeniul
politicii concurenţiale, la cererea:

o a)Preşedinţiei României;
o b)comisiilor parlamentare, senatorilor şi deputaţilor;
o c)organelor administraţiei publice centrale şi locale;
o d)organizaţiilor profesionale, patronale şi sindicale interesate, incluzând printre acestea şi
Camera de Comerţ şi Industrie a României;
o e)organizaţiilor pentru protecţia consumatorilor;
o f)instanţelor judecătoreşti şi parchetelor.

Art. 30

(l)Cu privire la politica de privatizare, respectiv politicile de ramură sau sectoriale, Consiliul
Concurenţei va consulta ministerele de resort şi alte organe ale administraţiei publice centrale
sau locale, precum şi organizaţiile patronale în cauză.
(2)0rganele şi organizaţiile prevăzute la alin. (1) vor trimite Consiliului Concurenţei punctul lor
de vedere în termen de 30 de zile de la solicitare. Acest punct de vedere va fi ataşat la raportul
asupra cazului analizat.

(3)In îndeplinirea atribuţiilor sale Consiliul Concurenţei se va consulta cu organele administraţiei

publice centrale sau locale şi va solicita informaţii şi asistenţă din partea acestora.

(4)Consiliul Concurenţei, ca autoritate naţională în domeniul concurenţei, va fi responsabil de

relaţia cu instituţiile Comunităţii Europene, în conformitate cu prevederile incidente din legislaţia
comunitară.

Art. 31

(l)Consiliul Concurenţei întocmeşte anual un raport privind activitatea sa şi modul în care

agenţii economici şi autorităţile publice respectă regulile concurenţei, potrivit prezentei legi.

(2)Raportul se adoptă în Plenul Consiliului Concurenţei şi se dă publicităţii.

Art. 32

(l)Prin prezenta lege se instituie următoarea taxă: taxa de autorizare a concentrărilor economice,
care se plăteşte în cazul emiterii unei decizii de autorizare conform art. 46 alin. (1) lit. b) şi alin.
(2) lit. b) şi c).

(2)Taxa de autorizare a concentrării economice se stabileşte la o cotă de 0,1% din cifra de afaceri
cumulată a agenţilor economici implicaţi în concentrarea economică autorizată şi se calculează
pe baza cifrei de afaceri pentru exerciţiul financiar precedent deciziei de autorizare a concentrării
economice, determinată conform reglementărilor Consiliului Concurenţei.

(3)Sumele provenind din plata taxei prevăzute la alin. (1) se varsă la bugetul de stat în termen şi
conform procedurilor stabilite de reglementările fiscale.

CAPITOLUL V: Procedura de examinare preliminară, de investigare şi de luare a deciziilor

Art. 33

(l)Descoperirea şi investigarea încălcărilor prevederilor prezentei legi incumbă Consiliului

Concurenţei care acţionează prin inspectorii de concurenţă.

(2)In cazul infracţiunii prevăzute la art. 60 alin. (1) din prezenta lege, personalul desemnat în
condiţiile alin. (1) va putea efectua numai actele stabilite prin art. 214 din Codul de procedură
penală.
Art. 34

Consiliul Concurenţei dispune efectuarea de investigaţii, potrivit atribuţiilor sale, în condiţiile

art. 40:

o a)din oficiu;
o b)la plângerea unei persoane fizice sau juridice afectate în mod real şi direct prin
încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1), art. 6, 12 şi 15;
o c)la cererea agenţilor economici sau a asociaţiilor de agenţi economici interesaţi, conform
prevederilor art. 5 alin. (2) sau ale art. 13 alin. (2);
o d)la cererea oricăreia dintre autorităţile, instituţiile, organizaţiile sau a oricăruia dintre
organele menţionate la art. 29 lit. a)-f).

Art. 35

In realizarea investigaţiilor, precum şi a atribuţiilor conferite în baza prezentei legi, inspectorii de

concurenţă pot solicita agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici informaţiile şi
documentele care le sunt necesare, menţionând baza legală şi scopul solicitării, şi pot stabili
termene până la care aceste informaţii şi documente să le fie furnizate, sub sancţiunea prevăzută
în prezenta lege.

Art. 36

(l)Pentru investigarea încălcării prevederilor prezentei legi, inspectorii de concurenţă sunt

abilitaţi cu puteri de inspecţie, cu excepţia debutanţilor, şi au următoarele puteri de inspecţie:

o a)să intre în spaţiile, terenurile sau mijloacele de transport pe care agenţii economici ori
asociaţiile de agenţi economici le deţin legal;
o b)să examineze orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau alte
evidenţe legate de activitatea agenţilor economici sau asociaţiilor de agenţi economici,
indiferent de locul în care sunt depozitate;
o c)să ia declaraţii reprezentanţilor şi angajaţilor agentului economic sau asociaţiei de
agenţi economici referitoare la fapte sau documente considerate relevante;
o d)să ridice sau să obţină în orice formă copii ori extrase din orice documente, registre,
acte financiar-contabile şi comerciale sau din alte evidenţe legate de activitatea agentului
economic sau asociaţiei de agenţi economici;
o e)să sigileze orice amplasament destinat activităţilor agentului economic sau asociaţiei de
agenţi economici şi orice documente, registre, acte financiar-contabile şi comerciale sau
alte evidenţe legate de activitatea agentului economic sau asociaţiei de agenţi economici,
pe durata şi în măsura necesară inspecţiei.

(2)Inspectorii de concurenţă cu puteri de inspecţie, prevăzuţi la alin. (1), vor proceda la actele
prevăzute la alin. (1) numai dacă există indicii că pot fi găsite documente sau pot fi obţinute
informaţii considerate necesare pentru îndeplinirea misiunii lor, iar rezultatul acestora va fi
consemnat într-un proces-verbal de constatare şi inventariere.
(3)Inspectorii de concurenţă cu puteri de inspecţie pot face inspecţii inopinate şi pot solicita orice
fel de informaţii sau justificări legate de îndeplinirea misiunii, atât la faţa locului, cât şi la
convocare la sediul Consiliului Concurenţei.

(4)Exercitarea puterilor de inspecţie se face în conformitate cu regulamentul privind organizarea,

funcţionarea şi procedura Consiliului Concurenţei.

Art. 37

în baza autorizării judiciare date prin încheiere, conform art. 38, inspectorul de concurenţă poate
efectua inspecţii în orice alte spaţii, inclusiv domiciliul, terenuri sau mijloace de transport
aparţinând conducătorilor, administratorilor, directorilor şi altor angajaţi ai agenţilor economici
sau asociaţiilor de agenţi economici supuşi investigaţiei.

Art. 38

(l)Inspectorii de concurenţă pot proceda la inspecţii, în conformitate cu prevederile art. 37, doar
în baza unui ordin emis de către preşedintele Consiliului Concurenţei şi cu autorizarea judiciară
dată prin încheiere de către preşedintele tribunalului în a cărui circumscripţie sunt situate locurile
de controlat sau de către un judecător delegat de acesta. Când aceste locuri sunt situate în
circumscripţiile unor tribunale diferite şi acţiunea trebuie desfăşurată simultan în fiecare dintre
ele, oricare dintre preşedinţii tribunalelor competente poate emite o încheiere unică.

(2)Cererea de autorizare trebuie să cuprindă toate informaţiile de natură a justifica inspecţia, iar
judecătorul sesizat este ţinut să verifice dacă cererea este întemeiată.

(3)Inspecţia şi actele pe care le cuprinde se efectuează sub autoritatea şi sub controlul

judecătorului care Ie-a autorizat.

(4)Judecătorul poate inspecta locurile supuse intervenţiei, putând decide în orice moment
suspendarea sau încetarea inspecţiei.

(5)Oricare ar fi împrejurările, inspecţia nu poate începe înainte de ora 8,00 sau după ora 18,00 şi
trebuie efectuată în prezenţa ocupantului locului sau a reprezentantului său; numai inspectorii de
concurenţă, ocupantul locului sau reprezentantul său pot lua cunoştinţă de piese şi documente
înaintea ridicării acestora.

(6)Inventarele şi punerile de sigilii se fac conform dispoziţiilor Codului de procedură penală;

originalele procesului-verbal şi ale inventarului sunt transmise judecătorului care a ordonat
inspecţia, iar piesele şi documentele care nu mai sunt utile stabilirii adevărului vor fi restituite
ocupantului locului.

(7)încheierea menţionată la alin. (1) poate fi atacată cu recurs la curtea de apel; recursul nu este
suspensiv de executare.
(8)Consiliul Concurenţei este informat de îndată despre începerea inspecţiei şi despre
operaţiunile efectuate.

Art. 39

(l)Organele administraţiei publice centrale şi locale, precum şi orice ale instituţii şi autorităţi
publice sunt obligate să permită inspectorilor de concurenţă accesul la documentele, datele şi
informaţiile deţinute de acestea, potrivit puterilor de inspecţie stabilite de preşedintele
Consiliului Concurenţei, fără a se putea opune caracterul de secret de stat sau secret de serviciu
al unor asemenea documente, date şi informaţii.

(2)Inspectorii de concurenţă, primind acces la documentele, datele şi informaţiile menţionate la

alin. (1), sunt ţinuţi la respectarea strictă a caracterului de secret de stat sau secret de serviciu
atribuit legal respectivelor documente, date şi informaţii.

Art. 40

(l)La primirea unei cereri sau plângeri denunţând, respectiv acuzând o practică
anticoncurenţială, Consiliul Concurenţei examinează dacă aceasta prezintă suficient temei de
fapt şi de drept pentru a justifica dispunerea pornirii unei investigaţii.

(2)Dacă cererea sau plângerea nu prezintă suficiente temeiuri pentru a justifica pornirea unei
investigaţii, Consiliul Concurenţei o respinge, comunicând decizia, în scris, autorului, cu
precizarea motivelor, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii sau a plângerii. Decizia de
respingere va fi precedată de ascultarea argumentelor reclamantului în faţa comisiei Consiliului
Concurenţei care coordonează compartimentul de specialitate implicat.

(3)In cazul în care cererea sau plângerea înaintată nu cade sub incidenţa prezentei legi, Consiliul
Concurenţei va răspunde, în scris, în termenele prevăzute prin legi speciale.

Art. 41

(l)De câte ori dispune pornirea unei investigaţii, preşedintele Consiliului Concurenţei
desemnează un raportor, responsabil pentru întocmirea raportului asupra investigaţiei,
comunicarea lui părţilor în cauză, primirea observaţiilor şi prezentarea raportului în Plenul
Consiliului Concurenţei, dacă este cazul.

(2)Raportorul desemnat instrumentează toate actele procedurii de investigaţie, propunând

Consiliului Concurenţei dispunerea măsurilor care sunt de competenţa acestuia.

Art. 42

Atunci când, în urma declanşării unei investigaţii, se constată că aceasta nu a condus la

descoperirea unor dovezi suficiente privind încălcarea legii, care să justifice impunerea de
măsuri sau sancţiuni de către Consiliul Concurenţei, acesta, prin ordin al preşedintelui, va putea
închide investigaţia şi va informa de îndată părţile implicate. Cu excepţia situaţiei în care
investigaţia s-a declanşat ca urmare a unei plângeri, închiderea unei investigaţii nu necesită
audierea în Plenul Consiliului Concurenţei.

Art. 43

(l)Cu excepţia situaţiei prevăzute la art. 42, orice procedură de investigaţie necesită audierea
agenţilor economici participanţi la înţelegerea, decizia luată de asociaţii de agenţi economici,
practica concertată, abuzul de poziţie dominantă sau la concentrarea economică, obiect al
investigaţiei. Audierea este dispusă de preşedintele Consiliului Concurenţei.

(2)Preşedintele Consiliului Concurenţei poate desemna experţi şi poate admite audierea autorului
plângerii sau al reclamaţiei, la cererea acestuia, precum şi a oricărei persoane fizice sau juridice
care declară că deţine date şi informaţii relevante pentru stabilirea adevărului în cauza
investigată.

(3)Neprezentarea sau renunţarea la audiere, precum şi refuzul oricărei depoziţii sau declaraţii nu
constituie impedimente pentru continuarea procedurii de investigaţie.

Art. 44

(l)Cu minimum 30 de zile înainte de data fixată pentru audiere, o copie a raportului va fi
transmisă, spre luare la cunoştinţă, persoanelor a căror audiere a fost dispusă conform art. 43
alin. (1). Persoanelor a căror audiere a fost admisă conform art. 43 alin. (2) li se va trimite copia
raportului numai la cerere şi dacă preşedintele Consiliului Concurenţei apreciază că este util în
interesul investigaţiei.

(2)Preşedintele Consiliului Concurenţei poate permite părţilor în cauză consultarea dosarului la

secretariatul Consiliului Concurenţei şi obţinerea, contra cost, de copii şi extrase ale actelor
procedurii de investigaţie.

(3)Documentele, datele şi informaţiile din dosarul cauzei, care prezintă caracter de secret de stat
ori sunt confidenţiale, nu sunt accesibile pentru consultare ori obţinere de copii sau extrase decât
prin decizie a preşedintelui Consiliului Concurenţei.

(4)In cazul unei proceduri de investigaţie, având ca obiect o concentrare economică, dispoziţiile
prezentului articol referitoare la consultarea dosarului sunt aplicabile asociaţilor şi directorilor
executivi ai entităţilor participante la concentrare, în măsura în care ei justifică în cauză un
interes legitim.

Art. 45

După audierile dispuse şi, dacă este cazul, admise şi după examinarea observaţiilor părţilor
asupra raportului de investigaţie, Consiliul Concurenţei poate decide, după cum urmează: a)în
cazul unei investigaţii, dispusă din oficiu sau la sesizare, privind încălcarea prevederilor art. 5
alin. (1) sau ale art. 6, după caz, să ordone încetarea practicilor anticoncurenţiale constatate, să
formuleze recomandări, să impună părţilor condiţii speciale şi alte obligaţii, să aplice agenţilor
economici amenzi în condiţiile prevăzute la cap. VI; b)în cazul unei cereri, conform prevederilor
art. 5 alin. (3), să emită o decizie motivată de acordare sau de refuz de exceptare individuală prin
dispensă pentru înţelegerea, decizia luată de asociaţii de agenţi economici ori practica concertată
în cauză.

Art. 46

(l)în termen de 30 de zile de la primirea notificării unei operaţiuni de concentrare economică,

Consiliul Concurenţei:

o a)va emite o decizie de neintervenţie, când va ajunge la concluzia că operaţiunea de

concentrare economică notificată nu cade sub incidenţa prezentei legi;
o b)va emite o decizie de neobiecţiune, când va constata că, deşi operaţiunea de
concentrare economică notificată cade sub incidenţa prezentei legi, nu există îndoieli
serioase privind compatibilitatea cu un mediu concurenţial normal;
o c)va decide deschiderea unei investigaţii, când va constata că operaţiunea de concentrare
economică notificată cade sub incidenţa prezentei legi şi prezintă îndoieli serioase privind
compatibilitatea cu un mediu concurenţial normal.

(2)ln termen de maximum 5 luni de la primirea notificării de concentrare economică pentru care
Consiliul Concurenţei a decis deschiderea unei investigaţii datorită îndoielilor privind
compatibilitatea sa cu un mediu concurenţial normal, Consiliul Concurenţei: a)va emite o decizie
de refuz, dacă prin operaţiunea de concentrare economică se creează sau se consolidează o
poziţie dominantă în sensul art. 12; b)va emite o decizie de autorizare, dacă prin operaţiunea de
concentrare economică nu se creează şi nici nu se consolidează o poziţie dominantă în sensul art.
12; c)va emite o decizie prin care stabileşte obligaţiile şi/sau condiţiile ce trebuie îndeplinite
pentru autorizarea operaţiunii de concentrare economică, dacă se constată că aceasta, cu
modificările respective, ar putea fi compatibilă cu un mediu concurenţial normal.

(3)ln cazul în care Consiliul Concurenţei nu ia o decizie în termenele fixate la alin. (1) şi (2),
operaţiunea de concentrare economică notificată poate avea loc.

(4)în situaţia în care notificarea unei operaţiuni de concentrare economică necesită completări,
termenele prevăzute la alin. (1) şi (2) încep să curgă de la data la care părţile au furnizat
Consiliului Concurenţei informaţiile solicitate în vederea completării notificării. (5)Consiliul
Concurenţei poate stabili, prin regulament, o procedură simplificată pentru analiza anumitor
operaţiuni de concentrare economică.

Art. 47

(l)lnainte de emiterea unei decizii conform art. 45 şi 46, Consiliul Concurenţei poate impune -
printr-o decizie privind măsuri interimare - agenţilor economici implicaţi luarea oricărei măsuri
pe care o consideră necesară în scopul restabilirii mediului concurenţial şi repunerii părţilor în
situaţia anterioară.
(2)Măsurile de suspendare sau de interdicţie a practicilor anticoncurenţiale constatate, precum şi
dispoziţiile obligatorii date agenţilor economici de a reveni la situaţia anterioară vor fi dispuse de
Consiliul Concurenţei, în aplicarea prevederilor art. 45 şi 46, numai la constatarea unor fapte
manifest ilicite, constitutive de practici anticoncurenţiale prohibite expres de prezenta lege şi
care trebuie eliminate fără întârziere, pentru a preveni sau a opri producerea unui prejudiciu grav
şi cert.

(3)Măsurile prevăzute la alin. (1) şi (2) trebuie să fie strict limitate, atât în durată, cât şi în
obiectul lor, la ceea ce este necesar pentru a corija afectarea liberei concurenţe.

(4)Deciziile luate de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor alin. (1) şi ale art. 45 şi 46
vor fi comunicate de îndată părţilor; ele pot fi atacate în contencios administrativ la Curtea de
Apel Bucureşti în termen de 30 de zile de la comunicare. Instanţa poate ordona, la cerere,
suspendarea executării deciziei atacate.

Art. 48

(l)Decizia luată de Consiliul Concurenţei în aplicarea prevederilor art. 46 cu privire la o

operaţiune de concentrare economică în care este implicată o regie autonomă va fi notificată şi
ministrului de resort.

(2)în termen de 30 de zile de la notificarea deciziei conform alin. (1), Guvernul, la propunerea
ministrului de resort, poate lua, pe răspunderea sa, o decizie diferită de cea a Consiliului
Concurenţei pentru raţiuni de interes public general. Decizia este executorie şi va fi publicată
împreună cu decizia Consiliului Concurenţei în Monitorul Oficial al României, Partea I.

CAPITOLUL VI: Sancţiuni

Art. 49

Sunt nule de drept, fie ele exprese ori tacite, publice sau oculte, orice angajamente, convenţii sau
clauze contractuale raportându-se la o practică anticoncurenţială prohibită prin art. 5 şi 6 din
prezenta lege.

Art. 50

Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de până la 1% din cifra de afaceri totală din
anul financiar anterior sancţionării următoarele fapte:

o a)omisiunea notificării unei concentrări economice cerute de art. 15;

o b)furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete prin solicitarea făcută conform
prevederilor art. 5 alin. (3) ori prin notificarea făcută conform prevederilor art. 15;
o c)furnizarea de informaţii inexacte sau incomplete ori de documente incomplete sau
nefurnizarea informaţiilor şi documentelor solicitate conform prevederilor art. 35;
o d)furnizarea de informaţii, documente, înregistrări şi evidenţe într-o formă incompletă în
timpul inspecţiilor desfăşurate conform prevederilor art. 36;
 o e)refuzul de a se supune unei inspecţii desfăşurate conform prevederilor art. 36 şi 37.

Art. 51

(l)Constituie contravenţii şi se sancţionează cu amendă de până la 10% din cifra de afaceri totală
realizată în anul financiar anterior sancţiunii următoarele fapte:

o a)încălcarea prevederilor art. 5 alin. (1), ale art. 6 sau ale art. 12;
o b)punerea în practică a unei operaţiuni de concentrare economică cu încălcarea
prevederilor art. 15 alin. (4) şi (5);
o c)începerea unei acţiuni de concentrare economică declarată incompatibilă cu prevederile
prezentei legi printr-o decizie a Consiliului Concurenţei, luată conform prevederilor art.
46 alin. (2) lit. a);
o d)neîndeplinirea unei obligaţii sau a unei condiţii impuse printr-o decizie luată în
conformitate cu prevederile prezentei legi.

(2)Prin excepţie de la prevederile alin. (1), Consiliul Concurenţei va stabili, prin instrucţiuni,
condiţiile şi criteriile de aplicare a unei politici de clemenţă, care poate merge până la absolvire
de răspundere pecuniară.

Art. 52

Individualizarea sancţiunii în cazul săvârşirii vreuneia dintre contravenţiile prevăzute la art. 50 şi

51 se face ţinând seama de gravitatea şi durata faptei şi a consecinţelor sale asupra concurenţei.
Sancţiunile vor fi gradate pe tranşe, prin instrucţiuni adoptate de către Consiliul Concurenţei.

Art. 53

Dacă în termen de 45 de zile de la notificarea deciziei luate de Consiliul Concurenţei, în

conformitate cu prevederile prezentei legi, agentul economic în cauză nu se conformează
măsurilor dispuse de acesta, Consiliul Concurenţei îi poate aplica amenda maximă prevăzută la
art. 51 ori poate cere instanţei judecătoreşti competente dispunerea uneia dintre măsurile stabilite
la art. 7 alin. (1).

Art. 54

Consiliul Concurenţei poate obliga, prin decizie, agenţii economici sau asociaţiile de agenţi
economici la plata unor amenzi cominatorii, în sumă de până la 5% din cifra de afaceri zilnică
medie din anul financiar anterior sancţionării, pentru fiecare zi de întârziere, calculată de la data
stabilită prin decizie, pentru a-i determina:

o a)să respecte prevederile art. 5 alin. (1), ale art. 6 şi ale art. 12;
o b)să aplice măsurile enunţate printr-o decizie luată conform prevederilor art. 45 lit. a) şi
b), ale art. 46 alin. (2) lit. c) şi ale art. 47 alin. (1) şi (2);
o c)să furnizeze în mod complet şi corect informaţiile şi documentele care le-au fost cerute
conform prevederilor art. 35;
 o d)să se supună inspecţiei prevăzute la art. 36-38.

Art. 55

(l)Contravenţiile prevăzute în prezenta lege se constată şi se sancţionează de către Consiliul

Concurenţei în plen, comisii sau prin inspectorii de concurenţă.

(2)Sancţiunile pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 lit. b)-e) şi la art. 51 alin. (1) lit. d) se
aplică de către inspectorii de concurenţă.

(3)Sancţiunile pentru contravenţiile prevăzute la art. 50 lit. a) şi la art. 51 alin. (1) lit. c) şi d),
precum şi amenzile cominatorii prevăzute la art. 54 se aplică de către comisiile Consiliului
Concurenţei prin decizii.

(4)Sancţiunile pentru contravenţiile prevăzute la art. 51 alin. (1) lit. a) şi b) se aplică de către
Plenul Consiliului Concurenţei prin aceeaşi decizie prin care s-a constatat săvârşirea respectivei
contravenţii. Instanţa competentă este cea prevăzută la art. 47 alin. (4).

(5)Deciziile luate în condiţiile alin. (3) şi (4) pot fi atacate la Curtea de Apel Bucureşti, Secţia
contencios administrativ, în termen de 30 de zile de la comunicare.

(6)în baza deciziei Consiliului Concurenţei profiturile sau, după caz, veniturile suplimentare
realizate de agenţii economici ca urmare a săvârşirii contravenţiilor prevăzute şi sancţionate de
prezenta lege vor fi confiscate şi vărsate la bugetul de stat.

Art. 56

Contravenţiilor prevăzute la art. 50 lit. b)-e) şi la art. 51 alin. (1) lit. d) li se aplică prevederile
Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu
modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, cu
excepţia art. 28 şi 29.

Art. 57

(l)Deciziile emise conform art. 45, 46, 54 şi 55 vor fi comunicate părţilor în cauză de către
Consiliul Concurenţei şi vor fi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, pe cheltuiala
contravenientului sau a solicitantului, după caz, ori pe pagina de Internet a Consiliului
Concurenţei.

(2)La publicarea deciziilor se va ţine seama de interesele legitime ale agenţilor economici în
cauză, astfel încât secretul profesional să nu fie divulgat.

Art. 58

(l)Dreptul Consiliului Concurenţei de a aplica sancţiuni contravenţionale pentru încălcările

prevederilor prezentei legi se prescrie după cum urmează:
 o a)în termen de 3 ani, în cazul încălcării prevederilor art. 50 lit. c), d) şi e);
o b)în termen de 5 ani, în cazul tuturor celorlalte încălcări ale prevederilor prezentei legi.

(2)Prescripţia dreptului la acţiune al Consiliului Concurenţei începe să curgă de la data încetării

practicii anticoncurenţiale. în cazul încălcărilor legii, ce au caracter de continuitate sau de
repetabilitate, prescripţia începe să curgă de la data încetării ultimului act sau fapt
anticoncurenţial în cauză.

Art. 59

(l)Orice acţiune întreprinsă de către Consiliul Concurenţei în scopul unei examinări preliminare
sau în scopul declanşării unei investigaţii în legătură cu o anumită încălcare a legii va întrerupe
cursul termenelor de prescripţie prevăzute la art. 58. întreruperea termenului de prescripţie va
avea efect de la data comunicării acţiunii întreprinse de către Consiliul Concurenţei, făcută către
cel puţin un agent economic sau o asociaţie de agenţi economici care a participat la săvârşirea
încălcării legii.

(2)Acţiunile ce pot fi întreprinse de către Consiliul Concurenţei şi care întrerup cursul termenului
de prescripţie includ, în principal, următoarele:

o a)solicitări de informaţii, în scris;

o b)ordin al preşedintelui Consiliului Concurenţei de declanşare a unei investigaţii;
o c)începerea procedurilor legale.

(3)întreruperea termenului de prescripţie îşi produce efectele faţă de toţi agenţii economici sau
asociaţiile de agenţi economici care au participat la săvârşirea încălcării legii.

(4)în cazul întreruperii termenului de prescripţie, un nou termen, cu o durată similară, începe să
curgă de la data la care Consiliul Concurenţei a întreprins una dintre acţiunile menţionate la alin.
(2). Termenul de prescripţie va expira cel mai târziu în ziua în care se împlineşte perioada egală
cu dublul termenului de prescripţie, aplicabil pentru săvârşirea încălcării în cauză, în situaţia în
care Consiliul Concurenţei nu a impus nici una dintre sancţiunile prevăzute de prezenta lege.

Art. 60

(l)Participarea cu intenţie frauduloasă şi în mod determinant a unei persoane fizice la

conceperea, organizarea sau realizarea practicilor interzise de art. 5 alin. (1) şi de art. 6 şi care nu
sunt exceptate conform prevederilor art. 5 alin. (2) sau ale art. 8 constituie infracţiune şi se
pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 4 ani sau cu amendă.

(2)Acţiunea penală se pune în mişcare la sesizarea Consiliului Concurenţei.

(3)Instanţa judecătorească poate dispune publicarea, în presă, pe cheltuiala celui vinovat, a

hotărârii definitive.

Art. 61
Independent de sancţiunile aplicate în conformitate cu prevederile prezentei legi, dreptul la
acţiune al persoanelor fizice şi/sau juridice pentru repararea integrală a prejudiciului cauzat lor
printr-o practică anticoncurenţială prohibită de prezenta lege rămâne rezervat.

Art. 62

Orice persoană care utilizează sau divulgă, în alte scopuri decât cele prevăzute de prezenta lege,
documente sau informaţii cu caracter de secret profesional, primite sau de care a luat cunoştinţă
în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, răspunde potrivit legii penale,
putând fi obligată şi la repararea prejudiciului cauzat.

CAPITOLUL VII: Dispoziţii comune şi finale

Art. 63

în cazul în care încadrarea juridică făcută printr-o notificare de agenţii economici implicaţi nu
este corectă, Consiliul Concurenţei poate schimba această încadrare.

Art. 64

(l)Cifra de afaceri vizată în art. 8 şi 14 este suma veniturilor realizate din vânzările de produse
şi/sau din prestările de servicii realizate de agentul economic în cursul ultimului exerciţiu
financiar, din care se scad sumele datorate cu titlu de obligaţii fiscale şi valoarea contabilizată a
exporturilor efectuate direct sau prin mandatar.

(2)Când o operaţiune de concentrare economică are loc în modalitatea prevăzută la art. 10 alin.
(2) lit. b), prin cumpărare de elemente de activ, din cifra de afaceri stabilită conform alin. (1) va
fi luată în considerare numai suma aferentă activelor constituind obiect al tranzacţiei.

(3)Dacă, în cursul unei perioade de 2 ani, două sau mai multe tranzacţii de felul celor menţionate
la alin. (2) au loc între aceleaşi persoane fizice şi/sau juridice, ele sunt considerate ca o singură
operaţiune de concentrare economică, realizată la data ultimei tranzacţii.

Art. 65

Cifra de afaceri este înlocuită: a)pentru societăţi bancare, instituţii de credit sau financiare şi
societăţi financiare, prin a zecea parte din valoarea bilanţului lor; b)pentru societăţile de
asigurări, prin valoarea primelor brute emise, care vor include toate sumele primite sau de primit
conform contractelor de asigurări încheiate de ele sau în contul lor, inclusiv primele cedate
reasiguratorilor, după deducerea impozitelor şi a taxelor identificate de către Consiliul
Concurenţei prin instrucţiuni.

Art. 66

în scopul aplicării prevederilor art. 8 şi 14, dar fără a contraveni prevederilor alin. (2) şi (3) ale
art. 64, dacă vreuna dintre societăţile comerciale avute în vedere la aplicarea prevederilor art. 8
sau ale art. 14 face parte dintr-un grup de societăţi comerciale, pentru cifra sa de afaceri se va lua
în considerare cifra de afaceri cumulată a respectivului grup, conform bilanţului consolidat al
acestuia.

Art. 67

Plafoanele valorice stabilite, conform dispoziţiilor prezentei legi, prin raportare la cifra de afaceri
vor fi actualizate periodic prin decizie a plenului şi puse în aplicare prin ordin al preşedintelui
Consiliului Concurenţei, ţinându-se seama de evoluţia pieţelor.

_****_ NOTĂ: *) Republicată în temeiul art. III din Legea nr. 538/2004 privind modificarea şi
completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 1.130 din 30 noiembrie 2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 21/1996 a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 88 din 30 aprilie 1996 şi a mai fost
modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003 pentru modificarea şi
completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 875 din 10 decembrie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 184/2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 24 mai 2004. *) Conform art. 1
din Ordinul preşedintelui Consiliului Concurenţei nr. 519/2004, publicat în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 1.271 din 29 decembrie 2004, "Plafonul valoric raportat la cifra de
afaceri, prevăzut de art. 8 alin. (1) din Legea concurenţei nr. 21/1996, cu modificările şi
completările ulterioare, se majorează de la 20 miliarde lei la 30 miliarde lei".

Reproducem mai jos art. II*) - VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003 pentru
modificarea şi completarea Legii concurenţei nr. 21/1996, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 184/2004 şi modificată prin Legea nr. 538/2004, articole care nu au fost cuprinse
în forma republicabilă a Legii nr. 21/1996: " -

o Art. II
o (l)Indemnizaţiile prevăzute în anexa nr. VH/2b la Legea nr. 154/1998 privind
sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor
pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, cu modificările şi
completările ulterioare, la nr. crt. 34, 35 şi 36 se înlocuiesc cu indemnizaţiile
prevăzute la nr. crt. 16, 17 şi 18 din aceeaşi anexă. *) în urma intervenţiilor
legislative suferite de art. II din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 121/2003
prin Legea nr. 184/2004 şi prin Legea nr. 538/2004, alineatele acestui articol au
fost renumerotate. Astfel, alineatul (3) a fost abrogat prin Legea nr. 184/2004,
alin. (21)-(24), introduse prin Legea nr. 184/2004, au devenit alin. (3)-(6), iar alin.
(2) a fost modificat prin Legea nr. 538/2004.
o (2)Salariile de bază ale inspectorilor de concurenţă şi al secretarului general din
cadrul Consiliului Concurenţei se stabilesc prin asimilare cu indemnizaţiile
prevăzute de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 177/2002 privind salarizarea
şi alte drepturi ale magistraţilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 347/2003, astfel: de la anexa nr. 1 cap. A, nr. crt. 11 - pentru inspectorul de
concurenţă superior, nr. crt. 18 - pentru inspectorul de concurenţă principal, nr.
crt. 23 - pentru inspectorul de concurenţă asistent şi nr. crt. 32 - pentru inspectorul
 de concurenţă debutant şi de la anexa nr. 1 cap. B, nr. crt. 1 - pentru secretarul
general.
o (3)Personalul de specialitate din cadrul Consiliului Concurenţei beneficiază în
mod corespunzător de prevederile art. 30 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 177/2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 347/2003.
o (4)Personalul Consiliului Concurenţei beneficiază de spor de confidenţialitate de
până la 15% din salariul de bază. Categoriile de personal, cuantumul sporului şi
condiţiile de acordare se stabilesc prin ordin al preşedintelui Consiliului
Concurenţei, cu încadrarea în cheltuielile de personal aprobate instituţiei.
o (5)Prin derogare de la prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 154/1998,
prevederile alin. (3) şi (4) se aplică în mod corespunzător şi membrilor Plenului
Consiliului Concurenţei.
o (6)Membrii Plenului Consiliului Concurenţei şi inspectorii de concurenţă
beneficiază şi de drepturile stabilite prin alte acte normative aplicabile
personalului din sectorul bugetar.
o (7)Personalul din cadrul Oficiului Concurenţei care este preluat de către Consiliul
Concurenţei, în funcţie de atribuţiile reglementate prin lege pentru această
instituţie, se stabileşte pe bază de protocol, care va fi încheiat între Ministerul
Finanţelor Publice, Oficiul Concurenţei şi Consiliul Concurenţei în termen de
maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de
urgenţă. Pe baza acestui protocol Consiliul Concurenţei va modifica
corespunzător Regulamentul de organizare, funcţionare şi procedură al
Consiliului Concurenţei.
o (8)Plângerile şi sesizările formulate în temeiul Legii nr. 21/1996, aflate în curs de
soluţionare de către Oficiul Concurenţei, precum şi investigaţiile în desfăşurare
vor fi preluate de către Consiliul Concurenţei, pe bază de protocol, în maximum
30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă.
o (9)Consiliul Concurenţei va prelua bunurile mobile şi imobile aflate în
administrarea sau în proprietatea Oficiului Concurenţei, corespunzător
activităţilor şi personalului preluat, prin protocol, care va fi încheiat între
Ministerul Finanţelor Publice, Oficiul Concurenţei şi Consiliul Concurenţei în
termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe
de urgenţă.
o Art. I I I
o (l)în cadrul Ministerului Finanţelor Publice se organizează o direcţie generală de
specialitate, precum şi compartimente în cadrul unităţilor teritoriale, având, în
principal, următorul obiect de activitate: a)aplicarea de către Ministerul Finanţelor
Publice, în calitate de principal furnizor de ajutor de stat, a legislaţiei în domeniul
ajutorului de stat; b)aplicarea dispoziţiilor legale în domeniul preţurilor, pentru
care legea abilitează Ministerul Finanţelor Publice; c)urmărirea evoluţiei
preţurilor în economie; d)aplicarea dispoziţiilor legale în domeniul concurenţei
neloiale şi al publicităţii, pentru care legea abilitează Ministerul Finanţelor
Publice; e)participarea la schimbul de informaţii şi experienţă în relaţiile cu
organizaţiile şi instituţiile internaţionale, în domeniul său de activitate.
o (2)Personalul din cadrul Oficiului Concurenţei se preia de către Ministerul
Finanţelor Publice, cu păstrarea drepturilor salariale deţinute anterior preluării, în
 funcţie de atribuţiile stabilite prin prezenta ordonanţă de urgenţă pentru această
instituţie, prin protocol, care va fi încheiat între Ministerul Finanţelor Publice,
Oficiul Concurenţei şi Consiliul Concurenţei în termen de maximum 30 de zile de
la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă,
o (3)Denumirea Oficiul Concurenţei se înlocuieşte cu Ministerul Finanţelor Publice
în toate actele normative care reglementează domeniile de activitate prevăzute la
alin. (1).

(4)Plângerile, sesizările şi solicitările formulate în temeiul altor acte normative

decât Legea nr. 21/1996, aflate în curs de soluţionare de către Oficiul
Concurenţei, vor fi preluate de către Ministerul Finanţelor Publice, pe bază de
protocol, în termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă.

o (5)Ministerul Finanţelor Publice va prelua bunurile mobile şi imobile aflate în

administrarea sau în proprietatea Oficiului Concurenţei, corespunzător
activităţilor şi personalului preluat, prin protocol, care va fi încheiat între
Ministerul Finanţelor Publice, Oficiul Concurenţei şi Consiliul Concurenţei în
termen de maximum 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe
de urgenţă.
o (6)în aplicarea alin. (1), (2) şi (5), în termen de 30 de zile de la data intrării în
vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă, Ministerul Finanţelor Publice va înainta
Guvernului un proiect de modificare a hotărârii Guvernului privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice,
o Art. IV Regulamentele şi instrucţiunile Consiliului Concurenţei, în vigoare, vor fi
revizuite în mod corespunzător în termen de 3 luni de la data intrării în vigoare a
prezentei ordonanţe de urgenţă,
o Art. V Pe data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă orice dispoziţii
contrare se abrogă.
o Art. VI Prevederile art. II - IV intră în vigoare în termen de 3 zile de la data intrării în
vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă."

Publicat în Monitorul Oficial cu numărul 742 din data de 16 august

Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor
incorecte ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii si
armonizarea reglementarilor cu legislaţia europeană
privind protecţia consumatorilor
TITLUL I
Definirea si interzicerea unor practici comerciale incorecte

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

Art. 1. - Prezenta lege are drept scop o mai buna funcţionare a pieţei si asigurarea unui nivel
inalt de protecţie a consumatorilor, prin reglementarea practicilor comerciale ce pot aduce
atingere intereselor economice ale consumatorilor.

Art. 2. - In sensul prezentei legi, termenii si expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii:

a) consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii, care,
in practicile comerciale ce fac obiectul prezentei legi, acţionează in scopuri din afara
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

b) comerciant - orice persoana fizica sau juridica care, in practicile comerciale ce fac obiectul
prezentei legi, acţionează in cadrul activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale, precum si orice persoana care acţionează in acelaşi scop, in numele sau
pe seama acesteia;

c) produs - orice bunuri sau servicii, inclusiv bunuri imobile, drepturi si obligaţii;

d) practici ale comercianţilor in relaţia cu consumatorii, denumite in continuare practici

comerciale - orice acţiune, omisiune, comportament, demers sau prezentare comerciala,
inclusiv publicitate si comercializare, efectuate de un comerciant, in strânsa legătura cu
promovarea, vânzarea sau furnizarea unui produs consumatorilor;

e) deformarea substanţiala a comportamentului economic al consumatorilor - folosirea unei

practici comerciale ce afectează considerabil capacitatea consumatorilor de a lua o decizie in
cunoştinţa de cauza, decizie pe care altfel nu ar fi luat-o;

f) cod de conduita - acordul sau ansamblul de reguli care nu este impus prin legislaţie sau
dispoziţii administrative si care defineşte comportamentul comercianţilor care se angajează sa
il respecte cu privire la una sau mai multe practici comerciale ori la unul sau mai multe
sectoare de activitate;

g) responsabil de cod - orice entitate, inclusiv un comerciant sau un grup de comercianţi,

responsabila cu intocmirea si revizuirea unui cod de conduita si/sau cu supravegherea
respectării acestui cod de către cei care s-au angajat sa il respecte;
 h) diligenta profesionala - competenta si grija aşteptate, in mod rezonabil, de un consumator
din partea comercianţilor, in conformitate cu practicile corecte de piaţa si/sau cu principiul
general al bunei-credinte, in domeniul de activitate al acestora;

i) invitaţie de a cumpăra - prezentarea comerciala prin care se menţionează caracteristicile

si preţul produsului intr-un mod corespunzător mijloacelor utilizate pentru aceasta si care, prin
urmare, permite consumatorului achiziţionarea de produse;

j) influenta nejustificata - folosirea unei poziţii de forţa fata de consumator, de maniera sa

exercite presiune asupra acestuia, chiar fara a recurge sau a ameninţa cu recurgerea la forţa
fizica, intr-un mod care limitează semnificativ capacitatea consumatorului de a lua o decizie
in cunoştinţa de cauza;

k) decizie de tranzacţionare - orice decizie luata de un consumator privind oportunitatea,

modalităţile si condiţiile de achiziţionare a produsului, modalitatea de plata - integrala sau
parţiala -, păstrarea ori renunţarea la produs sau exercitarea unui drept contractual, aceasta
putând conduce ori la acţiunea consumatorului ori la abţinerea de a acţiona;

1) profesie reglementata - activitatea sau ansamblul de activităţi profesionale pentru care

accesul sau exercitarea este condiţionata, direct ori indirect, in conformitate cu legislaţia in
vigoare, de deţinerea unui document care sa ateste nivelul de formare profesionala;

m) consumator mediu - consumatorul considerat ca fiind rezonabil informat, atent si

precaut, tinand seama de factorii sociali, culturali si lingvistici.

Art. 3. - (1) Prezenta lege se aplica practicilor incorecte ale comercianţilor in relaţia cu
consumatorii, astfel cum sunt definite la art. 4, inainte, in timpul si dupa o tranzacţie
comerciala referitoare la un produs.

(2) Prezenta lege nu aduce atingere:

a) dispoziţiilor legale ce reglementează contractele si, in special, prevederilor referitoare la

validitatea, intocmirea sau efectele contractelor;

b) dispoziţiilor comunitare sau naţionale privind aspectele de sănătate si securitate a

produselor;

c) dispoziţiilor legale ce stabilesc competenta instanţelor de judecata;

d) condiţiilor de intrare intr-o profesie sau de obţinere a autorizaţiei pentru desfăşurarea

acesteia, codurilor deontologice sau altor dispoziţii legale specifice ce guvernează profesiunile,
in scopul menţinerii unui inalt nivel de probitate al acestora;

e) dispoziţiilor referitoare la serviciile financiare, astfel cum sunt definite in Ordonanţa

Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta privind serviciile financiare, aprobata prin Legea nr. 399/2004, si nici
dispoziţiilor referitoare la bunurile imobile, in cazul in care aceste dispoziţii sunt mai
restrictive sau mai riguroase decât cele din prezenta lege.
 (3) Prezenta lege nu se aplica dispoziţiilor ce reglementează certificarea si indicarea
mărcilor titlurilor in cazul metalelor preţioase.

CAPITOLUL II

Practici comerciale incorecte

Art. 4. - (1) O practica comerciala este incorecta daca:

a) este contrara cerinţelor diligentei profesionale;

b) deformează sau este susceptibila sa deformeze in mod esenţial comportamentul economic
al consumatorului mediu la care ajunge sau căruia i se adresează ori al membrului mediu al
unui grup, atunci cand o practica comerciala este adresata unui anumit grup de consumatori.

(2) Practicile comerciale susceptibile sa deformeze in mod esenţial comportamentul

economic al unui anumit grup vulnerabil de consumatori, clar identificabil, trebuie evaluate
din perspectiva membrului mediu al grupului. Grupul de consumatori este cu precădere
vulnerabil la respectiva practica sau la produsul la care aceasta se refera, din motive de
infirmitate mentala sau fizica, de vârsta sau de credulitate, comportamentul economic al
acestuia putând fi in mod rezonabil prevăzut de comerciant. Aceasta prevedere nu aduce
atingere practicilor publicitare obişnuite si legitime ce constau in declaraţii exagerate sau
declaraţii ce nu sunt destinate a fi luate ca atare.

(3) Practicile comerciale incorecte sunt, in special, cele:

a) inselatoare, in sensul prevederilor art. 6 si 7;

b) agresive, in sensul prevederilor art. 8 si 9.

(4) Lista practicilor comerciale care, in orice situaţie, se considera incorecte este prevăzuta
in anexa nr. 1.

SECŢIUNEA 1
Practici comerciale inselatoare

Art. 5. - Practicile comerciale inselatoare pot fi acţiuni inselatoare sau omisiuni inselatoare.

Art. 6. - (1) O practica comerciala este considerata ca fiind acţiune inselatoare daca aceasta
conţine informaţii false sau, in orice situaţie, inclusiv in prezentarea generala, induce in eroare
sau este susceptibila sa inducă in eroare consumatorul mediu, astfel incat, in ambele ipoteze,
fie il determina, fie este susceptibila a-1 determina pe consumator sa ia o decizie de
tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o, chiar daca informaţiile sunt, in fapt, corecte in
raport cu unul sau mai multe dintre următoarele elemente:

a) existenta sau natura produsului;

b) principalele caracteristici ale produsului, cum ar fi: disponibilitatea, avantajele, riscurile,

fabricarea, compoziţia, accesoriile, asistenta acordata dupa vânzare si instrumentarea
reclamatiilor, modul si data fabricaţiei sau prestării, livrarea, capacitatea de a corespunde
scopului, utilizarea, cantitatea, specificaţiile, originea geografica sau comerciala, rezultatele
care se pot obţine din utilizarea sa, rezultatele si caracteristicile esenţiale ale testelor sau
controalelor efectuate asupra produsului;

c) perioada pentru care comerciantul se angajează, motivele utilizării practicii comerciale si

natura desfăşurării vânzării, precum si toate declaraţiile sau toate simbolurile care ar induce o
legătura intre produs sau comerciant si o sponsorizare sau o aprobare, direct ori indirect;

d) preţul sau modul de calcul al preţului ori existenta unui avantaj specific al preţului;

e) necesitatea service-ului, a unei piese separate, a inlocuirii sau a reparării;

f) natura, competentele si drepturile comerciantului sau ale reprezentantului sau, cum ar fi:
identitatea si patrimoniul, calificările sale, statutul, autorizarea, afilierea sau legaturile sale,
drepturile de proprietate industriala, de autor sau comerciala ori recompense si distincţii
primite;

g) drepturile consumatorului, inclusiv dreptul de a beneficia de reparare, de inlocuire sau de

restituire a contravalorii ca urmare a rezolutiunii contractului, astfel cum sunt prevăzute de
Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor si garanţiile asociate acestora, sau riscurile pe
care consumatorul le poate intampina.

(2) O practica comerciala este, de asemenea, considerata ca fiind acţiune inselatoare daca, in
contextul prezentării situaţiei de fapt, tinand cont de toate caracteristicile si circumstanţele,
determina sau este susceptibila sa determine consumatorul mediu sa ia o decizie de
tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o. In acest caz, acţiunea inselatoare este determinata
de:

a) orice activitate de comercializare privind produsul, inclusiv publicitatea comparativa,

creând o confuzie cu alt produs, marca, numele sau cu alte semne distinctive ale unui
concurent;

b) nerespectarea de către comerciant a obligaţiilor prevăzute in codul de conduita pe care s-a

angajat sa il respecte, daca:

(1) angajamentul sau nu este o aspiraţie, ci este ferm si poate fi verificat;

(ii) acesta indica, in cadrul unei practici comerciale, ca s-a angajat sa respecte codul.

Art. 7.-(1)0 practica comerciala este considerata ca fiind omisiune inselatoare daca, in
contextul prezentării situaţiei de fapt, tinand cont de toate caracteristicile si circumstanţele
acesteia, precum si de limitele mijloacelor de comunicare utilizate pentru transmiterea
informaţiei omite o informaţie esenţiala necesara consumatorului mediu, tinand cont de
context, pentru luarea unei decizii de tranzacţionare in cunoştinţa de cauza si, prin urmare,
determina sau este susceptibila sa determine luarea de către consumator a unei decizii de
tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.

(2) O practica comerciala este, de asemenea, considerata ca fiind omisiune inselatoare

atunci cand, tinand cont de aspectele prevăzute la alin. (1), un comerciant ascunde sau oferă
intr-un mod neclar, neinteligibil, ambiguu ori in contratimp o informaţie esenţiala sau nu
indica intenţia comerciala a practicii, in cazul in care aceasta nu rezulta deja din context, si
cand, in oricare dintre cazuri, consumatorul mediu este determinat sau este susceptibil a fi
determinat sa ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.

(3) In cazul in care mijloacele de comunicare utilizate pentru transmiterea practicilor

comerciale impun limite in spaţiu sau in timp, in momentul determinării practicii ca fiind sau
nu omisiune inselatoare, se va tine cont de aceste limite, precum si de orice masuri luate de
către comerciant in vederea punerii informaţiei la dispoziţia consumatorului prin alte mijloace.

(4) In cazul unei invitaţii de a cumpăra, următoarele informaţii sunt considerate esenţiale,
daca nu rezulta deja din context:

a) caracteristicile principale ale produsului, tinand cont de mijlocul de comunicare utilizat si

de produs;

b) sediul si celelalte date de identificare ale comerciantului si, in cazul in care acţionează pe
seama altui comerciant, sediul si celelalte date de identificare ale acestuia;

c) preţul cu toate taxele incluse sau, daca preţul nu poate fi in mod rezonabil calculat in
avans, tinand cont de natura produsului, modalitatea de calcul al acestuia. De asemenea, unde
este cazul, toate costurile adiţionale pentru transport, livrare sau taxele poştale ori, in cazul in
care aceste cheltuieli nu pot fi, in mod rezonabil, calculate in avans, precizarea ca pot exista
costuri adiţionale ce trebuie suportate de consumator;

d) modalităţile de plata, livrare, executare si cercetare a reclamatiilor, daca acestea diferă de

condiţiile cerute de diligenta profesionala;

e) pentru produsele si tranzacţiile ce implica un drept de renunţare sau de reziliere,

menţionarea acestui drept.

(5) Informaţiile prevăzute in legislaţie, care se refera la prezentările comerciale, inclusiv la

publicitate sau comercializare, sunt esenţiale. Lista nelimitativa a acestora este cuprinsa in
anexa nr. 2.

SECŢIUNEA a 2-a
Practici comerciale agresive

Art. 8 . - 0 practica comerciala este considerata agresiva daca, in contextul prezentării

situaţiei de fapt si tinand cont de toate caracteristicile si circumstanţele, limitează sau este
susceptibila sa limiteze in mod semnificativ libertatea de alegere sau comportamentul
consumatorului mediu cu privire la produs, prin hăituire, constrângere, inclusiv prin utilizarea
forţei fizice sau prin influenta nejustificata si, prin urmare, determina sau este susceptibila sa
determine consumatorul sa ia o decizie de tranzacţionare pe care altfel nu ar fi luat-o.

Art. 9. - Pentru a determina daca o practica comerciala recurge la hărţuire, constrângere,

inclusiv la forţa fizica sau la influenta nejustificata, se iau in considerare următoarele
elemente:

a) momentul, locul desfăşurării, natura si/sau durata acesteia;

b) recurgerea la ameninţare, la un limbaj sau la un comportament abuziv;

 c) exploatarea de către comerciant a unei situaţii nefericite sau a unei circumstanţe speciale,
de o asemenea gravitate incat afectează raţionamentul consumatorului mediu si de care
comerciantul este conştient, in scopul influenţării deciziei consumatorului cu privire la produs;

d) orice obstacol oneros sau disproporţionat, neprevăzut in contract, impus de comerciant,

atunci cand consumatorul doreşte sa isi exercite drepturile contractuale, inclusiv dreptul de a
inceta contractul sau de a schimba produsul ori de a se adresa unui alt comerciant;

e) orice ameninţare cu masuri, in situaţia in care acestea nu pot fi luate in mod legal.

CAPITOLUL III
Competenta, sesizare si control

SECŢIUNEA 1
Competenta si sesizare

Art. 10. - (1) In vederea stopării si combaterii practicilor comerciale incorecte, persoanele sau
organizaţiile care, potrivit legii, au un interes legitim pot fie sa sesizeze Autoritatea Naţionala
pentru Protecţia Consumatorilor in legătura cu practicile comerciale incorecte pentru ca
aceasta sa decidă asupra reclamatiilor, fie sa iniţieze acţiuni in justiţie împotriva
comercianţilor care au săvârşit sau sunt susceptibili sa săvârşească practici comerciale
incorecte.

(2) Operatorii economici concurenţi pot informa Autoritatea Naţionala pentru Protecţia
Consumatorilor in legătura cu practicile comerciale incorecte.

Art. 11. - (1) Comercianţii trebuie sa furnizeze dovezi privind exactitatea afirmaţiilor in
legătura cu practica comerciala intreprinsa si sunt obligaţi, la solicitarea Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor sau a instanţelor judecătoreşti, sa le puna acestora la
dispoziţie documente care sa probeze cele afirmate.

(2) In cazul in care documentele nu sunt furnizate in termenul stabilit de solicitanţi sau daca
sunt considerate insuficiente, afirmaţiile in cauza se considera inexacte.

SECŢIUNEA a 2-a
Răspunderi si sancţiuni

Art. 12. - (1) Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor poate dispune masuri
conform prezentei legi, prin ordin emis de conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor sau prin decizie emisa de conducătorii unităţilor cu personalitate juridica din
subordinea Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

(2) Ordinul sau decizia emise potrivit alin. (1) se motivează.

(3) Ordinul sau decizia emise potrivit alin. (1) pot fi atacate la instanţa de contencios
administrativ, in condiţiile Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările si
completările ulterioare.

(4) Contestarea in instanţa nu suspenda de drept executarea masurilor dispuse.

 Art. 13. - (1) In măsura in care se considera necesar, tinand cont de toate interesele
implicate si, in special, de interesul public, instanţele judecătoreşti competente sau Autoritatea
Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor vor dispune, in procedura de urgenta, chiar fara a
exista o dovada a unei pierderi sau a unui prejudiciu efectiv ori a intenţiei sau a neglijentei
comerciantului, una dintre următoarele masuri:

a) incetarea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru incetarea practicilor

comerciale incorecte;

b) interzicerea sau instituirea procedurilor legale corespunzătoare pentru incetarea

practicilor comerciale incorecte, chiar daca acestea nu au fost inca puse in practica, dar acest
lucru este iminent;

c) transmiterea de către Consiliul National al Audiovizualului, in termen de 5 zile lucratoare

de la primirea solicitării, a datelor de identificare a persoanelor fizice sau juridice implicate in
realizarea publicităţii audiovizuale, considerata a fi o practica comerciala incorecta, precum si
o copie a materialului publicitar difuzat.

(2) In cazul in care, in vederea eliminării efectelor practicilor comerciale incorecte, s-a
dispus incetarea, respectiv interzicerea acestora, iar hotărârea judecătoreasca prin care s-a
dispus aceasta măsura a rămas definitiva si irevocabila ori ordinul, respectiv decizia emisa
potrivit art. 12 alin. (1) nu a fost atacata potrivit art. 12 alin. (3), instanţa care a emis hotărârea
definitiva si irevocabila, respectiv Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor,
poate solicita:

a) publicarea acesteia, integral sau parţial, in forma pe care o considera adecvata;

b) publicarea unui comunicat rectificator. Comunicatul rectificator trebuie sa cuprindă

sediul si celelalte date de identificare ale comerciantului, practica incorecta săvârşita, data la
care a fost săvârşita, precum si masurile dispuse.

(3) Publicarea, in condiţiile prevăzute la alin. (2), se va face, in toate cazurile, intr-un ziar de
larga circulaţie, pe cheltuiala comerciantului.

Art. 14. - (1) Prezenta lege nu exclude controlul pe care responsabilii codurilor de conduita
il pot efectua, in conformitate cu prevederile din codurile de conduita pe care comercianţii s-
au angajat sa le respecte.

(2) Efectuarea controlului prevăzut la alin. (1) nu exclude si nu limitează dreptul

consumatorilor, al asociaţiilor sau al concurenţilor de a sesiza responsabilul de cod si nici
dreptul consumatorilor sau al asociaţiilor de a se adresa Autorităţii Naţionale pentru Protecţia
Consumatorilor ori instanţei judecătoreşti competente.

Art. 15. - (1) Utilizarea de către comercianţi a unor practici comerciale incorecte, astfel cum
au fost definite la cap. II, este interzisa, constituie contravenţie si se sancţionează cu amenda
de la 3.000 de lei la 30.000 de lei.

(2) Nerespectarea masurilor dispuse prin ordinul sau prin decizia prevăzute la art. 12 alin. (1)
se sancţionează cu amenda de la 6.000 de lei la 60.000 de lei.
 (3) Contravenţiile prevăzute de prezenta lege se constata la sesizarea consumatorilor, a
asociaţiilor care, potrivit legii, au un interes legitim ori din oficiu, de către reprezentanţii
imputerniciti ai Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor.

(4) Odată cu aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale, agentul constatator poate

propune ca sancţiune complementara suspendarea activităţii pana la incetarea practicii
comerciale incorecte.

(5) Sancţiunea complementara propusa pentru a fi aplicata potrivit alin. (4) se dispune prin
ordin emis de conducătorul Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor sau prin
decizie emisa de conducătorii unităţilor cu personalitate juridica din subordinea Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, fiind aplicabile dispoziţiile art. 12 alin. (3) si (4).

Art. 16. - Contravenţiilor prevăzute la art. 15 le sunt aplicabile dispoziţiile Ordonanţei

Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobata cu modificări si
completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările si completările ulterioare.

TITLUL II
Modificarea unor acte normative privind protecţia consumatorilor

Art. I. - Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la

încheierea si executarea contractelor la distanta, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 431 din 2 septembrie 2000, aprobata cu modificări si completări
prin Legea nr. 51/2003, se modifica si se completează dupa cum urmează:

1. La articolul 2 alineatul (1), literele b) si c) vor avea următorul cuprins:

"b) consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii,
care, in executarea contractelor care intra sub incidenţa prezentei ordonanţe, acţionează in
scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

c) comerciant - orice persoana fizica sau juridica care, in executarea contractelor care intra
sub incidenţa prezentei ordonanţe, acţionează in cadrul activităţii sale comerciale, industriale
sau de producţie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care acţionează in acelaşi
scop, in numele sau pe seama acesteia;".

2. La articolul 6, litera a) va avea următorul cuprins:

"a) contractelor la distanta privind serviciile financiare, reglementate prin Ordonanţa

Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta privind serviciile financiare, aprobata prin Legea nr. 399/2004;".

3. Articolul 14 va avea următorul cuprins:

"Art. 14. - In cazul livrărilor pentru care nu exista o comanda prealabila, consumatorul este
exonerat de orice contraprestatie, lipsa răspunsului neavand valoare de consimţământ."

4. Articolul 231 va avea următorul cuprins:

"Art. 231. - Anexa nr. 1 va fi actualizata prin hotărâre a Guvernului."

 5. Dupa articolul 231 se introduc doua noi articole, articolele 232 si 233, cu următorul
cuprins:

"Art. 232. - Consumatorul nu poate fi lipsit de drepturile sale conferite prin prezenta
ordonanţa.

Art. 233. - In cazul in care părţile contractante aleg ca lege aplicabila contractului la
distanta legea unui stat ce nu face parte din Uniunea Europeana, iar contractul are o strânsa
legătura cu teritoriul României sau cu al altor state membre ale Uniunii Europene si in cazul
in care prezenta ordonanţa are prevederi mai favorabile pentru consumator, se vor aplica
acestea din urma."

6. Dupa articolul 24 se introduce menţiunea cu următorul cuprins:

"Prezenta ordonanţa transpune prevederile Directivei 97/7/CE a Parlamentului European si

a Consiliului din 20 mai 1997 privind protecţia consumatorilor in cadrul contractelor la
distanta, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 144 din 4 iunie 1997,
cu modificările ulterioare."

7. Anexa nr. 2 se abroga.

Art. II. - Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la

incheierea si executarea contractelor la distanta privind serviciile financiare, publicata
in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 27 august 2004, aprobata prin
Legea nr. 399/2004, se modifica si se completează dupa cum urmează:

1. La articolul 3, litera d) va avea următorul cuprins:

"d) consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii,
care, in cadrul contractelor reglementate de prezenta ordonanţa, acţionează in scopuri din
afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;".

2. Articolul 15 va avea următorul cuprins:

"Art. 15. - In cazul livrărilor pentru care nu exista o comanda prealabila, consumatorul este
exonerat de orice contraprestatie, lipsa răspunsului neavand valoare de consimţământ."

3. La articolul 21, alineatul (2) va avea următorul cuprins:

"(2) In cazul in care părţile contractante aleg ca lege aplicabila contractului la distanta legea
unui stat ce nu face parte din Uniunea Europeana, iar contractul are o strânsa legătura cu
teritoriul României sau cu al altor state membre ale Uniunii Europene si, in cazul in care
prezenta ordonanţa are prevederi mai favorabile pentru consumator, se vor aplica acestea din
urma."

4. La articolul 23, dupa alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul
cuprins:

"(3) Plângerile consumatorilor si stabilirea procedurilor de despăgubire in materie de

contracte pentru furnizarea de servicii financiare la distanta pot fi rezolvate si pe cale
extrajudiciara, in baza dispoziţiilor Legii nr. 192/2006 privind medierea si organizarea
profesiei de mediator."

Art. III. - Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele
generate de produsele cu defecte, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 552 din 22 iunie 2004, se modifica dupa cum urmează:

- La articolul 7, partea introductiva a alineatului (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 7. - (1) Producătorul este exonerat de răspundere, conform prevederilor prezentei legi,
daca dovedeşte unul dintre următoarele aspecte:".

Art. IV. - Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 611 din 6 iulie 2004, se modifica si se completează dupa cum
urmează:

1. La articolul 2, litera a) va avea următorul cuprins:

"a) consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii,
care, in cadrul tranzacţiilor care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează in scopuri din
afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;".

2. Dupa articolul 13 se introduce un nou articol, articolul 131, cu următorul cuprins:

"Art. 1 3 1 . - Prevederile contractului de credit nu vor afecta in niciun fel drepturile

consumatorului fata de vânzătorul produselor sau de prestatorul de servicii, in cazul in care
produsele sau serviciile prevăzute in contractul de credit nu au fost furnizate sau nu sunt in
conformitate cu contractul pentru furnizarea lor."

Art. V. — Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a

pachetelor de servicii turistice, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 387 din 7 iunie 2007, se modifica si se completează dupa cum urmează:

1. La articolul 2, punctul 4 va avea următorul cuprins:

"4. consumator - orice persoana sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii care
cumpăra sau se angajează sa cumpere pachetul de servicii turistice - contractant principal -
sau orice persoana in numele căreia contractantul principal se angajează sa cumpere pachetul
de servicii turistice - alti beneficiari - sau orice persoana in favoarea căreia contractantul
principal ori alti beneficiari cedează pachetul de servicii turistice - cesionarul."

2. La articolul 20 alineatul (2), litera b) va avea următorul cuprins:

"b) cand neindeplinirea obligaţiilor se datorează unor cauze de forţa majora precum cele
definite la art. 18 lit. b) sau unui eveniment pe care nici agenţia de turism, nici furnizorul sau
prestatorul de servicii, cu tot efortul depus, nu il puteau prevedea sau evita;".

3. La articolul 20 alineatul (2), dupa litera b) se introduce o noua litera, litera c), cu
următorul cuprins:
 "c) cand neindeplinirea obligaţiilor se datorează unui tert care nu are legătura cu furnizarea
serviciilor prevăzute in contract, iar cauzele care au determinat neindeplinirea obligaţiilor au
un caracter imprevizibil si inevitabil."

4. La articolul 20, dupa alineatul (2) se introduce un nou alineat, alineatul (3), cu următorul
cuprins:

"(3) In cazurile prevăzute la alin. (2) lit. b) agenţia de turism parte in contract este obligata
sa acorde prompt asistenta consumatorului aflat in dificultate."

5. Dupa articolul 33 se introduce menţiunea cu următorul cuprins:

"Prezenta ordonanţa transpune prevederile Directivei Consiliului 90/314/CEE din 13 iunie

1990 privind pachetele de servicii pentru calatorii, vacante si circuite, publicata in Jurnalul
Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 158 din 23 iunie 1990."

Art. VI. - Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre
comercianţi si consumatori, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
1.014 din 20 decembrie 2006, se modifica si se completează dupa cum urmează:

1. Articolul 2 va avea următorul cuprins:

"Art. 2. - (1) Prin consumator se intelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice
constituite in asociaţii, care, in temeiul unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi,
acţionează in scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale.

(2) Prin comerciant se intelege orice persoana fizica sau juridica autorizata, care, in temeiul
unui contract care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează in cadrul activităţii sale
comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, precum si orice persoana care
acţionează in acelaşi scop in numele sau pe seama acesteia."

2. La articolul 4, dupa alineatul (4) se introduc doua noi alineate, alineatele (5) si (6), cu
următorul cuprins:

"(5) Fara a incalca prevederile prezentei legi, natura abuziva a unei clauze contractuale se
evaluează in funcţie de:

a) natura produselor sau a serviciilor care fac obiectul contractului la momentul incheierii
acestuia;

b) toti factorii care au determinat incheierea contractului;

c) alte clauze ale contractului sau ale altor contracte de care acesta depinde.

(6) Evaluarea naturii abuzive a clauzelor nu se asociază nici cu definirea obiectului

principal al contractului, nici cu calitatea de a satisface cerinţele de pret si de plata, pe de o
parte, nici cu produsele si serviciile oferite in schimb, pe de alta parte, in măsura in care
aceste clauze sunt exprimate intr-un limbaj uşor inteligibil."
 3. Dupa articolul 14 se introduce un nou articol, articolul 141, cu următorul cuprins:

"Art. 141. - In cazul in care partile contractante aleg ca lege aplicabila contractului legea
unui stat care nu face parte din Uniunea Europeana, iar contractul are o strânsa legatura cu
teritoriul României sau cu al altor state membre ale Uniunii Europene si in cazul in care
prezenta lege are prevederi mai favorabile pentru consumator, se vor aplica acestea din urma."

4. Dupa articolul 16 se introduce menţiunea cu următorul cuprins:

"Prezenta lege transpune prevederile Directivei Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993
privind clauzele abuzive in contractele încheiate cu consumatorii, publicata in Jurnalul Oficial
al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 95 din 21 aprilie 1993."

5. In anexa, literele a), p) si t) vor avea următorul cuprins:

"a) dau dreptul comerciantului de a modifica unilateral clauzele contractului, farà a avea un
motiv întemeiat care sa fie precizat in contract.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor in temeiul cărora un furnizor de servicii

financiare isi rezerva dreptul de a modifica rata dobânzii platibile de catre consumator ori
datorata acestuia din urma sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, farà o notificare
prealabila, daca exista o motivaţie întemeiata, in condiţiile in care comerciantul este obligat sa
informeze cat mai curând posibil despre aceasta celelalte parti contractante si acestea din
urma au libertatea de a rezilia imediat contractul.

Prevederile acestei litere nu se opun, de asemenea, clauzelor prin care comerciantul isi
rezerva dreptul de a modifica unilateral clauzele unui contract cu durata nedeterminata, in
condiţiile in care comerciantul are obligaţia de a-1 informa pe consumator, printr-o notificare
prealabila transmisa in termen rezonabil, pentru ca acesta din urma sa aiba libertatea de a
rezilia contractul;

p) prevăd ca preţul produselor este determinat la momentul livrării sau permit vânzătorilor
de produse ori furnizorilor de servicii dreptul de a creste preturile, farà ca, in ambele cazuri, sa
acorde consumatorului dreptul de a anula contractul in cazul in care preţul final este prea mare
in raport cu preţul convenit la momentul incheierii contractului.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor de indexare a preturilor, atat timp cat sunt
legale, cu condiţia ca metoda prin care preturile variază sa fie descrisa in mod explicit;

t) dau dreptul comerciantului sa inceteze contractul încheiat pentru o durata nedeterminata

farà o notificare prealabila rezonabila, cu excepţia unor motive întemeiate.

Prevederile acestei litere nu se opun clauzelor prin care furnizorul de servicii financiare isi
rezerva dreptul de a dispune in mod unilateral încetarea unui contract încheiat pe o perioada
nedeterminata si farà o notificare prealabila in cazul unui motiv întemeiat, cu condiţia ca
furnizorul sa fie obligat sa informeze imediat celelalte parti contractante."

6. In anexa, se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

"(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. a), p) si t) nu sunt aplicabile in cazul:

 a) tranzacţiilor cu valori mobiliare, instrumentelor financiare si altor produse sau servicii, in
cazul in care preţul este legat de fluctuaţiile cotatiei bursiere sau ale indicelui bursier ori ale
unei rate de schimb pe piaţa financiara, pe care vânzătorul sau furnizorul nu le poate controla;

b) contractelor pentru cumpărarea sau vânzarea de devize, cecuri de călătorie, ordine de

plata internaţionale emise in devize sau alte instrumente de plata internaţionale."

Art. VIL - Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor si garanţiile asociate
acestora, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 812 din 18 noiembrie
2003, se modifica si se completează dupa cum urmează:

1. La articolul 2, litera a) va avea următorul cuprins:

"a) consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii,
care, in cadrul contractelor care intra sub incidenţa prezentei legi, acţionează in scopuri din
afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;".

2. La articolul 14, alineatul (2) se abroga.

3. La articolul 25, se introduce un nou alineat, alineatul (2), cu următorul cuprins:

"(2) In cazul in care părţile contractante aleg ca lege aplicabila contractului legea unui stat
care nu face parte din Uniunea Europeana, iar contractul are o strânsa legătura cu teritoriul
României sau cu al altor state membre ale Uniunii Europene si in cazul in care prezenta lege
are prevederi mai favorabile pentru consumator, se vor aplica acestea din urma."

4. Dupa articolul 25 se introduce un nou articol, articolul 251, cu următorul cuprins:

"Art. 2 5 1 . - Guvernul va adopta norme metodologice de aplicare a prezentei legi."

5. Dupa articolul 26 se introduce menţiunea cu următorul cuprins:

"Prezenta lege transpune prevederile Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European si a

Consiliului din 25 mai 1999 privind anumite aspecte ale vânzării de bunuri de consum si
garanţiile conexe, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 171 din 7
iulie 1999."

Art. VIII. - Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor, publicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 25 iunie 2004, se modifica si se
completează dupa cum urmează:

1. La articolul 1, partea introductiva a alineatului (2) va avea următorul cuprins:

"(2) In cazul in care unele produse sunt supuse unor cerinţe specifice de securitate impuse
de legislaţia comunitara, prezenta lege se aplica numai pentru aspectele si riscurile sau
categoriile de riscuri care nu sunt prevăzute de aceste reglementari, dupa cum urmează:".

2. La articolul 3, partea introductiva a alineatului (4) va avea următorul cuprins:

 "(4) In alte condiţii decât cele avute in vedere la alin. (2) si (3), conformitatea unui produs
cu cerinţa de securitate generala a produselor poate fi evaluata luandu-se in considerare, daca
exista:".

3. La articolul 4, litera a) a alineatului (3) va avea următorul cuprins:

"a) informarea, prin intermediul produsului sau al ambalajului, asupra identităţii si

detaliilor privind producătorul, precum si informarea asupra produsului sau, dupa caz, asupra
lotului de produse din care face parte, cu excepţia cazurilor in care omisiunea acestei
informaţii este justificata;".

4. La articolul 8, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 8. - (1) Constituie contravenţii si se sancţionează dupa cum urmează:

a) încălcarea dispoziţiilor art. 3 alin. (1), cu amenda de la 3.000 lei la 30.000 lei;

b) încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1), cu amenda de la 1.000 lei la 3.000 lei;

c) încălcarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) si ale art. 5 alin. (1) lit. b) pct. 2, cu amenda de la
700 lei la 7.000 lei;

d) incalcarea dispoziţiilor art. 5 alin. (1) lit. a), cu amenda de la 2.000 lei la 4.000 lei."

5. La articolul 10, partea introductiva a alineatului (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 10. - (1) In sensul prezentei legi, in special al art. 6, autoritatea competenta pentru
supravegherea pieţei privind conformitatea produselor cu cerinţele generale de securitate
trebuie sa ia, dupa caz, una dintre următoarele masuri complementare:".

6. La articolul 17, dupa alineatul (6) se introduce un nou alineat, alineatul (7), cu următorul
cuprins:

"(7) Ca urmare a notificărilor primite prin sistemul RAPEX, punctul naţional de contact va
transmite Comisiei Europene masurile adoptate cu privire la produsele depistate pe piaţa din
România."

7. La articolul 18, alineatul (3) va avea următorul cuprins:

"(3) In termen de o luna, autoritatea competenta pentru supravegherea pieţei privind

conformitatea produselor cu cerinţele generale de securitate, responsabila pentru realizarea
masurilor prevăzute la art. 10 alin.(l) lit. b) - f), trebuie sa dea pârtilor implicate posibilitatea
de a-si exprima punctul de vedere, informând Comisia Europeana despre acestea."

8. La articolul 18, dupa alineatul (3) se introduce un nou alineat, alineatul (4), cu următorul
cuprins:

"(4) Exportul din Comunitatea Europeana de produse periculoase care au reprezentat

subiectul unei hotărâri prevăzute la alin. (2) este interzis in măsura in care hotărârea nu
specifica altfel."
 9. In anexa nr. 2, punctul 7 va avea următorul cuprins:

"7. In cazul in care, in conformitate cu art. 17 alin. (3) din lege, România a informat
Comisia Europeana inainte de a hotari adoptarea unei masuri despre un risc grav, trebuie sa
indice Comisiei Europene, in termen de 45 de zile, daca se confirma sau se modifica aceste
informaţii."

Art. IX. - Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi
comerciale ilicite, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20
iunie 1991, cu modificările si completările ulterioare, se modifica dupa cum urmează:

- La articolul 1, litera c) va avea următorul cuprins:

"c) condiţionarea vânzării unor mărfuri sau prestării unor servicii de cumpărarea altor
mărfuri sau de prestarea de servicii;".

Art. X. - Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara

spatiilor comerciale, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 31
august 1999, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 60/2002, se modifica si
se completează dupa cum urmează:

1. La articolul 2, literele a) si b) vor avea următorul cuprins:

"a) consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii
care, in cadrul tranzacţiilor care intra sub incidenţa prezentei ordonanţe, acţionează in scopuri
din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale;

b) comerciant - orice persoana fizica sau juridica autorizata, care acţionează in cadrul
activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, in cadrul
tranzacţiilor care intra sub incidenţa prezentei ordonanţe, precum si orice persoana care
acţionează in acelaşi scop, in numele sau pe seama acesteia;".

2. Dupa articolul 23 se introduce menţiunea cu următorul cuprins:

"Prezenta ordonanţa transpune prevederile Directivei 85/577/CEE a Consiliului din 20

decembrie 1985 privind protecţia consumatorilor in cazul contractelor negociate in afara
spatiilor comerciale, publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 372 din
31 decembrie 1985."

Art. XI. - Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor,

republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007, se
modifica si se completează dupa cum urmează:

1. La articolul 2, punctele 2 si 23 vor avea următorul cuprins:

"2. consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii,
care acţionează in scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale;
 23. punere pe piaţa - acţiunea de a face disponibil pentru prima data, contra cost sau gratuit,
un produs sau un serviciu in vederea distribuirii sau utilizării."

2. La articolul 3, litera e) va avea următorul cuprins:

"e) de a se organiza in asociaţii de consumatori, in scopul apărării intereselor lor."

3. La articolul 7, prima liniuta a literei a) se abroga.

4. La articolul 7, liniuta a 4-a a literei c) va avea următorul cuprins:

"- sa asigure, la prestarea serviciilor, condiţii igienice, condiţiile stabilite de producător, de

actele normative in vigoare, precum si cele specifice desfăşurării activităţii;".

5. La articolul 7, liniuta a 5-a a literei c) se abroga.

6. La articolul 10, litera g) va avea următorul cuprins:

"g) de a sesiza asociaţiile de consumatori si organele administraţiei publice asupra

incalcarii drepturilor si intereselor lor legitime, in calitate de consumatori, si de a face
propuneri referitoare la imbunatatirea calităţii produselor si serviciilor;".

7. La articolul 20, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 20. - (1) Producătorul trebuie sa informeze despre denumirea produsului, denumirea
si/sau marca producătorului, cantitatea si, dupa caz, termenul de garanţie, de valabilitate sau
data durabilităţii minimale, durata medie de utilizare, principalele caracteristici tehnice si
calitative, compoziţia, aditivii folosiţi, despre eventualele riscuri previzibile, modul de
utilizare, manipulare, depozitare, conservare sau păstrare, despre contraindicaţii."

8. Titlul capitolului VI va avea următorul cuprins:

"CAPITOLUL VIAsociatiile de consumatori"

9. Articolul 30 va avea următorul cuprins: "Art. 30. - In sensul prezentei ordonanţe,

asociaţiile de consumatori sunt considerate organizaţii neguvernamentale, ca persoane juridice,
conform legii, si care, fara a urmări realizarea de profit pentru membrii lor, au ca unic scop
apărarea drepturilor si intereselor legitime ale membrilor lor sau ale consumatorilor, in
general."

10. Articolul 31 va avea următorul cuprins:

"Art. 3 1 . - Asociaţiile de consumatori pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare in

consiliile consultative cu rol in domeniul protecţiei consumatorilor, in care organele
administraţiei publice sunt reprezentate, daca indeplinesc condiţiile prezentei ordonanţe."

11. La articolul 32, partea introductiva va avea următorul cuprins:

 "Art. 32. - Asociaţiile de consumatori care apară drepturile si interesele legitime ale
consumatorilor, in general, sunt, de drept, parteneri sociali in consiliile consultative prevăzute
in prezenta ordonanţa, daca:".

12. Articolul 33 va avea următorul cuprins:

"Art. 33. - Asociaţiile de consumatori care sunt constituite in scopul apărării intereselor
numai ale membrilor lor pot deveni parteneri sociali cu drept de reprezentare in organismele
consultative cu rol in domeniul protecţiei consumatorilor si in care organele administraţiei
publice sunt reprezentate, numai daca au cel puţin 800 de membri."

13. Articolul 34 va avea următorul cuprins:

"Art. 34. - Dupa constituire, asociaţiile de consumatori vor solicita luarea lor in evidenta de
către organul administraţiei publice pentru protecţia consumatorilor de nivel central sau local,
dupa caz."

14. Articolul 35 va avea următorul cuprins:

"Art. 35. - Personalul de conducere si salariaţii organelor de specialitate ale administraţiei

publice, precum si ale serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor si ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, cu atribuţii pe linia protecţiei
consumatorilor nu au dreptul de a deţine funcţii in organele de conducere ale asociaţiilor de
consumatori."

15. La articolul 36, partea introductiva va avea următorul cuprins:

"Art. 36. - Asociaţiile de consumatori sunt consultate de către serviciile si organismele

administraţiei publice prevăzute la art. 35, potrivit competentelor, la elaborarea dispoziţiilor si
procedurilor cu caracter general si a altor lucrări care au ca scop protecţia consumatorilor, cu
privire la:".

16. La articolul 37, partea introductiva si litera c) vor avea următorul cuprins:

"Art. 37. - Asociaţiile de consumatori au următoarele drepturi si obligaţii:

c) de a informa autorităţile competente cu privire la prezenta pe piaţa a unor produse

neconforme sau care pun in pericol viata, sănătatea ori securitatea consumatorilor, cu privire
la clauze abuzive in contracte si practicile incorecte ale comercianţilor in relaţia cu
consumatorii;".

17. La articolul 37, literele f) si j) se abroga.

18. Articolul 38 va avea următorul cuprins:

"Art. 38. - Centrele de consultanta si informare ale consumatorilor pot fi organizate la nivel
de birouri in structura organizatorica a asociaţiilor de consumatori si desfăşoară activităţi
gratuite in folosul acestora, constând in informaţii, recomandări si consultanta privind
problemele legate de achiziţionarea unui produs sau serviciu."
 19. La articolul 39, partea introductiva a alineatului (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 39. - (1) Sumele primite de la bugetul de stat, prin intermediul Autorităţii Naţionale
pentru Protecţia Consumatorilor, se utilizează pentru infiintarea si funcţionarea centrelor de
consultanta si informare a consumatorilor, respectiv pentru:".

20. Dupa articolul 39 se introduce un nou articol, articolul 391, cu următorul cuprins:

"Art. 391. - (1) începând cu anul 2008, Autoritatea Naţionala pentru Protecţia
Consumatorilor cofinanteaza Centrul European al Consumatorilor.

(2) Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor va prevedea anual, in bugetul sau,
sume destinate cofinantarii Centrului European al Consumatorilor.

(3) Controlul asupra activităţii desfăşurate de Centrul European al Consumatorilor, pentru

sumele acordate de la bugetul de stat, se exercita de către Autoritatea Naţionala pentru
Protecţia Consumatorilor."

21. Articolul 41 va avea următorul cuprins:

"Art. 4 1 . - Controlul asupra activităţilor desfăşurate in centrele de consultanta si informare

a consumatorilor din cadrul asociaţiilor de consumatori, precum si a Centrului European al
Consumatorilor, care au primit sume de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, se exercita
de către Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor."

22. Articolul 42 va avea următorul cuprins:

"Art. 42. - Reprezentanţii asociaţiilor de consumatori nu au drept de control al operatorilor

economici."

23. Articolul 43 va avea următorul cuprins:

"Art. 43. - Centrele de consultanta si informare a consumatorilor si Centrul European al

Consumatorilor pot beneficia asistenta de specialitate din partea personalului Autorităţii
Naţionale pentru Protecţia Consumatorilor, împuternicit in acest scop."

24. La articolul 45, litera c) va avea următorul cuprins:

"c) reprezentanţi ai asociaţiilor de consumatori;".

25. Articolul 47 va avea următorul cuprins:

"Art. 47. - Acţiunile in justiţie indreptate de către asociaţiile de consumatori, infiintate in

condiţiile prevăzute la art. 32 si 33, impotriva operatorilor economici care au prejudiciat
drepturile si interesele legitime ale consumatorilor sunt scutite de taxe de timbru."

26. La articolul 50, litera c) a alineatului (1) va avea următorul cuprins:

 "c) incalcarea dispoziţiilor art. 5, art. 7 lit. b) prima, a 2-a si a 5-a liniuta, lit. c) a 3-a si a 4-
a liniuta, art. 9, art. 10 lit. a) -f) si h) si art. 11, cu amenda contravenţionala de la 2.000 lei la
4.000 lei;".

27. La articolul 55, litera d) a punctului 2 va avea următorul cuprins:

"d) se prestează servicii care pot pune in pericol viata, sănătatea, securitatea sau interesele
economice ale consumatorilor;".

28. La articolul 60, alineatul (1) va avea următorul cuprins:

"Art. 60. - (1) In cazul in care contravenientul nu a achitat amenda in termen de 30 de zile
de la rămânerea definitiva a sancţiunii si nu exista posibilitatea executării silite, instituţia din
care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de judecata pe a cărei raza teritoriala s-a
săvârşit contravenţia, in vederea inlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la
prestarea unei activităţi in folosul comunităţii, tinandu-se seama de partea din amenda care a
fost achitata."

29. La articolul 66, litera f) va avea următorul cuprins:

"f) condiţiile in care asociaţiile de consumatori, constituite potrivit art. 33, pot deveni
parteneri sociali cu drept de reprezentare;".

30. La articolul 66, litera h) se abroga.

31. Articolul 68 va avea următorul cuprins:

"Art. 68. - Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor aproba sau modifica
criteriile de evaluare si selectare a asociaţiilor de consumatori care infiinteaza sau in cadrul
cărora funcţionează centre de consultanta si informare a consumatorilor, precum si modelul de
convenţie prevăzut la art. 40 alin. (1)."

Art. XII. - Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 97/2001 privind reglementarea

producţiei, circulaţiei si comercializării alimentelor, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 349 din 29 iunie 2001, aprobata cu modificări si completări prin
Legea nr. 57/2002, se modifica dupa cum urmează:

- La articolul 34, litera d) va avea următorul cuprins:

"d) interzicerea vânzării alimentelor sub anumite denumiri, informaţii sau prezentări care
pot induce in eroare, precum si interzicerea publicităţii produselor pentru care se utilizează
anumite prezentări grafice sau alte informaţii care pot induce in eroare;".

Art. XIII. - Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004, cu modificările si completările ulterioare, se
modifica dupa cum urmează:

- In anexa, punctul 13 va avea următorul cuprins:

 "13. consumator - orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite in asociaţii,
care acţionează in scopuri din afara activităţii sale comerciale, industriale sau de producţie,
artizanale ori liberale;".

TITLUL III
Dispoziţii finale

Art. I. - In termen de 12 luni de la data intrării in vigoare a prezentei legi, in aplicarea

dispoziţiilor titlului I, Guvernul, prin organismele sale specializate, va elabora norme si
reglementari specifice, care se vor publica in Monitorul Oficial al României, Partea I. Art. II.
- In termen de 60 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi, Guvernul va aproba
prin hotărâre regulamentul privind infiintarea si funcţionarea centrelor de consultanta si
informare ale consumatorilor, precum si modul de constituire a surselor de finanţare ale
acestora.

Art. III. - (1) In termen de 30 de zile de la data intrării in vigoare a prezentei legi,
Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor va informa prin mass-media
consumatorii in legătura cu dispoziţiile titlului I.

(2) La solicitarea operatorilor economici, Autoritatea Naţionala pentru Protecţia

Consumatorilor va oferi acestora consultanta in realizarea unor coduri de conduita.

Art. IV. - (1) Pana la data de 12 iunie 2013 pot fi aplicate dispoziţii mai restrictive decât
cele din prezenta lege, dispoziţii apărute ca urmare a transpunerii unor directive cu clauze
minime de armonizare.

(2) Autoritatea Naţionala pentru Protecţia Consumatorilor va notifica Comisiei Europene

dispoziţiile legale la care se face referire la alin. (1).

Art. V. - Următoarele acte normative se vor republica, dandu-se textelor o noua numerotare:

a) Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la incheierea si

executarea contractelor la distanta, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
431 din 2 septembrie 2000, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 51/2003,
precum si cu modificările si completările aduse prin prezenta lege;

b) Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei impotriva unor activităţi comerciale
ilicite, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 133 din 20 iunie 1991, cu
modificările si completările ulterioare, precum si cu modificarea adusa prin prezenta lege;

c) Ordonanţa Guvernului nr. 106/1999 privind contractele incheiate in afara spatiilor

comerciale, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 31 august 1999,
aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 60/2002, precum si cu modificările si
completările aduse prin prezenta lege;

d) Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 97/2001 privind reglementarea producţiei,

circulaţiei si comercializării alimentelor, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 349 din 29 iunie 2001, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 57/2002,
precum si cu modificarea adusa prin prezenta lege;
 e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 593 din 1 iulie 2004, cu modificările si completările ulterioare, precum
si cu modificarea adusa prin prezenta lege;

f) Legea nr. 98/1994 privind stabilirea si sancţionarea contravenţiilor la normele legale de

igiena si sănătate publica, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 317 din 16
noiembrie 1994, cu modificările si completările ulterioare;

g) Legea nr. 349/2002 pentru prevenirea si combaterea efectelor consumului produselor din
tutun, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 435 din 21 iunie 2002, cu
modificările si completările ulterioare;

h) Legea pomiculturii nr. 348/2003, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
541 din 28 iulie 2003, cu modificările si completările ulterioare;

i) Legea nr. 30/2006 privind regulile de sănătate publica la folosirea ciupercilor din flora
spontana, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 7 martie 2006, cu
modificările ulterioare;

j) Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la incheierea si

executarea contractelor la distanta privind serviciile financiare, publicata in Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 796 din 27 august 2004, aprobata prin Legea nr. 399/2004, cu
modificările si completările aduse prin prezenta lege;

k) Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de

produsele cu defecte, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 552 din 22 iunie
2004, cu modificarea adusa prin prezenta lege;

1) Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum
destinate consumatorilor, persoane fizice, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 611 din 6 iulie 2004, cu modificările si completările aduse prin prezenta lege;

m) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele incheiate intre comercianţi
si consumatori, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.014 din 20
decembrie 2006, cu modificările si completările aduse prin prezenta lege;

n) Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor si garanţiile asociate acestora, publicata
in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 812 din 18 noiembrie 2003, cu modificările si
completările aduse prin prezenta lege;

o) Legea nr. 245/2004 privind securitatea generala a produselor, publicata in Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 25 iunie 2004, cu modificările si completările aduse
prin prezenta lege;

p) Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de

servicii turistice, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 7 iunie
2007, cu modificările si completările aduse prin prezenta lege;
 r) Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor, republicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 208 din 28 martie 2007, cu modificările si
completările aduse prin prezenta lege;

s) Legea nr. 608/2001 privind evaluarea conformităţii produselor, republicata in Monitorul

Oficial al României, Partea I, nr. 313 din 6 aprilie 2006, cu modificările ulterioare;

s) Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 200/2000 privind clasificarea, etichetarea si

ambalarea substanţelor si preparatelor chimice periculoase, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 593 din 22 noiembrie 2000, aprobata cu modificări prin Legea nr.
451/2001, cu modificările si completările ulterioare;

t) Ordonanţa Guvernului nr. 42/1995 privind producţia de produse alimentare destinate

comercializării, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 203 din 1 septembrie
1995, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 123/1995, cu modificările si
completările ulterioare;

t) Ordonanţa Guvernului nr. 25/2006 privind intarirea capacităţii administrative a Oficiului

Roman pentru Drepturile de Autor, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
84 din 30 ianuarie 2006, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 364/2006;

u) Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele agroalimentare

ecologice, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 21 aprilie 2000,
aprobata prin Legea nr. 38/2001, cu modificările si completările ulterioare.

Art. VI. - Titlul I din prezenta lege transpune prevederile Directivei 2005/29/CE a
Parlamentului European si a Consiliului din 11 mai 2005 privind practicile comerciale
neloiale ale intreprinderilor de pe piaţa interna fata de consumatori si de modificare a
Directivei 84/450/CEE a Consiliului, a Directivelor 97/7/CE, 98/27/CE si 2002/65/CE ale
Parlamentului European si ale Consiliului, si a Regulamentului (CE) nr. 2006/2004 al
Parlamentului European si al Consiliului ("Directiva privind practicile comerciale neloiale"),
publicata in Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L 149 din 11 iunie 2005.

Art. VII. - Anexele nr. 1 si 2 fac parte integranta din prezenta lege.

Aceasta lege a fost adoptata de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75

si ale art. 76 alin. (2) din Constituţia României, republicata.

ANEXA Nr. 1 PRACTICI COMERCIALE considerate incorecte in orice

situatiePractici comerciale inselatoare

1. Afirmarea de către comerciant ca este parte semnatara a unui cod de conduita, in cazul in
care nu este.

2. Afişarea unui certificat, a unei mărci de calitate sau a unui echivalent fara a fi obţinut
autorizaţia necesara.
 3. Afirmarea ca un cod de conduita a primit aprobarea unui organism public sau a unui alt
organism, in cazul in care aceasta nu a fost primita.

4. Afirmarea ca un comerciant, inclusiv practicile sale comerciale, sau ca un produs a fost

agreat, aprobat ori autorizat de un organism public sau privat, in cazul in care nu este adevărat,
ori afirmarea ca a fost agreat, aprobat sau autorizat fara a respecta condiţiile de agreare,
aprobare sau autorizare.

5. Lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse la un anumit pret, in cazul in care

comerciantul nu dezvăluie existenta unor motive rezonabile in baza cărora ar aprecia ca nu va
putea sa furnizeze, el insusi sau prin intermediul altui comerciant, acele produse sau produse
similare la acelaşi pret, pentru o perioada si intr-o cantitate rezonabile, avandu-se in vedere
produsul, amploarea reclamei si preţul oferit.

6. Lansarea unei invitaţii de a cumpăra produse la un anumit pret, pentru ca apoi

comerciantul sa recurgă la una dintre următoarele fapte:

a) refuzarea prezentării articolului ce a făcut obiectul publicităţii;

b) refuzarea luării comenzii privind respectivul articol sau a livrării in cadrul unui termen
rezonabil;

c) prezentarea unui eşantion cu defecte, in scopul promovării unui produs diferit.

7. Afirmarea falsa ca un produs nu va fi disponibil decât pentru o perioada foarte limitata de

timp sau ca nu va fi disponibil decât in anumite condiţii, pentru o perioada foarte limitata, in
scopul obţinerii unei decizii imediate si al lipsirii consumatorilor de alte posibilităţi sau de un
termen suficient pentru a putea face o alegere in cunoştinţa de cauza.

8. Angajamentul comerciantului de a furniza un serviciu postvanzare catre consumatori, fara

insa a-i informa in mod clar, inainte de angajarea acestora in tranzacţie, cu privire la limba in
care furnizează serviciul, in situaţia in care comerciantul a comunicat cu consumatorul,
inaintea incheierii tranzacţiei, intr-o limba ce nu este limba oficiala a statului membru in care
el este stabilit.

9. Afirmarea sau crearea impresiei ca un produs poate fi in mod legal vândut, in situaţia in
care acest lucru nu este posibil.

10. Prezentarea drepturilor oferite consumatorilor prin lege ca o caracteristica distincta a

ofertei comerciantului.

11. Utilizarea unui context editorial in mass-media, in vederea promovării unui produs
pentru a cărui reclama comerciantul a plătit, fara insa ca aceasta sa se precizeze clar fie in
cuprins, fie prin imagini sau sunete uşor de identificat de catre consumator (publicitate
mascata). Aceasta dispoziţie nu aduce atingere prevederilor Legii audiovizualului nr.
504/2002, cu modificările si completările ulterioare.

12. Lansarea de afirmaţii inexacte cu privire la natura si amploarea riscului pentru

securitatea personala a consumatorului sau a familiei acestuia, in situaţia in care consumatorul
nu achiziţionează produsul.
 13. Promovarea, cu intenţia de a induce in eroare consumatorul, a unui produs care se
aseamănă cu un alt produs fabricat de un anumit producător, astfel incat consumatorul sa
creadă ca produsul este fabricat de acest producător.

14. Crearea, operarea sau promovarea unui sistem promotional piramidal, pe care un
consumator il ia in considerare datorita posibilităţii de a primi remuneraţie, ce provine in
special ca urmare a introducerii unui alt consumator in sistem decât ca urmare a vânzării sau
consumului produselor.

15. Afirmarea de către un comerciant ca isi inceteaza activitatea sau se stabileşte in alta
parte, atunci cand acest lucru nu este adevărat.

16. Afirmarea ca un produs poate facilita câştiguri la jocurile de noroc.

17. Falsa afirmaţie ca produsul poate vindeca boli, disfunctii sau malformaţii.

18. Transmiterea de informaţii inexacte cu privire la condiţiile oferite de piaţa sau la

posibilitatea achiziţionării produsului, cu intenţia de a determina consumatorul sa cumpere
produsul in condiţii mai puţin favorabile decât in condiţiile normale ale pieţei.

19. Afirmarea, in cadrul unei practici comerciale, ca se va organiza un concurs sau se va

oferi un premiu in scopuri promotionale, fara insa a acorda premiul promis sau un echivalent
rezonabil.

20. Descrierea unui produs ca fiind "gratis", "fara costuri" sau intr-un mod similar, in cazul
in care consumatorul trebuie sa suporte alte costuri, in afara de costurile inevitabile ce rezulta
din răspunsul la practica comerciala si din plata pentru livrarea sau ridicarea produsului.

21. Includerea in materialele publicitare a unei facturi sau a unui document similar referitor
la plata, prin care se da consumatorului impresia ca acesta a comandat deja produsul promovat,
cand, de fapt, acesta nu 1-a comandat.

22. Afirmarea falsa sau crearea impresiei ca acţiunile comerciantului nu sunt legate de
activităţile sale comerciale, industriale sau de producţie, artizanale ori liberale, sau falsa
prezentare a calităţii sale de consumator.

23. Crearea impresiei false ca service-ul postvanzare cu privire la un produs este disponibil
intr-un stat membru, altul decât cel in care produsul este vândut.

Practici comerciale agresive

1. Crearea impresiei consumatorului ca nu poate paraşi sediul comerciantului pana cand nu

se intocmeste un contract.

2. Efectuarea personala de vizite la locuinţa consumatorului, ignorând solicitarea acestuia de

a pleca sau de a nu se intoarce, cu excepţia situaţiilor legitime si in măsura justificata,
conform legislaţiei naţionale, pentru punerea in aplicare a unei obligaţii contractuale.

3. Solicitarea persistenta si nedorita, prin intermediul telefonului, faxului, e-mailului sau

prin alte mijloace de comunicare la distanta, cu excepţia situaţiilor legitime si in măsura
justificata, conform legislaţiei naţionale, pentru punerea in aplicare a unei obligaţii
contractuale. Dispoziţiile prezentului punct se pun in aplicare fara a incalca prevederile art. 15
si 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la incheierea si
executarea contractelor la distanta, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.
51/2003, ale art. 12 alin. (1) din Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la
prelucrarea datelor cu caracter personal si libera circulaţie a acestor date, cu modificările si
completările ulterioare, si ale art. 9 alin. (l)-(3) din Legea nr. 506/2004 privind prelucrarea
datelor cu caracter personal si protecţia vieţii private in sectorul comunicaţiilor electronice, cu
completările ulterioare.

4. Solicitarea de la un consumator care doreşte sa execute o poliţa de asigurare de a aduce

documente care nu pot fi considerate in mod rezonabil relevante, pentru a stabili daca
pretenţia este valida, sau lipsa sistematica a răspunsului la corespondenta pertinenta, cu scopul
de a determina un consumator sa renunţe la exercitarea drepturilor sale contractuale.

5. Includerea intr-o reclama a unui indemn direct adresat copiilor sa cumpere produsele
promovate sau sa isi convingă părinţii ori alti adulţi sa cumpere produsele promovate.
Dispoziţiile acestui punct se aplica fara a incalca prevederile art. 33 din Legea audiovizualului
nr. 504/2002, cu modificările si completările ulterioare.

6. Solicitarea unei plaţi imediate sau ulterioare pentru returnarea ori păstrarea in condiţii
sigure a produsului furnizat de comerciant, dar nesolicitat de consumator, cu excepţia cazului
in care produsul este un inlocuitor furnizat in conformitate cu prevederile art. 11 alin. (3) din
Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr.
51/2003.

7. Informarea explicita a consumatorului ca, in cazul in care acesta nu cumpăra produsul sau
serviciul, comerciantul risca sa isi piardă serviciul ori mijloacele de trai.

8. Crearea falsei impresii consumatorului ca a câştigat deja, va câştiga sau ca, daca va face
un anumit lucru, va câştiga un premiu sau un alt beneficiu echivalent, cand, in realitate, este
valabila una dintre următoarele situaţii:

a) nu exista niciun premiu sau un alt beneficiu echivalent;

b) intrarea in posesia premiului sau a altui beneficiu echivalent este condiţionata de plata
unei sume de bani ori de suportarea unui cost de către consumator

ANEXA Nr. 2 DISPOZIŢII DIN LEGISLAŢIA NAŢIONALA ce stabilesc reguli in

materie de publicitate si de comunicare comerciala 1. Art. 3 si 4 din Ordonanţa
Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la incheierea si executarea
contractelor la distanta, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 2
septembrie 2000, aprobata cu modificări si completări prin Legea nr. 51/2003 2. Art. 6-10
din Ordonanţa Guvernului nr. 107/1999 privind activitatea de comercializare a pachetelor de
servicii turistice, republicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 7 iunie
2007

3. Art. 4 alin. (5) din Legea nr. 282/2004 privind protecţia dobanditorilor cu privire la unele
aspecte ale contractelor purtând asupra dobândirii unui drept de utilizare pe durata limitata a
unor bunuri imobiliare, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 580 din 30
iunie 2004

4. Art. 6 si 7 din Hotărârea Guvernului nr. 947/2000 privind modalitatea de indicare a

preturilor produselor oferite consumatorilor spre vânzare, publicata in Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 524 din 25 octombrie 2000

5. Art. 5 din Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru
consum destinate consumatorilor, persoane fizice, publicata in Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 611 din 6 iulie 2004

6. Art. 4-6 din Ordonanţa Guvernului nr. 85/2004 privind protecţia consumatorilor la
incheierea si executarea contractelor la distanta privind serviciile financiare, publicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 27 august 2004, aprobata prin Legea nr.
399/2004

7. Art. 5 si art. 6 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 privind comerţul electronic, republicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 959 din 29 noiembrie 2006

8. Art. 73, art. 184, art. 185 alin. (1), art. 187 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital,
publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29 iunie 2004, cu
modificările si completările ulterioare

9. Art. 12 alin. (16)-(19) si art. 241 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare si
supravegherea asigurărilor, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din
10 aprilie 2000, cu modificările si completările ulterioare

10. Art. 1-6 si art. 8 alin. (1) si (2) din anexa la Ordinul preşedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor nr. 3.111/2004 pentru punerea in aplicare a Normelor privind
informaţiile pe care asigurătorii si intermediarii in asigurări trebuie sa le furnizeze clienţilor,
publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.243 din 23 decembrie 2004

11. Art. 401 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările si reasigurările in România,
publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 303 din 30 decembrie 1995, cu
modificările si completările ulterioare

12. Art. 21 si 93 din Regulamentul nr. 1/2006 privind emitenţii si operaţiunile cu valori
mobiliare, aprobat prin Ordinul Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare nr. 23/2006,
publicat in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 312 si 312 bis din 6 aprilie 2006

13. Art. 792-811 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii, publicata in
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 372 din 28 aprilie 2006, cu modificările si
completările ulterioare.