Sunteți pe pagina 1din 2

Interjecția

Din punct de vedere semantic, interjecția poate fi definită ca o parte de vorbire


care nu are funcție referențială (nu se referă la ceva anume din realitate), ci are funcție
referentă, obiectul - sunet transmițându-se pe sine. Acest fenomen se întâmplă și în cazul
pronumelor de persoana I si a II-a, acestea nu denumesc persoanele, ci le implică.
Această particularitate a determinat considerarea interjecțiilor elemente ale unei limbi
aparte sau elemente paralingvistice.
Paralingvistice sau nu, ele au o forță onomatopee (generatoare de cuvinte)
considerabilă, servind frecvent ca bază de derivare. Astfel, în urma procesului de
conceptualizare în raportul limbă - lume, resultă verbe: cotcotcodăci, fâsâi, grohăi,
hămăi, mieuna, pocni, ronțăi. De asemenea, din aceste interjecții rezultă substantive, mai
puțin numeroase: bubuit, pocnet, mieunat, croncănit.
Datorită conținutului ei semantic, conjuncția este specifică limbii vorbite, fiind o
componentă definitorie a oralității stilului beletristic.
Din punct de vedere morfologic, interjecția este parte de vorbire neflexibilă, dar
sunt situații în care interjecția adoptă desinențe verbale (haide, haidem, haideți), după
cum anumite verbe au dobândit statut de interjecții: uite, păzea, poftim, poftiți.
Din punct de vedere sintactic există trei tipuri de interjecții: afuncționale,
funcționale și incidente (sau propoziționale).Interjecțiile afuncționale însoțesc un
vocativ (bre, bă, fă, hei, mă, măi...): mă băiete, bre omule, măi fraților. Cele funcționale
pot îndeplini ele însele diferite funcții sintactice: subiect (E păcat de munca ta!), predicat
interjecțional (Uite dezastrul produs!) Pasărea fâl – fâl pe o creangă); atribut (Halal soț
ți-ai ales!); apoziție (Pupăza zbură zbrrr! pe-o dugheană), element predicativ suplimentar
(L-am lăsat paf!), complement circumstanțial de mod (Mergea lipa- lipa pe potecă.)
Interjecțiile propoziționale sunt, de regulă, cele incidente, izolate de restul
comunicării prin virgulă: Hei, unde plecați? Ehei, câte a văzut omul acesta!...
În privința clasificării, după formă, interjecțiile se clasifică în simple, compuse,
locuțiuni si expresii. Interjecțiile simple sunt formate dintr-un singur lexem: a, ah, aha,
aho, as, dang, deh, ei, fâs, fleasc, hm, ho, ii, jart, lipa, măi, nani,of, oho,uf, vai, vâj, zău,
zdronc, zvâr...Ele sunt asilabice (formate numai din consoane): ss, sss, brrr, pst, crr, sau
silabice: sfor, sfâr, mor, mâr, pac, poc, tic, tac, toc...Interjecțiile compuse sunt de regulă
structuri sonore repetitive: ham-ham, pac-pac, tic-tac, hodoronctronc, cioc-boc, cioca-
boca, sau variate (haida-de, haide-hai, hei-rup, hop-asa, ei na, ei as...). Locuțiunile
interjecționale conțin în structură si alte părți de vorbire: ia uite, nu zău, ei asta-i, ei da,
apoi de, ei bine. Expresiile interjecționale au un conținut afectiv accentuat, fiind
frecvente în comunicare: auzi colo, ca să vezi, dumnezeule, doamne fereste, doamne
iartă-mă, i-auzi, la naiba, maică măiculiță, păcatele mele, ți-ai găsit, vai de mine, vezi
doamne, vai si-amar...
După sens interjecțiile sunt afective (propriu-zise), hortative, apelative si
imitative (onomatopeice). Interjecțiile afective sau propriu-zise sunt sunete ce
simbolizează diferite stări psihice: durere (ah, vai, văleu...), teamă (aoleu, hait...),
nemulțumirea (deh, of-of...), disprețul (ptiu, halal...), plictiseala (uf, ei...), mâhnirea,
supărarea, amărăciunea, deznădejdea ( a, ah, of, vai...), ciuda (ptii, uf...), regretul,
nostalgia (ah, ehei, vai...), îndoiala (de, mde, hm...), mirarea, uimirea, surpriza (bre, măi,
oho, ptiu...), satisfacția, admirația (oo, măă, ehe...), aprobarea (bravo, ura...). Interjecțiile
hortative exprimă sfatul, îndemnul, porunca: aferim, aho, aport, cea, dii, hai, hăis, ho,
hop, ia, iacă, mars, na, nani, nea, odâr, a, pardon, pasol, poftim, prrr, ptru, sst, zât.
Interjecțiile apelative au, de regulă, un sens opus celor hortative: ele nu înlătură, nu
obligă la ceva, ci cheamă, apropie, se adresează: bă, mă, măi, fă, cuțu-cuțu, pis-pis, cica-
cica, pui-pui, gusi-gusi, liba-liba, mani-mani. Interjectiile imitative (onomatopeele) redau
prin imitație zgomotele produse de anumite acțiuni umane (gâl-gâl, jart, pleosc...),
segmente din limbajul animalelor (behehe, bâz, câr, cotcodac, cri-cri , cucu, cucurigu,
ga-ga, groh, ham, hauu, oac, piu...), zgomote din natură (bang, boc, buf, dang, fâs,
fleosc, hustiuluc, pac, paf, pic, pâs, poc, puf, trop, zdronc, zdup.)

Bibliografie

Găitănaru, Ștefan – Gramatica actuală a limbii române (Morfologia), Pitești,


Editura Tempora, 1998